CAP. I Din noaptea amintirei In fund e noapte, intuneric, bezna. Ochii mintei zadarnic intr-acolo cata. Intunericul acopere totul, fapte si ginduri. Numai incetul cu incetul, ochiul cu greu deosebește, nehotiirite lucruri, fapte care pe jumatate sint in lumea visurilor. Le-am am trudit sau le-am visat? Nu știu. In aceasta nesiguranta de amintiri, viata nu mi se arata de cit ca niste bucati imprastiate pe ici pe colo, bucati desperechiate din haina neagra a vietei. Cind insa caut intrintracolore ca vad un cer senin, o mare albastra și limpede, o lume vazuta prin sticla de topaz a inchipuirei. Pare-ca am trait intro lume fericita. Si in mintea-mi se infatoseaza casuta parinteasca. Din cerdacul care este de-alungul casei intregi, Iasul, in cadrul verde al dealurilor ce 'l inconjoara, se arata ca intro panorama. Colinele urmeaza unele după altele, schimbindu-si tonul culorilor cu departarea; o gradatiu-ne intreaga de culori care merge de la verdele inchis al dealurilor Cetatuiei si ale Galatei la albastrul deschis care se uneste cu cerul, al Bordei. Si aci orizontul se inchide, lumea mea se sfirseste. Dincolo de aceste margini este necunoscutul, un necunoscut albastru ca cerul si care mil face sa 'l doresc. Aceasta impresiune albastra, aceasta lumina fericita inconjoara intiile mele amintiri. Si ca amanuntimi lucruri neinsemnate. Cu naivitatea copilăresc prind din zbor acesti fluturi, fixindu-i pe pluta alba a hirtiei. Mai intai o amintire care se amesteca cu lumea visurilar. E noapte. Trasura urca cu greu un deal. In launtru sint mama, tata, surorile, toata gospodaria, tot calabalicul. Drumul e greu, noaptea adinca. Trasura in sfirsit se opreste. Tata bate intro poarta uriasa. Un fel de castel, o casa boereasca. Cu greu se deschide poarta. Si cind ma intorc spre aceasta amintire, pare ca 'mi vin in minte cartile citite mai tîrziu, romanurile din veacul din mijloc, cetatuile de pe creasta muntilor, cuibul nobililor ripareti. Si apoi din nou ma intorc intre-bindu-ma: de nu este un vis facut cu mult mai tirziu? Cu toate acestea dealul Pascanilor. unde am fost de mai multe ori in ccpilaria mea mama 'mi spunea aceasta- seamana cu acela vazut in noaptea amintirilor... Aceasta aducere aminte 'mi deschide poarta vietei... Zic ca o deschide, pentru cuvintul ca 'mi este cea mai indepartata pentru mine. O fi in adevar cea mai indepartata? Nu știi. Si iarasi o icoana cu cer albastru. Eprimävarä. Ne mutam. Toată gospodaria noastra este in curte. Carele stau pline. In aceasta neorinduiala, noi, copiii, stam cu dadaca la fereastra. Toate ne fac s-a petrecem. Si de atunci mi-a ramas un cintec in urechi, cintec pe care ni-l cinta, doica, privind la mutarea calabalicului: Cucurigu gaga Se marita Sanda Cucurigu gagu S-a 'nsurat mosneagu. Si apoi iarasi nimic. Un gol in cadrul vietei. 1866 Aprilie 3. In Iasi e revolutie. Sintem in casa nasului Leghi. De acolo impuscaturile se aud, cind unite toate la un loc in manunchiul grozav al focului de salva, cand despartite unele de altele, cand puternice, cand slabe, cind departate, cind apropiate. Mama 'mi spunea ca in oras e revolutie. Dar ce e revolutia nuciai deslusise. Stiam ca se ucid oamenii, ca soldatii impusca, știam ca curge singe, dar pentru ce, pentru cine, mama nu mi-a spus. Tata era la cantelarie. Mama deznädajduità. Fratele ei, unchiul Ionia, e ofiter si regimentul lui în lupta. A plecat, a venit iar si din nou a plecat cautindu-si fratele locul luptei. Apoi, scotindu-ne in cerdac ne-a pus in genunchi in tocmai cum ne punea cind se intimpla vreo furtuna cu traznete, cu grindina. Cu glas tare spuneam, dupa mama rugaciunea, printre zgomotul impuscaturilor care ne inghetau singele in vine, in zgomotul trasurilor care in goana cailor treceau desperate pe la poarta. Cu incetul impuscaturile se potolira si noaptea incepu sa se coboare. Pe d-asupra portei inchise, vedeam regimentele cari dupa macel, se intorceau victorioase acasa, la cazarma. Cit despre unchiul Ionica nu i se intimplase nimic. Capatase citeva lovituri de pietre, citeva ciomege, dar numai atita. Si luni intregi mergea vorba revolutiei, spaimintindu-ma cu povestirea, cu grozaviile ei, cu tabloul macelurilor prilejite atuncea. Familia! Ah! o uitasem. S-alcatueste din mama, tata, doua surori mai mari, și "titania" Dodo. De tata ma temeam tare. Era batrin si ma bătea. Nu-i placea zgomotul si eu faceam un zgomot nebun, batindu-ma cu surorile, stricindu-le jucariile, furandu-le cofeturile sau alte lucruri bune de mincare. Ii placeau baeții cuminti si cum eu eram un spinzurat, cind se supara ma batea. Cînd stricam un lucra ma batea. Cind nu 'l ascultam ma batea. Mama era mai buna. Altfel insa ii era bataia. Ma mustra. Dar ocara ii era asa de amara, asa de jalnica, invinuirile asa de singeroase ca preferam bataia tatei. - Dinule, ai sa ma omori!.. Aceasta vesnic ii era refrenul jalnic si plingator, cind Dinu alerga prin curte, cind strica cite ceva. Atunci plingeam, ma aruncam in bratele ei si o rugam sa nu spuna asa. Cind insa ma intreceam ca gluma altfel de mijloc se intrebuinta. Chema pe Tudorache ca sa ma duca la buatarie, unde ma astepta stersul tingirilor. Atunci tipam, zbiera, ma zbuciumam in bratele lui Tudorache. Aneta incepea sa plinga, sa roage pe mama si, în plinsetele Anetei, in ocarile mamaei eram certat. - Nu mai faci, Dinule? - N-o mai face, mamae! Totdeauna vorbiam in persoana treia. Pare ca nu voiam sa-mi iau un angajament. Si in adevar totdeauna fagaduinta imi era călcată. Intovarasita de sosirea lui Tudorache, de zbieretele mele, de plinsetele Anetei, de dialogul ca mamaea: - Nu mai faci, Dinule? - N-o mai face, mamae! In minte mi se arata acuma cand inchid ochii, chipul blind al titaei Dodo. Oh! ce dulce zile am petrecut cu dansa, povestindu-ne povestile sau istorlile pe cari ni le spunea vesnic si o iubeam foarte mult. Pe mine totdeauna ma scotea dela batae. Intre chipul serios si aspru al tatei si acela trist si plingator al mamei, titaia Dodo era singura fiita care imi intelegea copilaria. Seara cu totii ne asezam pe patul larg si moale din fundul odaei certindu-ne dela bratele titaei; fiecare vroia sa tina in mina, mina calda a matusei. Noi insa eram trei, si titaia Dodo avea numai brate. De aceea certe cari se sfirsea foarte adesea cu pumni si cu ocari. Cu resemnatiunea fetelor batrine, pentru care maritisul devine din ce in ce mal mult o speranta zadarnica, dinsa isi punea toata dragostea pe care nu o putuse da altuia, in dragostea noastra. Oh! Cit de dulce si senina este in mintea mea amintirea titaei Dodo!.. Oh! cum mi se arata de frumoase in amintire povestile copilaresti ce mi le spunea la lumina focului, in lungile seri de iarnna. Cadrul albastru al amintirilor se posomoraste. In el se arata chipul titaei Luta. Ochiul negru si patruzator, privirea rautaelcioasa, trupul inalt si mladios, in hainele ei sarace dar pe care stia sa le poarte ca o avuta dupa cum fusese odata, pe cind traia mosul Dumitrache care o culcase pe aur, o imbracate in aur, ii facuse din viata un lanț de multumiri si fericiri... Unchiul Dumitrache insa nu se gindise si pentru timpul cind nu mai era sa fie. Odata mort, toata avutia pieri cu dinsul ca un palat din povestile arabe. Mama si tata voisera sa scape din vasfringerea acestei stari macar aceea ce ar opri pe sora si nepotii lor sa cerseasca pe la casele oamenilor. Amar insa platira acest lucru. Falimentul unui bancher inghiti aproape totul ce scapase din miinile creditorilor. De aci o ura neimpacata intre tata si titaia Luta. Dansa ii invinuia ca ii mincase starea... Si in minte revin scene grozave!.. Jenica, copilul titaei Luta, Veir-Naki cum ii ziceam, pare ca-i vad si acuma, sosind in fiecare zi, ca sa ceara galbenul, Sfântul, irmilicul chiar. Scrisorile grozave, cari faceau pe mama sa plinga, pe tata sa se infurie!... Apoj vizitele matusei, certele murdare cu ai mei!.. Eram copil, nu prea intelegeam multe, dar stiam atata ca ceva grozav se petrecea. Iar cercul saraciei se stringea din ce in ce in jurul titaei. Acasa mi se spunea ca se daduse la bautura. Si din ce in ce cerintele el se faceau mai grozave, invinovatirile mai amare. Cind in minte mi se arata icoana chipului ei, tot trecutul imi revine: mama roasa de viermele ofticei, tata pornit spre drumul nebuniei si in fund, departe de tot, in mijlocul bisericei Bunei-Vestiri din Iasi un sicriu in care sta galbena, tacuta, înconjurată de faclii, in tacerea lugubra a Domnului, trupul mort al titaei Luta... Si cand imi reamintesc icoana acestui chip galben, pare ca vad chipul palid al mamei, tot in acea biserica, tot pe acelasi catafalc, tot in mijlocul tacerei lugubre a templului!... Surorile semanau asa de bine si, si toate aceste, o mare de ura le despartea. Apoi iarasi un gol, sau nimicuri de care se mai tine amintirea, ramasite desperechiate din rasfringerile vietei trecute, povestiri ale faptelor mele, pe cari eu insa nu le stiu, trecute in lumea inconștientului. De sigur viata curge uniforma intre sculare si culcare. Nimica insemnat, nimica nou nu a lovit pentru a se intipari, in creierul meu... 0 intimplare insa imi limpezeste mintea. De aici pare ca trec in lumea adevarata, de aici incepe viata mea. Aceasta e scoala. CAP. II La școală In luna Noembrie a anulur 1869 eram de seapte ani fara o luna. Ma facusem nesuferit mamei, tatei, titaei Dodo. Cu toții chiar si matusa Dodo se plictisisera, strigau ca de ar scapa de mine, infundindu-ma intr-o scoala. Aci le era sciparea. Cu totii se saturasera să-mi facă morala. Morala lor se prindea de mine, tot asa de mult cat se prindeau ocarile de capul lui Tudorache vizitiul. Si fiindca e vorba incaodata de Tudorache, sa ma opresc si lîngă amintirea acestui om. Acest Tudorache (D-zeu sa-l odihneasca in locasul dreptilor, căci a murit sarmanul) facea zile fripte lui tata-meu. Vizitiul purta barba si mustitile intocmai ca si stapinu-sau. Acest fapt era socotit de tata ca cea mai mare obriznicie! Tudorache din potriva socotea ca prin aceasta isi arata si mai mult iubirea catre casa lui Costache Milian! Nostima fiinta si Tudorache. 0mul cel mai de treaba de pe fata pimintului. Singurul lui betesug era ca se imbita cam des, mama pretindea ca era totdeauna beat, și ca facea dupa capul lui, in tocmai ca si mine. Ne potriviseram in aceasta si eram prieteni la catarama. Aceasta mai ales de du când tutunul din casa trecea in luleaua lui Tudorache. Punctele de acuzatiune in potriva mea si care făceau ca scoala sa fie singurul mijloc al linistei familiei erau doua: Mai intai că-mi placea sa ma joc cu zmeul si acest lucru nu-i placea de loc mamei. Dinsa zicea ca alerg, ca asud și dupa aceea beau apa, ceea ce imi da friguri, al doilea, ca in loc sa sed sus, cum fac cuconasii, cu boerri, mergeam cu tiganasii, cu Tudorache de pe patul caruia luam, dimpreuna cu mirosul grajdului, averea lui miscatoare si mincatoare. Din mijlocul social al lui Tudorache, al tiganasilor, al slugilor catre care eram atras ca de-o patima bolnavicioasa. de a le asculta sfaturile si dragostele, voia mama sa ma scoata. Osinda tuturor dupa ce s-au sfatuit cu toate rudele: cu unchiul Mihalache, cu nasul Leghi a fost aceasta: La scoala! La scoala! Acest nume nu ma ingrozea asa de tare, mama invatindu-ma buchele, imi aratase un abecedar frantuzesc zugravit cu baeti cari se jucau de-a valma, cu profesori care impart daruri elevilor. Ereram singur si daruri mai nimeni nu-mi dadea. La scoala! Dar acolo eram sa am tovarasi cu care sa alerg in pace, profesori cari sa nu ma bata, sa ma dojeneasca ca am alergat cu zmeul. Acasa eram cuc singur. Nu aveam voe sa ies in curte sau sa merg la bucatarie ca să ma joc cu baiatul spalatoresei. Cind in potriva tuturor poruncilor, străbatem în cuhnie, cu toata spaima ce mi-o facea mama ca are sa ma puna sa sterg tingirile, ma repezeam la dulapuri: mamaliga rece îmi placea mai bine de cit franzela din casa. Cand eram prins in flagrant delict de mincare de mamaliga cu ceapa (aceasta mai cu seama supara pe mama, căci puteam) cu totii ma ocarau, cu toti imi spuneau ca nu-s fecior de boer, dar ca m-a cumparat mama de la tigan pe un caus de faina. De ce pe un caus? Titaia Dodo, ca orice domnisoara ce se respecta (desi era o domnișoară de patruzeci de ani) imi spunea alte bazaconii si mai gogonate asupra veniri mele pe lume. Berzile m-au adus in cioc, imi zicea ca si ca dovada imi arata o figurina de porcelan pe al carei capac se vedea o barza purtind in cioc un copil infasat. Cind am aflat, la scoala, adevarul asupra nasterei mele, am tras o palma tovarasului care imi batjocorea neamurile. - Se leaga de părinți, am spus d-lui Barzoiu care se pregatea sa ma pedepseasca. Odata sigur de adevar, aveam dispret pentru parintii mei. Berzele erau asa de poetice! Tata, mama, sa faca asemenea lucruri!... Cu neputinta... La scoala! Dar unde? La ce scoala? Aici era greul. Mama, care voia ca Dinu ei sa iasa om de treaba, in ruptul capului nu m-ar fi lasat sa merg la o scoala publica. - Dar unde se poate! Dinu sa invete acolo toate relele. Sa invete Dinu meu si si sa fie impreuna cu baiatul spalatoresei Casandra... Nu! Si Dinu nu a mers la scoala! Tata era functionar si prisosul, desi fusese odata in casa noastră, ferise de mult acuma. Datoria catre titia Luta facea ca sa ne fie și mai strimtorita viata. Eram foarte marginiti in mijloace. Si aceasta cu atit mal mult cu cit traiam in societatea oamenilor bogati. Viata cea mai ticaloasa cu putinta. Muncesti pentru a parea, nu pentru a manca! Pe linga acestea surorile, mai mari ca mine, cereau plata pensionatului, caci si ele nu puteau sa stea in aceeasi banca cu fata jupinesei sau cu acea a bucataresei, totusi Dinu nu putea merge alaturi cu baiatul Casandrei. Asta era hotarit. Tata și mama au voit mai bine sa se injoseasca, decat ca fiul lor de Dinu sa nu fie alaturi de copiii oamenilor cum se cade. Prin multe staruinte si rugaminte am capatat un loc de semibursier extrem in Institutul privat al Academiilor. Acolo invatau toti copiii cunoștințelor noastre. Acolo invatara băieții lui Guluta, feciorul lui Banu, nepotii lui Gulescu. A fi bursier la o scoala publica nu e ceva rusinos. Alaturi de tine nu vezi de cit tovarasi de saracie. Nimeni nu te poate batjocori amintindu-i lipsa familiei tale, haina-ți carpacita. Saracia gaseste surori in saracia celorl-alti. Nu tot astfel este intro scoala privata. Acolo toti platesc, toti sunt bine imbracati, cu pungile totd-auna pline, acolo esti privit ca o fiinta cu totul altfel, saracia imbracamintei tale e vazuta cu och-u rizator, muscator, dispretuitor. In scoala publica cu totii sint de o potriva in ochii dascalilor. In scoala privata saracul, bursierul este la buna voie a intaiului venit. Orice profesor, orice pedagog iti poate striga: - Fa asa, iti poruncesc. Ori de unde nu, te dau afara. Nu știi ca esti primit degeaba ca mananci degeaba si ca trebue sa te supui? Pentru o singura gresala suferi fara dreptul de a murmura pedepsele cele mai grele, căci drept raspuns ti se arata poarta. Nu-l costa nimic aceste locuri, caci unde invata o suta noua-zeci si noua de insi, poate invata si al doua sutelea. Unde mininca atâția, poate minca si un altul. Nu costa nimic, dar se folosesc de bursier pentru a da exemple celorl-alti, pentru a-si face reclama de oameni bine-facatori. Se spune ca Spartanii imbgau pe robi pentru a da pilde tinerilor in potriva betiei. Bursierul e pedepsit pentru a da pilde celorl-alti si a suferi pedeapsa cuvenitä. lor. Ceilalti ar putea sa tipe, sa faca gura, bursierul insa trebue sa taca si s-a sufere. Aceasta e partea lui. Daca toata clasa a facut ceva, bursierul e acela care este mai întâi pedepsit. Cite odata profesorii se folosesc de starea lui pentru ca sa faca dintr-insul spionul clasei. Aceasta este starea cea mai de plans: injosirea si stricarea firei copilulul, prin saracie. Si citi nu au trebuit sa plece fruntea si sa ajunga tradatorii tovarasilor lor, slugi al acelora care ii necinsteau! Asa de jos nu m-am scoborit eu. Pentru gustul de a nu fi alaturi de baiatul Casandrei si pentru ca să ies om de treaba, noua ani de zile am suferit si am scrisnit dintii sub greutatea starei mele injositoare, sarac intre bogati la buna voe a tuturor. Am plecat de atitea ori fruntea, pe cand ar fi trebui sa o ridic cit mai sus, incit ma mir cum mi-au ramas spetele drepte, cum am mai putut ridica capul. Cel putin azi sint razbunat. Nu am esit om de treaba si tot băiatul Casandrei si prietenii lui, cei mici si cei saraci, nenorocitii si nedreptatitii imi sint tovarasi si cei mai buni prieten. Luni dimineata. De cu seara am fost laut, spalat, pieptanet si imbracat cu hainele cele noui. Inainte de plecare, mama foarte mișcat si cu solemnitate, imi tine un discurs: - Dinule, sa iei seama, sa fii cuminte, poara-te bine cu profesorii, nu-i supara ca sint parintii tai de al doilea. Nu inteleg de loc acest lucru, dar ascult. Apoi mama îmi insira cum trebue sa sez, sa nu pun mina in gura, sa nu ma scobesc in nas, sa nu casc, sa nu sez cu coatele pe masa, sa nu fac pipi in pantaloni, la masa spun: Merci Monsieur! Erau atitea de multe ca la sfirsitul discursului, uitasem inceputul și mijlocul. Opt ceasing, si un sfert. Tata si-a luat cafeaua dupa tabiet. Mie imi da cafea cu lapte. Plecaram. El cu aerul lui posomorit si eu ca inima inghetata pentru intiias data eram sa fiu fata cu o lume străină... Imi inchipuiam profesorii mei altfel decit ceilalți oameni. Apoi baetii... alte case, alte odai. Mi se parea ca portile unei lumi necunoscute se deschid pentru mine. Si apoi cine nu a fost si cine nu este miscat fata cu necunoscutul? Eram mai mult mort decat dupa ce am strabatut noroiul ulitei Sf. Haralambie, am intrat in curtea institutului. Baetii erau in clasa. Curtea, acum desarta, foarte mare, e înconjurată de un zid, de care se razima patru sau cinci perechi de case. Clădiri mai insemnate sint doua, una in mijlocul curtei, alta la stinga, amindoua cu doua caturi. Ne-am indreptat in spre cladirea din mijloc, ne am urcat pe o scara cu covor si tata-meu, batind la usa din dreapta, am intrat, impins de dinsul. Odaia directorului. Cantelaria! La masa din fund sta un boier cu barba mare, neagra si matasoasa. Uitindu-ma pe furis la dinsul, vad ca seamănă cu Sfintii din Biblia titaei Dodo. Chipul blind de apostol, vorba de miere, foarte politicos. Ne primi bine, ne strinse mina si ne pofti de mai multe ori ca să sedem. Cazui pe un scaun. Mosul Culei e directorul scoalei si e profesor la Universitate. Mi se cerceteaza actul de nastere, sint scris pe o condici, tata numara citiva napoleoni si iata-ma-s scolar. Nu-mi venea a crede ca asemenea lucru se poate face atit de ușor. Asa incepu solemnitatea. Tata dupa ce multumi incetisor directorului (desigur pentru mila ce-mi facea) intorcindu-se spre mine cu aer solemn, spuse din nou discursul mamei: - Sa fii cuminte, sa te silesti sa asculti profesorii si pe domnul director; d-lui iti este ca si al doilea parinte!.. O mica paranteza acum. Sintem in cinci-spre-zece Martie 1880. Pe zidul Universitatii din Iași se citea urmatorul anunt: D. Dinu Milian este eliminat dintre numarul studentilor universitari ca Propovaduitor de idei subversive pentru ordinea stabilita. (ss)Rector, Papa Culei. Era el, al doilea parinte din cancelaria directorului. Tocmai acum, dupa unsprezece ani, putui sa inteleg discursul tatei. Acum insa nici tata, nici mama nu mai traiau ca sa vada. Tata murise nebun, cu deznadejdea de a mai face din mine om de treaba, mama se stinsese cu parerea de rau ca moare inainte de a ma vedea om. Sarmanii! Mai bine pentru dansii ca au murit. Le-as fi fost de necaz si durere! Acuma ar fi putut si ei pricepe ce va sa zica acestt al doilea parinti, cari vorbeau lui Dinu. Sint scolar. Tata imbraca paltonul sau cafeniu si tustrei, tata directorul si eu, ne scoborim pe scara. Directorul luindu-ma de mina, apuca spre casele din stinga, pe cind tata o lua la dreapta, spre poarta. Clasa. O sala mare, joasa, intunecoasa. Patru sau cinci rinduri de bănci. Aproape de cinci-zeci de scolari in launtru. Aerul greu, tavanul jos. In fata bancilor, intre doua ferestre, catedra cu profesorul, un frantuz care vorbeste romineste! Alături de catedra patrpatru cinci baeti pusi in genunchi. Pare ca nu sint prea suparati de aceasta pedeapsa de vreme ce se strimbau unii la alții scotind limba celor din banci care rideau in pumni. Pe linga aceasta se mai indeletnicea cu prinderea mustelor cari mai putusera trai, cand si vremea era cam caldicica. Unul mai ales era foarte dibaci, intro clipa musca era prinsa, apoi in locul stiut ii punea o bucata de hirtie pe care o atirna in zbor. Cei din banca priveau aceasta operatiune, ghiontindu-se și rizind.Cadeau insa multi jertfa hazului lor, cand la intrarea noastra, auzeam pe frantuz strigind: - Iti pun zero la purtare! - Tu, de acolo, esti postit la dejun! - Codescule, esti prea obraznic. - Ma-ga-ru-le verde!... Aceasta era clasa! La intrarea directorului, incepu sa se faca tacere. Privirile numai din cind in cind se indrepta către nenorocitele mute, carile de abia mai puteau zbura ingreunate de pe nasul lor. Directorul intra, spuse frantuzului ceva incet la ureche, si apoi, strabatind clasa cu mine de mina, ma aseza in banca cea mai din fund. Cinci-zeci de priviri fura atintite asupra mea. Venisem eu in lacul nenorocitelor mute. Plec ochii si ma inrosesc. Baetii inteleg ca mi-e rusine si vor sa-si arate puterea lor. Unii soptesc aratindu-ma cu degetul ca pe o dihanie, altii rid de hainele mele facute de mama, in sfirsit de la talpi pînă la crestet sint de cinci-zeci de ori cercetat. Sint maI rau de cit cinele in car; nu pot sa ridic ochii, dar stia ca cu toti se uita la mine, aud numai racnetul frantuzului care face spume ocarind si scoate in genunchi la fiecare minut. In sala erau adunate trei clase: I-a si a II-a primara si I-a de liceu. Era lectiunea de frantuzeste. Pe linga toate nenorocirile mele imi aduc aminte de discursul mamaei: ma indrept bat, tin rasuflarea de teama si nu fac vuet, las miinile in jos. Sint teapan și stângaciu. Ori si ce miscare mi se pare ca nu e cam se cade. Nu stiam in sfarsit cum sa stau. Trebue insa sa rasuflu. Imi tinusem prea mult rasuflarea. Trebue sa respir si rasuflai atit de puternic ca suflarea trecind printre dinți, ma facu sa fluer. Un suer de locomotiva. Scandal! Cine a fluerat? intreba frantuzul. Tac, ma rosesc, apoi inalbesc, fac ochii mari ca doua cepe, dar tot pastrez facerea. O tacere de spaima. Un vecin insa ma vinde, fiind el invinovatit... - Asa, asa, imi striga profesorul, intro romineasca grozava, asa, ma-ga-ru-le verde!... De abia ai venit si te trezesti la oi! Vorbeste! Cum te chiama! Si apoi iarasi un grozav si silabisit ma-ga-ru-le verde. Amutisem cu desavirsire. As fi voit mai bimaica sa ma inghita iadul. Baetii rid... Un ris nervos ma apuca si pe mine. Rid cu hohot tinguindu-ma de pintece. In risul si zgomotul tuturor se aude glasul frantuzului. - Ce porcarie e aceasta? Ce? Rizi acuma? In genunchi! petit polisson. afara! zbiera dascalul. Și apoi tin un alt ma-ga-ru-le verde! Nici acuma nu-mi pot da seama ce trebuia sa fi fost acest magar verde. Eu insa stateam pironit locului pe banca. Toti rid, zbiara, un zgomot nebunesc. Profesorul furios se scoala, ma insfacg de dupa ceafa si de-o aripa ma scoate afara din rindul bancilor, langa cel cu mustele. - In genunchi! Eu stau in picioare indobitocit. Profesorul ma apasa de umeri la pamint. Sub greutatea minei frantuzului genunchii vor sa se indoae. Pantalonii Insa strimti si prinsi pe pulpe, nu ma lasa. Din nou apasare. Din nou ocari. De asta data cad la pamint. Pantalonii crapasera si prin spartura facuta camasa esise, intocmai ca si apa din stinca, sub toiagul lui Moise. Hohotul devine grozav. Unii tipa, altii latra, altii miorlaie toti ca nebunii. Ride si profesorul de crima lui. Pun mina zapacit, nestiind de ce se ride si imi pot da seama de grozavul adevar! Imi ascund fata cu amindoua minile si de asta data hohotesc in plins. Lacrimile insa mi se perd in furtuna de risete care domneste sala. Imi venea sa fug in lumea toata. Dar pe unde? Pentru aceasta ar fi trebuit sa trec printre rindurile baetilor si tot mai bine eram acolo, cu obrazul intre maini. Deprins cu linistea si viata casei, ma credeam in mijlocul iadului. Apoi ca un fulger trecu prin gindul ocara mamei pentru pantaloni, ocara tuturor din casa ca pentru ce am fost obraznic si tocmai de la inceput ceeace e semn rau! Nu tinu insa mult chinul meu. Sunetul clopotulul imi sfirsi pedeapsa. Acum insa e si mai rau. Baetii aveau recreatii. Sint inconjurat de toata clasa ca o dihanie, ca un arap alb, ca o comedie. Unii rid, altora li-e mila, altii imi trag camasa din inchisoarea ei. Sint intimplarea de capetenie a zilei, sint baiatul cel mic, cel mai neprotejat, cel mai necunoscator de ale scoalei si, peste toate, intrasem in lumea lor printr-un scandal asa de ridicol. Asta ma pierduse. Ma compromisesem de la inceput, ma luasera inainte baetii, caci nu putusem sa le impun respect. Sint pierdut si poreclele curg droaie; in curind vor curge si bataile ale carora gazda voiu fi. Mama nu voise ca Dinu al el sa fie alaturi cu feciorul Casandrei!... - Potcovarul! striga unul din baeti si cu toti cei-l-alti in co.. Incepura sa zbiere: Pot-co-va-rul! Pot-co-va-rul ma botezasera! Mai in urma fui poreclit Gaina si potcovar, iata numele meu de scoala. Si acestea toate din pricina pantalonilor, din pricina discursurilor mamei asupra tinutei și purtarei mele! In loc sa fi scris vestitele versuri ale lui Serbanescu, aveam dreptul sa spun: In durerea mea păgână De-a avea putere eu Asi lua pantalonii in mana Si asi zvirli in Dumnezeti. In sfirsit seara sosi. Cind am esit din clasa gasii pe Zoita, care venise sa ma ia in mijlocul baetilor celor mari. Nu era tocmai urita Zoita si superiorii gasisera de cuviinta sa glumeasca cu dinsa. Scaparam cu mare nevoe pe poarta; ea urmarita de superiori, eu de colegii mei!. Si in urma noastra venea ca un alai urias, un uragan de glasuri intre care se auzea numele meu de al doilea. - Potcovarul! Potcovarul!... - Da obraznici mai sint coconasii astia, zau asa!... - Dar ce ti-au spus? - Ia! sunt obraznici. Nu trebue sa stii mata toate!... Trecind din nou in bratele Zoitei, noroiul ulitei sf Haralambie, am ajuns acasa. Sa spui toate cite le patisem, era rusine si frica, rusine pentru ca ar fi trebuit sa marturisesc ca sint risul baetilor si mindria mea ar fi suferit, frica pentru pantalonii care erau nou-nouti făcuți de mama, dintr-un palton vechiu al tatei. Zoita m-a sapat dimpreuna cu Tudorache. Lor numai le-am spus toate supararile mele. Zoita mi-a cusut, fără sa stie mama, pantalonii, Tudorache m-a mangaiat. Toata poezia scoalei din abecedarul zugravit, pierise. Nu raiul,dar iadul era acum focarul luminei, frantuzul Scaraoschi, baetii-dracii! Noaptea am avut-o nelinitita. Visam pe superiori legandu-se de Zoita, spunindu-i cuvinte pe care nu le intelegeam bine si mie tragindu-mi colegii camasa din pantaloni. Ma bateam si aparindu-ma îmi insingerasem pumnul lovind in perete, cu disperare. Asa a intrat Dinu Milian in scoala!... Odata intrat in hora, trebue sa joc. Am jucat. Anul cel mai necajit a fost acesta căci imi mincasem lefteria de la inceput. Eram mai slab, mai nemernic de cit toti; prin urmare cu totii isi aratau puterea asupra mea. Mi se descoperise partea cea slaba si atit a trebuit. Nu aveam dreptul sa tac, nu aveam dreptul sa vorbesc, nici sa pirasc, nici sa sufar bataia. Ma numeai prost pentru ca nu le puteam face nimic. Dar lucrurile se schimbara. Intre prigonitorii mei, cel mai grozav era unul Masota, nepotul celui mai bogat boer din tirgul Iasilor. Nu era zi, nu era ceas, nu era minut ca sa nu-mi faca ceva. La inceput am suferit, pina cind am inteles pricina nemerniciei mele. Trebuia sa le impun. Dar tot ce-mi lipsea era curajul. Eram miel. Miselia insa ma parasi intr-o zi, fără vointa mea chiar. - Mai, calicule! imi striga el odata asa de tare in urechi ca ma ametise. Era acum prea mult. Nu mai vad nimica inaintea ochilor. Ca prin fulger trecu prin minte ideea ca Masota trebue sa fie ucis. Mort sau el sau eu. Ma intorsei si pocnindu-l in ochii, îl trinti lesinat la pamant. Cind l-au sculat i se umflase ochiul cit o ceapa si era vinat de te ingrozea. Scandal! Sint chemat sus in cantelaria directorului, ma cheama profesorii, pedagogii. Un interogatoriu care tinu doua ceasuri si care avu ca urmare ca ma puseră la carcera. Si morala tuturor statea in aceasta. - D-ta sa bati un baiat bogat? Bogat? Tocmai de aceea il batusem pentru ca ma numise calic, parca-i calicisem la usa tatina-sau! Am fost inchis intro odae unde drept tovarsi aveam o intreaga movila de ghete rupte si colonia de soareci care se statornicise in ele. Aceasta era carcera! Oficial am numai apa si pâine. Colegii mei insa, plini de respect si de admiratie acuma pentru actul savarsit de mine, mi-au zvîrlit tot ce putusera fura de la masa. In schimb si eu le arunc jummate din ghete cu soareci cu tot. Seara mi s-a dat drumul. Inainte de a pleca acasa (acum plecam singur) am vizitat pe dusmanul meu si i-am strins mina. Asa cereau legile dueluluI in scoala. Cavalerismul inainte de toate!... O luna de zile Masota a avut imratisarea Ciclopulul lui Ulyse. Masota e acum insa blind ca mielul si toti baetii ma iau in cercul lor. Sint de acum scapat, sunt deopotrivä cu toti ceilalți. Impusesem. Adio batai, insulte, necazuri, injosiri. Cu aceasta s-a sfirsit anul. Am petrecut vacanta linitit judecind asupra nestatorniciei lucrurilor amenesa. Mä odihneam pe laurii mei. Ochiul lul Masota ma scapase!... Nu trebue sa mai spun ca ramasesem repetent. CAP. III Din ispravile mele Anul al doilea. Scoala isi schimbase localul. Asociațiile institutulul cumparasera casa cea mai mare din oras: o inchisoare grozava si amenintatoare care stapineste orasul. Asezate intre doua uliti casele se aratau ca o zidire tacuta si plina de trainicie. De trainicie! Numai din tainele a noua ani de zile ce le-am suferit acolo s-ar scrie un volum... Si cati nu au fost ca mine! Mai aveau inca si istoricul lor. Pusesera la inceput case domnesti si aici la 1848, fusesera prinsi capii revolutiunei. Acolo se stinsese focul revoltei si tot acolo a fost menit sa se stinga focul atitor caractere independente. Cand trec pe acolo un fior ma apuca! Acum sint intern. Pe cind petreceam vacantia culcat pe laurii capatati prin pumnul dat lui Masota, mama si titaia Dodo o pierdusera cosind camasi si toate rufele mele, cerute de regulament. In ziua de opt Septembrie fui trimes la scoala. De asta data am fost scutit de solemnitatea si discursurile tatei. Tudorache m-a dus la scoala. Acolo am fost de fata la sfintirea apei de popa Alexandru, popa casei noastre si unul din actorii tragi-comediei vietei mele. Aci m-au intilnit colegii, le-am strins mina si astfel am inceput sa repetesc al doilea an. Despre invatat nu prea mi-era greu: nu citiam decit foarte rar si atunci cind stiam ca o sa ma ia acasa. Acum sint om, nu sint batut. Din potriva bat. Soldatul pumnit, cand a ajuns sergent, îi razbrazbusupra celor de mai jos, de toate injosirile suferite. Tot asa faceam si eu. Ce invatam? Catechizmul. Profesor, un biet student pe care-l poreclisem Ardeiu. Era iute grozav si aceasta ne facea sa ridem si sa-l inciudam si mai tare. Ce mai invatam? Morala crestineasca invatata si inteleasa de copil de 8-9 ani. Imi aduc aminte ca era vorba de fecioria Maicei Domnului cind a nascut pe Hristos. Mai intai trebue sa fi stiut ce e fecioria si ce legatura este intre ea si nastere. Si am stiut acestea toate, gratie citorva colegi mai experimentali si am stiut acestea dimpreuna cu multe ce nu ar fi trebuit sa le stim si care ne aprindeati mintea prin farmecul necunoscutului. Plecati insa fruntea si tăceți. Nu se discuta Morala (cu M. mare) crestina. Ce mai invatam? Nemteasca. Adica gramatica germana stiuta pe de rost tot in nemteste. Noi nu stiam insa aceasta limba. Apoi: Ich bin gut, du bist sehlead, er ist gross. Frantuzeste: L-ami des Enfants. Figurile imi placeau mai bine decit ba-bo-bou. Romineste recitam poezii. Știam pe de rost: Movila lui Arad, Constantin Brincoveanu, Banal Maracine. Mama cind ma aducea acasa cind voia sa arate cat de destept e Dinu, ma punea sa recitez poezii inaintea cucoanelor. Atunci sa fi vazut pe Dinu leganindu-se si recitind: Intro zi de sarbatoare Se ivi un mindru soare. Mai ales imi placea sa fac acest lucru dinaintea cocoanei Nadejdia, o cocoana care ne aduce intotdeauna cofeturi si pe care o cunosteam dupa după mirosul ce lasa parfum anume. Eram intern. Acolo am invatat toate vitiurile internatelor, vitiurile care ucid inteligenta in fasa si care fac ca din focarul acesta de conruptiune sa iasa acei tineri scofilciti cu ochi sticlosi, ofticosi si aproape ca sa se scoboare in groapa, rosi de boale si vitiuri solitare. Marturisesc fara sa rosesc ca am trecut prin toate, ca tot ce au facut si altii am facut si ea. Precum insa din supraviețuitorii unei corabii inecate, unii povestesc intimplarea, tot asa si eu, singurul care am scapat teafar din vasfringerea atitor inteligente, cred de datoria mea sa strig si sa arunc blestemul Impotriva acelora care, din neghiobie sau din specula, pun vitiul in asa imprejurarI ca treuie sa se dezvolte si sa creasca. Nimica extraordinar anul acesta. L-am sfirsit cu bine si am putut trece clasa fără sa fiu corigent. Singurul an din noua in care am invatat bine. Si lucru foarte curios, caci eu nu invatasem de loc. Am petrecut vara pe madul Prutului, la Sorca, mosia unuia din prietenii tatei. Mamei ii trebuia aer curat, viata linistita. Oh! ce viata necăjita pentru mine. Ce folos ca aveam orizonturile largi, privelistile frumoase, ce folos ca priveam luntrasii cari scoboraun Prutul cintind, ce folos ca adesea ma minunam cind valurile erau turburi si invrajmasite, ce folos de toate, cand eram ca si sticletele in colivie?... Dinu nu avea voe sa se scalde fara de mama sau fara de tata, Dinu nu avea voe sa mearga in sat ca sa nu-l manannce cainii, sau sa se joace cu baeti de tarani, Dinu nu se putea duce in livada, nici pe malul PrutuluI, caci cine stie, Doamne fereste, se poate surpa totul, se poate sa cada in apa. Aici imi venisera de hac. Apoi ocarile mamei cind nu o ascultam: - Dinule, vrei sa omori pe ma-ta? O singura mama ai și pe aceasta voesti sa o omori, cind va muri vei vedea ca nu mai gasesti alta. Cit despre tata era vecinic posomorit si ades indrepta greselile mele, subliniind ocarile mamei cu bastonul d-sale, pe care-l botezase Sf. Nicolae. - Ticalosule! Iata toata morala lui intovarasita de aceea mai puternica: a lui Sf. Nicolae. Raporturile mai intime cu tata erau acelea care se faceau prin mijlocirea acestui sfint ciomagas. - Dinule! - Aud, mamae! - Gateste-te, caci poimiine pleci Cu tata tau la Iași. In adevar se apropia ziua de 1 Septembrie. Tata trebuia sa se intoarca la slujba lui, Dinu la scoala. Mama, titaia Dodo si surorile erau sa mai ramana inca vreo doua săptămâni. Am venit la Iași intr-o caruta proasta, umpluta cu fin d-asupra caruia mama pusese perne si saltele: o adevarata caruta jidoveasca. La Iași casa cu totul desarta, căci slugile plecaseră cu noi. Are ceva lugubru, simtimintul pustietatii. Tata a plecat in oras si eu singur, inspre caderea sereu ramasesem acasă. Cineva bate la poarta. Printre ostrete, zaresc chipul grozav al titaei Lutei. Tata si mama acum se fereau sa o intilneasca. Ii inchisesera usa. Suna clopotelul. Nu deschid. Poarta insa rau inchisa se deschide si deodata ma gasesc in fata titaei. Unde-i tata tau, ma-ta? Tremur. - Nu-i nimeni acasa, tata e in tirg, mama a ramas la mosie, spun eu repede ca și cum asi zice o lectiune. - Minti. Sint aici. Se cunoaste ca ești puiul lui conu Costache!... Inghetasem... Nu mai pot zice nici un cuvint, picioarele mi se taie... Cind a venit tata nici nu mai puteam vorbi. Anul al treilea. In locul lui Papa Culeiu venise director Mustata Rosie. Acesta e profesor în universitate si inginer de mine. Multa vreme nu stiam ce sint mine. Inginer de mine? Adica numai pentru dinsul, socoteam eu! Tot intern. Cum un vechiu soldat isi spune izbindele sale, tot asa si eu, îmi trag haina, tusesc si cer ca toți sa taca. Anul acesta este epoca mea de glorie. In acest an am savirsit faptele cele mai mari si am trait viata de scolar in toata slobozenia. In acest an am dat drumul nazuintelor si zbor liber firei mele. Mai acum eram dintre cei vechi. Nota erau o multime dintre cari si nenorocitul Aclas. Asupra acestuia imi aratam puterea. Era peltic si pentru nefericirea lui avea si o chelbe in cap. Atita a fost de ajuns! Mai avea inca si o sora. Alta nenorocire. A avea smort este un mare neajuns pentru un baiat de scoala. Toti se leaga de onoarea lor asa ca trebue sa le-o apere. Si eu aveam, ba inca doua, dar stiusem dela inceput, prin pumnua dat in ochiul lui Masota, sa le apar cinstea si numele. Ceea ce fusesem eu la inceput, acum era bietul Aclas. Nascoceam toate nazdravaniile pe socoteala lui si a surori-sa. Inspectorul Birzoiu era vesnic intre noi ca sa ne impace: - Domnule Birzoiu, numai ce-l auzeai pe Aclas, spunind plin de lacrimi, Milian nu-mi da pace. - Nu-ti da pace, dar ce ti-a facut? Se leaga de sora-mea si de parinti. Si mai totdeauna se auzea citindu-se la masa: - Postiti de un fel: Dinu Milian pentru ca a spus necuviinte lui Aclas. Apoi dupa masa ce patea chelba lui Aclas, numai ea stia. A doua zi aceeasi citire si acelasi fel de bucate luat de dinaintea lui Dinu Milian. In prigonirea lui Aclas eram tovaras cu multi, dar mai ales cu Bujana cel mic. Erau doi Bujana, unul mai mare si altul mic, Bujana cel mare si Bujana cel mic. Cel mare era grozav de prost si mi era superior, fiind in clasa II-a de liceu. De multe ori totusi cind voiam sa l infuriez, din fuga ii strigam: Bujano! Se fugarea dupa mine, dar cadea jertfa furiei sale. Eu ma repezeam (drept in cantelarie si prin gind incepeam sa spun ca m-a batut de geaba. De multe ori a fost pedepsit pentru mine si pe cea mai sfinta dreptate. Cu Bujana cel mic eram prieten și coleg. Ne complectam unul pe altul. El punea in asociatune puterea lui, eu cutezanta. La inceput ne-am batut. Credea ca fiind mai mare ca mine, ma va bate. A patit-o, insa, in loc sa ma bat, cum credea el ca toti oamenii, eu ii sari fara multă vorba in spate... Era singurul mijloc de a-l bate fiind cu mult mai mic decit el. Odata in spatele Bujanei imi inclestai miinile in par si tot trage, trage baete, pina când Bujana a cerut pace. De atunci eram prieteni si tovarasi impotriva alteia. Cu Aclas eram vecinic in cearta. Fiindca ma legasem de sora-sa si el imi platea cu aceeasi moneda. Eram poreclit potcovar. Din potcovar facuse potcovarita si cum nu putea pronunta acest cuvint il schimbase in poctovarita. Vesnic clasa rasuna de strigatele noastre. - Nastolita! - Poctovarita! Si apoi un gest libidinos la adresa lui Aclas pe a arui sora o chema Natalia. Natalia, Natalita, Nastalita!.. Blanqui intrebat odata la un proces despre domiciliul sau rapunse cu mindrie: - Temnita. Si el tot aaa asi fi putut raspunde despre mine. In adevar tata se speriase. Ii era rusine sa vina sa ma vaza, caci era sigur sa ma afle in inchisoare sau sa auda vorbe ca acestea: - Domnule Miliane, baiatul d-tale, este grozav de obraznic. Nu stim ce sa mai facem, ne strica și pe ceilalti! Adica cu alte cuvinte: Baiatul d-tale, pe care-l tinem de pomana, ne strica si pe cei cari platesc... Deznadajduit tata se intorcea acasa, lepadindu-se de parternitate. - Copilul duimitate, soro, imi face rusine!.. Nu mai eram acum copilul lui, eram numai al mamei. Mama, cu toata rusinea, venea mai adesea ca sa ma viziteze. A intrerupt insa vizitele. Nu mai era cu putintä sa dea ochii cu profesorii. Venise odata sa ma vaza, dar a trebuit sa se intoarca fara sa sai zareasca chipul. Pricina fusese ca ma spinzurasem. Iata cum: Eram in repetitoarea de dupa amiaza. Masota statea cu saltariul langa mine. Nu tiu bine minte pentru ce, dar ne trezisem de o data unul cu mina in parul celuilalt. - Lasa de par, striga Masota facind niste buze ca de arap. - Ba, lasa, tu. - Milian, Masota, afara! Era glasul pedagogului care privea cu admiratiune lupta noastra omerica. - Iti mai trebue? strigam eu lui Masota aratindu-i un zmoc de par balan printre degetele mele. - Dar tie? raspundea incruntat Masota, tinind in mina, ca un trofeu, o suvita din parul meu negru. Sintem in carcera amindoi. Carcera se alcatueste din doua chilli strimte, cu usile bine ferecate si de abia luminate prin o ferestruica de asupra usei. Paretii sint plini de inscriptiuni si injurii pentru acela care a inchis pe scriitori. Se citeau lucruri de aceste: "Mama lui Mustata-Rosie care m-a inchis degeaba, azi, la 7 Februarie 1871". Hovidescu este un porc. Apoi nume, linga nume. Pentru cea din urma data cand am fost inchis, mi-am citit numele de peste douazeci de ori. Si acum trebue sa fi ramas acolo, ca gloanțele în zidul unei case bombardate. Aerul e greu mirosul de latrina domneste in toata puterea lui. O jumatate de ceas, nu ne-am vorbit, caci eram certati. La urma urmei, aud un pumn in paretele ce ne despartea. - Milian, striga Masota.. - Ce este? - Ce faci tu? - Dar tu? Ne imprietenisem din nou. Lui Masota ii e foame si am vo' sa: iasa afara, se inadusea inlauntru. Sa iasa afara, dar cum? Mi-e mila de dinsul si-i fagaduesc bucata de paine ce avusesem grija sa o fur dela dejun si deschiderea carcerei. Din doua, trei izbituri, descui usa dela chilia mea si Masota vede lumina zilei dimpreuna cu felia de piine. Am sfatuit impreuna, apoi l-am inchis din nou pe Masota si acum cautam nijlocul ca sa ma incHID si pe mine, asa ca sa nu inteleaga ca am stricat usa. Intrai din nou in chilie si suindu-ma pe usa caut să-mi trec trupul prin ferastruia de d-asupra, ca sa ajung cu mina la clanta si sa o inchid. Scot capul prin gaura, dar trupul nu putea intra. Voia sa scot capul inapoi, dar nu mai pot; ma zmucesc, scap piciorul si iată-ma s cu trupul in aer si cu capul in fereastra. Tip, ma fac vinat, spumez. Masota e însă inchis si zadarnic se izbeste in usa. Usa se impotriveste sfortarilor sale. Un minut mai mult și ma duceam in lumea celor drepti. Providenta, norocul sau intimplarea sub forma unui servitor m-a scos mai mult mort decit viu. Tocmai atunci venise si mama, careia i s-a raspuns ca sint inchis. Am platit carcera, am fost bolnav o saptamina la infirmerie, sub ingrijirea Cloantei si Duminica viitoare eram sa fiu inchis. Ziua era frumoasa, cerul senin, un vinticel cald fluera un cintec dulce printre crengile copacilor si-tu dedea doruri nespuse de a pleca, de a te pierde intre cer si cimpie, de a uita de putoarea latrinelor, infectiunea caselor, inlantuirea vietei. Era prin Maii. Baetii trebuau sa se duca la preumblare si eu, eu sa stau singur inchis, fara nici o petrecere! Ca mine osindiți erau si fratii Guluta. Complotam. Sintem hotârati. Plecam la via noastra de sub dealurile Copoului. Am fugit din scoala. O zi intreaga am petrecut liberi ca vazduhul, veseli ca pasarile cari ciripeau prin creng. Din vie in vie, din livada in livada, rupindu-ne hainele de garduri si spini murdarindu-se peste tot de noroiu. Seara insa avuram grija sa ne intoarcem inapoi la scoala, prin spartura unui zaplaz stricat. Cum sosiram furam chemati in cantelarie. Mustata-Rosie e singur. - Domnilor, ne spuse el linistit si cadentat, muscindu-si mustata rosie si groasa ca o coada de veverita, domnilor, iar nu ati ascultat de pedeapsa ce vi s-a dat. Bine. Veti fi aspru pedepsiti! Noi nu raspundem nimic. - Mai cu seama, d-ta, d-le Milian! Mai cu seama d-ta! Adica d-ta care esti tinut degeaba si esti tot nerecunoscdtor. Guluta platea, Milian nu. - Mai cu seama d-ta, repeta din nou directorul, facandu-ne semn ca putem pleca. De invatat, lucru curios tot invatam. Mai ales la istorie. Aveam un profesor foarte de treaba si eu eram baiatul cel mai bun din toate clasele, la acest obiect. Stiam Istoria Rominilor destul de bine si declamam frumos faptele lui despre gradinele atirnate ale Semiramidei. Erau povesti, mindre toate acestea care-mi mulțumeau inchipurea mea setoasa de orizonturi noui, de fapte legendare. Singurul dascal care a stiut să-mi atinga coarda simturilor mele launtrice, care a desteptat in mine idei mai serioase: citind istoria sau povestea atitor oameni, citindu-le tiparit numele (aveam respect mare pentru tot ce era tiparit), mi-a venit in gind ideea ce voiu deveni eu, Dinu Milian, din clasa a treia primara, pe care dascali ii injurati, pe care tata ii numea un rau, pe care mama de abia si foarte slab, ii mai sustinea, Dinu Milian, al caria nume de abia era tiparit odata in an pe prospectul institutului si atuncea pe la coada, ca vai de el, cu note proaste, cu purtarea rea!..Ramane-va din numele lui ceva, sau va trece ca sa ramina din el nici o zdreant-de pe pamint?.. Ma rodea viermele ambitiunei. Odata, intr-o noapte neagra de insomnie, gindind ca poate voiu trece far-d de urma pe pamant, am plans. Si aici nu fac lucruri de ale inchipuirei, ma marturisesc, atita tot... Altfel profesorul de Matematica, Lenoveanu! Era grozav de abras. Metodul lui de a ne învață stiinta incurcata a cifrelor, statea in piciorul sting. Indata ce faceam vre-o greseala, se intimpla cam aceasta scena luata dupa natura, de unul care a trait-o: - Magarule, de ce nu ai invatat? Tacere din partea elevului. Vin-o incoace! Apoi, apucind urechea o indoia intre degete, o mototolea pana se facea rosie, ca creasta de cocos. Dupa aceasta luind cu mina piciorul sting li arunca asupra elevului, care adesea ajungea cu nasul de tabela, stergind cite odata, ci fra pe care o pusese de prisos. Ma deprinsesem cu aceasta indeletnicire gimnastica. Cind eram scos la lectie, dinainte intindeam urechea, intoarcem dosul si asteptam. Spre mai multa garantie a partilor moi, pusesem un carton in pantaloni. La inceput loviturile erau mai putin puternice. La sfirsitul anului, glontii se schimbasera in ghiulele. Tocmai mult mai tirzu am aflat pricina si taina metodului acesta, atit de ciudat. Dascalul fusese paralizat la piciorul sting: doctorul ii recomandase mult exercitiu si acesta se facea pe seama trupurilor noastre. La inceputul anului, piciorul era slab, la sfirsit deja se intarise. Doctorul gasise leacul. Cu acest metod, bineinteles ca nu am putut nici odata pricepe matematica. Si acum cind aud de cifre, parca vad piciorul lui Lenoveanu care se destinde si pe Dinu Milian, un nou fel de Icar zburind sau partea opusa a paretului. De Lenoveanu, ce e dreptul, ma temeam. Frica si loviturile primite de la Lenoveanu le razbunam pe capul altor dascali: pe Gutureanu si pe Stefanovici mai ales. Glasul lor era mai rau decit recreatie. Jucam, saream, bateam pe Aclas, ma incalicam pe Bujana cel mic si astfel, ca un al dolea Alexandrit, cataream pe dinaintea profesorului. Lui Gutureanu aveam obiceiul sa ma urc pe speteaza scaunului si să-i pun coarne. Odata insa mi-a tras niste palme, asa pe dea-ndoasele, ca numai stele am vazut. Cea mai obisnuita indeletinicire era ca sa descalt pe Aclas si să-i arunc cizmele pe soba, o soba colosala facuta sub pretext de experiente chimice, care insa nu se facusera nici odata. Dupa aceasta bateam pe Aclas ca să ceara cizma. Eram insarcinat ca sa ma urc pe soba si odata acolo, incepeam să-l bombardez clasa si pe profesor, cu pietricele, coji si piine si alte lucruri netrebuincioase aruncate de demult acolo. Scandalul era nedescriptibil. Mai mare decit acela prilejit cu debutul meu la scoala. Cind dansul vroia sa mearga ca sa cheme pe director, baetii se aruncau in usa si eu de pe soba, faceam un salt mortal in miilocul tuturor. Nici clasa, nici recreatie. De raul meu amindoi au plecat inainte de sfirsitul anului. De multe ori erau mai linistiti, căci nu țineam clasa de loc. Fugeam in gradina stind agatat de zaplazul care despartea gradina celor mici de gradina celar mari. Nu ne putea prinde nimeni, caci, cind auziam pasuri de o parte saream de cealalta.. Totdeauna d. Birzoiu se intorcea dela aceasta vinatoare, fara nici un rezultat. La repetitoare nu steteam nici odata, caci dela apel eram dat afara. Cind venea rindul numelui, in totdeauna in loc de prezent strigam altceva. Odata am strigat: hatmatuki! Imi aduc aminte ca pedagogul a trebuit sa cheme pe director, ca sa astimpere hazul baetilor. Iar Dinu Milian a mincat la masa hatmatuki. Pe cind din sofragerie se auzea concertul placut al lingurilor si al farfuriilor, Dinu plingea, gindind la bunatatea bucatelor cind ti-e foame si ascultind cintecul stomaculul care ghioraia!.. La examen de abia: am esit. La matematica am ramas fireste corigent. Cand am fost intrebat, mi-a venit in minte piciorul profesorului si nazdravaniile ce se spuneau pe socoteala lui. Nu e vorba ca si fara aceasta nu as fi raspuns!... CAP. IV Acasă Catre seara zilel de 27 lunie, vacanta m-a scos din scoala. Nu vazusem orasul de trei, patru luni poate. Totul mi se parea schimbat, soarele mai stralucitor, aerul mai liber. Dinu Milian simtea picioarele impedicate ca ale acelora cari au locuit mult timp în inchisoare. Acasa. Mama ma intoarce pe toate fetele, inspecteaza sipetul, rufele, cartile, surorile se uita la mine ca la un nou venit. Slugile se schimbasera toate. Sint strain in casa parintilor mei. Sint fiul regasit si nici mama, nici tata nu injunghie pentru mine vitelul cel gras. - Dinule, unde-s pantalonii cei suri, ma intreba mama dupa ce a rascolit toata zestrea. - Pantalonii? Cari pantaloni? O patisem. Cu trei luni inainte, tata daduse pentru intaiasi data, lui Iancu Croitorul de pe strada Primariei, sa-mi faca o pereche de pantaloni dintr-un rest de stofa. Erau intai pantaloni cari nu esiau din croitoria primitiva a mamei și a titaei Dodo. Pare ca-i vad si acum. Cenusii cu puchitei negri. Cu pantalonii se intimplase ceva neobicinuit: ii despicasem intro zi, de la coapsa la calcai. Apoi ii daruisem feciorului din dormitor. - Dinule, pantalonii? Ce ai facut cu pantalonii? Voia sa istorisesc odiseia pantalonilor, dar ma incurc si nu sint crezut. Mama socotea ca trebue sa fie ceva ascuns cu pantalonii. - D-apoi bine, spinzuratule, ce? pare ca esti fecior de bani gata. Si ca rasplata primesc o palma. Dinu insa desi crescut in sfintele invataturi ale lui Christos, nu a intors si cealalta fata. M-am multumit sa fac un zgomot in cit era lehamete tuturor. Doua luni de zile mama mi-a amintit istoria pantalonilor. - Dinule, unde-s pantalonii? Ai sa ma omori si numai o mama ai! La masa. Surorile stau infipte pe scaun ca niste domnisoare care învață la scoala. Pun in gura bucatele cu chibzuinta, tin miinile in jos. Eu din potriva stau cu coatele pe masa, imbuc fara eleganta, de multe ori ma rastorn cu scaunul pe spate si aproape nu pun picioarele pe masa. Tata, mama, titaia Dodo, surorile, slugile siut cu totii indignati. O catelusa a titaei Dodo, Streniera, se uita si ea la mine cu ochii ei de catea inteligenta si care cunoaste l-usage du monde. - Dinule! Da' bine, cu porcii ai stat tu? - Ba nu, cu baetii, mamii. - Da' bine, la scoala, ai invatat tu sa stai asa la masa! Înghite mai incet ca aa sa te ineci. - La scoala! Asa mincam noi la scoala. In sfirsit ma dau afara de la masa, in amenintarile tatei care striga ca are sa ma invete el minte jardia, adica cu Sf. Niculae. Din odaia de alaturi aud cum mama se plingea ca am esit un soiu rau, ca ea nu a vrut sa fiu alaturi cu baetii de tarani si ca de sigur baiatul Casandrei e tot mai cum se cade decit mine. Tata insa tacea. De mult se lepadase de paternitate in privinta mea. Realitatea nu este numai vesela si razatoare. Tragicul intovaraseste comicul. Daca asi incepi sa fac teorii literare, asi spune ca de aceea tragediile lui Shakespeare au putut trai si vor trai inca multan vreme. Ce voiti? Dinu Milian, nu degiaba a fost student in litere in vremea lui. Tocmai acum cind a uitat totul, vrea sa se arate ca stie carte. - Dinule, vino-ți in simtiri si spune cocoanelor si boerilor care asculta, istoria asa cum este, fără inflorituri si cum se cade, tocmai cum spuneai Movila lui Burcel, dinaintea cocoanei Nadejdia. Tata se apropia de al 60-lea an al vietei. Muncise de sigur ca să ajunga din simplu copist un om de seama. Voise insa sa faca bani si se incurcase cu desavirsire. Cu cativa ani inainte, cu toba ii vindusera mosia. Acum iarasi toba ii ameninta casele pe care el singur le zidise, in care ne crescuse, in care gustase fericirea si incercase restristea vietei. Casele lui, singura lui avere, singurul loc in care sa se adaposteasca el, caruia batrinetele si necazurile ii zdrobisera trupul si nazuintele!... Apoi datoria catre titaia Luta din ce in ce se facea mai grea, mai grozava, scenele se inmulteau, varu Naki era vesnic la noi, cu scrisorica, cerind bani si iarasi bani! Si in aceasta vasfringere a unei vieti de atitia ani de munca, nici o scapare, nici un liman, nici o raza de speranta, pretutindeni intuneric, raceala, nepasare. Tata incepe să-și piarda mintile. Eram la masa. Intrase posomorit, abarut, obosit. A inceput sa ocarasca slugile, incepe sa spuna vorbe neintelese, fraze fara sir. Ne invinueste de moartea sa. Privirea ii e sillbateca si fara tinta. Surorile, mama si eu incepem sa plingem. Putin cite putin s-a linistit. Acesta a fost primul simptom. Ca sa putem trai stateam cind in oras cind la vie. Tata avea o functiune ticaloasa care-l strica si mai mult mintile, dar pe care nu o putea parasi, caci era singurul nostru mijloc de traiu. Imi aduc aminte cu groaza de acele nopti, cind in odaia noastra auzeam pasii tatei. O candela lumina numai. Pe furis, tata se apropia de paturile unde dormeam si cu degetele lui ferbinti, ne deschidea ochii intrebindu-ne daca sintem inca vii. De teama, ne faceam ca dormim. Printre pleoapele intredeschise insa zaream chipul mamei galben ca ceara, in pervazul usei, pazindu-i ca sa nu ne faca ceva rau, sa nu ne gitue! Ce nopti pline de groaza, ce desteptari speriate sub degetele ferbinti ale nebunului! Pe mine ma lasa insa aproape în pace. Pierduse nadejdea de a ma face om de treaba. Mai cu seama pe bietele surori le baga in boala. Îl auzeam oftind, apoi il vedeam departindu-se tot in virful picioarelor ca o stafie inspaimintatoare si se culca. E o zi senina, linistita. Tata e putin mai bine, nu sta vesnic pe ginduri. Titaia Dodo insa ne aduce vest' triste! Intilnise din nou pe titaia Luta care 'i fagaduise sa vina sa faca din nou scandal. Mama tremura de frica, tremuram si noi in asteptarea unei scene grozave. Ne temeam mai ales de tata, ca să nu-i faca mai rau. Inchidem usile toate, poruncim slugilor ca sa spuna ca nu sint boerii acasa si asteptam. In sfirsit momentul temut si asteptat sosi. Titaia Luta venea incet spre casa noastra. Slugile o oprira zicind ca nu-s boerii acasa. Dinsa insa merge inainte. Iata-o la usa din fata. Bate. Nu i se deschide. Merge la fiecare fereastra, se uita in launtru: noi insa ne tupilaseram la pamint, ascunsi in coridorul despre usa din fata. Fiecare fereastra e zgiltaita. Mama nebuna alerga din odaie in odaie. Reusisem inainte ca sa adormim pe tata si ne era teama ca se va destepta tocmai in mijlocul batailor. Surorile plingind se agatau de fustele mamei si o urmeaza in mersul ei nebun de-a lungul odailor. Eu ramasesem trintit jos in coridor. De odata un geam zbura in bucati. Mina titaei Luta trecu prin spartura si usa se deschide. Stau inlemnit la pamint. In acelas timp usa salonuluI se deschise, si tata, cu ochiul salbatic, zapacit, calcind ca din somn, se arata in cadrul usei. Amindoi se oprira pe loc. 0 clipeala de timp fu grozava. Cei patru ochi pareau ca sint de jaratic: in unii straluceau ura, in ceilalti nebunia. Tata a inceput sa zbiere. - A ha! A ha! nu sint boerii acasa! Dupa ce lasati oamenii pe drumuri, va inchideti in casa, frumos cocoane Costache!.. Tata incepu sa riza. Un ris grozav, urias, nebun. - A, ha, cocoana Luta. Ce, nu te ai maritat?.. A, ha ha! L-am vazut aseară pe cuconul Dumitrache si pe soacra-mea. A ha, ha, ha! Vin sa te sarut, soro. Si nebun, tata se arunca asupra matusei, stringind-o desperat in brate, sarutindu-o cu putere... Mama, surorile, titaia Dodo se agatau speriate plîngînd, racnind, care de tata, care de titaia Luta. Ea se zbatea cu furie in bratele tatei. De fier insa pareau ca sint bratele batrinului. In plinstele si racnetele tuturor, glasul mamei si al tatei domineaza d-impreuna cu risul lui grozav, nebun... infiorator - A hotule! a! calicule! - Te mariti... Ha! ha! ha! Incetul cu incetul trupurile se despartira. Cautatura tatei lua o infatisare grozava. - Ce cauti aici, incepu el sa zbiere, ce, din bou ai venit sa ma necajesti?.. Fugi, fugi, fugi.. Si ea si cum ar incarca un pistol inchipuit, el facea gestul ridicarei cocosului, ochea si apoi din nou reincepea operatiunea strigind: - Fugi, fugi, fugi, ca te impusc, serpoaico, scorpio! Titaia Luta de asta-data pleca. Si pana-n seara, nimeni nu a putut urni pe tata, din pragul usei, nici plinsetele mamei, nici rugamintele noastre. Nimic. Statea ca si cum ar apara intrarea casei sale, incarcind un pistol inchipuit, ochind si strigind mereu: - Fugi, fugi, ca fac moarte de om!... Noaptea i-a fost grozava. A prins toate lumînarile, toate lămpile si pana se facu ziua, din odae in odae si preumbla, torcind in mintea lui un gand lung si incilcit. Din aceasta zi nebunia lui deveni cronica, zilele linistite din ce in ce mai rare. Ca sa ne scape de tata si de fricele ce trageam, mama ne-a mutat la vie cu totul. Ea sedea si acolo și in oras, luptind cu boala tatei care propasea si cu saracia care din ce in ce devenea mai simtita. Odata nu am mincat decit un fel de bucate la masa. Mama, care nici o data nu vrea sa ne arate starea in care sintem, ne-a spus ca trebue sa te inveti si cu nevoia, caci poate faci un drum si trebue sa maninci cum poti. Era dimineata unei zile din August. Mama era cu noi la vie. Un vatasel vine si ne spune ca eri seara a găsit printre vii un om care nu putea spune de unde vine si cs cauta. Era bietul tata care scapase de sub privigherea servitorilor si care o pornise din oras pe jos si in amurgul serei, la vie. Cazuse intr-un sant si-sI scrintise o mina. Cind ni l-au adus era necunoscut, fara palarie, cu hainele rupte, plin de noroi si necuratenie, in neorinduiala. Mina i-o legasera la primarie. La inceput nici nu ne cunoscuse. Apoi putin cite putin se linisti, isi veni in fire. Intelegindu-si starea lui nu stira cum sa ne explice venirea sa la vie. Doua lacrimi izvorara din ochii sai inrositi. Mama l-a îngrijit, l-a primenit, l-a imbracat, i a pus tot ce stia ca-i bun pentru scrintitura si ca să-l linisteasca, ne-a strins pe toti lîngă dinsul. Eram cuminti de frica si constiinta vaga a nenotocirei pe care o simteam putin cite putin, desi eu bine seama nu-mi dadeam atunci. Tata lua din biblioteca o carticica, Maria sau fiica orbulul și incepu sa ne citeasca. Mama, culcata pe bratele lui, adormise fericita si linistita. Tata, ostenit de atitea zguduiri, inchise si el ochii. Ramasesem eu si surorile, cari si privim aceasta priveliste trista, dar placuta si care cit vou trai, va raminea tiparita in mintea mea. Cu obloanele ferestrelor inchise, mustele date afara, pe un pat tata si mama dormind cu cartea deschisa, la picioarele surorile impletind... In fund, Dinu Milian junior citind pe Monte-Cristo: era tocmai locul unde Dantes, dupa ce a plins pe abatele Faria, II ia lesul si se pune el singur in sacul in care era sa fie aruncat in mare trupul batranalui. Ma temeam sa intorc fila ca sa nu fac zgomot si citeam de un ceas aceleasi linii. Acum, peste atitia ani, le-as putea spune pe dinafara. Tata e nebun. In furia lui nu mai cunoaste pe nimeni intro seara si-a taiat gitul cu briciul. Si acum pe fierul ruginit al instrumentului, este singele tatei, negru si impunator ca sfintenia unor moaste. Mama ne-a ascuns totdeauna aceasta incercare desperata a batrinului ca sa scape de viata. Eu însa aflasem totul dela servitori. Voia să-și curme suferintele si cei din jurul lui au fost asa de cruzi ca sa i impiedice. In momentele mai luminoase, cu o aducere aminte minunata, intreba de cutare sau cutare lucru strans sari pierdut din casa de zeci de ani. O zi a fost grozava. Voia sa plece pe strada si impedicat de poarta care ii era in inchisa ca o fiara turbata, cauta scapare peste ziduri, de pe care ar fi cazut mort in strada. Patru sau cinci oameni, si in mijlocul lor mama, ii atineau calea, voind sa-l prinda. Ascuns in bucatarie, priveam aceasta scena salbatica. Tata, cu pasi nesiguri, fugind de la un zid la altul muscind, spumind, injurind, servitorii duoa dinsul, mama speriata,, rugindu-i si plangind, cainii latrand pe stapinii lar. Oamenii se oprisera in dreptul portei si, nepasatori ca lumea, priveau aceasta vinatoare de om. Sub zidul de linga bucatarie, doua babe sopteau si se minunau. Nu auzeam decit vorbele acestea: - Bietul coconul Costacke! Bietul coconul Costake!... Era inspre asfintit, soarele inrosise orasul luminind aceasta drama, ca focul bengalic de la teatru. Obosit, plin de spume, cu hainele sfisiate, cu rana dela git din nou deschisa, o gramada de carne palpitatoare mai mult, asa ajunsese bietul mosneag cind au pus mina pe dinsui. De frica inlemnisem in usa bucatariei. Odata chiar crezusem ca s-a sfirsit cu mine. Tata fugarit, era sa intre in bucatarie. Norocul ca am inchis repede usa. Copilul care inchide usa tatu sau... Ati vazut cum picura incet primavara sloiurile de ghiata de pe marginile coperisilor. Tot asa de incet vin si rindurile sub condeiul meu. Amintirile sunt jalnice, colturile valului ce ridic, imi rup inima si de multe ori tac in loc și povestesc lucruri prea dureroase. Solemn nu am fost niciodata, dar inaintea parintele meu nebun, simt un fel de respect, eu care nu am respectat nimica in lume. Inaintea mea apare chipul sters de vreme al tatei, copilaria mea amarita. Nebunia tatei merge din ce in ce mai rau. Prin staruintele rudelor, un gardist pazea vesnic in odaia bolnavului. Dar cautarea in casa era cu neputinta. Nici bani, nici mijloace de paza. A trebuit sa-l duca la Golia. Golia! Golia! Cine nu a tremurat, trecind pe linga turnul inalt al bisericei, gindind ca si el poate fi adus aci, fara cunostinta, zidit in una din chiliile spitalului de nebuni. Intrind in curte si stind langa zidul inalt al spitaluluI, la auzul strigatelor si zbieratelor nebunilor, de cite ori nu ati ganditori! Parea ca mosneagul stia ca nu va esi de acolo decit ca mana! Nu voia nici in ruptul capului sa se urce in trasura ce-l astepta. Nu. Mosneagul striga, racnea și numai cu de-a sila l-au putut duce la Golia. Odata tata dus din casa, linistea se facu pentru citva timp. Mama se ducea foarte des ca sa l vadă zilnic, ii trimetea lucruri de mincare si astepta ceasuri mai bune. Cit despre mine nu am putut să-l vad nici odata acolo. Mama nu ma lua de frica ca sa nu ma sperii de nebuni. Pe cand tata era nebun, eu petreceam vacantia citind la Aritmetica la care ramasesem corigent. Un ofiter, ruda a noastra de departe, ma pregatea. In fiecare dimineata mergeam la dinsul. Metoda lui Lenoveanu stricase si dosul si capul. Nu intra si pace in capul meu stiinta numerelor. Nu intra nici in ruptul capului. In locul regulelor ce le citeam cu glas tare, se aratau favoritii profesorului si piciorul lui gata sa se destinda. De multe ori, instictiv puneam mina la partea nenorocita, intocmai cum Arhimede si-o punea la frunte. Eu insa nu strigam ca dinsul Evrica. Nu gaseam nimica, caci pe vacantie scosesem cartonul din fundul pantalonilor. Mama e deznadajduita. Dinu nu vrea sa l invete, Dinu face prea multe nebunii. Zmeele mele sunt rupte de mama, de multe ori ascunse. Nu sunt lasat sa merg la Eduard ca sa ma urc pe casa si pe catalige. Dinu e pus vesnic, toata ziua, cu ochii pe Aritmetica lui Melik. Cu ochii stateam eu, dar cu gindul e cam departe. Ochii singuri nu au darul de a invata regula de trei. Ca sa-mi atite mai mult zelul pentru carte mama ruga pe ofiter, ca sa ma invete, la nevoe, si cu metodul lui Lenoveanu. La inceput credeam ca-i gluma, dar ofiterul a ascultat de mama si a pus mina pe urechile mele... Mina pe urechile mele! Un strain! Intelegeam sa fiu batut in familie sau la scoala, căci tata imi spusese ca dascalii sint al doilea parinti. Un strain insa!... De asta data sint indignat. Imi lasi plingind palaria si nimeni nu m-a mai putut aduce la lectiunile de Aritmetica. - Dinule, ai sa ma omori, ai sa ma inebunestI cum ai inebunit pe tata-tau. Acum dadea vina pe mine. Simtitor, insa, pentru un moment, Dinu de a doua zi chiar, reincepea viata lui de libertate. De libertate? Vai de aceasta libertate! Nu puteam face nici un pas fara voia mamei. Aveam un tovaras de zmeu Eduard, care sedea langa noi. Placerea noastra era sa ne urcam pe un grajd din virful caruia si dam drumul zmeilor. Grajdul insa, pentru pacatele mele, dadea in spre curtea noastra. Cind eram mai fara de grija de odata auzeam tipetele mamei si servitorii alergind. ca sa ma culeaga de pe grajd. Eram amenintat cu stergerea tingirilor si adese ori dosul meu isi amintea de picioarele primite de la Lenoveanu. Mama, pe semne, se teme ca sa nu ma dezvete acasa. - Dinule, ai sa ma omori!... - Iarasi? Tot eu?... Doua Septembrie. Sint trimes la scoala ca sa corig la Aritmetica. De cu seara, pentru orice intimplare, imi cautasem cartonul. Luindu-mi sipetul si un borcan cu brinza, o pornii melancolic spre scoala. Nimica schimbat. Tot zidurile triste, tot coridoarele intunecoase, latrinele murdare si pline de inscriptiuni putin magulitoare. Aceiasi elevi, aceiasi pedagogi, aceiasi dascali. Tot Mustata-Rosie director. Cind l-am salutat s-a uitat chioris la mine si de abia mi-a raspuns. Semn rau. Sint singur cu Lenoveanu. - Fa cel mai mic numitoriu al fractillor... Tac, caci in mintea mea socoteam cit de departe as ajunge, daca s-ar intimpla sa fii bombardat. - El! hai! Fa, ce taci si nu lucrezi? Pe semne nu ai invatat nimica in vacantie, magarule!.. La aceste cuvinte., stiam ca in anul trecut totdeauna piciorul trebuia sa se puna in miscare. Ma apropii de scaun si intorc dosul lui Lenoveanu, asteptind. - Da bine, Milian ce te intorci cu dosul la mine, doar nu ai tabela in spate... -?! - Cum? Ce? S-a schimbat boerul, cugetam eu. Ma intorc cu fata, dar numitoriul comun ramine nedezlegat sarmanul. - Ai sa ramai repetent... Si Lenoveanu 'si lua catalogul si pleca.. - Domnul Milian! Domnul Milian, striga portarul prin toate partile... - Ce e? - Va pofteste in cancelaria cea Mare. Intrai. In fund la biurou, sta Mustata-Rosie. - Domnule Milian, incepu cadentat directorul, te du acasa, poftim o scrisoare pentru tatal d-tale. - Dar cind sa vin? - Vei vedea... Sa nu mai vii! - Sa nu mai viu?.. Nu pricep. Esind pe poarta deschid scrisoarea care glasuia cam astfel: „Domnul meu Fiul d-voastra ne dind semne de diliginta si buna purtare, directiunea va face cunoscut ca nu-l mai poate primi printre bursieri. Primiti etc. (Semnat) Director: Mustata Rosie”. Atunci cazu ca un val de pe ochii mei. Nimeni nu imi spusese ca sunt bursier. Tata si mama nu-mi destainuisera starea mea, de frica sa nu ma umileasca sau sa se umileasca ei in ochii mei. Eram bursier! Si acum sint dat afara! Toate cite le suferisem mi se explicau acuma, vorbele neintelese ale unora, mustrarile obraznice ale altora, pe toate le intelegeam! Mai mult. Ma mustra cugetul acu ca-mi batusem joc de acei cari erau bursieri. Miselul ce fusesem! Insultasem pe fratii mei de saracie. Cind i-am dat scrisoarea, mama a cazut pe un scaun. Alta nenorocire! Nu fui mustrat. Nici eu nu am mustrat-o ca m-a injosit si ca a facut din mine un baiat invatat de pomana. Toate rudele, toate cunostintele lui puse in miscare ca sa fiu primit din nou, căci mama auzea cu groaza, ca asi putea sa fiu dat la liceu sau la gimnaziu. Dinu cu baetii cei rai!... Mai bine asi fi ramas pe lina fustele ei, decit sa fiu cu baetii rau crescuti. Pare ca bine mai fusesem crescut, unde eram. In rastimpul acestor alergari am fost trimis la vie unde sundulegeau strugurii. Ce fericit eram printre butucii incarcati cu roduri, printre flacaii voinici si fetele tinere care sopteau si rideau cand le priveam lung. Flacaii ma luau in brate, ma treceau din mina in mana si spuneau ca am sa fiu un puiu de co cones. Apoi strigatul la Ciubar! Si ciubarariI cari veneau in fuga mare la crama. Toate aceste stau tiparite in fundul mintei mele, ca un tablou cu culori vii. Liceul, scoala publica, nu ma speriau de loc. Din potriva. Auzisem la scoala de vestitele revolutii care se intimplasera pe acolo, auzisem cu entuziasm cum baetii se baricadasera si cum pompierii cu apa, se incercasera sa le stinga focul revolutionar, pe cand sobele curgeau in strada, schimbate in mijloace de apArare. In inchipuirea mea, ma vedeam si eu, in focul unei asemenea miscari strigand pe deasupra baricadelor scolare. Moarte sau invingere! La scoala noastra nu credeam ca o sa am prilejul sa pot vedea asa ceva. Mai ales eu nu fusesem amestecat in nici una din, aceste miscari care ma atrageau cu farmecul dulce al necunoscutulut. Cand am aflat ca m-au primit din nou in scoala, vestea am auzit-o cu jale. Nu aveam, pe semne, noroc sa fiu revolutionar. Iarasi cine de turte cu lantul de gat... Si acum imi era si mai greu, stiam ca nu am dreptul sa protestez, stiam ca trebue sa plec capul cu resemnare. Si in acest timp tata isi sfarama trupul sub camasa de forta a casei de nebuni sub loviturile pazitorilor!.. CAP. V Moartea tatei Inchid azi cartea. Nu mai pot scrie. Mie-a frica pare ca se incep acuma povestirea lucrurilor jalnice. Ca acela care amina un lucra neplacut, amân si eu spovedania acelui timp, a acelor simtiri, cand, copil inca, am vazut vesnicia galbena si nepasatoare descoperind cu giulgiul ei, chipul zbircit al tatei. Desigur vi s-a intamplat ca lumanarea mistuindu-se, sa înceapă agonia stingerei. Ati vazut cum mai intaiu mucul cade sfaraind, cum apoi arunca o flacara albue, alta albastra, pare ca a murit si iarasi reinvie. Si tot asa, o jumatate de ceas, poate, intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, pina cand dupa cea din urma sfortare si lamurire, intro aureola albastra, cade pentru vesnicie in intuneric s-a stins. Tot asa si mosneagul se lupta ca moartea. Inainte de a muri, prevestiri grozave ie faceati sa tremuram. Cand un lucru fatal se asteapta, toat sint prevestiri, chiar lucrurile cele mai nevinovate. Apoi in mintea superstitioasa a mamei semnele aceste, lucru mare era. Intro noapte sint desteptat din somn de zgomotul casei intregi, mama, titaia Dodo, servitoarele alergau prin casa rasturnind scaunele, lovindu-se de mobile, cautind pe sub paturi, facindu-si cruce. Ce era? O broasca cu coada, o lighioana necunoscuta devenise musafirul casei noastre. Incepuse sa cinte in limba el si indata dupa stingerea luminarilor, se urca pe perdele cu iuteala fulgerului si fara nici o rusine. Ca lighioana inteligenta ce era, isi batea joc pe semne de toti aceia cari voiau sa o prinza. Ca prin farmec, pierea indata ce se aprindea Iluminarea. De sigur in ochii tuturor nu putea sa fie de cat dracul sau moartea, care isi alesese locuinta in casa noastra. Eu insa nici odata nu am putut s-o vad. Lucru care ma facea sa crez ca mosafirul acesta nu fusese de cat in inchipuirea celor din casa. Aceasta cu atit mai mult cu cit, dupa moartea tatei, a pierit cu desavirsire. Acest fapt mai cu seama intarise credinta Tasiei ca locuinta noastra a fost vizitata de marele si cinstitul Scaraoschi. Catinca dinpotriva sustinea cu putere ca fusese moartea, mai ales ca dinsa auzise si cucuvaia cintind pe casa boerului. Nu stiu cine din acesti amandoi erau in ochii mamei. Hotărât insa ca lucru curat la mijloc nu-i. Pentru ca sa curete casa, mama a chemat pe popa Alexandru ca sa faca aghiazma. Ea credea ea, de frica papei si a crucei, diavolul va fugi. Lighioanei nu stiu daca ii era frica de sfistocul, patrafirul, aiazma si barba popa mie insa mi era grozav de teama de prea sunfitul Alexandru cu barba lui ascutita, putin cocosat, cu nasul de vultur si cu obrazul gaurit de varsat. Necuratului insa nu i-a fost rusine de loc de aiazma papei, caci a mai haladuit mult timp pe la noi, mult timp inca dupa ce popa luase curcanul si cinci sorcoveti in schimbul curatirei casei de duhurile cele rele. Vesti triste de la Golia. Tata merge rau, rau de tot. Mama mai toata e acolo. Nu mai e nici o nadejde de scapare. Moartea voia sa scape pe mosneag de chinurile nebuniei. Pentru ca sa-l poata interna in spital a fost greu. Pentru ca sa-l scoata era si mai greu. Mult nu a trebuit ca sa moara acolo, unde mama nu voia, in ruptul capului, s-a-l lase sa inchida ochii. Ba autorizatiunea directorului, ba a doctorului, ba mai stiu eru a cui. Tot insa ce stiti e ca abia cu o zi inainte de moarte l-a putut aduce acasa, in casa lui, linga copilașii și nevasta lui, inconjurat de fiinte cunoscute si iubite, nu de chipurile salbatice ale pazitorilor, pe patul moale, nu pe patul si salteaua de pae a spitalului, in camasa de forta, sub loviturile pazitorilor, cari se tin de vechea reteta religioasa a gonirei necuratalui din trupul bolnavului prin lovituri. Rare ori inainte de moarte mai cunostea pe mama. De sigur erau momente lucide in care batrinul vedea unde este si ce sfirsit va avea. Totd-una m-a lovit gindirea ce simtiri trebue sa aiba un nebun, cand isi cunoaste starea lui de plins. A zugravi simtirile acestor clipe lucide, pierdute in marea inconstientului, socot ca este a intemeia un cap de opera de observare omeneasa, de analitica a tuturor rotitelor intelectuale care alcatuesc omul ganditor. 0 trăsură soseste. E tata. Dinsul nu mai simte, nu mai cunoaste pe nimeni. Il scoborira altii din trăsură ca pe un pachet greoi, grozav, care aminteste scoborirea unui mort. Si in adevar de la viata la moarte nu mai era de cit distanta unor clipe... L-au pus in odaia cea mare. Nu m-au lasat sa vad. Prin gaura cheiei insa zarisem chipul lui galben, barba lui crescuta si neregulata, fruntea-i zbircita, masca mortii care se intindea treptat, treptat... Galbineala chipului contrasteaza cu albeata patului, Tata, pare în fundul asternutului, ca o picatura de ceara galbena pe o masa de marmora alba. Doctorul e chemat. Da din umere. Ce vreți sa faca? Totul s-a sfirsit. Nihil faciendum est. Serie pentru mingaiere o reteta, vesteste pe mama ca nu trebue sa spere nimic, apoi ca toti doctorii ce vad nimicnicia fata cu moartea, se repezi in cupeaua lui cu aerul mihnit si pleca. Toate rudele sunt vestite, turburind cu plinsetul lor moartea mosneagului. Seara. Surorile sunt chemate de la pension si tustrei sintem adusi inaintea patului de moarte ca sa ne cerem ertare de la acela care ne fusese tata si sa sarutam mina, pentru cea din urma data aceluia ce nu mai avea de trait de cit pina la miezul noptei... Am intrat in virful degetelor, speriati, plini de respect si de groaza. Oh! cit de mare mi se parea distanta de la usa la patul tatei!...Parea ca o nemarginire ne desparte... Ne-am pus cu totii in genunchi, si sarutindu-i mina rece, fiecare pe rind am soptit la urechea batrinului - Iarta-ne. Ochii mosneagului parea ca luasera alta cautatura. In privirea lui desarta, sticloasa, fara tinta, in privirea lui fara viata, parea ca revine o scinteie. Bu-za pare ca se mișcă... putin. Pare ca o suflare calda venea de la el in spre noi. Apoi nimic. Neantul, cautatura farä tinta, ochii tulburi si rosii. Pe frunte o rana, la timpla alta, amindoua inchise. Mama ne spunea ca la spital cazuse din pat. Eu insa nu vedeam in ranile tatei de cit mina pazitorilor. Ei de sigur îl ranisera, il batusera, il schingiuisera! Ce gindea tata cind ne-a vazut? Poate nimic, poate o lume întreaga de ginduri ii trecea printre timple. Nu stiu. Poate pierduse constiinta. Si apoi ce ar fi putut sa mai gindeasca cind stia ca peste doua zile casa era sa 'i fie scoasa la mezat, copiii ramasi pe drumuri, femeea cu care traise atitia ani, singura fara ajutor? In mintea 'i slabita de sigur venea ca un refren sinistru, sunetul tobei si apoi strigarea lugubra: - Cine da mai mult? - Harici odata! - De doua. - Cine da mai mult? - Harici de trei ori!... 21 Noembrie 1872. Tata a murit. Pe cind dormeam dinsul îsi daduse cea de pe urma suflare. Crestineste insa, impartasit si cu lumnarea in mina, dinsul care crezuse asa de putin in popime si in dogmele ei. In odaia cea mare, pe un catafalc de mese, sedea mosneagul imbracat in haine negre, cu seufa mortilor in cap, cu crucea de ceara pe piept. Pare ca doarme. Nimic nu se schimbase din ceea ce fusese cu o seara inainte. Patru luminari ard la cele patru colturi ale catafalcului, facind, d-impreuna cu mirosul tamaiei aprinse putoarea mortilor. Fererestrele sint deschise si firea parea tot asa de inghetata ca si trupul parintelui. Napoleon al III-lea din cadrul negrit cu manusa in mina, privea linistit acest tablou pe cand ingroparea mortilor de la Valea Alba cu tigvele ei aurite, amintea moartea care stapina era si pe pinza pictorului si pe trupul lui Costake Milian. Clopotele trag de la patru biserici in cintecul lor nu vad de cit instiintarea corbilor ca au un hoit mai mult. Popa Lohan de la Sf. Athanasie, ingana pe nas mormaind cintarea mortilor, pe cind din odaia de alaturi, mama plinge, surorile pling, jidovii sosesc en cele trebuincioase mortilor, iar faclierul Pirila se tirgueste pentru lumânări. Cu naivitatea copilului privesc linistit pacea mortei, ochii de abia inchisi ai tatei si in mintea mea revine toata copilaria, toate scenele in care tata a avut un rol oarecare. Imi vin in minte acele seri în cari mosneagul linistit, se punea sa citeasca si cand eu nebunul, îllstiigeam luminarea. - Lasa, tilharule, te prind eu, striga tata furios, si se repezea jos din pat ca sa ma prinda. De mult insa eram zburat in odaia de alaturi si tragind zavorul, strigam rizind - Daca dau drumul! Am pus zavoiul! Eram peltic si nu puteam zice zavorul. Tata se multumea sa bata in usa si sa ma ameninte - Lasa, te-oi prinde eu, tilharule!... Imi amintesc lucruri placute și neplacute din viata. Inaintea mortului, uitasem necazurile si bataile ce suferisem dela dinsul, precum si neajunsurile ce i le facusem. Moartea punea intre mine si dinsul, piriul limpede si dulce al pacei, al iubirei, al uitarei. Ma uit tinta la mort. Ochii mi se pare ca se mișcă. Pun mina sub cadavru, pareca simt o fierbinteala. Il cred pe tata inviat si fug dincolo ca sa vestesc bucuria. Un ris amar e pe buzele tuturor; doctorul constatase moartea. De acolo putini se intorc. Era acum seara... Felinarele se aprinsera, luna era de mult pe cer. Iasul incepea sa se culce. Imbracat bine ma preumblam de alungul cerdacului. Toate gindurile imi trec prin cap. Nu aveam insa gindul de a pleca. Tabloul era jalnic si frumos. La lumina lunei, dealurile Cetateii si ale Galatei se desfasurau in departare. Cetatuia in virful dealului, ruinat si fantastica, parea ca priveste tacuta orasul care doarme presurat cu mii de lumini si ghiata dintre malurile Bahluiului care scinteiaza sub razele lunei, mai departe, in fundul tabloului, ca o linie albicioasa dealurile Bordei si ale Repedei. In odaia cea mare mormaitul popei, peste sala plinsete si gemete, in strada o flasneta care cinta cu glasul ei ragusit, rasuflat si obosit, un cintec de mahala. Si in tacerea noptei, intovarasind flasneta se auzea monoton si trist, glasul muzicantului. De te-ai duce N-ai mai fi, Draga baetele! Căci de crud te-am indragit Traiul mi l-am amarit! O convorbire mi intrerupse gindirea. O sfada mai mult. Ma apropiai de fereastra odaei mortului si privii in launtru. Popa dormea intre foile deschise ale cartei, la capul mortuluibcare statea facut, linistit, solemn din susul catafalcului. Linga fereastra dascalul si cu Catinca, fata din casa, se certau. Nu auzeam de cit cuvinte intrerupte - Ibovnic... - E!... lasa. - Scirnavie sa te prinza oamenii. Apoi cearta inceta. Catinca vorbea: - Lasa, las, nu mai face gură, după ce se vor culca boerii. Apoi un sarutat lacom rasuna in odae. Popa se destepta, isi freca ochii si incepu din nou sa mormăie niște cuvinte neintelese... Dascalul aprinse adelnita de afumat... Incetul cu incetul glasul popei din nou amorti. Tacerea iarasi stapinea odaia. Numai afara flasneta cinta cu glasul ei rasuflat si obosit: De te-ai duce, N-ai mai fi, Draga beietele!.... Caci de cand te-am indragit Traiul mi l-am amarit! CAP. VI Post Mortem Cine a fost tata, care este istoricul acestei vietii pe care nu am cunoscut-o decat spre apusul ei? Nu stiu. Zadarnic, dupa atitia ani, caut in colturile cele mai adanci ale mintei, puterea de a intrupa cu deiavirsire aceasta amintire, care din ce in ce se sterge, se subtiaza, dispare de cadrul mintei intocmai ca vechile dagerotipuri sub inraurirea vremei. Tot ce-mi ramine sint bucati desperechiate si atita tot. Nu i-am cunoscut nici unul din neamurile sale. Odata l-am intrebat cum chema pe bunica si dinsul m-a gonit..De atunci nu am avut curajul sa-l mai intreb ceva. Povestea apoi despre Eterie, de Basarabia unde fugise de frica turcilor. Stia chiar ceva vorbe rusesti ramase de pe acele timpuri. In cei de pe urma ani citea vesnic pe un caet vechiu de hîrtie vanata. Mama privea cu frica la aceasta scriere in citirea careia se adancea si din care parea ca soarbe, intreaga intelepciune. Cind a murit, mama voia sa arza acest manuscris. - Asta l-a inebunit pe tata-tau, zicea ea privind cu rautate ignorantei, la nenorocitul caet. Amenintarea insa nu a realizat-o. Azi dupa atitia ani, am dinainte manuscrisul tatei, ingalbenit de degetele sale, pastrind printre file firele de tutun ale tigarei tatei. Solomonichia de care vorbea mama, manuscrisul pe care-l citea tata, nu e decat Ruinele lui Volney tradus de tata sau pentru dansul. Si pitoresc este titlul traducatorului, tipica e limba lui in veacul nostru de decadenta, de scepticism, de lipsa literara. Sfarimarile sau procetire asupra revolutiunilor imparatii1or. Acesta este titlul cartei. Si recitind aceste pagini scrise acum o suta de ani, din care respira ca un suflu, spiritul revolutiilor, ura contra nascocirilor religioase, din peticile amintirilor mele, reconstruesc credintele tatei. De sigur ca batrinul era ateu. Convenientele si cerintele clasei in care traia, il sileau insa, sa-si acopere sub masca indiferentei ceea ce credea dinsul. Acum mi se explica de ce mama, privea cu atita spaima cartea din care tata sorbea necredinta, dinsa care era incapabila sa discute, sa creda altfel de cum spusesera stramosii, dinsa careîși crestea copiii in frica lui Dumnezeu si a tuturor dogmelor religioase. Si inchizind cartea îmi reamintesc din nou pe tata seara, in halat, preumblindu-se prin casa cu caetul in mind si in fumul gros al tigarei cugetind asupra sfarimarilor, asupra revolutiunilor omenirei. Si acum cand mama disperata de a ma face om de treaba, cind tata necajit ca ma gaseste tot in inchisoare, s-ar lepada de mine, si-ar mai face intrebarea ca anume cui seaman de am esit ceeace sint, mindru si aratindu-le caetul de hartie vinata al Sfarimarilor, le-as spune: - Tatei!... Legata strins de tata, e amintirea mamei. Nu este roman viata acestei femei sau mai bine asi zice, ca fiind o parte din viata omeneasca, pare fara placeri, fara zguduituri, fara dragoste, tocmai de aceea alcatueste un roman viu ca si amintirea sub a careia inriurire, condeiul scrie azi. Nascuta si crescuta pe acele vremuri cind desteptarea intelectuala era inca in fase, pe vremurile lui Calimah si ale lui Mihail Sturdza, dansa a purtat toata viata pecetea acestor vremuri. Bolnavicioasa, crescuta de mica la o matusa din Bucovina, intoarsa din nou acasa, alaturi cu o familie numeroasa si cam strimtorata, fire blinda si nevatamitoare, xa a crescut incetul cu incetul, fara patima, fără doruri, fără placeri zgomotoase, fara dureri mari necerind mai mult de cit, edera mladioasa si iubitoare, sa se sustina pe trunchiul puternic al unui barbat iubitor. A vazut intimplari mari, cari au lasat-o rece, de sigur fiindca nu putea sa le inteleaga maretia. Revolutia de la 1848 a trecut, fara sa o miste. Avusese frati si rude cari luasera parte la miscarea si de sigur ca-i numise nebuni pe acesti tineri plini de foc si de iubire pentru tara. De sigur unchiului Costache, mort nu mult dupa revolutie si pentru revolutie, mama, bunica, rudele il spu-neau cum mi se spunea si mie. - De ce sa te amesteci tu, baiat sarac, fara putere? Lasa sa-si sparga capul altii, tu astimpara-te, caci vei ajunge rau. Crede cum voesti, cine te opreste dar stai mai la o parte, caci tu esti mic si cei de sus mari!... Si a sfirsit-o rau unchiul Costache, dar datoria si-a facut-o, si eu, revolutionarul de azi, stringind mina de oase a acestui răzvrătit de altadata, spun unchiului Costache: - Bine ai facut, unchiule. Dupa spargerea revolutiunei unchiului si prietenii lui trebuisera sa fuga. In goana ce dadeau bon-ju-ristilor si duelgiilor, oamenii ordinii de atunci, bietii tineri trebuira sa sufere multe, sa fuga pe sub pintetele cailor, sa se ascundă prin balti, prin codri. Ajungind la o mosie sigura, s-a imbolnavit si acolo muri departe de toti, parasit de prieteni, uitat de rude. Cum m-asi duce sa vad mormintul in care zace unchiul Costache, revolutionarul, martirul unei cauze triumfatoare azi. Si cu toate acestea teama mi-e ca razvratitul de eri, unchiul Costache, ar zice azi nepotului său Milian, tot aceleasi cuvinte intelepte ce i le ziceau si lui acum o jumatate de veac batranii si oamenii cuminți. A murit insa tinar, neatins de noroiul cuminteniei, bogat de nazuinte, curat de gind, dorind libertatea pentru dragostea ei si iubind-o intocmai cum o iubim si noi - nebunii de astazi. - Tovarasi, descoperiti-va innaintea unchiului Costache!... Stiind ceaslovul cum era pe vremea veche, mama avusese prilej sa mai invete ceva frantuzeste intruna din rarile scoli ce incepusera sa le intemeeze strainii in targ. Dar nu statu mult. Mijloacele bunicai nu erau mari, apoi mama nu era dintre copiii cei iubiti si altete cereau sa fie date la scoala. Din copilaria si tineretea ei de fata, mama nu mi-a povestit nimic. De sigur nu avea ce. Titaia Dodo ridicase putin valul acestei vieti limpezi. In acest mijloc, in care biserica tinea cea mai mare parte, loc pentru dragoste nu a fost. Apoi dragostea era lucru necuviincios pentru o fata mare. De aceea nici ea n-a iubit. In simturile ei nedesteptate si prin stratul gros al prejudecatilor nu a putut strabate cantecul dulce, patrunzator, cintecul puternic al amorului. S-au cine stie, poate a iubit, cu o dragoste tainuita in fundul inimei, cu un amor fara patimi, care se sterge ca vremea si care 'ti lasa o amintire pe care o socoti ca cel mal dulce timp al tineretei, cind limpezi si fara grijä cintind melancolic, curgeati valurile vietei. Poate... Poate... Dar cine a strabatut in aceasta inima. Inchisa. De sigur nu tata, de sigur nu noi! Si titaia Dodo, mai vorbareata, mai expansiva, ne spunea de dragostea unui boer care ii punea mamei, portocale in copacul gradinei, in mijlocul ernei... Mai spunea apoi de obraznicia altora cari sedea fata in fata ca gradina bunicaei. Mama avea obiceiul sa se spele dimneata cu rota. Tocmai cand trebuia sa sara peste un cerdac ca sa intre in gradina, capul tinerilor se aratau la fereastr-a si mama fugea rusinoasa in casa... Atata tot din vremea tineretei. Cand s-a maritat cu tata, nu l-a luat din dragoste. Facea ca si celelalte fete. Viitorul copiilor trebuiau pe atuncea parintii sa 'l facă si ea se supuse vointei bunicai. Tata s-a inteles cu mama, nu cu fata. Om cuprins, proprietar de mosie, spatar, om de cancelarie, tot in sfirsit, ce ar putea face fericirea unei femei. Era mai batrin de cit mama cu vre-o 24 de ani. Dar cine se uita la asemenea lucru? Pe titaia Luta, o luase mosul Dumitrache care era cu citiva ani mai batrin de cit bunica. Pesemne acest obiceiu era in familie. Cit despre dragoste, un om serios, nu trebuia sa se gindeasca la asemenea nimicuri. Si astfel mama deveni nevasta tatălui. Costake Milian se insurase pentru ca să sfârșească odata. Era de patru-zeci si patru de ani, mama de doua-zeci si doua. Cu catva timp inainte avusese o boala grea. Singur, ingrijit de servitori, aproape mort, a gindit la bunatatile insuratoarei. Dupa boala si-a pus in practica planul. Dragoste, potrivire, aceleasi nazuinte, nimic nu i-ati unit. Tata, vesnic ursuz, ruinat din pricina intreprinderilor fara socoteala, calare pe faliment, nu a adus in tovarasia conjugala de cat durere, necaz, grija. Prea mindru pentru a-si arata starea, el cauta sa o mascheze, printriun lux silit, printro buna stare inchipuita. Si aceasta strim-toare pe care nu si-o marturisea decat siesi, si-o manifesta traznind, injurind, si schingiuind moraliceste pe aceasta femee care nimic nu-i gresise. Cand ncepui sa-mi dau seama, mama de mult avea intrinsa germenele ofticei care-i rodea plămânii. S-a maritat crezind ca va gasi linistea si a gasit iadul, necazul, moartea. Tata a ucis-o. Apoi venira copiii care unira pe acesti doI oamenI, pe cari nimica nu-'i unea. Amorul necheltuit in o casatorie nepotrivita, il revarsa ca asupra noastra, cautand jertfa pentru noi, neavind nimica in vedere decit pe noi. Nici odata insa nu-si arata aceasta iubire. Ii era teana ca sa ne mângâie. Totdeauna parea cu noi rece impunandu-ne respect prin rezerva ei. O singura data nu și-a dat ea drum slobod simtirilor sale, sarutindu-ne, alintindu-ne, mingaindu-ne ca o mama care isi iubește copiii. Prin somn odata numai eram mare acuma am simtit buzele ferbinti ale mamei pe obraz. Si atita tot. In dragostea ei imi facea mult naduf. Socotind ca nu voiu putea sa-mi stapinesc pasii, totdeauna ii impiedeca cu dojenile sau sfaturile ei. - Dinule nu esi pe ulita sa nu te calce trasurile sau sa te muste vre-un cine turbat. Dinule, nu alerga cu zmeul ca sa nu asuzi si sa răcești. In dorinta ei de a ma creste bine, nu ma lasa sa ma joc cu cine imi placea, s-a fac ce-mi traznea prin mintea mea de copil, lucruri nevinovate sau foarte putin vinovate. Altfel o sfinta!... Saraca, bolnava, totul a fost pentru noi, pentru dinsa nimic. Din putinul cit a avut ne-a adus acolo unde sintem azi si cand a murit cea de pe urma dorinta a fost ca sa i se aduca copiii. Pentru mine avea nazuinte fara fumuri: om cinstit care sa-si poata agonisi viata. Voia sa ma fafa spiter. Nu-i placeau de loc apucaturile mele spre poezie, caracterul meu independent. Vesnic umi spunea ca de nu voiti asculta-o, rau voiu ajunge. Crescuta in principiu de supunere, tot supunerea mi-o predica mie. - Dinule, nu te amesteca cu ceilalti baeti, cu feciorii celor bogati. Tu esti sarac, fii ascultätor si vei ajunge departe. Cind se supara, incepea cu jale: - Dinule, o mama ai, crut-o ca nu mai are mult de trait. Cand nu vei mai avea-o, vei vedea ce mama ai avut! Atunci ma bufnea plinsul, ma agatam de rochiile eu, o rugam sa nu vorbeasca de moarte. Neajunsurile ce i le faceam nu le spunea nimanui, tot asa cum neajunsurile casunate de tata, le ascundea in fundul cel mai adanc al inimei, pentru ca mai la urma stringandu-se multe sa-i sfarime trupul si viata, intocmai cum puiul sfarima oul ce l-a adapostit. Si cu toate acestea, aceasta femee bung, aceasta mama iubitoare, aceasta jertfa nevinovata, mi-a rupt fara mila penele nazuintelor mele, a trait aripa gindurilor, a ucis in fase atitea iluzii. Bigota. Oh! despre aceasta pot spune fara mustare de cuget ca era. Pentru ce credea, nu stia nici dinsa. Era insa destul ca toata lumea crede, ca si dinsa sa creada. Nu discuta asemenea lucruri. Erau prea sfinte!... Si cite zile amare nu mi-a facut cu credinta ei! Inchinare de doua ori pe zi, Duminica si sarbatorile la biserica, spoveditul, Impartasitul!... La biserica trebuia sa stau binisor, sa nu ma misc, sa fac cruce cum se cade. - Dar bine, Dinule, nu ti-e rusine sa stai asa la Sfintele daruri, apoi la Evanghelie pare ca erai la bal, iti venea sa joci! - Dinule, nu sta cu coacoatele strana. - Dinule am sa te urechesc cind te vad ca mai esi la anafura inaintea cucoane Frasinitei. Poate de ciuda si de necazul meu am inceput sa nu mai cred. Schingiuirea cea mai mare era la impartasit: Ma punea sa ma inchin la toate izoanele imparatestu, apoi în mijlocul bisericei sa ma aplec, facind mătănii si cerind ertare tuturor. Imi era grozav de rusine. Apoi pentru ce iertare? Nu le facusem nimic. Pe multi nici nu-i cunosteam, cu altii nu avusesem nimic a face. In loc de matanii si de ertare ma trinteam la pamint de patru ori si sfarseam aceasta schingiuirea ridicola. Acasa eram sigur de ocara. Scapam mai usor, caci ma impartasisem si ma putea mustra mult.. - Dinule, ai sa ma omori, atita imi spunea. Mai aveam si alta parte si noroc. Acela de a da leturghiile popei. Parca vad si acuma tidulele pe cari mama scria: Pomeneste-i, Doamne, in imparatia cerurilor pe roaba lui Dumnezeu (urma numele robilor). De multe ori insa, imi faceam socoteala urmatoare: Imi dadea 50 de bani si erau cinci nume de pomenit: mama, tata, surorile si eu. Dinu Minan își lua paraleste pomeneala popei, adica oprea zece bani, partea numelui lui, pentru halvita. De multe ori insa îmi era rusine sa tot trec vesnic printre boeri și zucoane ca sa ajung la altar. Atunci luam si pentru cele patru nume tot eu liturghia. Cand m-a prins mama, mi-a adus aminte de exercitiile lui Lenoveanu. Popa Alexandru m-a dat de gol si tocmai intr-o zi cand, din pricina unei chestiuni filozofice, mama se suparase pe mine. Citisem in Cicerone, ca porcul trebue s aiba suflet. Ma pun la vorba, la discutie cu mama: - Porcul are suflet mamae? - Ce vorbesti prostii. E pacat!.. - Dar Cicerone spune asa, mamae! - Ce Cicerone ti-oi da eu acusi! Ce? la scoala invatatu sa vorbîți contra religiei? Auzi d-ta, porcul are suflet! Si m-a dat afara. Mai veni si istoria halvitei mancate pe seama popei si apoi da Doamne bine!... Odata am dat foc Maicei Domnului!... Ma luasera la lnviere. Imi placea sa merg, caci era o emotiune noua pentru mine. Emotiunea insa nu-mi taia si somnul. Asa in cit tocmai cind Hristos inviase, in cintece le popilor, mama lui de bucurie luase foc. Perdeaua atinsa de luminarea lui Dinu Milian, incepuse sa arza. Privelistea era nostima: flacara ridicandu-se in limbI uriase, spre bolta bisericei, popa tragind bucati de perdea aprinsa si casa lui D-zeu luminata de o lumina rosiatica ce punea pe chipurile serioase ale sfintilor, culoarea betivilor. Cocoanele fugisera speriate, crezind cá se aprinde biserica, mama rușinata de fapta mea, ma uitase indeletnicindu-se cu stingerea. Iblemnisem cu lumanarea in mina, nestiind ce sa fac si ce 'mi vor face. Tata voia chiar coram populo să-mi arate d-lui! Ca prin urechile acului am scapat numai. Eram iconoclast!.... CAP. VII Nu se poate!... Tata e mort pe msa. Se fac pregatrile de inmormintare. Rochiile negre sint gata. Mama, surorile, Titaia Dodo imbrac hainele de jale. Dinu e însă lasat la o parte. Lui nu-i trebue haine negre. Un crep la palarie, e de ajuns. Uitasem insa: Dinu nu avea ghete. De mult cereau de mincare. Și cum erau sa ma duc rupt la inmormintare? Unchiul Mihalache este insarcinat ca sa mi le cumpere. Mama, pe cind plecam, a zis unchiului: - Sa i le alegi trainice, ca par-ca le rupe cu dintii!... Trainicie! Lasa pe unchiul! Merseram la un evreu din Tirgul de sus si acolo mi se alege ceva in adevar trainic: o pereche de cizme cu carimbil pînă la genunchi inca potcovite. Carimbii ar fi mers el, dar potcoveala!... La scoal-a eram poreclit potcovar si in minte mi se arata toata privelistea ridi-cululut cind baetii vor afla ca sint potcovit... De cand capatasem linistea, gratie pumnului dat lui Masota, imi trecuse cu totul gustul de a fi chinuit si de a-mi cistiga din nou prin puterea bratului dreptului linistei. Si pe timpul ochiului lui Masota alte timpuri erau atunci. Aveam moralul trainic, mai trainic chiar decit cizmele cu care unchiul Mihalache, voia sa ma inzestreze. Atunci ma simteam deopotriva cu tovarasii mei. Acum insa lucrurile se schimbasera. Stiam ca sint bursier, ma socoteam mai prejos decat ceilalti baeti, mai fara drepturi decit oricine... Baetii trebuiau si ei sa cunoasca starea mea. Fiecare din ei putea sa-ni astupe gura, cum odată Masota voise sa o faca. - Taci, calicule! avea dreptul sa-mi zica si eu nu puteam sa protestez. Moralul mi-era zdruncinat, foarte zdruncinat. In lume nu exista dreptul de a fi sarac, in scoala nici atit. Acolo unde chiar prietenii iti sangereaza inima si unde dusmanii te sfarma sub dispretul lor. Oh! niciodata cizme cu potcoave, nici odata! Strimb din nas, zic c-as prea, prea strimte, prea larfi. Toate sint in zadar. Tot aceleasi cizme, tot aceleasi potcoave pretutindeni, in toate rafturile, in toate lazile, in toate pachetele, in toate cutiile. Un munte de cizme potcovite!... Potcoavele ma urmaresc ca naluca lui Blanco... Si tot cerc, cerc, cerc la cizme pina cind, din toate partile asediat cu cizme, bombardat cu potcoave, trebue sa capitulez, trebue sa ma potcovesc!... Of! slut potcovit! Ma preumblu prin pravalie, lovesc in podele și lugubru pentru mine sunt potcoavele. Parea ca sint o pisica potcovita cu nuci... Apoi veni si tocmeala. Negustorul, victorios ca mi-a nimerit cizmele, cerea cincisprezece franci, unchiul nu dadea decit zece. De aici cearta, protestara, soptiri la ureche umilitoare care ajungea pina la urechile lui Milian: - E baiat sarac... daca ar fi pentru mine. - Iaca pentru d-voastra, pierd la ele, patrusprezece franci. - Unsprezece. Mai sarac, ma-sa vaduva, daca ar fi pentru mine! Intervin eu in discutiune: - Tresprezece franci, sa nu mai fie vorba.... - Da galanton mai esti... Lasa ca am sa te spun mamei... Plec fruntea, tac, mi-aduc aminte ca sunt baiat sdrac, ca trebue sa fiu si potcovit si multumit... Tac, mai ales fafa cu unchiul Mihalache pentru care aveam mult respect, putina frica si multa iubire. In mintea mea insa injghebam planul ca sa ma scap de afurisitele cizme... Vai! mult am asteptat ca sa se rupa. Pana cand, dezndajduit, nu am luat cutitul si le-am taiat, nu am putut scapa de ele. Cind mama a aflat ca am luat cizmele cu un franc mai scamp: - Bine, bre, ai averile lui Iov, incepu sa-mi strige plangand, vrei pe semne ca sa fur ca sa te imbrac, lasa, ma vei vedea in curind ca si tatu-tau pe masa!... Pling de necaz, vreau să-i spun pricina, sa-i povestesc istoria cu potcoavele. Dinsa nu vrea sa asculte. - Lasa, lasa, nu-ti mai p... ochii! Ce, poate vrei ghete de lac? După ce le rupi ca cainii. Cind vei fi milionar, la casa ta, iti vei face cum vei pofti!... Ziua inmormintarei sosi ploioasa, jalnica, urla. Si cand inchid ochii, vad lumea adunata, prapurii, pornitul jalnic, mersul incet, popasurile, apoi plinsetul mamei, jalea surorilor, nepasarea mea. >Apoi un fapt mi se arata mai colorat, mai aproape, mai definit: Titaia Luta ne amenintase ca in mijlocul stradei, va veni sa scuipe in fata mortului. Tacusem la aceasta amenintare, dar imi promisesem, numai mie insumi, ca nu voiu lasa sa se insulte cadavrul tatei. Si in minte îmi inchipuiam atintind drumul unei femei despletite, desperate, grozave. Zadarnic eroism. Nimeni nu a venit, nimeni nu a oprit mersul monoton al convoiului. Numai cind am trecut printre ruinele de la Sf. Haralambie mi s-a parut ca esea cineva dintre dărâmături. Si apoi nimic, nimic, afara de cintecul popilor, sarutatul mortului, sunetul hirletelor si bulgarii care rasunau lovindu-se de sicriu. Si pe cind popii, in cintecile lor monotone ingropau pe tata, la tribunal alta alții îl ingropau starstarea cintecul lugubru al licitatiei: - Harici odata!... - De doua!... - Harici de trei ori. Si cand ne-am intors nu mai eram in casa noasträ, eram straini asteptand momentul cind sa ne dea, cind sa parasim pentru vesnicie adapostul sub care ne nascuseram in care tata murise!... Mi-am pus negru la palarie. Aceasta trebuia. Asa faceau tofti colegii. Trebuiam dar sa fiu in doliu. De a treia zi chiar m-am dus la scoala. Baetii vin sa ma mingiie. De mult sint insa mingiiat. De ce? Nu stiu. Tata nu-mi lasase aproape nici un gol in suflet. L-as fi uitat poate, chiar alte imprejurari nu mi l-ar fi amintit vesnic. Printte straini, auzeam: - Sarmanul baiat! E orfan, n-are tatä!... Mama in totdeauna amesteca pe tata in mustrarile sale: - Pe semne, Dinule, ai uitat ca nu mai ai tata de esti asa obraznic. - De ar trai biet tatu-tau, cum s-ar mai scîrbi, bietul om. - Bine ca a murit ca sa nu te vaza ca ai ajuns un rau, un neascultator. Ar muri de a doua oara... Profesorii iarasi se intreceau ca sa-mi aminteasca aceasta. Mai ales don Birzoiu. Cand eram adus de urechi in cantelarie, umarul drept i se ridica in sus, mina stinga apuca barbisonul si in totdeauna incepea prin a-mi aminti de tata: - Iarasi, obraznicule? Nu stii pozitiunea d-tale? Si aici incepea sa devie solemn: - Tata d-tale a murit, d-ta ești tinut de geaba in Institut si in loc sa fii sirguincios si cu purtare bună un model, ești dimpotriva. Cind vei face vreo necuviinta, sa stii ca am sa spun portarului sa nu te mai primreasc. Taceam, plecam capul. Eram baiat sarac! Nu pricepeam multe, dar tot vedeam ca este o deosebire intre a avea si a nu avea tata. 6 August 18 Sint la tara. Amintirile prinse in zbor si infipte ca fluturii pe pluta naturalistului, din nou le rascolesc. Ideile vin mai slobode, mai curate. Pare ca aerul cimpiei le-a facut mai gingase, mai dragalase, celor jalnice dindu-le vesminte batAtoare la ochi, si mai vesele, celor fericite culoarea stearsa a portretelor vechi si iubite care in suflet ne aduc doruri uitate si trecute. Fara sa mai am grije de gura lumei, tolanit in iarba uriasa din care abia ma vad, umbrit de frunzișul copacilor, de pe dimbul pe care sed, privesc la picioarele mele, desfasurindu-se valea galbena. Lanurile se apleaca la dragostirea vintului. O nenumarata suma de nuante, dela verdele inchis pina la galbenul aurului, mi se aratau ochilor, pe cind pe deasupra par-ca reuseteste un altar. Rasturnat pe spate, din temnita de verdeata in care sint, privesc nemarginitul albastru al cerului, in care sus de tot ca si gindul meu, vad plutind un vultur. Si incetul cu incetul mi se inchiaga in minte partile unei icoane din trecut si in linistea cimpiei se pune inca o boaba la lungile matanii ale vietei... Si apoi imi vine sa tac. In letopisetele vietei mele, vine din nou o fila neagra, urita, scrisa cu lacrimi si cu singe pe care asi voi-o mai bine sa o rup decit sa o dau prada lumei, care va ride de netrebnicia mea, va zimbi amintiindu-mi. Linistit, multumit de mine insumi pare ca mi-e greu sa mai poruncesc amintirilor sa joace din nou actul drama deja uitate... Boerii insa asteapta, cucoanele stau nerabdatoare, tuseste, Dinule, trage-ți haina frumos, ratoeste-te ca actorii cind au de spus lucruri grozave si incepe... - Tu esti baiat sarac, Dinule. Si trebue sa asculti.... Intre mine si portar e mare vrajmasie. Cestiune de concurenta... Ca extern sint insarcinat sa cumpar din oras pentru baeti. Bitiki, bacanul din coltul stradei Muzelor, numai el poate spune citi cirnati, cite halva, cite cotleturi, cite zmochine i-am cumparat. Portarul insa, el vindea tot aceleasi lucruri. De aici cearta, dusmania noastra. Sa refuz pe baieti nu puteam si cu toata frica tot faceam, fara de voia mea, concurenta Cerberului scoalei. Am prilejit chiar si lupte in care aveam primejdiosul rol al fierului dintre nicovala si ciocan. Cind portarul banuia ca sint cu corpus delicti pe mine, nu voia sa-mi dea drumul, vroia sa ma duca in cantelarie. Baetii sareau sa ma scoala si trageau de o parte, portarul de alta si din toate eseam cu vreo mineca rupta si cu mustrarile lui Mustata-Rosie, care in lipsa de dovezi vadite, se marginea numai la amenintari. - Domnule Milian, d-ta faci neorindueli. Ia bine seama. Iti stii pozitiunea. Nu se poate sa aduci nimic in scoala. Si la protestarile mele portarul spune minciuni, Mustata-Rosie se marginea ca sa-mi repete: - Nu se poate, nu se poate, portarul nu minte. Cazui insa jertfa purtatorului de chei. Si înca jertfa nevinovata. Era in recreatia cea mare. Dupa obiceiu, baetii se ingramadisera la usa salei, privind din dosul sticlelor opace, chipurile cari veneau si se duceau pe scara. Stateam si eu acolo. Usa se deschise și vazui trecind niste cucoane in cantelaria cea mare. Cineva a strigat tare o necuviinta... Scandal! Cercetare!.. Si Dinu Milian este denuntat autorul faptului. Portarul isi razbunase. Mustata-Rosie ma chiama. Cind am intrat mi se taiau picioarele. Din perete potretele bacalaureatilor pareau ca-mi scot limba... - Purtarea d-tale, domnule Milian, e nesuferita. Ia-ti cartile si te du acasa.... Nu mai intreb cand sa vii. Acum stiam ce va sa zică aceasta... - Dar de ce? Nu am facut nimic. - Bine, bine. Mergi acasa. Nu se poate... Plang, ma rog, ma dezvinovatesc, ca nici nu stiu ce am facut. Zadarnice toate. - Ia-ti domnule, cartile si du-td, spuse aspru directorul si apoi iarasi un aspru si prelungit: - Nu se poate, domnule!... Voesc sa mai incerc rugamintele. Directorul insa, suparat, se scoala, îsi ia palaria si pleaca. Trebue sa es si eu, aci ma tem sa nu fiu invinovatit ca am furat ceva. Dar unde sa merg? Ce sa fac? La cine sa cer ertare, o vorba buna, o mingaiere?... Sa plec acasa? Nici odata!.....Ocara mamei, plinsetele și rugamintele rudelor ca sa ma reprimeasca, iarasi scandal, invinovatiri, ocari... Imi venea sa ma duc mai bine in lumea toata decât sa mai dau ochi cu mama. Si cu toate acestea eram misel, mi-era frică de necunoscut.... Nestiind in ce parte sa apuc, am ramas incremenit pe loc, linga fereastra, cu obrazul intre miini, plingind. Ce minute grozave! Baetii eseau si intrau. Fiecare ma privea. Dispretul si nepasarea citeam in ochii tuturor. Profesorii se uitau lung la mine, fara interes, întrebau pe portar de ce pling. Si acesta ridea multumit in sine, strigindu-mi din cind in cind drept mangaiere: - De! De ce nu te astimperi? Suna clopotelul de masa, de repetitoare, si eu tot pironit stau acolo. Minutile treceau ca ceasurile, ceasurile ca anii. La fiecare deschdere de usa, la fiecare schartiitura de cizma, tresaream. Ma temeam ca in ochii mei sa nu se arate ochii directorului. M-ar fi putut goni din culcusal meu, ca pe un cine, caci a lui era casa si fara de voia lui nu puteam sta in ea. Putea sa ma goneasca cu servitorii.... Fereastra linga care stateam era dintrun mozaic de sticle deosebite. In dreptul privirei mele e o stica albastra. Prin ea vad curtea, lumea din afara. Ce fericite pareau toate in aceasta lumina albastra! Si ce negru 'mi era sufletul, fata de aceasta fericire. Minutul grozav insa sosi. Mustata Rosie e inaintea mea. Dejunase linistit acasa, intre nevasta si copii. Ea nu mincase nimic de dimineata. - Iarasi aici? Nu ti-am spus sa pleci!... Iarasi plinsete, iarasi rugaminte! Ma tarase la picioarele-i ii spun ca eu am gresit, si eu sint vinovatul! Ii ud miinile eu lacrimi, il rog. Nu mai puteam vorbi, horca-eam. Apoi nu mai stiu nimica. Mi se pusese pe ochi un val. Ametisem. Cand m-am desteptat eram in odaia portarului, Mustata Rosie era in usa. - Mergi in clasa. De astadata te ert. Dar daca mai faci vreodata, totul e sfirsit. Ca un cine pe care l-ai batut, dar care tot se gudura, trec pe linga director, multumindui mai mult prin sunete, decit prin vorbe, Imi luai cartile si ma dusei in clasa. Cand ma vazura baetii crezura ca-s bolnav. Acasa mama era convinsa ca am un inceput de galbenare. Nu am spus nimica nimanuia, nicu surorilor. Numai cind m-am pus in pat, ma nabusi plinsetul ca un nebun, gindind la ticăloșia mea. De ce sint bun pe lume? Pentru ce m-am nascut? Unde este dreptatea cand esti pedepsit fara vini? Apoi ma vazui umilit inaintea tuturor, a acelora de jos, a acelora de sus, a acelora deopotriva ca mine. Ma simtea mic, ticalos. Apoi planul de razbunare! dau foc scoalei sau las cartea și ma fac ori ce s-ar întâmplă. Noaptea am avut visuri grozave: O pajura uriasa pare ca plutea in vazduh. Vizindu-ma, ea Meet, majestos se indrepta spre mine. Pajura se prefacuse in om. Era gata sa intre în casa. rug sa mii acum in fundul subpatului. Deodata insa sint fata in fata cu boiarul grozav, imbracat In negru, cu ochiul aspru. Murisem de frica. Il rugam sa ma ierte. La lacrimile mele insa nu raspunde. Se face din ce in ce mai mare, mai grozav. Si ma coprinde, tot ma coprinde ca o lipitoare uriasa, sugandu-ma, sorbindu-ma... Ma rog. Dar un glas pare ca esea de pretutindeni, un glas care-mi spunea: - Nu-se-poate!... Mania m-a lasat. Se prefacuse din nou in boerul cel imbracat in negru. Eu cuminte, ascult de mama si de dascali. Altfel nu mai scapi... Si vedenia disparu la aceste cuvinte. Tip, ma trezesc. Tacuta si melancolica ma privea luna prin fereastra lumininata, pletele ca o aureola argintie! CAP. VIII Huriile lui Lapovita. Mama insa nu putea si nu voia sa trăiască in alte case de cit acele in care fusese nevasta lui Costake Milian. Cu zestrea-i reusi sa cumpere casele, sa-si faca din ele un mijloc de trai. Din odaile servitorilor de la poarta, voia sa faca case de locuit, unde sa seaza si pe cele de sus sa le dea cu chirie. A imprumutat bani, a muncit, a facut ceeace voise.. Casele sint gata. Odaile par tot aceleasi, aceleasi mobile, aceleași cadre, tot in sfirsit aceleasi care-ti amintesc copilaria si le amintirii.. Traisem citeva luni fericit in mijlocul muncitorilor, parandu-mi ca nu sunt si eu liber ca dinsii, nu lantuit de lectiunile de a doua zi, de dascal, de pedagogi, de Birzoiu, de Mustata-Rosie. Prin lumea lor pare ca alt ideal de viata capatasem. Anul al cincilea. Toate clasele goale, gradina goala, refectoriul gol. E trist. Corig. Nu stiu. Corig de a doua oara. Es in sfirsit. Profesorii pare ca se uita chioris la mine. Mustata-Rosie de abea raspunde salutarilor mele. Ce o fi? Don Birzoiu ma opreste in drum: - Milian, ai fost la directiune ca sa te prezinti... - Aud, don Birzoiu? -...La directiune ca sa te prezint. - Sa ma prezint? Fac ochii mari, casc gura. Nu pricep.... - Nu, n-am fost. Don Barzoiu isi apuca barbisonul, ridica umarul drept si incepe sententios: - Apoi nu stii ca fiecare elev trebue sa se prezinte directorului, la inceputul anului? Aceasta este cuviincios. Mai ales d-ta. Esti elev vechiu! Buna cuviinta! Mal ales eu! Elev vechiu. Nu pricep. Pentru ca sa nu par prea prost, ma prefac a intelege. - A... ha, la directie... am uitat... Don Barzoiu se indepartea bucuros ca m-a facut sa pricep. Ma indrept spre cancelarie. Îmi bate inima intrind. Mustata-Rosie sta la biroul din fund si se uita la mine, intrebindu-ma din ochi ce cant... Ce sa-i spun? Cum sa incep? Ma tem sa inaintez. Ma tem sa dau inapoi... Directorul ma priveste lung, apoi ma intreaba ce poftesc? - Ce poftesc? - Da. - Nimic. - Apoi atunci de ce intri aici si stai holbat la mine? - De ce? Apoi de... Don Barzoiu.. am venit.. ca sa.. sa vad.. - Multumesc, zise zimbind Mustata-Rosie. Ca sa ma prezint... - Ce prezintare, domnule Milian. Pe semne nu ti-e bine. Du-te la infirmerie... Hai! hai si directorul ma lua binisor de mana si ma dadu pe mina Cloantei, Madama de la infirmerie. Pune-i niste comprese la cap, zise directorul plecind. Acum alta belea. Sanatos si in ingrijirea Cloanti! Era de ajuns sa 'i vezi clontii si nasul ca sa iei lumea in cap. Imi daduse niste doctorii de varsat si tot imi striga: - Scuipke, schuipke, domnule. Acum mi-era rau de a binele, ma durea stomahul.... Scap de sub ochii Cloanteo, ma reped pe scara ca un nebun, cite zece trepte... Iarasi nas in nas cu Mustata-Rosie. - Acum ti-e bine, domnule Milian?... - Mai bine!... Aveam de gind sa protestez contra parerei ca eram bolnav. Ma temeam însa ca sa nu ma trimita iarasi pe mina Cloantei. Cind doi zic ca esti nebun, oricât ai striga, tot nebun ramai. Acuma insa sint baiat mare. In sectia a II-a de liceu! Invatam greceste, latineste. Eram in sfirsit aproape superior. La nemteste vre-o luna si mai bine nu am avut profesor. Ni se tot spunea ca vine, vine si tot nu sosea. A sosit. Un neamt inalt de nu se mai sfirsia, subtire, cu niste picioare asa de lungi ca puteam trece printre ele, ca altadata corabiile pe sub colosul de la Rodos. Parul ii era adus pe timple si 'l chema tried si Agrisch. Nu stia romaneste, noi nu stiam nemteste. Glasul lui era mai rau de cit in iad. Banca din fund latra, a doua miorlaia, a treia fluera, a patra scotea toate sunetele. In fiecare saptamana ni se dadea cite o tema. De la inceputul clasului incepeam precupetitul. El ne dadea zece rinduri, noi nu voiam de cit cinci. Latrat, miorlait, scandal. El mai lasa, noi mai lasam. Cind suna clopotelul ovatiunea ajungea la culme, tremura institutul de zbieretele noastre. La examen eram sa-i facem rusinea. Vazand ca nu stim nimica, el ne daduse la fiecare cite un paragraf de invatat. Tocmai pe mine insa ma intreba altceva.. Sint indignat. Noroc insa ca stiam putintel de prin clasele primare. Socot ca ma prigoneste si de fata cu toata lumea, cu boerii seriosi, cu cucoanele ingrijite, cu delegatii, cu directorul ii spun: - Nu 'i paragraful meu acesta, cauta la capitolul 35. Partea a doua: Die Frau des Schusters ist unsere Base. Boerii holbeaza ochii, cucoanele pun nasul in pamint, directorul se face ca nu aude, baetii se ghiontesc. - Tradu unde-ti spun, zise rosu neamtul. Traduc și stiu bine. Cinstea neamtului si a scoalei e salvata. Colegii m-au dus in triumf in clasa. Baetii incep insa a avea veleitati artistice. Voiau sa dea reprezentatiuni teatrale. Pe mine cazuse greul cumparaturilor. Trebuiau costume. Mijlocul de a introduce pinza trebuincioasa era acesta: ma infasuram peste toata burta cu marfa de paream ca sint ingreunat. In acest chip scapam de supravegherea portarului. Cind intram in clas scoteam de pe mine cite trei-zeci de coti de pinza. In toate recreatiile repetitie, apoi repetia generala si Jianul avu cel dintai onorurile scenei, jucat cu decoruri vopsite de noi, cu o cortina, care nu era de cit o perdea. Reprezentatia s-a facut fara stirea directorului. Biletele s-au impartit numai persoanelor sigure. Dupa jianul veni Nunta Taraneasca. De obiceiu teatrul se facea Sambata seara. Nu plecasem acasa, caci si eu aveam un rol- rolul lui Frunza. Sunase de masa. In sala de reprezentatie ramasesem singur, repetind rolul intre case. Ma vopsisem frumos si purtam niste mustati lungi de lina cenusie, lipite cu coca. Ma intepeneam in asteptarea sosirei elevilor... Usa se deschide. Ma uit pe o gaura. E Mustata-Rosie. Se uita minunat la cortina, la bancile puse la rind ca pentru spectacol, la peretii gauriti. Ma tupilesc in fundul cel mai intunecos. Ma incurc insa de un scaun, dau o pusca de lemn jos. Hodoronc! Tronc! Plosc! Mustata-Rosie deschide cortina si intra pe scena. Sint fata in fata cu dinsul. Tremur. Dar el nu ma cunoaste dintaiu, cu vopseaua si mustatile mele. Ma ia langa lampa si se uita bine la mine. - A ha! domnul Milian. Sinteti actor d-voastra. Ia-n poftim, carati-va acasa. Voiu sa ma rog sa ma lase, caci nu facem nici un rau, nu stricam nimica, nu pierdeam timpul, căci totul se facea in recreatie... - Nu se poate! Nu se poate. Du-te acasa. D-ta nu ai voie sa stau in internat dupa sfirsitul cursurilor. Zmulg mustatile, imi iau paltonul si ma fac ca plec. Am ramas insa, ca sa spun baetilor intimplarea. Nu vor sa amine reprezentatia. Luminarile se aprind, se introduce lumea in sala, se inchide usa si se ridica cortina. Sint in scena. Spun rolul. Cine va bate la use. Luminarile se sting. Se aude din nou batae. Apoi un glas: - Deschideti, domnilor.. Actorii dispar dupa cortina, publicul e plin de spaima. In sfirsit usa se deschide. Mustata-Rosie intra dimpreuna cu don Birzoiu. Toti se arunca spre use profitind de intuneric. Deschid fereastra, sar in gradina si de acolo, cum eram deghizat, peste garduri acasa. Printre ruinele teatrului s-au gasit si s-ailu confiscat. O jiletca de catifea, o pereche de caltuni de vinat si o caciula rupta de astrahan. Nimeni nu reclamase dreptul de proprietate asupra lor... Erau ale mele. Cu baetii traesc bine. Le fac o multime de servicii, le vind dictionarele, asa ca trebue sa-mi fie recunoscatori. Cind se planueste vre-o revolutie, el singur ma trimit acasa. Ma fac galben, iau aerul de mort si ma prezint in cantelarie cerindu-mi voie acasa. Cind Milian e bolnav, se stia ca trebue sa se intimple ceva. Sufer insa de aceasta bunatate a colegilor. E o injosire pentru mine. Si totusi trebue sa o primesc, caci altfel stiti ce ma asteapti. Nu uitasem cuvintele lui Mustata-Rosie. - Te ert, dar daca vei mai face alta-data, s-a sfirsit... Aveam insa doi dusmani. Unul Meodor, intr-o cearta, ca cea de pe urma sfidare imi strigase: Taci calicule! De atunci o ura neimpacata ne despartea. Cel-l-alt era Lapovita. Cu dinsul am avut mai multe batai. Duel insa, in toata forma. Dupa insulta, intregul clas, pleca in galerie si acolo, facind cerc in jurul nostru, lupta incepea, ne luam la lupa dreapta, fără drept de a ne pune piedica. Ne stringeam, ne buseam, ne dadeam pumni, singerindu-ne, invinetindu-ne ochii, sarind in sus ca doi cocosi!. - Iti mai trebue? - Dar tie? Dar tie? Si astfel ne desparteam pentru a cauta in curind alt prilej de duel. Acasa, spuneam mamei ca m-am lovit. Duelul dintre colegi nu indestuleaza indeajuns razboinicul avint al baetilor. Ei viseaza mai mult ceva un razboi intre clase, o lupta obsteasca a scoalei. Miga era cel mai plin de foc. Dela dinsul veni chiar cauza conflictulul: intrase in sectia a treia fara sa fi batut la use superiorii il dadusera afara cu ghionturi, cu picioare, dindu-i cu haideo. Aceasta se considera ca o insulta adusa clasei intregi. A doua zi toti cei din clasa a treia fura dati afara cu acelas alaiu. Razboiul era declarat. Ostilitatile incepura, cind ne venira propuneri de pace: clasa a doua intreaga sa vie in clasa a treia si acolo Nalba si cu Miga, cei doi campioni al claselor, sa se impace coram populo, in fata ostirilor beligerante. Intram in sectia a treia. Miga cavalereste inainteaza spre NalbA, intinzindu-i mina. Acesta insa drept raspuns il ia in palme, il trinteste la pamint. Toate aceste facute ar clipi din ochi. Protestam contra acestei curse, dar ne retragem lasind pe Miga in mainele dusmanilor. Cind i-au dat drumul avea parul vilvoi. Am strigat, am protestat, am facut gura. Miga insa a ramas batut. Pentru a nu jigni amorul nostru propriu, botezasem aceasta intimplare: retragerea celor doua-zeci. Pe la sfirsitul anului ma impacasem cu Lapovita. Ba eram chiar prieteni buni. Voia sa merg cu dinsul la tara in vacantie. Cu ce culori vii nu-mi zugravea el petrecerile ce le vom face in bratele firei si ale dragostei! Mai ales dragostea ma ademenea. Inchipuirea mea era insetata sa guste tot farmecul ce auzisem ca exista in placerile amorului. Imi venea chiar pofta sa fac versuri la fete. La slujnicele din casa ma uitam cu ochii lacomi privindu-le pieptul lor bogat, formele lor atatatoare. Cind eram linga o femee parea ca toti fiorii imi treceau prin trup. Nu era frumusete, pentru mine. Dinaintea femeescului se trezeau simturile mele. O cocoana de multe ori ma lua la circ. Linga dînsa, aproape de corpul ei cald, de multe ori idei comedioase imi veneau prin minte. Si cocoana avea peste patru-zeci de ani. Mi se pare insa caci nici ea nu avea ginduri bune. Cand mi-aduc aminte rosesc de toate acestea. Lapovita-mi zugravea mosia ta ca raiul lui Mahomed, cu hurrii cu tot. Cum dar nu era sa doresc tara unde era sa am libertate, liniste, cai de calari, iazuri de scaldat, paduri pentru vinatoare, bărci pentru preumblat pe apa, femei de sarutat?.. Greul insa era mama. Nu voia in ruptul capului, sa isi lase puiul de sub aripa. Un zodier ii spusese ca trebue sa ma feresc de apa și de cal. Tocmai caii si apa stia ca eram sa am pe acolo. De aci toata pricina hotarirei sale de a nu lasă pe Dinu, de linga ea. Dar nici eu nu o slabeam cu rugaminitele: - Mamae așa-i ca o sa ma lasi la tara?... Asa azi, asa mine, asa seara, asa dimineata, pana cind intr-o zi, dupa o noua rugaminte a lui Lapovita, hotararea mamei fu stramutata, ma lasa sa plec la tara, dar sub conditiunea ca nu voiu călări si nu ma voiu scalda, si ca nu voiu ramanea corigent. Dupa examen porniram. De buna credinta eram ca trecusem bine. Mama mi-a pus in geamantan albiturile trebuincioase, mi-a facut o pereche de haine noi, mi-a prefacut niste pantaloni vechi ai tatei si asa inzestrat si impopotonat, dupa mai multe discursuri cum sa ma port in case straine, sa nu ma scald, sa nu ma sui pe cal, sa fiu cuminte, mi-a dat drumul. La tara nu fusesem de demult, de cind traia tata. Pare ca eram altul când la Hotelul Vanghelle, väzui ca ma asteapta brisca cu trei cai a lui Lapovita. Strada gaunoasa a Palatului, Lipovinimea, Nicolina, Bahluiul, toate trecura ca o clipeala. Dinainte ni se deschide sesul verde al Frumoasei, incununat cu dealul Cetatuei, din varful caruia se vad ruinele cetatei, privind in jos crucea de pe mormintul lui Ferent. Mai incolo dealul Repedei verde si apoi unindu-se cu cerul albastru ca si dinsul - Bordea, cu pletele-i lungi de copaci batrîni. Costisele par niste laghicere tarcate felurit, de la verde, la galben, de la albastrul pasunelor, unde cicoarea domneste, la negrul araturilor proaspete fantanele cu cumpenele lor inalte, tarancele mergind la tirg cu papucii in mina si cosul pe spinare, satele pacatoase, copii cari ne priveau cu mirare, circiuma cu chipul negustorului incadrat in fereastra, careie dinantea usei toate adinc ma misca... La Santa adapam caii. Citisem povestea Santei. O casa ca toate casele. 0 carciuma in mijlocul cimpului. In minte imi vin Codrenu, Santa, fratele ei. Pare ca vad urmele gloantelor pe paretii casei. Inchipuiri toate aceste. Linga fintina o balta verde. Pe deasupra ei o multime de fluturi, care de care mai frumosi, un adevarat roiu de fluturi. Trebue sa fie sufletul poterasilor morti, al acelora ucisi de haiduci. In mijloc o pereche nu facusera de cit un singur trup. Codreanul si Sânta îmi ziceam eu, pe cind biciul vizitiului pocnise si pe soseaua lucie aluneca uruind trasura. Sintem la tara. Huriile lui Lapovita pierisera. Din strengarul bun de gura la scoala, el se prefacuse intrun baiat fricos, tot asa de prost in ale femeilor ca si mine. Ma plictisise infamul. Tot haremul de care imi vorbise, era alcatuit din o baba, o tigancusa urita, fata bucatarului si o fata din casa. Iata tot ce aveam inaintea mea. Ca niste oameni practici lasaram dragostea la o parte si ne vedeam cu totul nedestoinici. Romanele nu-mi folosisera la nimic. La o declaratiune de amor, in care ingerii se amestecau cu dama sufletului meu, tigancusa fugi la bucatarie sa spuna ca coconasul cel nou a inebunit! Fata din casa atacata, ne ameninta ca ne va spune cocoanei d-aca nu-i vom da pace. De sigur alta era limba amorului. Incep sa nu mai am incredere in romane..... In locul dragostei cimpii ai nostri erau. Dela Uncesti la Chihoia, dela Chihoia la Bicu Vesnic Mare, vesnic in apa. Uitasem si pe zodier și profetia lor si vorbele mamei. La trier alaturi cu muncitorii pe claele de par, la prins peste In balta cu pescarii. Apoi am inceput a colinda pela neamurile lui Lapovita. Aici noui petreceri ne asteptau. Casele uneori erau pline de mosafiri si ce dulce era somnul jos la pamint si saltele de pae sau numai pe paturi, pe cind de jur imprejurul odaei, pe divanuri dormeau boiarii. Stinele ades ne primeau, neavind unde dormi. Printre casuri, printre hirzoabe, strecuratori, printre hirdae, buciume, piei netabacite, printre ghiebele ciabanilor colonizate si ciinii neimblinziti ai stinei, de cite ori nu ne-am culcat... - Sintem feciorii lui Lapovita și usile toate se deschideau. Acolo cite tipuri nu am vazut? Paraziti ai boiarilor, lipitori de-ai taranilor pierde vara care rătăcesc dela mosie la mosie, traind de azi pe mane, fara grija si in veci veseli. Apoi duduele de maritat, sidrofiile si balurile de la tara, la cintecul tarafului de lautari tigani cari merg dela bilciu la bilciu, si la a caror nume un intreg district se inchina. O scrisoare insa ma ajunge prin locurile pe unde rataceam. E dela mama. Singura care mi-a scris-o ma chiama sa ma intorc. Ramasesem corigent la cinci obiecte! Scirbit mi-am luat ramas bun dela tara trecind din nou pe langa Santa, pe linga Prumoasa, scoborind dealul Bordei si al Repedei, nu mi se pareau asa de frumoase precum mi se parusera mai inainte. Cind m-a vazut mama era cit p-aci sa ma bata. - Auzi, tu magarule sa-mi spui brasoave, ca ai trecut clasa, sa-ti bati joc de mine. Dar daca ramai repetent, asa-i ca te dau afara. Lasa ca te-oi trimite si eu la Academie, cu baetii de tigan. Apoi dupa ce mi-a cercetat starea de plans a imbracamintei: - Haine sint astea? Erau noua-noute si acum sint numai zdrente. Asa imi trebue mie daca ma iau dupa capul nebunilor. Lasa ca-l voi vedea si pe Lapovita al tau. Am plecat fruntea si mi-am luat din nou cartile! CAP. IX Intîia idila Intaia dragoste? Nu. E prea mult. Intaia trezire a simturilor, intiia nazuinta catre necunoscutul dragostei. Asta da. Caci desi copil inca inchipuirea-mi era inflacara de farmecul amorului din romane pe care-l sorbisem din nenumaratele carti cari alcatuiau biblioteca tatei. Simturile pervertite prin citire erau si mai mult stricate de catre colegii cari imi aratau dragostea sub prizma unei poezii mincinoase, ca o placere pe linga care visuriile lui Maximilian din Monte-Cristo, cind lua hachisul sint banalitatI! Firea mea stricata in mijlocul stricat in care traim, dorea femeia, ca toate imbatarile ei, voluptoasa, un monstru de iubire. Desteptate prea de timpuriu, simturile se razvrateau in mine, cerind libertate si indestulare. Sub inriurirea de cite ori in visurile mele nu injghebam o lume intreaga de coruptiune, in care sa ma talonesc intocmai ca un grasun in taul puturos al mlastinelor. O chema Lucretia. Nu avea nici un punct de asemanare cu vestita Lucretia, din anticitatea romana. Doamne fereste! Din potriva inca. Era fata chiriașului nostru si asupra ei, intocmai ca si asupra-mi, suflase vantul stricat al moravurilor scolare. Nu era urita, chipul putin sters, parul zbirlit si nebunatic, trasurile putin ascutite si in fundul unor orbite adinci, inconjurate de un cerc vanat, niste ochi negri, patranzatori, a carora cautatura mi o putea suferi. Un ocean ne despartea. Dinsa era de o semetie si o obraznicie, care contrasta in mod puternic cu stangacia mea, vecina cu prostia, cand ma aflam in fata unei femei; din spinzuratul dela scoala, deveneam atuncea rusinosul cel mai caraghios care rosea, se incurca si nu putea raspunde nici macar la ce îl intrebau cocoanele. Aveam aproape aceeasi virsta. Lucretia, fireste, incepuse sa viziteze pe surorile mele. Pe cuvint ca-s inca mic, de multe ori eram ingaduit in jocul fetelor. Ma deprinsesem chiar in aceasta atmosfera de fuste. Chiar plingeam cind eram dat afara. La intaia vedere, semetia Lucretiei ma facu sa sufar. A inceput sa se uite tinta la mine. Rusinat, plec ochii. Voesc insa sa-mi fac curaj, sa-l ridic, simt insa ca doi ochi patrunzatori ma stapinesc cu privirea. Ii ridic din nou si din nou plec. Ma jur insa ca aceasta va fi pentru cea din urma data. Pina la sfirsitul partidei de Fante, ce jucam impreuna, mi-am calcat juramintul mai bine de zece ori. Cind am sfirsit fantele, ajunseseram departe... foarte departe. Sub tainica intunecime a noptei de sub masa, norocul a intilnit picioarele noastre. Crezind ca e o intimplare mi-am tras piciorul. Apasarea insa era atat de dulce, atit de calda, atit de vorbitoare. Molcom, supus, fara sa faca vre-o miscare, piciorul meu a stat sub piciorul Lucretia pina la sfirsitul jocului. Numai obrazul mi se inrosise de placere, de iubire. La fiecare apasare un fior trecea prin trupul meu, fior dulce, cald, plin de placeri necunoscute... Ca sa nu-mi dau pe fata emotiunea nu aveam curajul sa caut in ochii ei, nici sa ridic privirea asupra celorlalti. Nu ma miscam de frica ca aceasta caldura care se ducea ca un fior in trupul meu, caldura piciortilui Lucretiei sa mi se risipeasca. Ea pare ca nu stia nimic, pare ca nu se petrecea nimica intre mine si dinsa, ceva care urca singele in cap si inima o face sa bata mai puternic. Ea ridea, sarea pe scaun, cinta, vorbea. Si eu, eU eram sub iadul placut al piciorului ei. La plecarea noastra s-au strins in chip deosebit. Parea ca un curent electric din trupul ei, a trecut in al meu, oprindu-se la inima si facind-o sa bata cu putere. De asta data ochii nostrii se intilnira. Oh! cat de ciudat ardeau in fundul orbitelor ochii sai negri ca doua bucăți de jaratec, in fundul unui camin negru. Noaptea am avut-o plina de nalucirile dragostei, plina de planuri indraznete pentru ca sa o am pe Lucretia a mea, numai a mea, o noapte vitioasa plina de orgiile inchipuirei. >A doua zi cind m-am sculat eram galben ca turta de ceara. Voind sa plec la scoala si sarutind mina mamei, ca sa-mi spuna obisnuitul lectii stiute si fii cuminte, dansa s-a speriat de galbeneala mea. La aritmetica Lenoveanu mi-a tras doua picioare! A doua Duminica ne-am vazut iarasi. Printre jocurile fetelor mi-a putut strecura in mina un biletel. Dispar din mijlocul fetelor si ma duc sa citesc scrisoarea de amor. Era scrisa in frantuzeste: Je vous aime. M-aimez vous? Atit tot, doua cuvinte. Ele insa spun atita... La aceasta declaratiune categorica ce sa raspund? Cer timp pentru gindire. Asa citisem în romanuri ca fac cavalerii imbracati in zale si fetele imbracate in catifea si care purtau culoarea cavalerului lor. Ma gindesc, ma sfatuesc cu amintirele, cu romanele, cu poezille. Iau condeiul, hirtie, cerneala si dictionarul, ca raspund tot frantuzeste. Pun condeiul pe hirtie, dar toate ideile pierisera, toate declaratiunide invatate pe din afara disparusera din mintea mea, care ramasese goala, goala de parea ca aud cum fluera vintul prin ea. Ce e de facut? Muncesc gandul, schimb penita, rup hirtia pe care nici o idee nu voeste s-a' se intrupeze. Ma vad prost, idiot, dobitoc in desnadajduire de abia pot compune aceste rinduri. Mademoiselle Lucrece! Je vous respecte, mais je ne vous aime pas encore. Dinu Milian. Am pus apoi scrisoarea in mina Lucretiei. Când citit-o sub masa, a facut o strimbatura din gura, mi-a aruncat o privire ocaritoare si intilnind piciorul meu imi dădu o lovitura cu calciul ei ascutit și potcovit. Iubire cu de a sila! Adica: de! nu tocmai cu de a sila, căci si eu nu aveam in minte pe cit dorul de a iubi si de a fi iubit. Rusinea si stingacia mea insa erau mai puternice de cit toate... Norocul insa si de astadata m-a ajutat. Pe drumul ofticei mama mergea repede. Ii trebuia aer, aer mult și curat, sesuri intinse, pentru a-l mai da putina viata, pentru a intirzia moartea pe care o vedea apropiindu-se cu groaza. Cu mult inainte de inceperea vacantiei dinsa a trebuit sa plece afara. Pe de alta parte si parintii Lucretiei plecasera la tara. Ramasesem singur prevegheat de fata din casa care avea vre-o patrusprezece veri, toti unul și voinici de prin lumea chipesa a jandarmilor călări. Lucretia ramasese pe seama unei matuse care si ea avea mai multe slabiciuni tot de felul acelora ale lienei. Lucretia ma imita pe mine, matusa imita pe Ileana si amindoi eram liberi toata ziua, putindu-ne iubi nesuparati de nimeni. Aici incepe idila noastră. Plecarea mamei o asteptam cu nerabdare. Planuisem cum voiu face ca sa dreg cele facute. Invatasem chiar o intreaga declaratie de amor, intovarasita, fireste, de caderea in genuncho, de varsarea unei lacrime de credinta, de sarutarea piciorușului si de juramintul vesnicei iubiri. Bune si frumoase erau toate. Curagiul insa ma temeam ca are sa-mi lipseasca tocmai la adica, mie care deznadajduisem si pe tata si pe mama cu obrazniciile mele. Daca imi lipsea cumrajul, Lucretia insa nu i lipsea de loc. Si numai acest lucru ne-a unit copilaria si gandurile noastre. - Ma iubesti?... Cu aceasta vorba intra Lucretia in odaia mea si sarind pe patul unde citeam, ma săruta. - Ma iubesti Dinule? Ramin cu gura cascata. Caut declaratia. Uitasem total, totul. Drept raspuns, ma refugiez in odaia de alaturi, rosiu de mine si dezgustat de sfiala mea Declaratia! Declaratia! Declaratia! Acest cuvint rasuna in capul meu golit. Putifar insa ma urmareste. Ca un searpe cald mainele-i se incoltesc in jurul gitului, trupul lipit de al ei, buza-i sugindundu-i buza mea. Si asa atirnata de mine, cu capul dat pe spate, et] sinul et abia alcatuit in afara, cu ochii pe jumatate inchisi, Lucretia îmi soptea plina de voluptate: - Ma iubesti? Ma iubesti?... Glasul ei era rugator, cald, placut, patrunzatorul glas al femei care se lasă in voia barbatului, dragostei care cere a fi mulțumit. - Ma iubestt? Ma iubesti? repeta mereu dinsa fara a putea spune altceva. - Nu!... - Esti un prost!... Si la strigatul matusei care o chema, Lucretia esi furioasa, dindu-mi o tifla. - Esti un prost!... Si in adevar, prost, dobitoc, neghiob eram... - Apoi, bine, Dinule, om esti tu? Sa 'ti zica fata ca te iubeste si tu sa zici ca nu. Dinule, esti un prost, prost de dai in gropi! Asa cugetul ma mustra pe mine, dupa savirsirea emotiunei ce ma stapinea. Si atunci m-am hotarit. Incepuse sa fie noapte cind, printr-un geam spart, schimbaram intiia sarutare de amor. Si ea imi dadu acest sarutat sarind o franghie, din fuga mare... Ma cioplisem, ma dadusem la brazda. Ceea ce insa m-a suparat era ca nu-mi facusem declaratia și ca dragostea ne incepuse in asa prozaic chip. Nicaeri nu citisem un asa inceput de iubire. Fireste ca ma socoteam amorezat. Lucretia nu știu ce gindea. Azi insa chiar imi aduc aminte de aceasta idila a copilariei, mi se pare ca au fost si note adevarate in acest cintec, acum uitat. Note de dragoste nu, dar cel putin note de prietenie, de simpatie, de iubire copiiareasca. Dragostea ne incepuse in Maiu. Asta ma incinta. Era singura aseminare cu dragostea romanurilor. Ziua Lucretia era vesela, nebuna. Noaptea devenea melancolica, trista. Ne preumblam ceasuri intregi prin gradina. Îmi povestea viata ei si despre tatal ei mort de curind. Si in doua cuvinte se poate spune istoria acestei vieti: Mama ei era maritata de a doua oara. Lucretia era din intaia casatorie. Nu era prea bine vazuta in gospodaria cea noua. Tatal ei se insurase cu ma-sa intrun chip foarte ciudat: Mostenise de la o ruda sub conditiunea ca sa se însoare imediat. In doua-zeci si patru de ceasuri mama si tatăl Lucretiei, fura insotiti. Dinsul fusese un stricat, un rau care-si mincase sanatatea si tineretele. Gospodaria nu tinu mult. Amindoi se despartira. Unul ca sa moara in scurt timp, celalt ca sa se casatoreasca de a doua oara. Lucretia era foarte patetica in povestirea mortii tatu-tau, ingroparea lui fara nici un prieten, cum l-a vazut mort la spital, in camera mortilor. Îmi spunea lucruri pe care nu am dreptul sa le spun aici, căci ar avea dreptul, chiar din noroiul in care este, sa ma intrebe de ce dau in prada lumei aceea ce dinsa spusese numai iubitului ei, pentru ca sa ramina in fundul tainic al unei dragoste uitate si al inimilor noastre prea de timpuriu imbatranite. Si asa pregateam eu examenul... Am cazut, raminand corigent la o multine de obiecte si mama m-a si chemat la tara. Inainte de plecare avui prilejul sa sarut pe Lucretia, sa-i recitez o fata din roman asupra ultarei să-i spun versul lui Bolintineanu: Cela ce se duce se uita indata. Zicătoarea-i vechie, dar adevarata. Apoi am plecat. Dupa o saptamina uitasem pe Lucretia. inima mea, care nu fuse atinsa isi luase din nou bataia ei regulata. Sub cerul linistit al cimpiei chipul Lucretiei putin cite putin a inceput sa se stearga din amintire. Din toate mi-a ramas numai aducerea-i aminte rece, curata, indepartata... Cind m-am intors de la tara, Lucretia plecase la scoala. O aduceau foarte rar acasa. Apoi s-a mutat din casele noastre. Asa ni se sfirsi dragostea. O mai urmarii catva timp, dar numai la distanta. Invata la un pension de pe linga conservator. Multi din colegii mei aveau amoruri in acea scoala. In fiecare Duminica, gatit, pomaduit, impopotonati, treceam pe strada pensionatului aruncind ochiri de dragoste pe deasupra zidului, destul de jos, din partea stradei. Fiecare se mindrea de amorurile sale. A avea moravuri e un lucru de capetenie in scoala. Acestea te inalta, te face sa fi respectat, invidiat chiar. Fetele nu erau tocmai sperioase. Cand treceam si ele se inaltau, ne zambeau, ne trimeteau cite un sarutat din virful degetelor. Guvernantele tipau, ce e dreptul de ochii Madamei, dar mare primejdie nu era din aceasta parte, ele si ele erau tovarase cu fetele la iubire. Miga, Bahaiul Iasului, cum i se zicea de catre colegi, era iubitul celei mai aspre din Cerberele scoalei. Amorurile noastre insa se sfirseau intr-o zi si inca in chip foarte caraghios: E Duminica. Opt sau noua insi sintem cei din sleahta oftatorilor. Trecem aruncind priviri de foc. Un negustor evreu trecea si el ducindu-si cosul cu mere. Nici una, nici doua, Baghici apuca cosul si hop! merele peste zid. Scandal! Fetele se reped la mere, guvernantele racnesc in numele moralei si al bunacuviintei. Erau tot asa de putin ascultate, cum ascultam noi de pretentiunea Negustorului de a-i plati marfa. Fetele se brincesc unele peste altele si toate genunchi string fructele razand si cintind. In cadrul unei ferestre din catul de sus, se vede chipul directoarei galben ca ceara, deznădăjduit. Nu-i se auzea glasul, i se vedeau numai gesturile. In strada zgomot, scandal, batae. In launtru ris, strigat, cintece. Lumea se adunase dimpreuna cu politia pe care o atrasese zbieretul evreului. Din nou cearta, scandal, bataie. Dar lucrul incepe sa se ingroasa. Parasim cimpul luptei urmati de politie, de negustorul pagubes, de lume. Unul singur cazu in mina gardistilor. Era tocmai baiatul prefectului. Evreul a ramas pagubas de mere si interna pedepsiti cu o Duminica de oprire. Eu am scapat basma curata. Scandalul acesta insa ne-a taiat pofta de a mai face curte. Nu mai treceam pe acolo de frica celui cu mere ca sa nu ne ceara plata si a sergentului caruia: aproape ii scosesem ochiul. Si asa se sfirsi si dragostea cu Lucretia. De atunci sunt multi ani. Lucretia a aiuns rau. M-a uitat pe mine pentru un ofiter, apoi pe ofiter pentru un sergent-maior, scoborindu-se din ce in ce mai jos jungind femeea trupei. Sint femei care merg dupa regimente intocmai ca si cainii. Din rindul acestora a ajuns Lucretia. Si acum i-am pierdut de urma. CAP. X Sfintul Nicolae - Dinule! - Aud, mamae! - Du-te de 'mi schimba un galben. Dar ia seama să-ți dea treizeci de parale bas. Mama si-a deschis scrinul, deschise o cutie unde tinea banii și mi dadu galbenul. M-am imbracat si trecind prin coridor, vazui chipul lui Smil, croitorul mamei. Mi a trecut prin cap ideia ca Smil poate ca a venit sa ceara banii ce-i se datoreau pe rochia Elenei. Gindul apoi pieri in preocupatiunile stradei. Uitasem de Smil si de rochie si de casa. Schimb galbenul cu trei-zeci de parale bas și intorcindu-ma acasa, ma abat pe la Eduard... Nu aveam nimic de facut acasa, invatasem lecțiile. Era ziua de Sfintul Nicolae. Sint noua ceasuri. Eduard si cu mine sintem absorbiti in jucarea unei concine fara sfirsit. Castigasem de mai multe ori si amindoi eram de o veselie rara. - A venit o servitoare de la dv., va cauta, imi spune slujnica. Ma imbrac, sarut mina mamei lui Eduard, imi faci ziua buna de la toți. Plec in spre casa. In scari, bucatareasa m-a asteapta - Vino iute, ca moare cucoana! Te cauta de trei ceasuri, a scuipat un linghean plin de singe... Trebuie sa fi murit acum, biata cucoana!.. - Lighean plin de singe, moare cuconita, rasuna in capul meu si pare ca nu au nici un inteles?... Alerg, ma inadus, gafai ca o locomotiva. Iata-ma-s. Dar mi-e frica de a pasi acest prag dincoace de care ma temeam sa nu ma opresc din-naintea unui cadavru. Aveam frica si simtimintul ce l-au ucigasii cind sint pusi fata in fata cu cadavrul victimei lor. Apoi in capul meut simt ceva ca plumbul! Nu pot cugeta, nu-mi pot da seama de ce facusem, intru ce eram vinovat, de ce ma tem sa calc acest prag. Dar tot ce strabate intunericul mintei, e numai strigarea - Am ucis pe mama! Am ucis pe mama!... Toate aceste insa tinura timpul unei clipele... Intru. Vezi ce ai facut! Si Elena, cu aerul mustrator, imi arata cu degetul odaia din fund. In umbra unghierului din dreapta se vedea o pata alba, amestecata cu negrul intunericului. Era patul mama. De acolo aud esind un glas slab, care intreaba: - L-au adus? - L-au gasit la Eduard jucind cartile, îi raspunse un alt glas... - Sa vie incoace, sa vaza ce a facut! Sint impins masinaliceste spre odaia din fund. Ma oprii insa cu capul plecat pe pragul usei. De aici puteam sa deosibesc toate amanuntimile tabloului. Mama cu obrajii infierbintati sta intinsa pe canapeaua pe care avea obiceiu sa doarma. Linga dansa pe un scaun, statea ligheanul plin de singe, jos pe scinduri mai multe batiste înrosite de singe proaspat. Mama voeste sa-mi vorbeasca. O tusa puternia ce rasuna a desert in pieptul ei, o tusa de citeva minute, o arunca din nou: in sus pe perna de pe care abia se ridicase... Vezi ce ai facut, ti-ai ajuns scopul! Si mama isi retrase de la gura batista, aratindu-mi sangele ce i-o inrosise. - Vezi ce ai facut!... M-ai ucis, Dinule!... Apoi din nou tusa care o zguduia puternic, tusa grozava care par-ca simteam cum ii rupe bucata cu bucata plamînul pentru a-i scuipa in lighean. Stau inlemnit, improstit, nestiind ce sa spun, ce sa gindesc, ce sa fac. Apoi o mare usurinta-mi veni. Picioarele mi se destepenira, ochii mi se udara de lacrimi si interun hohot nebun ma arunc in genunchi la picioarele patului... Si in plinsul meu aud tusa horaind in pieptul mamei plamanii cum i se rup, sangele cum cade ca vuet in lighean... - Iarta-ma, mamae! Iarta-ma!... Atita pot sa spun pentru dezvinovatirea mea, atita ma tae capul stiind ca e de ajuns a-i capata ertarea. Si groaznic, neincetat, la fiecare minut rasuna horcaitul, aud suflarea-i inabusindu-se, singele care sinistru cade pe arama ligheanului. Mi-e teama sa ridic ochii de frica ca sa nu vad singele rosindu-i batista. Si prin intunericul mintei nu trece decat ca un fullger gindirea: - Am ucis pe mama! Am ucis pe mama! Incetul cu incetul, tusa se facu mai rara, horcaitul mai putin sfisietor, pinq se pierde intr-o rasuflare grea, dar puternica, sueratoare, regulata... Ridicai cu teama capul. Mama dormea. Incet m-am ridicat si on varful picioarelor am esit din odae. Alaturi surorile se uita la mine cu o privire caremi' zice: Vezi ce ai facut? Ai ucis pe mama. Ne-ai lasat orfane pe ulita! Ma tem sa le intreb ceva si trec in odaia in care imi era patul. Ma trinta in asternut, îmi virai capul in perne si asa in intunerec, in auzul rasuflulul suerator al mamei, in soptirile surorilor, care pareau ca ma invinovatesc, ca dau asupra mea toata raspunderea vreunei nenorociri, am putut in sfirsit sa cuget, sa privesc in fata, cu ochii mintei, cele ce se intimplasera. O gindire stgapineste pe toate celel-alte, o impresiune mai mult decit o cugetare, o senzatiune rosie: e singele pe care l vad pretutindeni, singele care-mi spune ca mama-i pierduta. Ea nu ne spusese niciodata ca-i ofticoasa. O stiam bolnava. Totdeauna o cunoscusem astfel. Mama chiar se ferea a ne descoperi acest lucru. Și acum mi se raspundea la atitea acte pe care nu le intelegeam din partea mamei. Nu ne lasa sa bem in acelasi pahar cu dinsa, sa mincam cu aceiasi lingura, sa luam dulceata odata cu dinsa. Toate acestea acum mi le explicam... Si acest singe pe care il vedeam pentru intia oara, parea ca pune intre mine si dansa ceva gol, rece, urias: Moartea... O cred pe mama pierduta si aceasta din cauza mea! Iata ce se intimplase. Mama ma trimesese ca sa schimb galbenul, caci Smil isi astepta plata. Vazind ca nu mai vin, toate gindurile incepura sa-i treaca prin cap. Asteapta, asteapta, pina cand ca un fel de furie o coprinse. Aproape dezbracata, in mijlocul ernei, pleca nebuna pe strada. - Unde-i Dinu? Unde-i Dinu? Intreba pe sergentul din strada, apoi pe fiecare sergent, cutreera stradele, intra prin cafenele, merse la politie, la comisie, la Circ unde crezuse ca am putut sa ma duc avind bani cu mine. N-au vazut un baiat inalt, cu paltonul cenusiu, cu caciula in cap? Si fiecare raspunde ca a vazut zece baeti cu paltonul cenusiu si caciula in cap. Nu l-a calcat vreo trasura? Fiecare trecator era intrebat, incunostiintat despre senmalmentele mele, despre paltonul si caciula mea... Si astfel dela Palat la Copou, dela Pacurari in sararie, ca o nebuna, cu capul gol, fara mantila, a strabatut Iasul, intrebind, plingind, vaicarindu-se: - Unde e Dinu? Unde e Dinu? Si ca la fiecare pas tusa o oprea pe loc, batista 'i se inrosea sau facea pe zapada alba o gaura rosie care ar fi putut sluji ca sa-i nefaca cineva drumul ce-l avusese: o urma de singe.... Apoi nu mai putu. Inceata, miscarea, desperarea, toate o strivira. Cazu. O adusera fara cunostinta acasa, rosie de singe, rece, cu rumeneala bolnava pe obrajii ei de pergament, in tipetele de spaima ale surorilor, in bocetele servitorilor. Si in acest timp, la doi pasi de aceasta drama, eu stateam linistit, jucind cartile, rizind, glumind... Tresar. E noapte, intunerec. Numai mucul ostenit al candelei dela iconostas mai luceste rosiatic in umbra.. Adormisem. Dar pare ca aud o soapta din odaia mamei. Ec urechea. E in adevar glasul mamei, dar rostit, prin somn, repede, intretaiat, injumatatit... Si numele lui Dinu e amestecat. Dinule... o mama.. Omori...sa moara... tu... atunci!... In minte reconstituesc vorbele mamei. E mustrarea ei obisnuita, ca am sa o mor, ca numai o mama am, care nu are nici ea mult de trait si ca dupa ce va muri, voiu vedea ce mama am pierdut. Apoi tusa izbucni din nou, horcaitoare, grozava. Ne repezim in odaia mamei. Singele iar venise, stringindu-se in somn, pentru a fi aruncat deodata ca un talaz, inundind cu roseata lui tot asternutul... - Nu e nimic, nu e nimic, zimbeste mama la spaima care ne cuprinde. Aceasta o usurase. A doua zi mama ma chiama cerindu-mi banii. Pare ca-i era rusine sa mai pomeneasca de scena petrecuta cu o seara inainte, in care-si dovedise slabiciunea, si tare ne-o aratase noua altfel de cum voia dinsa sa se arate sub masca ei de seriozitate si de respect. - Unde-s banii, Dinule? - Banii? A ha! Iata-i. Scotocesc prin buzunare, numar,din nou, fac socoteala, dar un franc nu-mi ese... - Ce 'i? - Nu-mi ese un franc... - L-ai cheltuit de sigur. Spune drept ce ai facut cu dinsul. Mai bine mi l cereai si ți-i dadeam, dar sa iei cum face o sluga. Si apoi: - Dinule, tu ai sa ma omori. Ma tem de scena de aseara, ma tem ca singele din nou sa nu o nebuseasca. Voesc mai bine sa fac o miselie, sa spun ca am facut un lucru ce nu-l savirsisem. Plec ochii, ma inrosesc. - Da, mamg, l-am cheltuit. Am mincat prajituri la Georges. - De un franc prajituri. Pe semne tu te crezi ca esti milionar, auzi d-ta, prăjituri de un franc! S-apoi nici nu te-i indurat sa aduci macar una acasa.surorilor!... Plec din nou ochii, tac.... - Nu, n-am adus prajituri surorilor. - Dinule, tu ai sa ma omori... Istoria cu francul nu s-a sfirsit asa de usor. Sint trei zile dela intimplarea celor descrise. La noi e nasa Leghi care venise sa vada pe mama. Sint in odaia a treia, dar aud vorba din salon. - Mi-a trebuit, povestea mama, sa alerg prin oras bolnava, scuipind singe. Ii dadusem sa schimbe un galben. - Si n-a cheltuit banii? - Nu, dar i-a lipsit un franc. - Un franc? De sigur l-o fi jucat in cărți. Si apoi glasul se scobori din ce in ce. Nu se auzea decat cite o vorba, fraza.. Intelegeam si cocoana Profirita se temea sa nu fi dat francul in alta parte si ca sfatuia pe mama ca sa ia seama dacă nu-s bolnav. - Stiti, cocoana Marie, s-a stricat asa de tare lumea. Dar mama in aceasta privinta protesta. - Nu nu se poate. Despre aceasta dau garantie. E ca o fata mare! - Bine, bine, urma cocoana Profinta, plina de scepticizm. Paza buna, pazeste primejdia rea... Mult nu a trebuit ca sa mi zica ca bausem francul. CAP. XI Catinca Venise de la targ. Nu era urata. Și apoi chiar sa nu fi fost frumoasa, si nu pe vremea aceea, cind avea patrusprezece ani, nu se oprea la asemenea amanunte. Era femee. Aceasta era de ajuns. Vorba mergea si popa Alexandru care ne o adusese, adeverea ca era fata cinstita si cu minte. De acea mama pentru ca să o pazeasca de ispite rele (pe semne ca sint si ispite bune) o culca sus. Si pentru a o sapa pe dinsa de asemenea lucruri, ma bagau pe mine in ispita. In bucatarie, locul era prea putin sigur pentru cinstea Catincei. Sus, in aceeași odae cu mine alaturi de mama și de surori, ca trebuia sa fie la orice adapost. Eram mic si mama credea ca la aceasta virsta oamenii sint sfinți. Sfint eram eu, in fapt numai: in mine insa, cu inchipuirea, eram desfrinatul destramatilor. Trupul curat, moralul stricat. Si de sigur, mama, care se multumea cu exteriorul, la trup gindea cand spunea cocoanei Profirei ca sint ca o fata mare. Ca o fata mare de sigur, dar ca una care are vitiuri ascunse, careia ochii ii merg în fundul capului, in fundul unor orbite in doliu. De mult simteam in trup, sagetile poftelor fara de vreme. Acum mama le mai atita, culcind pe Catinca sus, in aceeasi odae cu Dinu. Turna unt-de-lemn peste jaratic. V-am spus insa ca ma credea sfint, fata mare încă! - Dinule, stii lectiile? - Stiu! - Mergi de te culca. Sarutam mina mamei si alergam sa ma arunc in mijlocul intunerecului in lumea inchipuirilor si a viselor unor dezmierdari inchipuite. Ispita lui Sf. Antonia ma urmarea pana tirziu, pina cand Catinca venea sa se culce. Se inchina. Apoi stingea luminarea si se culca. Ma faceam ca dorm sforaind. Nu vedeam nimic in intunerec, auzeam insa fosnetul fusteror care cadeau si frecarea armonica a camasei de pielea ei. Nu indrazneam sa i spun ceva sau macar sa i dau a intelege ca sint destept, ca ochii mei lacomi o cauta. In intunerec, sorbind-o cu lacomie. Mi-era rusine. Poate ca ma credea prost sau prea copil pentru dinsa. Era fata de optsprezece-nouasprezece ani si eu o stirpitura de tresprezece, patrusprezece. Toata noaptea planuiam. Cum sa incep, cum sa i dau pe departe a intelege ca o iubesc, cum sa-i fac declaratie de amor. Si totdeauna imi dadeam fagaduinta xa a doua zi voiu trece. Rubiconul dragostei. Alea Jacta est. Totdeauna insa hotarirea era aminata pe a doua zi. Vedeam cu intristare ca nu sunt nici Cesar si nici macar Ionita rindasul, care proceda mai cu indrazneala in trecerea Rubiconului. Eram miel, imi cunosteam miselia, ma osindeam singur, dar tot nu paseam pe drumul faptelor. Amorul Lucretiei nu-mi folosise de loc! Sora-mea cea mica era la scoala. Cea mai mare se dusese cu mama la sindrofie la nasul Leghi. Ramasesem singur. Cand mama lipsea seara de acasa, sub cuvint ca ma tem singur, Catinca ramanea sa mi spună povesti. Nu gandeam eu nici la Imparatul Rosiu, nici la Fat-Frumos, nici macar la Sinziana. Gindeam cum sa incep. De astadata sint hotarit. Iau un aer teatral. Tusesc. Cu aer melancolic si batandu-mi inima incep: - Catinco! - Ce-i, coconasule?... ?!?! - Un pahar cu apa... - Iaca îți aduc. Vorbele tovarasilor dela scoala, ma inflacarasera si mai mult. Baetii la scoala ma necajeau cu Catinca pe care Lapovita și Meodor o vazusera acasa. De facusera chiar si o legenda. Ajunsesem, fireste, si Pater familias (nu familiae, dupa cum ne spunea Don Birzoiu, dimpreuna cu gramatica lui Badilescu). Lucrul insa fiindca avea ceva adevarat, in inchipuirea mea cel putin, a trebuit sa ma supere. S-au intimplat chiar si oarecari batai. Cu Lapovita lupta a fost crincena. Victoria insa a ramas nehotarata. El esi din lupta cu urechia dezbinata. Eu cu un zmoc de par zmuls. Locul si acum a ramas. Mama pe semne incepuse sa se îndoiască de curatenia gindurilor mele. O convinsese, de sigur, vorbele cucoanei Profirita. De aceea Catinca nu se mai culca sus. Acum ma caiam ca am fost atita timp prost. Nu stiusem sa profit de atitea prilejuri. De asta data sint hotarit... Catinca doarme la bucatarie. Mama, ca sa nu-i fie frig, ii daduse o patura a ei. Pare ca o vad si acuma albastru si cu niste mite lungi de de lana si calduroasa... Mama tinea mult la aceasta parura, pe care din prima copilarie o stiam in casa. Avea o multime de functiani: slujea ca plapoma, ca pled in trasura, ca leghicer la pat si trebue sa fi avut si alte intrebuintari. Sarmana patura! Cu toate acestea toate visurile si planurile mele sunt sfarimate, stinse, pierdute. Trebue sa mi croiesc altele. Si noaptea nu pot dormi. Trupul alb al Catincai ma urmareste, ma atita. Acum mai prinsesem la curagii... La mal insa m-am inecat!... - Cocoana, s-a stricat broasca dela usa bucatariei. - Sa merg, mamae, sa o dreg.. - Las-o pe mine. Inchide-o cum vei putea in asta-seara. - Dar sa ma duc sa o dreg... știu lectiile... - Lasa pe maine, Dinule! Nu e nici o graba... Eu insa plec cu ciocanul spre cuine. Planul mi-e făcut... Catinca e singura. Prilejul nu e de pierdut. Incepem sq dregem usa. Trupurile noastre se alatura, mâinile infinite se ating, pieptul el bogat sta lipit de trupul meu, incalzindu-l, nebunindu-ma. Gindesc sa incep prin curte. Ma razgandesc si o ciupesc putintel. Se face ca nu intelege! Sireata. Alta ciupitura. - Da sezi bine, coconasule!... - Zau!... - Sezi binisor... ca poate sa ne vaza cocoana. Ea insa se apropie mai mult de mine. Rasuflarea ni se uneste. 0 sarut, luind-o de mijloc. Rubiconul se trecuse! Impetrii insa in bratele Catincai. - Porcilor! Si mama, cu luminarea in mina, statea grozava dinaintea noastra. Intro clipeala fui inhatat de urechi si adus in casa, sus. Surorile la ivirea mea pe usa, cu urechea in mina mamei, in calitatea lor de fete, plecira ochii in jos. Pricepusera de ce era vorba! Nici nu stiam cum sa stau. In picioare, jos, cu mainile lasate, cu mainile pe Piept. Ma intorc, ma sucesc ca un soarece prins în capcana. Tin ochii in pamint, neindraznind si nestiind ce sa spun pentru indreptarea mea. Si ce as mai fi putut spune? Fusesem prins flagrante delicto sarutind si ciupind pe Catinca. Ea putea sa spuna ca nu-i vinovata. Dar eu? Eu asteptam sa soseasca furtuna. Furtuna venea incet, tacticos. Pe asezate, dar fagaduia sa fie grozava. Mama tacea, planuia si asta nu era veste buna. Furtuna e dezlantuita. Dinule, tine-i piept. Incet, cu glas plingator, mama incepu: - Dinule, tu ai sa ma omori pe mine. Nu ai decit o mama si pe aceasta nu o cruti. Dela jalnic insa trecu la grozav: - Auzi, d-ta, mucosule, sa te apuci de ciupit si de sarutat slujnicele, nu ti-e rusine obrazului, magarule! In loc să-ți stergi nasul si lipul de dupa orechi, te apuci de blestematii, umbli dupa slugi! Ce, esti coconas? D-apoi lucruri de acestea inveti tu pe la scoala? Ma tem sa-i spun ca da! - Dar lasa ca am sa te spun la toata tuanea de ce mi te apuci d-ta. Cand te mai vedea legandu-te de slugi, am sa le pun sa te....ude din cap. Poalele in cap si... dus. Ai auzit? Asa iti trebue. Apoi incepu sa spuna istoria unchiului Costache care fusese prins de bunica tot in aceleasi imprijurari ca si mine, ciupind pe fata bucatarului. Bunica pusese in practica metoda cu care ma ameninta mama. Nasul surorilor se plecase cu totul in jos. Toate se uneau: Rusine, indignare, amorul propriu, jignit, frica... Ma vedeam deja sub fustele Catincai, intocmai ca o musca sub o strasina care nu tine ploaia. Dusat fara de voe si inca cum! Apoi pe langa aceasta reputatiunea mea pierduta pe langa Catinca si ea pierduta pentru mine. Cum eram sa ma mai uit la dinsa? Cu ce obraz? Si ea de sigur va spune bucataresei intimplarea, mahalaua intreaga-o va afla... Oh! ce rusine! Ce rusine! Pling. Rog pe mama sa ma ierte, ca nu voiu mai face. Si mama imi fagadueste ca de asta data nu va pune in practica amenintarea... udarei din cap. De atunci nu am mai privit pe Catinca in fata. Dar nici ea nu m-a mai privit mutt. Ionita, rindasul, stiuse s-a treacă Rubiconul mai cu dibacie ca mine. Si tot mama pesemne aceasta ii era partea si-a prins horescor referens (citatiunile latinesti sunt o dovada ca Dinu Milian stie carte multa) sub lovitura dumneaei. Toate le-ar fi ertat, dar sa-i parsiveasca patura dumneaei. aceasta era prea mult. Catinca fu data afara cu toate onorurile si eu catva timp scuipat de ispita si de rusine. Iar biata patura aruncata, despretuita, mult timp am vazut-o zvirlita într-un colt al cuinei slujind de culcus Mosneagului, ciinele casei tot asa de mitos ea si patura cea albastra, cu atit de multiple intrebuintari. Si mi se pare ca patura fusese pusa in socoteala Catincai. Afacerea iasă nu a ramas in sanul familiei pecetluita cu ertarea mamei. Ea esi in oras. Mama povesti intimplarea naseI Leghi, nasa o spuse la Guluta, mama lui Guluta pentru ca sa-l sperie de a nu se lega de slujnice, ii povesti ce patise Milian si Guluta fireste o aduse plocon scoalei!... Si apoi da, Doamne, bine!.. Dela mic la mare, dela inferior la superior, ca totii imi cintau racnindu-mi la ureche: Frunza verde cocona Pajitura 'n buzunar! Frunza verde curcudus Milian a luat un dus!(bis) Iata istoria prajiturilor: Facusem o negustorie cu Lungu: ii dadusem un calendar si el în schimb imi daduse altul si un franc pe deasupra. Cistigasem un franc! Ma uit la dinsul pe toate partile, îl cercetez daca nu cumva e fals, îl sun pe masa. Francul e bun, suna frumos. Sint foarte incurcat insa. Ce sa fac cu dinsul, eu care nu vazusem niciodata o suma asa de mare in mina mea? Am atitea planuri ca sint zapacit. Să-mi cumpar o cravata, sa-mi iau un album, sa merg la teatru, sa ma duc la patinat, sa-mi cumpar o carte de poezii, o minge, un cadou pentru mama, pentru surori, sa-mi iau o cutie cu vopsele. Si apoi imi veneau in minte alte combinatiuni: sa-l cu dobinda, fac doi lei, cu acestia doi sa fac patru, din patru opt. Deja aveam in cap putinta de a face un napoleon. Un napoleon! Acesta era maximum la care mi se putea ridica imaginatiunea, era culmea bogăției. Si string meren in buzunar francul, pipaindu-l la fiecare minut de teama ca sa nu 'l pierd. Aveam in buzunar o avere si puteam sa fiu lipisit de dinsa intrun minut. Imi cerc pozunarile. Sint solide, nu au nici o gaura prin care sa se duca avutul meu. E Duminica. Am curagiul sa ma plimb cu ceilalti baeti, caci ma simt tare in punga. Inainte nu aveam aceasta cutezanta, căci ma temeam sa nu ma cheme la vreo cofetarie si eu sa spun ca nu am parale. Aceasta era o umilinta, de aceea cautam sa nu o sufăr. Acum insa imi da mina sa stau alaturi cu baetii bogatilor. Francul imi da siguranta si mindrie. - Hai nu mergi la Georges? Haide! - Dar tu, Milian, nu viu cu noi. Are niste indiane de ți libgi buzede. Haide! Nu puteam sa refuz. Dar visurile mele sint sfarimate. Trebue sa rup din franc, sa cheltuesc aceasta unitate de masura a monedek. Îmi fagaduesc insa ca voiu fi cuminte, ca nu voiu lua decat o prajitura. Intram. Lume multa, zgomotoasa. Ma pierd, mi-e rușine, sint stingaciu. Caut cu ochiu un loc de refugiu, dar toate sint ocupate. Colegii maninca fără nici o grija. Minanc si eu, dar pentru a nu sta degeaba, trebue sa-mi calc fagaduinta. Una, doua, trei, patru... Inghit una dupa alta fara sa ma rasuflu. Deja baetii dela tejghea se uita la mine tinindu-se ca sa nu rada. Aceasta ma incurca si mai tare... Ma inec, tusesc. Lumea de abia se mai tine ca sa nu pufneasca... Apoi imi aduc aminte de mustrarea mamei. cind am spus ca am luat de un franc pralituri, din francul ce-l pierdusem. - Si nici nu te-ai indurat sa aduci macar una acasa surorilor!... Imi aduc aminte ca imi promisesem sa-i dau un prezent din francul ce acum il consumam pe prajituri. - Prajituri de un franc! Pare ca esti milionar!... Fac socoteala: patru am mincat, trei sa duc acasa, fac șapte. Tocmai cand mi se dedea la un franc. Ma reped la masa, aleg pe cele mia mari, pe cele mai rumene, mai in fata si le vir in pozunar. Baetii dela tijghea nu mai pot de ris. - Ce, domnule, bagi praiituri in pozunar? Or sa se topeasca toate... Lumea, atitata prin stingacirea mea, bufni de asta data intrun ris urias. Arunc francul pe masa si nebun, zapacit, ma reped in strada... Pina acasa ma deszapacesc. Zimbesc la bucuria ce am sa-l fac mamei cand o vedea ca m-am gândit la dinsa. - Mamae! - Ce-i, Dinule! - Ghici ce ti-a adus Dinu? Vezi gindeste la ma-ta. - Ei, ce mi-ai adus? Vre-o minciuna... Si triumfator bag mina in pozunar ca sa scot o prajitura... In pozunar insa nu era de cit un sos, ceva moale, amestecat... Prajiturile se topisera. - Dar ce-ai patit, de te uiti asa la pozunar? Si mama își baga mina la rindul ei. O scoate insa murdara de acest sos dulce, amestecat cu farmaturi de paine, bucatele de hirtie si alte lucruri trebuincioase școlarului. - Dar bine, hotule, de aceea 'ti fac eu palton, lasindu-ma goala pe mine, pentru ca sa faci porcarii intrinsul? Las ca-t arat eu... Si mama imi dadu doua palme. A doua zi la scoala baetii ma primirea intr-un alaiu maret. Facura o hora uriasa in jurul meu si ca nebunii incepura sa-mi cinte: Frunza verde coconar Prajitura-n pozunar Cel cari fusesera ca mine la cofetarie, ziceau ca am compromis scoala, ca am facut de ris clasa. Se vorbia chiar sa ma bata. Sosi si istoria Catincai si in fiecare recreatie mi se dadea concertul obisnuit: Frunza, verde coconar Prajitura 'n pozunar! Frunza verde curcudus Milian a luat un dus. Si nici un Masota nu se mai infatisa pumnulul meu ca printr-insul restabilesc reputatia. Si apoi eram baiat sarac, bursier. Mustata-Rosie imi aratase poarta ca amenintare cand voiu mai face ceva. Dreptul razvratirei nu-l aveam eu. CAP. XII Revolutia Toc, toc, toc! - Domnilor, deschideti usa, ori chem servitorii sa o strice!... Urma o tacere si apoi, la glasul lui Mustata-Rosie o suta de glasuri, intr-un tunet comun, ca o salva de artilerie, facu sa rasune galeria și sa-i tremure ferestrele: - Nu, nu deschidem! Traiasca Revolutia! Si ecoul in departare aduse strigatul inapoi: - Traiasca Revolutia! Traiasca Revolutia! Apoi incepu asediarea galeriei. Servitorii cu topoare, cu drugi de fier sfarimati usa, voind sa o deschida. Totul insa era baricadat, ferestrele, usi si fiecare inarmat cu bete si cu balovani. - Domnilor, deschidetI usa! Nu mai sunteti elevI ai Institulului! Si iarasi topoarele cari cadeau in use si strigatul baetilor: Traiasca Revolutia! Nu mai e scapare insa. Reduta noastră trebue sa cada in mâinile dusmanilor. Usa se clatina, gata sa caza. O tinem cu mîinile, cu spetele, cu drugii. Trebue sa parasim pozitiunea. - Pe fereastra, afara! In fundul gradinei, baetii striga Miga. Si, unul cite unul, baetii sarira pe fereastra, strecurindu-se unul după altul, ducind cu dinsii armele si toate mijloacele de aparare. Cind directorul, inspectorul si cu servitorii navalira in galerie, ea era goala. Baetii fugisera!... Si atunci fu lupta crunta. Servitorii navalira asupra lar, cautind sa prinda pe Miga, pe Meca, pe Coltun. In jurul lor este ca un zid de piatra. Ciomegele se invartesc suerind in aer, bolovanii zboara ca obuzurile, pumnii se reped in chip spasmodic. Portarul se retrage din lupa cu ochiul scos, sufragiul, un fel de urias, capata in ochiul sting un ciomag si toti sint nevoiti sa se retraga. - Avem neveste si copii, declarara ei energic lui Mustata-Rosie si se retrasera. Bietii oameni nu erau platiti pentru a se bate cu elevii... Si din nou in fata directorului care voia sa vorbeasca un alt strigat de: Traiasca! Revolutia! esi din pieptul tuturora, repetat de mai multe ori de ecou, acoperindu-i glasul. Trei clase se resvratisera. Minescu, poetul pesimist si gingas, ciudat in viata lui, razvrastise trei clase, el care revolutionase o lume, poemele sale, prin adincul cugetarei lui. Cum insa poezia nu-i daea cel mai mic mijloc de trai, dinsul avea prozaicul rol in scoala, de profesor de limba nemteasca... Si pentru un nimic o clasa se razvratise, alta o imitase si a treia se uni si ea cu celelalte doua... De multa vreme revolutiunea se clocea in capetele baetilor, planuita, propovaduita, pregatita. Cand Minescu intrase in clasa intîia gasise sala goala. Toti elevii plecaseră pe fereasta in gradina. Si cum avea trei ore de-a rindul, la fiecare clasa, odaia era goala, baetii nicairea. In galerie puterile toate se unira, se intari pozitiunea si asteptind momentul suprem de lupta, copii țineau discursul. Urmasem si eu pe ceilalti. Imi spusesera ca pot sa ma prefac bolnav, sa ma duc acasa. Am refuzat. Sint satula de injosiri, sint satul de bunatatea lor. Imi ridic fruntea in sus si nu ma mai tem. Ce va fi se va intimpla. Voesc si eu sa ma imbat de betia razvratirii, sa-i gust emotiunea, sa-mi misc fiinta mea amortita de inactiune si miselie. Si baetii m-au aplaudat jurindu-mi ca vor face din nou revolutie daca ma vor da afara. Eu unul sint hotarat. Scoala ma infioara, ma dezgusta. Voesc sa scap de dansa. Suferisem atita!.. Revolutia insa este invinsa. Putura sa puna mina pe Miga, pe Mocu, pe Coltun. Sufletul revolutiunei odata stins, revolutiunea cazu. Si din nou, ca alta data, aud glasul portarului: - Domnule Milian! Domnule Milian, va pofteste in cantelarie. Stiu ce este poftirea in cantelarie. De asa data intru cu fruntea sus, fara teama, obraznic, semet. - Domnule Millan, ia-ti cartile si du-te acasa!... Voesc sa explic directorului, sa-i arat ca baetii au dreptate, ca fără vina sint pedepsit8. De mine nici nu voiam sa pomenesc. Eram prea mândru acum ca sa ma injosesc a aduce eul meu in discutiune. Directorul insa ma opri in loc: - Bine! bine! Ia-ti cartile si du-te acasa, imi zise rastit. Si la insistenta mea de a-i vorbi, imi spuse din nou: - Nu-se-poa-te domnule! Nu-se-poa-te! Nu stau sa mai staruesc. Îmi iau palaria si ies mindru din cancelarie. Cind mama ma vazu inainte de ceasul obisnuit acasa, pricep ca nu-i lucru curat. - Da ce-i, Dinule? De ce ai venit asa de vreme? - Nu e nimic. M-au dat afara!... Mama cazu ca traznita pe un scaun. - De sigur, Dinule, tu vrei sa ma omori si o singura mama ai si pe aceea nu o cruti. Știi ca ești baiat sarac, ca nu trebue sa te iei dupa capul celorlalti si tot nu ma asculti, te apuci de comedii... Ai sa ma omori, Dinule, ai sa ma omori... Si mama izbucni in lacrimi. - Dar eu m-am saturat de scoala, sa fiu de risul tuturor, nu vreau sa mai invat carte, fa-ma cizmar, croitor, orice vreți voi... Simt insa ca vointa mi se tae. Mama tot plinge, glasul ei devine din ce in ce mai jalnic, mustrarile sale din ce in ce mai atingatoare... - Unde e biet tata-tau sa te vaza? Ar muri de a doua oara. Si apoi incepu tusa, tusa grozava care ma speriase in ziua de Sf. Nicolae... Surorile sar la mine, mustrindu-ma ca ucid pe mama, ca le voiu lasa orfane... Si batista mamei din nou se coloreaza in rosiu. Sint invins, plec capul, îmi cer iertare, fagaduesc ca voiu sa fiu inca scolar. Sint misel dinaintea durerei mamei si promit ca voiu suferi miselia pentru dinsa. - Acuma, du-te la unchiu-tau. Roaga-te de dinsul. El a facut sa te primeasa Du-Du-te si-i săruta mainile. Iarasi umilinti, iarasi dojeni, iarasi discursuri! Pornesc spre unchiul Mihalache. - Ce-i, Dinule, ce face ma-ta? - Bine, mersi. la o intimplare. - Ce e? - Cu scoala, s-a intimplat ceva. Si ii povestesc lucrul, tremurind, caci ma tem si am mult respect pentru unchiul Mihalache. Aici incepu moralul. Plec fruntea, ascult, tac, sint baiat sarac, nu am dreptul la nimica pe aceastä lume. Cans insa sa protestez ca nu-s vinovat, ca profesorii se poarta rau cu baetii, ca nu am putut face altfel, ca sintem si noi oameni. - Taci, mai baete, tu ai uitat pe semne ca acolo te tin de geaba, ca trebue sa le fii recunoscator, trebue sa le săruți miinile ca te hranesc si te invata de pomana. Și apoi nu stii ca saraca mama-ta e bolnava, că-i fara mijloace, si ca mai are doua fete de crescut? In sfirsit, unchiul fagadueste ca va face tot ce va putea. Ii sarut mina si stingaci, zapacit, rusinos, fiind dezgustat de mine insumi, pornesc din nou spre casa. Oh! Cum nu aveam curagiul sa las totul, sa plec in lume, sa pierd pentru ai mei, pentru toti! Si in cadrul mintei se arata mama, galbena, cazind pe scaun, tusind, plingind retragindu-si dela gura batista-i inrosita. - Nu, nu, nu pot! Trebue sa fiu misel! Trebue sa fiu ticalos! - Te-am iertat. Dar maine mere să-i saruti mina directorului, sa-i ceri iertare. Am sa-l intreb. Și sa stii: aceasta-i cea de pe urma data, cind ma mai amestec. Dacă mai faci vreodata, la mine nu mai ai ce sa cauti. Sarut mina unchiului Mihalache, sarut pe mama. Vad ca nu am noroc sa scap de scoala. Gandeam in mine ca nu ma vor primi si atunci voi fi liber..... Sa sarut mina lui Mustata-Rosie? Aceasta era prea mult. Si totusi aceasta era conditiunea de primire. Mina lui Mustata-Rosie? Mina unui armean? Dar trebue sa o sarut. Sint baiat sarac, trebue sa fac ce mi se spune. Si noaptea am petrecut-o fara de somn, planuind, croind, indreptind discursul ce trebuia sa-l spun a doua zi inainte de a lipi buzele mele de mina lui Mustata-Rosie, cerindu-i iertare, fagaduindu-i ca ma voiu purta bine si voiu fi sirguincios. - Aici e don Mustata-Rosie? Glasul meu e umil, incet, rugator.. Pare ca ma fac mai mititel si țin ochii in pamint. - Nu, e prin clasa, raspunse rastit portarul si-mi dadu drumul. - Aici e don Mustata-Rosie? intreb in cancelaria cea mica. Si glasul mi-e tot asa de umilit, tot asa de stingaciu. - Nu, e pe afara, îmi răspunde Don Birzoiu. Dar ce treaba ai cu d-lui? Nu stii... Eu insa nu-i mai ascult. Cum puteam sa-i spun pentru ce caut pe Mutstata-Rosie?.... Sint fata in fata cu directorul in semi-obscuritatea coridorului. - Am venit... să-mi cer ertare... vedeti.... Dar ma incurc. Tot discursul invitat e uitat, nu mai am ce spune, Mustata-Rosie se uita curios la mine. Ii iau furios mina si i-o umplu de sarutari. Mustata-Rosie se uita si mai curios la mine. - Haide, du-te in clasa, unchiul d-tale ti-a spus ca te-am primit, pentru cea din urma data... Nu mai e nevoe de altceva. Si Mustata-Rosie se indepirta, lasindu-mi in genuchi, cu gura aplecata spre o mina inchipuita. Cea de pe urma umilinta o faptuisem: sirutasem mina pe care as fi voit sa o musc, linsesem acolo unde scuipasem, ma acoperisem peste tot cu miselie, trecut, prezent si viitor.... Pare ca sint usurat. Ma simt multumit ca am indeplinit un act de care nu ma credeam capabil.... Ia clas, baetii, se uita chioris la mine. Pare ca nu mai sunt tot aceias. Si prin vazduh aud trecind un cuvint, o vorba grozava, cuvintul de spion. - Uite spionul! - S-a intors spionul! De sigur nu se multumisera ca ma dea afara, pentru a ma pierde, aruncase ra in gura scoalei vorba aceasta. Si bietii pe care infringerea il dusmanise, bucurosi primira aceasta invinovatire ca adevirata. Prin ea se descurcau ei de rusinea de a fi fost invinsi si-si explicau caderea dand-o pe seama altora. Eu facusen sa cada revolutia! Vindusem pe colegii mei!... Eu dadusem afara din scoala pe Miga, pe Micu, pe Coltun! Sintem in repetitoarea de amiazi. Hovidescu sta meancolic pe catedri cerind sa se faci liniste. - Milian, ce faci dupa soba? - Imi iau planseta de desen. - Bine. Ai zero la purtare!.. Protestez, fac gura ca nu sint vinovat. Zadarnice sunt toate. Deseara voiu fi postit si nu voiu merge acasa pina la opt ceasuri. A sunat de masa. Baetii mananca in sofragerie. De acolo se aude concertul lingurilor, atit de placut celor flamanzi. Ma plimb furios prin clasa. Pentru ce m-ad pedepsit? Nu am facut nimica. Absolut nimica. Si totusi am fost pedepsit. Pentru ce atunci sa mai fiu cuminte? Pentru ce sa invat, si 'mi stric capul zadarnic? Si idei de razbunare imi vin din nou in minte, plazmuindu-se din ce in ce mai hotarate, mai limpezi, mai grozave. Sint incendiar. String mai multe carpe, mai multe hirtii, vars pe ele gazul din lampa si ma duc de le arunc sub scara plina cu lucruri, cu lemnarii, cu hartii. Cand mi-au dat drumul, pe furis, am pus un chibrit aprins in mijlocul carpelor. Apoi, in fuga mare, gifaind am plecat spre casa, plin de spaima de a nu fi descoperit. Si toata noaptea am pindit orizontul aseptind sa se lumineze cu focul scoalei si toata noaptea am tras cu urechea ca doara voiu auzi trimbita de foc. Orizontul insa a ramas negru si ecoul mut, vaduv de sunetul cornului. A doua zi m-am apropiat cu frica de scoala. Socoteam ca nu o voiu gasi decat ruine, nici piatra peste piattra. Scoala insa statea ca inainte, uriasa si grozava, parind ca ma desfide de a-i face vreun rau. Si pare ca toti se uita ciudat la mine. Cred ca am fost descoperit, pierdut, trimis la ocna. Nu e insa nimic. Cirpele sunt la locul lor. Chibritul se stinsese intre ele... Nu avusesem nici macar norocul sa fiu incendiar! Un nou vint de revolutie sufla peste scoala. Eri fusese Minescu, azi e Berinescu. Eri era cel de nemteste, azi geometria revolta pe baeti... E clasul lui Berinescu. Clasa e goala. Si in mijlocul sta singur Dinu Milian. Ceilalți nu voisera sa-mi impuna a merge cu dinsii. Poate nici eu nu asi fi putut-o face. Umilinta peste umilinta. Berinescu intra. Casca gura mare. Intreaba cu ochii unde-s baetii? Si eu tot cu privirea ii raspund ca s-au dus. Berinescu iese si se intoarce cu Mustata-Rosie. Iarasi clasa goala, iarasi numai Dinu Milian in miilocul ei. Acelasi joc de privire din partea directorului si din partea mea. Dar pare ca in privirea lui Mustata-Rosie e dispretul pentru acela care-si vansuse colegii, pentru acela care nu-i urmase in primejdiile răzvrătire. Si toti se uita chioris la mine, toti cei cari deschid usa de curiozitate..Si toti ma privesc rau prin coridor si pe buza tuturora aud trecind vorba de tradator, de spion. Oh! mama, pentru ce ai vrut ca Dinu al tău sa fie alaturi cu baetii cum se cade? Pentru ce, sarac, nu m-ai dat in mijlocul saracilor, ca sa am, alaturi de mine haine rupte si inimi generoase? De ce mi-ai impus jertfa umilintei si a ridiculului?... - De ce? De ce? Si tacut mi-am luat palaria, cartile si am pornit spre casa. Cind mama a auzit ca nu m-am amestecat, m-a sarutat de bucurie. Oh! cat ma costa aceasta sarutare! CAP. XIII Anche lo sono pittore! - Ce-ti face buhaiul, domnule Meicu? Acesta era inceputul lectiunei de limba romineasca. Meicu era un om bun. Era insa slab din fire, era foarte usor de ademenit la vorbq. Avea o vie pe care zicea cu pretentiune ca o cultiva in mod științific. Avea înca si un taur, pe care-l publicase prin ziare. Închiriază pentru prasit. Atat a trebuit baetilor! In fiecare clasa povestea cu taurul incepea. Si baetii, stiindu-i partea lui slaba, incepea sa-l intrebe despre agricultura, despre mijloacele cele mai bune, asa ca atunci cind suna clopotelul, Meicu vedea ca a trecut ceasul in zadar. Atunci baetii inconjurau pe dascal intrebandu-l despre lectiune. In acest rastimp, doua, trei se furisau prin buzunare usurandu-l de tutun, in locu-i punind un pachet plin de nisip sau de cenuse. Odata, de doua, de trei ori, lucrul s-a prins. La urma urmei, cind suna clopotelul si cand vedea ca baetii pregatesc asediul, se scula in sus si aparindu-se cu mainile sale luna facea un cerc gol in juru-i. Si asa iesea din clasa, in strigatele baetilor: - Ce-ti face taurul, domnule Meicu? - Nu ti-a perit taurul? - Praseste bine taurul d-tale? Metodul lui Lenoveanu statea in piciorul sting, metodul lui Meicu statea intr-o prajina. Facuse niste tablouri prin care zicea el ca se poate invata usor limba romineasca. Ne invatase sa 'i scrim pe tabla din memorie. Ne intorcea apoi cu dosul la tabla si intrebindu-ne, elevul trebuia sa se intoarca repede si fara caute sa arate pe tabla lucrul intrebat. Cind clasa se periectionase in asemenea lectiuni gimnastice, lucrul se complica. Elevul scos la lectiune, intors cu dosul la tabla, cu o prajina lunga, trebuia sa-l arate imediat si fara sovaire, lucrul care-l intrebase. Si prajina pe fiecare zi se lungea, asa ca la sfirsitul anului elevul era in fundul clasului si tabla tocmai la usa. La examen insa suprimindu-se prajina, clasa intreaga a ramas corigenta. O veste trista se raspindise prin scoala. Cernescu, profesorul de istorie, dascalul cel iubit de baeti, murise. Cernescu a murit! Cernescu a murit! Directiunea voeste sa cinsteasca inmormintarea cu prezenta elevilor. Cortegiul porneste jalnic, incet spre odaita profesorului, ca să-l duca la cea de pe urma locuinta. In biserica, la discursul unuia din tovarasii lui Cernescu, scoala izbucni in planset, acoperind cu jalea plinsetul mamei, al surorei, al rudelor! Si in fundul bisericei, pierdut in intunerec, miscat peste măsură, hohotul plinsului meu se deosebia si el din corul jalnic al celorl-alti. Caci îl iubisem pe Cernescu și aceasta era singura rasplata ce puteam da... 19 Decembrie 187... Cernescu e ingrapat. Acasa sint singur. Mama, surorile plecasera. Si in tacerea noptei pare ca in minte-mi se incheaga stihuri, se fauresc crime. Si incetul cu incetul toate acestea se intrunesc, se incheaga in o bucata de versuri....Ea vorbeste despre dascalul mort, despre bunatatea lui, se alcatueste din toate frazele invatate la scoala, din toate banalitatile citite!.. Sint mindru insa de lucrarea mea! Cercetez cu mintea si vad ca bucata scrisa de mine nu e mai rea de cit a altora. Anche io sono pittore! Anche io sono pittore!.... Ma hranisem prea mult cu romane, citisem prea de timpuriu biblioteca tatei. Si aceasta in taina, in ascuns de mama, cu farmecul lucrului oprit! Biblioteca era mostenirea mea! Ma simteam in tot dreptul ca sa infring oprirea mamei si mereu sa plutesc in lumea inchipuirilor, a fantasmagoriilor, in lumea ideilor, care nu avea nimic a face cu lumea in care Dinu Milian se invirtea. Eram victima cartei, a romanului, a citirei... Si puneam la contributie totul luam avutul meu de pretutindeni: Dona, Bolintineana, Alexandri, cu totii treceau in strofele mele. Mama e insa ingrijita. Noaptea prin somn ma surprinde vorbind. Sub plapoma se aude glasul meu care potriveste doua rime, tae picioarele a doua stihuri... Odata apucat de boala stihuitului, ea nu ma mai slabi. Nu puteam sa fiu multumit in ziua cand nu faceam o poezie. Spuneam ca Titus: 0 zi pierduta! - Dinule, tu nu ai sa iesi bine la capat, cu lucrurile astea. Ai sa te zmintesti ca tata-tau... Tot asa facea si el cind citea Solomonichia lui. Imi trebue insa sanctiunea publicului, emotiunea de a fi tiparit. Ce-mi foloseste obscuritatea scrisului ce 'mi ajunge intai caetul in care stringeam unul cite unul aceste margaritare? Trimet o poezie la Sfaturile Literare. Acolo scriau profesorii meu. Socoteam ca aceasta ar fi un ajutor pentru primirea poeziei care colabora pentru progresul literelor romine. Si in tacere, numarind zilele, am asteptat numarul sa soseasca. El a sosit. ma uit. Dinu Milian nu e pe coverta. Ma uit la corespondent și citesc Cu lacomie. D-lui D. M. in I. Sint eu! Sint eu!... Citesc mai departe... Mai invatati carte. Obraznicii! Ignorantii! Prostii! Ce, daca sint tinar, apoi nu am dreptul si putinta de a face lucruri bune! Sint indignat si imi vine sa protestez contra acestei infamii. Dascalii incepura sa se uite ciudat la mine... In fiecare seara astept sa vina inspirarea. Si ea soseste si eu cint. Patria si Amorul sint muzele mele. Fac poezii care vorbesc de Tradare: Te-am iubit precum iubeste Orice om de a trai, Dar tu, vai! Fără de veste M-ai tradat si inca cui? E vorba de Catinca care ma tradase lui Ionita... Si in inspirarea poetului, spun minciuni, care mergeau singure prin casa: - M-ai tradat fara crutare! Oare ce eu ti-am gresit? Nu ti-am dat eu tie oare, Toate oare ce-ai dorit? O petrecere mai vie Ca sa-ti procurez eu tie Departe am fost cu tine Departe in tari straine! Si eu nu dusesem pe Catinca macar peste podul Bahluiului. Dar ce aveati aceste toate a face? Nu trebuia oare ca sa fiu poetic, sa ma preumblu prin neagra strainatate, cu iubita sufletului meu? Cum eram sa intrupez realitatea in haaina Sfânta a poeziei? Puteam sa vorbesc în limba zeilor de ciupitul Catincai, de surprinderea mamei, de dus, de patura, de Ionita rindasul? Nu! Nu!... Mai bine asi fi voit sa-mi sfaram lyra decit sa comit o asemenea nelegiuire, sa fiu prozaic!.. Poezie fara un poet care moare, nici nu are farmec. Muream fireste in fiecare strofa, reinviam apoi, pentru a ma ingropa iarasi. Eram un fel de cioclu poetic: Moartea vrea sa ma rapeasca, Iat-o, iat-o c-a ajuns Dar o las ca sa soseasca Caci speranta mi-a apus! Mi-a apus, caci tu copila Cererea mi-ai refuzat, De mine n-ai avut Si sa mor, tu m-ai lasat! Nu ma asasinase nimeni, eram bun, teafar, nu facusem declaratie de amor nici unei fete si nici nu asi fi putut-o face... Tot rominul e nascut poet. Poet insa national si patriotic: Patria dureros geme De un secol si mai bine, De dusmani acum se teme... Nu o scapa nime, nime Si fireste ca numai Dinu Milian este acela care o va scapa din ghiarele nenorocirei: Sa vie si cu a mea palaria De dusmani o voiu scapa! Si cu mindra Sfintia, fala, Stindardul voiu ridica! La scoala imi aflasera insa patima. Îmi prinsesera chiar si poezii. Ba inca imi dadea pe spinarea mea delicte literare pe care nu le faptuisem. Portarul, de anul nou, facuse bilete de felicitare in poezie. Colegii insa ma invinovateau ca eu sint autorul! Si de multe ori inconjurindu-ma incincepesa strige in cor unele din poeziiile pe care pusesera mina: Si dulce soapte Es din morminte La miez de noapte Din groape sfinte, Si dulci cuvinte Es din morminte. Nu ma descurajaza insa nimic. Refuzul Sfaturilor Literare nu pot crede ca nu-mi voiu vadea numele tiparit. Am trimes iarasi. Iarăși am asteptat o luna de zile. Si tot acelasi raspuns, tot aceeasi osindire din pricina tineretei mele. - Prea tinar! Mai invata carte!!!. Profesorii se uita si mai ciudat la mine! Mama insa se ingrijeste din ce in ce mai mult. Un doctor chiar e sfatuit... Acesta ma ia deoparte, ma intreaba pe departe, ma pipae, ma cauta, ma asculta si-mi da bromura de potasii. Parerile erau impartite acusa: Unii spuneau ca sint amorezat, alta ziceau ca tot imi lipseste o sambata... Chiar mersesera asa de departe cu infamia presupunand ca sint victima unor patimi rusinoase ascunse!... Eram martirul poeziei! CAP. XIV In vacantie Cu incetul mama se stingea. Nici ea, nici noi nu aveam constiinta de starea-i deznadajduita. Sedea mai mult in pat. Nu avusese curajul sa se duca la tara. Acolo nu avea doctori, nu avea mijloace de cautare. Si am ramas cu totii in caldura. Iasilor, linga mama, tragind nadejdea ca se va insanatosi, nebanuind ca e pe pragul mortei. In acest timp ma imprietenisem cu Aclas. Tatal-sau cumpqrase casa din fata portei noastre. Am mers la dinsul. El a venit la mine. Uitasem cele petrecute acum patru sau cinci ani. Si cu bratele deschise ma primira parintii lui. Sora-sa de care rideam la scoala, pe care o dadeam prada inchipuirilor lubrice ale baetilor, sora-sa acum ma facea sa-mi plec ochii... E fata in toata firea, e fata de maritat si eu o stirpitura, un mucos către care de abia se uita, purtindu-se cu mine ca cu un copil... Ca Dinu Milian s-a crezut amorezat nicl nu mai incape vorba. In tacerea noptei suspinam în elegii, in ode care-mi mareau caetul, dindu-mi convingenea ca sint poet. - Uite doua caete groase!... Mai puternic argumuent ca acesta nu putea sa fie. Ca si mine insa, in jurul bietei fete se mai invarteau patru sau cinci mai prozaici poate, ca mine, dar tot asa de infocatati. Pentru ca sa nu ne urim, ne veni in cap sa dam teatru. Capatam de la tatal lui Aclas o odae si ne punem sa i-o gaurim, sa facem scena, cortina, decorurile. Programul e fakut. Eu voiu juca Stosaki, o cantoneta comica, rolul calaului in Murat si acela al uneia din femei in Cinci Cirlani. Toata ziua eram la Acles repetind piesele, invatindu-mi rolul, pregatind teatrul. Putin timp ma vedea mama pe acasa, mai putin inca punind mina pe carte si citind, caci ramaramase ca de obicei corigent. - Dinule, du-te la spitarie, și-mi adu doctoriile... - Dupa ce voiu veni dela Gultuta, m-a trimis M-lle Aclas, ca sa-i aduc o carte... - Du-te! Du-te. Pentru altii lași totul si pentru ma-ta nu ai vreme. Du-te! Si glasul e asa de slab, dojana asa de jalnica, resemnarea-i asa de trista. Pricepuse ce anume ma impingea acolo, ca doi ochi ma robisera, nu mai eram al ei... Dar reprezentatia se apropie. Poftisem lumea. Mama lasa pe surori sa mearga si ele. Dansa va ramine singura acasa. De nu vor sa mearga, dar se supun vointei mamei, care dorea ca sa ma petreaca si ele. Sunt calau. Drept capul lui Murat, pe care trebuie să-l arat publicului, iau un pepene verde invalit intrun servet. Ma fac grozav, intorc ochii de se sperie slugile, am o imbracaminte rosie, in cap un fel de turban. Cortina e trasa. Sint in scena... Joc pe Stosaki. Sint aplaudat. Cortina cade. Se ridica din nou, multumesc publicului punind mina in dreptul inimei. Cocoanele si boerii ma cheama in sala ca sa ma vada cum m-am deghizat. Actul intâi se sfirsi cu cinste... La al doilea, lucrurile se incurcara. Aclas bufneste de ris in scena si rusinos se repede intre culise de unde risul lui nervos acopere tot glasul nostru... Si cui sa vorbim? Aclas trebue sa dea replica si Aclas ride intre culise. Actorii se incurca. Era scena cu palmele din Cinci Carlani. Am repetat-o de vreo trei ori si am palmuit pe Hebeuc-Terentie nu odata, dar de zece ori. Dar Hebeuc se supara si e satul de palmele mele. Teatru, teatru, dar nu pricepea cat trebue sa-mi rabde palmele. - Dar da mai încet, ma. Si glasul lui e tare, publicul aude, aplauda. Amindoi ne aplecam multumind cu același zimbet, cu acest gest... Sufleorul tacuse si el... Esim din scena, tragind cortina. Si Aclas intre culise tot ridea, ridea prosteste ca un nebun. Actul al treilea. Uitasem pepenele acasa.. ma reped să-l aduc, in costumul meu caraghios. Intru in odaia mamei ca sa vad ce face, dad nu-i trebue ceva. Lampa era stinsa. Numai candela ardea dind o lumina galbue si slaba. - Ce mai faci, mamae?.. - Bine! Dar tuseste, trupul ei e muncit de greutatea respiratiunei, care suera obosita si rasuna a desert. O frica insa ma apuca in aceasta odae trista. Mama galbena pe patul de pe care nu avea sa se mai scoale, in lumina intunecoasa a odaitei tusind, gemind, singura in tqcerea noptei, fara ca nimeni sa fie linga dinsa. Si eu in aceste haine caraghioase, vopsit pe fata, ridicul, cu mustati de lina, eu paianta linga trupul unei moarte! Si alaturi era veselie, alaturi Dinu facea sa petreaca lumea strimbindu-se, alaturi lumea radea. Ma mustra constiinta, rusine de mine insumi. Cred ca si mama simte aceea ce gindesc eu. Toata seara, intre culise, in scena am avut dinainte-mi odaia neagra a mamei si chipu-i de ceara, asternutul facind o pata alba în intuneric. Sint la Aclas. Un fel de bocet, un strigat se aude dela noi. Ileana se arata fugind: - Coconasule, moare cucoana! Vin repede.... - Dintro saritura fui in casa... Mama statea lungita la pamint... Chipul galben. Din gura ii iesea un mic siroiu de singe. Surorile racnesc, cauta sa o invieze, ii freaca miinile, o stropesc cu apa. - La doctor! La doctor, Dinule! Îmi iau palaria si alerg pe strada. Cum si cand am ajuns la usa doctorului, nu știu. Trupul imi tremura, dinii clantanesc, vorba mi-o inabuse gafairea.. - Acasa-i doctorul? - La Ungheni! La Ungheni!.. Si iarasi imi iau fuga mea nebuna cautind pe altul... - Acasa e doctorul? - Nu! Si iarasi pe goana. In sfirsit sint acasa cu doctorul... O pusesera deja in pat si isi venise in fire. La poarta lumea se strinsese la strigatele surorilor. Dar mama zimbeste cu bunatatate, povesteste doctorului cum a leșinat, cum i-a lipsit respiratira. Doctorul cercetează, scrie o reteta și se duce spunind ca nu e nimica. Vorbele-i insa pare-ca ies din gura, pare ca inteleg ca minte. Ma uit la mama. Zimbeste jalnic. Pentru dansa lucrul era sfirsit. Pricepuse ca nu mai are mult de trait. In capul meu insa nu poate intra ideia mortii. Mama se va indrepta desigur, e cu neputinta ca sa moara. Si nici nu voesc sa ma opresc la aceasta idee, ma tem ca sa o cuget... Totusi cind am adus doctorul, cand m-am apropiat de casa, mi-am adus aminte de noaptea teatrului, de icoana mortei, de faptul ca voiu gasi pe mama moarta... Totusi îmi ziceam ca nu se moare asa de repede. Unchiul Mihalache a sosit de la tara. Doctori se intrunesc in consult. Ma uit pe fereastra. Gestarile lor, vorbele care le ies din gura pare ca imi spun ca nu mai este speranta. Mama ne da afara din casa, raminind singura cu unchiul. Printre usa intredeschisa aud fragmente din vorba lor. Mama isi face testamentul, reguleaza cu unchiulbsoarta copiilor. Aud chiar bani sunând. Sunt banii de inmormantare... Si ia toate protestarile unchiului, ca se va indrepta, se auzea glasul slabit al mamei, repetind cu incapatanare: - Lasa, frate, stiu ca s-a sfirsit... Cind unchiul a iesit, m-a chemat la o parte: - Asculta, Dinule, fii cu bagare de seama, nu se stie ce se poate intimpla. Stai pe acasa. Daca mâine va fi rau, spune-i popei Alexandru sa trimita pe eleva la tara. Vez, tu esti numai barbat in casa. Si toata ziua musafirii curgeau. Aflasera ca nu mai are mult de trait și fiecare venea sa o vaza, sa-si ia ziua buna. Titaia Luta voia sa se impace cu mama, inaintea mortii. Intalnirea le-a fost rece, tragica. S-au sarutat amindoua surorile, care de atitia ani erau despartite de ura. Totul era silit, nepornit din fundul sufletului. Titaia Luta nu mai parasi căpătâiul mamei. Nimic insa nu vesteste moartea. Mama isi pastrase intregimea mintei numai trupul incepuse sa se miste, picioarele devenisera grele, miscate, aproape reci. Voia vesnic sa ne aiba linga dinsa. Indata ce lipseam vreunul, ne chema cu glasul ei incet, subit,suerator. - Dar mai stați cu mine. Mi-e urit. Si ochii ei mariti prin slabirea obrazului care-i dadusera in fundul capului, ochii ei nu ne mai paraseau, ne atinteau vesnic voind sa ne soarba. Nu puteam sa-i suferim tintirea prunelor sale. Si noaptea, in intunerec, end stateam cu dinsa, simteam sageata ochilor cari ma cautau in obscuritate, vesnic spre mine atintiti. Nu-si mai putea ascunde acuma iubirea, trebuia sa o dea pe fata, acum cand stia ca vesnicia o va desparte de noi, cand nu mai avea teama ca alintindu-ne, ne va strica. 24 August Mama a mai lesinatt inca odata. Gestul doctorutlui e si mai deznadajduit. Cind m-am dus la spiterie, farmacistul m-a intrebat: - Pentru cine? - Pentru mama. Dar ce e? - Nimic. Voiam sa stiu. Pricep insa ca aceasta doctorie este cel de pe urma mijloc. Era musc. Singur am pus cu degetele mele picaturile in lingurita mamei.. singur i-am dat sa bea. Aveau un miros patrunzator, toata casa era parfumata. Si titaia Luta, cocoana Elencu Guiuta, isi soptira spaimintate: - E musc! E musc! Mama ne spuse sa aducem dulceata in casa. Surorile pornira. Fura înapoi chemate. Mama nu voia sa se desparta de ele. Mama sughita cu putere, se ridica putin de pe perna... cade inapoi. Titaia Luta ia repede de pe dulap o luminare de ceara, o aprinde la candela si o pune in mina mamei. Ea insa, nu mai sughita, ochii sunt deschisi, dar sticlosi... Murise! Murise? Cum? Asa de repede? Nu, nu se poate. A lesinat de sigur si voiu sa-i zmucesc luminarea din mina, ca să nu se destepte cu ea aprinsa. Dar mama e moarta, moartii!.. Alaturi surorile plang cu hohot, slugile pling, cocoana Elencuta plange. Si degetele mele care miros, mina mea care a turnat moartea mamei! Ma spal, ma frec cu nisip, dar totul zadarnic! Mirosul nu piere de pe mina cum nu piere singele de pe aceea a Lady Macbeth. - Am ucis pe mama! Am ucis pe mama! Aceasta imi rasuna in desertul mintei... Si pare ca un uragan de glasuri, o mare intreaga de degete ma arata strigindu-mi: - Ai ucis pe ma-ta! Ai ucis pe ma-ta! Sint singur cu moarta. Luminarea tot sfaraie in mina mamei care, in cea din urma incordare a muschilor, o strinsese ca putere. Ea îi pune pe obraz, o stralucire vie, ca un nimb. Si aceasta luminare arzind ziua mare, care parea ca este o urmare a mainei, un deget frant si ridicat in sus, un deget urias de lung, cu aceeasi culoare ca mina, avea xeva mai mult ridicol de cit trist, ceva desantat... Sa pling nu-mi vine. Si pentru ce eram sa pling? Nu o puteam plinge pe mama, caci ea scapase de chinul care o muncea, sa ma pling pe mine? Pentru ce? Si in mintea mea se desemnsa de o data cuvintul Liber! Da, voiu fi liber de a face totul ce voiu vroi, nu voiu mai avea inainte chipul galben si blind al mamei care sa-mi spuna ca am sa o omor si care sa ma oprească, sa taie aripele vointei mele. Nu mai am de acum pe cine supara. Numai am pe cine ucide. Nu mai am pentru cine sa sufar injosirile, umilintele, palmele colegilor si ale dascalilor! Liber! Liber! Liber! Uit insa ca-s baiat sarac, uit ca nu am drepturi, uit ca maine voiu fi in casa straina. Rudele ma vor primi ca pe un sarac, voiu sti ca sint crescut de pomana, ca trebue sa sufar in tacere acasa ca la scoala. Si vorbele mamei imi vin in minte: - Tu o singura mama ai si pe aceasta nu o cruti. Cand nu o vei mai avea vei vedea ce ai pierdut. Sint baiat sarac!... Cind nu voiu mai placea, cind se vor sattura de mine, cand vor auzi ca nu sunt supus, atunci ma vor arunca pe strada. Au dreptul sa o faca si de ce nu ar face-o? -...Si vei vedea atunci ce ai pierdut! Era o amenintare, o prevestire. Acum vorbele acestea aveau inteles... Si inaintea viitorului care mi se arata negru, ma fac mititel, ma fac misel, fagaduesc in mintea mea ca nu ma voiu razvrati, ca voiu fi in stare sa sufar ori si ce.... Sint bait sarac! Sint baiat sarac! CAP. XV Chiolteaua lui Fericire Totul e schimbat la scoala: casa, director, servitori. Acum sint in sectia II-a superioara, care impreuna cu cea de bacabacalaur au fost mutate in niste case de alaturi. In vechia incapere nu mai putead sa intre cele doua sute de elevi... In locul lui Mustata-Rosie, director e Piparus, profesorul de grecește... Cind am sosit la scoala m-a chemat in odaia lui. - Asculta, domnule Milian, d-ta îți stiu pozitiunea si am vorbit cu unchiul d-tale. Nu am nevoe sa-te mai recomand ca sa te porti bine si sa fii sirguincios. Fagaduesc ca voiu fi la inaltimea rolului meu de bursier, de baiat sarac de orfan. Prin insusirea de orfan ma recomandam bunei-vointei tuturor. Ia! un biet baiat orfan. Il tine unchiu-sau de geaba. Asa eram caracterizat... Piparus era pe semne mai rau de cat Mustata-Rosie. Acesta imi amintea pozitiunea mea doar cind eram mai mic. Piparus imi arunca insulta in obraz acum cind sunt baiat mare, superior, aproape de a da bacalaureatul. Anul acesta a fost anul umilintelor!... Unchiul imi spusese cind ma daduse afara Sa stii, daca mai faci vre-o-data, nu mai ai ce cauta la mine. Si acum Pipdrus ma daduse afara. Moș Culeiu ne daduse o teza la algebra si plecase lasind pe Mitu Pedagogul, ca sa ne pazeasca. Tenia este insa grea, nimeni nu o poate face, afara de premianti. Si imediat se lua hotarirea ca nimeni sa nu o lucreze. Sa fi voit sa o fac nu as fi putut-o. Metodul lui Lenoveanu, asa temelie matematica. Imi pusese in cap, ca nici odata nu am fost in stare sa patrund taina cifrelor. Temele s-au iscalit in josul unei foi albe dat pedagogului. - Domnule Milian! Domnule Milian! E glasul lui Fericire care crainicea prin coridoare. Va cheama don director sus. Piparus ma asteapta. In mijlocul camerei, tragindu-si cu neastneaste favoritii... - Fe! fe! fe! D-ta te apuci de re-vo-lu-tii! Ia-n cartile și mergi acasa... - Dar... - Nu! Nu! Sa nu vii de cit cu unchiul d-tale... - Nu am facut eu... - Fe! fep fe! lasă-mă domnule, ca am de lucru. - Am spus!... Trebue sa ies, caci ma da afara, cam pe subtire, ce e dreptul, dar asta nu ma indulceste de loc.. - Ai înțeles? - Da! Bonjur!... - Bonjur ! imi striga directorul furios trintindu-mi usa in nas. - Iar Dinule? - Iar, unchinle. Dar nu sint vinovat. Ii explic lui toata afacerea. Pind cind m-am hotarit insa sa spun ca m-au dat afara, a trebuit sa capat mult curagiu, sa ma incerc de multe ori, de multe ori sa ma dau indarat, sa incep vorba si apoi sa tac din nou. Dupa moralul obisnuit porniram spre scoala. Am ramas jos, unchiul s-a suit sus. In sfirsit ma cheamă - Vezu, am rugat pe domnul director ca sa te erte si d-lui a fost asa de bun ca sa-mi faca hatirul pentru cea din urma data. data asa? Si directorul aproba cele zise de unchiul, plecind capul in jos. - D-tale ti se cere mai mult de cit celorl-alti. Trebue ca sa dai exemple de silinta si buna purtare... Multumesc directorului, multumesc unchiulul si ma cobor in clasa. Baetii faceau gura ca pe dinsii ii pedepsisera si pe mine, nu. Asa e. Nu capatasem nici o pedeapsa! - Ce-ti face taurul, domnule Meicu? E glasul ascutit al lui Baghici, care imita vesnic gesturile si vorba lui Meicu. - Domnule Milian, ai zero la purtare. - Eu? dar n-am facut nimica... - Bine! bine! - Zău ca n-am ficut. Ertati-ma. - D-zeu sa te erte!... Nu pot sa spun ca Baghici strigase. Ar fi fost ca sa-l parasc si asi fi voit mai bine sa ma dea afara de cit sa fac o asemenea miselie. Si zero a ramas. - Domnule Milian! Domnule Milian! Iarasi glasul lui Fericire care ma chema sus. Intru. - Vezi, nu ai ascultat cele ce ti-a spus unchiul d-tale, de sfaturile mele. Nu ti-ai tinut fagaduinta. Domnul Meicu ti-a pus zero la purtare. - Ce ai facut? - Nimica. Nu am facut eu. Sint nedreptitit. - Asculta, daca pana maine d-lul nu-ti sterge zero, atunci... Atunci? Din nou te voiu trimite acasa, graeste reticenta lui Piparus. Nu mai pot insa sa infrunt moralul unchiului, nu-l mai pot preumbla pe la scoala: sint satul de a fi dat afara pentru a fi din nou primit. Trebue dar de induplecat pe Meicu ca sa-mi stearga zero si totul se va sfirsi. Dar cum? Cu ce? La scoala ma incercasem, ma tinusem de poalele paltonulul pina in strada, plinsesem chiar, crezind ca-l voiu indupleca. Brighici chiar se declarase el singur vinovat. Toate fura zadarnice. Meicu rimanea nestrimutat ca o stinca. - Dar ertati-ma, domnule Meicu. - D-zeu sa te erte!... Din aceasta nu-l puteam scoate. O singura cale. E aceasta: ma duc acasa la dinsul si s-ai spun toata istoria. Acolo numai ar voi el sa ma asculte. Cer unchiului voe ca sa ma duc sa-mi cumpar hirtie si plec spre Meicu. De ce ma apropii, pasul mi se tae, merg incet. Vad neputinta de a intra la dinsul. Il voiu gasi cu cocoana lui, cu prieteni. Cum era sa-i vorbesc? Iati-ma-s. Fac de trei ori ocolul casei. Nu am curagiul sa intru. Imi fac curagiu. Zadarnic. Trebue sa ma intorc inapoi. Pe drum insa, mi-aduc aminte ca maine Feriare din nou va striga sus si ca voiu trebui din nou sa spun unchiulul cele întâmplate. Imi pun capul in piept si nevazind pe nimeni, neauzind nimic, nebun reincep drumtul spre Meicu. - Acasa-i don Meicu? - Nu. Sade la masa. Peste o jumatate de ceas il gasesti! - Bine! Si din nou imi iau drumul meu nebun cutreerind ulitele desarte, minunind pe gardisti, facind pe oameni sa intoarca capul, si un singur lucru mi se invirteste in minte: Cum voi intra, ce voiu spune, cum voiu incepe? Imi facusem un mic discurs in cap. Numar minutele, socotesc secundele, temindu-ma sa nu ajung prea de vreme sau prea tarziu. - E acasa don Meicu? - Tot sta la masa. Dar mai asteapta putintel. Si bucatareasa îmi arata patul din coltul odaiei. - Spune-i ca a venit Milian de la Institutul Academiilor. - Bine! Si bucatareasa pleaca uitindu-se inapoi, ca sa se asigure de prezint garantia ca nu voiu fura ceva in lipsa-i. Infatisam, pe semne, aceasta garantie, caci a disparut repede. - Poftim! Deschid usa. Ochii mei obisnuiti timp de doua ceasuri cu intunericul, sint orbiți de lumina odaiei. Fac pasii ca si cum asi calca în somn: - La masa sta Meicu, nevasta-sa si un alt domn. De ce ma temeam, nu scapasem. - Ce-i, domnule Milian? - Am sa va spun ceva. - Ce e? Spune. Eu insa stau la indoiala, gangavesc, pare ca ași voi sa-i dau a intelege ca voesc numai lui sa ii spun. - Spune, spune, nu face nimica, zise Meicu, intelegindu-mi cugetarea si privind asupra conmesenilor. - Mi-ati pus azi un zero la conduita. - Ei? Pentru ce? - Nu stiu. Nu va aduceți aminte ca v-am rugat sa ma ertati. - Si ce ti-am raspuns? - Ca D-zeu sa ma erte! Cocoana si domnul strain rid cu hohote. Ride si Meicu... - Don Piparus a spus ca ma da afara daca nu-mi stergeti zero. Cocoana si domnul îmi luara partea. - Bine, bine, ti-l sterg. - Mersi!... Si tot asa de stingaciu, tot asa de incurcat, mergind de a indoaseles din odae. De bucurie incep s-alerg. - Ei, domnule! domnule! E glasul bucataresei care pe semne ma banuia ca-i pusesem mana pe vreun lucru. - Domnule! Domnule! Si in noapte se auzea tropotul meu pe asfalt si glasul ei repetat de ecoul noptei. - Domnule! Domnule! - Dar ce ai zabovit atita? Pare ca aveai de cumparat tot tirgul și nici hartie nu ai luat. - Era inchis... Am trebuit sa caut pretutindeni pana la palat... Dar glasul mi-e nesigur, vorba incurcata. - Dinule, mi se pare ca tu umbli dupa strengarii. Si unchiul incepu sa faca morala, aratandu-mi ca na sunt Jiber, ca-s un mucos. Ascult insa fara supare toate aceste lucruri. Ma stiam nevinovat. Si apoi lucrul principal il capatasem. Eram scapat. Ce-mi pasa de toate celel-alte? Și asi fi voit de o mie de ori sa 'l vad pe unchiul facindu-mi morala pentru lucruri inchipuite, de cat sa-i spun: - Unchiule, m-au dat afara. - Iar? De cand cu istoria vinului, unchiul ma banuia. Abner (nu stiu de unde gasise acest nume biblic) suferea de oarecare boala pe care se temea sa o arate doctorului institutului si el își trata boala singur dupa spusabunora, după receptele altora. Voia sa-si trateze boala cu Bordeaux vechiu. Fui insarcinat cu cumpararea. Pentru a-l introduce in scoala insa trebue sa iau precautiunt. Leg o sfoara de dupa git, facindu-i, la unul din capete, un nod cu lat, in care anin gitul butelii. Repet experienta de mai mule ori și merge. Cand eram insa sa pornesc la scoala, nenorocirea se intimpla: Butelia se desprinse si cazind jos, s-a spart. Cu spaima, cu durere, cu grija privesc pretiosul lichid, imprastiat pe scinduri. Dar ce sa fac? Pe de o parte trebuia sa plec la scoala, pe de alta sa fac ca sa dispara urmele vinului. Stiam ce ar fi putut urma de aici, ce hotarari, ce invinovatiri. Slugile insa ma vindura, căci unchiul, cu solemnitate, puse chiar la masa cestiunea vinului pe tapet. L-am luat la o parte si i-am spus afacerea. La scoala Abner era furios. Ma invinovatea ca mincasem banii, ca ceea ce-i spuneam erau minciuni, ma ameninta chiar sa-mi ia palarie pretinzind ca sa-i dau banii inapoi. Si de aceea unchiul se uita cam banuitor la faptele mele. Explicatiunea ce-i adusem nu 'l multumise. Si avea dreptate... Ce avea a face boala lui Abner cu butelia cu Bordeaux?... Fericire era un cumilard. Era in acelas timp fecior, sofragiu, bucatar si portar. De unde ii venise acest nume nu știu. Îl mostenisem de la predecesorii noștri. Pe linga cele patru functiuni, Fericire mai avea inca si un trecut ilustru de care era foarte mandru. Fusese in scoalele primare coleg cu Piparus... Nu e vorba, ca aceasta nu-l impiedeca ea din cind in cind sa manince o palma de la fostul sau coleg, dar acestea erau mici si neinsemnate lucruri, pentru un suflet mare ca al lui Fericire. Se multumea numai sa ingine. - Asa-i tiganul cind ajunge domn, dintaiu pe tata-sau il spinzura. Sintem la masa. Piparus avea obiceiul ca sa dejuneze cu noi. Locul lui era in capul mesei, unde o butelie, de vin il anunta /p>Stateam in capul celalt al mesei. Baghici daduse inapoi portia de chiftele aratind ca gasise o musca, pe care o hacuise pe jumatate. Piparus s-a multumit sa dea din cap, zicind lui Fericire ca sa ia seama. Portia insa mi se aduse mie. O resping cu indignare... - Dar ce, si d-ta faci nazuri? Ce? Acasa mananci mai bine? Fericire era acela care vorbea acest chip. Dintr-o singura miscare, farfuria se facu farimi de capul sofragiului. Ce-mi dai porcarii, magarule? si inca te obraznicesti? Si trintind usa, ieșii afara. Din launtru se auzea glasul lui Piparus: - Fe, fe, fe! Ce s-a intimplat? - Domnule Milian! Domnule Milian! Ma uit singur la director. - Apoi bine, domnule, d-ta te apuci sa-mi bati servitorii, in loc... - In loc ca să-i las sa-si bata inca de mine... - Domnule Milian... - Domnule director... El striga, strig si eu. Se face rosu spumega, isi zmulge favoritele. Ma fac si eu rosiu de indignare, hotarit sa sfirsesc - Cum, d-ta... pozitia dtale... - Ce? pozitia mea! Daca sint sarac, credeti ca ma voiu lasa a fi si de batjocora d-tale, a tuturor, a slugilor chiar? Da-ti-ma afara, m-am saturat de pomana d-v. O sa spun la toata lumea. Si plang, si strig, si fac larma. De ce racnesc mai tare, directdiul se moaie. Incepe mai incet mai cu binisorul... Scol in picioare toata scoala. - Dar mai incet, te aude toata lumea, se roaga directorul. - Mai incet? Nu! Am sa racnesc ca sa ma auda tot orasul. M-am sa-tu-rat!... - Bine, bine, am sa pedepsesc pe servitor, dar d-ta, cind ai ceva de reclamat, sa nu-ti faci dreptate singur, sa vii la mine. Si binisor directorul ma impinge spre usa. Si pe scara si in clasa si in curte rasuna glasul meu: - M-am saturat! M-am sa-tu-rat!... Aflasem metodul!... As fi sarutat pe Fericire, as fi mincat zece chioftele cu muste, de bucurie ca putusem pune mina pe situatiune. Victorie! Victorie!... De acum inainte stii cum sa domolesc oamenii, cum sa astimpar scandalurile, cum sa-mi arat puterea... Ochiul lui Masota ma scapase la inceput. Acum chiofteaua lui Fericire imi dadea linistea, puterea, siguranta in mine. Traiasca chifteaua lui Fericire!... CAP. XVI In timpul razbolului Vin rusii! Vin rusii! Si baetii cu totii iesisera ca sa vada trecind cazacii. Pe un front de opt oameni veneau copiii Donului, cintind si leganindu-se pe cal. Si in fiecare zi, regimentele defilau dinaintea noastra, ducindu-se la razboiu! Urmarim miscarea cu aprindere. La scoala, in recreatie, facem politica. Eu sint acela care aduc ziare, vesti, zvonuri, totul ce mi se spune, totul ce aud. Turcii ne bombardeaza orasele. Ne declaram independenti. In Camera si in Senat se discuta de trebue sa intram in războiu. O indignare ne coprinde cand citim ca s-a gasit un romin, care sa se impotrivească razboiului. Eram cât p-aci sa trimetem o scrisoare de injurii, in care sa stea scris ca tinerimea ii vestejeste purtarea si ca daca cei batrini, nu știu sa-si apere tara, noi, cei tineri, ne vom face datoria. E vorba chiar ca unii dintre noi sa se inroleze. Chiar toata clasa, se prinsese, ca sa-si verse singele pentru patrie. Si in unire cu simtimintele colegilor lira mea intoneaza cintece pentru gloria ostiririlor romine. Rasuna ca o harpa eoliana, la bubuitul tunului pe care nu-l auzeam și pe care nu-l auzeam și pe acre îl cant cu toate acestea. Ode, marsuri triumfale, poeme, imnuri, toate ies din pana mea, cu o imbelsugare nemaipomenita. Si invoc muza: O! muza mea divina cu mersul majestos Inspira lirei mele un cintec glorios Sa cint pe-al Romaniei, victorioși soldati Sa cint cum ei se lupta cu turlor incruntati Sa cint a lor bravura, cum stiu ei a muri. Cum stiu pentru a lor tara, viata a-si jertfi! Sa cint! divina muza! curagiul vitejesc Cu care bravii nostri, se lupta si patimesc! Si vesnic copiate, versurile reluau drumul Sfaturilor Literare cu o nestramutata incapatinare. >Ca raspuns aceleasi cuvinte, aceleași fraze, aceeasi insulta: - Prea tinar! prea tinar! Cu versurile mele, cu promisiunea platonica, cu juramintul de a lupta pentru patrie, nu faceam mare treaba pentru leii dala Plevna. Ne hotarim sa facem scama. Și fiecare isi pune la contributie camasile, cu o dezinteresare patriotica. Ea aduc toate camasile rupte ale tatei, pe care le gasisem prin lăzi. Si pe lucru! Intro săptămâna facusem citeva ocale. Factorul lui Labasan deschisese subscriptiuni pentru raniti. Lui sint insarcinat ca sa-i remit obolul nostru. Si iata-ma-s pe drum, cu un pachet urias subtioara mergind spre tipografia lui Labasan, de langa Mitropolie. - Aici e domnu Labasan? - Asis, dar ce vreti? Explic lucrul, mi se cere numele, mi se tine un discurs pentru patriotica noastra fapta si o cucoana îmi da un suvenir, luindu-ma de sub barbie, un calindar. Sint turburat de aceasta intimitate si ma grabesc sa ies. A treia zi in capul Factorului iesi tiparit numele meu in mare si de abia vizibil numele sectiunei. Sint plin de mindrie. Numele meu tiparit! Citit de mii de oameni! Trecut posteritatei, scris in cartea de aur a trecutului! Ma cred mai nemuritor ca Alexandru, ca Arhimede, ca Cezar! Baetii insa nu mi impartasesc entuziasmul. Dinsii zic ca am profitat de sarcina mea ca sa ma fma cunoscut. E vorba chiar sa-mi dea o dezmintire, sa ma vestejeasca în fata opiniunei. Alții chiar propun argumentele solide... Zimbetul cucoanei din tipografia lui Labasan ma incurajeaza. Dacă i-as trimite o poezie pentru Factor? In neputinta de a fi un vultur, ma multumesc si cu rolul de vrabie. Iarasi am invocat muza, am cintat gloria, neatirnarea, domnitorul și pe femeile romine. Dedicasem chiar poezia cucoanei din tipografie.... Nici Labasan, Factorul lui Labasan nu voeste sa publice operele! Desigur sint persecutat, sint nedrepttitit... Ma mustra cugetul ca mi-am prostituit muza trimitind lui Labasan versuri, iar in mintea mea vesnic rasuna cuvintele: - Nici Labasan! Nici Labasan!... Nu eram insa om care sa ma descurajeze asemenea lucruri mici. Caetele se ingramadeaau unele peste altele, impozante si amenintatoare pentru prietenii care ma vizitau si care se temeau sa nu-i asasinez. De acum lucrez pentru posteritate! Ne tinusem fagaduinta de a lupta pentru patrie. Drumul de fier aduce turcii cu miile. Cei mai multi insa erau morti, inghetati pe drum. Ii aducea la spitalul sfintului Spiridou unde-i arunca gramada intr-o pivnita parasita. Acolo ne duceam in fiecare Duminica. Ridicam mortii in picioare, rezamata de parete si incepeam lupta. Aceasta sta in aceea ca inarmați cu bolovani, bombardaan aceste cadavre tapene, inghetate ca de piatra. Si pina cand nu cadeau cu totii jos, schiladiti, ciuntit, cu capetele sparte, noi nu credeam ca avem victoria in partea noastra... Atiunci ne retirageam strigind: - Ura! Ura!... In neputinta de a lupta cu viii, noi dadeam războiul mortilor. Aceasta a durat pina cind s-au aflat de izbanzile noastre si ne au inchis usa pivnitei... Totusi focul razboinic arde in noi ca pe altarul zeitei Vesta. In lipsa turcilor, ne luptam cu guzganii. Intrun grajd parasit, in care statea calul sticalet, guzganii foesc, niste guzganit ca niste porci de mari. Contra lor azi este razboiul. Inarmati cu spangi, cu ciomege, cu bolovani, nit stirnim guzganii rilscolind baligarul. Si cind unul se arata, cu totii ne repezim asupra-i incruntati, nebuni, singerosi. Apoi, apucind de coada ca pe un trofeu guzganul il preumblam in triumf, scotind tipete salbatice. Pe cei cari scapau vii, nu-i ucidem deodata. Ii pastram pentru dati... Aveam obiceiu ca, lasindu-i slobozi intro odae goala, sa i masacram. Prinsesem mai ales unul grozav pe are il tineam intrun saltar și il hraneam. Sintem in clasul lui Piparus. BrighicI legase de cu ziua un clopotel de coada guzganului si tocmai cand tacerea era mai mare ii daduse drumul in clasa. E scandal!... Baetii alearga dupa dinsul, aruncind cu cartile, cu calimarile. Vinat din toate partile, negăsind un lox de scapare niceri, nenorocitul dobitoc alearga ca un nebun printre picioarele baetilor. Deodtata simt ceva alunecind și urcindu-se pe sub pantaloni. Era guzganul care-si gasise un loc de scapare. Sar, strig, ma pipai cu mainile. Sar si baetii, tinind guzganul in loc, scapindu-l si iar prinzindu-l. Si aceste toate intre piele si pantalontii mei. In sfirsit, lighioana tustri deodata afara, in strigatele si risetele elevilor. Sint galben de spaima, mi se bate inima. Chiar si Pipairus ride de aceasta întâmplare. Iar elevii imi facura o legenda in versuri asupra pantalonilor si a guzganului. Frunza verde de tufan' Fost-a, fost-a un guzgan Ce-a luptat cu Millan! CAP. XVII Tentatia Sfintului Antonie Dupa moartea mamei surorile plecasera din Iasi. Doua matuse se insarcinasera ca sa le tina. Cit desapre Dinu, el ramasese tot la Iasi, sa invete carte, ca sa se procopseasea, sa ajunga onoarea familiei! Acum sint singur, pregatind bacalaureatul. Unchiul cu toata gospoodaria plecase la tara. Imi lasase o baba ca să-mi faca de mincare si bani ca sa cumpar cele trebuincioase. In fiecare zi imi faceam socoteala insemnind tot ce am cheltuit, facind totalul, trecindu-l la report pe cealalta fata, tinind o adevarata contabilitate. Caci unchiului ii plac socotelile reguregul ca sa stie pe ce am cheltuit banii. In singuratatea casaei, fata în fata cu gramezile de volume cari asteptau sa fie citite, cu dictionarele cari trebuiau sa-mi dea cheia limbilor moarte, cu tablele logaritmice, enigma neinteleasa pentru inteligenta mea, inchipuirea alte naluciri faureste, alte lucruri imi aduce inainte-mi: Pe langa problema logaritmilor, pe linga sinusurile cosinurile, pe linga ecvatiunile de gradul al II-lea, alte probleme mi se impun imaginatiunei, cerind ca sfinxul antic, dezlegarea. De noua-ani de zile mi se vorbea de iubire, de noua ani de zile, romanele cu care ma hraneam, tot de iubire imi graiau de atita timp. În asteptarea dragostei imi schingiuiam inchipuirea, ca intr-insa sa aflu farmecul acestor patimi, placerile, rafinarile, monstruozitatile dragostei. Si in xapul meu ea lua formele animalului apocaliptic, toate formele, toate culorile, un monstru de placeri, care nu are nimica egal in lume. Si aceste toate, toate numai in femee, in formele ei goale, in bratele-i rotunde, la sinul el cel cald. Femeea, acest total de placeri nebune, femeea intotdeauna fugea dinaintea mea, bratele-mi zadarnic se intindeau, ele nu coprindeau de cit vazduhul rece. Zadarnic de noud ani de zile fauream eu momentele intiiei nopti de iubire, imi alegeam femeea care-mi va deschide portile dragostei, zadarnic puneam pe fruntea-i toate valurile poeziei! Zadarnic! Zadarnic! Traiam numai cu inchipuirea, îmi lipsea curajul ca sa trec pe drumul faptelor. Si cu toate acestea, fiecare noapte era pentru mine un iad de chinuri. Simturile desteptate, nu voiau sa se multumeasca cu inchipuirea. Se aprinsesera, in contactul visurilor si acum nu le mai era indeajuns aceasta lume de lubrice inchipuiri. Ele cereu a fi multumite, revoltindu-se, nebunindu-ma. Si in fiecare zi baietii imi mareau curiozitatea povestind amorurile lor, adevarate ori inchipuite, dar care ma robeau cu farmecul dulcenb al necunoscutului. Apoi acasa, in singuritate, trecind prin prizma inchipuirei, marindu-se, luind forme legendare, ele stapaneau cu totul fiinta mea. In mijlocul acestei lumi de vitiu, mie-mi place, ca o cazna care te gidila, care te ucide facindu-ti o placere, ca flagelarea neputinciosilor. Si ce-mi lipseste mie ca sa iubesc, ca sa fiu iubit? In oglinda, chipul meu se arata plin de iubire, ochii au stralucire, mustata de abia incondeiaza ca o umbra negricioasa buzele mele... Cocoanele se uita la mine cu placere. Sub pretext ca inca-s copil, ma tin in brate, ma las pe linga fustele lor, simt trupurile lor tresarind la atingerea trupului meu. Si toate simturile mi se deșteaptă atuncea, dar le inadus in fundul inimei, caci, o mare de prejuditii desparte pe Dinu de dragostea lor. Si apoi asi fi fost in stare sa trec eu Rubiconul? Afara daca nu m-ar fi luat vreuna de mina, ca sa pasesc peste puntea iubirei, deschizindu-si bratele ei moi, dezvaluindu-si comoara trupului... Si care era sa fie aceasta? Era o pofta indusita, ca si pofta mea si atita tot... Cine ma va trece Rubiconul? Cine? Si cu toate acestea trebuia sa-l trec. Cu pretul unei crime chiar. Simturile noua ani de zile pusesera ca sa se revolte si acum nu mai eram stapin pe ele. Imi porunceau, trebuia sa le ascult. Vesnic imi veneau in minte femeile pe care putusem sa le am, pe care le scapasem din cauza prostiei mele. Catinca, Lucretia si altele vesnic se amestecau in jocul nalucirilor mele. Cum le-as fi iubit eu atunci! Cum le-as fi iubit acuma daca asi mai fi in aceleasi imprejurari! Si in minte le dezbrac, îmi închipuiesc formele lor rotunde, sinurile lor voluptoase si tari, cu mina mea le mingaiu, ma imbat de mirosul lor de femee, ma alipesc, imi gidil pielea de pelea lor de matase... Si iarasi cainta ca am fost prost, dobitoc, vita!... Iar ticsite, una peste alta, prafuite stau dictionarele, cheia limbilor moarte, si logaritmi, enigma neinteleasa pentru mine, fostul elev al lui Lenoveanu. In toata casa, pentru indestularea poftelor male, pentru multumirea inchipuirei bolnave, o baba, o tiganca si fata ei, femee maritata si cu copil! Atita tot! Femee maritata! Cum era sa ma leg de dinsa, chiar presupunind ca asi fi avut curajul sa o atac? Ar vroi ea? Nu m-ar spune barba-tu-sau, ma-sei, ca sa-mi puna pe cap toata familia? Si familia ii era grozava si grozav era barbatul ei, un plaptumar cocosat si ofticos, care o ofticase si pe dinsa... In singuratate insa, simturile bolnave se imbolnavesc si mai rau. Ca ideia une crime ma urmareste pretutindeni ideea ca trebue sa am pe Smaranda. Dintiiu acest gind se arata nehotarit, obscur, nebulos, intrupindu-se din ce in ce mai mult, luind o forma concreta, hotarita, grozava. Si gindul nu ma mai lasa. Urmaresc pe Smaranda cu niste ochi aprinsi, cu ochii zvapaiati ai nebunilor. Simt ca ași fi in stare sa faptuiesc ori si ce, pentru a-mi multumirea pe care o asteptam de atitia am si care fugea, fugea mereu, dinainte-mi atitindu-mi si mai mult simturile, batindu-le cu biciul dorintei lucrului oprit si greu de capatat. In fiecare zi iau hotarirea ca sa sfirsesc. Dar ca o crima grozava, amin din zi in zi si de asta-data nu voiu mai amesteca povestile din romane, nu voiu mai vorbi de poezie, de juraminte, de floarea virgina. Animalul vorbea in mine, animalul invapaiat, turbat, care e in stare sa rastoarne si sa ucida totul in cale-i, animalul impins de ne bunia dragostei. Smarando! Ochii mei sint rosii, cautatura mi-e grozava. Ea intelege de ce-i vorba si se repede spre usa. E inchisa. Si o lupta crunta incepu. Ca untdelemnul aluneca din miinile mele, intra iar, scapa din nou. Si un cuvint nu iese din gura noastra. Dacă asi fi voit sa vorbese, nu asi fi putut. Un nod imi statea in gat, oprindu-mi respiratiunea, umflindu-mi pieptul, facand ca inima sa mi se bata, auzeam tictacul ei repede... Intr-o oglinda îmi zaresc chipul. Mi se pare ca e al altuia, ochii îmi sint ca de zmintit. Si intr-o clipeala imi vine in minte icoana tatei nebun, cind îl fugareau slugile prin curte, cand voia sa se arunce din susul zidului in strada... Simt ca in acest moment asi fi in stare sil fdp-tuiesc o grozdvie, sii zdrobesc submina mea nervoasd acest corp care parea ca-mi alunea din brate ca argintul viu si asupra unui cadavru inca când să-mi indestulez simturile, sa le descordez! Mi-e frica de mine insumi, mi-e rusine de fapta mea. Ochiul Smarandei e rizator. Simt ca-s ridicol. Si obosit, zdrobit, de atita incordare, cazut pe pat, moale, cu ochii mari, aproape lesinat... Cind m-am trezit, felinarul dela poarta arunca in odaie lumina lui difuza, iar neorinduiala odaei îmi aducea aminte de soena ridicola al carea actor fusesem. Smaranda fugise... Cum? Iarasi? Din nou, aproape de poarta raiului, nu am avut curagiul sa-mi urmez drumul inainte? Dobitoc! Prost! Idiot!... Mintea-mi din nou se infierbanta sub aducerea aminte a scenei trecute, sub inriurirea simturilor din nou se incordeaza... Si pare ca trupul mai pastrase perceptiunea durerei trupului Smarandei, pare ca sinu-i gol, se mișcă inca ritmat, sub stringerea puternica a bratelor mele. Si acum nu mai voiu decit femeea, generalitatea femeiasca, dinsa voia sa mi se arate in ochii mei, prin dinsa sa-mi iau piatra ce-mi apasa pieptul, racoresc dogoreala trupului. Inchipuirea merge dela fiica la mama. Daca nu a voit fata, batrina nu va refuza... Si in minte o imbrac cu alte forme, schimb sinul ei potlogit in sinul alb si tare al fecioarelor, chipului dau formele tinere, carnei taria si luciul pielei copilei... Si in mijlocul acestei infame naluciri, in acest vis ridicol, nu sint in stare sa vad nimica, sa simt nimia, sa am constiinta realiatii... Atita mi se intoarce in cap: daca nu a voit fata, mama va voi. Nebun, cu bratele intinse, ca in vis, ma reped afara. Rascoala serei imi biciui fruntea. Sub aceasta sarutare rece, ma destept, dau inapoi ca de pe marginea unei prapastii. Un pas inca si totul era sa fie pierdut; asi fi scuipat asupra mea cu dispret... Ma intreb de am visat sau de am facut toate acestea destept? Mi-aduc de toate aminte si totusi parca ceva a lipsit. Nu e vis, nu e realitate... Ceva si din una si din alta... Nu am mai putut ridica ochii asupra Smarandei. Par-ca ma privea vesnic cu un ochiu rizator, par-ca cocosatul se uita chioris la mine, pare ca mama soacra, cu privirea ei experimentata, ma imbarbata ca sa pun coarne ginerelui. Simt insa ea trebue sa sfirsesc. Voia merge acolo unde mai inainte nici nu asi fi avut curajul sa cuget ca ai fi in stare sa pun piciorul. Voiu face ca altii... Si Hirtescu mi-a servit de Cicerone. Esti deceptionat, plin de dezgust, cazut din cerul a noua ani de inchipuiri, in murdaria realitatii. - Ce, atita-i tot? Acestea sint placerile pe care atitia ani le-am cintarit, le-am socotit, le-am dorit?... O murdarie, o banalitate!...Pentru atita lucru, se scriu volume mincinoase, se fabricheaza poezii, pentru atita isi pierd oamenii timpul, pentru acest lucru mi-am trudit inchipuirea, m-am inebunit, m-am facut caraghios? Si-mi pare rau de banii ce i-am dat acolo pentru care voiu trebui sa incarc socoteala unchiului, sa fur ca o sluga dela carne, dela ceapa, dela piine... Si-mi pare mai mult inca rau de tot ce pierdusem, de acest vis frumos, inchipuire a railului turcesc, de frumusetile imaginatiunei, fata cu realul lucruritor... Pentru aceasta nu dormeam noaptea, pentru aceasta mama era sa ma faca, fara voia mea, sa iau dușuri, pentru aceasta facusem poezii, devenisem lunatic, pentru aceasta asi fi fost in stare criminal chiar sa ma fac! - Ce, atita-i tot? Atita-i tot? Iar a doua zi, baetii m-au primit ca in alte timpuri, cu alaiu. - Sa-ti fie de bine! Sa-ti fie de bine! Zimbesc ca la teatru, cind un actor este aplaudat, si punind mina dreapta la inima, mulțumesc. Rideam acum! Rubiconul era trecut! Prin noroiu insa! XVIII Cariera Sint bacalaureat! Dau ca piciorul trecutului, ridic fruntea sus, ma spal de noroiul care unii acoperise timp de nou ani. Nu mai am de acuma pentru ce suferi. Am putinta sa fiu liber. Ma voiu hrani singur. Sint de acuma alt om. Si ca un copil (eu nu mai eram cooil; aveam sapte-spre-zece ani si jumatate) sar prin casa, nebun, vesel. Sint bacalaureat! Sint bacalaureat!... Si unchiul, cu solemnitate, scoase ceasornicul de aur al tatei, cu lanț cu tot, si mi-i atirna la brau. - Biata ma-ta cand a murit mi-a spus ca să-ți dau acest ceasornic cand vei fi bacalaureat, fii vrednic sa-l porți. Institutul avea obiceiu ca in fiecare an sa dea bacalaureatilor cite un banchet, la care azistau, pentru emulatiune toti premiantii claselor. Cum nu fusesem niciodata premiant, luam parte la aceasta sarbatoare, pentru intaiasi data. Profesarii siut mindri de mine. Le-am facut cinste, am recomandat scoala, am iesit bine si cu totul se minuneaza cum am iesit baiat bun, eu spinzuratul de aladata. Toti ma feliciteaza, se poarta bine cu mine, pare ca nici nu fusesem Milian de alta, bursierul nesocotit de nimeni. Din d-nul Milian nu ma mai scoate. Poftesc si pe unchiul la banchet. Dinsul voeste sa-l multumeasca profesorilor in numele mamei. Asi fi voit sa fiu scutit de aceste amintiri, dar nu pot sa ma impotrivesc unchiului. Vad însa ca trebue si eu sa ții un discurs... Un discurs?... Nu vorbisem niciodata in public, nu stiti de voiu avea curagiul să-i spun. Banchetul. Unchiul isi tine discursul, amintind tuturor cari nici nu stiau ca am fost bursier, ca mama l-a insarcinat, ca in numele repauzatei multumeste directiuneT si profesorilor ca m-au facut om. Mi-e rusine, ma fac mititel, ma bag aproape sub ma-sa. Cei de linga mine ma scot ca sa spun discursul. Si luandu-mi inima in dinti, luandu-i curagiul cu amindoua mainile, am vorbit. Si vorbele imi ies clare din gura, accentul e fierbinte, fraza bine intoarsa. Pe unii îi fac sa plângă profesorii ii casca gura. Milian e acesta care vorbeste, Milian care nu stia sa deschidd gura? Uite de unde sare epurele! Si in discursul meu amestec clasicismul, vorbesc de dascali, de director, le jur vesnica recunostinta! Am sfirsit. Ma saruta. Ma feliciteaza. Prevestesc ca voiu fi orator. In sfirsit implinisem cea de pe urma sarcina. De acum siut liber, nu mai pot sa-mi faca nimica, n-au cum sa ma mai umileasca. Liber! Liber! Si cind am iesit pe poarta scoalei, uitindu-ma inapoi de frica sa nu ma mai cheme, cind m-au vazut afara si sigur ca nu ma mai pot prinde, furios, mi-am varsat tot naduful a noua ani de suferinta, aratand pumnul zidirei uriase care se pierdea in noapte. Sint liber! Sint liber! Sint liber! - Si ce cariere iti alegi, Milian? - Cariera! Ce cariera?... Să-mi aleg o cariera?... Unchiul ma sfatueste pentru drept alt unchiu imi spune sa fac si literele. - Dreptul si literatura pot face numai un bun avocat. Uite de pilda Mornea, cind îți vorbeste el, cînd spune: - Je l-ai vu dis-je, cu, de mes propres yeux vu Ce qu-on appelle vu. Si in fiecare data cind venea vorba despre cariera mea, unchiul reincepea vorba d-sale. - Uite de pilda Mornea, cind vorbeste el, cand iti spune: Je l-ai vu, dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu-on appelle vu. Dreptul si literatura! Acum eram obisnuit. Cind venea vorba de cariera, stiam ca va fi vorba si de Monica si incepeam singur sa recitez vorbele lui Molière, pe care unchiul le dadea pe seama bietului Mornea: Je l-ai vu dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu-on appelle vu. Da! Dreptul si literatura, atita numai! Dreptul? Dar eu nu pot minti, nu pot sa fac sa se osindeasca oamenii. Nu voiu sa fiu advocat, negutator de vorbe. Literele? Da. Poezia, si literatura tot una siut. Ca poet nu puteam decit sa iau literele... Pe cartile mele de vizita am tiparit: Student in litere si filozofie Poezia imi jucase aceatsta farsa. Acum insa sint om. Voesc sa pun pe tapet o cestiune. Voesc sa-mi regulez cu unchiul expozitiunea, sa-i explic ca de acum nu pot trai ca inainte, ca-mi trebue si mie parale de pozunar. - Parale de pozunar! Dar ce sa fac? Nu ai tot ce-ti trebae la mine? - De! Tot ce-mi trebue... Sint si eu om... imi trebue poate si mie. Dupa multa gindire se hotaraste: - Vei avea un galben pe tpei luni. - Un galben pe trei luni! Dar esti absurd, unchiule. - Cum absurd? Si unchiul se minie, se supara, se crede insultat, ma ameninta ca va da demisiune din epitropie. Imi cer ertare, ma iarta.... Dar vad ca trebue sa devii liber, liber cu total, sa-mi castig eu singur dreptul de a face orice voiu voi. Nu mai voiu sa fii in sarcina nimanui! Sint om și eu! Unchiul imi cumpara mănuși și haine noi. Trebue sa facem vizite, sa ma introduca in societate. Și doua zile de-arandul am facut vizite. In fiecare casa caut sa fiu amabil, sa surid gazdei cu respect, sa vorbesc domnisoarelor despre literatura si poezie. Intro casa chiar ajunsesem la scrisorile d-nei de Sevigné? - Cunoasteti, d-soara, pe d-na de Sevigné? - Nu, Maman, nu e in vizita.... Cu gura cascata pentru o clipeala, am gindit la pericolele de a atinge cestiunile literare... Sint poftit chiar si la baluri. In mijlocul dantuitorilor, Dinu Milian ste observat de toti, cam se incurca printre perechi, cum dansează cu gratiile unui urs... Si fetele fugeau de mine... Cinci-zeci de franci leafa, casa, masa,spalat, totul. Iata ce mi se propune de Cescu, pentru a fi pedagog la doi baeti, ce-i avea el in gazda... - Cincizeci de franci, casa, masa, spglat, totul. - Primesc!... Odata cu debutul meu ca student, facui debutul meu de belfer. Si in adevar putina deosebire era intre mine si dascalii ovreesti. Îmi aduceam elevii dimineata la scoala, ii aduceam seara acasa, veghiam asupra purtarei lor, asupra moralului, nui-i lasam sa fumeze pe strada, le explicam lectiunile pe cari nici eu nu le pricepusem altadata, pe care nici acum nu le stiam, dar pe care totusi trebuia sa le explic. Si-mi iau aere, ma fac ca pricep totul, citesc in carte, repet cele citite si dupa aceea intreb: - Ati inteles? - Inteles!.. Stiu bine ca nu pricepusera nimica, dar lor le e de a scapare, mie de asemenea.. - Dar aici cum se demonstreaza? Citesc, repet de a doua oara apoi intreb daca au inteles. Baerii cari stiau ca a doua zi erau sa fie ascultati, imi raspund ca nu au priceput nici acum: Dar prosti mai sinteti! Prosti de tot... Si m-a infurii, racnesc, fac zgomot ca sint niste gogomani, niste idioti, niste capete goale... Dupa o asemenea scena, explicatiunea reincepea si de astadata amindoi declarau ca au inteles. - In sfirsit!... Ati priceput, spuneti drept!... - Priceput, cum sa nu pricepem atita lucru... Si copiii ar pricepe... Intotdeauna la matematica reincepea aceasta scena... La Universitate. Intru cu respect in acest locas, unde nu pusesem piciorul decit pe la conferintele populare ale Junimei. Alte case, alte tipuri, alti dascali, alti baeti. Ca sa fac hatarul unchiului m-am inscris si la drept. Cine stie, poate nchiul Iancu avea dreptate, cind imi declama pledoariile lui Mornea! Mucius (Porcius-Petrus) era temut de toti elevii. Ca o mostenire se transmite din generatiune in generatiune faima, limba lui ciudata, apucaturile, obiceiurile sale. Profesor de drept roman. Venea gozav de regulat la curs. Cind lipsea era o minune. Și pe zidurile clasei studentii inscriau acest lucru. Pe ici, pe colea se citea: Azi, 1867, Ianuar 30, Mucius nu a venit! Azi, 1872, Malu 3, Mucius a facut o absenta, fiind bolnav, de dalac! Apoi latrinele erau pline de injurii pentru dinsul. Baetii, misei sub injuriile lui, isi aratau voinicia batjocorindu-l in taina si adapostiti de siguranta nepedepsirei. Mai ales o nepoata a lui Mucius, pe care o tinea in casa, era victima tuturor insultelor. Nepoata suferea pentru unchiu!.. E clasul lui Mucius. Se aude musca bizaind. Toti baetii tac, stau tepeni, nu misca. Si in aceasta tacere se aude glasul dascalului care citeste pe un caet vechiu si cu un ton adormitor, o limba ciudata, pe care nimenea nu o intelege: Naciunea romane, stirpe, din care noi sintem descintii, au poses instituciunele care fac obieptul dreptulia romane. Proprietatea, poseciunea, serbitutea, usucapaciunea, succesiunea, toate ne vin direct dela populul Romane... Deodata insa se intrerupe: - Ei, domnule din fund, cel ce te boldesti la mine ce, te trezesti la oi, de stai intr-un cot. Apoi urmeaza pe acelas ton, pe cand cel insultat pleca capul sub injurie, tacu si isi lua cotul cotul banca stind mered la locul lui. Mucius, iarasi intrerupe cursul - Ei! d-ta din banca a doua, ce esti la cafenea de casti? Est afara, magarule.. Apoi iarasi isi urma linistit cursul... Simt ca-mi fierbe singele, ca nu voiu pleca capul sub insulta, ca voiu raspunde prin mojicie, mojicului. Purtarea colegilor ma indigneaza. Un student sa fie insultat?..Deja pentru mine aceasta calitate era ceva sfint, mare, plin de respect. De atitia ani asteptam studenți, azi vedeam pe studenți mai mici ca cei din clasele primare care zimbeau cel putin sub picioarele lui Lenoveanu! La sfirsitul cursului, Mucius vrea sa se convingă daca am inteles! - D-ta! din banca intaia, rindul intaiu, d-ta, ce este usucapaciunea? Baiatul casca o gura mare... - Usu-capcatina?... Si Mucius explodeaza, in sunetul clopotului lui mos Alexandru. - Dobitocule! Mai bine te-au duce sa pastu porcii... Si furios pleca spre usa, ca o sageata, mormaind. - Usucapaciunea! Sa nu stie ce este usucapaciunea! Acesta este dintaiul si cel de pe urma clas de drept. Vad caVaa voiu scoate-o la capat cu Macias, ca o cearta va izbucni peste curind, daca asi ramanea la cursul lui. Si de atunci nu am mai pus piciorul la facultatea de drept. Ceilalti au ramas, plecind capul sub injuriile si insultele lui. La litere cazui din al saptelea cer. Credeam ca voiu afla pentru poezie o școală. Ma aflai deadata in mijlocul plictiselei. Unul ne explica literatura greceasca vorbind despre electricitatea care este cauza hotaritoare a propasirei omenirei.. Altul isi traduce cursul din cartea pe care o am si eu. Celalt imi vorbeste de filozafie, amestecind pe Dumnezeu, puterile supraomenesti... 0 menagerie întreaga! Si biata mea font17 nicăieri, nicăieri. Si nici macar Sfaturile literare nu vrea să-mi deschida coloanele. Acum nu mai sint tanar, sint student, sint om ca toti oamenii. Scapasem de situatiunea mea zdruncinata. Ia bacalaureat, scriind o poezie pentru campozitiunea romana, îmi pusese nota zece!... Si aceasta mi-e refuzata!... O deceptiune! Deceptiune! Ma facura inca si de ris in Corespondente! Am incheiat eu aer stoic - Isi publica prostiile lor, lucrurile bune ale altora le refuza... Egoizm... Helvetius... Bentham... Se cunoaste ca eram student in litere!... Iar de cite ori îl vedeam pe unchiul Iancu, d-lui reincepea teoria cu dreptul si literatura: - Dreptul fara studii literare nu merge de loc! De pilda cabd vezi pe Mornea,pledind si spunnd tribunalului: Je l-ai vu, dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu-on appelle vu Si dadeam dreptate unchiului Iancu, îl maguleam ca i-am ascultat sfaturile, de frica ca nu cumva din nou sa-mi repete scena vorbelor lui Mornea. Prin puterea repetitiunei, ii stiam toate gesturile, toate miscarile pe care le facea cand pronunta vorbele prin cari tribunalul cadea de parerea lui Mornea, admirindu-i talentul si cunostintele literare. Si Mucius, in fiecare zi imi striga in catalog numele mormaind cand se apropia sa ma strige si fagaduind baetilor ca nu are sa-mi iscaleasca inscriptiunea. Iar cine trecea pe linga mine ma privea lung... CAP. XIX Ioan Cara Indata ce am pus piciorul la universitate, m-am inscris in Clubul studentilor. Presedintele era Ioan Cara si spre dinsul era atrasa intreaga mea fiinta. Ma robise cu infatisarea lui salbatica, cu neingrijirea tinutei sale, cu putina socoteala ce avea de lume, de mahala si de zisele ei. In mijlocul orasului traia fara sa-i pese de nimeni, liber de orice prejudecata. Era obiectul principal al orasului care isi razbuna pentru dispretul cu care el il da la o parte. Lui nu-i pasa nimic de toate acestea. Era insurat si feemeea lui se pregatea ca sa dea bacalareatul, pentru marea mirare a Iasului care nu mai vazuse asa lucru. Pe strada mergea, uitindu-se drept innainte, nesalutind pe nimeni, facind pasuri mari, cu caciula pe ochi, cu paltonul in vint. Ba unii l-au vazut mincind pe strada si ducind sub brat o piine de doua ocale... Nevasta-sa iesise cu palarie inalta pe strada si cucoanele ii pusesera de atunci pe frunte numele de nebuna. Cu toate acestea Cara este un monstru de stiinta. Stie totul, a citit totul, de dinsul toti dascalii se tem. La bacalaureat minunase lumea si capatase o catedra de liceu, dînd intro parte, prin cunostintele sale, pe toti concurentii. Era un atlet cu care putinI ar fi avut curagiul sa se masoare. Era student la universitate, dar nu se inscrisese, caci, zicea el, nu voeste sa ia diplome. Caracteristica lui Cara (era de a face tot ce lumea muritoare a oilor omenesti nu facea. A iesi din cararea batuta-aceasta ii era tinta. Si pe linga toate era ateu, pentru marea indignare a clirosului in de obste si a parintelui Alexandru in parte... - Ia un nebun, coa-ne Mihalache, un nebun, zicea cu solemnitate popa Alexandru, cind venea vorba de Cara. Nu si-a botezat nici copoi. apoi frate-sau a luat pe sora nevestei sale. Doi frati, doua surori! Mai rau de cit ciinii!... Si aceasta fiinta ciudata, ma robea prin razvratirea caracterului, prin dispretul lumei obstesti, prin cutezanta ei. poi toate aceste marite, adaogate, impopotonate de gura lumii, faceau pentru mine din Cara un monstru, dar un monstru simpatic. Satul de injosirea si robia a noua ani de zile, setos de libertate si prin urmare de razvratire, plin de gustul si ambitiunea faimei, mainile noastre trebuiau s-a se stringa, trebuiau sa se cunoasca... Intilnirea ne-a fost insa ciudata. Sint la club, citind ziare. Aud pasi in odaia de alaturi, pasi cari pareau ca din pod calc si usa se deschide. In cadrul ei se arata o caciula uriasa, un palton cafeniu si o barba neagra, rara, neingrijita....E Cara, e Cara! Domnul presedinte!... Si sintem singuri. Nimeni care sa ma prezinte conform regulelor citite in Codul Manierelor Elegante. Cara paru ca nici nu ma vede, isi infunda caciula pe ochi, isi învălui obrazul intr-un ziar si se puse pe citit fara sa zica nici un cuvint. Cite o data numai iesea din ascunzatoarea lui de hirtie pentru ca sa scuipe cu zgomot. Cercetez cu deamanuntul pe Cara. Nu-i vad insa de cit paltonul, picioarele, virful caciulei și degetele sale ale caror unghii sint in dolin. Si nimeni, nu soseste ca sa ma prezinte: - Domnule presedinte!... Glasul mi-e miscat, m-am sculat in picioare, mi-am tras haina, mi-am indulcit vocea. Nici o miscare insa nu se aude launtrul gazetei. - Domnule Cara!... - Hm! se auzi din launtrul ziarului. - Ma prezint... Dinu Milian, nou membru... incintat. Atunci ziarul se desfacu dand la iveala chipul cititorului. Cara ma privi lung, ma cerceta din cap pina la picioare, apoi, concluse flegmat si cu tonul indiferent: - Dine! Voiu sa intind mina, dar mina-i sta linitita, voiu sa-i spun ca-mi pare bine de cunostinta, ca doream sa i-o fac. Gazeta insa se inchise din nou acoperindu-i chipul si Cara iarasi se afunda in launtrul ei, tacut si nepasator. > Purtarea lui ma indigneaza. Asa se poarta el cu membrii clubului ori eu nu l-am placut? - Poate nu i-am placut!... imi ziceam spre mingaiere. Si Cara sfirsindu-si ziarele de citit, isi infunda din nou caciula pe cap si disparu, facind zgomot cu pasii sai, fara sa-mi dea bună ziua, fara sa-mi faca un semn, nepasator de ceea inconjura, la iesire ca si la intrare. A doua zi l-am intilnit pe strada. I-am scos palaria de departe, am scobora-o pina la pamint si puindu-mi pe buze, cel mai amabil zimbet l-am salutat. Cara insa, uitindu-se drept inainte, trecu fără să-mi raspunda, virit in gulerul paltonului si in latele margini ale caciulei. Si trecatori privind pe Cara, pri, vind-ma pe mine care ma inrosisem de ciuda si de rusine, zimbeau cu rautate. - Asa iti trebue, tinere, daca saluti pe Cara! pareau ca zic ochii lor. In gindul meu osindesc purtarea lui Cara si totusi voesc sa-i dau dreptate, sa aflu eu singur o pricina de dezvinovatire. - Poate nu m-a vazut... Poate nu m-a cunoscut. Sint insa hotarit ca sa-i atrag privirile-i. Voesc sa tin o conferinta. Conferinta e gata si debutez inaintea clubului. Pindesc gesturile si miscarile obrazului, da din cap, face gesturi de plictiseala.. Conferinta e sfirsita. Voiu sa ma explic, sa discut, dar el ma îndeparteaza cu gestul: - Nu e nimic exact!... Si isi trinti caciula pe cap. Unul ii intreba parerea asupra dizertiunei. - Prostii! Prostii! zicea glasul lui Cara care se indeparta, pierdut in noapte. - Prostii! Prostii! mereu imi rasuna in creeri sentinta lui Cara. Acum siut cu desavirsire liber. Nu mai sint belfer si stau de o parte, la casa mea, ocupind împreună cu Rareu doua odai din strada Univeirsitatei. Unchiul imi dadea ceva pe luna, facultatea imi da o bursa si budgetul echilibrat, poate sa o duca cu o stuta doua-zeci de lei pe luna. Pina acum tot apasa ceva pe mine. Eram in casa straina, trebuiam sa ma intorc la un ceas potrivit, aveam repetitiunile, aveam ora ducerei si aducerei elevilor, eram in sfirsit lantuit. Nimic din toate acestea acum! Nimic. Sint slobod ca și visurile mele. - Patria Dezmembrata! Patria Dezmembrata! Redactor Ioan Cara. Acesta e numele ziarului pe care presedintele clubului studentilor îl scoate in tovarasie cu frate-sau, cu doctorul Richard, cu Garanta... Era pe timpul rapirei Basarabiei! Si calde siut cuvintele din launtru, umanitara le e tinta, plina de incurajare si de compatimire pentru cei dezmosteniti. Printr-insa se ridica steagul poporului... Si sorb cu lacomie cele patru pagini si sufletul pare ca se schimba la citirea lor... Ma razvratesc contra nedreptatilor din lume si sint gata sa-mi dau pentru dreptate, viata mea de sapte-spre-zece ani! - Cum, citesti Patria Dezmembrata? - Da! sint abonat... - La un ziar nihilist!! Si unchiul Mihalache ridica plin de indignare miinile catre ceruri... - Ni-hi-list? Ce e aceea?... Nu spune nimic in gazeta lui Cara despre, asa lucru... Si unchiul imi explica ce este nihilismul: impartirea moșilor și femeile in comun. Nu sint insa convins. Gazeta imi place. Nihilista, nenihilista, putin imi pasa. Ideile din launtru sint si ale mele... - Patria insa este suprimata!... In gazete se scrisese ca ea fusese organul studentilor. Cativa din club vor sa protesteze contra acestui lucru. Si la adunare lupta a fose crunta. Socialistii au triumfat! Deja acest cuvint incepea sa-si faca loc in dictionarul limbei rominesti... Si eu am lost de partea lui Cara, facand zgomot grozav, convingind oameni, luptind cu inversunare. Dezmintirea nu s-a facut!... De atunci îmi zic, cu mindrie si eu sint socialist.. Iar Cara se uita cu interes la mine, vrea sa ma traga in partea-i, sa-mi faca propaganda. In fiecare seara il intovarasesc pina acasa vorbind si cautind sa aducem vorba despre socializm. - Si eu sint socialist! - D-ta socialist, care mere la bal, care dansezi, d-ta socialist? Si stau cu gura cascata vazind ca eu toata increderea mea ca sint socialist, nu eram de loc. Nu sint socialist! Nu sint socialist! Merg la bal, dansez!!... Si intro clipeala hotararea îmi fu luata: Voiu fi socialist Totusi Cara, despartindu-se, mi-a zis - Vino pe la mine să-ți dau carti de citit, daca vrei. Acum sint socialist. Fulgii din barba ii las sa creasca in voia lor, caci sint pentru libertate. Pärul nu-l mai tund si el ia infatisarea pletelor lui Samson. Hainele-mi sint in neoranduiala, nasturii, ori lipsesc ori sint descheiati. Cizmele sint mai largi decit trebue piciorului ca sa in libertate, atit de larg ca la caz de neintelegere puteam sa lovesc pe adversar cu ele, facandu-le vint din picioare. Un simulacru de pălărie imi sta pe virful capului, iar mina imi poarta victorios si face s rasune pe strada un baston mare de arhimandrit al tatei, speta unica din bastoanele dela 1835. Are sis e gros de cel putin doua degete. Cand il trintesc de pamint rasuna ca pare ca trece o ostire inarmata. Si de o data si fara tranzitiune, am rupt cu lumea. Nu ma mai duc nicairea sau cind ma arat e in costumul meu de socialist si pentru a face scandal, a face propaganda... Si incetisor auzeam cum se soptea prin toate colturile numele de nebun. Nu ma mai duc la bal, nu mai dansez, sint baiat serios. - Cum, nu mai dansati, Monsieur Milian? - Nu d-soara.. Si incepeam, am teoria dantului, istoricul lui, caraghioslacul acestei petreceri. Si putin convinse, domnisoarele, sopteau pline de compatimire pentru fostul lor curtezan, pentru poetul care le cintase - Bietul baiat!.. Bietul baiat!.. Devenisem groaza popei Alexandru. Cand il vedeam incepeam discutiunea asupra religiiei. Si popa ma facea nebun, incepea sa-mi spuna ca nebuniile ateismule sint nascocite de evrei, ca toti invatatii sint din neamul lui Israel... Nici nu ne mai salutam. Stiu ca ma vorbeste de rau pretutindenea si voesc să-i fac o comedie... Avea un baiat și prin acesta aveam de gand sa-ma razbun. Sa-i fac baiatul socialist imi era planul. Ce va mai fi ras lumea de popa Alexandru! A avut insa noroc. Baiatul era asa de prost ca nu a fost cu potinta sa-i bag ceva in cap. La toate argumentele mele el raspundea fara incurcare: - Apoi tatuta mi-a spas altfel... Tatuta mi-a spus ca este Dumnezeu... Nu m-am putut razbuna asupra popei. Cu unchiul stam ca cu o buba coapta. E ziua de Paști si ma duc sa-l felicitez. Nu putusem scapa de aceasta prejudecata. In poarta il intilnesc, cu o luminare in mana, mergind la biserica. - Sarut mina, unchiule! La mulți ani! - Ai fost la biserica aseara? - Nu... - Haide dar cu mine. - Nu ma duc, n-am ce cauta acolo, nu cred in prostiile popesti.. !?! - Ce ai spus? Ii repet linistit si cadentat vorbele. Unchiul se infurie, devine poruncitor. Vrea sa ma duc numai decit la biserica... - N-ai decît sa te duci d-ta. Crezi și trebue sa mergi. Eu nu cred si deci nu trebue ma duc si nu voiu merge!.. - Vei merge!... - Nu voiii merge!... - Ba da! - Ba nu!... Si m-am dus acasa fara sa fac voia unchialui. Pentru prima oara nu-l ascultasem. Seara am avut o lunga discutiune, din care a esit ca trebue sa fiu lasat in pace, ca siut liber pe actele mele, ca nu ma poate sili sa fac lucruri pe care nu le pot face. Si incheerea a fost ca intat-d-a-una: - Esti un neban... Sa vezi unde ai sa esi cu ideile tale!.. Si unchiul imi arata cu mina apusul. Intr-acolo era Golia. Acum sint socialist. Pot sa ma duc la Cara. Si am intrat cu un fel de frica amestecata cu respect. El nu era acasa. Nu am gasit decit pe nevasta-sa: Coa-Co Galea. O chema Aglaia, dar toata lumea ii spunea numele de acasa. Mirosea a doftorit in odaia in care intrasem si de unde am esit inzestrat de un teanc de carti. Acasa m-am pus pe citit, adincind gindirile scriitorilor, indignindu-ma de barbaria burgheziei, plingind impreuna cu proletarii... Socialist cu inima eram. Voiam insa sa fiu ca capul, sa gasesc armele de lupta, in bataliile zilnice ce le aveam cu societatea... Universitatea rasuna de glasul meu amestecat in zece discutiuni, hartuit din toate partile si tinind piept, pe cit puteam tuturora. Rareu insa nu este socialist. El rade de apostolatut meu. Veșnice homerice ne siut certele de toate zilele. Si totdeauna discutiunea era fierbinte si se sfirsea cu vorbe groase, cu insulta, cu cearta: - Esti un ignorant: - Nu stii ce spui... - Esti un porc! - Ignorant incapatanat care pui stavila progresului! Si dinsul sau eu eseam din odae trintind usa, instiitindu-ne chiar din strada: - Ignorauttule!... - Nebunule!... Si lucrul a ajuns pina acolo ca nici nu ne mai vorbim. Si in toate discutiunea Don Nastasa, varul lui Rareu si purtatorul gospodariei noastre, e in partea mea. La scoala pune in practica cele auzite acasa, inebunind profesorii cu draciile lui. Rareu mi-l pune mie pe constiinta: - Vezi, ai stricat si pe Don Nastasa! - Eu? - L-ai nenorocit. Nu mai invata. - Dar ce sa invete? prostii?... Rareu chiar voeste sa se duca la campionul pantidului anti-socialist din Club. La conferintele noastre pentru socialism, el raspunde cu altele contra. Citeste, munceste, cauta pretutinderea argumente noui contra sociatismului. Aceasta insa avu efectul contrar. De ce citea mai mult, cu toate vedea ca el nu avea dreptate, ca zadarnic se munceste, ca constiinta lui de om cinstit trebue sa-l aducă in rindurile noastre. Cara insa ma tine tot pe departe, nu ma bag în cercul intim, acolo sint numai cei cari au dat dovezi de sincerirtate, de socialism. In mijlocul lor domneste doctorul Rickard. Asupra lui pluteste taina necunoscutului. Pe tabla sa sta scris: Doctor American. Si cine nu ar avea respect pentru un om venit asa de departe, invatat peste atitea mari, care traise cu o alta lume?... Si cu respect aud si eu de numele d-rului Rickard. Trebue sa dau dovezi! Mi se cer dovezi!... Iar lira rasuna de glasul razvratirei. In local cimpilor ea bubue de indignare, scuipa, sforae, face scandal. Voiu fi poet socialist! Si iarasi versurile au luat drumul, Sfaturilor literare. De asta-data insa injuria e singeroasa, ma loveste in idei!... La corespondenta statea scris negru pe alb: Ai vroiu sa canti natura Si te-ai dus de-a dura, dura... Acum cânți socialistii Si ai sa vezi alienistii Politica in poezie? De ce nu arta culinara?... - Burghezii! Infamit de burghezi! Nu-mi publica poezia pentru ca ei sint contra socialismului. Infamii! In-fa-mii... In cadrul vietei incepe sa se arate chipul blind al femeei. Nu mai era vorba brutala a amorului de carne era vorba gingasa a iubirei, a celei dintaiu si a celei de pe urma. Alaturea de mine se iveste la fereastra, un obraz rotunjor pe care il vazusem in copilarie, dar de care ma despartise moartea mamei, plecarea surorilor, talazurile vremei... Ne desp-artisem copii si acum fiecare sintem copti pentru dragoste, fiecare sintem gata ca sa sa cintam gingasul cintec al amorului... Numai in aceasta casa ma arata cum se cade, nu speriu cocoanele, nu fac comedii. Aicea e locul meu de odihna, unde ma repauzez de muncile vietei, de certurile zilei. Razvratitul devine blind, brutalul devine gingas. O iubesc si totusi nu am curajul sa spun patima. 0 cint in versuri, ii spun cu ochii iubirea. De rostit insa cu gura, nu pot... Si din toate mi se alcatuesc idealul meu pe care sta scris cu litere mari, in mijlocul singuirilor si al flacarilor. Amor si razvratire Cap. XX In tara spinzuratorilor Milian!... aud strigind in urma mea pe strada. Si o mina ma apuca de brat. E doctorul Rickard vesnic in gura cu pipa lui, care infatoseaza un chip de negru. - Milian poti sa faci o treaba? Fireste. Sint incintat ca se adreseaza mie. Aceasta este o dovada ca ma bucur de oarecare stima. - Poti sa te duci la Odesa? - La Odesa? Dintii clantanesc, tremur. - Ce, ti-e frica, tremuri? - Eu? Frica? Fereasca D-zeu. Mi-e frig. - Va sa zica pleci? - Cind vrei... azi, miine, ori cind. - Bine! Si doctorul, in semn de multumire, scuipa printre dinti un lung siroi de saliva neagra. Lucrul e hotarit, voiu merge in Rusia, unde insemnate lucruri mi se incredinteaza. Imi scot pasaport, ma gătesc de drum, ascund biletul de recomandatie in vata captuselei. Calatoresc ca negustor de cal. Dintiiu voiu merge la Kisinau si apoi la Odesa. La toata lumea, lui Rareu, Don Nastase zic ca ma duc pentru cateva zile la o vie. La gara, Bert, care-i functionar acolo, imi da o cabina singur. Pentru a nu atrage privirile, calatoresc in clasa a treia. Bert, vine si ma vesteste ca sint urmarit, ca o spioanca s-a urcat in acelasi tren cu mine, o batrana al carei nume il stiam. - Pazeste-te bine, imi recomanda dansul. Lucrul era cu putinta.. Cu citeva zile inainte fusesem la Congresul studentilor, ma afirmasem ca socialist, ziarele tiparisera numele meu. La Consulatul rusesc cand m-am dus ca sa-mi vizeze pasaportul, mi se parea ca functianarii se uita chioris la mine, ca se priveste intre dinsii cu un fel de semnificatie. - Se poate... Se poate. Sintem in Rusia. Trenul se opreste la Ungheni, unde geandarmii ne dau jos din vagoane. Sala de asteptare a garei e tacuta, inalta si boltile ei pare ca sint ale unei catedrale. Din susul lor, picura o tacere de ghiata si pe lespezile podelei, pasii rasunau in chip lugubru, ca la biserica. Călători nu sintem decit doi: Baba sieu. Unde mergeti? ma intreba batrina. La Odesa, raspund cu indrazneala, pazindu-mi vorbele, mișcările, facindu-mi curaj. Si eu tot la Odesa. Am planul ca sa o fac sa creaza ca merg la Odesa si la Chisinau sa ma cobor, sa-mi piarza urmele. Ni se cer pasurile, ni le cerceteaza, sintem intrebati de scopul casatoriei. - Sa cumpar cai. Si ofiterul se uita lung la mine, cercetindu-ma din cap pine la picioare. Ii sufar privirea, cu obraznicie. - Negustor de cai. Haraso... Eu protestez, nu sint negustor de cai, dar merg sa cumpar pentru mine... Negustor, ori nu... Haraso! Iditie! Si-mi inchise ghiseul, cu putere, înjurând. Sub infatosarea inca obraznica, inca imi face ca dintii sa clantaneasca. Intepenisem falcile ca sa nu dau la iveala starea sufletului... Si pasii rasuna pe lespezi, repetati de ecoul boltelor negre... Iar ochii batrinei ma urmaresc, ii simt pretutindeni, ii știu ca nu ma pierd din vedere. - Kisinel? Ma scobor repede, ma strecor printre multime si strig un birjar care stie moldoveneste: - La un hotel?... - La ce numar? Ce va sa zica numar? Cine stie ce o fi, unde ma va duce... Ce? pe aici calatorii au obiceiul sa mearga de a dreptul de la gara la... - Nu frate, nu la numar, la hotel. - La tractir... Alta comedie.. Mama cand prindea pe vreun om pe la slugi, facea scandal, strigind ca in casa d-ei nu e traciir. Va sa zica numar, tractir e tot acea... - Unde ma duci, domnule? Ao spus ca stii romaneste. Si in loc sa ma duci la hotel, ma duci la...tractir cum ii ziceti. Sint gata sa ma dau jos din birja, care inoata in noroiu, pina la butucul roatelor... In sfirsit putem sa ne intelegem. Tot la hotel vrea el sa ma duca, dar pe acolo hotelurile sint botezate cu acest nume in doua intelesuri pentru mine. Pe drum, ma informez, daca sint cai buni in Chișinău. - Cai buni?... De unde? Noi cind voim sa cumparam ne ducem Tocmai la Odesa... Si eu care veneam in Chisinau ca sa cumpar cai. Iar spioanca lui Bert calatorea in spre Odesa, cu siguranta sint in mina... O pacalisem!... La hotel, imi dau pasul ca sa-l vizeze politia, imi descos biletelul din captusala hainei si plec ca sa gasesc oamenii. Stii ce am sa fac: Trebue sa ma duc pe strada Gard, sa intreb de birtul Werei T. Dinsa ma va pune in comunicatie cu D., care mi va recomanda lui Z., tinta calatoriei mele. - Aici e birtul Werei T..? Si din carciuma in carciuma intreb, intru in toate birturile. Pretutindeni acelas raspuns: - Nu. Dar daca poftiti sa mincati... Nu e aici, nici nu se pome-neste prin mahalaua aceasta.. La gara ma amestec printre muncitori intrebind de birtul Werei T... Acelas raspuns. Ma intorc din nou pe strada Garei, voind sa merg pana in capatul ei. La mijloc insa drumul era inchis. Toata strada nu e de cit un lac de noroiu. Merg tinindu-ma de garduri, gardurile insa se rup sub greutatea trupului. Trebue sa ma intorc. Am alta adresa... Si iarasi incep drumul meu intreband din strada, in strada. Acesta e in cealalta parte a orasului. Trec prin centrul orasului, pe linga palatul guvernatorului, pe linga seminar, pe linga doua parcuri frumoase. Si la fiecare intrebare, parca in fiecare om gasese un spion, care imi scruteaza gindurile, care ma cerceteaza... In sfirsit ia-ta-mas. Strada e aceasta, casa e aceasta. Intru. - D-l Z. aici sade? - Aici, dar e la spital, la seminar... La seminar! La seminar!.. Dar trebue sa intru pe acolo, sa atrag privirile, sa compromit poate oamenii... Sint hotarit insa sa merg pina la sfirsit. Ce va fi se va intimpla. M-am intors la seminar. D-l Z.. E la infirmerie. Baetii ma conduc pana la usa unei odai mai pline de paturi si de baeti care dorm. D-l Z... Un tinar se ridica chiar de linga usa. Ma prezint, ii dau hirtia mea de recomandatie. El se uita curios la mine. Nu pricepe nimic! Dar eu nu cunosc pe D. Asta e adresa frate-meu care este la Kiew... Casc gura mare... In sfirsit ne intelegem. El cunoaste pe F. care este prietenul lui D. si dela acesta il voiu afla... - Dar cum? Dar cum? Trebue sa fuga din seminar, ca sa mergem la F. Tinarul se imbraca repede si esim pe poarta seminarului. - Iar am vorbit tare, nu ne-o fi auzit cineva? - Nu, toti sint muscali. Sint linistit... F. nu este însă acasă. Ii scrim ca sa gaseasca pe D. si sa vina la hotel la mine cu dinsul. F. insa fusese deja in temnita si e sub privigherea gendarmilor. Am facut multe ocoluri pentru a ajunge si a esi dela dinsul... Cind am ajuns acasa inoptase. Mersesem opt ore in sir, strabatind Chisinaul in toate partile. Simt o mare placere trintindu-ma in pat... Tresar. Unde este hirtia? O caut prin pozunare, pretutindeni. Hirtia nicaeri. O caut din nou, cu un fel de friguri, cu singele in cap. Hirtia nicaeri! Sint pierdut. De sigur am pierdut-o. Politia o va gasi si, din pricina zapacelei mele, ma voiu pierde si voiu baga si pe altii in belea. Pe mine ma pot lua ca din oala. Pasul mi-e la politie. Pe cei-lalti iarasi ii pot prinde, adresa lor era inauntru. Ma plimb prin odae zapacit, trasarind la orice miscare prin coridoare, la sunetul fiecarui clopotel. De sigur e politia! ma gindesc eu. In adae e intuneric. Nu aprinsesem luminarea. Ferestrele dau intro piata mare, de unde se aud cintece de muzica, glasuri de betivi... Bucuria din oras contrasteaza grja sufletului meu. Hirtia! Hirtia!... Cineva bate la usa... E stapinul hotelului care vine sa ma intrebe de nu voesc sa maninc ceva.Un portret murdar si slugarnic. Imi aprind luminarea si sta la usa... Nu, nu mananc, am mincat oras.... Dar evreul nu iese. Sta la usa și ma priveste lung. Pare ca vrea sa-mi spuna ceva.... Cacanas. insinuiaza din nou evreul... Ei ce? Evreul ma priveste cu un ochiu lubric si plin de intelesuri"... Maidaveaka, harasoia! Nu prea inteleg ce vrea sa-mi spuna, caci stie foarte putin romineste. - Maldaveanca, barasoia...Prima... Si el imi face semne ca e grasa, bine făcută. Pricep, ce-mi ofera si refuz cu dignare. La lucruri de acestea aveam eu acum gandul. Evreul se retrage, tot insinuindu-mi: - Maldaveanca, harasoia... Sting laminarea si ma trintesc pe pat....Voiu sa dorm, sa uit tot, apoi intimple-se orice se va intimpla. Sa-mi pierd constiinta situatiune atita voiu. Din somn insa ma trezeste o muzica din odaia de alaturi. Acolo chefuesc, cint. Ii injur ca tocmai aici si-au gasit loc de petrecere. Totusi stau intro stare dintre somn si trezire, adormisem. Iarasi o batae de usa. Aprind iarasi evreul. - Cacanas! Si acelas gest, aceeasi clipire din ochi plina de inteles. - Du-te dracului... Maldaveanca, harasoia... - Lasa-ma in pace... E aici, s-o aduc... lucru fain...s-o vedeti... Si un cap roscovan de femee se iveste pe usa... Asta ma scoate din sarite.... - Esti afara!.... - Cacanas... Dar nu sfirsi bine si sfesnicul zbura în cap, apoi, garafa, apoi saltarul dela mastuta.... Si sub aceasta bombardare scapau de evreiu, pe care tot ii auzeam, de dupa. - Maidaveanca....Harasoia! Era tirziu cind o a treia batae in usa, ma facu sa ma scol. In asteptarea hotelierului pusesem mina pe calimarile de pe masuta. Aprind luminarea. Sint in fata unui om strain. D-l Milian din Moldova?.. Politia! Politia! gindeam ca e plin de spaima. Necunoscutul imi intinse o hirtie. Ma uit. E biletul meu, biletal pierdut... De sigur ca sint arestat, politia a pus mina pe dinsul. Strainul insa urmeaza: - Sint D. Am capatat foarte tirziu biletul d-tale pe care mi l-a adus F. Sint scapat! Biletul il dadusem eu singur si uitasem... O piatra grozava mi se ridica de pe piept... Cel care sosise era un tinar ca de douazeci si patru de ani. E roman, de si vorbeste cam greu romineste. Ne intelegem insa foarte bine. Ne-am dat intilnire pentru a doua zi. Era sa vie el la mine, ca sa ma ia dela hotel. Si fericit m-am culcat, dormind cu sufletul linistit, bucuros, multumit. Deja jumutate din treaba era ispravita... A doua zi cind m-am sculat era tirziu. M-am dus la Fereastra. Ma atrasese zgomotul pietei. Si lucrul cel dintaiu care mi-a lovit privirea o zidire mare, grozava care domineaza orasul: E temnita!.. Sint foarte neplacut impresionat de aceasta priveliste. Par-ca e o prevestire rea... A doua zi m-am intalnit cu toti in fundul unei mahalale la o fata trimisa aici in surghiun. Chipul ei galben mi-a ramas intiparit in minte si degetele-i subtiri, lungi si ca de fildes. Pe masa am gasit pe Heine. Avea ceva ciudat aceasta copila care nu era nici frumoasa, nici urita, dar care totusi iti robea bagarea de seama. In ochii ei se citea o hotarire, o tarie de caracter puternica... Cand ne-am despartit i-am sous ca poate ne vom mai intni. Ea a dat jalnic din cap... O fi in Siberia, o fi moarta. Nu știu sigur. Ceea ce-i sigur e ca era in stare s-a faca multe... Mi-am sfirsit treburile. Pot pleca. Si nu voiu sa mai stau cinci minute mai mult in aceasta tara. La Odesa nu mai am nevoe sa ma duc. La gara insa cineva ma apuca de mina. Ma intorc. E. D. Pare- ca a esit din pamint. Venise sa`mi spuna inca ceva. Si tot asa de tainic, tot asa de repede peri. Trenul suera, se misca, a plecat.. Pe drum insa negre ginduri ma caznesc: Daca vor fi aflat ca am fost, daca vor da ordin sa ma prinda? La fiecare statie ma pitulesc bine si ma uit pe furis ca s-a vazut daca nu sint cautat... Pe-aproape de granita m-am crezut prins: Pe un costis un ploton de cazaci venea in fuga mare spre gara. De sigur ea vine sa ma aresteze. Trenul insa a plecat fara ca sa-mi faca ceva. La Ungheni insa ma tem de-a binele. Ofiterul ma cerceteaza in tacere si pare ca chibzues e daca sint eu sau nu-s eu. - Cum te cheama? - Dinu Milian! - Unde ai fost? La Chisinau... Si ofiterul cerceteaza viza politiei de acolo. Totul e in regula. Haraso! lditie!... Cind am trecut podul, cand am vazut caciula dorobantuluk, am scos trupul pe fereastra si izbucnind intr-un ris nebun, am dat o tifla inapoi: Na! Prostilor!... Sint primit cu bratele deschise. Dadusem dovezile! CAP. XXI La lucru Am trei domiciliuri. Cand vor sa ma caute de la unchiul Mihalache, trebue sa inceapa din Sararie si sa se opreasca în strada Mare, unde este cartierul general. Acolo in același salon spatios, stau Hamil. Garanta si tanarul Dinu Milian. La Rareu este domiciliul acolo unde vin scrisorile, acolo este biblioteca mea. In alta casa din straia Tirgului de sus, imi este patul si mobilele. Eu stau insa impreuna Cu Hamil si cu Garana. Adunare generala. - Trebue sa ne punem pe lucru, ne spune solemn Dr. Rickard... Si ne-am pus pe lucru. Cara. Garanta, eu si ceilalti lucram in Clubul Studentilor. Dr. Rickard lucreazaprintre muncitori. Acolo il ajutam si noi tinînd discursuri, conferinte... Si cu totii, in fiecare seara, sintem la locul de intilnire: Cafeneaua Maisner. Dupa cizmari, venira brutarii. Dupa brutari, caretasii, ferarii. Cu tata ne punem pe lucru ca sa le injghebam societati, sa-i organizam in sindicate pentru ajutorul mutual, pentru a rezista contra patronilor. In fumul negru al cafenelei, printre berile si cirnatii cu hrean, glasul nostru rasuna, chemand poporul la noi, desteptindu-l asupra drepturi lor si datoriilor sale. Mainele noastre delicate, mâini de boeri, se unesc cu acelea pline de bataturi ale fiilor poporului... Visam pentru vara viitoare o intreaga federatiune a tuturor breslelor, cimpul Copoului plin de multimea muncitorilor întruniți și impacindu-se unii cu altii fara deosebire de neam si de religiune. La d-rul Rickard casa e tot-dea-una plind. El da de mincare si de baut la tot' mosafiri. Si socialistii veneau cu sutele.. Iar d-rul Rickard, vesnic cu pipa in gura, si scuipind printre dinti, se mindrea aratindu-si efectele propagandei. - No, vezi, eu lucrez, nu ca voi... Noi care nu dildeam de mincat si de baut nimanui, plecam fruntea, inaintea dovezei acesteia... - De! doctore, facem si noi pe cit putem... Acum sint din cercul intim. Mi se spune ca trebue sa facem o intreprindere serioasa. Trebue de pacalit un spion rusesc. Arnold, un prieten care calatorise in Rusia se intilnise in drum cu dinsul. Si fara sa stie intrasera in vorba, isi deschise sufletul Caiafei. Acesta fireste se daduse si el de revolutionar, de nihilist. Cand Arnold ne-a spus despre-omul cu care calatorise si cu care sosise in Iasi, noi recunoscuram pe spionul despre a caruia sosire ni se vestise din Paris. Arnold scapase ca prin urechile acului din tara spinzuritorilor! Spionul care venea in Iasi, ca sa spioneze miscarea noastra, credea ca printrinsul va putea sa intre in relatiuni cu Rickard cu Cara, cu cercul iesan. Numai gratie acestui lncru. Arnold nu fusese oprit la granita. Planul pacalelei este intocmit. Arnold îi ia insarcinarea sa-l pună in practica. El e tot prieten cu Caiafa, se face ca nu stie nimic, ii promite ca va pune in relatiune cu cercul lesan pe care-l ponegreste pe cat poate pentra a nu atrage atentiunea Rusului... De catva timp Arnold e trist, se arata deznadijduit in fata spionului... - Dar ce ai? Ce ai patit? il intreba vesnic prietenul. - Nimic. Si asea jalea devenea din ce in ce mai mare, pentru miramir și curiozitatea spionul ui. - Dar ce ai? Spune. Poate te-as ajuta. - Nu pot. Nu am nimic, dar îmi vine sa ma omor, mizerabil ce sint. Dupa multa insistenta, Arnold, se hotari ca sa se destainuiasca. La Viena o tipografie secreta a partidului terorist, dinpreuna cu Krapotchine si Lavroi asteapta de la dinsul zece mii de lei, care nu mai sosesc si Cara care totul se pierde: tipografia pierduta si cei doi revolutionari trebue sa se intoarca inapoi, toata intreprinderea cazuta in balta. Arnold isi smulgea parul de desperare mergind prin odae ca un zmintit. Si toate aceste pentru o mizerabila suma de zece mii de lei! Spionul il mangaie, ii spune ca totul nu este pierdut... ca va vedea el... Inaintea lui se descoperea o perspectiva frumoasa: A da in mina politiei pe Krapotchine si pe Lavroi, a-i descoperi o tipografie ruseasca era de sigur a inainta dela inceputul carierei, a deveni om mare. Si chiar in seara aceia, spionind consulatul rusesc, am constatat o lunga intrevorbire intre prietenul lui Arnold si consulul tarului. Lucrul mergea bine! Peste trei zile spionul declara lui Arnold, ca-i poate scapa din incurcatura. E in stare să-i imprumute suma ceruta. A doua zi lucru trebuia sa fi sfirsit. Pentru a-i da toata increderea spionului, in adevarul vorbelor Arnold, el daduse adresa Rusului pentru corespondenta... in fiecare zi, Garanta, cu o sapca de telegrafist on cap, venea sa traga clopotelul spionului, aducind cite o telegrama din Viena. Un prieten dela posta ne daduse tot ce trebuia pentru telegrame: hirtie, chitante. Fabricam depese, in care se vorbea despre urgenta banilor, despre pierderea intreprinderei, apoi Garanta o dadea spionului, care credea in adevar ca are a face ca telegraful rominesc. Metodele cele mai simple, sint acelea care reusesc mai bine! A treia zi Arnold pleaca la Viena. La gara ne puse in mina banii, saruta pe prietenul sau neprețuit pe drum, schimbindu-si directiunea a doua zi era la Bucuresti. Iar peste zece zile Comitetul Executiv ne raspunsese deja ca a primit cele zece mii de lei: Banii veneaa din Rusia si tot in Rusia trebuia sa se intoarca. Spionul fusese pacalit. Debutase asa de prost ca a trebuit sa plece. Iar de cite ori consulul Rusesc, dadea cu ochii de noi, il intorcea in alta parte... Ii costase cam mult aceasta pacaleala. Profesiunea de socialist are insa si neplacerile ei. Garanta si cu mine, ne-am luat insarcinarea a tine conferinte la mai multe societati de lucratori. Sediul social era in una 'din odaile particulore ale carciumei din coltul stradei Bancei. Nici odata conferintele noastre nu se sfirs-iau cu bine. Erau Duminica seara si auditoriul de multe ori, inainte de-a veni la Club facuse numeroase vizite alcoolice. In totd-auna eram intrerupt prin strigatele unui betiv, prin cearta mai multora, prin intervenirea celor destepti si in sfirsit prin o batae obsteasca. Cind vedeam ca lucru a ajuns la argumente solide, stingeam lampa, si prin multime. strabateam afara. Iar in launtru scandalul urma pina cind fiecare facea ca mine, strecurindu-se in tacere. La urma urmei, circiumarul gasea doua sau trei betivi cari satui ca sa se certe si sa se bata, adormisera frateste, unul peste altul... Printre picaturile luptei, poezia imi ocupa ceasurile libere. Pe bietul Cara il asasinez cu cap de-opere mele. Rickard voesc insa sa-mi cunoasca meritele literare. In el am incredere ca ma va judeca drept. Rickard a ascultat, cu rabdare trei caete de versuri... La urma urmei cind am început pe al patrulea, a protestat... - Mai lasa pe alta data, frati cule. - Ei bine, cum iti place? - Ce? -Cum ce? Poeziile mele? - Ce astea sint poezii? !?! - Dar ce sint, raspund tu jignit. Si aici Rickard imi spune un nume care nu se poate tipari... In sinceritatea lui ma ucisese mai mult decit toate corespondentele Sfaturilor Literare ma descuragiase... Va sa zica nu sint poet... Toate iluziunile mele, cadeau din vazduhul albastru in care se avintasera ca ciocirlia in mlastina neagra a realității. - Va sa zica nu-s poet, nu-s poet! - Ce poet, frilticule? Citeste pe Necrasoff, pe Puschin, citeste pe Hood, poetul Cintecului camasei. Astia sint poeti... Si cazui latit sub apreciunea lui Rickard, ca o cloporta sub o lespede uriasa... Toti aveau interesul să-mi iau orisice speranta. Burghezii îmi neaga talentul, socialistif mi-il neaga. La cine dar sa ma mai indreptez? Si eu care-nu pusesem inca in minte de a fi poet socialist! De abea, daca mai am curagiul sa mai cint amorul, sa oftez asupra ochilor negri ai vecinei... Ma tem ca si ea sa nu zică ceea ce 'mi spusese Rickard. Lucrez in taina, nu arat nimanuia versurile mele, le ascund ca o rusine, ca produsul unei crime, ca o slabiciune omeneasca!... Ma rusinam chiar de copii mei! CAP. XXII In lupta La sfirsitul vacantiei ne facem programul campaniei de iarna. Mi se da insa insarcinarea de a organiza studentii, de ai razvrati, de a-i atrage in partea noastra. Primesc cu entuziasm aceasta sarcina. De mult imi ardea sufletul de a curati grajdurile lui Augias, ale universitatei. Si mai ales contra lui Mucius, imi indreptez toata ura. A lovi in frunte, pe acola de care se temea toata lumea, a-l dobori la pamint, a-l umili, ce glorie, ce multumire!.. Mucius este rector. Taie si spinzura la Universitate. Sub insultele lui cu totii pleaca fruntea, rizbunindu-si prin latrine. In vestibulul Universitatei studentii fac zgomot, vorbesc, rid... - Dar la crisma va treziti? se aude pe scara tunind vocea de taur a lui Mucius. Toti tac, cauta sa fuga sa se adaposteasca vederei lui Mucius. Sint hotarat... Tantos, cu palaria pe ceafa, cu picioarele rascacarate, ma pun inaintea rectorului... - Nu sintem la crisma, sintem la Universitate... - Dar cine esti d-ta? Student in litere, Dinu daca vrei sa ma cunosti. Si nici nu-ti ei palaria din cap dinaintea profesorilor d-ta, asa stii sa-l respecti? - Mai intai el trebue sa se respecte... Domnule... Ei? Spune!... ....Te trezesti la circiuma... - Poate vii d-ta d-acolo de vorbesti asa parlamentar... Si ochii lui Mucius se injecteaza de singe, obrazul i se face rosu, cred ca-i va apuca o congestiune. Nu mai stie, ce sa raspunda. Cutezanta mea il improstise, ii taiase vorba... Baetii imbarbatati de atitudinea mea,. ma inconjurasera, intrasera in vorba, incepusera sa protesteze. Ce sintem argati de ne vorbesti astfel? Mucius, furios, facu stinga-n prejur, se urca pe scara strigind: Las' ca va invat eu minte! Las' pe mine... Cind a ajuns in capul scarei zgomotul devenise scandal... Mucius se intoarce furios - Domnule Milian!... - Domnule Mucius!.. Vazind ca nu o va scoate la capat din nou incepu urcarea scarei zbierind. - Va invat eu minte!... Si din jos baetii ii raspunsera printr-un huido puternic si bine hranit... Domnul Milian! Domnul Milian, va pofteste decanul, striga Moș Alexandru prin coridoare. Decan la litere e Electricul. Om de isprava si care stia ca Mucius e nebun. Ma primeste rizind. - Dar ce s-a intamplat? Ii povestesc cele ce se petrecusera cu d-amanuntul. - De ce nu-l lasati in plata Domnului, nu stiti ca i nebun. - Daca-i nebun, legati-l, nu-l lasati in mijlocul nostru? - Dar ce stricam noi? - Dar noi? In sfirsit el imi spune ca rectorul l-a insarcinat sa-mi faca avertisment, primul soiu de pedeapsa universitara. - Va sa ziac te-am avertizat, imi zice zimbind Electricul. - Da? Si ne despartim scandalizati unul si altul asupra purtarei lui Mucius. De atunci nu mai salut pe Rector. Ma uit tinta in ochii lui. El trebuie sa-i plece. Nu mai face insa scandal. Auzise ca eram nihilist. Baetii m-au urcat in slava, la auzul vitejiei mele. - Auzi, sa se ia la harta cu Mucius, al dracului baiat... Asa oare or fi toti socialistii? Si fiecare se minuna cum n-am fost dat afara, cum n-am fost batut cu vergi sub poarta Universitatei! De atunci ceasurile lui Mucius erau numarate. Ii apusese steaua. Si ca un vint de revolutie trece asupra Universitatei. Dar asta data paharul este plin. Mucius respinsese de la examen pe cel mai bun baiat din anul al treilea. El spusese posesiune in loc de poșeciune si Mucius i-a spus ca nu stie sa vorbeasca romineste, s-a infuriat si l-a trintit. Baetii strigara, ca lucrul nu mai e de suferit. In graba scriu un articol in care purtarea lui Mucius este vestejita, in care declar ca paharul s-a umplut si acum a inceput sa-si arunce jos cuprinsul: Iscalim: Nom tunens. Si in aceeasi seara se citea in ziarele iesene: „Toti studenții Universitatei Iasi, sint rugati a se intruni in sala Clubului Studentilor, cind se va discuta o chestie vitala pentru dinsii”. Articolul publicat in Rominia Tinara facuse zgomot. Ziva fu turbure. Furtuna incepea sa se dezlantuiasca. Fiecare avea injuria pe buze, fiecare era hotarit ca sa se puna inainte. Betia razvratirei puse-se atitia ani ca sa le coprinda sufletul. Acum insa-l coprinsese de-a binele. Seara intrunirei a fost solemna. De cand clubul era nu se vazuse atita lume. Tot ce facultatea aruncase din sinul ei, toti aeia care-se intrerupsesera studiile, toti veteranii Universitatei venisera ca sa-si verse focul mediocritatei lor dimpreuna cu puterile tinere ale studentilor activi. Cind am intrat in sala, adunarea era complecta. Ma asteptau numai pe mine, pentru ca sa deschid sedinta. Eu o provocasem. Un fior dulce mi-a strabutut sufletul cind m-am vazut tinta atitor ochi, cind m-am vazut omul zilei. Si intrind in aceasta sala plina de lumina, in care era sa se puna in evidenta faptura mea, In aceasta sala zgomotoasa, asupra care-ia sufla vintul revolutiunei, un minut mi-a trecut prin minte trecutul meu plin de necazuri, suferintele umilirei, copilaria trecuta sub dispretul tuturor. Si ca un vis nepla-cut, am inlaturat aceasta cu o mistare dindu-mi parul peste cap. Ce-a fost s-a trecut. De suferintele trecutului imi razbun in aceasta clipeala, cind prin vorba esita din gura mea pot pune foc la entuziasmul acestei multimi. Sint rabunat! Sint razbunat! Aceasta insa trecu prin minte ca clipeala. Din visarea mea, m-au scos aplaudele baetilor cari imi dau scaunul presdential. Dinu Mllian! Dinu Millan, sa vorbeasca! In cuvintarea mea fac istoricul faptelor, arat umilinta studentilor, drepturile si datoriile lui. Le arat pe Mucius calccalcin picioare tot ce are un student mai sfint: onoarea. Si aplauzele subliniau cuvintele mele. Apoi arat ca studentii sub noua injurie ce li se face trebue sa protesteze cu demnitate... Dupa mine urmeaza sirul intreg al oratorilor, povestind fiecare unele din faptele lui Mucius: Ba ca a dat jos de pe trotuar pe o femee ingreunata, ba ca era să-i bata un ofiter pentru mojicia lui, ba ca a nenorocit pe cutare baiat. Si Daniel in aplauzele tuturora rupe in bucati caietul lui Mucius, unicul care era in Universitate și care se pastra ca o moaste de toti acei cari trebuiau sa-i invete limba. Si acum imi paru rau de pierderea acestui document linguistic! Propunerile curg droaie. Nici una insa nu le multumeste pe toate facultatile. Dreptul nu vrea sa se razvrateasca decit cu celelalte facultati deodata. Ideia care a intrnit pe toti a fost aceea ca intreaga Universitate sa paraseasca cursurile pina ce Mucius ma va fi indepartat. Greva, neplanuita de nimeni, din multimea aceea lasa care voia sa porneasca decat în masa. Toti ne-am inchinat inaintea hotararei... Dadusem foc casei si nici nu stiam ca se va aprinde cu totul. O singura protestare, era planul meu. Nici nu banuiam ca s-ar fi putut face atita. Si in josul hotarirei cu totii am pus iscalitura pentru a-i angaja pe toti, pentru a impedica trădările, retragerile. In aplauzele nebune ale multimei, am proclamat greva. In aceeasi seara am telegrafiat ministrului de instructiune hotărârea noastra. A doua zi, doua afisuri mari, lipite in vestibulul Universitatii anuntau hotarirea noastra. Iar la cursuri nici un baiat! Mucius insa da ordin sa se rupă afisele. Aceasta era o provocare. Daca la Universitate ele sint rupte, le voin pune pe strada. Si pina la amiaza, zidurile Iasiilor erau lipite cu afise tiparite un rosiu: Toti studentii Universitatii din Iasi In unanimitate au hotarat parasirea cursurilor din cauza d-lui P. Mucius. Motivele s-au facut cunoscute rectorului. Insingeram zidurile Universitatei cu rosul literelor lor. Aproape nici o voce discordanta. In seara intaia au fost oarecare huiduieli. Era sa fie examen si niste veterani voiau sa se prezinte. Profesorii in fata grevei insa au suspendat sesiunea. Si baetii au primit pe trădători cu pietre si cu huideo. O comisiune de trei se hotareste ca sa injghebe un memoriu pentru profesori. Si in aceasta lupta sintem doi: Liu si cu mine. Eu sint actiunea razvratirei, el este pana grevei. Protesturi la ziare, articole de aparare, memorii, toate es din pana lui. Nu am vreme sa ma cu aceasta. Trebue ca vesnic sa tin aprins suflul revolutiunei. In fiecare seara Clubul rasuna de glasul nostru. Fiecare aduce vestile culese de prin oras, apreciatiunile publicului, amenintarile dascalilor, miseliile lor. Cei cari erau functionari fusesera amenintati ca sa fie dati afara. Si fiecare din noi si-a luat insarcinarea ca sa hraneasca pe una din victime. Chiar sala clubului se proecteaza sa se schimbe intr-un vast dormitoriu pentru cei loviti in piinea zilnica. A la guerre, comme a la guerre! Trebuiam sa ne ingrijim de răniții nostri. - Ma fraticuie, tu te prostesti cu greva... E glasul lui Rickard care nu pricepe chipul nostru legat de acțiune... Eu insa apar legalitatea, zic ca nu voim sa esim dintr-insa, in acest chip nimeni nu ne poate zice ca am esit din dreptul nostru. - Prostii! Prostii si iar prostii.. Mai bine o batae buna si totul se sfirseste... Temporizand, maine va veti cere iertare, lingind ceeace ati scuipat... Protestez in numele studentilor. - Bine, bine, ai sa vezi, incheie filozoficeste d-rul scuipind prelung printre dintii lui galbeni. Ministrul insa soseste la Iasi. O comisiune dintre studenti este aleasa ca sa mearga la dansa. Ministrul ne-a primit bine, a injurat pe Mucius, a facut socoteala cu noi daca are virsta si anii, o pensiune, apoi ne-a recomandat linistea caci el va regula totul... Prima satisfactiune ni s-a dat. Mucius nu mai e rector. In locul lui e Papa-Culeiu, boerul din odaia directorului, cel ce semana cu sfintii din Evanghelia titaiei Dodo. Atata nu ne multumeste. Ceca ce noi voim este curatirea Universitatei de Mucius. Ori noi, ori Mucius! Sint centrul tuturor privirilor. Iasul, pentru o clipeala, ma facuse eroul sau. Numele-mi este tiparit prin ziare. Sint injurat, fereste ce-mi pasa insa daca asupra numelui meu planeaza geniul raului? Asta ma face si mai interesant. In sfirsit imi era implinit visul intru citva. Pofta de slava îmi era potolit.a. Si ducindu-mi gindul inapoi, la noaptea cind plangeam asupra obscuritatei mele, cind ma temeam ca sa nu trec fara de urma prin lume, am zimbit cu indestulare. Ma uit in oglinda, imi studiez chipul, cercetez daca in el este metisfofelecizmul rautatei pe un obraz simpatic si atragator. Mai imi venea ca Narcis, sa ma amorezez de mine insumi. In acest valmasag al vietei, in aceasta razvratire, eu caut sa fiu pe intiiul plan al tabloului, chipeș si fioros, ca eroii de pe litografiile patriotice si razboinice, cu pcuul coborindu-se pe umeri in unde, cu gestul hotarit, cu ochii plini de vapae. Profesorii tin cu ministrul conferinte la facultate. Trebtue sa stim totul ce se vorbeste. Dar cum? Toate usile sint inchise. Seeretarul si cu mos Alexandru pazesc la usa consiliului. Din aceasta parte nici o putinta de a asculta, de a surprinde vre-o vorba. Voiu sti, zisei hotarit baetilor, si impreuna cu Liu, impreuna cu Meitu, plecaram spre Universitate. Trebuia sa ne introducem hoteste, pe fereastra, in catul al doilea, prin aripa zidirei despre gradina. De aici trebuia sa trecem prin mai multe camere, printrun coridor de sticla si apoi sa ajungem in odaia de linga aceea a consiliului. Era de-ajuns ca o singura odaie sa fie inchisa si planul nostru era stricat. Ajungea ca o singura usa sa se deschida si eram prinsi noaptea, in casa straina, dupa ce am intrat prin escaladare. Codul Penal era formal in aceasta privinta. Cum insa sa ajungem la catul al doilea? E o inaltime de cel puțin trei stinjeni. In gradina sint mai multe banci. Le punem una peste alta, cautind sa alcatuim un piedestal. Sub greutatea trupurilor noastre, bancile se rostogolesc cu un zgomot care, crezuram ca ne va da de gol. Si am fugit in fundul gradinei. Nu se intimplase insa nimic. Total recazu in tacerea noptei. Ne trebue o scara. Altfel nu putem face nimic. Si noaptea plecam in recunoastere, la locuinta economului. Hoteste ne strecuram pe linga casa. Scara statea rezemata de un zid, o cale lunga, potrivita cu totul pentru intreprindere. In doua miscari am luat scara si ocolind cainele, care tot miriia, am esit din nou in gradina. Sintem in susul scarei, linga fereastra, dar nu o putem deschide din afara. Sa o spargem ne temeam, de zgomot, sa o siluim, nu puteam caci nu aveam decit un singur punct de reazim si am fi putut cadea tocmai dela trei stanjeni de inaltime. Fereastra insa s-a deschis. Sintem in camera intaia. Ne suisem numai doi. Al treilea pazeste jos in gradina. Inaintam cu multa ingrijire, eu inainte, Meltu dupa mine, raminind la usa coridorului de sticla ca sa pazeasca ca nu cumva s-a ne tae retragerea. În aceasta privința eram hotarit. Aveam revolverul in mina stinga, un buzunar plin cu cenusa. Revolverul pentru a-i zapaci, cenusa ca sa i orbeasca, iar eu, in invalmasagul produs, sa ma strecor pe scara in gradina si de acolo peste ziduri in oras. In aceasta tacere sinistra a zidirei care dormea, usile scîrtiiai in mod ingrozitor, pasii nostri se aud de minune. In coridorul de sticla ma crezusem descoperit. Cand eram drept pe la mijloc, de cealalta parte a scarei zarii chipul secretarului. Ca o gramada cazui la pamint, acoperit de noapte. Sint scapat. Iata-ma-s in odaia de alaturi. Din Consiliu se aude limpede discutiunea. Sint stapin asupra situatiunei. Aud spuindu-se numele meu, aud planurile lor de a ne impaca, de a ne robi din nou, aud opiniunile fiecaruia asupra miscarei noastre, stiu ceea ce vor sa faca, ceca ce cer ministrului. Imi vine sa deschid usa, cu o miscare puternica, si sa ma arat acestor oameni, sa le strig ca mint,ca spun neadevaruri pe socoteala mea, ca studentii au dreptate si nu ei cari sustin pe un coleg nevrednic de simpatiile lor. Si glasul tuturara era stapinit de glasul lui Miltiade care vecsnic repeta - Energie! Energie! Energie! Chiar si ministrul care complotase in aceeasi zi cu noi contra lui Mucius, complota acum cu profesorii contra noastra! Infamii!.. Infamii!.. Iar a doua zi fiecare isi vazu vorbele reproduse in ziare. Aceasta ii minunasera cu desavirsire. Ajunsese sa se banuiasca unul pe altul de tradare. Greva insa este de mult moarta. Contra ei se scoala toti acei cari sint baeti seriosi. Se imbatasera un moment. Si dupa betie sosisera parerile de rau. Vorbesc din ce in ce mai tare de interesele lor, de examene, de familie, de cariera compromisa... Greva se tine numai prin doi, trei cari mai tinem inca sus steagul, ridicam morala, terorizam pe cei misei. Greul era ca nici unul sa nu indrazneasca sa mearga la curs... Precupetim zilele, orele, in speranta unei reusite... Rugam, amenintam, promitem. otal e pierdut. Miseii si-au simtit puterile lor, le-au unit, le-au au facut majoritate. Trebue insa sa cadem cu onoare... Si anuntam Universitae ca reincepem cursurile, caci ele se pierd, nu pentru profesori, dar pentru studenti. De toate rautatile eu sint de vina. Eu sint pricina caderei a nouei umilinti, a infringerei. Fiecare ma priveste chioris, ma ocoleste pe strada. Eram o oglinda vie a miseliei lor... In curind imi vor dovedi și altfel recunostinta. Rickard aruncindu-si scuipatu-i subitire printre dinti repeta in chip filozofic: - Nu ti-am spus eu, frraticule, nu ti-am spus?... Lingeti, unde ați scapat. Si ridicnd mainele peste cai, e repeta, intinzindu-se si imitind glasul meu: - Le-ga-li-ta tea! Le ga li ta tea! - Ati ajuns de v-ati cerut ertare ca copii cari gresesc!... - Legalitatea ati vazut ce este legalitatea?... CAP. XXIII Ordinea domneste la Varsovia Aniversarea Comunei din Paris se apropie. Voim sa o sarbatorim in chip vrednic de amintire. Doctorul Rickard 1st ia insarcinarea casa organizeze totul. De o luna de zile el dirigueste coruri, repeteaza cintece revolutionare in toate limbile. In fiecare seara birou-i de consultatie se schimba in conservator. Si tacticos si cu pipa in gura, doctorul da tactul melodiilor. E o urmare vesnica de la bubuitul Marseilezei franceze, la cintecele jalnice ale revolutiunei rusesti. Si notele se urmeaza una dupa altele; vesele sau triste, naive ori maestrite, inflacarind sufletele acelora care le amintesc multe lucruri...Garanta, dupa poezia Cine trece Oltul mare? alcatuise versuri revolutionare, in care ciocoii nu sint de loc lingusiti. Aderente la banchet venisera multe. Eram sa fim mai mult de doua sute. Cu acest prilej se vor tinea si cateva cuvintari. Era sa vorbeasca Cari, Rickard si Dinu Milian. Inchiriasem o sala mare, sala teatrului de la Chateau aux leurs. Prin Iasi, cu iuteala gindului se raspinde o veste - Tarul a fost ucis! Tarul a fost ucis! Prietenii de dincolo, de peste Prut, reusisera in sfirsit. In cercul intim ne-am imbatat cu adevarat muscaleste. Eram asa de beat mi-a dat un tovaras si ma intorc acasa. Pe strada, leganindu-ma si tinindu-mi echilibrul de tovaras, cantam in gura mare Deșteaptă-te romine! Toata lumea dormea dusa si nimeni nu a voit sa se destepte la glasul unui socialist beat. Numai gardistii respectuosi, pentru un boiar cu palaria nalta, își scoteau caciula. Boerii sunt respectati chiar si cind sint beat. Serbarea Comunei pare-ca avea doua tinte: aniversarea rescularii pariziane si sarbatorirea mortei tarului. Noi insa luaseram hotarirea ca sa nu pomenim aproape nimica de acest de pe urma eveniment. Totusi ne temeam de sfirsitul mesei, cind limbile se desleaga si creerii devin aburosi. Apoi la urma urmei se intimplese ce se va intampla. Era chiar vorba ca vom esi în frunte cu steagul rosiu ca sa manifestam inaintea consulatului rusesc. Eu imi curatisem deja revolverul. La caz de atac din partea politiei Eram hotarit sa trag. 18 Martie Dorm dus, visind despre banchetul care va fi seara. Stiu ca totul este pregatit, conferinta mi-am facut-o in cap, m-au uitat in oglinda ca sa vad daca am aerul destul de potrivit a tine discursuri. Deci pot dormi in huiste. Cineva insa cu indaratnicie vorbste sa ma destepte. Deschid ochii, casc, ma intind. Milian, Milian! E Bilig, un nihilist care ma trezeste. - A aaa!... Ce este?... Repede, repede, te chiama doctorul. Prefectul a oprit sa ne dea sala. Vino repede la Rickard. Ma imbrac, fara sa ma mai spal si pornesc cu Bilig. La doctor e aproape un balamuc. Unii repeteaza cintecele, altii fac listele de bucate, altii alcatuesc un steag rosit pe care lipesc litere aurite, unii scriu, altii discuta. Rickard ma primeste ridicind bratele la cer, plin de indignare. Plecam la Chatean aux fleurs. Acolo evreul se baricadeaza dupa ordinul prefectului. El nu poate sa se puna rau cu domnul prefect, ca sa-i inchida stabilimentul. Trebue sa mergem la prefect! Luam si pe Cara si tustrei urcam scarile luxoase ale prefecturei. Ne primesc foarte politicosi. Prefectul nu stie ce sa ne faca, ca sa ne dea o buna primire. Sintem maguliti de toate aceste. - Eu sa va opresc intrunirea? Fereasca D-zeu! Drept cine. ma luati pe mine. Eu? Tocmai eu? Eroare, domnilor. Nu ma cunoastea de loc... Va bucurati de libertatea intrunirilor in tara romineasca. ..Nu sîntem doară în Rusia. — Dar antreprenorul... — Ah! antreprenorul... Altă ceva. Pe el pot să-l opresc. ...Regulile polițienești ’mi permit aceasta. Dar pe d-voastră... ce idee.. nici odată. Vedem că-și bate joc de noi. Și cu toate aceste nu putem să-i zicem nimic. Apoi ne ia cu intimitate, zicîndu-ne că a primit instrucțiuni de la București, ca să oprească banchetul într-un local public, că această o cere relatiunile diplomatice, relatiunile de stat, că ei ne sfătuește să renunțăm la această idee. — Aceasta este cu neputință... Vom tine banchetul într-un loc privat. — Foarte bine! Foarte bine!... Dar vă sfătuesc să vă gînditi la cele spuse. Și prefectul, politicos și afabil, ne conduse pînă la scară, trimitîndu-ne salutări, de departe cu vîrful degetelor. — La revedere! la revedere! Pînă în seară am găsit alt local. Incepuse să înopteze cînd, drept în coltul stradei Mari mă întîlnesc cu Bilig... — Știi, că nu ne mai da sala... In sfîrșit ne ducem amîndoi la Rickard ca să ne sfătuim asupra situației. Acolo se strînsese deja lume. Nu ne pierdem însă. Intr-o jumătate de ceas, zece inși, trimiși în zece părți ale orașului, găsiseră zece localuri. Ne oprim asupra unuia. Luăm măsurile trebuincioase ca politia să nu mai afle și de astădată și cum invitații să fie vestiti despre schimbarea salei. — Politia! Politia!... Casa este înconjurată, nimeni nu mai poate eși afară. Din potrivă cei cari vor să intre sînt lăsati! Și invitații sînt primiti cu strigăte de ura din partea arestatilor. — In numele legei, sînteti arestat!.. Doi procurori, judecătorul de instrucțiune, dau năvală în camera de primire... — Lucrul se îngroșă îi șoptesc lui Rickard... Unul dintre magistrați ne ia numele și adresa, altul face percheziție lui Rickard sechestrîndu-i hîrtiile, steagul roșiți, imprimatele, tot ce credea el de cuviință. Un fel de hoție... legală.. Eu însă fac scandal. Nu mîncasem încă, era tocmai ora mesei și strig, fac zgomot ca să-mi dea de mîncare sau să-mi dea drumul, fie chiar și între jandarmi, ca să mănînc. Plictisiți, trimet pe un gardist ca să-mi aducă de mîncare. Acum fac scandal, ca să-mi aducă de băut. Domnul Milian!... si un procuror ma roaga ca sa-l insotesc acasa. - Acasa? La care anume? - La domiciliul d-tale!... - Am trei... strada Univensitatei strada... Procurorul casca gura, plin de mirare... - La care vrei dumneata... Si ne-am urcat in billa, in tovarasie cu un comisar. La poarta lumea se inghesueste in jurul nostru. Sint invitatii, cari tot nu pierdusera speranta banchetului. Ne poftim unul pe altul ca sa ne urcam in trasura. Lumea aplauda aceasta politeta in extremis.... Trebuie sa mai zabovim, caci se intimpla im mic scandal. Politia lasase inauntru pe un invitat si acum nu l lasa s-a iasa... - Dar lasa-ma, domnule... - Inauntru f. c. m., zbiera jandarmul, ca dau cu patul armei. - Dar am venit la doctor... sint clientul d-sale, voi ca sal consult. Si bietul om se adresa la toata lumea, care dadea din umeri.. - Lasati-ma, sint profesor de dant, peste o jumatate de ceas se deschide serata... Si bietul profesor se ruga de toata lumea ca sa-i dea drumul, caci așteaptă lumea acasa, ca pierde serata. - Io no sotialist, io profesor de dant..., dant maister. Si am pornit, pe cind tot se auzea strigatul disperat al polonului: - Io no sotialist... io profesor de dant... dant maister. Am ajuns acasa. Un prieten imi face perchezitie. Deci nu-mi poate face mare rau. Si in adevar perchezitiunea s-a facut in familie. - Ei, Milian, spune ce ai? Dinamita, praf, boambe? Deschid toate sertarele. Magistratii, ca s-a dovedeasca, ca au perchizitionat au plecat cu vreo-doua carti socialiste, vreo trei ziare si un manuscript... Le string mina si pleaca ca prada lor, dupa ce au scris un proces-verbal de doua coale. Sint liber! Alerg din nou La Rickard. Pe el il ridicase. Celorlalti le dadusera drumul. Multimea ma inconjoara, imi propune ca sa fac revolutie, sa meargă sa l scoata pe Rickard. Propovaduese linistea, caci scandalul ar da prilej politiei ca sa verse singe. Plec spre Cara cu citiva prieteni. La dansul se perchezitionase de asemenea. Luasera mai multe scrisori. Lucrurile insa care in adevar, l-ar fi compromis, scapasera. Chibzuind asupra situatiunei, facem sa dispara toate urmele banuitoare. Eram chiar sa dam foc casei, arzind hartiile. Se facuse in casa intocmai ca la baie. Sint lucruri insa care nu pot si nu trebue sa fie distruse. Fiecare ne insarcinam ca sa le ascundem. Sint plin, paltonul este umplut, pozunarele ticsite. Cind am iesit, cu totii am luat drumuri deosebite ca sa nu fim urmăriți. Orasul e ca in stare de asediu.. Stradele sint intesate de forta armata, Gardistii sint indoiti si li s-au dat ca ajutor fanaragii si maturatorii de strada. Toti poarta pe umarul drept o arma. Simt insa ca sarcina incepe sa cada, ca pozunarele troznesc, ca in curand total va cadea in strada, ca voiu fi descoperit. Opresc o birja, pun picioarele pe capra trasurei, imi pun palaria pe ochi si astfel trec prim mijlocul orasululi, in goana mare. Gardistii, respectuosi inaintea boerilor cu palaria inalta, îsi ridica chipiurile, iar birjarii ma saluta. Nici nu-si inchipuiau dansii ca si eu sunt una din cauzele acestei inarmari... Cind am ajuns acasa, scapetul ma intreaba: - No, cacanas, dar ce s-a intimplat?... - Ce s-a intimplat?.. - Pe semne, revolutie, cacanas. Si eu intinzind mina asupra orasului, care rasuna de pasul regulat al patrulelor, In tacerea noptei, faand ca glasul meu sa-l repete ecouri, am strigat: - Ordinea domneste La Varsovia!.. Iar biriarul, dind din cap, l-am vazut biciuindu-si caii si plecand in goana mare. - No Varsau, lasi cacanaa no Varsau! CAP. XXIV Adio! Sint invins!... Acesta este un lucru ca ori si care altul, un rol, o placere chiar. Toti ma arata pe strada, tragindu-si tovarasul de mineca: - Uite, asta este Milian. Si imi ridic fruntea sus, imi trintesc palaria mau pe ceafa, dau cu bastonul mai puternic in pamint, plimbându-mă prin oras sumetia-mi de razvratit invins. Pe lângă acestea sint si dat judecați. Un lucra insa ma supara. Din toti cei noua insi pe cari rechizitoriul ii denunta ca turburatori, rasturnatori ai ordinei stabilite, eu singur sint minor. Aceasta ma face prea copil, imi da beneficiul circonstantelor usuratoare. Si in acest timp Rickard, Bilig si ceilalti straini stăteau inchisi... Ziarele sint pline de numele nostru. Fiecare partida ne arunca una in capul alteia. Si Calomnia se strecura pretutindeni, imbalind reputatia cu scuipatul ei Sint insa in culmea mândriei. In parlament chiar se povesteste despre mine. Sint subiectul interpelarei lui Minorescu! El spune Camerei, ca nu-mi face onoarea de-a-mi cita numele in Parlamentul Rominiei!... Lui Vazdoaga, ii slujisem drept piedestal pentru ca sa se urce la minister. Ma credeam chiar cauza proclamarea Regatului. Consiliul universitar insa se aduna. E vorba de a discuta chestiunea noastra. Si a doua zi pe zidurile Universitatei se citeau urmatoarele: D-nii Alex. Rarati si Dinu Milian sint eliminati dintre numarul studentilor untversitari ca propovaduitori de idei subversive pentru ordinea stabilita. (Iscalit) Rector: Papa Culeiu. Iar gazetele anuntara cu multumire aceasta masura. Rickard e expulzat. Cit ai clipi din ochi, guvernul facuse o anume lege si o si pusese in aplicare. Dupa plecarea lui, toata propaganda i se pierdu ca un vis... Cei cari crezusera ca fac socialism bind și mincind la dinsul, se imprastiasera, de nu le vedeai nici virful călcâielor. Cand te intilneai pe strada cu unul din acestia, ocolea zece uliti, ca nu cumva sa-i asculți și astfel sa fie denuntat politiei ca socialist Nu de trei ori, de sute de ori, acesti noui Petre, si-au vindut pe Cristosul lor... L-am vazut pe unul, facindu-si cruce ca nu cunoaste pe nimeni, el nu a fost prieten cu nimenea din noi. Si pe fiecare zi aceleasi deziluzii... Unul cite unul, cu totii se duceau afundut, se pierdeau. In aceasta vas-fringere ramaneam in picioare, doi sau trei, cativa numai. Lupta se sfirsise, fiecare cauta scapare... Iar lângă steag, ca sa-l ridice sus, ca sa i apere, eram aceia cari: ne hotarisem sa stam pina la sfirsit... Si am stat la locul de onoare... S-a linistit furtuna. Ne numaram mortii si ranitii: Rickard expulzat, Cara dat judecați și scos cu totul din profesorat, Hamil si Garanta si-au pierdut posturile. Mie si lui Rarau, ni s-a sfarimat cariera... Reactiunea venise puternica si razbunatoare... Prin Bucuresti e vorba ca sa se protesteze pentru darea noastră afara din facultate. Un protest chiar se iscalise. In Iasi insa studentii imi intorc capul: Cauza reala a excluderei era greva si aceia pentru care ma jertfisem, imi contestau si calitatea de student. La o intrunire vreau sa iau cuvintul. Presedintele ma intrerupe: - Domnule, d-ta nu mai esti student nu poti vorbi in adunarea studentilor. - Nu esti student, afara, afara, racneau aceia cari acum trei luni, ma aclamasera, ma urcasera in cer. Nici nu vor sa ma primeasca la congresul lor. Pentru dinsii, nu mai eram student. Miseii! Miseii! Si inaintea mea mi se arata chipul lui Rickard tinindu-mi discursuri asupra miseliei studentimei... Daca l-asi fi prins pe Mucius in acest moment, l-asi fi sirutat, cerinda-mi ertare. Pentru dinsii numai un asemenea om e trebuincios. Avusese dreptate cind se purtase cu el ca cu servitori. Robii! Robii! Si chiar din club vor sa ne dea afara. Aici insa eram ca intro cetate. Noi am reusit sa-i dam afara. Era ca in timpul Marei Revolutii! Cariera! Iarasi aceasta naluca mi se pune inainte! Si cu toate acestea nu puteam ramane cu profesiunea de socialist. Din toate partile, mi se arunca ca o invinovatire, faptul ca nu sint inca om. Imi trebue o diploma, o cariera. De aceea de care ma despartisera si m scapasera profesorii, ma desgustasem. Voiu pleca in strainatate!... Si odata hotararea luata, am inceput sa o pun in practica. Pentru a o rupe trebue sa rup ceva viu din sufletul meu. Viata turburata a agitatiunilor, luptele zilnice, aceasta era viata pentru mine. De dinsa trebue sa ma despart... Si inca de ceva si mai dulce încă, de ochii vecinei care in tot timpul luptei, ii simt urmirindu-ma, protegindu-ma sub adapostul razelor lor.... De acestl ochi trebue sa ma despart si cine stie, daca nu pentru totdeauna. Inlauntrul valmasagului aceasta idila ma odihneste. Ea e ca pe o mlastina o floare de nufar. A sti ca esti geniul raului, ca propovăduiești distrugerea, ca deasupra mefistofelicei tale priviri planeaza o tinta inalta si nobila, ca aproape de tine Demon, simti aripele albe de inger, acestea toate iti dau curajul ca sa te arunci in virtejul luptei. Voiu fi, in stare insa s-a rup aceasta jumatate din viata mea. Am rupt cu lumea, am fost in stare sa arunc in vinturi tot ce aveam mai scump, am stiut sa sufar umilinta, voiu ști sa sufar si iubirea. Mi-e frica sa ma arunc in focul luptei fara de arma. A avea o cariera este a avea un scut contra dusmanului. Pentru a nu ma arunca cu mainile legate, in bratele lui trebuie sa fi misel, sa-mi pun in lada armele, sa-mi fauresc pentru toata viata mijlocele painei zilnice...Totdeauna am avut aceasti paine, nu intreaga de multe ori, adesea udata cu lacrimi. La privirea insa a viitorului, care m-ar lasa si fara aceasta, ma tem, renunt pentru moment la lupta. La gara. Prietenii ma intovarasesc. In jurul meu fac un cerc, pc care politaiul il priveste cu ochi rai. In fluerul masinelor, vorba noastra este ferbinte si fagaduim sa nu ne uitam, ca chiar de departe sa lupt pentru ideea mea de capitenie..... - O data, de doua, de trei ori suna clopotul. Trenul sufla ca un ofticos se misca a lene... String mina prietenilor si atirnat de scara, misc in aer batista. Ei misca pălăriile și mâinile. La o cotitura insa, peronul dispare. Prietenii nu mai erau. Pierisera.... In vagon e lume. Intre altii Labasan dela Factorul se uita lung la mine si la obrazul meu pe care incet se coboara o lacrima... Stau la fereastra, cu trupul in afara privind Iasul, care ca intr-o panorama se desfasoara de-asupra sesului Bahaluiului. Si amintirile curg siroiu in capul meu. Recunosc fiecare casa, fiecare biserica, aici este cutare strada, din colo alta, mai la deal este casa noastra, apoi ma opresc linga aceea care trebue sa fie a dragutei mele. In launtru e un suflet care se avinta in spre mine, cum eu ma avint spre dinsul, acolo este cealalta jumatate din viata mea...Uite, Buna-Vestire! In cimitirul ei sint doua groape, cari cuprind doua trupuri, din acestea am esit eu, faptura care ma razvratesc contra lumei.. Si mie-mi pare bine de moartea lor. Ce visasera sa faca bietii oameni din copilul lor si ce a esit acuma? Lumea, prin mine, era sa-i urasca pe dinsii. Pe strada cu degetul erau sa fie aratați. - Uite, tatal lui Milian! Uite mama luI Milian! Si aceasta, cum ar zice: Uite mama luI Gavril Buzatul sau a lui Radu Anglia.. Ar fi anurit batrinii de rusine, din pricina fiului lor. Si mama, biata mama, care ma daduse afara pentru ca sustinusem, dimpreuna cu Cicerone, ca porcul are suflet, mama ce ar fi zis cind m-ar fi vazut tinta rautacioasa a celor de sus, dat judecatei, gonit din Universitate!... In mormintul vostru stati insa bine. Morti sinteti muriti. Nu stiti, nu simtiti, nu ganditi despre copilul vostru. 0 mare si aceasta este marea veșniciei care ne desparte. Adio! Adio! pentru totdeauna.... Si adio sopteste tot orasul care defileaza pe dinaintea trenului, adio pajistea verde a cimpiei. Incadrind orasul in cadrul lor de verdeata, dealurile care-i inconjoara, soptesc si ele acest ramas bun!... Adio! Adio! pretutindeni... Adio imi spune biserica unde zac ai mei, adio imi cinta casa parinteasca, adio iubita ale careia buze, pare ca le vad prin zidul gros al casei, miscindu-se si soptindu-mi simfionia trista, dar dulce, simfonia amorului si a parerei de rau... Adio! Adio!... Si uitindu-ma inapoi par-ca in aer se intrupeaza batiste albe, care bat vazduhul cu aripele lor; sint semnele de iubire ale prietenilor, care au glas si care se unesc on cintecul obstesc al firei. Adio! Adio! Adio! Si par-ca totul ia mantia jalniciei cind glasueste pe nota trista a cantecilor de morti, acest adio, acest ramas bun pentru totdeauna. Deal, vale si campie, orasul care se urca in amfiteatrul, biserici cari isi ridica turnurile lor de asupra unei mari de zidiri, toate mi se par ca soptesc, spun ca nu le voiu mai vedea de acuma... Adio! Adio! Si acestora le raspunde sufletul, gura si bratul meu. In fiecare vad un prieten, salta o amintire, imbratisez o fiinta draga... Si gestul le trimite o sarutare din virful degetelor, sufletul le spune tot ce el simte, iar buzele mele, in cintecul general, al ramasului bun, intoneaza: Adio! Adio! Adio! Adio prieteni, groape iubite, adio iubita mea! Si voua surioare, ce poate lacrimati departe, adio voua, adio!.... Adio viata mea necajota in copilarie, umilinte ale prunciei, adio voi toti aceia cari mi-ati aplecat fruntea spre pamint, pentru ca din mine sa iasa apoi razvratitul lumei... Si piciorul aproape paralizat al lui Lenoveanu, barbisonul lui Don Barzoiu, Mustata-Rosie, toti si toate, mi se arata in minte jucind inaintea ochilor mei si intonind cel de pe urma adio. Obosit cazui pe banca cu capul intre maini. Si simionia adioului din ce in ce devenea mai indepartata si mai dulce pare-ca se aude prin somn, in dulceata aromirei din zorile zilei. Si tot mai incet, tot mai incet, tot mai dulce cinta cintecul. Adio! Adio! Adio! Se parea ca e un cintec de pasarele, se auzea ca e un bizait de albine, se parea ca e o suflare de vant... Adio! Adio! Adio! Din aceasta aromire, ma trezesc, ducind iar capul la fereastra. In aceasta intoarcere spre jalea trecutului, pierd constiinta prezentului, uit ca nu sint singur, ca sint cu oameni in vagon... De odata pe muchea dealului o vedenie imi insingereaza ochii.. Dominind orasul, pe coasta Iasului impunatoare si uriasa se arata cladirea Institutului Academiilor. Si una cite una imi vin in minte toate amanuntimile vietei petrecute acolo. Sufletul mi se infurie la aceasta aratare. Acolo noua ani de zile, mi-am scuipat eu singur asupra demnitatei mele. Ma injur pe mine insumi ca am fost in stare sa sufar toate acestea, ca am fost misel, misel pina la cea mai joasa treapta, misel pentru ca sarutasem pina si mina lui Mustata-Rosie... Ma vad dat afara, risul baetilor, rîsul dascalilor, risul lumei. Și pare-ca nu-mi ajunge razbunarea de-a fi un darimator, imi trebue, pare-ca alte ruine, ma infurii, la gindul ca nu am fost cu totul razbunat. Miselul! Miselul ce am fost. Si nebun, cu ochiii in singe, scotindu-mi trupul cu totul afara, ridicand bratul si inclestandu-mi pumnul, ii aratai amenintätor zidirei indepartate si tacute. De pe cimpie un baiat, vazandu-ma in aceasta stare, imi facu un gest obscen.... Si din launtrul vagonului se auzea glasul lui Labasan, care soptea unui tovaras: - Tot e nebun... A avut dreptate lumea. Trenul coti. Iasul perise din ochii mei. SFIRSIT