In plină exuberanță a verii anului l9l0, pe la mijlocul lunei Iunie, Alexandru Antemireanu (Alecu, pentru prieteni bătea la poarta sanatoriului de tuberculoși din dealul Filaretului. Căuta liniște viața lui sbuciumatavea nevoie de grabnice îngrijiri sănătatea lui profund sdruncinată. In geamantanul ce-și adusese, se găseau câteva tăeturi din ziare: „Note zilnice”, „Note din Paris”, mai multe foiletoane printre cari: „Viața bucureșteană”, câteva articole de critică, colecția „Floarei Albastre”, caetele cu însemnări făcute din lecturile la bibliotecile Națională și Sainte Genevieve. Se refugiase acolo cu gândul de a lucra. Moartea însă l-a ajuns repede din urmă. Peste cincisprezece zile, familia, prietenii și toți cei cari îl admiraseră, se adunau laolaltă în jurul mormântului, deschis ca să primească în întunericul lui pe acel ce fusese Alecu. Toate ziarele, chiar și cele adversare ideilor lui, i-au deplâns moartea. Se stingea în floarea vieții și a talentului, abia la 32 de ani „căzut în goana aprinsă după ideal” cum scria Ilarie Chendi, în „Tribuna” din Arad, în aceea vreme. Dar toți au scris despre sufletul lui tânăr și curat, despre calitățile lui excepționale, despre cultura lui aleasă. „Talent precoce, Antemireanu a visat frumosul de timpuriu. In versurile lui, iscălite Elvira Santorino, este în adevăr o visare nesfârșită a unei lumi mai bune. Din vremi legendare crea povestiri fantastice, pe care le iscălea Hialmar. Infinitul nedeslușit, stingerea eternă, amurgul vieții și neantul, formau pururea atmosfera vagă, în care își legăna iluziile cu preferință, spunea tot Chendi. Spirit ales de observare și bine pregătit prin citirea lui Lemaitre, Brunetiere și Faguet, Antemireanu a fost apărătorul cald al artei pentru artă. El a făcut literatură de dragul literaturii, critică numai de dragul criticei și n-a urmărit scopuri sociale, sau, cum zice el însuș, „N-AM FĂCUT DIN ARTĂ O PREMISĂ PENTRU O CONCLUZIUNE ECONOMICĂ”.
Inainte de a continua aș vrea să dau câteva lămuriri, cari ar ține mai mult de o spovedanie. Nu am decât o imagine foarte vagă, în amintirile mele, despre acest unchiu, fratele mamei mele, pentru care ea a păstrat un cult ce mi-a transmis. El mi-a dat prima carte pentru copti, cu ilustratiuni, primele basme. Pe atunci nu aveam notiunea cuvantului scriitor sau ziarist. Pe urma unchiul Alexandru a murit. Stiam doar ca a avut o viata prea putin fericita.
Prin l924 ma aflam la Cluj. Revista Gandirea luase fiinta. La rubrica Idei, Oameni, Fapte, cred, citesc cîteva randuri foarte frumoase, de aducere aminte, pentru Alexandru Antemireanu. Aflu apoi de un articol publicat de d. D. Karnabatt in revista Gheorghe Lazar din Brasov, de sub conducerea d-lui Tissescu, articol ce purta semnificativul ratitlu "Uitatii nedreptățiți", in care, personalitatea si rolul lui Antemireanu in ideologia si scrisul romanesc, erau infatisate cu o intelegere cu nimic influentata de sentimentul compatimirilor, pentru destinul tragic al tandrului scriitor, care svarlit de toate stancile vietii, ridicat pana la inaltimile pure ale ideii si pana la singuratatile majestoase ale idealului, dar prabusit si pana in abisurile dezordinei, macinat de bohemism, muri la 30 si cativa de ani.
Articolul acesta a reusit sa reaprinde amintirea lui, atat in randurile catorva fosti contimporani, cat si printre cei din generatia de dupia razboi. Caci peste mormantul lui Antemireanu apasă si piatra de hotar a istoriei dintre doua epoci: marele razboi. Mormantul lui Antemireanu pentru cei care ar vrea să-i dăruiască o floare, nu l-ar mai putea afla. Fatalitatea care i-a pecetluit intreaga viata, nu l-a iertat nici dincolo de ea. 7 ani dela moartea lui s-au împlinit tocmai in anii grei de catre sfarsitul razboiului. Ramasitele lui zac in osariul comun de sub capela cimitirului Sf. Vineri. In urma articolului din revista Gheorghe Lazar, d. Pamfil Seicaru, un entusiast admirator al lui Antemireanu, ma indeamnda sa cercetez coloanele ziarelor si revistelor colaborase, pentruca, din ceeace a ramas in urma lui, s-ar putea alege 3-4 volume. Am ascultat indemnul. Dar cercetarea numai, nu este suficienta. Acum cativa ani, scriitorul Demetrius imi cere pentru BIBLIOTECA PENTRU TOTI basmele publicate de Antemireanu in revista Convorbiri Literare prin anii l897-l898, basme auzite in copilarie, la tară. Dupe indemnul d-lui Cezar Petrescu rog pe d. Pamfil Seicaru sa scrie o prefata la acest volum, ceiace a siacut cu mare placere, numai decat. In aceasta prefata, autorul ei prezinta pe Antemireanu, astfel: Ca filiatie de gandire si atitudine, un continuator al lui Mihail Eminescu, traditionalist, cu tot cuprinsul de cugetare nationalista si conservatoare. Deasemeni, mai gaseste in el toate elementele unei anticipari a mișcării dela "Semanatorul".
Astfel figura lui AL. Antemireanu se contureaza ca precursorul unei miscari, ale careiadticini, sunt adanc infipte in pamântul patriei. Al. Antemireanu este deasemenea privit ca un ginditor si un scriitor al idealismului si creștinismul intr-o epoca napadita de curente potrivnice. Scrisul lui a avut intotdeauna forma eleganta a intelectualului aristocrat. Ironia era cea mai taioasa arma a lui. Ironia find, care se exterioriza in zambet si gluma. Nu veti gasi niciodata, in articolele lui, accente de violenta, chiar cand era lovit pe nedrept. Cand lovitura era prea crunta si venea dela oameni in care el pusese nadejdi, se retragea cu discretie in amaraciunea si tristetea lui.
Punea mare pret pe prietenie, de care sufletul lui pasionat era inSaat si, ca oricare pasionat si idealist, a avut si multe desamagiri.
In Curentul cu data de 25 Decembrie 1936, d. Karnabatt care a cunoscut de aproape pe Antemireanu, scria: "Într-o zi vorbeam cu excelentul meu prieten și camarad N. Davidescu despre cazul lui Al. Antemireanu - A cazut vertical la uitare!- spunea N. Davidescu". S-ar putea mai degraba spune ca a fost impins in uitare, fie de acei de acei carora nu le conveneau sa puna din nou in circulatie ideile lui (poate se temeau ca vor prinde), fie de acei cari, candva i-au simtit taișul criticilor. O spun aceasta cu o amara mustrare (sa fiu inteleasa și iertata), pentru multi cari azi sunt mari. Tocmai pentru ca sunt mari, pot sa se ridice cu judecata deasupra nemultumirilor personale. Dar uneori "mortii sunt mai tari", cum spunea el insusi, intr-una din acele neuitate Note zilnice semnate cu simbo licul nume Lys. Antemireanu nu s-a prabusit, fara a se mai putea vreodata ridica din uitare. Ideile lui sunt valabile și azi. Cu cat entuziasm și surpriza, vorbea d. N. Davidescu despre actualitatea lui Antemireanu, despre stilul plin de vioiciune al acestuia, lectura destul de recenta a volumului "Junimea si roadele ei". Volumul s-a epuizat de mult, si poate va apare intro a doua editie, la care sa se adaoge cateva din articolele de seama. Desigur ca intro mare masura a contribuit la aceasta uitare faptul ca Antemireanu nu a avut timp (a murit la 32 de ani) sa-și adune in volum scrierile. Scrisul lui insa nu s-a perimat, iar cei ce l-au apropiat in viata vorbesc despre el cu un cald entusiazm. Poetul Gh. Tutoveanu, in amintirile sale, promise sa apara in volum, i-a rezervat cateva pagini infiorate de delicata poezie. Cand d-nii R. RoSati si Cerbu au intocmit o antologie a poetilor, nu au omis pe Antemireanu, cu una din poeziile semnate Elvira Santorino. In Enciclopedia editata de Cartea Romdneasca si intocmita de d-nii prof. Candrea si Adamescu, îi gasim deasemeneintruna din cartile de muzica ale d-lui Breazu, este citat cu vreo douazeci de randuri din studiul despre: "Viersul romanului". Cand s-au implinit 20 de ani dela moartea lui, "Epoca" i-a inchinat o paginlibraria Alcalay i-a facut o vitrina. Cu acest prilej s-au vandut ultimele volume din Junimea si roadele ei si tot atunci d. Teodorescu-Braniste a vorbit la Radio despre Antemireanu. In afara de diferitele articole aparute prin ziare si reviste, Ilarie Chendi scria la moartea lui: "Cand se va scrie istoria vremii noastre si se vor cerne toate framantarile, intrebaind fiecare de partea originala cu care a contribuit la opera comuna, nu se va putea trece peste numele lui Antemireanu, i se va rezerva o pagind de duioasa recunostinta."
Alexandru Antemireanu s-a nascut in luna August, l877, in comuna Tomsani, judetul Prahova, fecior de preot. Tomsanii, un satuc campenesc mic si sărac de care a fost legat printro profunda dragoste, facuta in mare parte dintr-o imensa mila pentru satenitii simpli si nevoiasi. Parintii lui erau originanri din judetul Braila. Mama, din neam de oameni cu functiuni in primaria satului. Un mos al ei, "mos Costache Lupu", facuse parte din Divanul Domnitorului Cuza, ca reprezentant al taranimii din acea regiune si i se atribui o romaneasca reflectie referitoare la relele orandueli ale acestei bune tari, reflectie facuta cu glas tare, intre cei de seama lui, chiar in timpul adunarii. Mama avea o deosebita afectiune pentru acest copil plapand, nascut dupd ce murisera 7 baieti, scurt timp dupd nastere. Femee fara stiinta de carte, dar iubita și respectata pentru bunatatea de suflet, discretie si bun simsi-a crescut copilul in dragoste de familie si respect pentru biserica.
Tatal lui Antemireanu, preotul Antemir Damian, se tragea din oameni cu mai modesta stare materiala, insa oameni cu stiinta de buche. Mai multe generatii fusesera dascali, dnd raspunsurile in timpul liturghiei, citind cazania la biserica. Intre ceilalti copii, Antemir dovedind o inteligenta mai deosebita si dragoste de invatatura, dupa scoala primara in comuna natală, fu trimis la seminarul din Buzau. Tanar preot, abia numit intrun sat din judetul Braila, isi puse in gand sa clădească o bisera noua. (Mentionez acest fapt, simbolic, pentru cel care mai tarziu avea sa fie aparatorul credintei si bisericii nationale). Tanarul preot facu o colecta si izbuti sa fie primit la palat, de Regina Elisabeta. Ii placea sa-si aminteasca de acest moment și sa povesteasca (avea un frumos dar de a povesti), cum mica principesa Maria, fara teama se apropie de el, agatandu-se de anteriu, cercand a se ridica in picioare.
Tot cu pri/ejul acelei colecte, cunoscu altiva bogati proprietari de mosii, cari, impresionati de sclipirile de inteligenta ale tanarului preot, de prestanta lui, staruira sa vina ca preot la biserica mosiei. In cele din urma, preotul Antemir Damian se stabili in comuna Tomsani, unde biserica noua isi înaltă destul de sus turlele, dintre copaci. Inconjurată cu grilaj, fier, curtea bisericii adăpostea, în partea dreaptă a alturului mormintele foștilor proprietari ai moșiei. A slujit acolo preot aproape 50 de ani, păstrând cele mai bune raporturi de prietenie cu proprietarul, respectat de credincioși, câștigând câteva grade în ierarhia preoțească. A murit după război, la vârsta de 80 și ceva de ani, servind până în ultimele zile ale vieții, cei cari îl solicitau. A suportat durerea de a-și pierde unicul băiat, tovarășa devotată de viață și și-a văzut gospodăria devastată de dușmanii țării, cari nu l-au cruțat, lovindu-l, când bătrânul preot se împotrivea. A fost un rar exemplu de desinteresare și nu a înțeles niciodată să pretindă cuiva plata pentru servicii. Era înalt de statură, privirea ageră, replica totdeauna promptă și ușor întoarsă spre glumă uneori. Antemireanu i-a semănat. Știa să fie și sever cu copilul sburdalnic care imagina cele mai năsdrăvane jocuri, în tovărășia unei surori mai mici. De aceea, când băiatul cu mult înainte de a împlini vârsta de 7 ani, fu înscris la școala primară din cea mai apropiată comună urbană, Urlații. Aceasta poate și pentrucă se părea că la școala din sat nu se învață destul de bine. Preotul Antemir Damian își făurise visuri mari pentru viitor, acestui copil foarte inteligent presimțea că va ajunge să ai o situație deosebită. „Va fi ministru în țara asta” spunea el cu mândrie. Deaceea la înscris la școală nu sub numele de Damian (nume ce i se părea prea comun pentru un copil puțin comun), ci sub acela de Antemireanu, adăogând la numele său Antemir, terminația eanu. Am insistat asupra acestui lucru pentru că mulți au greșit scriind, Antimireanu, în loc de Antemireanu, crezându-se ca este un „pseudomin, ales cu tâlc și ajuns un nume literar" căutându-se în acest „pseudomin” o semnificație a „idealismului și spiritualismului său, întrupate în creștinismul bisericii noastre naționale”.
Cursul primar absolvit, Alexandru Antemireanu, fu înscris la liceul Sf. Petru și Pavel din Ploești.
Copil de o sensibilitate deosebită, depărtat de mediul familial, de peisajul satului natal, se simțea stingher printre colegii de liceu. Sufletul lui dorea puternic o „prietenie adevărată” pe care să se sprijine. Trece prin variate stări pe cari nu știa să și le explice. Stări „literare” poate, influența în parte și de lecturi. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare — nu pentru că aduceau o întrerupere a școalei, era un foarte bun elev, avea și meditații, — dar pentrucă erau un prilej de a se întoarce „în liniștea satului și în singurătatea lui dulce dela țară” la care se gândea adesea. (însemnări într-o agenda din anii l893-l895). Vacanțele Crăciunului aveau rezonante multiple și adânci în sufletul lui. Iată ce găsim notat în agendă (Decembrie, l893):
Ninge... Privesc prin geamul aburit fulgii ce pica incet din cerul fumuriu, si, prin ceata lor, vad in departare casa parinteasca, la care ma gandesc. Sunt gata de plecare... nimic nu ma mai atrage aicun dor de satul meu ma stăpânește. Ce intristator e timpul când astepti!
Acasa. Am respirat lung si din plin aerul rece de targ. Ajunul Craciunului. Astanoapte au venit copiii cu buna-dimineata. Batea un vant puternic, un crivat, care patrundea pina la piele si bietii copii, invaliti in mintenele rupte ale parintilor, capul infasurat in glugi, sau in stergare, strigau cu glas tremurând de frig ce te patrundea de mila: "Buna dimineata la mos ajun!" Dimineata duc o traista de bolindeti si inghetati si uscati ca si saracia.
De dimineata m-am dus la biserica. Nu se luminase bine de ziua. Din toate partile veneaua barbati si femei serioși, hainele lor de dimie groasa. Se asezau linistit in biserica și ascultau. Ninge. Asa imi place sa privesc fulgii albi prin fereastra, in caldura molateca. Mi-adun impresii si cuget. Totul ma ajuta! ".
Aceste stari de fericire propice gandului si visarii, din diminetile de sarbatoare, in biserica din altarul caeia oficiau serviciul divin tatal sau, prevestesc pe acela care, nu prea tdrziu, avea sa devina militantul aparator al credintei. Lecturile lui F. Brunetière avea sa amplifice aceste predispozitiuni.
In lulie l895 vine la Bucuresti pentru examenul de bacalaureat. Gasim notat in același carnet: "...plictisit de huruiala orasului si de potopul formulelor matematice. Bucuria tezelor dela istorie, latina si franceza mi-a fost o clipa intunecata, desnadajduirea ce mi-a cuprins sufletul, cand esind dela teza de matematici pe care am facut-o slaba, ma gandeam cu-o nesfarsita durere la prapastia in care as fi fost aruncat daca nu as fi dobandit nota cuvenita. Imi venea sa-mi pun capat zilelor si nenoroculșui.
Isi trece bacalaureatul cu succes si in toamna se inscrie la Litere Filosofie, unde urmeaza cu asiduitate printre alte cursuri si prelegerile lui Titu Maiorescu, ceeace nu-l impiedica mai tarziu sa scrie despre "Junimea si roadele ei", cum a crezut.
Pentru a-si castiga existenta incepe sa faca gazetarie. Intra la "Țara" unde ramane pane in primavara lui l896. Fiind remarcat de Nicolae Filipescu, acesta il angajeaza la "Epoca". Aici incepe cea mai fecunda parte a activitatii lui. Odata cu prezenta lui in redactia Epocei, apare si coloana 7-a, "Tribuna literara" a carei conducere i se incredinteaza. Incepe prin Mai si publica, la inceput, o serie de schite, semnate Alan. Prin Decembrie, acelasi an, scrie faimoasele articole despre "Falimentul stiintei" si seria "Credinta si stiinta", unde comenta și explica teoriile lui F. Brunetière. Este atacat. Raspunde... Sefăcuse cunoscut. Era student în anul II, avea numai l9șiș. Asupra acestui lucru D. Kamabatt scrie în „Curentul” din Dec. l936: „Un premergător’'. „Punctul de plecare a fost cartea lui Brunetiére, „Falimentul științei” care în acel moment stârnise o vâlvă și o polemică universală în lumea curentă a gândirei.
Imbrățișând teoriile lui Brunetiére, Al. Antemireanu le-a popularizat, le-a dat explicațiile necesare, comentariile cuvenite, într-o serie de articole publicate în „Epoca” lui N. Filipescu, care a scris, cam în aceeași vreme, o substanțială si frumoasă carte, „Către un nou ideal”.
Simplu titlul e semnificativ, e o indicație, — e vorba de ideal, nu de materie”.
N. Filipescu începuse publicarea articolelor „Către un nou ideal” la rubrica „Tribuna literară”, unde mai găsim semnăturile lui Caragiale, Gh. Coșbuc, C. Rădulescu-Motru, D. RoSati, C. G. Dissescu, Th. Speranția, Anghel Demetrescu. RoSati, D. Nanu, St. O. losif, Basarabescu, Gh. Tutovean, Gh. Mugur, D. Kamabatt.
Antemireanu își definise atitudinea, se urcase pe baricadă. Din articolele cu mai mare răsunet, în afară de comentariile la opera lui Brunetiére, cităm: „Filosofía religiei”, — „Conrupăpătorii limbei românești”, — articolele unde ataca pe Ghere: Iisus în literatura modernă”, — „Critică și adevăr”, „Cauza răului”, — seria de articole despre „Necesitatea credinței" unde făcea un rechizitoriu asupra cauzelor cari au determinat decăderea credinței la poporul român. Literatura „fraților de peste munți”, în care el vedea reflectăndu-se un cald patriotism, desinteresare, porniri nobile, vii și entuziaste, îi atrăg în mod deosebit atenția.
„Un adevărat progres nu vom realiza poate, spunea el, până când Ardealul nu va fi al nostru, pâna nu se va face încrucișarea completă a vieții Românilor de peste munți cu a celor de dincoace... Și cum realizarea idealului național devine tot mai apropiată, să sperăm că în curând vom înmormânta criza literară...”
Aceste rânduri erau scrise în Aprilie l899.
Intr-o serie mai mare de articole scrie despre necesitatea unei „Istorii a literaturii române”, schițând el însuși una.
In afară de articolele de critică mai publica în „Tribuna literară” fantezii, iscălite Hialmaîncepe acele neuitate si mult gustate „Note zilnice” de el introduse, semnate Lyiar când Epoca își mărește formatul și introduce în pagina la foiletonul lui, i s-a încredințat cel de Duminica, de critică literară. Tot în acest loc publică și acele savuroase foiletoane despre „Viața bucureșteana". Intr-un timp, după plecarea dela „Floare Albastră“, numărul de Dumineca al Epocei, aproape toată pagina și două-trei coloane din a II-a, cuprindeau literatura. Multi din cei dela "Floarea" il urmasera.
In robia lui gazetareasca, Antemireanu a facut si multe traduceri. In afara de cele impuse de necesitatile redactionale, ca de pilda romanul publicat in foileton Taras Bulba, el a dat si Strigoii de Ibsen (editura librariei Fratii Sarag, Iasi) - îl preocupa osansirea ereditatii si simtea o deosebita simpatie pentru cazul Osvald Alving, apoi celebrul poem al lui Leconte de Lisle: Cain, publicat in Convorbiri Literare, tot aici publica in versiune romdneasca si cateva sonete din José-Maria de Heredia.
Cam prin l897 se leaga o stransa prietenie intre St. O. losif si Al. Antemireanu, pena intratata, incit imparteau aceiasi camera. Dar acea prietenie avea sa insemne mai mult decat un simplu aranjament domestic. Avea sa insemne intemeierea Revistei Floare Albastra, revista la care Antemireanu avea sa-si cheltueasca si fortele cu o pasiune si desinteresare pe care numai febra celor 2l ani, plus talentul si cultura lui, puteau sa o dea. Pentru ca in acelas timp, nu trebue sa uitam, era si redactorul foarte activ al Epocei și colaboratorul Convorbirilor Literare si altor publicatii. Ideea intemeierii cat si numele revistei revenau lui Iosif dupa cum povesteste Antemireanu (Epoca, 2l lunie, l898). "Stam la o masa de cafenea si scriam. St. O. losif vine intrun suflet si spune ca i-a venit o idee. Ideea cu pricina era fondarea unei reviste. Tu scrii articole, Madan nuvele, eu si Nanu poezii, mai cerem caruiasa facem ceva. O saptamana gandul mi-a fost la revista. losif i-a gasit titlul. Uitasem insa esentialul... n-aveam fondur". Au gasit si fonduri. Contagiat de entusiasmul lor, Constantinescu-Stans le da fondurile necesare si, Duminica 11 Octombrie l898, apare primul număr al revistei saptamanale Floare Albastra, titlu ales pentru intelesul sau idealist, ca simbol al celui mai curat ideal. In acest prim numar gasim in p. I: o poezie semnata Elvira Santorino, un articol intitulat "Unde-i eminenta critica" semnat Al. Antimireanu, in celelalte pagini o fantezie literara, cuprinzand o pagina, semnata Hialmar, un articol despre o mare poeta germana, semnat Emir (Ant-Emir-eanu), revista cartilor semnata Damian si multe din Ecourile literare si artistice nesemnate, dar al carui autor poate fi usor recunoscut dupa stil. Cam aceasta, si aproape mereu, a fost contributia lui Antemireanu la aceasta revista. Iosif si-a publicat aici o parte din cele mai frumoase poezii. Dar dupa cateva luni dela aparitie, incep "lucraturile": invidie, chestiuni personale... In vara (l899) in urma unei notite pe care o socoteste jignitoare - strecurata nu se stie cum - Antemireanu se retrage. Revista pornita cum atat entusiazm, incepea sa agonizeze si in toamna aceluias an isi da sfarsitul. Antemireanu insa este acela care a pus accentul, dandu-i o directiva.
Anii l896-97-98 sunt anii de studentie pentru Antemireanu, trece examene. Apoi, fireste, incepe sa neglijeze, sau mai degraba, este smuls de obligatiile multiple ale scrisulu. Insa incolteste in el dorinta "de fiecare zi, de fiecare clipa" de a pleca la Paris. Orasul Lumina il atragea puternic. Aceasta dorinta avea sà devie realitate si ca toate realitatile la Antemireanu, avea sa devie trista. In ziua de 2 Decembrie l900, la Note zilnice, sub titlul "La revedere" citim:
"Nu voi mai auzi poate pentru multi ani limba tarii mete... Ma arunc intrun ocean imens, cine stie de voi gasi margaritarul pe care il caut. In orice caz cititorii il vor avea zilnic pe LYS... La revedere peste cativa ani la Coperativa."..
Pentru a-si putea permite aceasta dorinta de fiecare zi, de fiecare clipa isi luase angajamentul de a trimite regulat material la gazeta. Notele zilnice nu lipseau, Tribuna literara trebuia alimentata. Parisul, cu tumultul lui de viata nu-i ramanea strain, insa dupa orele de lectura, mai ales la Bibliotecile St. Généviève (seara) si Nationala, muzeele de asemenea il atraasista si la cursurile dela Sorbona, dupa cum vedem din articole si din caetele cu metodice insemnari al lecturilor. Dar dupa vare-o trei luni Parisul devine Ville-lumiére Ville-misére. Intr-o fantezie intitulata "Plangerea Lunei" il vedem petrecandu-si noaptea pe o banca de pe malul Senei cuprins de desnadejde, gandindu-se la sinucidere. Dorinta de viata insa invinge si totul se cristalizeaza intr-o fantezie literara. Se duce acasa odata' cu zorile. Alta data, la Notele zilnice inchina multe randuri unui Napoleon de aur, singurul dintro chenzina asteptata mutt. Lipsurile se fac tot mai crud simtite intr-un oras ca Parisul. Scrie parintilor scrisori pline de tritete si disperare. Dar acestia nu-i puteau trimite decat foarte putin. Dupa zece luni se intoarce la Bucuresti.
In timpul acestei calatorii se opreste o luna de zile si la Munchen, de unde trimite si dari de seama asupra Expozitiei internationale de arta, ce se tinea atunci, acolo.
La intoarcere isi reia lucrul in redactia Epocei, unde ramane cam pana in anul l903.
Anii cuprinsi intre l896-l903 sunt cei in care Antemireanu a produs mai mult. S-a daruit total scrisului in tot acest timp, cu entusiasmul si generozitatea de toti recunoscuta, sufletul si privirile inaltate sus, sus, pe piscurile idealului dornic de prietenii sincere, amagindu-se de protectori, dăruind și altora din talentul lui, increzator in viata. S-cheltuit cu nesocotinta au spus unii. Dar ce isvor isi dramueste apele cand tasneste din vana pamintului? S-a cheltuit cu graba unei presimtiri de moarte, a spus d. Pamfil Seicaru in prefata volumului de basme. Se poate. In fanteziile lui literare sau în notele zilice gasim uneori plutind fiorul mortii, al infinitului nedeslusit, al stingerii eterne, al neantului. Chendi astfel il caracteriza:
„Activitatea intreaga a lui Antemireanu a fost un scurt si armonic acord de orchestril, care se intrerupe deodata brusc fara a se mai auzi. O preamarire scurta și zgomotoasa a vietii ideale si a tineretii, un imn scris in versuri si proza...”
"Retragerea lui tăcută", tacerea brusca, a fost cauzata de mari si profunde desamagiri. A lucrat apoi, in mod mecanic pentru existenta, in redactii mai neinsemnate, scriind anonim de multe ori, pentru a sulini neglijentele altora.
In ultimii ani ai vietii il aflam la masa secretariatului, in redactia Conservatorul, credincios principiilor al căror steag purtase, dar tacut. Avea sa fie desigur o criza trecatoare daca moartea nu i-ar fi frant firul zilelor. Se retrasese în tacerea caracteristicti a omului de superioară inteligență și caracter. Niciodatd n-a esit un rand rasbunator din condeiul lui.
In redactia Conservatorului, legase raporturi de mai apropiata prietenie cu batranul Gr. Ventura, care, uneori il vizita acasă, insotit de cainele sau mare, negru. Curtea casei in care a locuit Antemireanu in ultimii ani, era alaturi de ceia unde locuia Al. Macedonski, domnul slab, palid, cu mustati canite, retezate, care purta o haina fosta neagra pe vremuri, dar înverzit de timp si perie. Nu erau in relatii prietenesti, Macedonski, prin Literatorul, scrisese impotrivaa conducautorului Tribunei literare dela Epoca, si acesta raspunsese printrun articol intitulat "Supararea maestrului". Vis-a-vis locuia batranul mag B. P. Hajdeu, pentru care Antemireanu avea o consideratie deosebita. Dar batranul isi traia ultimele zile ale vietii, foarte retras, in casa cu aspect modest, neesind decat pentru vizitele lui zilnice la cimitirul Bellacolo cobora în cripta in care odihnea somnul de veci fiica lui, petrecand ceasuri intregi in convorbiri spiritiste cu ea.
Moment mai insemnat din activitatea lui Alexandru Antemireanu, dupa plecarea dela Epoca, este tiparirea volumului Junimea și roadele ei, care trebuia sa fie primul volum dintr-o serie de incercari critice. Junimea și roadele ei a aparut in anul l905. Apoi alte împrejurări potrivnice, de viata l-au facut sa intarzie urmarea. Una din aceste imprejurari deosebit de semnificative pentru fatalitatea care i-a pecetluit intreaga viata, a fost căsătoria lui. O tanara fata de l9 ani de care il lega o mare iubire, care ii raspundea cu aceleași simtiminte, care il intelegea. Dar dupa 6 luni ea cade bol ava de tuberculoza, el îsi separa camera de dormit, continuand sa vietuanda langa ea pentru a nu o lasa sa inteleaga grozavia boalei ei, pentru a nu o jigni, separandu-se de ea. DesigUE ca pentru sanatatea lui subrezita de existenta de munca, lipsuri si nopti pierdute, de pand atunci, aceasta i-a fost fatal. Cand Antemireanu, in l9l0, intro zi de vara și-a luat geamantanul cu reviste, taieturi din ziare si caete cu insemnari internandu-se in sanatoriu, si-a dat seama de boala nemiloasa care il inlantuise, dar desigur ca nu banuia caa de grav si ca peste l5 zile se va sfarsi. Plecase sa se ingrijeasca, sa lucreze cu nadejdea ca, poate, de se va ingriji cu ascultare de prescrierile medicale, se va face bine. Antemireanu stiuse sa iubeasca viata. Și aici iar vom citi din necrologul lui Chendi: "Infinitul nedeslusit, stingerea eterna, amurgul si neantul formau pururea atmosfera vaga, in care isi lega iluziile cu preferinta. Si cand se cobora din inaltimile acestea și vedeau belsugul de viata din jurul sau, stia s-o guste si pe aceasta din plin si s-o cante:
De ce nu poti sa 'nmarmuresti pe veci,
In ne-nflorita floare a vietii,
Niciodata fruntea sa nu-ti pleci
Sub recea sarutare a batrânetii?
Sa fii in veci o stea a diminetii!"
Cineva se intreba, scriind despre Antemireanu: "A fost vinovata societatea de dezastrul fizic si intelectual al acestui frumos talent?". Antemireanu nu a dat niciodata semne de dezastru intelectual". O criza fireasca de tacere, reculegatoare care urmeaza epocilor de intensa cheltuire, dezamăgirilor incercdrilor crude ale destinului, nu insemneaza credem dezastru intelectual. O luna inainte de a muri, vroia sa se ingrijeasca, deci sa traiasca, si sa lucreze, simtindu-se in deplinatatea fortelir creatoare.
Iar mai departe, acelasi:
"Temperamente excesive, lipsite de vointe, in complexul calitatilor au un mic defect, care le dezorganizeazti intreaga viata, dupa cum un punct de niip strica mecanismul celui mai bun ceasornic. Intrucat e vinvata societatea, ca Edgard Poe, svarlit de peregrinarile alcoolului si-a gasit moartea într-o galceavd cu derbedeii nopții sau ca Alfred de MusSa si-a naufragiat talentul la 30 de ani în cupa cu absint? Luat de torentul existentei Capitalei, svarlit de toate stancile vietii, ridicat pana la inaltimile pure ale ideii și pana la singuratatile majesoase ale idealului, dar prabusit si pana in abisurile dezordinei, macinat de bohemism, Antemireanu muri la 30 si ceva de ani”.
Sa fiu iertata.
Astfel de randuri nu pot esi dintro cunoastere adancata a intimitati caracterului lui Antemireanu. Antemireanu nu a fost un vicios alcoolic, nu s-a lasat zmuls dela îndatoririle scrisului cotidian, de vartejul dezordinei. Și asa numai poate fi, privind la anii tineretii de uimitoare roade, de calitate si cantitate, l896-l903, la raspunsurile ce primise să-și ia. Noptile lui nu erau pierdute in orgii care imping la acte si gesturi ce degradeaza o fiinta umana, si, mai cu seama, un intelectual de calitatea judecatilor lui. Febra acestor ani de intensa munca si lupta, la el nu se puteau intretine în nopti dormite burghezeste intro camera confortabila, ordonata. Cercul de prieteni il astepta la Coperativa sau in alta cafenein fata paharelor cu vin, sau cand nu avea bani - ceeace se intampla des - in fata schwartz-ului, aveau lungi discutii, menite poate sa aduca si o destindere dupa o zi de munca.
In amintirile sale literare, d. Gh. Tutoveanu povesteste, printre altele, o seara petrecuta in tovarasia lui Antemireanu care izbutise sa-i faca rost de o loja la Teatrul National. Se canta Carmen cu Elena Teodorini. Dupa spectacolul care starnise un entusiazm de nedescris, lumea se adunase in fata Teatrului. Primadona apare in balcon și asvarle multimii o ploae de flori, din doua cosuri mari.
Antemireanu prinde doua, din sbor.
Apoi, povesteste mai departe d. Tutoveanu:
Ne-am indreptat la vale, pe calea Victoriei... Era trist: Stii, imi pare rau c-am fost la Opera... Din ce lume si din ce vulcan de sentimente a rasarit Carmen,... Si noi?!...
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri...
............................................
Iar in lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musuroae de furnici...
Am ajuns pe cheiul Dambovitei, indreptandu-ne spre Piata Ghica... Nici un trecator nu mai turbura trotoarele,... arborii dela Domnita Balasa adormisera,... doar auitul întunecat al orasului, mai luneca pe acoperisuri.
Luminile de pe maluri, fulgerau in coama turbure a valurilor... Si Antemireanu incepu, amestecand in galgaitul zugrumat al apei, poezia dureroasa a lui Verlaine:
Roule, roule ton flot indolent, morne Seine,
Sous tes ponts qu-environne une vapeur malsaine.
Bien des corps ont passé, morts, horribles, pourris,
Dont les Ames avaient pour meurtrier Paris.
Ascultandu-l mereu, ne-am trezit tocmai langa biserica lui Bucur...
L-am adus pan-acasa, in strada Doamnei, langa Creditul Urban... In "odaea" lui, o dezordine cumplita: Pe masa, la capetele calimarilor, doi munti de reviste, ziare si scrisori;....toaa biblioteca ravasita pe jos;... patul nestrans!...
Camera aceea, mi-a facut intotdeauna impresia unei colivii, in care se zbate un vultur!...
La inceputul verii anului l898, guvernul vrea sa sărbătorească cu mare fast, implinirea a 50 de ani dela revolutia pentru "Libertate, Fratie, Egalitate", voind, totodata sa arate prin aceasta, ca meritul de a se fi castigat aceste drepturi ale omului, i se cuvine pe de-a intregul. Cu acest prilej, Epoca propune sa revizuiasca acest proces, cercand documentele timpului, si, publicind, mai multe zile in sir, o serie de lamuriri, si, evident, si mustrari. Printre altele, aceia de a fi lasate sa cadă in uitare, sau chiar de a fi trecut sub tacere, meritele lui Eliad, in pregatirea tineretului dela l848. Nu stim ce va mai fi scris alte ziare despre acea sarbatoriire, reportagiile Epocei spun ca s-ar fi organizat procesiuni de copii de scoala și societati evreiesti, care au defilat cu steagurile lar.
Cu documentatia amanuntita asupra acestui moment istoric, cine altul putea fi insarcinat, din redactie, decat Antmireanu, care, in plin clocot al talentului si tineretii unui temperament pasionat pentru idei și idealuri, gaseste in aceasta epoca a Bucurestiului dela 48, elementele necesare unui roman istoric. Imboldul de a scrie un roman, era, de altfel, in acel moment, puternic la Antemireanu. Avea 21 de ani și o situatie invidiat in presco cultura serioasa ce nu-l desradacinase, ramanand cu aceeasi dragoste in suflet pentru satși prietenii lui tarani, plin de toate visurile si idealurile ce se revarsau din abondenta unei inimi si unei minti de structura taraneasca. Proectul unui alt roman, ce il desvalue in publicarea unui fragment intitulat "Pastile fara prihana" (8 Aprilie l898), este parasit consacrându-se cu pasiune cercetarii epocii revolutiei dela l848. Deci, axa în jurul careia se invarteste actiunea romanului, este aceeasi revolutiea este motoruforta dinamică. Procesul acestei revolutii trebue sa fi fost desbatut cu foarte mare pasiune atunci la 98, de vremece Antemireanu spune, intr-un articol ce a precedat publicarea romanului in foileton:
"Am voit in acest roman sa fac istoricul Revolutie dela l84m-am desbracat de orice idee preconceputam cautat in marturiile vremii adevarata directie. Am pus ceeace mi s-a parut adevarat, fara nici o influenta străină."
Iar mai departe:
"Nu m-am gandit de loc sa magulesc mandria nationala in paguba adevarului."
Sa nu se creada insa că romabul are carecterul uscat, didactic, al restaurarilor, dupa cum nu sustine nici o tezA cu scop politic. Ceea ce l-a interesat si a cautat s-a patrunda cu deosebire a fost viata intima de atunci, relatiile familiare, obiceiurile, starea Bucurestilor dela l848. Ceeace remarca in cercetarile lui e faptul ca evenimentele de ordin politic prea putin de ordin social au absorbit pe toti scriitorii de atunci. Antemireanu a izbutit intr-adevar sa reinvie acea epoca, imprimand romanului atmosfera timpului, stilul. Nu pot sa nu amintesc aici cat de mult placea, tocmai pentru aceasta calitate, raposatului fost presedinte al Academiei, Ioan Bianu, acest roman, si gasea ca trebue scos la lumina, publicat in volum. D. Gh. Baiculescu cred ca poate confirma aceasta.
Unul din personagiile reusit inchegate este desigur acel Iorgu Saculici, bon jurist de origini neromanesti, cu idei socialiste de import, profitor de situatii turburi, lingusitor al poporului - tip de demagog -, in construirea caruia Antemireanu si-a putut pune in evidenta tot spiritul lui de ironie necrutatoare. Iorgu Saculici, regizorul unor miscari de strada, agentul propagator, oratorul in surdina, este ajutat de doi mahalagii ciomagasi, fara capatai, cunoscuti la Agie si pentru alte fapte decat aceia de propagandiști ai revolutiei pentrtu libertate, Fratie si Egalitate, numiți Pirosca si Basma. Sunt doua tipuri episodice, dar foarte pitoresti, si, am putea zice, actuale inca.
In ceeace priveste pe campitan Costache Chiorul, autorul tine sa-i spue ca "a trebuit sa alerge - pentru redarea lui-" și la ajutorul imaginatiei atunci cand marturisirile orale singurele isvoare pentru viata lui Capitan Costache, acela despre care Bucurestenii dela l898 nu stiau decat ca era sbir al Agiei si om fara Dumnezeu, nu erau suficiente. In tinerețea lui Antemireanu mai erau batrani cari traisera evenimentele dela 1848.
Capitan Costache este personajul central al romanutui si intruchiparea răului poate.
Antemireanu spune c-a avut in vedere clarificarea epocei dela 48 a adevarului, preocupandu-l insa cu deosebire starea și obiceiurile, limbă, portul, imbracamintea ilustra, invalmasagul de curente si influente, si la ce anumite straturi ale societtitii prinsesera insa, marturiseste la sfarsitul urmatorului pasagiu: "Deabia au trecut cincizeci de ani dela Revolutia din l848, si patimile sunt inca vii, resentimentele inca puternice. Când am scris pe Capitan Costache nu m-am gandit insa catusi de putin macar, la aceste nimicuri efemere. Am cautat, totodata, sa subsumez intregul comunei idei mai filosofice, mai inalte, pe care o las in seama cititorilor s-o afle". Aceasta idee filosofica, la Antemireanu ce alta marca putea sa aiba dexat aceia a spiritualitatii crestine? Dar cu o umbra de pesimism. Cuvintele spuse de eroul de prim plan al romanului, Radu Creteanu, devenit apoi calugarul Rafail, ne desvalue acesta intentie a tanarului autor. Binele e dincolo de viata. Pe lumea noastra pamanteasca biruie raul. Iar in epilog, acelasi personaj spune:
"Cred, si mi se pare ca e un fapt ce s-ar putea dovedi stiintificeste, ca ce a fost bun si frumos in omenire merge catre sfarsit."
Acest Radu Cretescu, cu o participare destul de insemnata in actiunea romanului, este un tanar discipol al lui Eliade și elev la Sf. Sava. Locuieste in gazda la jupan. Tudose, staroste de negustori, om respectabil, de fata caruia, Elencuta, este îndrăgostit Radu. O dragoste nemarturisita, deci nerealizatt, intre acestia intervine geniul rau al lui Capitan Costache, caruia îi place fata, si, intro zi cand parintii lipseau de acasa oamenii lui o rapesc, ducand-o la una din casele tainuite din mahala, ale acestuia. Mobilul pentru care intra in organizatia revolutionara tanarul Radu este ura impotriva acestui om, urat si rau ca un demon, spaima negustorilor, dusmanul inversunat al tineretului insurect, sluga lui Villară, sfetnic lingusitor si nesincer al lui Bibescu Voda. Acest tineret insurect, al carui idol era Eliade, se facuse vinovat de calcarea unui articol din Regulamentul Organic, prin care se interziceau unele jocuri cu carcter traditional romanesc. Jucasera Geamala a doua zi de Paște, pe cand poporul petrecea adunat la iarba verde, cu lautari, cântece si scranciob, in Dealul Spirei. Asa incepe intriga romanului.
Dintre personagiile istorice Voda Bibescu ocupa un loc destul de important in roman, si e zugravit in culori simpatice
Eliad, poate ceva cam nebulos infatisat, este prezentat ca elementul de pondere in dezordinea revolutionara.
Dar atentialui Antemireanu se indreapta si asupra massei, incercand sa patrunda in sufletul ei, cu prilejul acestor miscari de caracter national. Esteo preocupare statornica la el sentimentul colectiv al massei si ne arata, aceasta in Notele din Paris scrise cu prilejul serbarilor dela 14 Iulie...
"Ceeace mi-a placut insa indeosebii și m-a făcut sa ma gandesc cu jale la tara noastră, este modul cum simte francezul intro zi ca l4 lulie. Fizionomia zilei o da sentimentul acesta, sentimentul patriotic, care patrunde toata lumea, dela presedintele Republicei la cel din urma lucrator. Niciodata nu-ti pare francezul mai mandru de a fi francez c la a l4 Iulie. Niciodatd nu am auzit strigand: Vive la France cu mai multa inima, cu mai multa pasiune. In strigatul acela se topea tot sufletul, toata fiinta multimei acesteia care e apucata de delir cand aude acordurile Marseillezei.”
Gasim pagini foarte frumoase in romanul Capitan Costache, si de o incisiva observatie despre modul cum reactioneaza masele populare in diferite imprejurari. Spiritul lui critic, lucid, îi da posibilitatea de a privi obiectiv desfasurarea, cat si mobilul (pentru unii profitori), a unor evenimente pe cari anumiti cronicari ai timpului, influentati poate de curente puse in circulatie de gasca politica, le prezenta sub o lumina ce machiaza adevdrul. La acestea, Antemireanu adauga o constiincioasa si amanuntita documentatie. In articolul ce precede aparitia foiletonului, el dda lista documentelor cetate.
Miscarea pornita din sentimente atat de generoase in Moldova, a fost, prin amestecul unor elemente dubioase, pusa intr-o lumina de neseriozitate, admirabil caracterizata printro zeflemisita zicatoare, foarte raspandita in popor, ca la papsopt. E ceeace usor accentueaza si autorul.
Oricum ar privi si judeca critica acest roman, trebue sa se ia in seama, ca in ciuda unei tinereti, ce se presupune dibuitoare, talentul a iesit biiruitor ceeace nu se refuza sa o se recunoasca chiar de catre neprieteni.
Pentru frumusetea idealurilor al caror curajos luptator a fost, se cade să-i inviam memoria si sa fie pus la locul pe care il merita, alaturi de cei care au inobilat scrisul. Antemireanu a fost in timpul sau si un deschizator de zari, in care traditia isi proecta razele pe cerul albastru al acestei tari, pe car3 el a iubit-o cu toata ardoarea unei inimi curate si romanesti.
APRILIANA MEDIANU
DIN VREMEA LUI "CAPITAN COSTACHE
PROLOG
Luntrea intra in largul apei, departindu-se mereu de satul Dobrotestilor, care ramanea in urma strans dinspre rasarit si apus de laturile secularei paduri a Vlasiei. Razele apusului tiveau un un rosu de sange creturile albastrui ale valurilor, impurpurau galbenele stufuri, odata cu varfurile pddurei care, din vremi ne mai stiute, vegheaza in preajma acelui faimos lac al Snagovului.
Gura parintelui Rafail nu mai tacea.
Avand grija sa conduca luntrea cu bagare de seama, ocolind cociocurile cari se iveau in lături, batranul meu insotitor incepuse sa-mi vorbeasca despre trecutul locurilor acelora.
Imi povesti lucruri din vremile de glorie când lantul acestei imense paduri se intindea peste trei judete, cand numai numele ei facea sa tremure de groaza inimile tuturor, îmi povesti apoi legenda mananstirei, ale carei ruine mai plang si astazi in ostrovul din mijlocul lacului.
Mai rar manastire in lume care sa aiba un trecut mai infiorator, ca acest locas de rugaciune, ridicat spre slava lui Dumnezeu, de acel Vladislav Voevod pe care istoria zadarnic incearca sa-l desluseasca din noaptea vremilor.
- Cate dureri, cat amar și câtă nedreptate, au intinat curatenia acestui sfânt locas! Zise parintele Rafail, clatinând din cap cu tristete. Cate gemete dureroase nu s-au isbit de nesimtirea pietrelor acestora! Cate blesteme nu s-au amestecat acolo, inuntru, cu zanganitul de lanturi, cu planete și cu oftari pline de obida! Fiecare colt de piatra din pardoseala bisericii acesteia e stropit cu lacrdmi fierbinti, e batatorit de fruntile smerite ale celor care se rugau cerului sa se milostiveasca de chinurile lor nedrepte!
- Vrei sa vorbesti de osanditii trimsi aici sa-si faca pedeapsa? Din vremea cand saptezeci dintr-ânsii s-au praibusit in apa?...
- Nu, dragul meu, ma intrerupse calugarul, nu vorbesc de criminali. Eu ti-amintesc de sufletele mari si curate care s-au ofilit aici, de fiii vrednici ai tarii, de boerii surghiuniți aici din porunca vreunui domn rau sau banuitor.
Mi-amintii atunci de vremurile triste si nesigure prin care a trecut tara noastra, de Domnii cruzi, de vremea când nu stiai da a doua zi te vei scula in patul tau sau te vei pomeni la zece poste departare, in vr-un beciu, sau in curtea unei mastiri singuratice.
Si-mi reveni in minte chipul cuvios al nefericitului postelnic Constantin Cantacuzino, sugrumat intre aceste ziduri, de oamenii lui Grigorascu Ghica, prin intrigile lui Stroe Leordeanul, ale lui Radu Postelnicul si ale altor suflete pizmase.
Sa fi fost omul de sapte palme in frunte si bogatiile lui Iov sa le fi avut, la un singur cuvânt Domnului, la un singur semn era aruncat in lanturi si trimis sa putrezeasca in singuratatea vreunei manastiri sau in fundul vreunei temnite umede si murdare. Intre zidurile acestea, atati fruntasi ai tarii s-au mistuit de setea razbunarii, sau de dorul celor iubiți ramasi acasa in chinurile spaimei, cu lacrimile in ochi, cu inima stransa, batand matanii la icoana Maicii lui Dunmnezeu.
Dar parintele Rafail imi curma firul visarei mele.
- Aici s-a ofilit doui ani de zile marele boer Mitica Filipescu, zise el cu vocea-i trista. Ce suflet mare si cald!
- L-ai cunoscut, parinte?
- Da, pe vremea cand am intrat la Sf. Sava.
L-a surghiunit Voda Ghica, l-a trimis aici si doui ani de zile a fost tinut cu picioarele in apa... Campineanu, soțul lui de munca, a fost dus la Margineni...
Urmara cateva clipe de tacere, in care batranul calugar continuand sa vasleasca, privea in apa limpede, usor legana ta de o adiere ce venea dinspre apus.
Cand ne apropiaram ca la doua sute de pasi de Ostrov, parintele Rafail, cu o lovitura de lopata, carmni luntrea spre dreapta, luand-o spre Coade, un sat asezat pe marginea de Nord-Est a lacului. Acolo trebuia sa facem niste cumparaturi de pește pentru sarbatoarea Preobreajenului care era a doua zi.
Ruinele manastirii rămâneau in urma noastra, invaluite in tristetea trecutului lor, tristete care parea si mai patrunzatoare în melancolia ultimelor raze ale apusului.
Umbrele manastirii, cari se intindeau peste luciul apei, pareau ca urmaresc pe batranul meu insotitor, caci, la vreme, acesta intoarse capul, le privi catva timp, adânc si greu, ca in prada unei amintiri dureroase.
Eram curios sa cunosc ceea ce se petrecea in sufletul parintelui Rafail vedeam bine ca nu numai trecutul istoric;acestor locuri il facea atat de trist. Doream sa aduc iar vorba despre manastirea Snagovului, cand el imi lua cuvântul, spunandu-mi cu un glas de neinteles regret.
- Vezi, intre zidurile acelea vremuite, am stat si eu intemnitat seapte luni de zile amare.
- Sfintia ta? Cand, si de ce? il intrebai eu incremenit de mirare, privind la barba si la parul alb colilie al părintelui Rafail.
Sfintia ta?
- Da, eu, care-ti vorbesc...
- Dar când?
- La 48... dupa revolutie.
- Si de ce, parinte Rafail?
- Pacatele tineretilor! ofta monahul clatinindu-si capul.
- Cum? Ai luat parte la miscarea dela l848 si nu mi-ai pomenit niciodata?
Batranul calugar tacu o clipă apoi raspunse cam in sila:
- Ar fi prea lung sa-ti povestesc toate, pe sartul lor, cum si ce fel... Si apoi sunt, amintiri pe cari e mai bine sa nu le mai rascolesti niciodata.
Aerul si tonul cu care-mi fura rostite aceste cuvinte, ma facura sa banuesc ca parintele Rafail, poarta in suflet o rana veche, adanca si tainica. Acest lucru facu sa-mi para si mai curioasa, si mai enigmatica, fiinta aceasta pe care o cunosteam de patru ani, la care ma duceam in toate verilea sa stau cateva zile, dar despre care nu stiam altceva decat ca-l cheama Rafail, ca e cel mai batran din manastirea Caldarusanilor si un om plin de carte si de intelepciune.
- Si n-ai sa-mi povestesti si mie amintirea aceasta, niciodată?
- Cine stie!... Poate ca intr-o zi o sa afli tot... E un adevarat roman ceea ce vei auzi. Dar acum... nu mai starui. Aduti aminte de vorbele lui Aeneas: Infandum regina jubes renovare dolorem...
Parintele Rafail cunostea limbileice la perfectie si o mare parte din bogata lui biblioteca o formau cei mai ceautori latini si greci.
Pentru mine cuvintele lui erau din ce in ce mai enigmatice si in tacerea serii, care incepuse sa-si astearna umbrele, calugarul Rafail, cu barba lui patriarhala, cu rasa-i neagra, cu aeru-i trist, lua in ochii mei aparenta unei fiinte bizare, stranii care venea sa-mi descopere o taina adanca, vrednica de gloriasele vremi ale romantismului medieval.
Taceam, dar pe batran parea ca-l scormonea ceva inima.
Dupa cateva clipe, ma intreba pe neasteptate:
- Ai auzit vreodata de Capitan Costache Chiorul?
- Spaima Bucurestenilor dela 48? Cum nu!
- Ei, el e pricina daca ma vezi azi asa cum sunt si ca toata viata mea a fost mai mohorita ca vesmântul acesta care-l port acuma!
- Capitan Costache?
- Da, el!... Cu toate că adineaori te-am oprit sa mai intrebi ceva despre viata mea, dar... nu stiu cum... azi am chef de vorba....Poate n-o sa mai traesc mult si e mai bine sa știe si altul, dupa tine, cate ai avut de indurat.
Am sa-ti povestes cand vom fi pe drum...ba nu, acasa. Acolo o sa fim mai linistiti... Fac, ce ma jurasem sa nu fac niciodata. Dar acum sa ne grabim, ca s-a inserat si o sa ramanem fara pește.
Dupa mai multe cercetari si targueli ne-am intors cu luntrea la Dobrotesti. Aici ne astepta trasura.
Peste o jumatate de ora eram pe drum catre Caldarusani. In tot lungul acestui drum, care tinu mai mult de doua ore, parintele Rafail mi-a vorbit mereu despre revolutia dela l848.
Si cu toate ca impartaseam multe din vederile sale, totusi l-am privit uimit cand mi-a spus deodata, drept corolar al unor consideratii pe care le facea asupra spiritului dinaintea Revolutiei.
-... gandit mult la oamenii cu cari am trait pe atunci pe toti i-am cunoscut bine si trebue sa marturisesc; revolutia s-ar fi putut amana, sau chiar inlatura, foarte ușor, daca din cei trei oameni cari ar fi putut sa faca aceasta, doi ar fi voit si al treilea ar fi avut mai multa putere...
- Si cari sunt acei trei oameni?
- Unul e Voda Bibescu, altul e Eliad si al treilea... Al treilea?
- E un om care avea prea putina cultura si puterea atarna de altii.
- Si cine era acela?
- Poate o sa zambesti, cand vei auzi, cum ar zambi oricine. Omul meu a jucat, ce e drept, un rol de a doua mana, dar era singurul om energic din partea carmuirei era mana de fier a guvernului, de care tremurau toate si toata negustorimea Bucurestilor: era capitan Costache.
- El?
- Da, cu salbaticia firei lui, cu faima grozava de care se bucura, ar fi putut sa faca mult, foarte mult ar fi impiedica miscarea noastra, daca voie i se da de sus, mai din vreme poate.
- Daca? intrebaiu eu, intrigat de modul brusc in care rupsese firul vorbei.
- Daca nu ar fi fost intamplarea cu mine... raspunse parintele Rafail, cazand pe ganduri.
- Și ce intamplare?...
Dar, intrebarea mea nu primi ca raspuns decat o usoara clatinire din cap, si pana ajunseram la poarta Caldarnilor, batranul monah nu mai rostd niciun cuvant.
Cum intri pe poarta cetatii, in manastirea Caldarusanilor tinand pe mana dreapta, aproape de Arhondarie, dai de o casa înaltă, curată, sindrilata și a carei fatada e ascunsa de niște frumoase bolti de vita.
Acolo statea data parintele Rafail.
Cunoscusem pe acest calugar intro vara cand ma dusesem sa stau cateva zile, ca de obiceiu, la Caldarusani. Un alt calugar, oarecare spita de rubedenie cu mine, ma duse la chilia acestui enigmatic monah, care era una din curiozatile manastirei.
Am stat atunci, intaia oara, la parintele Rafail, mai bine de patru ceasuri, atat de robitoare îi era vorba și atât de placut felul lui de a se exprima. Vorbea mai elegant si mai curent decat un tanar din zilele noastre si-i era cuvantul bland, cumpanit si dulce avea cunostinte intinse si sigure in domeniile literaturii.
Cat am stat in vara aceea la Caldarusani si apoi de cate ori m-am dus acolo, toata vremea mi-am petrecut-o cu parintele Rafail. Mergeam amandoi sa ne plimbam prin Vlasia, ori ma lua in luntre, pe lac si pe cand el vorbea sau pescuia, eu i-admiram chipul de batran frumos, cu barba-i alba, mare, luminat de doi ochi patrunzatori, dar tristi, tristi adanci; ca si vorbele lui. Caci, oricare ar fi fost subiectul, parintele Rafail il deasura intotdeauna cu aceasi adanca tristete în cuvant.
Multe nopti, am petrecut acolo, in biblioteca lui, asculandu-i cu nesat cuvintele-i pline de rost si invataminte.
Din cele patru incaperi pe care le avea, cea mai larga si mai frumoasa era camera rezervata bibliotecii, alcatuita din carti latinesti, grecesti, frantuzesti si romanesti, randuite cu gust si cea mai mare parte frumos legate si etichetate.
Cele mai multe erau de literatura si de filosofie veneau apoi cele istorice, dintre care foarte multe privitoare la epoca de la l848 se aflau de asemenea numeroase carti teologice si in genere, de literatura bisericeasca, pura.
O fereastra a odaii acesteia dadea spre lacul care incinge aproape toata manastirea, iar o alta se deschidea pe o perspectiva minunata de o parte padurea Vlasiei, de alta campia neregulata, peste care se desemna fasia albicioasa a șoselei care duce spre Fund si Balta Doamnei.
La fereastra care da peste lac era asezata o masa birou, mare, plină de numeroase obiecte de lemn sau de piatra sculptate de călugări câteva iconițe prinse în rame înflorate, cărți, și hârtii aruncate de-a-valma. Lângă masa aceea, în noaptea de 5 August l89... părintele Rafail a început povestea întâmplărilor pe care cititorul le va vedea desfășurându-se în paginile acestui roman... Bătrânul călugăr e mort de mai mulți ani. Ceasul din urmă l-a apucat pe neașteptate agonia a fost scurtă; moartea s-a purtat cu el mai bine decât viața. Frumoasa și bogata lui bibliotecă a trecut în avutul manăstirei, iar casele sunt locuite de un monah căruia părintele Rafail i le-a lăsat prin testament. Prea mult încercatul bătrân se odihnește acum, în cimitirul mânăstirei; o cruce de lemn, strâmbă și înegrită de ploi, plânge singură la căpătâiul mormântului acoperit de bălării și de uitarea omenească.
PARTEA I
CAPITOLUL I
Asupra intregului oras al Bucurestilor duhul veseliei intinsese aripile binecuvantate.
Dela Vitan si pana la Obor, dela Mitropolie pana la Tei, locuitorii cetatii lu Bucur sarbatoreau Invierea Domnului, cu inima multumita, cu gandul impacat, sub cerul limpede al unei zi de April.
Era a doua zi de Paste l848.
Bucurestenii petreceau dupa gust si dupa obiceiul ramas din stramosi prin curtile lor si mai ales prin ne-numaratele gradini ale orasului, indeosebi gradina lui Hagi Ilie din Calea Vacatilor, gradina lui Procopie de pe Podul de Pământ, frumoasa gradina a lui Stater, din dosul Cismigiului, apoi "La zece mese", de pe Podul Targului de afara, "La putu cu apa rece" din Poterasi, Gramon, Gusi, Braslea si mai cu seama, spatioasa gradiina a Filaretului, erau niste adevarate furnicare de lume, in care se impestritau porturile cele mai felurite, chipurile cele mai variate, meseriile cele mai deosebite.
Scriitorul dela logofetie, in costum nemtesc, zidarul cu pantaloni largi și creti, cu ilicul plin de gaitanuri incolacite in chipurile cele mai maestrite, pe piept, pe poale si pe mâneci, fierari, dulgheri, islicari, panzari, caldarari cari mai purtau traditionalele calpace si scurteici cu blana, apoi numeroși tigani de prin curtile boeresti, fuduli si tantosi, toti se plimbau, vorbeau, radeau, sau, stand roata imprejurul vreunui miel fript, chefuiau sub vreun arbore mai retras, pe cand tarafurile de lautari, in batranestile lor antiriuri, si giubele cantau cantecele de veselie ale poporulu romanesc.
In gradini, prin curti, pe poduri, impestritarea bizcostumelor, simboliza confuziunea, zapaceala care incepuse bantui spiritele.
Costumele nemtestesti se amestecau cu vechile porturi orientale. Colea vedeai minteanul de citarie, fermeneaua de postav, calpacul, giubeaua, caciula cazaceasca si rar, la câte un negustor batran cu barba si parul alb, mai vede postav in patru colturi, ramasite dintr-o vreme foarte apropiata, dar care incepuse sa para mai departata decat vremea legendarului Ciubar Voda.
La cocoane si jupanese aceeasi amestecatura.
Aici vedeai vre-o jupaneasa mai cuprinsa, dar mai trecuta, purtand rochie de gros de Berlin, cu fața ca gusa porumbului, cu maneca impodobita cu doua sau trei randuri de bolduri, cu pantofi colorati si ascutiti, legata la cap cu calemcheriu in flori, apoi, mai dincolo, imensul malacof si palaria cu fundul înalt, care navalisera din Apus si cotropisera aproape tot gustul bucurestencelor noastre. Haina nemteasca la barbati si moda frantuzeasca la femei, era elementul prin excelenta dominator, la epoca in care se petrec evenimentele la care vom face pe cititorul nostru sa ia parte ca privitor. Marsandele de moda isi facusera aparitia, la ele alergau bucurestencele noastre sa-si cumpere palarii cu blonduri si anveluri cu penele raiului cu dantele de Liege.
Toate acestea le putea vedea spectatorul curios si mai bine daca ar fi pornit buna oara dela Dambovita, pe Podul Mogosoaiei, in sus spre dumbrava Banesei.
Pe Podul Mogosoaiei trecea lumea cea mai bung si in special boerimea care se ducea sa petreaca pe campiile dela Herastrau sau dela Baneasa. Pe acest Pod se putea vedea in deosebi puterea covarsitoare a spiritului occidental.
Costumele boerilor nostri erau cu totul europene. Haina neagra a barbatilor, capela si malacovul femeilor, defilau pe dinaintea privitorului pedestru, caci boerii treceau călări, în calesti, sau in noile gabriolete, trase de cai ageri si conduse de bicigasi carora incepuse sa li se dea numele modern de vizitii imbracati in uniforma timpului: dulama incretita, incinsi peste mijloc cu un brau lat, de boccea, in care era infipt un cutit cu lungi prasele de argint. In cap, vizitii purtau caciuli inalte de postav negru, cu fund alb de matase.
La spatele trasurii era ungureanul in vengherche, sau arnautul invaluit intr-un vestmant lung, la fel cu toga romana.
Mersul trasurilor pe Podul Mogosoaiei, era destul de greoi din cauza hurducaturilor si mai ales din pricina ca, cu doua zile mai inainte, in Sambata Pastilor, plouase mai toata ziua. Cu toate ca Podul acesta era dintre putinele uliti pietruite dupa Voda Ghica, insa acea pietruire era facuta, in mod primitiv numeroasele lacuri cari se formau pe strada, ascundeau colturile ascutite, sau prea mult scose afara ale caldaramului. Totusi boerii nostri nu bagau de seama acestea mergeau sa petreaca, cu o ravna tot asa de mare ca si a poporului de jos.
Astfel, rand pe rand, caleasca da calea si gabriolete dupa gabriolete, se adunau de prin Dudesti, de pe calea Vacarestilor, din Isvor, din Stelea in sfarsit, in cele patru parti ale Bucurestilor si, fie pe la Dambovita, fie pe la casa Damaroaiei, fie pe ulita de la biserica Sarindarului, intrau toate pe podul Mogosoaiei, care in timpul din urma incepuse sa fie locuita in mare parte numai de boerimea tarii.
Pe Podul Mogosoalei, gabrioleta care o lua pe langa Dambovita din capul ulitii, trecea pana la Sarindar, lăsând în urma de o parte si de alta casa Vacarestilor, casa familiei Bel, hanul fost odata casa familiei Filipescu, casa Castris, Damaris, casa Grecenilor, apoi dela Sarindar inainte se insira pe dreapta si pe stanga intre cele mai mari si mai frumoase cladiri: casele Cocorascului, hanul mitropolitului Filaret, casa Golescului, casa Slatineanului, unde era sala de bal mascat, iar in curte teatrul operei italiene, casa Lahovari, casa Ion Ghica, casa familiei Arion, manastirea Cretulestilor, casa familiei Desliu, a familiei Grigore si Iordache Filipescu, vatra familiei lui Nicolaita Filipescu, vatra vornicului Stirbei, metohul Episcopiei Ramnicului, casa lui Iancu Filipescu, a familiei Gradistenilor si tot asa, casa boereascd, dupa casa boereasca ajungeau la marginea Podului Mogosoaiei, de unde o luau spre Soseaua, atunci noua, a lui Kisselef si care astazi e locul favorit al plimbarilor noastre.
Mai toate casele acestea erau imprejmuite de curti largi, erau zidite in acel stil vechiu, romanesc, o amestecatura de stil bizantin si gotic cu numeroase colonade facute din trunchiuri de arbori si acoperite de huma varuita, felurite sculpturi in gips, cu pridvoare si cu invelisuri de olande sindrila, scoase afara cu cate trei sau patru palme.
Daca pe din afara casele prezentau o eleganta indoelnica, in interiorul lor, insa, inchideau bogatii imense, un lux fără pereche, tot ceea ce Tarigradul, Parisul și Lipsca produceau mai fin si mai costisitor.
Dar, sa ne departam de vechea sosea a serdarului Mogoș, sa lasam echipajele luxoase ale boerilor si, mergand pe lângă fantana dela Zlatari, in susul Dambovitei, pana la podul dela Mihai-Voda, pe care il vom trece, s-o luam pe ulita Isvorului si, tot mergand pe aceaa ulita, vom ajunge in Dealul Spirei, locul de preclilectie in care orasenii mai obisnuiau încă pe acea vreme sa petreaca sarbatorile Pastelui.
In drumul nostru, de o parte si de alta vor ramane maidane mari, locuri virane, uliti stramte, case mici in curti mari pline de pomi roditori.
Ar fi trebuit, insa, curiosului hotărât sa mearga dela Zlatari si pana in Dealul Spirei, multa ravna, multa deprindere mai ales multă tarie sufleteasca, spre a vedea toate aceste lucruri dimprejurul sau. Baltoacele aproape eterne, de prin mijlocul ulitelor, faceau mersul afara din cale anevoios. Trebuia sa ai multa bagare de seama si multe zig-zag-uri trebuie sa faci spre a le ocoli pe toate. Trecand insa peste toate aceste lucruri de mai putina insemnatate, ia-ne ajunsi in dealul pirei.
Maidanul gemea de lumea inghesuità imprejurul celor patru dulapuri mari, in care se iarteau flàcàiifetele ma;copiii.
De jur imprejurul acestor dulapuri pe pamantul plin de coji de oua rosii, stateau turceste oameni si femei in vârstă asezati peste o velinta vargata si priveau cu ochii plini de multumire la tinerele lor odrasle, care se roteau in văzduh, in policioarele de lemn ale dulapurilor.
Imprejurul lor misuna multimea celor cari nu-și găsiseră sau nu aveau de gdnd sa-si gseasca un locsor de stat jos. Mai incolo hore intinse alcatuite din tineri în haine nemțești negre sau pestrite, din femei si fete mari, se miscau veseli dupa viersul lin al cobzelor și lautelor. Iar pe sub umbrare le de langda dulapuri, batrâni si tineri, femei si copii in grupuri se veseleau la glasul altor cobze, altor Mute si altor voci ale acelor trubaduri nationali.
Romanul, pe atunci, ca si acum, nu facea nici un chef fara lautari si, de lautari, n-aveai unde sa te misti in ziua aceea, pe maidanul din Dealul Spirei.
Ici, dupd gustul unui tanar hamorarist, un lăutar din Scaune canta:
Arza-ti rochita pe tine
Cum arde inima-n mine!
Dincolo un altul zicea pe acelasi gust:
Cine la amor nu crede,
N-ar mai calca iarba verde.
Mai colo, unul striga, la un grup de chefuitori:
Rața ici, rata colea,
Rata paste papura.
Iar altii cu toata duiosia plina de ahturi ale batranetii lor, cantau de mama focului: luna e lumina lunii, cuculet penita sura, nu ma pedepsi stapana, in sfarsit, tot cântece la moda pe vremurile acelea. Rar cate un negustor batran imbadaat in antiriu si giubea mai poruncea, amintindu-si de tinerețe, a-i zice lui pe coarda cea groasa, cele prea mult iubite odinioara: psitri ohlia mu ori feretri vali. Sotiile și fetele lor, care incepusera sa apresiasiseasca din spusele altora, muzica straina cereau marsul lui Napoleon, valsurile lui Lanner si ale lui Strauss...
Prin multimea aceasta sgomotoasa, adaogandu-si strigatele lor ascutite, umblau simigii cu table rotunde, bragagii, salepgii, alunari, vanzatori de dulceturi, tot atatea costume deosebite cate meserii aveau si cate nationalati reprezentau fiecare.
De oglindàdata, la ora pe care o pomeniram, dinspre cazarma pompierilor, se ridica o galagie imensa: chiote, rasete, cântece de lautari, precedate de o mare inghesuiala de lume. Cei depe la mese se sculara in picioare, horele se intrerupserk, dulapurile incetara din invartirea lor, odata cu cantecele de lautari: toti se uitau in partea dincotro venea larma.
Atunci, din marginea maidanului, precedata de o lume imensa, se vazu venind o momaie de femeie urisa, inalta de vreo trei stanjeni, drept cap avand o oglinda acoperită de numeroase coarde de sic, cu trupul gros ca o butie și cu un costum foarte ciudat.
- Geamala! Geamala! strigara toti intr-un glas, plini de bucurie.
- Geamala? intreba un scriitor de la logofetie, care ascultase pa atunci viersul infocat al unui cantec de amor. Geamala? Dar e oprita de Regulament? lar niscaiva elevi dela Sf. Sava! De-o auzi capitan Costache, e vai si amar de pielea lor.
Cortegiul Geamalei trecea însă fără pasare, prin mijlocul gloatei, care o aplauda frenetic.
Ce era Geamala? Un joc cu care bucurestenii noștri pana la Regulamentul Organic, se desdatau, vazandu-l pe ulițele sau prin curtile lor, de la Paste si pana la Rusalii. Era un fel de simbolizare a puterilor Naturii, cari reinviaza in primavara si consta din urmatoarele:
O momaie de femeie uria, inalta de trei stanjeni, avand doua fete, inlocuite cu cate o oglinda mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cat o butie, juca incet dupà cântec ul lautarilor, miscata de un om, care era inauntrul ei.
Geamala era pe dinauntru tesuta cu cercuri si pe dinafara acoperita cu hartii colorate, purta cămașă alba, la spate cu fote, in fata cu pestelca, rosii amandoua si pline de caturi.
Avea patru maini: impreunate doua cate doua pe piept și la spate, in cele din fata tinea un buchet de flori.
Geamala era usora si astfel omul dinauntrul ei o putea misca lesne si cu ajutorul belciugelor. Ea juca pe strada și oamenii o chemau prin curtile lor, asa cum in zilele noastre se chiama steaua sau calusarii.
Dupa cum zisese, insa, scriitorul dela logofetie, jocul acesta fusese oprit odata cu punerea in aplicare a Regulamentului Organic, printr-un afia special.
Dar, desi toti stiau asprimea cu care se aplicau legile pe vremea Protectoratului, veselii privitori din Dealul Spirei tarati de bucuria ce le aducea acest joc atit de acut odinioara se inghesuiau cu mic cu mare imprejurul Geamalei, scotand strigate de bucurie si de aprobare. Geamala era precedata patru lautari care ziceau cântecul obisnuit la acest joc si era urmata de patru tineri, cu mustata abia mijinda, imbracați cu surtucuri negre, cari acompaniau din gura pe lautari.
Pe cand jocul era in toi si veselia lui se impartasise intregei multimi care inconjura alaiul, din partea opusa cazarmei se produse o invalmaseala neprevazuta.
Se auzeau tipete și ragnete, injuraturi și blesteme - dintre cari se deslantui un strigat inspaimantator care zapaci toata multimea adunata pe maidan.
- Capitan Costache! Vine Capitan Costache!
Femeile si copiii incepura sa tipe, bărbații se ingalbenira ca ceara, toata glota incepu sa fuga, care incotro vedea cu ochii, inghesuindu-se, calcandu-se unii pe altii, imbranci du-se, zgiriindu-se ca sa se poata departa mai repede. Trasnet cazut in mijlocul unei serbari, n-ar fi produs atata spaima... n-ar fi sugrumat de groaza atatea inimi, ca numele aruncat in mijlocul acelei multimi.
Si, in urma acestei turme ingrozite, cu garbaciul lui cu douasprezece varvarichiuri, Capitan Costache Chiorul, în fruntea a sease dorobantiari, venea in goana calului, izbind in dreapta si in stanga, glont spre locul unde se vedea inca Geamala trantita la pamant, cu oglinzile sparte, părăsită de toti cati o inconjurasera pana atunci.
Purtatorii se ascunsesera in lumea care facuse un gol imens imprejurul ei.
In urma dorobantilor ramaneau copii călcați, obrazuri taiate de bice, urechi crapate, spete invinetite, fara ca un singur glas sa indrazneasca a striga impotriva acelei cruzim care intinase cu sange nevinovat sfanta sarbatoare a ispășirii tuturor.
Cand Capitan Costache ajunse langa momaia rasturnata, nevazand pe nimeni imprejurul ei, turbat de furie, se repezi spre multimea înfricoșăta și inghesuita, si racni:
- Sa-mi scoateti pe smintitii care au adus mascaraua asta pe strada, ori va duc pe toti la Agie.
Nici un glas, nici un cuvant nu se auzi in multimea care se da mereu indarat. Biciul se ridica din nou și incepu sa loveasca. Iar tipete de durere, iar racnete, iar blesteme... nici un suflet de barbat.
Atunci, facandu-si loc prin multime, esi o figura cu mustati rare si ciupit de varsat care striga catre sbiri:
- Incoace Capitane! Incoace, sunt patru elevi dela Sf. Sava.
Capitan Costache, insotit de dorobantii sai, despica gloata cu lovituri de biciu si o lua la fuga, calcand tot ce era în cale spre partea pe care i-o arata spionul Agiei, care se pierdu în multime.
Cei patru tineri, erau intradevar, in partea aceea.
Trei se ascunsera repede in cate o pravalie si de acolo disparura prin curti si gradini, scapand de ochii vulturesti ai oamenilor Agiei. Unul insa tinut in loc de lume, taie maidansul spre cârciuma lui Matache Ciohodaru, o luă spre ulița de alături și de acolo trecu într-alta, care se făcea la stânga numaidecât. Căpitan Costache, deși slab de ochiu, îl zări și porni în goana calului după el. Dar, când ajunse în ulița pe care dispăruse junele, brațul de fier al Agiei trebui să se opreasca nedumerit. Ulița era lungă și dreaptă, dar nu se zărea nici picior de om. Unde și cum să-l găsească? Să caute prin toate curțile îi era ușor lui Căpitan Costache; știa că pe ulița aceasta stau tot negustorași mici și fricoși, dar se făcea prea multa tevatură. Două curți, însă, așezate chiar la începutul uliței, dădeau mai mult de bănuit. Fără să stea mult la chibzuială, lăsă cinci dorobanți la poartă, iar el, însoțit de un țigan înalt și spătos, intră în curte și începu să caute. Stăpânii erau duși și cercetarea lui Căpitan Costache fu zadarnică, ușile erau încuiate și zăplazul înalt. Junele putea să fie acolo. Când eși afară din curte, văzu mai pe toată ulița lumea stând pâlcuri pe la porți, uitându-se îngrozită la oamenii Agiei. La a doua poartă, Căpitan Costache fu întâmpinat de toată casa, în frunte cu bătrânul negustor, Tudose abagiul, fost pe vremuri staroste al isnafului său. Jupân Tudose cunoștea pe omul Agiei, de mai mulți ani, încă de pe când bătrânului îi mergea bine negoțul.
- Hristos a înviat, jupâne Tudose, zise Căpitan Costache, recunoscându-l.
— Adevărat a înviat, Căpitane. Da’ ce vânt te aduce încoace?
In vremea asta ochii lui Căpitan Costache căzură ara chipului frumos și curat al Elencuței, fiica bătrânului negustor. Descoperirea asta îi schimbă gândurile de până atunci; întoarse la dorobanți și le zise.
— Cinci din voi, să umble pe toată ulița și să bage bine de seamă dacă nu este vreo haimana. Tu să stai aci Gavrilă.
Descălecă, dete frânele calului în mâinile spătosului țigan, numit Gavrilă, apoi șchiopătând ca întodeauna, intră pe poartă.
— Iacă niște păcate jupân Tudose! Nici la o zi ca asta n-am liniște. Niște păcătoși de cărvunari s-au apucat să scoată pe uliță o mascara, împotriva ofisului domnesc. A înnebunit lumea și pace! N-aveau altă petrecere? Nu-s lăutari destui; N-aveau hori, dulapuri? Ce le mai trebuia să joace și Geamala.
— Au jucat Geamala? Cine? întrebă cu temere jupân Tudose.
Niște stricați de la Sf. Sava. Băeți fără minte...
— Ce-i drept ei nu-s de vină. Mintea lor e prea necoaptă... De vină-i Eliad, care le bagă în cap parascoveniile astea... Uf; Cum am ostenit! Dacă nu vă ărați o să stau puțin pe prispă
ai de mine, Capitane, poftim in ca bem un pahar de vin impreuna.
Intrara cu totii intro odaie cura, larga si bine îngrijită unde se afla o masa acoprita cu pahare, oua si friptura.
In tinda satea pitulat un taraf de lautari.
- Ati dat de bine, ciorilor, le zise Capitan Costache trecand pe lânga ei.
- Ce sa-i faci, sarutam mainile, maria ta!... cu ce am apucat! raspunse un tigan mai batran, pe cand ceilalti tremurau galbeni de spaima si se uitau unul la altul.
In casa se asezara la masa cu totii. Capitanul încă povesteasca, fara ca sa ridice ochii de pe Elencuta, care sta ca pe ghimpi.
- Pacate, taica, pacate!... sa nu-mi tihneasca nici ziua de azi! Dupa ce ca toata saptamana trebue sa alerg pe unde a intarcat dracu copiii (Elencuta si maica-sa îsi facura cruce pe ferite) apoi acum si-au facut de cap, hai sa scoata si mascaraua aia! Ce-i Geamala? Joc de copii fara minte. Da aprinde capetele oamenilor cu vorbele lor smintite, spun ca-i un joc al nostru, romanesc si daca au scos Geamala, cum va spui au scos-o numai ca sa atate lumea impotriva bunilor nostri apărători.
- Da' las' Capitane, nu te mai necaji acuma! Ia sa bem un pahar in cinstea zilei de azi, Il intrerupse jupan Tudose.
Ciocnira si baura cu totii.
- A dumitale este, jupan Tudose? intreba Costache, aratand la Elencuta.
- Fata mea, Capitane, atat mi-a dat si mie D-zeu!
- Sa-ti traeasca si sa te bucuri, ca ai de ce! adause omul Agiei, neslabind din ochi fata.
- Apoi atata bucurie am și eu cu maica-sa, la batrinetele noastre, dupa cate am avut de suferit.
Capitanul se scula.
- Va multumesc de cinste, si sa ma iertati ca trebu e sa plec,...N-ati vazut p-aici pe vreo haimana d-alea?
- De unde Capitane!? Noi ne vedem de petrecerea noastra cu nepotii.
- Apoi ramâneti cu bine! zise Capitan Costache, iesnd pe ușa.
- Sa dea Dumnezeu noroc, Capitane, raspunsera toti, petrecand pe suparatorul musafir.
Omul Agiei incaleca, isi chema dorobantii si pleca la capul ulitii, insa se opri si dupa cateva minute de vorbă cu doi dintrinsii, o lua inainte disparand dupa colt. Cei doi dorobanti ramasera locului, apoi o luara incet indarat, mersa la carciuma lui Iordan, care era in mijlocul ulitei, descaleca ră asezandu-se la o masa afara și cerura de bautura. Acolo, cu ochii vesnic spre curtea lui jupan Tudose statura tarziu din noapte.
In casa fostului staroste, dupa ce se asigurarea ca temutul om a plecat din partea locului, Mos Tudose cu toti musafirii, In numar de cinci, cu nevasta si cu fiica sa, incuiarA poarta si intrara in casă patrunsi de gânduri ingrijoratoare. Cheful era stricat. BAtranii se asezara cu totii, tacuti, cu fruntea incretita, cu inima invaluita intrun giulgiu rece.
Zadarnic guresul Ilie Postovaru, nepot de sora a lui Jupan Tudose, mai incerca sà spuna cate o gluma si sa readucă veselia.
Odaia, care cu cateva clipe mai 'nainte, nu putea sa incapa de veselia mesenilor, acum parea ca un duh întunecos invaluit in aripile-i mohorite.
- Sa nu zic intrun ceas rău și sa fereasca Sfantu Dumitru, dar n-o sa ne fie a buna venirea lui Capitan Costache în casa noastra, zise jupan Tudose, facandu-si cruce.
Pe unde calca el, paste necazul! ofta baatrana Smaranda. Sa ne fereasca Maica Domnului!
Tacerea intrerupta o clipa se intinse din nou si mai rece si mai greoaie.
In mintea fiecaruia incepu sa se desfasoare tabloul îngrozitor al ispravilor savarsite de acel om fatal.
Isi aduceau aminte de casele necinstite, de femeile si fetele batjocorite, de copii ramasi orfani, pe drumuri, pe cand parintii lor îi dadeau duhul in chinurile cele mai grozave, cu trupul vânat de loviturile nemiloase ale dorobantilor, grozaviile care se svoniserA pe seama lui si care faceau sa tremure toate mahalalele la auzul numelui pe care-l purta cruntul om al Agiei.
- Da, nu va mai faceti spaima de geaba, mosule, zise Ilie. Capitan Costache nu-i asa de negru cum îl face lumea. Nu stiti cum este gura lumii? Dintrun ou face un bivol. Ia sa ne cautam de chef si nu va mai framantati cu grijile. Acum s-a dus, ducas-ar pe pustii...
Sa dea Maica Domnului s-a fie asa precum zisei Iliuta, dar mie, parca mi s-a pus ceva pe inima, de cand ne-a trecut el pragul.
- Ei, ia un pahar de vin sa gonesti grija... si ce focu? prea va speriati de fitece umbra...
Mesenii inchinara cate un pahar, dar jupan Tudose nu putu sa-l bea nici jumatate, se uita la Smaranda si fara vorba ochii amandoura se indreptara spre Elencuta, care sta trista la o parte, oftara din adanc sarmanii batrani.
In momentul acela un tanar inalt, imbracat inteun surtuc negru, cu fular alb la gat, aparu in prag.
- Pazeste-te, sa nu te vada p-aici, zise cand il zari, jupan Tudose, galben de grija.
- S-a dus? intreba tanarul.
- S-a dus, dar a lasat la carciuma lui Iordache, doi dorobanti sa ochiasca, raspunse batrana Smaranda.
- Sa nu iesi d-aici, pana cand n-or pleca, adaose jupan Tudose, ca si de tine si de noi o sa fie rau!
- N-aveti nici o gra, ascunzatoarea mea e buna si n-am cuvinte sa multumesc jupan Tudose.
- Multumeste mai bine lui Dumnezeu, ca am scapat toti teferi cu fata curata. Elencuta, ia mai esi tu pe afara... adică nu, tu sa nu esi... Smarando, din cand in cand, mai trage cu ochiul daca nu ne da tarcoale vreun copoiu d-al Agiei.
- Da' ia spune musiu Radule, ce v-a venit sa scoateti pe ulita mascaraua aia? intreba Ilie, in gluma.
- Cum mascara? Mascara numesti d-ta obiceiurile noastre romanesti? Mascara e antiriul si ilicul lui jupan Tudose raspunse iritat, tanarul numit Radu.
Ilie ingana cateva cuvinte de iertaciune.
- Trebue sa respectam obiceiurile pe care le-au avut parintii nostrii i noi Romanii trebue sa ne mandrim cu tot ce este romanesc.
- Asa e, are dreptate, raspunse jupan Tudose, da' cand ofisul carmuirei nu ingadue, d-v...
- Da, noi am jucat Geamala impotriva celor randuite de ofis. Dar intrucat este primejdios Inaltului Protector, jocul Geamalei? Sa ne lase obiceiurile noastre, daca au gand curat. Noi am jucat astazi, dar n-am tinut nici o cuvantare, nimic. Eliad ne-a spus ca e un joc ramas de la stramosii nostri Romanii care luase si ei dela Egipteni. Ne-a placut, l-am jucat, dar nu facem rascoala...
- Sa lasam astea, zise jupan Tudose, da' acu 'nainte sa stii, Radule, ca nu vreau sa mi se mai intample asa ceva. de!... sant om batran... Capitan Costache te-a cunoscut?
- De unde sa ma cunoasca! Nu mai m-a vazut poate niciodata. Acuma doar hainele s-a mi le fi zarit si cum e chior...
- Chior, chior, da are ochiu de uliu, raspunse jupan Tudose cam tafnos.
Apoi, dupa un moment de tacere:
- Sa nu-ti fie cu suparare Radule, dar eu asi zice ca de azi incolo sa te muti dela noi..
- Sa se mute! zisera intr-un glas Elencuta si mama Smaranda.
- Taceti din gura! Da, sa se mute... nu de altceva, dar vezi, Capitan Costache are miros de copoi si... noi suntem oameni bătrâni și...
- Si?
- Sa nu se intample ceva, fereasca Dumnezeu!
Ochii lui Radu se intalnira cu privirea plina de lacrimi a Elencutei. Isi pleca in jos capul si tacu cateva clipe.
Apoi cu glasul miscat zise lui jupan Tudose:
- Eu pot sa zic ca am crescut in casa dv., si nu v-am adus nici o suparare pana acum. Și acum sa a despart de Dv... (ochi-i cautara pe Elencuta, care esi repede afara, plangand) imi vine greu, jupan Tudose, prea greu...
- Trebue Radule, nu de altceva, dar... suntem oameni batrâni, cum vezi si ni-e frica sa nu ni se intample ceva...
- Frica! La toti va e frica! raspunse Radu trist. Unde o fi si vreun roman cu inima. Astazi erau pe maidan ca la o mie de barbati si fugeau toti, ca niste soareci, din 'nainte a aseapte pacatosi de dorobanti!...
Dupa cateva momente de tacere, in care lacrimile se urcau fara odihna in ochii negri ai lui Radu, el adause:
- Daca e voia d-tale asa, jupan Tudose. eu o sa ma mut... ma doare insa inima cand vad ca nu te gandesti mai departe... cand vrei sa ma mut?
- Maine, ca azi te inhata dorobantii.
Radu esi afara. In curte intalni pe Elencuta, galbena și tremuranda.
- Auzi, Elencuto, maine plec dela voi!
Și un plans amarnic ii podidi fara de veste pe amandoi...
Fiindu-i rusine de plansul acesta, Radu se duse in camera lui din fundul curtii, se aseza pe un scaun, ii lasa camasa si dete frau liber lacrimilor, cari nu mai conteneau; simtea ca un gol, adanc si dureros ii deschidea in inima.
Afara, Bucurestii vuiau de cantece si de strigate de veselie. Maidanul din Dealul Spirei se umpluse din nou de lume, chefurile reincepusera, dulapurile iar se invarteau, horele se incinsera din nou, iar lautarii trageau din arcusuri mai vârtos și mai cu inima ca inainte.
Par-ca nimic nu se intamplase in multimea aceasta nenumarata, par-ca nu primise ea loviturile de garbaciu, par-ca nu ea fusese gonita si calcata in picioare de copitele a seapte oameni ai Agiei.
Capitolul II
A treia zi de Paste, cam pe sub seara o eleganta caleasa, pe podul Mogosoaia din spre Băneasa trecu pe ulita Islicarilor si o lua spre unde se afla Curtea Domneasca.
Caleasca, mare si cu arcuri poleite, era urmata la distanta de cativa pasi, de doi dorobanti.
Intrinsa stăteau doi oameni, unul langa altul, cu mustata si barba neagra, cu fruntea lata si bombata, cu trasaturi distinse, dar cu o expresie de o adanca tristete, pe care o accentua si mai mult paloarea fina a fetei.
In dreptul arindarului, o gramada de oameda ce-si descopera capul, se uitarea lung după caleasca ce se departa in trapul cailor, apoi incepea sa sporeasca:
- Bibescu si Vilara!
- Se duc la plimbare!
- De ce o fi atat de trist?
- N-o fi dormit asta noapte!
- O fi chefuit prea mult!
- Ba, zi mai bine ca are prea multe pe cap, bietul prea e rea lumea cu el! adaose unul mai în varsta.
- Las' ca el face destule, raspunse un altul mai tanar pe un ton mai agresiv.
Lacrimile poporului ii ard sufletul.
- Vorbă de claca! riposta cu aprindere cel mai in varsta. Vorbe de claca... Ce-i de vină el? Sunt lichele dimprejurul lui si mai cu semaa Vilara, care face si desface totul. Pe urma e tartorul al mare: Consulu muscalesc, care-i tine in strunea pe toti... Dar mai bine, hai sa ne mișcăm ca aci mucezim.
Pe cand grupul de oameni se departea, plecand care incotro avea sa mearga, caleasca lui Bibescu Vodă înainta în trapul mic al cailor spre Curtea Domneasca.
In tot lungul drumului Bibescu stătuse tacut.
Vedea lumea inveselindu-se împrejurul sau,auzea de doua zile cum petrecea Bucurestiul intreg, fara grija, multumit si nepasator de ziua de maine, ca si de cea de eri, se gandea la svonurile care ajungeau pana la urechile lui, se gandea la acel pumn de tineri veniti din streinatate, ca să-i amarasca zilele domniei lui.
Auzise de cuvantarile lor in care se vorbea de greaua robie a poporulu; de plangerile si nemultumirile acestui popor setos de libertate, setos de viata adevarata a popoarelor.
Și când in caleasca lui, Voda trecea pe langa grădinile care gemeau și vuiau de multimea chefuitorilor, cand pe podul Mogosoaiei, gloata trecand vesela, in bogate haine de sarbatoare, se intreba: Unde o fi jalea aceea de care vorbesc rasvratitorii? Unde o fi geamatul de durere? Strigatul robului insetosat de libertate, unde o fi rasunand?
Unde or fi impilatii cari se inabuse de porunca Domniei Mele?
Si, apoi, trecand la un alt sir de ganduri, zise, adresandu-se ministrului sau:
- Ce lesne uitator mai este si poporul Bucurestiului!
Ti-aduci aminte ce plangere și tanguire erau un an astazi, in tot orasul? Ce jealanie si ce blesteme! Par-ca ma vad acum intorcandu-ma acasa calare,zdrobit de osteneala, de durerea in suflet si inconjurat de uraciunile sfâșietoare ale celor ramasi pe drumuri.
Binefacerile mele, ostenelile si toate cate am facut atunci s-au uitat. Binecuvantarile de atunci s-au prefacut in blesteme, In dragostea mea de tara, ei vad ura si dusmanie? Ce le-am facut. Cu ce m-am schimbat? Nu sunt eu tot Bibescu de acum un an, Bibescu cel binecuvantat de toata lumea?
Si in mintea lui reveneau scenele sfasietoare din ziua inai a Pastelui trecut, cumplita jale cazuta asupra Bucurestiului, strigatul de desnadejde care a rasunat in mijjlocul obstei veselii a orasului.
In ziua de 21 Martie l847, la l2 ore din zi, un urias tipat de durere covarsise chiotele de veselie ale Capitalei in sarbatoare. Un copil din curtea Cluceresei Draganeasa din ulita Iliscarilor, luand un pistol plin, al tatalui sau, s-a dus sa-l descarce in podina plina de fan a sopronului. Sopronul și grajdul luara foc numai decat si un vant naprasnic care batea dinspre Apus, intinse flacarile mistuitoare peste toata; partea de Rasarit Si miaza zi a orasului.
Pustiitorul element a nimicit atunci treisprezece biserici, zeci de oameni si o mie seapte sute nouazeci si opt case si a rasuflat tocmai pe barierile Iancului si Vergului.
Voda se vedea intrand in salonul sau de primire, unde îl astepta toata boerimea tarii, dand traditionalul Christos a innviat, primind felicitarle curtenilor, cand de odată o larma si un vuet imens se auzira afara. O infioratoare veste:
- Arde Bucurestiul!
Spaima boerilor, invalmaseala din salon, risipirea tuturor le vedea ca si acum. Se vedea pe el alergand intr-un suflet la Domna, spre a-i da de veste si apoi galben ca ceara incaleand pe cal si alergand la locul infioratorului dezastru.
Se vedea inconjurat, implorat de poporul care cazuse in genunchi si cum in fata mâniei lui Dumnezeu se simtea slăbit și si fara nici o putere.
Patrusprezece ore nu s-a dat jos de pe cal, ostenit, flamand, cu inima rupta de durerea poporului sau, cu lacrimile in ochi, cu vorba de indemn si incurajare pe buze.
... Si apoi multimea celor loviti de napasta, cari l-au urmat pana la palata; ajutoarele banesti din punga sa, masurile luate din ordinul sau spre a usura durerile nefericitilor si lacrimile de recunostinta ale celor ajutati si binecuvântarile mamelor care capatasera paine pentru copiii lor...
Si acum?
Un suspin adanc umplu inima Domnitorului.
...Caleasca ajunse la Curte.
Aci Aga veni sa-si depuna raportul verbal.
O groaza de stiri neplacute. Sâmbăta noaptea se facuse o multime de arestari. O sumedenie de oameni fara căpătâi vorbeau de libertate si de egalitate, de dreptate si de Fratie. Injurau pe Domn si pe Consul, atatând lumea la rasvratir. Cei mai multi fusesera prinsi prin carciumile de pe la Dobroteasa, din imprejurimile sf. Elefterie si al sf. Antim.
Asemenea se raporta ccare s-au tinut patru intruniri secrete la care au luat parte sefii rasvratirilor și s-au tinut discursuri, s-au rostit cuvinte insultatoare la adresa Domnului sia Doamnei. Eliade a început sa ia un ton mai violent fața de actuala stare de lucruri, se vorbeste chiar ca ar fi intrat chiar în societatea secreta. Elevii lui au devenit agresivi.
Cativa, eri, au avut indrasneala sa joace Geamala pe maidanul din Dealul Spirei, ca o manifestare impotriva consulatului. Mahalalele misuna de o multime de haimanale care indeamna lumea la rascoala, negustorii sunt vesnic atatati, dar tot se impotrivesc ispitei...
S-a pus mana pe mai multe manuscrise care circulau in taina printre tinerime; toate anarhie, unul mai cu seama care se credea ca se datoreste lui Gavaleti, tanarul nou venit dela Paris, care propaga rascoala maselor, moartea provilegiatilor, egalitatea averilor, republica universala, într-altul se insulta in modul cel mai murdar Casa Domneasca, se aminteste blestemul Doamnei Zoe, din Curtea Mitropoliei, barfeste asupra averei lui Hagi Moscu, se numeste casa Mariei Sale, blestemata casa a lui Baltal.
Voda Bibescu, cu obrazul in palme, cazu pe un jet exclamand:
- Ah! nebunii! nerecunoscatorii! demagogii!...
Aga dete Domnitorului un pachet de hartii manuscrise apoi urma:
- Se vorbeste ca avea sa izbucneasca rascoala chiar alalteri, in ziua de Paste, dar s-ar fi amanat.
De asemenea s-au prins Sambata mai multi insi, care aveau un aer ce da de banuit si la care s-a gasit cate un bilet din acestea.
Si Aga puse sub ochii lui Bibescu si ai ministrului, cate o hartie pe care sta scris: Dati aducatorului un ghiudoi și doi cârnați!
- Ce insemneaza asta? intreba Voda.
Toate silintele mele si ale lui Capitan Costache de a afla ceva din gura celor la care se gasea cate o hartie d-astea au ramas zadarnice. N-am putut descoperi nimic. Banuim însă ca e vorba de arme sau de niscaiva unelte trebuincioase buratorilor.
Aga continua apoi raportul sau, pe aceeasi tema și-și formula astfel concluzia:
Trebue surghiunit Eliad, care are prea multa inraurire asupra tinerimii si negustorimii. Trebuesc arestati toti sefi;trecuti peste granita sau trimisi la vreo manastire depărtată. Altminteri pot sa dea nastere la turburari dintr-o zi intr-alta Molima poate sa se intinzA. Negustorii incep sa se misce...
- Sa nu ne pripim, zise Voda, cu blandete. Daca, acum cand n-am luat nici o măsură energica, spun ca sunt vandut Rusilor si dusman al poporului, dar cand i-aș aresta? Ar insemna sa-mi aprind singur pae in cap. Sa mai lasam; poate cu blandee s-ar convinge chiar ei ca nu sunt atat de rau.
Pe Eliad n-am sa-l exilez, am sa-l chem la mine si să-i vorbesce singurul om de inteles. D-ta, Aga, sa cauti sa ții liniștea, sa nu ingadui adunari de lume, pana la alt ordin.
Aga se inclina si vru sa iasa, cand Voda il opri intrebandu-l:
- Dar, ce-i cu Capitan Costache? Am auzit ca se plange prea mult lumea de ispravile lui... N-o fi vatamator pentru noi?
- Nu, Maria Ta, raspunse Aga. Capitan Costache e singurul om dela Agie, care poate sa tie lumea la respectul legilor. Il intrebuintez pentru prinderea si linistirea haimanalelor de prin mahala... Daca uneori se intrece cu fapta, trebue sa-i mai ertam. Cat o fi Capitan Costache la Agie, n-avem sa ne temem de-o miscare a poporului... El stie cu cine are d-a face!
Vorbele lui Aga erau numai pe jumatate adevar.
După ce esi dela Voda, Aga se cobori in cabinetul din curte, unde il astepta Capitan Costache Chiorul, căruia comunica ordinele primite.
- Sa n-arestuesc pe Eliad! Sa nu puiu mana pe niciunul dintre capi? Sa mai asteptam, mereu sa tot asteptam; Maria Sa ne spune de mult povestea asta, dar intro bună zi o sa se pomeneasca cu furtuna starnita si atunci o sa fie tarziu.
Sus, dupa ce ispravi si celelalte treburi la ordinea zilei, Voda se desparti de Vilara, care ramase sa mai ia cateva dispozitii de ordin administrativ apoi urcandu-se in caleasca singur, o lua spre palatul sau dela Baneasa.
Dupa ce uruitul rotilor nu se mai auzi, Vilara suna clopotelul de pe masa. Dorobantul de afara intra:
- Sa vie Aga cu Capitan Costache!
Peste cateva clipe seful Agiei, urmat de omul sau de incredere, erau singuri in fata puternicului ministru.
- Ai auzit Iancule, care e vointa Mariei Sale.
- I-ai spus si lui Capitan Costache?
- Mi-a spus, coane Alecache, se grabi sa răspundă Capitan Costache, dar...
- Dar ce?
-Mi se pare cam prea puțin...
- Ai dreptate Costache! Maria Sa e cam slab; nu-și da seama destul de bine de starea lucrurilor. Tu ai toată puterea de la mine și de la lancu.
Vezi, fii cu ochii în patru. Cine îți dă de bănuit, înhață-l... Cu negustorii și cu haimanalele, tot așa. Să nu porți degeaba biciul pe umeri...
— Cât despre asta, Coane Alecache! las’ pe mine!...
Apoi adresându-se șefului Agiei, ministrul lui Bibescu, adause:
— Supraveghează de aproape pe Eliad și pe toți ceilalți, dar mai cu seamă pe Eliad. El are multă popularitate și numai el ar putea să dea o lovitură. Fiți cu ochii deschiși până voi putea eu să înduplec pe Vodă ca să-i măture de pe aci...
In vremea aceasta Vodă Bibescu, cu figura și mai palidă, cu inima sfâșiată de mâhnire, intrase pe Podul Mogoșoaiei, salutând în dreapta și în stânga lumea care se întorcea acasă.
Era spre sfârșitul zilei și când trăsura eși de pe pod, soarele trimetea cele din urmă raze ale lui. Arborii șoselei învăluiau în umbra lor melancolică, echipajul domnesc, sporind și mai mult tristețea acelui suflet de Domn ponegrit.
In urmă-i Bucureștiul, poleit de lumina amurgului, se auzea cum vuește de petrecerile poporului.
Vodă scoase din buzunar manuscrisele luate de la Aga și începu să le citească. Unul, mai ales, îl făcu să-i sângereze inima și să suspine cu amărăciune.
— Ah! frigurile astea, frigurile astea de nebunie care au cuprins lumea, trebue oare să se întinză și la poporul românesc? se întreba el. Toată Europa se frământă în delirul revoluției, toate popoarele au sdrobit lanțurile asupritorilor. Să se scoale și al nostru.
Eliad știe că eu nu sunt împotriva neamului meu, că îl iubesc și că vreau să-l văd ridicat la înălțimea străbunilor săi.
Dar eu ce pot să fac? Și cu ce am asuprit eu țara?
Ce rău i-am vrut, ori i-am făcut eu, de mă numesc asupritor și cap al nenorocirilor? De ce să mă înegrească pe mine care sunt tot așa de român, ca și oricare dintre gălăgioș ii aceia?...
Pătruns de gândurile acestea, Vodă Bibescu ajunse in curtea palatului său dela Băneasa. Doamna Maria îl aștepta în capul scării, cu zâmbetul pe buze. Dar când îi văzu figura atât de palidă și atât de abătută și văzu în ochii lui atâta mâhnire amară, o paloare mortală se așternu pe chipul zâmbitor și de o clasică frumusețe al Doamnei:
— Ce ți-e Iorgule dragă? Ce ai? întrebă ea, cu glasul tremurând de frică.
Domnitorul scoase un suspin adânc, o sărută fierbinte pe frunte și intrând în camera lui de lucru căzu pe un divan zdrobit de atâta chin sufletesc:
Ah! Mario, Mario, coroana domniei doare mai rau decat cununa de spini a lui Christos!
- Iar ticalosii! ravnitorii tronului! Iar ei?
- Nu s-au multamit sa intoarca mintea norodului, nu s-au multamit sa ocarasca pe protectorii tarii, acum s-au napustit si asupra mea, asupra vietii mele intime, asuorra familiei, chiar si asuprra iubirei mele, Mario, adause amărâtul Domn. Uite, am aici in buzunar, cateva manuscrise pe care le imprastie ei in multime. Le-am citit pe drumu și spun.
Si-i intinse o coala de hartie albastrue despre care pomenise Aga, la Curte. Era articolul lui Gavalleti. Doamna Maria lua cu mâna tremurânda hârtia si cand voi sa-si arunce ochii asupra ei:
- Citeste de aci incolo, restul este fara insemnatate, zise Bibescu, aratand la jumatatea articolului.
Doamna Maria citi:
...Pieirea ta prin tine, Israile! a grait Domnul prin gura proorocului sau!
Pieirea voastră prin voi, boeri si Domnitori!
Ati supt sudoarea de sange a poporului si-ati sleit puteri ei, ati luat sumanul din spate si cenusa din vatra, ca sa va veseliti in casele voastre aurite, ca sA petreceti zilele în desfranari blestemate. Norodul care se sfarseste in chinurile lui, a blestemat, fii ai intunericului si cu rugi fierbinti cheamă asupara voastra urgia cereasca si judecata depe urma...
Tu, nevrednic fiu al tarii, pe care o vinzi strainului, ca Iuda pe Domnul sau, tu care stai pe tronul lui Mircea și al lui Mihai, tu care ți-ai batut joc de legile tarii, tremura în fata acestui popor, care se desteapta, tremura, faptura a Iadului, ca va veni ziua judatii de apoi!
Va veni ziua in care va trebui sa dai seama poporului tau, de aurul in care innoti, de desfranarile și preacurviile în care iti petreci zilele tale!
Sa raspunzi atunci tu, ce din sceptrul care darama tronurile imparatilor si facea pulbere portile Adrianopolului, ai facut un biciu care dărâmă inimile poporului roman...
Smintitii!... I-auz, intrerupse nervos Domnitorul. Cu asemenea nebunii far de inteles cauta sa turbure lumea... Dar continua, ca n-am ajuns inca la partea cea mai mișelească.
Doamna Maria citi inainte:
...Raspunde tu, nemernicii odrasla a acestui neam, ce ai facut cu viata poporului roman?
Ce ai facut si ce faci tu acolo, in maretul tau palat? Ala..turi de o femeie necinsta...
Doamna scapă jartia din mana.
Eu? Eu sunt femeia necinstita? Oh! Doamne! Doamne! exclama nenorocita sotie ascunzandu-si capul in palme si isbucni intrun hohot de plans nervos. Dar ce le am facut eu? Ce au ei cu mine?
- Citeste! Citește! starui Domnitorul.
Popul viteaz! leu legat in lanturi si obezi! desteapta-te din amortirea ta! alunga acesti lilieci ai zilelor viitoare! Da drum maniei tale, fa-ti singur dreptate!
Nici boeri, nici Domnitori destrabalati nu-ti trebue ție, fiecare trebue sa fie Domnul sau, fiecare sa fie liber.
Pamantul e al tuturor: impartiti-l intre voi, averile boerilor sunt ale voastre luati-le si va bucurati de ele, popul, esti domnul si stapanul acestei lumi!...
De ce sa induri tu jugul unor slugi nevrednice sa hranesti cu sudoarea ta desfranatii de pe tron?
Trezeste-te! suna ceasul!
- Ia cu ce impuie capul bietului popor, iata ce a facut Franta cu entusiasmul ei! zise Voda, dupa ce sotia sa a sfârșit de citit manuscrisul.
- Ah! Iorgule, Iorgule! ingana Doamna Maria, lipindu-se de pieptul lui. Lasa si tron si tot! Hai sa plecam in alta parte.
- Nu, draga, nu vreau sa fug din 'naintea unor netrebnici.
Simt ca poporul acesta nu poate sa le asculte nebunilor.
Vreau si eu propasirea lui pe cale rationala. Daca asi fi fost dusman oricarei innoiri, mi-era lesne sa-i arestez pe toti si sa-i trimit peste granita. Dar nu vreau sa fie martiri fara s-o merite si nici nu vreau sa ma arat cu inima streina de poporul din care ma trag si care m-a ales...
Nu, poporul si armata sunt cu noi!
Urmara cateva clipe de tacere.
- Nu, nu, adevarul tot ese la lumina! adause Bibescu, ganditor. Eu am incredere in priceperea poporului roman el o sa judece drept.
Apoi, dupa cateva minute, descurajarea reveni iar, mahnirea ii cuprinse din nou sufletul, si mai amara sfasietoare.
- Câtă vreme voiu mai putea s-o duc astfel? se intreba el.
Pretutindeni intrigi, pretutindeni barfeli..., pe toate trebue sa le dejoc, din toate trebue sa ies cu fata curata, cu gandul impacat...
Si, imprejur, nici un sprijin, nici unul care sa-ti întindă o mana de ajutor...
Cad in dosul acestor oameni smintiti sau de rea credința vad bratele care se intind lacome după coroana, vad ochii care ard de pofta maririi.
Se sculă depe divan, se plimba prin odaie, agitat, si apoi urma iar, pe acelasi ton de amaraciune adânca:
- Au fost Domni cruzi, cari torturau si jefuiau poporul ca talharii de drumul mare, si n-au fost atât de ponegriti cum sunt eu. Nu s-a mai pomenit in tara asta sa se lege toate secaturile de viata mea intima, chiar de sotia mea, a Domnitorului.
- Hai sa plecam de aici, implora Doamna Maria, hai sa plecam!
- Nu! Mai am o singa speranta. Sa vorbesc cu Eliad. Mi-a scris Kiseleff deunazi si Iancu mi-a repetat azi ca trebue sa-l arestez, dar nu vreau.
El e singurul om cu cap, el lumineaza poporul ca un dascăl adevarat, asa cum vreau si eu.
El stie ca nu sunt impotriva unei miscari patriotice. Vreau sa mai vorbesc cu el odata. Nu l-am vazut de mult...Daca si el o fi intrat in mijlocul turburatorilor, atunci nu mai am nimic de nădăjduim.
Capitolul III
O veste care baga spaima in toate mahalalele Bucurestilor, se raspandise a treia zi de Paste. O ceata de borfasi jefuise noaptea pe un carciuma bogat de la Mandricuii ii furase banii, mai toate sculele ce avusese in casa, macelarindu-l totodată pe el cal si pe nevasta-sa, iar pe un baiat din pravalie, dupa ce il legase de maini si picioare, il aruncase in pivnita.
Agia isi desfasurase toate fortele si dupa trei zile de cercari minutioase, isbutisea sa prindă pe doi dintre criminali.
Capitan Costache mai marele tistilor Agiei, indata ce pusese mana pe acesti doui, cari erau si capii bandei, ii lega bine si porni la Agie, spre a le scoate marturisirile.
Deasemenea borfasi si ucigasi, erau bantuite pe acele vremuri toate mahalalele mai departate ale Bucurestilor.
In fiecare zi, aproape, veneau vesti ca in Delea Veche ori sf. Elefterie, ori la Vitan, se savarsise o spargere, se furase scule si bani, ba chiar se facuse si moarte de om.
Borfasii atacau chiar pana si in centrul orasului.
Adesea, veneau la Agie negustori de frunte, cari se plangeau ca li s-a furat din pravalie, ba un sal, ba giuvaericale, ba un covor scump, ba mai multe perechi de încălțăminte. Asisderea, de pe la curtile celor mai mari boeri, cari slujbasi nenumarati, venea stire ca in cutare zi, se furase doua sfesnice de argint, ori ghiordane de pietre scumpe, ori alte scule de mare pret.
Borfasii mergeau uneori si mai departe profanau locasurile sfinte, furau candele de argint, desbracau icoane si evanghelii, in sfarsit luau tot ce credinciosii adunasera ca prinoase mai de pret, la altar. Intre acestea se numarau si numeroasele exvoturi, ale fetelor si ale vaduvelor care duceau dorul maritisului.
Mai totdeauna, Capitan Costache isbutea sa puna mana pe acei facatori de rele cari, in cea mai mare parte, mergeau sa putrezeasca in o ne sau sa infunde puscaria sfantului Anton, dupa cum era si marimea crimei delictului savarsit.
Un lucru, insa, era sigur pentru cea mai mare parte din jefuiti, desi cam neinteles la intaia vedere. Cu toate ca borfasii erau prinși cu toate ca lucrurile furate erau mai totdeauna găsite toate aceste lucruri, când pagubasul nu era vreun boer cu influenta mare, dispareau ca prin minune, chiar din dulapurile Agiei. Astfel, mai întotdeauna pagubasii ramaneau pagubasi pana la sfarsit, fără speranta ca vor mai putea da vreodata cu ochii de avutul lor.
Se intampla insa un fapt foarte ciudat.
Cu toata iscusinta Capitanului Costache, scapa adesea din mana pe cei mai mari si mai vinovati dintre acesti facatori de rele, cari continuau apoi sa opereze fara multă pasăre de beciurile Agiei.
Daca, insa, ne vom cobori in beciul acesta, odata cu Capitan Costache cu ucigasii carciumarului dela Mandricu toata intunecimea care domina aceasta incapere subpamanteana, lucrurile se vor lumina mult. Dupa ce a intrat insotit de patru dorobanti, Capitan Costache, incepu sA bata cu garbaciul sau pe unul din cei doi criminali, sbierandu-i:
- Scoate, talharule, lucrurile furate! Spune unde le-ai ascuns si care 'ti sunt tovarasii?
Cu toate acestea, hotul, vaicarindu-se cat il lua gura, tagaduia cu incapatanare.
Capitan Costache, ostenit, porunci unui dorobant sa-l bata cu muchia sabiei, pana o marturisi, ori o ramane mort.
Cand trupul talharului era numai o rana si dorobantul parea ca numai osteneste, incepea sa se deslege gura schingiuitului.
El marturisea, ca in adevdar, a luat parte la furt, dar nu la omor, cat despre lucruri le-a impartit cu tovarășii. O parte din ale lui sint ascunse in podul unui grajd dela carciuma lui Vasile Cimpoeru, la Teiu, iar alta parte a vandut-o. Banii i-a cheltuit, ca au fost putini, iar tovarasii...
Alci talharul sovai. Cgpitan Costache lam semn doro-bantuluia inceapg ladar talharul Incepua vorbeaiarasirand pe rand denuntg pe toti tovargsii..
Atunci Capitan Costache porunci sa-i mai traga vreo douazeci de lovituri, apoi il trimese la Sf. Anton, chemand un al doilea, care sta mai in fund, tinut de doi dorobanti.
Acesta era o veche cunostinta a Agiei și facuse multe treburi cu Capitan Costache. El se apropie, legat cu mainile la spate cum era, dar nepasator, aproape vesel. Cand Capitanul il vazu lângă el, incepu sa-l apostrofeze.
- Iar te-ai apucat de talharii, ticalosule? Am sa te omor in bataie!
- Sarut mana, Coane Costache, zise talharul, s-a intamplat...
Las ca-ti dau eu intamplare, racni Capitan Costache, poruncind la doi dorobanti sa-l apuce si sa-l aseze in poziția trebuincioasa.
Pozitia aceasta era paralela cu pământul, vinovatul, ridicat de picioare si de cap, era tinut cu fata in jos de doi insi pe cand un al treilea il mângâia cu biciul pe spinare.
Asa fusese batut si celdintaiu hot.
Auzind iar porunca lui Capitan Costache, cel deal doilea talhar, facu cu ochiul la omul Agiei, si apoi zise cu un glas miorlaitor.
- Eu, Coane Costache, spuiu fara sa ma bati... Spuiu tot ce vrei, dar numai Mariei tale!
Atunci seful tistilor poruncind la toti oamenii sai sa ia putin afara, iar el ramase singur cu talharul.
Cand nu mai fu nimeni in beciu afara de ei doi, acesta se apropie de Capitan Costace si zise asa de incet ca nici paretii nu-l puteau auzi.
- Coane Costache, Simion n-a spus tot... si nici n-are sa spue mai mult.
Pe mine chiar daca m-ai svanta în batae si m-ai trimite la ocna, tot nu spui mai mult, cu sila, dar daca vrei... stii, ca alta data, sa ne intelegem...
Ce dai? Si ce vrei? intreba Capitanul de dorobanti.
Eu nu cer mai nimic, coane Costache, numai sa nu ma bati și daca vrei... ca atunci cand cu jupan...
Acuma-i greu, il intrerupse Capitan Costache. Nu prea 'mi sta in mana sa te fac scapat.
E moarte de om la mijloc. Dracu v-a impins la asemenea fapta?
- De coane Costache, nevoia... Nu vrea pacatosul sa spue unde are banii si pe urma la pus dracu sa strige pe nume pe Simion. Ce era sa facem?
Ne da de gat! Dar, daca Maria Ta vrea...
- Sa vedem, adause Capitan Costache. Spune mai repede ce ai de spus.
- Eu pot sa te duc la locul unde sunt ascunse lucrurile cele mai de pret, cum si ce a mai ramas din bani.
- Cam cati bani sunt?
- Ca la vre-o... doua sute de galbeni, parale marunte. Capitan Costache se gandi un moment, apoi adause:
- E greu... Nu pot sa te scap. Dar n-am sa te bat.
- Coane Costache, urma rugator criminalul, mai am și eu ceva.
- Cat?
- Vreo cincizeci de galbeni, mai mult nici o para.
- E prea putin, zise Capitan Costache.
- Dar daca ma ingadui vr-o doua saptamani, urma iar cu staruinta vinovatul, ma leg sa-ti aduc inca vr-o doua sute și sa fiu robul Mariei Tale, in toate... eu cunosc toate asezatorile si pot sa-ti fiu de mare folos.
Capiatan Costache se mai rasgandi nitel, apoi zise:
- Bine, o sa incerc... Acuma mergem la scule.
Banii unde îi ai?
- O parte sunt cu sculele, iar alta intr-alt loc, răspunse vesel talharul.
- Da, vezi daca te-oiu putea scapa..., sa nu dea dracu sa te dai la fund, ca nu scapi nici in gaura de sarpe.
- Vai de mine, coane Costache, raspunse talharul.
Ce nu ma stii?
Capitanul isi chema dorobantii si le porunci sa ia pe arestat, care 'i va duce la ascunzatoarea sculelor. Apoi, esind si el, incaleca pe cal si inainte de a porni, dete porunca sa inhame caii la o trasura a Agiei si sa vina dupa el, la Mandricu.
Acolo, in apropiere de campul Teiului, era o carciuma cam ferita si cu o infatisare saracacioasa, tinuta de batran, posac si morcanos. Batranul era ajutat de un baetan de vr-o seaptesprezece ani, nepotul stapanului, sprinten si cu o figura plina de siretenie.
In carciuma musterii nu prea se imbulzeau niciodata ziua, noaptea ia, de cele mai multe ori, trecatorii puteau prin obloanele inchise, carciuma luminata, pe cand inlauntru se auzea zgomot de glasuri multe si animate.
Carciuma avea la spatele ei, o curte in fundul căreia afla un fel de magazie veche, acoperita cu sovar, plina cu fan si tot felul de unelte. Alaturi era un grajd, in care se aflau doi cai marunti.
La carciuma aceasta îl duse pe Capitan Costatache talharul.
Cand batranul il vazu intrand odato, o sfecli deabinelea, asteptand totusi cu o nepasare aparenta sa vada cum vor ieși lucrurile.
Capitan Costache, cum se opri, dete porunca sa lege pe carciumar si pe ajutorul lui, apoi, dupa aratarile borfasulu incepu sa scotoceasca prin pivnita si prin curte. In magazia darapanata, sub o multime de unelte prin care se aruncase fan, dorobantii detera peste o grmada de chilimuri, de panzarie, de scule pretioase, in sfarsit toate cate se furase dela carciumarul ucis, si pe care n-avusesera inca vreme sa se desfaca. Apoi, scoborandu-se in pivnita, si săpând intrun colt sub un butoiu gol si dogit, detera peste o oala mare, plina de tot soiul de monete.
Capitan Costache le numara: erau doua sute cincizecigalbeni, in firfirici, icosari, galbeni si sfanti.
In vreme ce Capitan Costache număra banii, dorobantii faceau cercetari, in carciuma, pe socoteala lar.
Doui insi spargand o lada groasa din odaia carciumarului au dat peste o pungA mare plina cu monete pe care jumatate o oprira ei, iar ceaalta jumatate, dupa obiceiu, o strecurata șefului.
Ceilalti, faceau de asemenea cercetari.
Se gaseau la batran o sumedenie de lucruri de preț care oamenii Agiei i le imparteau fara sfiala dand partea cea mai de seama lui Capitan Costache.
Când toate lucrurile gasite in magazie fusera scoase afara adunate la un loc, Capitan Costache vazand in curtea carciumii o carut, porunci sa inhame caii din grajd la ea și apoi, facand o alegere dintre lucrurile furate, le arunca intrinsa odată cu cele cuvenite lui, din cercetările dorobantilor. Cand caii furA inhamati si lucrurile puse cu îngrijiri in caruta porunci la un dorobant sa o duca la el pe Podul de Pamant și s-o lase acolo cu cai cu tot.
Restul lucrurilor gasite, 'l incarcara in trasura care venise cu el si pe care o porni inainte la Agie.
Trei dorobanti legara cot la cot pe carciumar si pe ajutorul sau, apoi plecara cu ei, pe cand Capitan Costache cu hotul si cu un alt dorobant, veneau in pasul calului, mai in urma.
Peste catava vreme, cei trei dorobanti care duceau pe cârciumar se pierdura dupa o cotitura de strada.
Capitan Costache, urmat de dorobant si de hotul legat cu mâinile la spate, mergea in sila și cu un aer ganditor pana ce ajunse la o carciuma din marginea orasului, pe care o cunostea ca pe un adapost de borfasi. Acolo se dete jos depe cal, poruncind si omului sau sa descalece si sa vina înăuntru lasand pe talhar afara, legat de oblincul seii depe calul dorobantului. Inainte de a intra in carciuma, Capitan CosTache cerceta el insusi mai bine sfoara dela mainile borfasului.
Capitan Costache intra fara grije in carciuma, cu dorobantul, si porunci sa i se aduca o oala cu vin. Deabia bausera un bardac, si zise dorobantului sa iasa afara și sa se mai uite la talhar...
Dorobantul apucase numai sa ajunga in prag, ca se intoarse alergand speriat la seful sau.
- A fugit! A rupt legdtura, spuse el tremurand.
Franghia, cu care fusese legat talharul, atarna de steaua dorobantului.
- Asa e!...ticalosul! scrisni Capitanul dupa el!...
Incaleca in graba, dar nu uita sa-i spue carciumarului la plecare
- Cum se poate? spuse Capitan Costache, repezindu-se sa incalece. Chiar eu i-am strans sfoara, ticalosul!
- Jupan Stroe, mi-ar trebui vr-o suta de lei, vezi de-mi fa rost pana poimaine, cand o sa trec p-aici.
Apoi, porni in goana, urmat de dorobant. Dar d-abia trecura strada, ca trebua sa se opreasca, nedumeriti apucasera la o raspantie unde se faceau mai multe ulicioare, pe cari nu se vedea nici o suflare de om.
Hotul isi pierduse urma.
Curios, Capitan Costache porni la Agie, jurandu-se pe toti sfintii, ca pana a doua zi va pune maim pe talhar și-l va manca de viu.
Ceilalti filed osanditi toti la oa pe via, dinprea cu carciumarul gazda de hoti.
Lasand la o parte pe cei banuiti de a fi revolutionari, Capitan Costache era spaima micilor negustorasi, macelarilor, brutarilor si carciumarilor.
In fiecare zi vizita pe cate unul: cantarea painea, cerceta carnea, examina bautura ca si pe consumatori.
Si, niciodata nu era multumit, intotdeauna bietul negustoras trebuia sa scoata oftand, din fundul lazii, un dar de împăcare.
De altminteri nici negustorii nu erau tocmai curati la inima. Lacomia era insusirea de capetenie a celor mai mulți. Capitan Costache era omul care ii lasa sa-si faca treburile dupa inima lor, cu singura conditie ca osia sa fie bine unsa. Si cum lui Capitan Costache nu-i putea intra in cap ca pe lume poate un om sa fie cu adevarat cinstit, el pusese dajd ia sa personala pe capul fiecarui negustor mai mic.
Unii dintrinsii, desi foarte putini, cautand sa lucreze da obiceiul mostenit, adica pe dreptate, mai intaiu refuzase acest impozit, prevazut numai de legea faimosului garbaciu al lui Capitan Costache si la amenintarile acestuia ca isi va aplica legea in toata asprima ei usturatoare, naivii negustorasi plecasera cu gloata sa se planga la mai mari de Capitan Costache.
Rezultatul acestui demers fusese atat de simtitor pentru spinarea si punga lor, incat dupa o inteleapta chibzuită hotarira mai bine a da de buna voie dajdia lui Capitan Costache. Cu mijlocul acesta erau toti mulțumiți; pacea si concordia erau depline, dar nu eterne.
Capitan Costache fusese mai siret decât ei. Acum vesnic cu ocaua mica, se facea din ce in ce mai dificil in momentele cand era mai necajit, nu vrea sa stie de nimic. Chiar daca negustorul si-ar fi platit dajdia in ajun, cerea din nou si omul trebuea sa dea și sa ofteze pe înfundate, altminteri garbaciul intra in activitate.
CAPITOLUL IV
Veacul al nouăsprezecelea a fost veacul de viață al naționalităților.
Anunțat printr-o formidabilă sguduire în apusul Europei, cu venirea lui a răsărit și soarele unei epoci noui: epoca de trezire a neamurilor, epoca de trezire a unui sentiment nou și puternic, tot așa de puternic ca și acela care în evul mediu înpingea nenumăratele gloate de fanatici, să meargă la moarte pentru gloria Dumnezeescului răstignit.
Răsări sentmientul național, noua pârghie a istoriei, noul înțeles al vieței popoarelor europene.
La l848 furtuna lui se deslănțui în același Apus premergător al tuturor mișcărilor nobile, cutremurând din temelie bătrânul nostru continent, croind noui răzoare între neamuri, schimbând întreaga față a Istoriei.
Erau „frigurile revoltei” care bântuiau popoarele Europei, epidemia care se întindea cu iuțeală nemaipomenită. Francia, Germania, Austria și Italia, arboră stindardul sângeros al revoluției, stindard, pe care stau scrise cuvintele ne mai cunoscute „libertate națională”.
Acest măreț sentiment prefăcu, la un moment dat pe toți fii unei țări in soldați entuziaști, îi legă pe toți laolaltă printr-o obștească năzuință și îi mână cu armele în mâini, către acelaș țel măreț.
Istoria nu va scrie până acum decât două pagini splendide în analele sale; omenirea civilizata a făcut cele două mari mișcări de entuziasm nebun, fanaticii i-au dat marele titlu de glorie.
Cruciadele și luptele naționale, vor rămâne în cartea omenirii, ca amintiri neîntrecute în splendoare. Ele au consfințit popoarelor cari le-au purtat, dreptul la viață și vor mărturisi veacurilor viitoare nobleță inimei umane.
In România, încă de pe la anul l82l, începu să adie suflarea deșteptării naționale, eroica încercare a nemuritorului fiu al Gorjului s-a continuat sub o alta forma, mai lenta, mai imperceptibila, dar mai trainica, mai profunda si mai sigura.
Scoala pe care modestul dascal din Avrig o deschisese in ruinatele incaperi dela Sf. Sava, sub conducerea urmasului lui Gheorghe Lazar, avea in curând sa se prefaca in adevaratul focar de luminare al intregului neam romanesc.
Patruns de toata inaltimea misiunii lui, Eliade muncea in taina, cu rabdare de urias, la desavarsirea acelei mari opere de regenerare, care avea mai tarziu sa dea poporuluivroman dreptul și taria de a se infatisa Apusului civilizat.
Numeroasele lui brosuri, gazetele si cuvantarile lui concurau toate catre acel unic si mare scop al desteptarii stiintei nationale.
Din fiecare elev al lui, el cauta sa faca un apostol, in fiecare cauta sa raspanadeasca aceeasi dragoste de neam, acelasi dor de altare a poporului.
Sub inraurirea lui, se pregateau in sanul tarii, elementele care aveau sa dea lovitura cea mare, se pregatea pe indelete o revolutie cu adevarat nationala, mare si profunda.
La l848 opera aceasta nu ajunsese inca nici la jumatatea ei alaturi de Eliad lucra acea pleiada de oameni generosi, infiintatori ai societatii literare, intocmitori ai societatii filarmorice: Campineanu, Golescu, Ruset si atatia altii de eterna pomenire. Libertatea nationala era idealul departat asupra caruia toti isi aveau ochii vesnic ațintiți, trebuia sentimentul acesta trezit sau adânc inradacinat in inima poporului trebuia mai inainte de a se fi dat lovitura cu el, sea insufleteasca orice roman, fiecare sa fie constient de lupta pe care trebuia s-o intreprinda.
Si cand intreaga Europa clocotea de strigatele de libertate ale natiunilor, poporul roman era inca departe de a-si da seama de intelesul acelui strigat urias. Kiseleff, scrisoare pe care o adresa printului Bibescu, la 21 Martie l848 din St. Petersburg, cunoscand adevarata stare a lucrurilor din Romania, putea cu drept cuvânt sa rosteasca:
„acest troian care trece peste Europa si care, mai tarziu sau mai de vreme isi va avea reactiunea sa, nu va atinge frumoasa voastra tara.”
Nu, era departe pentru poporul roman ziva in care trebuia să-și ceara dreptul la adevarata viata, la apropierea cat mai mult a acestei zile trebuia insa sa conlucreze toata tinerimea romana, cu toata vigoarea ei in floare.
Iata cuvintele pe care Eliad le spunea zilnic elevilor sai. La acestea se gandea Radu Cretescu, elevul favorit al maestrului, dupa ce se intoarse in odaita sa de langa Sf. Spiridon, unde se mutase a treia zi de Paste, dupa cele ce vazut ca s-au petrecut in casa lui jupan Tudose abagiul.
Fusese la biserica, unde in zadar a asteptata o vadă pe Elencuta ca niciodata, jupaneasa Smaranda venise numai cu batranul sau sot. Ilencuta ramasese acasa. Mama Smaranda ii spuse la iesire, ca nu s-ar fi simtit bine, dar din tonul în care spuse acestea si mai ales dupa ochii lui Jupan Tudose, simtea ca altceva era la mijloc.
Vazuse cum jupan Tudose se grabea sa mearga acasa, cautand sa scurteze cat mai mult vorba cu el, care ii iubise ca pe parintii lui, in casa carora traise cinci ani de zile cari intotdeauna ii aratasera o dragoste parinteasca.
Cand s-a despartit de dansii, in poarta bisericii Radu era cu lacrimile in ochi. De cinci zile se simtea omul cel mai greu lovit de soarta.
Jupan Tudose care se retrasese de mult din negot, sta toata ziua acasa, fara ca să-i ingaduie a mai trece pragul portei lui, fara ca sa-l mai lase sa dea macar o data ochi cu Elencuta.
La toate straduintele, batranul raspundea cu aceleași si aceleasi cuvinte:
- Mi-e greu, ca tin mult la d-ta si la parintii d-tale, dar nu pot... nu de altceva, dar vezi... suntem bătrâni si sa nu te vadă Capitan Costache pe aci, cd d-atunci trece in toate zilele pe la poartea noastra.
Ceasuri intregi Radu sedea in pridvorul casei si se uita cu ochii dornici spre ulita in care cinci ani de zile se simți mai fericit decat în sanul familiei sale, din frumosul sat al Petrenilor. Vedea in fiecare zi, e drept, pe capitanul de dorobanti, trecand pe ulita si uitandu-se lung, lung, in curtea lui Jupan Tudose. Omul acesta nefast care se pusese intre el și Elencuta, devenise in ochii lui Radu un fel de fantoma a nenorocirii sale.
Incepuse sa urasca din ce in ce mai mult ca pe o fiara care-i ameninta zilele, si se parea ca-l simte vesnic la spatele sau; ca-l spioneaza pretutindeni, ca pretutindeni ii sta in cale.
Capitan Costache Chiorul, zis Chehaia, avea reputatia cea mai trista si cea mai de temut pe vremea sa.
Sufletul cel mai crunt in trupul cel mai diform energia cea mai salbateca umilit cu sefii, ingrozitor de trufas cu cei mici, omul care nu stia și nici nu stiuse vreodată ce inseamna un sentiment nobil, care cunostea mila si îndurarea numai din nume, care se desfata la vederea sangelui cald si se inviora la auzul unui geamat de agonie.
Fusese omul favorit al lui Voda Ghica, apoi in aceeasi calitate se alipise de casa prea puternicului ministru Gheorghe Bibescu, Alexandru Villara.
Si acum, Capitan Costache nu avea alt Dumnezeu pe lume, decat pe conu Alecache, de cuvântul lui asculta, voia lui facea si pentru el ar fi infruntat porunca Domnitorului.
Era o mare apropiere sufleteasca intre sef și favorit. Villara era inima neagra a guvernului, gandul cel rău al Domnului, omul dibaciu care stia sa spulbere toate hotaririle cele bune ale lui Voda Bibescu si care sub scutul acestei inimi nobile, savarsea toate nedreptatile si impilarile, pe care le exploatata rasvratitorii.
Capitan Costache avusese trei neveste pana in vremea cand il vedem noi. De doua se despartise, pe una o bagase în mormant, dupa ce ii nascuse un copil.
Viata lui, un lant de ticalosii, un sir nesfarsit de jafuri, de torturi si de necinstire a caselor.
Radu intelegea acum, intelegea alungarea lui din casa lui jupan Tudose, frica acestuia si a batranei Smaranda.
Cele cinci zile, Radu le petrecuse singur. Pe Eliad nu-l vazuse decat o data, de prieteni se ferea, ziua umbla prin locurile mai retrase, pe la Sf. Elefterie pe la Cotroceni, sau se ducea tocmai prin apropiere de Baneasa. Rar putea sa citească, de cele mai multe ori scria, mai cu seama noaptea cand era cerul limpede si luna plina luminoasa si tot atât de trista ca si el.
De cate ori nu-si furisase luna razele ei printre ramurile salciei din fundul gradinii, sub care statuse Radu de atâtea ori in noptile de vara, alaturi de mama Smaranda, aproape de Elencuta. Cate povesti nu spusese batrana acolo, si câte visuri, cate planuri de viitor nu faurise el acolo în taacerea noptii, pe cand orasul dormea sub privegherea ochilor dormiti ai cerului.
Acum, singur, îi punea tot dorul lui pe hartie, in versuri de acelea cari placusera atat de mult maestrului.
Acum, singur, îi punea tot dorul lui pe hartie, in versuri de acelea cari placusera atat de mult maestrului.
Era poet ca toata generatia aceea plinan de suflet, oarba de visuri gigantice, de iluzii neintrecute.
Scrisese si el dupa indemnul lui Eliad, acel indemn care zilnic si tuturor il formula in cuvintele: scriti copii, scrit orice, numai scriti.
Maestrul stia ce imensa forta sociala e literatura și pricepea lipsa pe care o avea tara pe acest taram.
Si scriau toti elevii lui iubiti, scriau cum puteau, bine sau rau, dar intotdeauna din prisosul sufletului lor.
Era o emulatie, o lupta de intrecere in toata tinerimea timpului, fara invidie, fără dusmanie, fara acel sentiment de egoism care covarseste astazi.
Radu Cretescu, desi scria mai bine decât cea mai mare parte dintre cei de varsta lui, desi primea cele mai calde elogii din partea profesorului sau, nu cauta sa-si inchine viata meseriei acesteia. Scrisese pana atunci mai mult pentru a fi placut maestrului sau. Cele mai multe si mai bune dintre descrierile lui, erau poeziile patriotice, acum sub stapanirea nolui si puternicului sentiment al iubirei, scria pentru el din nevoia de a-și deschide inma.
Pe langa darul innascut, Radu poseda o cultura intinsa: in afară de cartile pe care le avea el, biblioteca lui Eliad ii statuse intotdeauna la dispozitie.
Suflet entuziast, minte cumpanita, era însă intotdeauna stanjenit in hotaririle lui de lipsa de vointa, sau mai bine zis de lipsa de staruinta si continuitate in hotariri. Apoi o desavarsita lipsa de initiativa. Era prea mult stapanit de moment.
Pana in ziua plecarii din casa lui jupan Tudose, aduse bine seama de sentimentul care-l insufletea fata de Elencuta.
In ziua aceea se facuse lumina in sufletul lui, și ar fi voit să-i destainuiasca fetei toata simtirea si toate gandurile lui, dar un fel de putere tainica ii sugrumase cantul, o sfiala nelmurita il amutise.
In casa lui jupan Tudose satuse cinci ani de zile.
Tatal sau, Serdarul Gheorghe Cretescu, il adusese din Petreni ca sa intre in scoala lui Eliad, la Sf. Sava.
Când Voda Bibescu deschise colegiul francez, Radu se grabi sa urmeze cursurile acestuia, find totodata nedespărțit de Eliad.
Cand a venit intai in casa lui Jupan Tudose, Elencuta era de unsprezece ani, el era de doisprezece au crescut inima si s-au iubit frateste. Cu trecerea timpului insa, frumusetea Elencutei, prefacu incet, incet si ca sa ia in seama vreunul, vechiul sentiment care le impreuna sufletele.
Totuși, pana la despartire, Elencuta nu vedea in Radu decat un frate mai mare cu care mergea la biserica, si de care ingrijea. Cand insa auzi pe jupan Tudosea Radu trebui sa plece, se paru ca inteleg amandoi latura dintre inimile lor.
Acum se mistuiau fiecare in singuratate, pra primeí isbucniri a dragosteí.
In ajunul primei Dumineci, dupa Paste, Radu intelegand cand viata lui departe de Elencuta este de netrait, se hotăra sa o ceara dela jupan Tudose.
Nu se gandea catusi de putin la o eventuala impotrivire a batranului serdar daca Elencuta era mai saraca decât, Radu era singurul copil la parinti.
Dar, a doua zi, când vazu pe jupan Tudose atit de rece si atat de grabit ca sa se scape de el, cuvintele cu care venise de acasa, ii apusera pe buze și se intoarse de la biserica sdrobit, cu pasii sovaitori, fara nici o scântee de nadejde.
Intrand pe poarta curtii unde sta, vazu doi tineri, dintre cari unul inalt si cu o mustata ingrija, vechiu prieten si coleg de la Sf. Sava, iar celălalt de statură mică, bălan, cu ochii vii și iscoditori, cu totul necunoscut.
Când Radu fu lângă ei:
— Dă-mi voe, zise junele cel mai înalt, care se numea Dinu Zaman și era impiegat la postelnicie, dă-mi voe să-ți recomănduesc pe un bun amic, de curând venit din Paris, Iorgu Săculici și care vrea să facă o proposițiune însemnată.
După cuvintele de reciprocă recomandare și mulțumire, obișnuite, Radu îi pofti în odaia sa.
Era o odae modestă și curată, cu păreții văruiți de curând fără alte podoabe decât o icoană și câteva poliți pline;cărți.
— Imi pare bine d-le Crețeanu de mult am auzit vorbindu-se de D-ta și acum dă-mi voe să-ți zic Radu, mon cher ami, Radu...
— De ce nu? cu plăcere, putem să ne socotim vechi prieteni! zise Radu oarecum surprins de marea expansiune a noului său cunoscut.
— Așadar, mon cher ami, sunt prea vesel că fac cunoștința unuia dintre junii români, cei mai distinși...
— O! prea!... întrerupse Radu.
— Prea! prea, ce e drept! zise și Dinu cu obișnuitu-i ton glumeț. Nu-l lua repede că se fâstâcește!
— Ce are d-aface, c-est vrai! Știu cât ține Eliad la d-ta..., la tine.. Știu că ești unul dintre Românii cari doresc grandeț;neamului lor.
— Și care român n-ar dori-o? întrebă Radu, oarecum plictisit de vorba lungă a convorbitorului său.
— O! Sunt mulți, prea mulți aceia! răspunse lorgu ștergându-și fruntea cu un gest teatral, sunt mulți, da, foarte mulți!...
— Ai stat la Paris multă vreme? întrebă Radu, voind să schimbe vorba.
— Viu de acolo! de o săptămână sunt aici!
Am stat opt luni de zile... Am auzit pe Michelet și pe Mickievicz la Sorbona... M-am împrietenit cu Lamartine; ținea foarte mult la mine în fiecare zi mă duceam să stau de vorbă cu el! Ce poet! Geniu! mon cher! Inspirat!...a venit revoluția, am luat parte, m-am luptat pe baricade ca un cetățean francez...
Ce zile! Ce entusiazm mon cher Radu! Tineri și bătrâni, femei și copii s-au luptat și-au murit acolo, ca martiri ai sentimenturilor lor, pentru liberarea lor, pentru liberarea întregului popor. Ce eroism!
Quelle bravure!...
Acum am fost chemat aci. Mi-a spus Gavaletti despre o societate secretă...
Se opri deodata, se uita in toate partile, grabit si îngrijorat apoi intreba pe Cretescu:
- Nu ne aude cineva?
- Nimeni de care sa te temi.
- Am venit sa dau si eu modestul meu tribut mișcării care se pregateste.
- Ce miscare intreba Radu?
- Cum, ce miscare? Ca june roman, nu stii?
Stai inca departe de cei care muncesc pentru ea? Dar nu vezi, nu auzi ce este in jurul tarii mon cher?
-Ce este? intreba Radu, oarecum mirat.
-Ah! Mon Dieu! Ce este! Dar n-auzi geamatul surd al poporului, stratul de libertate? Ce-a fost in Francia, In Italia, in toata Europa, en fin, trebue sa fie si la noi! Trebue sa ne aratam Europei, sa fim la inaltimea ideilor si sentimenturilor lor.
N-ai auzit de opera gigantica, la care muncesc toti junii romani plini de amorul patriei?
N-ai auzit de Golescu, Tel, Campineanu si atatia altii? De viata pe care a catat-o actiunea lor, de cand au venit în tara Gavaletti si Rateanu amicii mei, cu cari m-am luptat pe baricadele Parisului?
- Da, dar la noi e prea devreme. Suntem cam indarat, raspunse Radu.
- Cum, indarat? Daca suntem indarat cu un pas, sa facem doi ca sa fim in rand cu mersul celorlalti...
- Nu e poporul pregatit...
- Sa-l pregatim! Asta e chemarea noastra. Asta e chemarea tinerimei. Si, apoi poporul e deja pregatit. Dintro zi intralta poate sa se misce. Eu știu, am văzut, am lucrat, de cand stau aici. Voi ce stati? Trebue sa dati concursul vostru la liberarea neamului. La ce alt ar putea sa viseze Junimea româna? La ce visezi tu, Radule? La ce visezi tu, Dinule?...
- Eu? intrerupse Dinu, care statuse mut si privea distrat, pe fereastra eu visez acum, la un curcan pe varza umplut cu castane!
Radu rase din inima, dar Iorgu contrariat de raspunsul neasteptat al lui Dinu, zise cu un ton cam suparat:
- Pand nu spui tu o nerozie, nu te simti bine.
Dinu se scula in picioare si incepu =să-l apostrofeze:
- Cum nerozie, ma? Curcan pe varza si inca umplut cu castane, e nerozie?
- Ei, sa lasam curcanul acum sa revenim la lucruri mai de seama, adause Saculici, muscandu-si buzele-i subtiri.
- Auzi! intrerupse din nou Dinu, daca se poate sa fie ceva mai de seama ca un curcan pe varza, umplut cu castane!
- Dar lasa, Dinule, curcanul, te întreci cu gluma.
Vezi bine ca am de vorbit lucruri importante cu Radu, ca d-aia am venit aici... Si ca sa te impac, iaca am sa va poftesc maine la mine, la masa si am sa gatesc pentru tine un curcan intreg...
- Ei, asa mai merge, raspunse Dinu, dar spune-i omului odata ce ai de spus, ca de atata vorba imi trece si pofta de curcan...
- Ispraveste, mon cher odata, adause Saculici dezolat, ca m-embéte!
- Ei, iaca am ispravit. Numai sa te tii de vorba.
Intreruperile lui Dinu, cam racise entuziasmul lui Saculici si ca sa sfarseasca mai repede, trecu de-a-dreptul la incheere.
- Iacă, mon cher Radu, de ce am venit sa-ti fac cunostinta. Vreau sa intri si tu in societatea noasatra: sa ne dai si tu concursul tau.
- Daca vrei, chiar asta seara te duc. Avem reuniune... apoi dintr-o zi intralta Eliad poate sa ntre in societate..
- Eliad?
- Da, a si propus lui Ghica, prin fratele nostru Alecu Dedu...
- E adevarat?
- Ma parole d-honneur!
- Atunci mai lasa-ma catva timp sa ma gandesc.
E un pas insemnat acesta si vreau sa-l fac cu chibzuire, ca sa nu-mi para rău mai tarziu.
- Auzi, da poate sa para cuiva rau, cand intra in lupta pentru desrobirea poporului sau! Dar poate sa fie ceva mai nobil, mai frumos? Viu mâine de dimineata la tine. Eu stau peste drum de Dinu când vrei, vino... Acu trebue sa plec. Ah! mon cher ami, am o multime de lucruri de făcut... Au revoir, dă-mi voe să te sărut.
Radu conduse pe amandoi pand la poarta si se intoarse in camera sa, unde statu multa vreme cufundat în ganduri.
In aceaa stare il aflam o jumatate de ceas dupa venirea lui de la biserica.
Convorbirea cu noul si vorbaretul lui prieten îl racea sa se gandeasca la starea poporului, la miscarea ce se pregătea, la cuvintele lui Eliad.
Stia bine parerea maestrului in aceasta privința, totusi avea de fand sa se duca a doua zi, sa-l mai cerceteze despre cele ce-i spusese.
O fi adevarat ca Eliad și-a schimbat hotararea de mai inainte! Trebuia sa se asigure. Ii venea insa mereu in minte scena din ziua Pastelui când s-a aratat pe maidan Capitan Costache. O lume intreaga, o oaste intreaga de barbati, fugind dinaintea biciul ui unui netrebnic, primindu-i fără sa crâcneasca usturatoarele-i lovituri, insultele si mai umilitoare sub stapanirea aceluiasi sentiment de frica lasa...
Si se gandea la jupan Tudose, la omul batran si incercat, care-l iubise ca pe fiul sau si care era patruns de aceiasi frica, de aceiasi lipsa de barbatie si de demnitate, il alungase, îndată ce omul Agiei i-a calcat pragul.
Radu-si plecase fruntea, intristat, si se intreba:
- Poate oare sa savarseasca vre-o fapta mare, acest popor al Bucurestilor care tremura inaintea unui singur baciu? Care fuge din fata unui singur bart si care alunga pe cel bun si iubit de teama unui ticalos?... El n-a capatat nici sentimentul demnitatii lui individuale, cum ai putea sa-l faci sa înțeleagă idealul libertatii nationale?
Stia bine Radu, de cat-va timp, se lucra in taina, se pregatea o mișcare auzise de tinerii cari venisera din Paris si voiau sa faca intr-o luna ceia ce Eliad credea ca abia poate sa se facă intr-un secol.
Nu putea sa creada insa ca silintele lor vor putea sa ajunga la rezultatul dorit; nu vedea elementele pe cari trebuiau sa loveasca.
De odata, Radu fu desteptat din randurile lui de sgomotul unor pasi grabiti cari se apropiau de usa, in pragul careia aparu batrana femee la care se mutase de cateva zile.
- Coconasule, zise ea intrun suflet, d-ta stai aici inchis si nu stii ce foc e afara!
- Foc? intreba Radu, speriat.
- Focul cel mai groaznic, coconasule, in curte la Jupan Tudose unde ai stat d-ta...
- La Jupin Tudose, zise el sculandu-se ingrijat cand s-a aprins? Ce?
- Foc pe sufletul lor, coconasule... Stii ca s-au dus la biserica, numai batranii, lasasera fata ca și cand s-au intors au gasit poarta data de perete si fata nicaeri.
- Elencuta? gemu el, sezand pe scaun, galben ca un mort.
- Da, coconasule, fata lor... Un copil care era pe ulita, spune ca a vazut, când lumea era toata la biserica, o trasura închisă si trei dorobanti ai Agiei...
Fără sa mai asculte, Radu isi lua pălăria și pleca in fuga spre casa lui Jupan Tudose.
Aci era adunata toata ulita. Curtea plină.
- Doamne! Doamne! spuse o femee, punându-și mana la gura. Ziua in namiaza mare!
- Nu mai au nici o rusine, nici o teama de Dumnezeu!
- Da, jupan Tudose și-a venit in fire? Mama Smaranda ce face?
- Plange la capul lui Jupan Tudose, Ii tine lumanarea.
- Vai de bătrânețea lor sarmanii!
Cu multa greutate Radu putu sa străbată in casa. Aci o scena sfasietoare i se incredinta ochilor.
Pe pat imbracat cu antiriul si giubeaua cu cari fusese la biserica Jupan Tudose stetea întins fara suflare, cu ochii închiși cu fata de mort, alaturi batrana plangea.
O vecina freca pe lesinat, la tâmple și obraz cu otet de vin. Alte femei stateau prinprejur tinand pe mama Smaranda sau privind cu ochii plini de jale, dureroasa priveliste.
Cand batrana vazu pe Radu incepu sa planga si mai tare, articuland printre sughituri:
- Ne-au luat-o! Câinii! Ne-au luat-o!
Femeea care uda cu otet pe mso Tudose facu semn sa taca toti.
- Da-te mai la o parte Raducule, zise mama Smaranda ne mai continuand din plans. Sa nu te vaza deodata!
Radu se dete mai la spatele batrânei Smaranda mecanic cu ochii mari deschisi, aiurit de cate vedea.
Batranul scoase un oftat lung, deschise ochii sfios, si cu glas slab, perdut si plangator striga:Elencuto! Elencuto!
Mama Smaranda începu sa planga cu hohot, aplecandu-se pe patul bolnavului, lasand pe Radu in fata nenorocitului tată care isi pironi ochii asupra lui, lung, ca si cum l-ar fi cunoscut cu greutate, apoi putin cate putin, revenindu-si in fire, incercand sa se scoale, dar cazu din nou pe pat, oftand din adincul inimei sale sdrobite:
- Unde-i Elencuta? Radule...aleargă...tu ai...
Si fara sa sfarseasca isi pierdu iarasi simtirile.
La vorbele muribundului, Radu isi veni in fire din aiureala care-l cuprinsese intaia incepu sa-si dea seama de grozavia loviturei pe care o primise.
Si cu ochii iesiti din orbite, scrasnind de durere, se repezi afara isi facu drum prin multime si incepu sa alerge pe ulita ca un esit din minti, cu lacrimile siroaie pe obraz.
Alerga intrun suflet la Agie si ceru sa vorbeasca numaidecit lui Aga.
Acesta il privi mirat, i-asculta plangerea, clatinand din cap, raspunse suparat, cand auzi numele omului pe care il invinuia:
- Nu se poate... Capitan Costache e om in varsta dă-mi dovezi... vino mai tarziu, o sa-l chem si-o sa-l intreb.
Si cum Radu staruia ca sa se ia masuri imediat s-a se trimeata dorobanti la casa sbirului, Aga se infurie.
- Lasa-ma omule in pace, nu ne invata dumneata meseria. Avem belele mari pe cap... Vino mai tarziu.
Cu desnadejdea in suflet, Radu scobora scara Agiei murmurand:
- Mizerabilii!... Nemernicii!
Un tanar, pe care-l vazuse scriind la o masa, la cabinetul lui Aga, ajungandu-l din urma dupa ce cobori scara, îi sopti:
- Daca vrei sa scapi teafar, nu mai veni sa dai ochii cu Capitan Costache. Au mai patit-o si altii!
Radu intelese nevoia in care se gasea Aga, de a trece cu vederea faptele ticalosuluiau subaltern insemnatatea sbirului intro situatie atat de grea: jertfirea intereselor particulare pentru interesul cel mare al Statului, amenințat de revolutionari.
Se simtea sdrobit cu desavarsire, slab, fara sprijin, fără nici o scanteie de nadejdie.
Si din toata durerea inimei, intr-un fulger de lumina care trecu prin creerul sbuciumată nefericitul tanar, plecandu-și fruntea, sopti plin de descurajare pierduta! Pierduta pentru totdauna!...
Incepu din nou sa planga, mergand in nestiare, inainte.
Putin cate putin nadejdea-i reveni iar.
O va cauta singur va da piept cu ucigasul iubirei sale, il va pedepsi...
Si-si grabi pasul, indreptandu-se catre Podul de Pamant, unde era casa lui Capitan Costache.
N-avea nici-o arma la el. Se ducea inarmat numai de care-i clocotea in piept.
Cand ajunse la poarta, vazu peste uluci in curte, o femee intrand si un copil, stand sub soc din fata casei. Ușile toate vraiste.
La poarta, un lipcan care sta pe o lava, il intreba privindu-l poncis.
- Pe cine cauti?
- Capitan Costache nu e aici?
Incruntand din sprincene lipcanul raspunse:
- Conu Costache nu vine acasa decat noaptea târziu cand ispraveste slujba..
Uneori nu vine cate doua trei zile Acum n-a mai dat p-aici de eri noapte. Cauta-l la Agie.
Radu pleca.
In zadar, nu se putea s-o fi adus aici.
Trebuia sa aiba pe undeva vr-o ascunzatoare a lui, unde sa tie pe Elencuta
Dar cum s-o afle? Cum s-o caute? Unde?
Simtea bine zadaranicia ostenelilor sale.
Ar fi fost o nebunie sa se puna singur impotriva acelei fiare atat de puternice. S-ar fi pierdut si pe el, iar Elencuta n-ar mai fi avut nici un mijloc de apare, caci daca cineva ar fi putut s-o scape, acela numai Radu ar fi fost.
Ajunsese la gradina lui Slater. Intra si se aseza pe o piatra, cu capul in palme,asanda-i curga lacriznile.
- Ce sa fac? Ce sa fac? Unde sa ma duc?
Sdrobit, fără nici un fel de gand, neputand sa ia o hotarare limpede, se scula de pe piatra si porni incet catre locuinta prietenului sau, Dinu.
CAPITOLUL V
Dinu Zaman statea la Udricani,la o matusa, care, de cand vaduvise de raposatul pitar Stroe Gradinaru, îsi petrecea zilele indeletnicindu-se cu facerea dulcetilor, în care trecea de foarte iscusit. Pe langa faimoasele peltele de gutui si de lamaie, pe langa dulceturile de nuci, trandafiri, smeura și visini, mai invatase, dela o batrana greca, sa faca dulceață de micsunele, din rădăcină de cicoare si din pluta baltilor.
Pe langa dulceata, pitareasa Zinca mai se indeletnicea mult cu ingrijirea fetei sale.
Se credea inca tanara si in casa ei trandafiri, cu toate specialatile franțuzești introduse pentru infrumusetarea pielei, umpleau aerul cu mirosul lor.
Cu toate ca barbatul ei murise de seapte ani ai acum in varsta de cinci zeci si opt de ani, pitareasa Zinca tinea mult la chipul sau smead, care incepuse aa se vestejeasca binișor dar care mai pastra urmele unei rare frumuseti. Ce e drept raposatul intru fericire, fusese mult mai baitran decat ea, când s-a casatorit, si o luase mai mult pentru obrazul ei curat pentru sprincenele-i negre imbinate, decat pentru zestre; caci Zinca era fara de parinti scapatati si nicil macar de treapta boereasca.
Tatal ei fusese, inaintea zaverii, unul din islicarii cei mai de frunte in isnaful sau, dar, mavroforii si arvatii lui Ipsilant apoi arnautii lui Bimbasa-Sava, manafii beslii, japorojenii lui Gingir Efendi Cheia Bey, marele pasa al Silistrei prin jafurile lor adusera in sapa da lemn pe bietul negustor si era cât p-aci sa-i rapue si viata.
Amintirea aceasta grozava ii placea pitaresei Zinca sa o povesteasca foarte des si cu mare risipa de oftari si clatinâ ri din cap.
Dinu ramasese orfan inca din cea mai frageda varsta și pitareasa il luase sa l creasca, dupa indemnul raposatului ei sot, cu care n-avusese nici un copil
In ziua de Duminica Tomii, pitareasa incepu iar să-și spue povestea la cateva cunostinte venite in vizita.
Dinu, care se invartea prin casa cand auzi ca jncepe povestea, trecu intr-o odaie alaturi, socotita ca a lui, si in care isi tinea tot unicul sau avut. Cu toate ca inchisese usa, glasul ascutit al matusii tot se auzea:
- Eram codanaca p-atunci, tot sa fi fost de vr-o zece unsprezece ani,... dar nu eram (pitareasa dosise numai cinci) Cand vad pe raposatul bietu taica, venind speriat si spunând mamitii sa strânga cat mai de grabnic ce-o putea, ca trebue sa fugim din Bucuresti.
Cu doua zile inainte venise Tudor si tabarase la Cotroceni cu toata ostasimea lui cu cateva zile si mai nainte de venirea lui, fusese impanat de zavergii lui Ipsilanti, care traisesera în casele de lânga Cismeaua Mavroghenilor. Era spaima mare in Bucuresti. Fugise mai toata boerimea si mare parte din negustori. Taicutu nu vrusese sa plece: În noaptea zilei cand a venit Tudor s-a intamplat o batae pe dealul Mitropoliei. intre olteni si arnauti. Era groaza in oras ca nu cumva vr-un pagin sa pue foc Sfintei Mitropolii.
Atunci bietul taica a vorbit cu fruntasii isnafului, si s-a dat sfoara în toata negustorimea, ca sa mearga sa ia racla sfantului si s-o duca in alta parte. Si, s-au dus toti negustorii mai ramasesera in Bucuresti, au luat racla pe umerii lor și cu preotimea, au dus-o intre felinare la Sf. Dumitiu, din Islicari si-au dat-o in paza lui Hagi Matache, starostele isnafului.
Pe seara s-a svonit ca vin turcii spre Bucuresti si numai cand a auzit una ca asta s-a hotarat taicutu sa plece si el.
A inchis bine pravalia, am incarcat calabalacul într-o caruta mocaneasca si am plecat in zori la Manastirea Cernica.
Acolo, ti-era mai mare milaa vezi ce de lume era inchisa, si ="3cum ne intrebau fitercare de casele 0 de valiile lor.
Pana am plecat noi nu se facusera pradaciuni mari dar tot in ziua aia, a plecat si Ipsilant din Bucuresti, si a doua zi a venit un biet negustoras care ne-a spus ca zavergii înainte de plecare, au facut jafuri ne mai auzite, ca au spart case și prăvălii ca au taiat multa lume ca Turcii, cu adevarat, au intrat in tara si vin spe Bucuresti.
Peste trei zile am auzit ca turcii au și sosit cu pasa Efendi dela Silistra si ca au poposit la Pantelimon. Am stat asa inca vreo câteva zile, când intro Vineri, cam pe seara vedem ca se apropie de Manastire o gloata de turci calari și ca aseaza imprejurul manastirei patru tunuri grozave!
Doamne, jupaneasa Mitrano, sa fi vazut cum a inceput lumea sa se boceasca si sa-si smulga parul de groaza, ți se rupea carnea de spiama! Femeile au dat navala in biserica și au inceput sa dea in genunchi, cu rugaciuni catre Prea-Curata, iar Parintele Calinic, Staretul, a iesit cu calugarimea, cu crucea in mana, la poarta, sa-l intrebe ce au cu sfantul locas.
Toti credeau ca o sa faca pulbere manastirea.
- Si-au tras cu tunurile? intreba jupâneasa Mitracare, se vede, ca era de curand cunoscut cu pareasa, odata ce nu-i mai auzise povestirea.
- Sa vezi! raspunse pitareasa Zinca. Staritul a trimes la pasa pe cinci calugari, cei mai bătrâni sa-l intrebe dece a venit-
Pasa le-a spus ca aflase dela un armean al lui, cum ca în manastire stau ascunsi greci d-ai lui Ipsilant si ca daca nu s-a da prinsi, are sa-i prapadeasca cu manaastire cu tot.
Atunci unul dintre calugari care cunostea limba turceaa, l-a rugat pe pasa sa mearga inauntru și sa vada ca nu se pomeneste nici macar urma de picior grecesc prin Sfânta Manastire si ca sunt numai bajenari, fugiti din Bucuresti.
Pasa intai n-a vrut sa creada, dar pe urma a luat pe mai voinici dintr-ai lui si a venit in manastire, unde l-a primit Staretul chiar la el, in casa.
Pasa a ramas foarte multumit de primirea ce i s-a facut fiindca mânastirea era tare strimtorata, cand s-a intors el la conac, s-a dus la pasa Efendi al mare si spunându-i toata tamja l-a rugat sa trimita douazeci de care de merinde, iar pe meanul mincinos l-a prins si i-a taiat capul. A doua zi am primit merinde, multumind lui Dumnezeu ca am scapat atât de bine.
Când ne-am intors in oras, dupa plecarea lui pasa Efeneli, am gasit casa si pravalia jefuite de tot ce era mai de preț. Bietul taicutu, de inima rea, a zacut doua luni de zile pierzând tot ce bruma agonisise.
Pitareasa îi ispravise povestea si scoase un oftat lung clatinând din cap ca dupa obiceiu.
Atunci se auzi un glas pitigaiat si miorlaitor, pe care Dinu il cunoscu bine, rostind:
- E adevarat ca Efendi Chehaia a fost om cum se cade, cu toate ca era pagan.
- Of! exclama Dinu enervat, caminareasa o sa-si spuna si ea povestea ei! Nici nu se putea altfel!
Si ca sa nu mai auda vorba lunga a caminaresei Margheoala, dupa ce se uita la un pachet ascuns sub un servet cu dungi roii, esi la poarta și incepu sa se uite lung pe ulita. Necazul lui era indreptatit. Caminareasa Margheoala isiavea si ea povestea pe caro o spunea tot atat de deasa ca preoteasa Zinca si, când se intamplau amandoua la un loc, nu putea sa inceapa una fara ca cealalta sa nu continue.
Intr-adevar, caminareasa incepu:
- Ce frica am mai tras și eu, pe vremea Zaverii, Doamne,Doamne!
Eram luati numai de cinci ani, cand au venit zavergii..
In vremea aceasta Dinu plictisindu-se sa tot priveasa pe ulita, se plimba prin curte, cand spre marea lui bucurie pe Radu oprindu-se in fata portii.
Se repezi la el cu bratele intinse, fără sa aiba timp sa observe durerea de pe fata celui venit.
- Tu, Radule, aici? Dar ce-ai patit? N-ai dat de paluni, pe la mine! Bravo, bine ai venit!
Hai in casa dar sa intram pe dindos, ca pe aici trebue sa trecem prin odaia matusichii pi acolo sunt o droaie de ajutoare...
Au inceput sa spue din..
Dar se opri deodata incremenit de aerul abatut al lui Radu:
- Ce ai? Ti-e rau!
- Hai in casa sa-ti spun!
In casa, Radu, zdrobit de oboseala cazu pe un scaun și vru sa inceapa sa-si spue pasul, dar un plans violent ii inneca vorbele.
- Radule! striga Dinu alergand la el. Ce ai?
Ce prangi? Esti copil?
Radu ii spuse cumplita lovita ce primise.
Vorbele prietenului sau aprinse de manie pe Dinu.
- Auzi! In puterea zilei! Ca-n codrii sa-si ba joc de casele oamenilor, fara nici un pic de rupine!
Si cum Radu se tanguia ca nu stie cum sa se razbune, Dinu l' intrerupse cu violenta.
- Nu stii ce sa faci? Nu stii cum sa te razbuni?
E un mijloc mare si frumos. Și te razbuni pe fiara blestema ca si pe toti care-l ingadue.
Sa intri in miscarea secreta. Sa pui umarul, sa rastorni intreaga scara pe care stau cocotati atatia netrebnici!
Vorbele lui Dinu arunca un val de lumina in mintea nefericitului indragostit. Acesta era singurul mijloc, și cale de urmat.
Dinu continua infierbantat.
- Trebue sa intri si tu in micare, sa intri in societatea secreta, cum bine te-a indrumat azi Saculici. Eu am intrat...si
-Tu?
- Da, eu care-ti vorbesc. Am intrat, cu toate ca' nu-mi place tocmai-tocmai, cele ce fac si spun ei, dar stiu ca tot o sa iasa ceva bun. Trebue sa iasa ceva folositor, sa bage ei de searna.
Cel putin sa se desfiinteze robia, ma! Eu d-asta am intrat, numai pentru asta... Ce, tiganii nu sunt oameni ca noi? Ba poate sunt si mai destepti. Sa stii, ai sa intri. Sa mergem chiar acum la Saculici, sta peste drum de mine... Haide!
Si Dinu, târâ după el pe Radu, pana la poarta, cand se opri deodata, lovindu-se cu palma peste frunte.
- Tu! Ce prost sunt! Saculici nu-i acasa. A plecat de vreo doua ceasuri, dar trebue sa vie...
Adica, mai bine stai, sa intreb.
Si se repezi, singur, peste drum, unde batu la poarta unei case mari.
O sluga veni și spuse cateva cuvinte.
- N-a venit zise Dinu, cand se intoarse. Hai in casa sa-l asteptam acolo, fereastra odaii mele da spre ulita.
Intrati in casa, Dinu incepu din nou sA indemne pe Radu a lua calea pe care o credea buna, pentru starea in care se afla. Radu sovaia îsi îi cerceta sufletul si se parea ca s-ar injosi intrand intro miscare pe care o credea mai generoasa, impins de un motiv asa de personal.
Si apoi nu intelegea deloc rostul unei asemenea miscari, in vremea si in imprejurarile in care se afla poporul roman atunci.
- Sa intru in miscare? Dar impotriva cui sa se faca miscarea aceasta? E o nebunie sa crezi ca ne putem ridica impotriva Turciei si a Rusiei? Si daca nu ne putem ridica impotriva lor, ce rost are miscarea? Eu am trait la tara, n-am vazut nicaeri acea grozava impilare si acea sfasietoare tanguire de care vorbesc revolutionarii...
- Cum? Dar tu n-ai auzit cantecul acela duios care umple câmpiile, codrii nostri si pe care-l canta toți partizanii miscarii? N-ai auzit?
Foae verde de trifoiu
Bate-i Doamne pe ciocoi
Cum ne bat fi ei pe noi..;
Ce vrei mai tanguios decat asa?
Radu clatina din cap.
- Nu, nu... Asta e altceva cu totul altceva!
Cantecele astea sunt vechi, de pe vremea fanariotia ciocoilor... Daca s-au mai pdstrat, e ea tot mai avem pe alo-curea ciocoi, la sate. Boerii pamanteni nu sunt cruzi, cu taran;de trea... i apoi, Romanului Ii plac cantecele triste,place sa mareasca lucrurile. Asa e firea
- Jafurile si nevoile l-au facut astfel!
Asa e firea lui dintru început, continua cu încăpățânare Radu...
Daca nu l-or fi scornit lautarii, apoi negresit ca vreun haiduc de codru dar tot pe vremea fanariotilor... Vrunul caruia ii placea mai mult viata sloboda, ori indurase prea multe.
Taranul de azi nu e nemulturnit, ori daca este, e asa cum va fi in toate timpurile si sub orice forma de carmuirei poi taranul nostru are o fire ciudata, niciodata nu e multumit cu cat are.
- Dar claca?
- Claca? Sa dea Dumnezeu sa fie vreodata mai bine, dar cand unui taran care are patru bol si o vaca i se da după regulament, noua pogoane de pamant, ca in schimb sa muncească proprietarului l2 zile cu carul, o zi de aratura si sa dea dijma din zece una, mi se pare ca numai de plans nu este.
Apoi, in oras, dupa cat am putut vedea, cea mare parte din negustorime, nici habar n-avea de revolutie.
Iar impartirea averilor si acel obstesc drept de alegere, imi par niste lucruri cu totul in afara de cele ce sunt cu putinta in tara romaneasca acum. Imi par chiar nebunii curate mai ales de ce ataca pe Domn, asa cum am vazut si intrun articol manuscris, dat de prietenul Volnea cu care am jucat Geamala, e nevrednic mijlocul acesta de rusinos.
Cum o sa intru cu asemenea ganduri in miscare?
Eu am ura numai pe Capitan Costache pe el vreau sa rastorni, sa-l zdrobesc.
- Se vede, Radule, ca nu esti deloc in curent cu miscarea, altfel n-ai vorbi asa, il intrerupse Dinu. Eu stiu, ca am fost la intruniri, am vazut si am auzit.
Noi tot avem un tel, eu desfiintarea robiei, tu razbunarea pe un om al carmuiriidar, dar sunt multi, cei mai- multi cari au intrat fara sa stie de ce, cari spun vorbe si ganduri auzite dela altii si cari nu pricep nici macar o boaba.
Bine, dar cu astfel de oameni se poate face o miscare cu adevarat generoa? intreba Radu, uimit de vorbele tenului
Dinu dete din umeri adaogand:
Ce vede ea* asa s-or fiacand miscarile populare!
Apoi, dupa un moment de tacere, aruncandu-si ochii pe fereastra, se scula de pe pat, unde sta si luandu-si pălăria în graba, zise
- Uite-l! A sosit! Hai mai repede. La usa se opri intorcandu-se spre Radu, spuse:
- Eu asi fi de părere sa nu-i spui necazul tau. El e gura sparta... Spune-i ca te-ai hotarit, asa... Sa vezi, are sa fie mai bine!
- Te ascult, raspunse Radu.
Și iesira.
Ajunsera la Saculici tocmai cand acesta intra pe poarta. Cand ii vAau pe amandoi, deschise din nou repede si le strânse mana cu efuziune:
- Asa-i frumos, mon cher! Foarte frumos! Nici nu ma asteptam la altceva din partea ta, Radule., Poftiti in casa. Îmi inchipui de ce ati venit... Poftiti!
Odaia in care ii introdusese Saculici, era un fel de salon mare, cu o biblioteca, cu zugraveli frumoase pe pereti, foarte eleganta, cartile erau toate etichetate si puse in randuiala; pe masa, care avea mai multe cutii de o parte si de alta, era și Curierul Romanesc, al lui Eliad si Vestitorul lui Carcalechi: apoi o multime de brosuri, carti si reviste straine, între cari Revue des deux monde; numarul de pe Ianuarie cu articolul lui H. dDesprez despre Moldo-Valahia si miscarea romana.
Mobilele erau toate luxoase si alese dupa moda franceza. Saculici era mostenitorul unei frumoase averi. Tatăl său, bulgar de origine, se tinuse departe de trebile tarii, ingrijindu-se numai sa sporeasca averea, destul de mare de altfel, adunata de parintii lui asa cum putusera mai bine cu mijloacele timpului lor.
Cand cei doi prieteni se asezara fiecare pe cate un jilt, Saculici deschise vorba, adresandu-se lui Radu:
- Asadar, te-ai gandit si te-ai hotarit. Intri, nu-i asa?
-Da, raspunse Radu aproape masinal, vreau sa' întru.
- Prea frumos, mon cher ami! Prea frumos! Dupa câte am auzit vorbindu-se de tine, nici nu ma indoiam ca n-ai sa primesti propozitia mea. Ne trebuesc juni cu inima romaneasca, ne trebuesc brate de lupta, ca lupta e apropiata si o sa fie mareata, sans doute! Dinu este dintr-ai nostri, acum pot sa ti-o spun...
- I-am spus-o si eu, il intrerupse Dinu.
- Taut rnieux!... Acum trebue sa-ti dau cateva lamuriri privitoare la Societatea noastra.
Ea e intitulata: Dreptate, Fratie, in cuvintele acestea se cuprinde tot planul revolutionarilor, care e de prisos sa ti-l mai insir. Tu stii, simti ce vrea poporul roman, libertatea lui, libertatea patriei sale...
- Dar... vru sa intrerupa Radu
Dinu jl trase de maneca.. Saculici urma:
- Celelalte lucruri o sa le afli de la frati, ca diseara vom avea intrunire mare. Noi suntem impartiti pe cate zece, fiecare isi cunoaste numai pe șeful sau.
Al tau sunt eu... Adica pardonnez, initiatorul tau, dar tu vei lua parte si la reuniunile comitetului...
Va trebui sa lucrezi mult, mult, cum lucrez si eu, lucreaza toti: sa scrii, poate sa mergi prin mahala, sa vorbesti pe ascuns cu negustorimea... Dar iaca, uitasem! zise sarind deodata dupa scaun.
ducându-se la soba, luA dupa coltul ei o cruce mica de argint, pe care o intinse lui Radu, spunandu-i:
- Uitasem ca n-ai jurat.
- Trebue sa jur? intreba Radu mirat.
- Da, da, pe sfinta cruce, ca-ti vei jertfi viata pentru mantuirea patriei! Asa e hotirit.
Radu avu un moment de cel mai greu sbucium. Sa jure?
Dar ceeace il impingea pe el in mijlocul revolutionarilor era un imbold mult mai mic, mai egoist. N-ar fi jurat mincinos cand el voia numai sa se razbune pe ucigasul fericirii lui? Dar deodata ii veni în gand ca luptind impotriva unei sleh te intregi de asemenea oameni, risipiți prin deosebitele parti ale tarii, lupta pentru un intreg popor batjocorit de semenii lui Capitan. Costache. Numele acesta revenindu-i pe buze i-aprinse sufletul si din adincul inimii:
- Jur, zise el tremurand de emotie, jur in fata lui D-zeu, ca din toate puterile si din tot sufletul, voiu lupta si-mi voiu jertfi viata, ca sa scap aceasta tara de nemernicii cari o batjocoresc...
- Si ca te vei supune in totul capilor tai! completa Saculici.
- Și ca ma voiu supune la tot ce capii mei vor randui spre acest scop, sfârși initiatul.
- Bine, bine și asa! zise Saculici entusiazmat. Acum sa ne imbratisam mon cher frère, caci suntem frati ai aceleasi mame: patria.
- Dar tata cine ie? intrebi Dinu.
- Dumnezeu, raspunse cu solemnitate Saculici.
Radu ii imbratisa din toata inima pe amindoi.
Acum vom mai vorbi cite ceva, iti voi mai da citeva lamuriri si diseara mergem la reuniunea comitetului ca sa te recomanduesc. Te rog sa stai sa mananci la mine, ca sa pleca odata.
Voi sa multumeasca si sa spuna ca nu poate primi, cand Dinu, vizand ca soarele a apus, sari de pe scaun, îi lua pălăria si gata de plecare zise:
- Eu nu mai pot sa mai stau... Trebue sa stiu ca am sa ma duc undeva, la o intilnire foarte importanta.
- In Templul Venerei, craidonule! zise Saculici, facand cu ochiul.
- Dar nu la Mitropolie, raspunse Dinu.
Sa ne vedem sanatosi, dar, aoleu! Radule trebue sa vii nitel la mine, ca vrea sa te întrebe ceva tusica, mi-a spus azi de vre-o suta de ori. Lasa-l Iorgule, nițeluș si ti-l aduc eu pana la poarta, numai decit, ca asta e in stare sa fuga... Il lasi?
- Bine, de ce nu! Te astept cu masa gata, si stii! zise Saculici, conducindu-i. Nu intarzia, mon cher Radu.
- Las, pe mine, raspunse Dinu.
Radu nu putu sa spue nici o vorbi si se vazu silit sa primeasca invitatia luí Saculici.
Dinu il duse de-a dreptul in camera sa odata intrat, se apropie de el si zise.
- Tusica n-are nimic să-ți spue, am nascocit-o eu, ca sa vorbesc cu tine ceva, fara ca sa ne auza Saculici. Acum după ce ai intrat in societate, spune-mi ce ai sa faci?
Radu nu stiu ce să-i raspunza pentru un moment.
- Voi face cat mai multa agitatie, impotriva lui, zise dupa o clipa de gandire, si tot de odata voi umbla prin colturile Bucurestilor, voi spiona, ca doar sa dau de urma Elencutii.
- Nu-i de ajuns atat, urma Dinu. Odata intrat in societate vei umbla prin multe locuri, si vei face cunostinta cu multe soiuri de oameni, de prin toate colturile rasului si mai cu seama de pe la margine. Ii vom intreba pe toti, spunand de nenorocirea ce s-a intamplat altui prieten. Unii dintre ei au fost chiar spioni ai Agiei.
- Dintre revolutionari? intra Radu mirat.
- Da, dintre oamenii nostri, nu te speria raspunse Dinu. Ai sa vezi pe altii si mai și! Dar sa venim la partea cealaltă. Tu sa umbli ziua și noaptea vom merge amandoi, pentru propaganda. Cauta de zareste pe Capitan Costache si ia-te pe urma lui, dar de departe si ferit, ca de te-o baga Aga de seama, vai de spinarea ta! Vom incepe chiar astazi. Dupa ce vom merge la reuniune, sa vii la mine si vom pleca impreuna, duc eu. Ne-am inteles?
Da!
- Acum sa-ti spun altceva, relua Dinu, cu tonul vesel frecandu-i mainile. Stii tu unde ma duc eu acuma?
- Unde?
- La demozela Mariuta. Stii tu cine-i demozela Mariuta?
Nu stii. Sa-ti spun eu. E femeea care mi-a sagetat inima de doua saptamani... O Venus oachesa, nascuta daca nu din spuma marii, atunci din spuma Bucurestilor, picata din regiunile ceresti...
De doua săptămâni oftez si ma topesc pe picioare de dorul ei, de doua saptamâni o tratarisesc numai cu ce vezi aici.
Dinu se duse la pat si ridica servetul cu dungi
Tot ce are Efrim mai de seama: deavolinuri, corabiele turcesti, anasoane, piscoturi, pasta de halvita alba cu migdale, toate bunatatile, ma rog! Ba intr-o zi am sterpelit de la tusica un borcan cu dulceata de micsunele, numai ca să pot indulci sufletul Mariutii, ca pana acum e mai amar ca pelinul. Dar degeaba, ofta bietul Dinu. Pana acum ea m-a tratarisit numai cu refuz...
Intotdeauna mi-a spus ea ma simpatizeaza, dar nici odata nu mi-a dovedit-o. Azi ni-am intalnit cu ea și s-a aprins inima mai mult ca oricand... Ma duc s-o intalnesc si sa-mi spue, ori da, ori nu!
Dar tu trebue sa te duci la Saculici. Nu uitadupa reuniune te astept.
Cei doi prieteni se despartira la poarta. Radu intra la Saculici, iar Dinu o lua in jos, cu pachetul in mana, fredonand.
E locul, credem, sa spunem cateva cuvinte despre repedea schimbare ce se facuse in modul de curățare al tinerilor romani, precum si cateva cuvinte despre demozela Mariuta care infierbantase atat de mult sufletul junelui Dinu.
Cu cincisprezece ani mai inainte, somnul locuitorilor de prin mahalale era torturat de necontenitele tarafuri de lautari, cari exprimau sentimentul amorezatului, fie prin cantec, fie prin oftari pasionate, efectuate dupa persoana si dupa costul comenzii.
De cand cu intrarea Rusilor, si, mai ales, odata cu introducerea modei franceze, obiceiurile bucurestenilor se schimbasera mult. Limba se frantuzease, se frantuzisera costumele, trebuia sa se frantuzeasca si dragostea. Severitatea moravurilor de prin familii incepuse sa slabeasca, fetele erau crescute in spiritul francez, doreau iubirea dupa moda frantuzeasca, peroratiile pasionate, declaratiile inflorite.
Incepuse sa li se dea libertatea de a vedea pe tineri mai de aproape, de a conversa cu ei si multe chiar si corespondau cu cei preferiti.
Numarul femeilor usoare crescuse enorm, cea mai maiparte o formau nemtoaicele si grecoiacele.
Cu incetul, meseria aceasta incepuse sa fie imbratisata de romance.
Mariuta era fata dela tara, crescuta in casa unui mare boer... Un fiu al acestuia si-a aruncat ochii asupra ei si când legaturile incepusera a fi prea mult observate in casa, junele coconas ii inchirie o casuta frumoasa in mahalaua Stelli.
Dupa trei luni de trai impreuna, tanarul pleca la Paris și in locul lui veni un frumos si bogat parucic, care statea pe aceeasi strada cu demozela Mariuta. Parucicul a părăsit-o lesne, caci s-a insurat, recomandand-o la un amic al sau, căci era numai praporcic. Cine i-a urmat acestuia imediat, n-am putea spune precis, fiindca exista divergenta de opiniuni. În ziua Floriilor, o vazuse Dinu si incepuse a-i face curte.
Eu totdeauna am urît pe Rusi ca si pe Turci zise lupatorul de pe baricadele Parisului:
Sub Voda Ghica intrasem in militie, eram juncar și faceam incontinuu propaganda pentru libertatea patriei. Sefii au inceputa sa se îngrijească și a trebuit sa... demisionez.
Dupa ce am esit din militie, am facut o satira impotriva lui Daschof.
- Satira? In stihuri? intreba Radu.
- Da, ma indeletniceam cu ele odata, cand patria n-avea atata nevoie de lupta... Pentru rimada aceea am fost judecat si surghiunit la Snagov. Acolo am stat patru luni de zile, pana ce am scapat prin mijlocirea mosului meu Tache G., care avea multa trecere la curte. După ce am scapat, am plecat in Franța unde m-am dus sa studiez; am vrut sa ma stabilesc chiar acolo, dar dorul de patrie, suferintele ei, nu m-au lașat chiar acolo si iata-ma acum, mon cher frère, alaturi de tine si de toti romanii cu inima, luptand pentru liberarea Patriei.
Ah! nu, nu, Rusia nu va face cu scumpa noastra Patrie ceeace au facut cu sarmana Polonie... Nici odata!... Dar, a propos, iti vorbii de stihuri adineauri, iata, zise el tragand un saltar al mesei.
Aici e o poesie iatan care descriu viata mea dela Snagov, aici un Adio la Snagov, citește-le... Știu ca tu esti foarte iscusit in stihuri, eu sunt mai slab am uneori si eu momente, d-asta, vezi mai ales cum iti pare Adio la Snagov.
Radu incepu sa citeasca, iar Saulici neavând rabdarese sa astepte pana ce amicul sau va ispravi, se uita peste umarul lui la hartie, ori ii spiona privirea, semnalandu-i punctuatia.
Radu citi:
,,Insula iubita,
Unde a rămas
Inima-mi zdrobita
Adio! Te las!,
................
Adio, platica,
Dulce peștișor
Cu guriță mică
Cu carne d-Amor!
................
Si tu, padurice,
Si tu, pletos nuc,
Unde-am fost ferice
Adio! Ma duc!
................
Si tu copilita
Dela tiganesti
Cu dulce gurita
Si cu ochi serpesti!...
...................
Și tu lebejoara
Care ma distrai
In fiece luna
In luna lui Mai!
...............
Adio si voua
Sateni, fratii mei
Care-mi dădea-ti oua,
Gdini purcei.
.................
Locuri mult dorite,
Unde am gustat
Zile linistite
Adio! am plecat!...
Cu toata oboseala cu toata durerea care-l doborau pe Radu si-i increteau fruntea, totusi cu greu putu rezista unui ras nebun care era sa isbucneasa si pe care d-abia isbuti sa inabuse intrun zambet.
Ei, cum ti se pare? întrebă Saculici nerabdator.
- Va sa zica ai petrecut minunat in inchisoare? întrebă Radu, ocolind raspunsul pe care trebuia sa-l dea.
Ba nu, din potriva...
Dar atunci? intreba Radu aratandu-ind stihurile.
- Ei, mon cher ami, asta e o rimada.
O servitoare tanara si cu niste ochi albastri și razatori, întra pe usa
- E masa gata, coconasule!
Saculici lua de brat pe Radu si-l conduse in sala de mancare. Se aseza la masa. Servitoarea cu ochii albastri schimba tacamurile.
Salici manca repede, cu pofta, și bau si mai cu pofta, asa incat cand ajunse la friptura, junele nostru cu dorul de vorba sporit, atinse cu cotul pe Radu, care d-abia putuse sa ia de cateva ori din mancare, si aratandu-i pe frumoasa servitoare, îi sopti:
- Ce zici? Știu sa-mi aleg?
- De unde e? întrebă Radu.
- Din Valcea, coconasule, raspunse repede si vesel servitoarea, care era acolo si auzise intrebarea lui Radu.
Apoi disparu pe usa sa aduca un taler.
- De mult o ai? intreba iar Radu.
- A ramas fără parinti de mica, si a crescut in casa noasa.
Cand a murit maica, am pastrat-o eu, cu toate ca ea tinea cu orice pret sa se duca la o ruda in satul ei. Am tinut-o că era frumusica, pricepi, zise Saculici facand cu ochiul. Și să crezi ca nu mi-a trebuit putin pina s-o obisnuesc cu mine.
M-am luptat mult, dar tot s-a supus! Acum s-a deprins și nici nu seamana cu cea dinainte.
Daca-ti place adaose el, band inca un pahar, poți sa dormi aici la noapte...
- O, nu! nu! raspunse cu scarba Radu.
- Sa nu crezi ca te stanjenesc, eu am unde sa dorm. Cat despre ea...
- Nu, nu! Sa nu mai vorbim de asta, intrerupse iar Cretescu enervat.
- Bine, dacă nu vrei... dar eu vream saa-ti fac o indatorire de amic, mon cher... Dar ce ai tu? continua Saculici, după cateva clipe de tacere.
Vaz ca aproape n-ai mancat nimic nici nu bei, si de cand ai venit mi-ai parut tot fără chef, acuma imi pari si mai ursuz, ce ai?
- Mi s-a intamplat azi o napaste!
- Ce napaste?
- Ți-oi spune alta.
- Nu, nu, te rog, spune-mi acum, poate sa-ti fiu de folos.
- Dupa mai multe staruinte, Radu, cu toata fagaduiala pe tare i-o facuse lui Dinu, îi povesti durerea.
Atunci Saculici se infurie, tranti paharul pe masa, blestema pe nemernicii dela cârma care necinstesc ficele nevinovate ale poporului, afurisi pe Domn si chema urgia cerului asupra tuturor celor care batjocoresc si asupresc norodul.
- Ticalosii! Inca o jertfa a poftelor lor salbatece! Inca un miel injunghiat!... Siro, strange masa ca noi ne ducem.
Haide mon cher ami, mon malheureux ami Radu, haide mai repede la reuniune.
Esira. Afara era intuneric. Cei doi tineri mergeau tacand.
Radu se gandea la vorbele lui Saculici, si la indignarea care il cuprinsese cand auzi despre rapirea Elencutei.
Si lui Radu i se paru ca in adevar amicul sau cu care mergea in taina noptii, era un suflet ales, si numai in aparenta usuratic. Dar de odata' ii aparu in minte imaginea tinerei servitoare, cu fata ovala si razatoare, cu ochii albastri frumoși și pervertiti... Atunci un sentiment de adanca scarba l cuprinse și simti ca o prapastie adanca e deschisa intre el si initiatorul sau... Si banuiala descurajatoare ii strangea inima: daca toti aceia in mijlocul carora avea sa intre el, ar fi toti de o seama cu Saculici?
In vremea aceasta initiatorul lui Radu inainta cu inima bucuroasa, cu ochii lui mici scanteind, gandindu-se la efectele oratorice pe care le-ar putea scoate din nefericrea lui Radu.
Inca o ticalosie a regimului! Un copil in ghiarele unei aspide!... un inger sugrumat de bratele murdare ale unui demon spurcat... Simbolul poporului roman înăbușit deo vitrega carmuire...
Ce efect teribil!... Lacrami in ochii auditorilor. Apoi imbratisari... felicitari... laurii triumfului visat!.
..Deodata, insa, glasul lui Radu, rupse firul luminoaselor sale inchipuiri.
- Iubite amice zise el, vrei sa-mi faci o nemărginită placere?
- Tot, absolutament tott, mon cher frére...
- Sa nu spui nimanui si nici odata ceva despre ceea ce-ti destainuii adineauri.
- Cum? De ce? Mon cher Radu, trebue... E de neaparata trebuinta!
- Nu, nu, nici un cuvant, nicaeri si niciodata!
- Daca tii tu atat de mult la aceasta, ti-o fagaduesc, murmura Saculici dezolat.
Radu multumi, strangandu-i cu caldura mana.
Apoi, tacuti si ganditori, se afundara in noaptea cea intunecoasa care invaluia ulitele stramte si intortochiate ale Capitalei.
CAPITOLUL VI
Cu doua zile mai inainte de cele povestite, in ziaa de Isvorul Tamaduirii, da amiaza, găsi pe Vodă Bibescu, plimbandu-se nerabdator prin cabinetul sau de lucru, in palatul de lânga Mitropolie.
In picioare langa masa incarcata de hartii, Aga îi comunica ultimele cercetari facute in oras.
Ceata nemultumitilor sporea zilnic revolutionarii lucrau pe capete o miscare era iminenta, cei mai primejdiosi strigau impotriva Domnului in contra Rusiei in ziua de Pasti era cu adevarat sa isbucneasca rascoala, se cumpărase arme și muniții, se trimesese agenti in Prahova și in Valcea; hartiile pe care le gasise la niste banuiti si pe care erau scrise vorbele "dati aducatorului ghiuden si doi carnati" insemnau: dati aducatorul bani pentru cumpararea unei pusti si a unei perechi de pistoale.
Aceasta a aflat-o Aga, dela un arestat, fost odinioara spion al Agiei, pe care -a luat iar in slujba, spre a-i da mai amanuntite informatii din tabara revolutionarilor, unde spionul era inca socotit ca partizan.
De ce s-a amanat rascoala, n-a putut inca afla.
Cei mai activi propagandisti sunt Balcescu, fratii Golesti, Marin Nationalul, Voinescu IL, Capitanul Teologu, Gavaletti și Rateanu. Acesti doi din urma mai ales, tin discursuri incendiare, propaga anarhia si ar trebui cat mai repede arestati.
- Dar Eliad? intreba Voda pe credinciosulau slujbas.
- Eliad, inclina mereu spre dansii; trebue sa intre in mijlocul lor dintr-o zi intralta satirele lui inpotriva Rusilor au devenit de o violenta extrema poate chiara fi intrat.
- N-a intrat! raspunse Bibescu.
- Se poate sa nu fi intrat, Maria Ta, dar eu sunt sigur ca dintr-o zi intralta va trece de partea lor. Ce crede Maria Voastra, ca e de facut? Tot sa nu incepem arestarile de neaparata nevoe sa le spargem cuibul. Casele lui Gavaletti ale Golestilor si mai ales libraria Winterhalter, sunt pline de rasculatiin in aceste locuri se tin cuvantari, si seara se fac adunari numeroase.
- Sa iei masuri ca seara sa nu se mai faca.
Inconjoara casele cu oameni si pe cei care vor voi cu orice pret sa intre, aresteaza-i.
Dar pe nici unul din capi.
Tocmai pe capi sa nu-l arestez? Intreba Aga mirat si nemultumit.
- Asa e socotinta mea!... Acum vezi ca trebue sa vie Eliad aici.
- Eliad? articula Aga ne mai intelegand.
- Da, Eliad. Cauta sa-l introduci pe scara cea mica sa nu fie vazut de nimeni.
- Am inteles, Maria Ta, se va face intocmai.
Aga esi. Voda ramas singur, începu sa se plimbe nou prin camera, ganditor, cu fruntea incretita, cu pasii mari. Eliade, pe care l astepta, fusese mai ales pe vremea Domniei lui Ghica, bun prieten cu Gheorghe Bibescu.
De cand insa se urcase pe tron, legaturile lor se mai racisera. Eliad era un neimpacat dusman al Rusiei si i se părea ca Voda Bibescu inclina prea mult in partea aceea. In deosebi cand se concesionase lui Trandafiro exploatarea minelor de sare ale tarii, satira lui Eliad, Macesul și florile, in care bietul Trandafir cu of in coada era amarnic batjocorit, suparase mult pe Voda si de atunci relatiile lor se racira cu desavarsire.
Asemenea, pe vremea cand generalul Duhamel era in Bucuresti, orasenii au facut mare haz intro zi,and un ursar nespalat, a început sa-si joace ursul in fata caselor unde locuia generalul rus. Ursarul îi juca animalul, cantandu-i un cantec caraghios, care se sfarsea cu refrenul:
Duhai, Duhaia ma!
Cantecul era facut de Eliad, care platise țiganului sa-l cante inadins.
Cu toate aceste necazuri cari i le pricinuia Eliad, Domnitorul nu încetase sa pretueasca dupa adevarata lor valoare, marile merite ale marelui dascăl.
Cu trei zile mai innainte, Bibescu ii trimesese vorba sa vie la dansul Eliad, intaiu nu voise, apoi se decisese ziua aceasta.
Voda il astepta cu nerăbdarea astepta de la el singurul sfat mântuitor, singura solutie a situatiei, care se agrava din ce in ce mai mult.
Dupa vre-o jumatate de ora de neastampar, Voda văzu deschizandu-se usa si Eliad intra insotit de Aga.
- Iancule, zise Voda dupa ce stranse mana marelui dascăl, să aștepți că am să-ți mai spun câteva cuvinte. Aga se închină și se retrase.
— M-ai chemat Măria Ta, zise Eliad după ce rămaseră singuri.
— Da, îi luă vorba, Vodă. Am fost odată buni amici și dacă împrejurările din urmă au făcut să ne vedem mai rar; eu n-am încetat de a prețui însușirile vechiului meu amic.
— Măria Sa e prea bună! zise Eliad, privindu-l cu o curiozitate amestecată cu neîncredere.
— Spun ceea ce cuget, ceea ce simt, urmă Bibescu.
-Vreau să vezi în mine nu pe Domnitor, ci pe amicul de odinioară să-mi spui toate greșelile și să-mi dai povața trebuincioasă în situația în care mă aflu.
- Cunosc pe degete toate mișcările nemulțumiților, știu că poporul a început să cârtească, după îndemnul lor.
— E adevărat Măria Ta, că nemulțumirile sporesc, dar poporul, până acum nu e în stare să facă o mișcare dela sine, tinerii cari agitau până mai acum câtăva vreme nu erau primejdioși, dar de când au venit din străinătate alții doi...
— Ii știu, îl întrerupse Bibescu. Gavaletti și Răteanu. Niște smintiți ori niște însatoșați de mărire.
— Sunt oameni de lucru, Măria Ta, răspunse Eliad, și, de când au venit ei, mișcarea a căpătat multă, foarte multa viață.
— Ei mă ocărăsc mai tare, adaose Vodă. Numai ei fac gură împotriva tronului și-l ponegresc în ochii lumei, fără sa cruțe nici un mijloc.
- Mi-au atacat și viața mea privată, familia mea, pe Doamna... Deunăzi am citit un articol manuscris și nu-mi aduc aminte să fi auzit vre-o dată niște ocări mai murdare, vorbe mai seci și mai smintite, ca acelea cari le asvârleau în fața mea.
— Așa e, Măria ta, poporul Bucureștilor e încă neformat, moralicește. El nu se poate încă pasiona după o idee mai abstractă lui trebue să-i arăți un scop mai apropiat, mai material. Nemulțumiții au înțeles și de aceea, cred eu, te lovesc...
— Dar sînt eu atât de rău cum mă fac ei? Pînă acum n-am dorit, n-am făcut eu nici un bine pentru țară și pent;orașul acesta? Care Domn a făcut atît de multe lucruri;așa de scurt timp? îndată ce am venit pe tron m-am grăbit să regularisesc incidentul privitor la locurile sfinte, cerînd Curței protectoare de a nu admite pretențiunile călugăril;cari ar fi creat un stat în stat.
- Știi de asemena, că am mijlocit pe lângă marele vizir Rișid-Pașa, ca să ne mărească drepturile vamale și să respecte tratatele încheiate cu strămoșii noștri m-am interesat, indeosebi de învățământ, creînd și un colegiu francez pentru ca tinerii noștri să nu se mai înstrăineze pe la școlile altor tari. Asta-zi, multumita lui Dumnezeu, urmand Bibescu, luo o hirtie de pe birou, avem in tara 2309 scoli comunale; 178 particulare si l8 normale, plus scoala centrala din Craiova si colegiul national de la St. Sava, un numar de 573.350 de scolari frecuenteaza aceste scoli...
Ce as fi pututa fac mai mult pentru scoala?
Am pus sa se faca sosele in tara, am cautat sa infrumusetez Bucurestiul, pietruind noui strazi, curatind balta Cismigiului, facand cele patru cismele pe care le stii D-ta, si toata lumea. Ce s-a putut face si n-am vrut eu? Eliad ascultase vorbele lui Bibescu, tacut aproband din cap la fiecare noua fapta.
- Și cu toate astea, continua Voda, tot îmi pun la îndoială patriotismul, criticsndu-i fiecare osteneala, fiecare vorba care vorba și ocarandu-mă în chipul cel mai nerusinat. Si, toti m-au parasit, pana și D-ta..
- E adevarat, raspunse Eliad. Cei mai multi te-au parasit fie din din interes, fie orbiți de altii. Eu iasă nu pot sa aprob politica d-tale care e prea ru-sofill.
Dar, scumpe dascal, ce vrei sa fac ca Domn?
Sa ma pun in capul partidului national? Sa agit in contra Rusiei? Pe langa ca as pierde tronul numai decat și fara vre-nu folos, ostile imparatesti ar navali din nou in tara. Si-apoi m-ati invinovati d-ta daca nu s-ar parea buna protectia ruseasca? As fi un tradator de neam dacaa a-si socoti ca, acum, numai pe calea asta as putea sa aduc țării foloase adevdrate?
- Nu, desigur, da aceasta este pornita din dragoste de neam, zise Eliad.
Dar, crezi ca daca eu n-as dorii progresarea acestui neam, n-as fi rimat de mult posibilitatea unei miscari? Eu am pe toti capii in mana si-i pot svarli cand voiu voi granita. Dar doresc si eu o schimbare, doresc si eu o apropiere intre interesele poporului si ale boerimei...
Vedeti ca nici o masura serioasa n-am luat impotriva pana acum. Sa se facă o miscare, dar sa se faca potrivit cu nevoile tarii, cumpatata si ca sa infatiseze pe mine ca pe adevaratul cap al rautatilor...
Eliad ramase ganditor cate-va minute, asemenea si Voda.
- Ce e drept, adause marele dascal, dupa putin timp, miscarea in vremea din urmă se face numai pe tema asta. Eu am fost intotdeauna de parerea ideile Frantei sint prea coapte pentru poporul nostru care trebuia intai bine și indelung pregatit, inainte de a se vorbi de o miscare. Astazi insa, trebue sa va marturisesc, Maria Ta, ca o revolutie nu se poate inlatura. Activitatea pe care tinerii au desfasurat-o în ultimele doua luni este extraordinar, cu toate ca adevaratul popor nu se va misca, o revolutie populara trebuie sa sbucneasca...
- Si in curând vei intra si d-ta in mijlocul lor, îl intrerupse Voda Bibescu, mihnit.
- Nu mi-e teama sa ti-o spun: Da, sint citiva oameni cu cap si alaturandu-mi si mica mea influenta, poatea va impiedica pe cei prea svânturati sa faca raul, dand miscarii o forma mai precisa..
- Dar nu te gandesti, scumpe dascal ca nu e vremea prea de timpuriu?
- Cam devreme ce e drept, dar puhoiul nu se mai poate stavili.
- Și nu va gândiți ca puterile invecinate nu vor da nici o invoiala schimbărilor facute fara stirea lor, nu va ganditi ca ostile imparatesti si ale Portii, nu asteapta decat un prilej spre a intra in Tara?
Ne mai trebue ocupatiuni acum? Varsari de sange?
Nu ne vom departa de Poarta, ne vom pune sub ocrotirea ei, cu conditia ca să respecte vechile tratate ale Voievozilor nostri de demult.
- Dar Rusia? Credeti ea' o sa ingaduie Rusia o fapta ca aceasta? Si, apoi, rasvratitorii vorbesc altfel ei vor neatarnarea desavarsita a firii, asa am auzit si am citit chiar în manuscripturile lor.
- Da, sunt câtiva, cei mai porniti, cei mai galagiosi, care vorbesc de Republica Romana nadajduesc sa capete sprijinul puterilor si la nevoie sa se lupte cu Rusii ca si cu Turcii, ba chiar cred ei ca vor putea sa cuprinda si Viena... Dar astea-s capetele bolnave, sint visuri copilărești.
Tăcută din nou cîteva momente, apoi sculindu-se, Eliad zise:
- Ce s-a facut nu se poate desface acum trebue sa cautam sa nu iasa prea rau. Deasta vreau sa intru si eu, sa spun verde, fara temere, caci ma gandesc numai la propasirea tarii mele.
- Nici n-ai de ce sa te temi, raspunse Bibescu abătut. Ti-o repet, si eu vreau binele tarii, si eu vreau poporul românesc fericit... Dar, cum vor ei sa facă...
Daca ai isbuti cel putin sa se faca lucrurile cu binisorul, tot ar fi ceva si eu ti-as fi recunoscator...
- Ma voi gandi, Maria Ta, intotdeauna, sa nu fac decit ce e folostior tarii si pe cat ma vor ierta slabele mele puteri, voi lupta sa se faca toate cu blinda intelegere.
Apoi se inclina si vru sa iasa, dar Bibescu il opri o clipa. Suna clopotelul de argint. Un aprod întra.
- Sa conduci pe d-lui pe scara din dos zise el, si sa chemi pe Aga.
Ramas singur, Domnitorul cazu intro adînca descurajare. In inima il rodea o presimtire amara, presimtirea ca steaua lui se apropie de apus, ca sceptrul ii va cadea curand.
Simtea ca Eliad, cu toata popularitatea lui, nu va putea sa impiedice o miscare de strada, si ca el, Domnitorul, nu va avea putere sa inabuse miscarea aceasta, care ii va aduce perderea neinlaturata. Rusia nu va vroi in ruptul capului;adma o schimbare a regulamentului, si inca o schimbare impusa de țară.
Inima lui de Romann bun il apropia de aceasta miscare, dar gandurile mai mature si pozitia de Domn chezasuit de puteri, ii faceau cu neputinta realizarea acestei firesti nazuinte a sufletului.
Veneau momente, când dragostea de tron il covarsea, farmecul puterii il robea, si atunci îl napadea parerea de rau ca nu a luat masuri mai energice spre a sugruma in fasa,ca Voda Sturza, miscarea aceasta, intre care il tragea inima de mult.
eS simtea parasit de toti, dela Vladica pana la opinca, de mai toti boerii, de arma ca si de popor.
In prada unei torturi arzatoare se scula depe divan ul care cazuse, si voi sa sune clopotelul.
Va da ordine severe si singeroase, va aresta pe Eliad ca pe toti ceilalti, va face apel la ositle strgine.
Dar se gindi ca sub cnutul muscalesc, blestemul intregei țări va fi aruncat asupra capului sau, ca ura va geme că-și vijelie in inima intregului popor... Nu. Aceasta n-o voia...
Mai bine va asculta pe Doamna, va abdica, si va pribegi aiurea. Pana atunci trebue sa ia masuri mai energice, ca lucrurile sa nu ajunga prea departe si viata sa nu-i fie primejduita.
Aga intra.
Bibescu care se plimba cu pasi mari prin camera, se opri in fata slujbasului si-i zise.
- Ti-am spus adineaori sa nu arestezi pe nimeni dintre capi. Acum m-am mai rasgandit. Sa arestezi numai decit pe cei care vor vorbi impotriva Domniei, ori vor ataca prea violent pe vreuna din Curtile Protectoare.
- Dar pe Eliad? intreba Aga.
Domnul statu un moment la indoiala, apoi raspunse:
- Pe Eliad sa-l supraveghezi de aproape, dar sa nu i se faca nici un rau. Aga se inchina. Voda Bibescu, luandusi mantaua, pleca, dar cand sa ia pe usa se intoarse o clipă si spuse credinciosului Aga.
- Daca vine Vilara, sa-i spui ca il rog sa vie pela mine la Baneasa.
Apoi, scobori incet scarile, si se urca in caleasca-i poleita, care pleca numai decat.
Iata pentru ce in seara de Dumineca Tomei, când Saculici si cu Radu, se apropiara de casa lui Gavaletti, unde trebua se tina reuniunea, se intalnira cu un frate care, cunoscand pe Saculici, il opri de a mai inainta.
Necunoscutul ii spuse câteva cuvinte la ureche si apoi se desparti in graba.
Reuniunea nu se mai tine, zise Saculici lui Radu, cand ramasera singuri.
Casa e inconjurata de oameni ai Agiei. Hai s-o ștergem mai repede, sa nu ne zareasca.
Si cei doi tineri marira pasul,umblind pe ferite si cu o va temere in inima.
Pe drum Saculici zise:
- Eu asta-seara n-o sa pot merge prin mahalale.
Am ceva de lucru acasa. Maine sa vii tot spre seara la mine, ca sa vedem ce e de facut si unde trebue sa ne adunam. Trebue sa ni se comunice de cu zi. Acum tu ce faci?
- Ma duc la Dinu, am ceva de vorbit cu el si pe urma acasa.
La poarta lui Saculici, se despartira.
Radu vazu lumina in odaia lui Zaman. Deschise poarta, intra in curte si batu in usa.
Gasi pe Dinu intro stare afara din cale jalnica.
- Ah! Radule, Radule! isbucni acesta cand vazu pe amicul sau. Sunt cel mai nenorocit om de pe lume. Inchipueste-ti ca ticaloasa ma tradariseste in modul cel mai rusinos din lume.
Radu aproape uitase despre ce e vorba. Comica disperare a lui Dinu il facu sa zambeasca.
- Da, draga Radule, demozela Mariuta ma tradeaza... Am vazut-o cu ochii mei, pe fereastra, cum saruta pe un mustacios, pe care l tinea in brate.
Sunt mort, sunt prapadit! Nu mai merg nicaeri... Ma culc ca sa ma usurez... Vom merge maine seara.
Radu simtindu-se si el sfarsit de osteneala si de atatea emotii care-i sdruncinea sufletul, in acea zi, primi hotirirea lui Dinu ca foarte potrivita.
- Ah! demoazela Mariuto! ofta tradatul. Cum te-a lasat inima sa alegi pe altul in locul meu.
Radu se gandi ca e tarziu ia daca mai sta pe ulitele Bucurestilor, putea foarte bine, vazandu-l singur, sa-l prindă vreun om al Agiei. Se desparti deci de amicul care se tanguia si pleca acasă.
Gazda se culcase de mult. Intra binisor in casa aprinse lumanarea si cu capul in maini, rezemat de masa se adanci in gandurile cele mai chinuitoare.
- Ce sa fac? Unde o fi Elencuta? Ce-a facut el pana acum?
Ii venea sa plece asa noaptea pe ulita, s-o caute prin mahalale, sa mearga chiar la Voda sa se planga. Dar ce dovada aduce el, invinuindu-l pe puternicul tist? Nimic. Marturia unui copil?... Dar ce temeiu se putea pune pe vorbe pe cand el cauta zadarnic, fiara se va bucura in tihna de rodul nemerniciei sale... Trebue prins omul acesta odată, silit sa marturiseasca unde o tinea ascunsa ori, urmarit pana ce-i va fi descoperit ascunzatoarea si cand nefericitul tanar ar fi dat ochi cu Elencuta, atunci putea sa se planga Voda...Pana atunci, toate sfoartarile vor fi zadarnice, urmarirea era primejdiosa si putea sa fie zadarnica. Va incerca totusi sa urmeze sfaturile lui Dinu... mijlocul cel mai bun ar fi fost sa-l silesca sa aibe in mana. Dar cum sa se rasbune pe Capitan Costache? cata vreme el va fi tot Costache Chehaia, tistul Agiei. Trebue deci sa ajute si el din toate puterile sa activeze miscarea de rasturnare.
Dupa revolutie, oricare ar fi fost carmuirea cea noua, Capitan Costache nu va putea sa mai ramana unde este... Dar pănă atunci? Iata gandul cel mai chinuitor pentru Radu. Pana atunci fiara îi va chinui prada, in liniste, iar el va trebui sa-si hraneasca sufletul numai cu salbatecul si mistuitor gand al razbunarei.
Lumanarea se ispravise in camera se facu intuneric si, numai atunci, Radu se hotari sa se culce.
A doua zi de dimineata, batrana gazda veni și-i spuse ca noaptea, jupan Tudose îsi daduse suflarea cu numele Elencutii pe buze.
PARTEA II
CAPITOLUL I
Venise luna Mai.
Cu toate că Bucureștii numărau mai pe fiecare uliță și mai pe fiecare maidan câte o adevărată baltă de noroi, care-și exala miresmele înăbușitoare, totuși, în atmosferă domina îmbătătorul miros al florilor.
Pe atunci fiecare casă boerească, negustorească și chiar casa văduvei sărmane, era împrejmuită de o grădină mai mare sau mai mică, plină de feluriți pomi roditori. Curțile boerilor mari ocupau pe vremuri loc de o mahala întreagă și din această vastă întindere de pământ, cel puțin două părți le ocupau grădinile cu pomi.
Luna Mai începu cu niște zile senine și continuă, fără multe schimbări, să învălue orașul in aceleași raze căldicele, în același cer albastru curat.
Cu înflorirea pomilor Bucureștii începeau o viață nouă, mai vie, mai activă și mai veselă.
Atunci piața Sf. Gheorghe Nou, piața Sf. Anton, piața Amzii, piața Șuțu, Sf. Vineri și Dobroteasa, se umpleau;sătenii cari veneau să vândă produsele manufacturii românești: papure, coșuri, rogojini, donițe, hârdae, scaune de leme, scări, olării, funii de teiu, etc., ori să cumpere lucruri de fierărie sau de curelărie, ștreanguri, pături și lăzi, aduse de la Brașov.
Și toate prăvăliile, toate ulițele comerciale vuiau de lume, spre marea bucurie a negustorilor, cari își frecau mâinile;bucurie văzând cum merge de bine alișverișul.
Din când în când, prin mijlocul acestei mulțimi de târguitori, vedeai semeț câte un dorobanț al Agiei, însărcinat cu păstrarea ordinei.
In tot cuprinsul orașului era aceeași îndoită formă de viață: sus, la lumină, o întreagă lume de negustori, vesela, lipsită de orice griji în afară de acelea ale negoțului și, dedesubt, în ascuns, o mână de oameni agitând, complotând, punând la cale răsturnarea întregei ordine sociale de atunci.
Cea mai mare parte dintre locuitorii Bucurestiului nici nu stiau, nici nu auzisera de ceea ce se pregătește, venea uneori cate un svon vag, câte o vorba arunca la întâmplare in vreo pravalie, de vreun cumparator, vorba care apoi umbla din gura in gura fara a fi priceputa in rostul ei se vede prin cafenele cite un individ, a carui aparenta mult dorit, insa intrand, nitam-nisam, in vorba cu vreun consumator vorbind impotriva starii lucrurilor, ocarand domnia si pe consul, propovaduind libertatea si egalitatea, dreptatea si fratia.
Acestia, insa, erau priviti cu neincredere si cei mai multi erau luati drept spioni ai Agiei, pentru care lucru nimeni nu asculta cuvintele.
Centrul nu stia nimic de ceeace se pregatea locurile pe unde revolutionarii isi exersau misiunea lor, erau marginile, mahalalele departate, carciumile suspecte, pline de oameni și mai suspecti.
Intr-o mahala de acestea, departe, tocmai pe la Sf. Pantelimon, gasim intro noapte pe Radu, pe Saculici si pe Dinu, in tovarasia a vreo cincisprezece indivizi imprejurul unei mese incarcate cu oale si cu bardace pline cu vin, din carciuma lui Neagu Limba Lată.
De doua saptamani de zile Radu se aruncase in miscare cu toata vigoarea tineretii, cu insufletirea omului care nu mai are nimic de nadajduit pe lume.
Era unul din membrii cei mai activi, cei mai neobositi ai Comitetului. Ziua lupta cu condeiul pentru o trezire a spiritelor, iar noaptea cutreiera mahalalele, locurile banuite, gradinile si carciumile de pe la margini, vorbind tuturor cu convingere si entuziasm comunicativ. La inceput fusese adânc scarbit de sotii săi de lucru. La o ședință a a Comitetului, Rateanu se ridicase si cu gesturi teatrale, cu vorbe rasunatoare, patetice, propuse asasinarea lui Voda Bibescu. A trebuit energia cuvantarii lui Eliad si a altor câtorva mai cumpaniti spre a respinge aceasta propunere nebuneasca.
Sefii rasvratitorilor si mai ales Gavaletti și Rateanu, erau de o specie cu Saculici, palavragii si revolutionari a outrance, necunoscatori de starea spiritelor, de mijloacele trebuincioase si de cerintele poporului.
Eliad intrase chiar in acea zi de Dumineca Tomii si de atunci miscarea capatase o indoita vita.
El aduse cu sine prestigiul meritelor sale, elevii sai numerosi si mai ales intinsa-i popularitate printre negustorime.
Cu toate ca Radu nu se unea in multe privintii combatea mai intotdeauna cele mai multe pareri ale sefilor, se hotarise totuși sa lucreze din toate puterile pentru grabirea triumful miscarii. Socotea ca in orice caz, trebue sa iasa ceva bun pentru popor din aceasta miscare cel putin se va pune capăt nefastei puteri a Capitanului Costache.
Fiara aceasta cu chip de om ii sta vesnic pe suflet. Îl vedea intotdeauna inainte, cu chipul lui respingător cu mustatiile-i sbarlite, semeț si amenintator.
Toata puterea pe care Radu o punea in vorbe, era revarsarea acelui nesecat dor de razbunare care-i umplea sufletul.
In cea mai mare parte, propaganda sa ii gasea temeiul in repetita invocare a numelui acestuia si a faptelor savarsit de el.
Printre mici negustori, mai cu seama, cari se aratau increzatori sau indaratnici fata de cuvintele lui Radu, evocarea tuturor ticalosiilor asupritorilor si jafurile lui Capitan Costache, era cel mai puternic cuvant de convingere.
Odata cu activtatea pe care o consacra micarii, continua zadarnicele-i cercetari.
Ziua, mai cu seama dupa amiaza, caci dimineata era ocupat cu lucrarile date de Comitet pornea cu Dinu prin locurile cele mai indepartate si mai suspecte, spionau, întrebau. Dar toate ostenelele lor erau zadarnice.
Mama Smaranda, la care se ducea adesea dupa moartea lui Jupan Tudose, plângea intruna nestiind nimic de urma copilei sale.
Oamenii din miscare fiind intrebati, asisderea, nu stiau nimic; unul dintrinsii fost dorobant la Agie, i-a indicat un loc, pe la Sf. Elefterie, unde ia nu putu afla nimic casa eea locuita de o femeie batrana care-i marturisi ca odata Capitan Costache a tinut o camera cu chirie, la ea, dar e mult de atunci.
Urmarirea capitanulu, de asemenea nu daduse nici un rezultat multumitor.
O singura data lui Radu ii scaparase scânteia nadejdei. Dupa ce-l urmarise vreo trei ceasuri pe mai multe ulite, Radu vazu pe Capitan insotit de trei dorobanti, osteniti cu totii, ca o ia incet pe podul targului de afara pana la Biserica cu Sfinti, apoi pe o ulicioara in dreapta si, tot innainte cotind de mai multe ori se indreptau spre bariera Iancului. Era pe inserate si cei doi tineri care il urmareau, incepusera sa spere când, la o raspantie, trebuind sa mearga mai iute spre a putea vedea incotro apuca s-a intâmplat ca unuia dintre dorobanti i se deslege chinga dela sea, si dandu-se jos, zari pe Radu pitulandu-se dupa niste uluci.
Banuind ceva, dete de stire capitanului care porunci doi dorobanti sa se ia dupa ei.
A inceput atunci o goana nebuna, cei doi tineri sarira un zaplaz, intra intro gradina si de acolo intralta si apoi intralta urmariti mereu de dorobantii care descalicasera si se luasera dupa ei.
Radu si cu Dinu au avut noroc. Sarind dintr-o curte in ulita, au intrat in gangul unei case mari de peste drum si, de acolo esind in cealalta parte, fara sa fie vazuti de cineva au dat de o raspantie unde dorobantii le pierdura urma. De atunci Capitan Costache, lasa in urma ca la doua sute de pasi, un dorobat sau doi, cand apuca in partea aceea. Cei doi tineri erau incredintati ca pe acolo trebue sa fie cuibul, si-si petreceau jumatatea de zi cutreerand ulitele marginase.
Pe acolo erau locuri potrivite pentru o ascunzatoare: ulitele erau mai intotdeauna pustii casele mici, in fundul curtii lor si cele mai multe locuite de vaduve si oameni sarmani. Cu toate acestea, ca si mai inainte, ostenelile lui Radu au fost nerodnice.
Intr-o seara cand se intorceau acasa, osteniti de nefolositoarele lor cercetari, Dinu zise:
- Maine seara, sa mergem la carciuma lui Limba-Lata acolo stiu eu ca vin multi de-ai nostri. Vom face propaganda si vom cerceta, totodata si despre ce vrem sa aflam.
- Ai mai fost pe acolo, candva? intreba Radu.
- Da pe unde n-am fost eu? raspunse Dinu cu ifos. Mai ales cand statea pe acolo si demoazela Marta.
Iata cum ii intalnim in seara de 18 Mai, pe tinerii nostri in acel local.
Carciuma lui Limb-Lata, era un fel de magazie mare, cu paretii de nuele, lipiti cu pamant, acoperita cu stuf si pe langa cismigeaua care era in fund, lasa gura beciului, n-avea alta mobila decât o masa mare de scanduri si cateva scauune lungi, tot de scanduri.
Cand au intrat cei doi prieteni, in carciuma erau adunati cincisprezece consumatori, de profesiune necunoscuta, cu privirile mai mult decat suspecte, cari-i priviri chioras, banuitori si aruncand dese priviri spre usa.
Trei dintre ei insa recunoscura pe Dinu si se sculara sa-l primeasca, soptindu-le celor dimprejur:
- Fiti fara grija, sunt boeri de-ai nostri.
Limba-Lata, om carunt, gros si burtos, fost in tinerete bun client al Agiei, ii privea curios dela tejghea.
Mare fu mirarea lui Radu insa, cand intre cei trei recunoscu pe Saculici.
- Bravo! fratilor, zise el imbratisandu-i. Bine ati facut de-ati venit si voi.
Cum vedeti, eu lucrez mereu. Avem aci cativa cetateni de inima pe care puteti pune temeiu.
Unul din ceilalti doi era fiul unui cavaf, care, la moarte, ii lasase mai multe mii de galbeni.
Cum insa fiului ii placeau mai mult zaiafeturile, in vreo doi ani ajunse la fundul pungii. Vanduse si niste cascioare si acum traia cum putea, dusmanind de moarte pe oamenii si masurile Agiei.
El se numea Stefan Pirosca, era inalt, sprancenat si voinic: avea o oarecare invatura, pe care, dealtminteri o urise tot asa de mult ca si pe dorobantii Agiei.
Celalalt, Take Basma cu numele, mai marunt, cu cateva fire de mustata galbena, fusese impiegat la Caravasara si de afara fiindca vamuia prea mult lumea ce-i dadea in mana.
O parte din ceilalti erau de aceasi teapa. Erau apoi cativa mahalagii adusi de Pirosca i Basma, spre a fi initiati in taina
- Iaca, fratilor, zise Saculici, intorandu-se catre consumatorii cari se sculasera in picioare, din indemnul lui Basma, iaca inca doi frati de-ai nostri, doi români, fii de boeri ca si mine, care vin in mijlocul vostru spre a va arata drepturile voastre de cetateni.
- Sa le dea Dumnezeu sanatate, zise unul cam ametit de bautura.
Si acum, de buna venirea cinstim un bardac de vin, adause altul, trântind pe ma o oala de mult golita.
- Da, da! Suaculici sa mai vie sease oale de vin, jupan Neagule.
-Numai decat, boerilor, raspunse patronul.
Vinul fu adus, cat ai clipi din ochi si pe cand Pirosca îl turna in bardace, Saculici se apleca la urechea lui Radu:
- Vezi, mon cher, cu astia o sa facem ce-om face. Tu bine faci de mai vii si pe aici. Cu negustorimea merge greu, o stiu, sunt incapatanati. Ti-o spun, franchement! Mahalaua e totul!
Apoi ridicandu-se, cu paharul in mana (boerilor le daduse pahare) zise, adresandu-se adunarii:
- Beau fratilor, pentru fericirea popurului roman si pentru isbanda luptelor noastre.
- Ura! Sa te auda Dumnezeu! raspunsera toti laolalta. Dupa ce baura adause:
Dupa cum v-am spus, cativa juni români de inima, vazand asupririle boerilor și nevoile Tarii, si-au pus viata în joc ca sa indrepteze lucrurile. Nu mai ne trebue boeri asupritori si nu mai vrem ca poporul sa nu aiba nici un drept la viata. Trebue sa fim egali inaintea legilor, sa plateasca boerii bir, sa fim toti frati...
Ura! Sa te-auda Dumnezeu, zise gloata.
- Bine vorbeste! zise Pirosca la urechea unui vecin.
- Suntem toti Romani, zise Saculici, toti fii ai aceleasi tari, sa luptam cu toti pentru intarirea si neatarnarea ei! Nu vedeti cum ne-au facut de ras, boerii? Ne-au inchinat tara la toate natiile straine, numai ca sa traiasca ei in abondasa și neaparati de nimeni.
- Tiii! Da bine mai vorbeste conu Saculici! sopti Pirosca.
- Trebue sa fiti gata cu totii, dupa cum zice scriptura urma oratorul. Aci nu stie nimeni cand va veni ceasul.
Vi se va da arme sau bani.
- Si bani? intrara doi insi deodata.
- Sau bani, da, ca sa va cumparati arme.
Sunteti toti cetateni..
- Ce zice ca santem? întrebă unul.
- Adic, pe radicala, romani! raspunse vecinul.
Sa va aratati ca tineti sa va aparati drepturile voastre si la nevoe sa le luati cu arma in mana asa cum cetatenii Parisului au stiut sa le ia.
- Ce spui! zise un altul si ai din Paris au facut asa cevasilea?
- Si toata Franta...
- Si Franța si Parisul?
- Franta si Italia si Germania! Toti popolii constii de ei, s-au trezit la glasul sfant si dulce al libertății si egalatii!
- Traiasca libertea si egalitatea! strigara mahalagii nostrii, golind ultimile picaturi din oale.
Saculici isi sterse sudoarea de pe fata si se intoarse la doi amici, zicand in frantuzeste:
- Asa muncesc intotdeauna! E greu, dar, patria inainte de toate! Noroc ca sunt toti buni patrioti...
Odata oalele golite porunci si Radu inca sase, in urmele intregei cete.
Acum, zise unul din cei cincisprezece, noi avem sa facem ce ne va porunci luminarea voastra...
- Nu luminarea voastra ci fratilor, zise Saculici. Și noi nu poruncim, ci indemnam ca buni patrioti.
- Tiii! da bine mai vorbeste!... sopti iar Pirosca plin de admiratie. Miere, nu altceva!
- E... fratilor, atunci continua cetasul vorbitor, noi facem tot ce ne veti spune.
- Dar vorba e, noua ce-o sa ne iasa?
- Asa e! asa! repata toata ceata, in cor. Ce-o sa ne vie noua?
- Aveti sa fiti toti chivernisiti, zise Saculici, solemn. Presupunerea mea, toti, pana la unul, vor capata slujba pe care o va da apoi, averile vor fi impartite d-o potriva...
- Bravo! Sa traiti! zise gloata.
- Sa traiasca patria! zise.
- Nu fagaduisi cam mult? sopti Radu, in frantuzeste.
- Altminteri ce sa fac? Numai asa poti face treaba si, pe urma, adica, de ce nu? raspunse.
- Oalele se goleau si ceata patriotilor se facea din ce în ce mai sgomotoasa. La o vreme, Saculici zise celor doi prieteni.
- Spuneti-le si voi ceva ca eu am ostenit!
- Inca sease oale de vin! spuse Dinu. Zi-le tu, Radule, ceva.
Radu sta ganditor, privind si ascultand vorbele celor din prejur. Cu toate ca fusese nevoit si el vorbeaa de mai multe ori înaintea unui astfel de public, totusi o scarba, un sentiment de desgust, il cuprinse, vazand cu cine trebue sa lucreze.
In primele zile ale uceniciei lui de revolutionar, colindase prin multe localuri de-astea, dar in urma le parasise, vazand ca e cu neputinta sa se adapteze situatiei. Din acest motiv, de catva timp isi indreptase ochii asupra negustorimei, in mijlocul careia cauta sa semene ideile revolutionarilor. Simtea bine ca momentul isbucnirei era aproape, si ca elementele cele mai numeroase si mai hotarite, parghia actiunei, avea sa fie pleva aaceasta a mahalalelor, si se lupta din rasputeri sa dea o fata mai curanta miscarii, atragand de partea ei, macar o parte dintre negustori.
..Radu voia se scoale ca să spună cateva cuvinte, dar tocmai atunci se auzi glasul gros al lui Pirosca strigand să se faca tacere, fiindca vrea sa spună ceva ce i s-a intâmplat.
Tacerea se facu greu, caci cei mai multi, da atata bautura, erau asa de entusiasti, Incat incepusera sa strige mpotriva Agiei, a boerilor si a Domnitorilor, cu atata furie, incat ar fi facut praf pe oricare dintre acestia le-ar fi esit dainainte.
Pirosca incepu cu glasul sau gros si ragusit de bautura:
- Sa vedeti, fratilor, ce mi s-a intamplat mai deunazi! Cat p-aci era sa dau ortu popii...
- Cand te-a inhatat, la cafenea? intreaba unul.
a, atunci. Lasati-ma sa spun. Eram in cafeneaua dela hanu Rosu, cuaru Me, care n-a pututa vie aa seara..o hamoreaza! sopti el la urechea lui Radu. Incepusema facem nitica prapaganda, and unu care sta inteun colt, vi;la mine si ma ia de mania' sa ma duca la Agie. Va;sare, sria un pumn in nas de-l podideste p-ala sangelfuge.
Cand sa fug si eu, sare lumea si ma da pe mana copoiului, care chemase un dorobant..
M-a dus la Agie si m-a trantit in beciu, dupa ce mi-a vreo doi ghionti. Acolo mai erau vreo cativa d-ai noștri, altii streini, adusi de nimica toata... Am stat asa cam pana sub seara cand vazuram pe Capitan Costache ca intra cu dorobanti si dupa ce-i dete unul cate unul, in alta parte, vine la mine si ma intreaba: Da tu ce te-ai apucat, haimana ca ma cunostea mai dinnainte.
Eu de colo ma fac nisnai și-i raspund.
- Ma mir si eu coane Costache, ca n-am facut nimic.
Da tocmai iaca vine si blestematul ala din cafenea, care ma inhatase, si-i spune tot ce auzise din gura mea.
Atunci Capitanul se repede si arde de vre-o doua trei ori cu arbaciul, pe urma porunci la dorobanți sa ma desbrace...ma iertati... de pantaloni... Si da-i! Mi-a tras cu o vergea de fier, pana am lesinat.
A doua zi mi-a dat drumul! Vai de mine cum am venit pana acasa! M-a oblojit baba Dina cu foi de stevie unse și alifii, vre-o trei zile, pana am putut sa merg. Acuma, slava Domnului, m-am pus iar pe treaba...
Galagia incepu iar, pana ce, la un moment dat, intorandu-se catre Pirosca si Basma, le zise:
- Spuneti-le sa taca nitel ca vreau sa le vorbesc!
Si apoi, catre Radu si Dinu: Trebue sA-i punem sa jure. Pirosca racni la bautori sa faca tacere si cand se făcu în sfarsit, cu conditia sa se mai aduva un rand, pe care-l porunci tot Saculici, acesta le zise:
- Crez, fratilor, ca ati inteles cu totii scopul nobil pe care-l urmarim și ca, dupa cele ce v-am spus atat eu cât și fratii Pirosca si Basma, sinteti destul de hotariti si luminati!...
- Da, da! sintem, ihi! grai gloata amețit.
De aceea, urma Saculici, trebue sa fim toti siguri vreunul din noi nu se va abate dela datoria lui, trebue sa jurati cu totii credinta si supunere, pe tot ce aveti mai scump in lume.
- Eu jur pe capul Mandichii mele! striga unul ridicandu-se cu greutate.
- Si eu p-al... voi sa urmeze altul.
- Nu fratilor, curma Vorba Saculici. Veti jura pe cruce. Jupan Neagule, n-ai o cruce?
- Ba mi se pare ca am una, zise intrebatul, desteptandu-se de pe scaunul pe care motaia. Sa v-o aduc?
- Da, da!aspunsera mai multe voci:
Crucea fu adusa de Saculici, ridicând-o in sus, striga: mana dreapta in sus si ziceti ca mine: In fata lui Dumnezeu care ne vede, juram ca ne vom jerfi viata pentru mantuirea Patriei, supunandu-ne la toate cate vor poronci sefii nostri.
Ceata mormai la o lalta aceste cuvinpe cand Limba-Lata, care vazuse multe in viata lui, se uita cu aerul cel nepasator din lume.
- Va multumesc, fratilor, in numele Patriei! zise Saculici, punand crucea pe masa. Cu oameni de inima ca voi, patrioti ca voi, strigoii de boeri nu vor putea nici odata sa sugrume populul.
- Tu! da bine mai vorbeste, Doamne, se extazia Pirosca.
Saculici lua in mana un pahar plin și continua.
-Beau acest pahar in sanatatea voastra, frati romani, in sanatatea poporului roman si pentru triumful ideilor noastre.
- Ura! La multi ani! urla ceata, golind bardacele.
Dupa ce bau, Saculici urma din nou:
- Cautati fiecare sa va faceti datoria. Strigati inpotriva nedrepatilor, faceti propaganda si D-zeu va fi cu noi!
Pirosca ne mai putand sa-si inabuse admiratia, il apuca de gat si-l saruta. Atunci ii cuprinse pe toti furia puparii.
Rasturnand scaune, bardace, oale, ghiontindu-se, navalira cu totii asupra lui Saculici ca si asupra lui Radu si a lui Dinu strangandu-i in brate si pupandu-i pana ce-i facura tot una de vin, pe fata si pe haine.
Se pupara apoi intre ei, pupa pe Limba-Lata, pe baiatul din pravalie si ne mai avand pe cine sa l pupe, incepa sa suga iasi bardacele cu vin.
Tocmai atunci se auzi afara un zdranganit de coarde și un țigan își baga capul printre obloane.
- Bravo! Stanica! Vino incoace! strigara caitiva din ceata.
Un bautar batran cu vioara, si altul ceva mai tanar cu cobza, intrara in nauntru.
- Sa jucam o hora cu totii! striga Pirosca.
- Sa joace si boerii! racni unul.
Cu totii, fratilor, cu totii zise Saculici care se ametise și el d-abinelea! Haide, Dinule, haide, Radule!
Atunci se incepu o hora disperata, cu tipete si cu strigate, rasturnand tot ce isbea in cale. Unii, ne mai putandu-se tine pe picioare, se loveau de masa, de pareti, cadeau peste vecinii lor, care, tinându-se mai bine, jucau de duduia pamantul.
Nici unuia nu-i era teama ca nu cumva vr-un copoi dal Agiei sa-si faca aparitia. Stiau ca Limba-Lata nu mai e de mult vizitat, noaptea, de asemenea mosafiri neplacuti ba-tranul unsese osia la vreme, si acum privea consumator și asteptând sa se mai comande un rand.
Cu toate ca bause fiecare cate seapte, cei mai multi se tineau bine.
Numai doi cazusera din hora si, ne mai putandu-se scula, se hotarasera sa doarma acolo, jos, pe pamantul gol.
Cand hora se sparse, Saculici, entusiasmat, striga lautarilor:
- Zi cantecu meu! Stanica!
Stanica, fostul staroste a lautarilor din Craiova, pribegit in Bucuresti de cativa ani, incepu sa zica acel cantec atat de favorit junimei de pe atunci:
Foaie verde de trifoi
Bate-i doamne pe ciocoi.
Saculici il acompania, intrerupandu-se din cand in cand, spre a striga entusiasmat lui Radu, care de altfel stetea alaturi:
- Iaca, mon cher, populul roman! Asta e populul roman! arata spre cei din prejurul sau, adaogand cu multumire:
Ah! de-ai sti ce fericita simt in sanul populului!
Spre a face si mai generala aceasta fericire, comanda inca un rand de oale cu vin.
Dinu, atingand cu cotu pe Radu, ii zise aratand pe patriotii cari cu ochi de lup așteptau sa iasa Limba Lata din beciu:
- N-o sa putem face nimic asta-seara. Nu ne-am putea intelege cu nici unul! In vremea asta oalele veniră si bardacele se umpla rand pe rand.
Baura toti, baura si lautarii, trebui sa bea și Radu, care simtea ca începe sa i se turbure mintea. Spuse lui Dinu ca vrea sa plece, dar Saculici, care era in culmea chefului, când auzi aceasta, il apuca pe Radu in brate si nu voi cu nici un preț sa-l lase sa plece de langa el.
- A! tu nu l-ai auzit, mon cher, pe Stanica, zise el.
Apoi intorcandu-se catre lautar:
- Zi, Stanica, ce stii tu mai frumos, ce ti-a fost tie drag din tinerete!
Atunci incepu batranul lautar sa deserte comoara tecilor sale batranesti.
Canta vitejia lui Corbea, curajul lui Baba Novak, luptele lui Catana, durerea mesterului Manole pe Iorgovan și Gruia pe toți câți în amintirea lui ocupau locuri de uriași. După fiecare cântec se oprea ca să bea bardacul pe care i se întindea Săculici.
Ceilalți rând pe rând adormiseră, unii cu capul pe masă, iar alții dormeau pe jos, mormăind din când în când cuvinte neînțelese; numai Piroșcă și Basma steteau încă pe picioare luptându-se de istov cu somnul.
Radu era robit de cele ce auzea uitasa de tot, uitase pentru ce venise, unde se afla, ascultând numai glasul lăutarului care se înfierbânta din ce în ce mai mult.
— Acum cântă și pe cel mai frumos, zise Săculici, că tot nu l-ai cântat.
— II țineam la urmă, coconașule, răspunse Stănică.
Și după ce mai răsuflă puțin, mai își încordă vioara, și mai bău un bărdac de vin, începu să cânte cu un glas plin de sentiment și în care căuta să pună toată vigoarea tinereței de mult apusă. Era cântecul Jianului, cântecul care cu două zeci de ani mai înainte răsuna în toate câmpiile, în toate văile și în toți munții României.
Săculici părea scos din fire. Batea din picior, striga bravo! iar când lăutarul ajunse la:
Iancule Jianule
Ți-este murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum...
Și mai ales la:
Da-r-ar bunul Dumnezeu
Să umble și plugul meu,
Din baltag să-mi fac un plug
Pistoalele să-mi înjug
Să trag brazda dracului
In calea bogatului...
Săculici îl acompanie cu vocea, gata să-i sărute de plăcere.
Lăutarul cântase cu atâta inimă în cât lui Radu îi veniseră lacrămi în ochibăgă mâna în buzunar, scoase trei sfanți și-i băgă în vioara lăutarului.
— Să nu mai mori, Stănică! strigă Săculici.
Nu degeaba ai fost tu starostele lăutarilor din Craiova.
— Ei coconașule, oftă bătrânul lăutar, să mă fi auzit pe mine când eram mai tânăr! când am cântat odată chiar lui Iancu Jianu...
— Lui Jianu? întrebă Radu, curios.
— Da, coconașule, chiar lui Iancu Jianu, și nu așa de mult.
— Când și unde? întrebă Săculici.
- Mai acu vre-o patrusprezece ani, in Caracal. Era masa mare la conu Iancu Bibescu, ispravnicul, si venisera o denie de cucoane si de boeri.
Pe Jianu eu nu-l cunosteam. Auzisem ca e zapciu și ca are o mosie la Grozibod, nu-l vazusem niciodata. La Caracal ma adusese cu posta dela Craiova, ca sa le cant. Și numa, dupa masa, iaca se scoala cocoana Elenca a Hasculu si-mi spune sa zic cantecul Jianului. Eu incep, il zic, și nici nu apucasem bine sa sfarsesc, cand se scoala un boer - de stat mijlociu, dar bine legat cu mustata neagra - ia un pahar de vin, puse douazeci de galbeni Iin el, si mi-l da zicându-mi:
- Bea ma, dela Iancu Jianu, în sanatatea cocoanelor!
Eu am băut paharul si am sărutat mana, incremenit. Spunea nu mai auzise nici o data cantecul lui asa de bine cantat. Eh! eram si eu tanar p-atunci, incheie Stanica, oftând din adancul inimei.
Afara incepuse sa se crape de ziua.
Cei trei tineri se sculara, si cerura carciumarului sa le faca plata. Limba Lata veni in fuga, si dupa vr-un sfert de ceas de socoteli facute cu tibisurul pe masa de lemn, spuse:
- Trei zeci si opt de lei si doua zeci de parale.
Saculici plati singur, tot, cu tot cu protestarile celor doi prieteni.
Ce e drept, socoteera cam prea încărcat jupan Nastase se pricepea bine sa-si faca treburile.
Dupa ce Saculici mai dete un icosar lui Stanica, esi, intre cei doi prieteni.
Pirosca si Basma il însotira, clatinandu-se, pana la ușa unde Saculici le zise:
- Sa veniti maine dupa pranz, la mine, ca sa va mai spun cate-ceva. Tineti băieții gata la orice!
- Las' pe noi, coane Iorgule, raspunsera in cor cei doi.
Tinerii nostrii pornira spre casa, mergand cam la o departare de o suta de pasi, unul de altul, spre a fi mai la post de banuelile strajerilor.
Spre rasarit cerul incepea sa se aureasca.
CAPITOLUL II
O casuta mica dar curata, tocmai aproape de bariera Iancului, imprejmuita de o livada de pomi si cu un zaplaz inalt la ulita, era locuinta in care de o saptamana si mai bine, plangea inima zdrobita a Elencutei.
In Dumineca aceea a Tomei, dupa ce parintii sai plecasera la biserica, auzii un sgomot la poarta, si voind sa iasa sa vada ce este, se pomenise apucata de doi dorobanti, legata la ochi și cu gura astupata tirita la o trasura inchisa, care astepta la poarta.
In trAsura lesinase, și cand isi veni in fire, se vazu in casuta aceasta, intinsa pe pat iar pe dorobantul care o legase la ochi, dindu-i sa miroase oțet.
Inca de dimineata de tot, un om de incredere al tistul ui spionase dela carciuma lui Iordan plecarea parintilor Elencutei mai departe, la o raspantie, alti trei dorobanti stăteau pe langa o trasura inchisa, in care astepta Capitan Costache.
Cand parintii Elencutei ajunsera la biserica, dorobantul alerga de vesti pe cei dela ratie, cari venira cu trasura la poarta lui Jupin Tudose. Unul sari peste uluci, deschise poarta și intrara cu totii, afara de Capitan Costache. Tocmai atunci esea si Elencuta.
Rapirea se savarsea fără sgomot, fara nici un tipat, nevazuta de nimeni.
Cand s-a desteptat din lesin, sarmana facu ochii speriati, intreba pe pazitorul ei:
- Unde sint? Cine m-a adus aici?
- Esti la Capitan Costache, raspunse scurt si răspicat dorobantul.
Plinse, se ruga in genunchi so lase sa plece, fagaduind tot ce-i putea trece prin sbuciumata ei minte.
Drept orice raspuns, dorobantul esi, incuind usa pe din afara.
In casa nu mai era nimeni nici o soapta nu se auzea.
Odaia in care se afla Elencuta era mica, si ca mobilier avea un pat de lemn, acoperit cu un macat de lână, cadrilat cateva scaune si spatare tot de lemn, o masa pe care un sfesnic si sticla cu otet in parete o icoana a Maicii Domnului, incolo nimic.
Cand seazu atat de singura si fara nici un ajutor, Elencuta cazu din nou pe pat și ascunzandu-si intre perne capul, incepu placu sa planga cu hohot, blestemAndu-si soarta, smulgandu-si parul de desnadejde. Intelegea bine ce o asteapta.
Ii veni in gand sa se omoare, decât sa fie prada poftelor acelui monstru. Dar cum? Cu ce? In casa nu era nici o arma, nimic.
Aruncandu-si ochii imprejur, vazu in parete icoana Maicii Domnului.
Cazu in genuchl si cu lacrimi fierbinti incepu sa se roage.
Dupa amiaza, dorobantul intra si-i aduse o tava mare cu mancari, pe care o puse pe masa unde ramase neatinsa.
Seara tarziu de tot, cand in tot orasul nu se mai auzea nici un sgomot, cineva batu cu tarie in poarta, se auzi tropot de cal, intrebari și raspunsuri, apoi niste pasi grei rasunara in tinda.
Capitan Costache intra schiopand, incuind usa dupa el.
Când Elencuta il vazu, dete un tat, apoi ii cazu în genunchi, rugandu-l sa aiba mila de ea si sa-i dea drumul.
Capitan Costache o ridica de jos, rânjind batjocoritor se aseza cu sila pe pat, voind sa o sarute. Sarmana fata se smulse cu putere din mainile lui si fugi spre usa tipand.
- Strigi degeaba! spuse monstrul.
Elencuta ridica spre el ochii negri plini de obida si de desnadejde. Capitan Costache o privi, apoi ii zise:
- Nu vreau sa te silesc, fii fata cu minte si nu te impotrivi. Esti in mainile mele. Dar daca nu vrei s-asculti...
- Nu! Nu! Nu! Da-mi drumul plangea Elencuta, fe-rindu-se de bratele lui cari voiau s-o apuce din nou.
- O sa asculti de sila! striga Capitanul infierbantat, repezindu-se dupa ea, o prinse si o asvarli cu putere spre pat.
Atunci se incepu o lupta dispera. Sarmana fata se sbatea, musca si intr-o smucitura fericita, ii scapa din brate sari jos si apucand din parete icoana Maicii Domnului o stranse la san, cazand in genunchi innaintea fiarei care se apropia. Deodata, ca și oprit de o puternica vraja, Capitan Costache se dete indata, privind cu ochii mari tabloul care se înfățișa ochilor.
O amintire veche, de mult uitata, se trezi atunci in mintea salbatecului om. O povestire a maicii sale, din vremea lui.
Intaia oara poate in viata lui, Capitanul isi asculta stratul inimei: dete inapoi ca inaintea unei vedenii, zicand:
- Nu te speria, n-am sa-ti fac nimic cu sila! Niciodată! Daca vrei, plec.
Si esi.
Elencutei nu-i venea sa-si creada ochilor si auzului. Se scula, saruta icoana Maicii Domnului, o atarna in cuiu si apoi asculta catva timp, cu inima batand.
Aceiasi icoana aparase, intro seara de mult, pe mama Capitanului Costache, cand aceasta era fata tanara, de batjocora unui ofiter cazac. Icoana pastrata si legata in argint fusese data lui, fiind singurul copil.
Cu cateva zile mai inainte de cele ce se petrecura in ulita de la bariera Iancului, Capitan Costache, inchiriind casa aceasta si mobiland-o, aduse fara sa bage de seama si acest sfant obiect.
...Iata de ce pasii lui sovaisera.
El vazuse acolo, umilita, infricosata si suparatoare, pe mama lui, ingenunchind desnadajduita inaintea cazacului beat și glasul inimii de mult amutit, ii strigase atunci, ca niciodata, grozavia faptei pe care vrea s-o savarseasca.
Zile dupa zile trecura și Capitan Costache, spre nemarginita mirare a Elencutii, se facuse omul cel mai blajin din lume.
Adusese o femeea sa ingrijeasca de casa, fără sa departeze insa pe dorobant, iar el venea in fiecare zi, odata sau de doua ori si intotdeauna bland, cailutand să-i indeplineasca orice doria, in afara de aceea de a-i da drumul. Mult blestematul de om parea schimbat cu totul. Sa fi fost iubirea care incoltea in sufletul lui?
Nimeni din cei care au cunoscut pe fiorosul om al Agiei, n-ar fi crezut-o vreodata. lar el nici nu lasa să-i încolțească asemenea banuiala. El care își batuse joc de cinstea atâtor fete...
Plecase atunci, furios impotriva slabiciunii lui, alerta gmult pe ulitele Bucureștiului, se hotarise de mai multe ori sa se reintoarca, dar imaginea Elencutei, strangand cu desnadejde icoana la piept, ii revenea fara incetare. Chipul ei se imbina ciudat cu al mai ei lui. Sa fi fost iubire?
Elencuta era radioasa, avea sanul tremurator, parul negru bogat, fata alba, luminata de ochi mari adumbriti; gene matasoase. In inima monstrului incepuse sa arda o flacara sfioasa si mica, mica de tot la inceput, careia el, patruzeci si trei de ani nu-i putea pricepe rostul.
Capitan Costache nu voise niciodată s-auza de iubire, i se parea o injosire pentru un barbat si ar fi batut de moarte pe cel care i-ar fi spus candva ca el ar fi in stare sa iubeasca o femee... Femeea! Fiinta cea mai indusmanita si mai prigonita de tistul Agiei.
Cu toate acestea, din seara când rapise pe Elencuta, Capitan Costache se simtea sub stapanirea unei puteri neintelese, care ameninta sa-i prefaca firea cu desavarsire. Si nu voia sa se lase, lupta cu el însuși, căută sa-si recapete vechile-i porniri... Dar, cand vazu ca trec zile dupa zile si cerbicia lui se incovoaiea de atata vreme de cand tinea pe Elencuta langa el, nu putuse sa se atinga de ea, un gand neasteptat ii veni în minte: s-o ia de sotie!
Era om batran aproape și chiop ai urit, dar avea o avere bunica si trecere mare. Credea ca prin aceasta va convinge pe Elencuta, aci voia cu tot dinadinsul ca ea sa-l ia de bunavoe.
In sfarsit, intro zi ii spuse tot.
- Nu vreau să-mi raspunzi acum, continua el, vazand groaza pe chipul ei. Sa te mai gandesti, o zi,doua, trei...o săptămână si cand te vei hotari, chem un popa, ne cunana apoi mergem la părinții tai. Dar, sa te gandesti bine!
Tocmai frumos n-oi fi eu, dar n-ai sa traesti cu nimeni mai bine. Tot ce ti-o pofti inima ti-aduc, numai sa te vad multumita... N-am spus nicioda vorbe d-astea unei femei, dar cu tine... altfel!
Cuvintele acestea, Capitan Costache le spuse anevoios raspicat, parca s-ar fi luptat cu cineva.
Oare se trezise pentru totdeauna, in inima lui, sentimentul umanitatii, sau era numai o ușoară palpaire pe care viitorul avea s-o stinga din nou?
Ori cum ar fi fost, bucurestenilor deocamda nu putea sa le para decat bine. Vedeau mai rar pe Capitan Costache, mai rar il auzeau injurand si numai la mare nevoe lovind cu garbaciul.
In vremea aceasta pregatitorii miscarei respirau mai liber, lucrau mai in voe, agitatia lor se facea tot mai de temut. Slabiciunea lui Capitan Costache era slabiciunea intregei autoritati a Statului și intarirea propovaduitorilor miscarei.
...Elencuta, de cand auzise din gura rapitorului ei acele neasteptate cuvinte, nu mai plangea nu se mai ruga atat de des, se gandea fara incetare la vorbele lui, se gandea la tatăl sau, la maica-sa, la Radu si la lume.
La inceput luase cele spuse de Capitan Costache drept cumplita batjocura.
Pentru ce sa-i ceara vointa ei, odata ce se afla în mana lui? Nu putea el sa faca ce vrea?
Dar, cand in urma, îl vazu atat de hotarit si atat de prevenitor, inconjurand-o cu atata bunatate, un sentiment de simpatie amestecata cu recunotinta ii cuprinse sufletul și începu sa priveasca pe tist cu totul altfel ca mai inainte.
Dar, totusi, nu putea lua încă nici o hotarire. Se gandea ce va zice Radu? Poate ca lui o sa-i para rau. Dar de ce să-i para rau daca ea ar fi fericita. Ea il iubea pe Radu ca pe un frate, tot asa i se paruse ca o iubeste si el. Mai mult nu spusese unul altuia, nici odata. Poate ca Radu nu s-o fi gandind la ea. Caci altminteri, de ce pana la Dumineca Tomei n-a mai venit pe la ei nici odata, da ce se mutase? Elencuta nu stia ca tatal sau era cel care-l oprise pe Radu de a mai veni pe la ei.
Apoi, daca n-ar primi propunerea lui Capitan Costache, acesta o sa-i dea drumul?
Si chiar daca i-ar da drumul, ce-ar zice lumea?
Cine ar credea-o, cand ar spune cum se purtase cu ea prea bine cunoscutul om al Agiei? Toti i-ar rade in obraz.
In ajunul sfintilor Imparati, pe la chindii, cineva bătuse poarta.
Dorobantul insarcinat cu paza zari, peste zaplaz, doi tineri care se oprisera si cautau sa se uite in curte.
Radu si Dinu observasera mai de mult aerul misterios al acestei curti, intotdeauna tacuta si acum voiau sa afle cine sta acolo.
Batura de mai multe ori, pana ce auzira pe cineva descuind poarta o femee batrana scoase capul:
- Pe cine cautati Dv.? intreba ea.
- N-ai putea sa-mi spui daca sta aicea verisoara mea Elenca, a lui Jupan Tudose abagiu, din Dealul Spirii? zise Radu. Am venit din Valcea chiar astazi si mi s-a spus ca ar fi stand p-aci.
Din vremea aceasta Dinu observa tot interiorul curtii, nu vazu nimic, n-auzi nici un sgomot: curtea parea pustie.
Nu sade, maica, nimeni afara de mine si de nepota meu, raspunse batrana voind sa inchida poarta.
- Nepotu dumitale e acasa? intreba iar Radu.
- Nu, maica, e dus de doua zile la Varasti.
Inca doua vorbe, numai, zise Radu tinand poarta cu o mana pe cand cu cealalta strecura batranei doi sfanti. Nu știi daca a adus Capitan Costache chiorul, o fata prin apropiere? Spune-mi te rog, daca poate ai avut si d-ta copii odata!...
Baba statu un moment pe ganduri, sovai si dupa ce mai primi doi sfanti dela Radu, se hotari sa-l intrebe:
- D-ta, ce esti cu fata?
- Sunt logodnicul ei! spuse Radu cu lacrimile in ochi si o caut de doua saptamani, zadarnic, pe toate ulitele.
Baba se mai gandi putin, apoi zise cu ipocrizie!
- Atunci sa-ti spun, maiculita, adevarul lui D-zeu. Dar ma mir cum spui D-ta ca esti logodnicul ei...
- Ti-o jur... vru sa adaoge Radu.
- Capitan Costache sta aici, il intrerupse repede baba. Dar maine, ori Dumineca se cununa cu fata.
- Se cununa? gemu Radu.
- Da, acum s-au dus amandoi ca sa-si targuiasca de nunta.
- Amandoi? Va sa zica e si cu voia ei? intreba repede Radu, inghetand de durere.
- Se intelege, xoconita Elenca il iubeste.
- Il iubeste? striga Radu desnadajduit. Nu se poate!
- Ba e chiar asa, coconasule, sfantul adevar Conu Costache nu s-a atins de ea si fata il iubeste. Nunta o fac chiar parintii ei...
- La parintii ei?... Dar mana-sa nu stie nimic!
Atunci s-or fi dus acolo... Da' sa nu dea peste Dv. daca nu e bine!...
Si baba inchise poarta.
Radu ramasese buimacit, se sprijinea de prietenul sau, ca sa nu cada. Nu mai vedea, nu mai auzea nimic.
Dinu mormai înfuriat.
- Asa sunt toate femeile! ca demoazela Mariuta.
Si, luand de brat pe prietenul sau, care se clatina ca fir de iarba, porni inainte.
In vremea aceasta, batrana si dorobantul radeau de se prapadeau, in cuinea casei.
Elencuta nu stia nimic.
- D-altminteri, zicea dorobantul, n-ai spus adevarul decat pe jumatate. Auzi, sa nu se atinga de ea pana acum. Cum dracu ti-a venit sa spui o minciuna atat de gogoneata?
Si isbucni intrun hohot de ras, neghiob, prelung si sgomotos.
Baba se uita la el mirata.
- Asa e, Dobre, asta nu-i minciuna.
Dorobantul holba ochii la ea:
- Ce tot spui? Capitanul nu s-a atins de pasarica? Fugi, bre, d-acolo! Ce-a innebunit? Nu-l stiu eu? Hei!...
- Zau, Dobre, nu s-a atins! I-a intrat in cap s-o ia de nevasta si pace. Se vede ca dracu de fata l-a legat cu farmec.
Si-i dete lamuriri mai amanuntite, despre cele ce stia de la Elencuta si de la Capitan Costache si despre care nici nu visa.
Dorobantul ramase pe gânduri o flacara diavoleasca i-aprinse ochii. Dupa catva timp intreba pe baba:
- Maine seara nu vine Capitanul?
- Nu, asa mi se pare. E sarbatoare mare... Da de ce intrebi?
Dobre tacu o clipa apoi raspunse:
Atunci trebue sa instiintam pe Capitan, asta-seara. Se intampla ceva p-aici.
- Bine zici! adaose baba. Se cade sa-l vestim.
Vorbele lui Capitan Costache incepeau sa prinza din ce in ce mai mult increderea Elencutei.
O singura stavila ramasese inca nedoborita: gandul ca Radu putea sa sufere de pe urma acestei hotariri.
Dar, fara de veste, Elencutei ii veni in minte banuiala, poate, niciodata Radu nu s-o fi gandit s-o ia de sotie, apoi chiar daca ar fi avut gandul acesta o data, mai putea acum sa se tina de el, cand ea statuse atata vreme alaturi de Capitan Costache?
Toata lumea îi cunostea trecutul acoperit de blesteme, faptele-i nemernice.
Elencuta se vedea, deci, silita sa primeasca, chiar de aceasta lume care o inconjura si in care trebuia sa traiasca. Si, totusi, de cate ori voia sa se hotarasca, simtea pe inima ceva neinteles, care o apasa greu, si dureros.
Seara, Capitanul veni mai tarziu ca altădată, dar tot incarcat cu daruri pentru Elencuta.
Era mai ingrijat ca de obicei revolutionarii ii dadeau mult de lucru negustorimea incepea sa se agite, mahalalele fierbeau. Intrarea lui Eliad sporise mult tabara propagator lor miscarei. Voda, insa, sovaia mereu daca nu se luau masuri energice, isbucnirea trebuia sa se intample de azi pe maine. Trebuia sa alerge in toate partile, sa spioneze pe șefi, sa tie in frau mahalalele, sa linisteasca pe negustori. Cativa din boeei au inceput sa se dea cu rasvratitorii si multi ajutau pe sub ascuns miscarea, cu vorba si cu punga. Chiar in acea zi aflara ca doi boeri de frunte, primisera vizita lui Eilad.
- Si toti stau cu mainele in san, sfarsi necajit tistul. Ma lasa pe mine singur sa alerg... A inceput sa mi se urasca mai ca-mi vine sa las si slujba si tot... Am strans ceva si a-și vrea sa traesc mai linistit. Numai un lucru asi mai dori...
Si se uita la Elencuta care sta pe coltul patului, ascultându-l jumatate Cu gandul aiurea.
Apoi, cand cu un glas sfios si trist, Capitan Costache o intreba:
- Tot nu te-ai hotarit Elencuto?
Intro pornire aproapte inconstienta, ca raspunse repede, fara sovaire:
- M-am hotarit! Vreau, numai sa vad pe mama.
Capitan Costache zapacit de bucuria acestui neasteptat raspuns, sari de pe scaunul pe care sta, si luand-o In brate, o saruta de mai multe ori plin de voiosie.
Apoi incepu sa faca planuri.
Se vor cununa la sf. Constantin, pe Podul de Pamant si ea va merge acasa la el. Vor chema aici, pe parintii ei, sa le dea binecuvantarea. Nu vor face alaiu mare, caci o sa-i cunune conu Alecache Villara, si vor grabi cat mai mult, daca putea chiar Dumineca viitoare.
Elencuta il asculta tacuta, cu gandul aiurea, o lacrima aluneca incet, incet, pe obraz.
Capitan Costache esi afara sa dea ordine si cand batrana ii spuse ca doi flacaiandri cercetasera ziua despre fata, rapunse nepasator:
- Acuma pot s-o caute... Nu mai e primejdie... S-a hotarit!
Totusi Capitanul se rasgandi: dadu ordine dorobantului sa fie totdeuna cu ochii deschiși poate chiar ca va mai trimite unul a doua zi...
- Da' nu e nevoe, coane Costache, adaose repede Dobre dorobantul. Puate sa vie tot orasul si cat oi fi eu viu nu face nimeni nimic.
- Bine, Dobre, bine, zise Capitan Costache multumit. Dar poarta sa n-o mai deschideti la nimeni. Eu, maine seara nu viu, am treaba multa. Fii deștept!
CAPITOLUL III.
Ziua Sfintilor Imparati Constantin si Elena se incepu cu o vreme senina si linista. Pe deasupra orasului in sarbatoare, pe nesfarsitul ocean al cerului, se rostogolea soarele in toata splendoarea lui primăvăratic facand sa sclipeasca crucile de pe clopotnite si dand nuante argintii florilor pline de parfum, ale pomilor de prin gradini.
Ziua aceasta era de multa vreme asteptata de locuitorii Bucurestilor. Era hramul sfintei Mitropolii a tarii si obiceiul ramasese din batrani ca Domnitorul sa mearga cu mare alaiu, sa asculte sfanta slujba, dimpreuna cu toata curtea lui.
Afara de întrarea lui Voda in capitala, la suirea lui pe tron, patru erau in fiecare an alaiurile mai de seama, pe care le apucasera bucuros vremea veche. Aceste patru alaiuri aveau loc in patru zile deosebite ale anului si erau prilejuite de alegerea Domnului si curtii sale la Pantelimon, la Sf. Treime cand era hramul manastirii Radu-Vodă, apoi la sf. Constantin si Elena, hramul Mitropoliei si in Joia dinaintea Rusaliilor, cand mergeau la câmpul unde se facea si se face și acum targul mosilor.
In vremea care ne pare vreme de demult, dar de care nu ne desparte decat abia trei sferturi de veac, alaiurile acestea straluceau prin maretia si varietatea porturilor, prin dragostea cu care poporul insotea alaiul, precum si prin mandretea uniformelor in care era imbracata mica ostire a Capitalei.
La aceste serbari, si in deosebi la alaiul sf. Constantin si Elena, Domnul mergea cu gabenita alba, pelerina de samur cu ceaprazuri de aur si pe cap gugiuman de samur, cu fundul alb. Iar boerii halea (in slujbe) aveau giubele rosii cu agrafe de aur, la brau cu un hangiar si cu o calimara suflata cu argint semn ca erau la putere in cap purtau gugiuman, tot de samur, dar cu fundul rosu boerii haia (cei care erau din opozitie) purtau giubele maslinii, gugiuman cu fundul verde si la brau numai hangiar. Atat Domnitorul cat si boerii toti, mergea calari. Cu alaiul mergea pe atunci meterhaneau; sub conducerea lui Meterhagi-basa apoi surlarii cari mergeau pe vremuri in fruntea trupei de seimeni si cu ei toa ta ostimea si tot poporul Bucurestilor.
Calul Domnului se distingea prin stralucirea harnasamentelor, cari erau de catifea visinie cusuta cu flori de aur. Calul era tinut de doi ciohodari domnesti, imbracati in dulami captusite cu matase alba si cu pulpanele infipte in cordon fir care le incingea milocul.
Dupa Domn venea intaiul spatarachi care tinea insemnele domniei: Topuzul si sabia pe urma al doilea spatarachi, care tinea cuca domneasca, cu coiful de pasla captusit cu matase.
Veneau apoi beisadelele, tot calari, steagurile domnesti apoi marele hatman si la urma intr-un nesfarsit fir impestritat veneau toate breslele negustoresti, randuite dupa insemnatatea lor.
Asa era alaiul care pornea odinioara, de la palat, in dealul Mitropoliei in ziua sfintilor Imparati.
Acele timpuri trecusera insa, si de ele batranii dela l848, isi aduceau aminte ca de un vis frumos, pe care nu-l mai povesteau nici copiilor, caci acestia, crescuti în tarile apusului, îl gaseau prea barbar.
La l848, lucrurile se schimbasera mult, totusi păstrau inca o slaba nuanta care le lega cu trecutuL. Si aceasta nuanta era mai mult in firea lucrurilor, decat in aparenta lor. Obiceiul se pastra inca viu si era pastrat cu drag, forma lui insa se chimbase adanc.
Inca de diminea, lumea se stransese in curtea palatului domnesc. Rand pe rand incepusera sa vie ministrii, boeri fruntasi, ostirea si toti dregatorii statului.
Pe la orele l0 dimineata, cortegiul porni:
In fruntea tuturor mergea Aga, calare, urmat de toti amploiatii sai, de dorobantii si de lipscanii Agiei, de miliția calare si o parte din infanterie, apoi boerii de frunte si Domnitorul.
Porturile boerilor erau europenesti in majoritate. Bibescu purta uniforma militara,cu o mare decoratie pe piept, cu sabie, epoleti si esarfa, peste care cadea o manta mare, captusita cu samur si avand ca incheetori, la gât, doua lantisoare care se impreunau intro agrafa, nasturii. erau de gaetan si lucrati cu fir de aur, caciula de samur, inalta, având sus, la dreapta, trei pene albe, prinse cu o agrafa de unei semi-lune.
Atat boerii, cat si Domnitorul mergeau in butci si in calesci deschise, cu capra inalta si cu arnaut la spate. Caleasca Domnitorului avea arcuri poleite si era trasa de patru cai, cu harnasamente. Voda Bibescu avea la stanga pe ministrul favorit, Alecache Vilara.
Intr-alta caleasca venea Doamna, stralucitoare de frumusete, invaluita intro mantila de catifea rosie si in cap cu o caciulita mica de samur, cu fundul tot de catifea.
Atat Domnul cat si Doamna, zambeau poporului adunat pe daturi, dar cu un zambet silit, care accentua si mai mult tristetea fetelor lor.
Poporul care insotea alaiul, desi nu era atat de numeros ca alta data, era tot in haine de sarbatoare. Multe exclamație, multe comentarii si multe ocari se auzeau, totusi, in mijlocul acestui popor.
Tot aparatul de propaganda al revolutionarilor era pus in miscare, numai sefii nu se zareau.
Capitan Costache calare, in uniforma de parada alerga cand in stanga, cand in dreapta cortegiului, facand loc si oprind lumea de a se ingradi, prea multa, in vreun gand cu ureche la tot ce se soptea, observand intreaga multime care insotea sau privea cortegiul.
Cand alaiul ajunse la Mitropolie, in sunetul clopotelor, mitropolitul cu mai multi preoti primi pe Domn in amvon, îi dete sa sarute crucea si evanghelia, apoi intrara in biserica în cantecele slavoslaviei.
Domnul si Doamna se asezara in jeturile rezervate lor, impodobite cu marca tarii.
Atat poporul cât si curtea Domneasca, ascultara sf. slujba cu cea mai mare smerenie si se miruira cu evlavie.
Dupa sfarsitul slujbei, Domnul, cu toata curtea sa, se intoarse acasa, iar o parte din popor si mai multi boeri mersera in campia Filaretului, unde, dupa datina era intinsa o mare masa populara data de Mitropolit. Acolo, pe patru cismele; era un salon, pe atunci aproape in ruina, ridicat inca din veacul al XVII-a de Mitropolitul Dosofteiu.
In acest salon se servea odinioara masa data de Mitropolit. Frumoase sculpturi in marmora impodobeau cismelele și scara acestui salon, iar dedesubtul lui, se aflau sculptate cu multa maestrie, in marmora de Paros, cele douasprezece ale anului.
In acest camp, poporul se deda toata ziua la chefuri si veselii, toata ziua se auzea glasul lautarilor si sbarnaitul cobzelor lor.
Poporul Capitalei nu petrecea insa numai acolo, cea mai mare parte se intorcea acasa, ori mergea pe la vreuna din numeroasele gradini, ducand cu ei cheful si veselia serbarei.
Petrecerile acestea erau cele mai bune prilejuri pentru propagandistii rasvratirei. Ici, vedeai un tanar elev dela Sf. Sava, potrivind cate o vorba impotriva cârmuirii, atunci când lautarii se mai odihneau din cântec dincolo un negustor mai guraliv si deja initiat, in termeni moderati si pe ferite, căută in rastimpuri, sa arate trebuinta unei miscari, mai dincolo un preot soptea cuvinte tainice la vreunul dintre cunoscutii sai nu numai odata, glasul din ferit si inabusit cum era la inceput, sub inraurirea bauturii se ridica, devenea violent și atunci daca intamplarea facea sa treaca un tist cu cativa dorobanti, ori mai ales Capitan Costache, se strica si chef si tot.
In acea zi Capitanul avu de lucru mai mult ca niciodată in fiecare moment un nou arestat lua drumul beciului Agiei. Cand la Agie nu mai ava loc, fura trimisi la Sf. Anton, apoi la Cazarma Pompierilor din Dealul Spirei.
Prin multimea aceasta ratacea, de asemenea, o mulțime de oameni, destul de bine imbracati, cari se plimbau cu un aer nepasator, dar erau intotdeauna cu urechea atinta la ce se vorbea imprejur. Unii dintrinsii cand vedeau lume mai multa adunata la un loc si auzeau rostindu-se vorbe atatatoare impotriva Domniei si consulului, se amestecau in gloata, se bagau in vorba, pana intaratau si mai mult spiritele si apoi se furisau binisor, alergau la comisia cea mai apropiata, ori insemnau ceva pe cate un petec de hartie, pe care-l baga cu ingrijire in buzunar si pe urma continuau sa mearga mai departe.
Acestia erau spionii Agiei, sau spionii rusi cari furniza pe atunci in toate paturile societatii.
Vorbele revolutionarilor intampinau insa pretutindeni aceeasi neincredere din partea oamenilor mai seriosi.
Iata ce exasperase pe Saculici, care, in gradina Gusi, din ulita Vacarestilor, cerca sa explice la cativa negustori, adunati imprejurul unei plosci cu vin, grabnica nevoe a unor reforme sociale.
Erau cu dansul doi cavafi, un selar, starostele cismarilor, Pirosca, un islicar si vreo doi panzari mai tineri.
La toate vorbele si indemnurile lui Saculi starostele care era cel mai batran dintre toti, clatina din cap cu indoiala. Dar oratorul nu se da batut.
- Cum, d-ta n-ai vrea ca feciorii si nepotii d-tale sa ocupe slujbe mari, sa fie dascali si chiar ministri? Intreba el.
- Sa fie doar cum sint eu si li-e destul! raspundea batranul. Pentru slujbele alea sunt altii si apoi cine s-ar mai indeletnici atunci cu negotul?
Dar nu socotesti ca se face poporului o nedreptate, punandu-l sa plateasca numai el bir, iar boerii sa traiasca din sudoarea lui? intreba iar Saculici.
- Asa e, jupan Ifrime, adaose ai unul din panzari. De ce sa platim numai noi si ei de loc?
- Asa a randuit D-zeu! raspunse batranul staroste.
- Dar n-ar fi mai bine sa nu mai fie asa? adaose Saculici.
- Nu putem noi sa schimbam randuiala lui D-zeu, replica jupan Ifrim.
- Dar n-ai vrea si d-ta sa vezi Patria aceasta a lui Mircea si Mihai, libera, neatarnata, mergand spre progres, fara ca sa mai fim robi rusilor si turcilor.
- Daca vrea D-zeu asa, n-avem ce face!
- N-ar fi insa mai bine sa fie altfel, intreba necajit, junele revolutionar.
- Poate sa fie si mai rau! raspunse neclintit batranul.
Saculici continua sa vorbeasca despre o egalitate a averilor, despre o egalitate desavarsita înaintea legilor. Starostele și cei doi cavafi, cari erau mai in virsta, raspundeau cand unul cand altul aceleasi si aceleasi cuvinte.
- Asa a randuit D-zeu! Cum o vrea D-zeu!...
Cei doi panzari mai tineri, insa, ascultau pe Saculici, cu cea mai mare luare aminte, facand semne de aprobare lui Pirosca se grabea sa le șoptească la ureche lamuriri si adaosuri.
Iar, cand Saculici incepu sa declame impotriva contiei si jafurilor boerimii, impotriva Domniei si administratiei lui Voda Bibescu, starostele de cismari ii replica:
-E o vorba veche ca schimbarea Domnilor e bucuria nebunilor. Se scoala unul ca sa seaza altii, se duce unul cu buzunarele pline, ca sa vie altul cand si cu punga pustie. Sînt și buni si rai, ca nu-i padure fara uscatura. Asa a fost pana acum, asa o sa fie si d-acum inainte, cat o fi lumea!...
Si fiindcă Saculici aducea pilde, vorbea despre lacomia și nedreptatile boerilor, unul din cavafi raspunse:
- Ce sa faci, coane Iorgule, asa e lumea, ca nu-i padure fara uscatura, cum a zis Ifrim. Nu sunt boerii rai, ia numai departe, mai acum catava vreme cand cu pitarii...
- Si ce-au facut pitanii, intreba Saculici fierband de ciuda.
- Se cam scumpise nitel faina, si ei, de, cum e omul lacom dupa castig, voiau a trage folos din asta mai mult decat ar fi fost pe drept. Atunci s-au dus cei mai fruntasi din isnaf, cu starostele in cap, la vornicul Furtuna, ca sa le ingadue sa vanza painea fara sa li se mai faca cisniu. Luara cu ei si o punga cu galbeni, ca s-o faca plocon Vornicului. Vornicu dupa ce le-a ascultat rugaciunea, le-a zis cu bunatate:
- Nu se poate, oameni buni, ca nu e drept si se mânie D-zeu.
Dar cand a vazut ca starostele scoate punga cu galbeni o pune pe masa, atunci, cum era vornicu iute de fire, s-a necajit, a luat punga si a început sa-i bata cu ea, pe unde nimerea, strandu-le:
- Esiti afara talharilor, ca va omor!
Pitarii o luara toti la fuga si in capul scarii se pomenira cu punga aruncata in cap.
Iar a doua zi, Aga a inceput sa mearga din brutărie in brutarie, ca sa dramuiasca painea si un pristav striga pe ulite ca e porunca de sus ca sa nu dea nimeni mai mult pe pâine decat se oranduise mai inainte.
- Asta e o exceptie, zise Saculici. Asemenea oameni au fost odata, acuma nu mai sunt.
- Sunt, sunt, cocoane Iorgule, dar nu vreti sa vedeti, raspunsera la olalta cavafii si starostele de cismari.
Apoi când Saculici aduse vorba de starea taranului roman, starostele, sculandu-se sa plece, zise zambind:
- Umblati degeaba dv., ea nu se prinde. Crezi ca noi n-am auzit ce-au facut oamenii de pe mosiile Golescului? Nu se prinde...
- I-a silit carmuirea sa se intoarca indarat! riposta Saculici furios.
- Astea le-ati scornit dv., adaose batranul staroste. Cum era sa sileasca stapanirea doua trei sute de oameni? Vorbe! s-au gandit oamenii mai bine si au vazut ca o sa le fie mai rau asta-i!
- Da ce-au facut taranii Golescului? intreba unu din panzari!
- Iaca s-au dus boerii la Paste si le-a spus sătenilor sa ii desleaga de claca si-i lasa slobozi, sa se duca unde le-o plăcea. Oamenii dintru-ntai au primit cu bucurie, dar după ce s-au chibzuit mai bine, s-au intors la curte si au spus boerilor ca nu primesc... Degeaba! Umblati degeaba! sfarsi starostele luându-și ramas bun si plecand.
Odata cu el plecand si cei doi cavafi, cu selarul, ramanand numai panzarii, islicarul, Pirosca si Saculici, care repeta mereu.
- I-a silit stapanirea! Intrigi administrative.
Apoi cand se departase de nu-l mai puteau auzi.
Ce oameni indaratnici, frate! zise el. Le arati ca e alb ei tot nu vor sa creaza.
- Ce sa-i faci, coane Iorgule! adaose Pirosca. Nu vor sa se lase de ce-au apucat. Ochii nostri trebue atintiti asupra unora ca dumnealor...
- Da, da, urma Saculici. Patria isi are ochii atintili asupra dv., a acelora tineri, in care inima e verde si bate de mila pentru nevoile poporului.
Continua sa le predice ideile noului curent.
Cand se despărțirea erau in totul de acord, iar soarele se apropia cu repeziciune de capatul drumului sau.
Cu toata neincrederea si cu toate piedicile, revolutionarii catigara foarte mult teren in ziua aceasta. Cei care aveau mai multa trecere in fata negustorimii mai intelepte, erau negustorul, după ce asculta in tacere cuvintele inflacarate ale propagandistului, il intreba, privindu-l in albul ochilor:
- La ce scoala ai invatat, d-ta? La Eliad?
Ori:
- Esti elev al lui Eliad?
Si daca intrebatul raspundea afirmativ, negustorul continua sa-l asculte, fagaduindu-i tot sprijinul. Convingerea lui, insa, se rezema numai pe aceste cuvinte:
- Daca Eliad zice tot asa, atunci trebue sa fie bine.
Din acel moment putea fi socotit ca un om cu totul devotat miscarii.
In adevar, de cand Eliad intrase in miscare, aproape toată activitatea revolutionarilor era dirijata de el. Avea cea mai intinsa popularitate, dintre toti membrii Comitetului secret era singurul care se putea infatisa poporului cu fruntea ridicata de propriile-i merite.
Si cu toate acestea, de cand intrase in miscare incepusera in sanul Comitetului sa incolteasca sentimente de invidie, de ura si de gelozie, cari ardeau incet, dar cari mai tarziu aveau sa isbucneascA in toata violenta lor. Faptele si pasii lui erau spionati, propunerile lui discutate in delung, si cu multa greutate acceptate. Era un comitet de entusiasti, dar alcatuit in cea mai puternica parte a lui de elemente svanturate, utopisti si insatosati de glorie.
Dintre toti care hraneau in suflet mai multa nemultumire impotriva lui Eliad, erau Gavalleti si Rateanu, cei mai svanturati, cei mai flamanzi de glorie, cei mai insetosati după laurii stralucitori ai triumfului.
Totusi, sentimentele acestei discordii care incepuse sa clocoteasca, erau încă in germen, tainuite de ochii tuturor, cu ingrijire inabusita de aceia si fatarnica deviza, sub care lucra Comitetul. Si astfel propaganda sporea foilele revolutionarilor, cari ajungeau din ce in ce mai de temut. Cazanul trebuia sa se sparga.
Aceasta o vedea bine Capitan Costache si la aceasta gandea, cAnd a doua zi, după sarbatoarea sf. Imparati, se indrepta spre locuinta Elencutei, tarziu din noapte, in pasul calului.
Era sdrobit de oboseala. In noaptea trecuta nu putuse dormi de loc. Revolutionarii tinusera trei intruniri secrete. Trebuia sa spioneze de aproape, si tot deodata, sa calce mai multe localuri banuite, pe unde facuse numeroase arestari.
Nu putea cu nici un chip sa-si lamureasca pentru ce Voda Bibescu nu lua o hotarire energica. De ce nu aresta pe Eliad? De ce nu aresta pe Balcescu, pe Golesti si mai ales pe Gavaleti si Rateanu?
Cum ar fi avut el poftA sa loveasca cu faimosul sau garbaciu, ori sa-i inhate de guler, sa-i da in beciul Agiei, si acolo sa le traga vre-o cateva duzini ca sa le treaca pofta d-a mai intarita lumea.
Era in sangele lui un instinct barbar de chinuire, un imbold de a lovi fără crutare, de a rupe carnea vie, de a auzi gemete, de a vedea lacrimi de sange curgand sub loviturile lui. Pornirea aceasta era ereditara in familie.
Tatal sau, pe cand era strangator de dajdii in Slam-Ramnic, oferise ochilor lui de copila multe scene analoge. Vazuse pe multi tarani batuti pana la sange, pe multi pusi cu ochii pe fum de ardei, pe multi gemand de durere, cand li se punea oua coapte la subtiori...
Si scenele acelea il desfatau de pe atunci.
Capitan Costache nu-si da seama de aceasta, nici nu le practica spre a parveni la vre-o treapta de marire. El isi asculta sefii, indeplinindu-le poruncile da firea lui salbatica.
Si totusi, in aceste ultime doua zile, garbaciul lucrase mai putin ca cand, loviturile fusesera mai slabe si mai rari ca întotdeauna nici o ureche rupta, nici un obraz crapat, nici un ochi scos de plumbii varvarichiurilor.
El nu-si dădea ostenea sa se gAndeasca la schimbarea din el, dar o bucurie ascunsa, un sentiment nou si bizar ii tinea in catuse vechile-i porniri.
La Elencuta insa nu se gandea, decat atunci cand slujba odata ispravita, pornea spre ulita din spre ulita Iancului. Cate odatA numai, ziua, cand slujba ii da putin ragaz, se aseza la vre-o masa ori se ducea pe la casa lui de pe Podul Paamant, si se gandea la fata aceasta care ii schimbase atunci de repede unele din apucaturi. Se vedea om aproape batran urit si blestemat de toata lumea si se gandea, voind sa amageasca firea, ca n-ar fi rau sa simti alaturi si o inima ca sa-l iubeasca sau cel putin sa tie mai mult la el. N-avea alta ruda mai de aproape, decat mama-sa tatal sau era mort de aproape optsprezece ani, și mai mult de necaz, vazand firea aplecata spre haimanale a fiului sau. La douazeci si cinci de ani cu multe si mari staruinti, putuse sa capete o slujba la Agie si ajunsese, treptat, pana la gradul de capitan de dorobanti, sub Voda Ghica.
Catre sfaritul Domniei acestuia, din cauza jafurilor, torturilor si samavolniciilor lui, fusese dat afara din slujba. Atunci se alipise pe la puternicul boer Villara di cand acesta ajunse ministru de interne sub Voda Bibescu, reintegra si pe Capitan Costache in postul de tist al Agiei, post care omului nostru ii convenea de minune.
La trei zeci de ani, după ce îngropase pe prima lui nevastă și necinstise pe mai multe ale altora, venind odată acasă, amețit, căzuse de pe cal și-și frânsese piciorul stâng, de atunci rămăsese șchiop, ceeace nu-l împiedica să călăreasca cu dibăcie. Era roșcovan la față, mustața cam rară, ochii verzi spălăciți, dintre care unul mai slab de vedere, ceea ce atrăsese din partea lumii o schimbare a numelui său Căpitan Costache Chehaya, în Căpitan Costache Chiorul. Avea sprâncene groase, castanii, figură respingătoare, iar în momente de furie devenea înfricoșător. Când, cu biciul ridicat, năvăli asupra mulțimii, avea aparența unui cap de huni, care se repede în luptă.
In momentele lui de liniște, era însă unul din cei mai buni chefuitori. Zaiafeturile lui erau memorabile, cu toata că întotdeauna se sfârșeau cu vre-o necinste adusă la câte o casă de oameni.
Pentru epoca de frământare și de nesiguranță în care se găsea cârmuirea lui Bibescu, Căpitan Costache, cu toate păcatele lui, era omul trebuincios. Energia lui, cruzimea chiar erau singure în stare să înfrâneze o lume inconștientă, lipsită încă de noțiunea demnității personale.
— Ah! că nu mi se lasă mie mână slobodă! murmura el, mergând agale pe uliță. Cum aș strânge de beregată pe toate haimanalele neastâmpărate! Cum le-aș seca eu pofta d-a mai lătra împotriva stăpânirii! Să-mi facă ce-or vrea dacă în trei zile ar mai crâcni vre-unul.
Căpitan Costache își cunoștea oamenii în mijlocul cărora trăia. Știa că numai cu o lovitură de biciu, putea să risipească sute de oameni, și să astupe gura la toate mahalalele Bucureștilor. Era destul să răcnească odată, pentru ca să tremure până și copilul din fașă.
Dar Căpitan Costache nu știa că sunt și momente în care mulțimea poate să răstoarne stavila cea mai puternică, să doboare pe cel mai temut și să calce în picioare pe cel mai adorat.
Căpitanul ajunsese la Bărăție, coti la stânga spre Sfânta Vineri, tăie ulița Călărașilor, dete în Lucaci și tot cotind mereu pe ulicioare, se apropie de bariera lancului, întrebâ câte ceva pe străjerii întâlniți în cale. D-asupra Bucureștilor adormiți, veghea luna, mare, plină și strălucitoare, ca un ochi fericit.
Lumina ei scotea la iveală toate casele mari și mici, toate ruinele și toate ulicioarele lipsite de felinare.
La vremea în care se petreceau evenimentele acestea, Bucureștiul număra numai vre-o șeapte sute și cinci zeci de felinare, cu lumânări înnăuntru și care erau sămănate mai mult în partea centrului, pe podul Mogoșoaei, pe ulița Ișlicarilor, pe podul Beilicului, pe podul Târgului de afară și pe piețe.
Cele mai multe din felinarele acestea aveau geamurile sparte, și o suflare de vânt era destul ca să stingă lumina din lăuntru, și altfel slabă și pipernicită.
Partea aceasta a Bucureștilor, pe unde mergea Căpitan Costache, era pe vremea aceea una din cele mai triste din tot orașul. Urmele cumplitului foc, întâmplat cu un an mai înainte, se păstrau încă în mare parte și tot mai numeroase către margine. Către centru, ulițele arse erau aproape cu totul refăcute. Case noi, și după un stil mai modern, se înălțaseră în locul clădirilor albe, cu strașini eșite în afară, cari fuseseră mai înainte. Iuțeala cu care se ridicaseră aceste noi clădiri, era conformă cu spiritul timpului, spirit prin excelență dornic de înnoiri, de imitație a modernismului european.
Cu cât mergeai, însă, mai mult spre marginea orașului, ulițele se făceau tot mai sumbre, tot mai pustii. Alături de-o căsuță nouă și frumușică, se înnălțau în bătaia lunii ruini afumate, păreți pe jumătate năruiți, sobe rămase singure, în mijlocul unui maidan de cenușe, pomi cu crăci negre, pârlite de foc, clădiri arse numai pe jumătate, cu dâre mari roșii făcute de ploae pe ziduri, împresurate de bălării mari, crescute în curțile părăginite.
In nopțile mai posomorite, ruinele acestea păreau că fumegă încă și că din mijlocul lor, din cenușa bătătorită de ploae și acoperită de bălării, răsărea încă un tânguit de jale bocetul copiilor rămași fără adăpost, vaerul văduvelor aruncate pe drumuri, în lacrimi, fără pâine și fără nici o nădejde.
Noaptea, locurile acestea păreau rămășițele fumegătoare ale unui mare oraș, nimicit de o hoardă sălbatecă de năvălitori. Pe acolo, prin ruinele părăginite, odată cu venirea primăverii își găseau adăpost oameni fără căpătâi, vânători de pungi, păsările de pradă ale nopții, toți clienți ordinari ăi Agiei și ai sfântului Anton.
Căpitan Costache mergea prin ruinele acestea, urmat de doi dorobanți, cu un pachet mic în mână, fără să arunce măcar o privire tabloului ce se desfășura împrejurul lui, sub lumina lunei.
Deodată tresări.
Din mijlocul unei curți părăsite, pline de ruini și de pomi, răsună un țipăt lugubru, tânguios, și pătrunzător ca un junghiu.
Și după el numai decât răsună un altul și mai ascuțit, din altă curte, și apoi un altul și altul, făcu pe cei doi dorobanti să se înfioare ca de o prevestire rea.
— Ei, lighoanele dracului, erau să mă sperie! zise Câpitanul Costache dind pinteni calului, care o lua in trapul cel mare.
Si, fara sa-si dea seama, superstitia care stapâneape atunci atat de puternic poporul, ii insufla si lui o temere neinteleasa, pe care zadarnic cauta s-o alunge.
- Numai de nu s-ar fi intamplat ceva acasa, adause dand pinteni calului.
Tropotele celor trei cai, rasunara infundat pe pamantul batatorit al ulitelor, dand locurilor o culoare si mai sumbra și mai misterioasa.
Cand ajunse la cativa pasi de poarta Capitan Costache dete drumul dorobantilor, cari intoarsera caii si se depărtată in galop. Dar cand se apropie mai tare de curte, se opri incremenit.
Poarta era data de parete, in curte nimeni si in toata casa nici o lumina.
Dobre! striga el. Tițo!
Nimeni nu raspunse.
Descaleca repede, intra in casa si aprinse o lumina; ușile toate deschise si inauntru nimeni.
Un rasunet de fiara infuriata izbucni din pieptul Capitanului, apoi cu sfetnicul intro mana, cu sabia in cealalta incepu sa alerge și sa strige prin toate odaile, prin curte ca un iesit din minti.
Cand intra in curte, vazu o plosca mare aproape golita, doua bardace de vin pe o masa. Dobre! striga el din nou. Tito!
Un gemat inabusit, un gemat ce parea ca ese din pamant, se auzi atunci in odae. Capitanul se pleca, se uita sub pat si vazu pe baba Tita ghemuita, cu gura astupata, cu picioarele și mainile legate.
- Ce e asta? Cine te-a legat? Unde-i Dobre?
- Unde-i Elenca? Intreba el, turbat de furie, taind cu sabia legaturile babei.
- Cine te-a legat? spune mai repede? Ce va sa zica asta?...
- Dobre ingana ea cu glasul slab. Nitica apa, ca... spun...Dobre..
Capitanul se duse de-i aduse un bardac de apa, caci baba nu putuse nici sa se scoale de jos.
Dupa ce bau, mai intremandu-se putin, baba se ridica și incepu sa spue cu glasul curmat.
- Eri, mai pe seara... dupa ce am venit acasa... ca fusesem la biserica si... pe la mine nitel... Dobre a luat o plosca de vin... dupa ce s-a inserat bine... si coconita mâncase... ne-am pus și noi sa mancam. Dobre mi-a dat sa beau mereu... pana a isbavit plosca. Pe urma s-a dus de a mai adus una... am băut si din aia...
Imi da cu sila... spunea-i ca cinstea nuntii dumneavoastra.. si de ziua cuconitei...
Baba se opri putin ca sa se tângue, tinandu-se cu mainile de picioare, pe unde fusese legata.
- Spune odata si nu te mai vaicari! ii striga Capitanul.
Baba continua tremurand.
- Acuma, de... cocoane Costache, sa ma erti... ca nu-s de vina. Sunt baba si nu pot sa duc la bautura... A doua plosca era pe sfarsite cand n-am mai putut sa beau... Dobre bea mai putin... Zicea ca trebue sa fie treaz ca sa nu pata ceva... da tot se imbatase si el...
- Ai sa sfarsesti odata ori te spintec! sbiera Capitan Costache, vazand-o ca iar se vaita.
- Numa, ma pomenesc d-odata... ca-mi spune nu stiu ce... am uitat, despre cuconita... Da' eu nu mai puțin să-i inteleg ce zicea... mi-aduc aminte numai ca te-a injurat pe d-ta...
- Pe mine? intreba Capitan Costache neintelegand nimic.
- Da, pe d-ta. D-atata vin cat imi daduse el... sa iertati, sunt batrana, eu nu pot sa duc la bautura... si de unde stiam eu ce vrea sa faca.
- Hai sfarseste odata. Pe urma?
- Eu am adormit... se vede... ca nu mai stiu nimic. Cand m-am desteptat M-AM Vazut sub pat, legata cum m-ai văzut c-un servet. Incolo nu mai stiu nimic...
- Daca mai zaboveai nitel, acolo muream...
- A! bufnita dracului, racni Capitanul, eu te-am pus aici ca sa te imbeti? Si-i dădu cateva cu latul sabiei, apoi ești afara, incepand din nou sa caute.
Dar nu trecu mult și Ciapitan Costache intra ca o vijelie, gemand si injurând, cazu pe patul de sub icoana.
- A fugit nerusinata... Dupa cateva clipe baba incepu cu glasul miorlaitor:
- Daca nu te-ai supara, coane Costache, eu ti-asi spune o vorba...
- Ce vorba?
- Mi se parea de la un timp, ca lui Dobre i se cam scurgea ochii dupa coconita Elencuta.
- Ticalosul!... intrerupse cu furie tistul.
- Si par-ca, de... cum sa zic? urma baba, cu ipocrizie... da' parca nici coconita nu se uita rau la el...
- Taci, sarpe, racni Capitanul scos din fire. Nu se poate!...
Baba continua insa cu incapatânare.
- Sa n-am parte de batranetele mele, coane Costache daca-ti mint.
I-am vazut eu de multe ori cand de voa... Poate ca s-au inteles amandoi...
- Nu se poate! Nu se poate, strigă Capitanul isbind cu sabia in pamant.
Dar pe nesimtite, o banuiala i se inradacina in inima.
Daca ar fi asa? Dobre nu era urat, era tanar... Cum putuse el sa nu se gandeasca la una ca asta?
..Dar ea? sa fuga cu el! Nu se poate!...Poate o fi ajutat-o sa fuga acasa...
Se scula repede, alerga la cal, Incaleca si porni in goana mare spre Dealul Spirii, scrasnind de furie si murmara:
- Oh! muerile, muerile!
Ajuns in Dealul Spirii, la poarta lui jupan Tudose, batu mult si tare; nu raspunse nimeni. Atunci scoase poarta de intra in curte, batu la usa, batu la ferestre... nimeni. Impinse usa cu putere si intra inauntru. Casa goala... nimic... numai cateva trente si lucruri netrebuincioase.
Nestiind ce sa mai faca, esi afara, incala si porni in nestire pe uliti, framantat de cele mai felurite gaanduri.
Capitanul stia de moartea lui Jupan Tudose, dar o tainuise Elencutei. Unde s-o fi dus? Unde o fi maica-sa?
Si incet, incet, banuiala dela inceput sadita de vorbele babii crescu si se intari in sufletul lui: plecasera Cu Dobre...
Prin mijlocirea lui, o fi trimes acasă vorba ca sa incarce și sa plece... S-au folosit de faptul ca el lipsea doua zile și au plecat...
- Ah! de mi-ar cadea în mana! murmura Capitan Costache scrasnind din dinti, de turbare. L-a jupui de viu.
Se jntoarse din nou acasa. Toate erau la locul lor.
Darurile facute in ajun erau pe masa. Lipseau numai giuvaericalele: un inel, o brosa si o pereche de cercei, toate de aur...
- A fugit! gemu Capitanul, cazand zdrobit pe patul parasit.
CAPITOLUL IV
Doua saptamani de zile incheiate, Radu a trebuit sa stea in casa, bolnav.
Doctorul Orsoni, unul din cei mai însemnați medici ai vremii, il vizita in fiecare zi.
Ceea ce-l rapunea mai mult pe Radu, era gandueile si amintirile pe care in zadar cauta sa le alunge. Cum a putut Elencuta sa-l uite atat de repede?
Ii aparea atunci ca o fiinga nedemna de o dragoste ca a lui cu toate acestea, simtea ca o iubeste cu toata ardoarea unui suflet de douazeci si unu de ani.
Intro zi, Dinu, ascultându-i tanguirile, intra:
- Ți-a jurat ea ca te iubește si ca te va iubi numai pe tine?
La aceasta intrebare, Radu se opri isbit ca de o lumina prea vie care i se aratase inaintea ochilor.
- Nu, nu mi-a jurat nicioda, raspunse el. Poate nici nu stia ca eu o iubesc.
- Cum, nu stia? intreba iar Dinu, din ce in ce mai mirat.
- Nu i-a marturisit-o nici odata, raspunse Radu. N-am vorbit niciodata despre asta.
- Dar atunci, nenorocitule, adaose Dinu, de ce blestemi degeaba? de unde vreai sa stie ea ca tu o iubesti? De nu ia pe Capitan Costache, daca el o fi indragit-o, poate, după ce și-a batut joc de ea?
Asa este, se gandi Radu.
El nu-i spusese niciodata c-o iubeste.
Nici odata Dar ea nu putea sa vaza fara sa i-o spue? Nu vedea cu ce ochi se uita la ea, cu ce glas ii vorbea, cu ce tremur o strangea de mana si mai ales cu cata durere si cu câte lacrami și-a luat ramas bun de la ea, când s-a mutat?
Deodata Dinu i-arunca alta idee, care nu-i trecuse pana tunci niciodata prin minte.
- Dar daca baba o fi mintit?
Era foarte cu putinta. Poate ca baba si-a batut joc de el.
Nadejdea licari iar in gandul lui Radu.
Prietenul sau ii mai zise:
- Daca vrei ma duc eu la mama-sa, s-o intreb. Ca daca cu adevarat Elencuta ia de buna voe pe Capitan Costache maica-sa trebue sa fi aflat pana acum. Baba a spus ca au să se cunune in ziua de Sfintii Imparati, ori Dumineca si de Dumineca si pana acum au trecut opt zile.
Radu, care incepuse putin sa umble prin casa, voi sa mearga si el. Dar Dinu se impotrivi. Afara era vreme urat si putea sa raceasca.
- Nu zabovi mult ii zise Radu.
Ramas singur, Radu se mira de el insus cum sa nu-i vie in gând niciodata sa trimeata la mama Smaranda s-o cheme sa-i spue tot si s-o roage cu lacramile in ochi ca sa schimbe hotarirea Elencutii. Nu putea sa inteleaga si nici nu voia sa creează ca Elencuta putea sa iubeasca pe acel monstru.
Pe cand se tot gandea astfel, vazu pe amicul sau intorcandu-se. Cu inima stransa de o teama nelamurita, Radu intreba:
- Si, ce-ai facut? ce-a zis?
Dinu intra tacut in casa dand din umeri, inchise usa.
Dumnezeu sa le inteleaga, zise el, eu nu mai pricep nimic. M-am dus acolo am batut la poarta, n-a esit nimeni. Și vecina care tocmai trecea p-acolo, mi-a spus ca nu e nimeni acasa. Jupaneasa Smaranda a venit la ea a doua zi de Constantin si Elena si a rugat-o sa mai ingrijeasca si de casa ei, fiindca ea trebuia sa plece si plângea, plangea, spunea, de uda pamantul.
- Dar nu i-a spus unde se duce? intreba Radu, uimit de cele ce auzea.
- Nici unde se duce, nici daca se mai intoarce, raspunse Dinu. I-a spus ca o sa vie, dar mai incolo, tarziu. Mai pe seara au venit doi chirigii de-au incarcat tot calabalacul și dupa ce s-a inserat bine, au plecat...
- N-ai intrebat, intrerupse Radu, daca vecina aceea cunoaste pe chirigii si daca mama Smaranda a plecat singura?
Ba am intrebat. Pe chirigii nici nu-i cunostea si apoi, nici nu-i putuse baga bine de seama.
Jupaneasa Smaranda a plecat cu o alta caruta cu coviltir. Vecinei i s-a parut ca ar mai fi fost cineva inauntru, dar na putut sa desluseasca nimic ca era intuneric.
- Si d-atunci a mai venit vr-o data? intreba Radu.
- Nici odata. Pana acuma nu se stie nimic despre ea.
Dupa cateva clipe de tacere
- Poate s-o fi mutat cu fiica-sa la Capitan Costache? zise Radu dupa un timp.
Dar atunci de ce plangea cu asa foc? raspunse Dinu. Si de ce sa plece atat de repede si noaptea, ca sa nu-i stie nimeni?
- O fi fost și Capitanul si n-o fi vrut sa-i vaza lumea.
- Poate si asa, zise Dinu, dand din umeri. Dar de ce sa planga?
- Nu i-o fi placut de alegerea fiie-si.
- Bine, sa zicem ca ar fi asa, urma Dinu. Dar atunci de ce sa plece din Bucuresti?
- Poate nici n-o fi plecand., s-o fi mutat la odoru gineri-sau, raspunse Radu cu amaraciune.
Dupa o clipa de tacere, Dinu propuse:
- Am sa ma duc eu pe unde am fost amandoi si sa cercetez. Poate c-or fi stand cu totii acolo...
Radu stranse cu caldura mainile bunului sau prieten, multumindu-i din adancul inimei.
Afara incepuse sa ploua.
In odaita lui, ramas singur, Radu se frământă fără sa poata pricepe ceva.
Unde o fi mama Smaranda? Unde o fi Elencuta?
Trebuia sa fie, insa, credea el, o legătură intre plecarea jupanesii Smaranda si casatoria fiicei sale. Dar pentru ce taina ceasta?
Se preumbla prin casa, plin de neliniste, nestiind ce sa mai creaza si ce sa mai gandeasca.
Timpul trecea si Dinu nu se mai arata, cand deodata auzi deschizandu-se poarta. Radu nerabdator, deschise repede usa.
Intra Saculici, spre marea nemultumire a convalescentului. De cand cazuse bolnav, Saculici venise de mai multe ori la el; sta ceasuri intregi, depanandu-i la vorbe, dand noutăți despre mersul marii, completandu-i pe acelea aduse de Dinu care de la imbolnavirea amicului sau lucra foarte putin pentru Comitetul secret.
Acum avea un sac intreg de stiri proaspete si placute, cari il faceau sa straluceasca de bucurie. Dupa ce, in cateva cuvinte se informa de starea lui Radu exprima bucuria și progresul ce facea insanatosirea, Saculici adause, batândul usurel pe umar:
Grabeste grabeste, mon cher! Ceasul se apropie... Peste cateva zile intreaga tara va fi in miscare.
Avem nevoe de tine, mare nevoe. Eliad ma intreaba mereu ce faci. Asemenea toti fratii nostri. Dar nu stii poate noutatea cea mai frumoasa si care ne face sa fim cu totul siguri pe isbanda?
- Ce noutate? Intreba Radu, uitandu-se pe fereastra cu gandul la Dinu, care nu mai venea.
- Mon cher Radu, de acuma poti sa salti de bucurie. Patria va fi mântuită: isbânda noastră e mai presus de orice îndoială.
Acum n-avem numai forță moralicească, avem și putere armată.
— Cum și putere armată? adause întrebător Radu, nepricepând despre ce este vorba.
— Eh bien află mon cher ami, că Magheru a fost câștigat cauzei noastre, mulțumită unei românce de inimă, vrednică de străbuna sa Doamna Despina.
— Dar care româncă?
— Fiica lui, mon très cher ami fiica lui Magheru, răspunse Săculici. Ah! ce inimă nobilă și plină de patriotsm! Ce amoare înflăcărată după neamul său! Da, mon cher, fiica a convins pe tatăl, s-a rugat, i-a căzut în genunchi, la conjurat cu lacrimi, să mântue țara de pieire..
Și astăzi, mon cher malade Magheru face parte din Comitetul nostru. Cu el ne-a venit toată puterea armată a Olteniei și acum am hotărît să dăm lovitura. Populul român va fi desrobit, țara mântuită!
— Și când s-a hotărît să isbucnească răscoala? mai întrebă Radu.
— Mâine seară se întrunește Comitetul ca să stabilească ziua. Se vorbește că la 5 sau la 9 Iunie.
Mai probabil că la 5 fiindcă poporul e prea nerăbdător și boerii prea și-au făcut de cap. A propos mon cher, știi că de câtva timp încoace Căpitan Costache par-că a înnebunit de tot, parol d-honneur!
— Dar ce a mai făcut? zise Radu, simțind cum i se aprinde sângele, la auzul numelui acestuia.
— Ma parole d-honneur a ’nnebunit de tot, răspunse Săculici. Inainte nu era nici pe sfert așa de îndrăcit. Vai de bietul popor, mon cher, vai de el! Cum o vedea doi trei insi la un loc, dă năvală peste ei de i s-o părea că un pitar a făcut pâinea mai ușurică, mi-l bate la tălpi până îl ologește. Oamenii noștri au început să fie vânați mai rău ca urșii- Inchipuește-ți că a pus mâna pe acel șarmant și devotat Ștefan Piroșcă și l-a spetit în bătăi. A spus că l-a prins furând un șal dela jupân Petrache. Auzi, Piroșcă să fure! Omul cel mai plin de inimă, românul cel mai bun. Intrunirile trebue să le ținem în cea mai mare taină, cu cele mai multe precauțiuni că altminteri ne arestuește. Inchipueți că într-o zi, ticălosu;a îndrăznit să pue mâna pe mine, fiu de boer și să-mi spuna că dacă nu mă voi lăsa de „lătrat“ are să mă ducă la Agie. Auzi nerușinare! Eu să „latru“! Mi-a venit să-i cârpesc câ-te-va palme să mă pomenească, dar m-am stăpânit! C-est fini, nu mai merge, mon cher, nu mai merge!
Săculici se opri să mai respire. Radu îl asculta, plin de neastampar, aruncand mereu privirea spre fereastra. Dacă nu mai venea Dinu? Trecuse vreme cam multa si lui Radu i se parea un veac.
Nu cum-va l-o fi inhatat vr-un copchiu al Agiei? gandea el.
Saculici ii intrerupse insa firul reflectiilor, continuind cu aceiasi repeziciune. Trebue sa ne miscam odata, ca nu mai e de rabdat! Te pomeneti intro zi ca ne tranteste pe toti în inchisoare. Sintem toti spionati, toti. Eu simt intotdea pe urnele mele vr-o mutra de spion, ma foi! nu mai e de rabdat. Bibescu îsi ia nasu la purtare, a devenit insuportabil! Nu inteleg pe Eliad, de ce tine una ca Bibescu nu-i impotriva. Asta-i nebunie, da-mi voe sa ti-o spun, cum zice Gavaletti. Auzi Bibescu sa ne aprobe, Voda alaturi de popor, jammais! Ce, poate sa traiasca vr-o data lupul cu mielul. E nebunie, parol d-honneur, nebunie goala.
Ar trebui lovitura mai intai acolo, la palat...
Da... Foarte bine a propus Rateanu... Voda suprimat! Nu inteleg deloc, mon cher, cum a putut consiliul sa se la duca Eliad si sa respinga propozitiunea lui Rateanu. Se poate sa aperi pe Voda tu, un revolutionar? Pe un om nefast ca Bibescu, vindut rusilor si duman al poporului? Asta-i de inteles, ma foi, ti-o spun verde.
Apoi intrerupandu-se din nou ca sa respire, intreba brusc Radu.
- Dar tu cand poti esi din casa, mon cher ami?
- Doctorul Orsoni mi-a spus ca peste patru zile.
- Doctorul Orsoni te cauta? intreba Saculici.
- Da, el.
- Am fost si eu cateva zile, urma Saculici, cam rau am adus pe Iatropolu. E mai bun, dar mai scump. Totusi dacă ma vesteai puteam sa-l rog, sint bun prieten cu el.
- Multumesc, raspunse Radu. Orsoni m-a vindecat.
- Dar, mon cher, cum de-ai racit tu asa de rau? Intreba iar Saculici, caruia nu i se destainuise intamplarea dela bariera Iancului.
- Ai umblat mult noaptea.
Radu voi sa spună ceva, dar inflacaratul patriot, nu-i dete pas.
- Ce sa faci, mon cher, trebue sa induri toate pentru tara! Uite si eu de multe ori ma simt ostenit, bolnav dar nu ma' dau! Trebue sa ne facem datoria, inainte de toate. Patria mai presus de orice. Oh! mon cher ami, cand ma gandesc ce indura acest popor, nici sa pui capul jos nu-mi vine. Rana nu-l vom scapa de strigoii care-i sug sangele, nu trebuie s-a' ne gandim la noi... Trebue sa induram tot, a jertfi pentru Patrie!...
Radu devenea din ce In ce mai nervos.
Se uita fiecare clipa pe fereastra si Saculici vorbea mereu:
- Care va sa zica peste patru zile, mon cher.
Tocmai la timp. Daca o fi sa isbucneasca maine seara la 5, ai o zi libera in care vei fi pus in curent si vei putea sa lucrezi ceva. Eu trebue sa plec au revoir, am de lucru mult...
Nici nu mai stiu unde-mi sta capul...
Radu 'l insoti pana-n prag, cand îl vazu ca se întoarce si-i spune zambind cu un aer machiavelic.
- A propos! Nu stii ce mi s-a intamplat! Ai vazut pe Sira, nu-i asa?
- Da, raspunse Radu, amintindu-si frumosii ochi albastri ai fetei.
- Ei,
imagine toi mon cher
, ca i-a venit poate sa-mi trinteasca
un petit Sacoulitsch
!... I-am inchiriat repede o odaie in Dobroteasa si am trimis-o acolo, sa nu-mi faca rușine în casa. Ce vrei? Ca la Paris mon cher! N-ai ce face!
Au revoir
.
Radu ramase din nou singur, Saculici il ametise. Se plimba catva timp, gandindu-se la cate auzise, la apropiata isbucnirei a revolutiei si la convertirea lui Magheru. Se gandea la sotia lui, la rolul pe care trebuea sa-l joace. I se parea, dupa lovitura pe care și inima lui o primise, ca nu va putea sa mai ia parte la miscare, ca e incapabil de vre-o actiune de bărbăție. Dar, ce ar fi zis amicul lui? Ce-ar fi zis Eliad? Si mai ales sa stea cu mâinile in san cand altii, mai putin prigoniti decat el, mai putin izbiti, vor trânti jos pe acel monstru care-i sdrobise fericirea?
Numai omul acela fusese pricina tuturor nenorocirilor cel ii intinase visul lui de viata, si numai el, trebuea sail zdrobeasca.
Simtea cum i se urca singele in cap, cum ii svacnesc tamplele, cum toata fiinta lui se incalzea la dogoritoarea vapae a dorului de rasbunare.
Dragostea de Elencuta se parea ca nu mai este atat de vie ca inainte de a se imbolnavi, o simtea cum se ascunde tot mai adanc, si tot mai tainic, intrun colt al inimei, ca peste intreaga lui fiinta începe sa domneasca sentimentul de rasbunare, sentimentul greu al insultei pe care o primi sdrobirea lui.
Daca va fi mintit baba sau nu, daca Elencuta il va fi luat cu buna voie pe Capitan Costache, sau fusese silua, lucrul era de o potriva pentru Radu. Isvorul unic al tuturor suferintelor lui era Capitan Costache.
Pe cind isi framânta mintea cu astfel de ginduri, Dinu intra repede, gafaind de oboseala, ud de ploaie.
- S-a ispravit! zise el. Nu mai pot sa inteleg nimic.
- Ce s-a mai întâmplat, intreaba Radu nerabdator.
- M-am dus si am gasit acolo, unde vorbisem cu baba, casa de oameni cumsecade, mutati de vr-o cateva zile. Inainte de ei, Capitan Costache statuse cu adevarat, acolo. De baba cu care am vorbit atunci n-am mai putut sa dau...
- V-a sa zica s-au mutat si d-acolo murmura Radu dezolat.
- Mai Radule, eu crez ca Elencuta ta n-a luat pe Capitan Costache si nici el nu mai traeste cu ea, urma Dinu.
- Cum? Nu te inteleg, replica amicul sau.
- Nu ti s-a parut ca am intarziat prea mult?
- Ba da, credeam ca a pus mana pe tine vr-unul d-ai Agiei...
- Ei, stii de ce am intarziat? Nici nu poti sa-ți închipui Radule, ai sa te incrucesti cand vei auzi, adause Dinu.
- Si spune odata! grabi Radu nerabdator.
- Mai intai, m-am repezit pela Podul de Pamânt, unde sta Capitan Costache...
Nimeni! Pe urma m-am dus acolo unde am vorbit cu baba si cand ma intorceam indara5, cautand sa pricep ceva din incurcatura asta, ce crezi ca vaz intro curte?
- Pe Elencuta? zise repede Radu cu inima palpitand.
- Nu, nu, altceva care m-a facut sa crez ca omul tău sau e nebun, sau o fiara nesaturata... Intr-o curte, urma Dinu, vAlaz lume adunata ca la urs. Intru, intreb, si ce crezi ca am aflat? Capitan Costache rapise iar o fata...
- Inca una! striga Radu, zapacit de cele ce auzea.
- Da, pe nepoata unei femei batrane...
- O rapise cu cateva ceasuri mai inainte...
- Doamne, Doamne! murmura Radu, cum l-o fi rabdat cerul.
Dinu dete din umeri.
- Acum ce poti sa mai crezi? adause el.
- Si poporul acesta, zise Radu frangandu-si mâinile, poporul acesta care rabda, care isi pleaca grumazul la loviturile lui si se lasă să fie batjocorit, intrun chip atat de nemernice si de marsav!... E las! las!...
- Dar ce vrei sa faca? 'l intrerupse Dinu. La cine sa se planga. Uite, mai acum cateva zile s-au dus cativa negustori sa se planga la Curte, ministrului? Vilara nici n-a vrut sa-i primeasca, i-a trimis la Aga si Aga i-a dat pe mana lui Capitan Costache care i-a gonit afara cu biciul.
- Sa nu se planga la nimeni, zise Radu furios, sa-si faca singur dreptate.
Ei sunt o ostire intreaga si el e singur!
Sa-l rupa in bucati, miselul
Dinu dete din umeri.
- Ce sa-i faci, daca lumea e fricoasa!
Numai ce-l vad si s-au si ascuns ca în gaura de șarpe dar sa se mai repeaza la el! Si zice ca acuma in urma s-a facut si mai grozav... Bate si schingiue pe ori care îi cade. Vai de bietii negustori! Nu mai stiu ce sa faca.
- Trebue, adause Radu, sa grabim revolutia. Eu ma simt bine acum.
- Ba, nu, nu! se impotrivi Dinu. N-ai sa esi decat peste patru zile, cum a zis doftorul. Macar de m-as certa cu tine dar nu te las. O sa ai destula vreme... După cate am auzit eu; semnalul revolutiei se va da la 9 Iunie... Mai ai o saptamana si ceva pa atunci. Patru cinci zile ti-e de ajuns ca sa lucrezi. Poate sint gata. Se asteapta numai ziua.
Cele patru zile Radu le petrecu intrun neastampar continuu. Dinu in toate zilele ii aducea stiri din oras. Revolutia in adevar era gata si aceea ce grabea mai ales fierberea în popor erau faptele lui Capitan Costache, care de vr-o doua saptamani savarsea salbaticii ne mai auzite, monstruozitate mai infricosatoare ca ori cind.
Toate stirile acestea aprindeau si mai mult sufletul lui Radu, si-i sporeau tot mai mult setea de rasbunare. El isi inchipuia ca rasbunandu-se pe sine, serveste si Patria, enteresul sau se contopeste cu al intregului popor, ca rasbunare semenilor sai, mai inainte de rasbunarea sa. Dar desamagirea nu avea sa zaboveasca prea mult pentru el.
Stirile pe care Dinu i le aducea dela Comitet il cam nemultumeau insa. Toti erau dornici si uniti in ideea de a nimici actuala stare de lucruri. Nu era insa intelegere desavarsita asupra celor ce vor trebui sa faca, dupa lovitura. 0 parte din Comitet, in care se numarau in primul rand Gavalleti si Rateanu, era pentru Republica romana independenta si sociala; alta parte era pentru monarhie, dar sub protectoratul Turciei, seful acestei parti era Eliad. lar altii nu erau pentru nimic cum erau si pentru ori ce, numai revolutie sa se faca.
Erau toti de comun acord asupra reformelor pe care trebuiau sa le faca, reforme stabilite intr-o proclamatie redactata de Balcescu si mai tarziu, putin modificata de Eliad.
Radu se gandea ca aceasta divergenta de pareri va dispare in momentul cel mare al faptei acum erau toti cu gandul la izbanda loviturei, la triumful imediat al reformelor lor, preocupandu-se prea putin de cum aveau sa fie puse in aplicare si de cine avea sa le duca la desavarsita izbanda, avea sa urmeze mult mai tarziu si mult mai greu.
De altminteri comitetul era expresia tuturor nemumirilor, a tuturor celor ce aveau sa faca miscarea, si pe care oratorii ii indemnau cu destula pompa: adevaratul popul.
Fiindca chiar si in popor, dupa vederea agitatorilor, erau doua tabere: una a adevaratului popul iar alta a potrivnicilor miscarei, si cari, fireste, puteau sa fie orice numai popul nu.
Intre elementele care formau adevaratul popul, populul cu inima româneasca, era o parte care dorea schimbarea cârmuirii alta, generalizarea dajdiilor alta, ușurarea și chiar suprimarea lor si alta, care forma gloata cea mai puternica, grosul catenilor revolutionari, nu stiau nici ei ce doresc dupa cum zicea Dinu: cari mergeau in foc fiindca n-aveu altceva mai bun de făcut si doreau sa pescuiasca în apa turbure. Prea putini, foarte putini, ii dadeau seama de insemnatatea miscarii. Centrul, marea parte a orasului, nu stia nimic sigur unii nu voiau sa creada, altii banuiau, svonurile insa se incruciseau, cari mai de cari mai potrivnice. La suprafata, nu era nici cel mai mic semn de turburare si explicarea se gasea in faptul ca grosul revolutionarilor se gasea in paturile cele mai de jos ale poporului, in partile cele mai departate ale orasului.
Cu o zi inainte de a esi Radu din casa Dinu ii povesti o intamplare a lui, care era de natura sa scada mult entusiasmul oriarui revolutionar, cu adevarat constient, de seama pe deplin de cat pretuiau oamenii cu care trebuiau sa lucreze.
Dimineata, pe cand voia sa plece de acasa, Dinu se pomeni cu un destul de cunoscut agent al miscarii, de pe la Pricopoaia, pe care 'l converti el. Agentul veni sa-i spue ca s-au sleit paralele, cu propaganda, si facea apel, pentru a nu stim catea oara la Comitet.
- Fara bani spusese el, toti baietii ne părăsesc. Au inceput sa se uite chioris la boierii nostri si sa carteasca.
Trebue sa-i mai incalzesc nitelus.
Daca n-am parale, n-am vin, si fara vin nu m-a asculta nimeni.
Dinu jl trimise la Rateanu, c-un bilet, in care ii lamurea situatia. Comitetul s-a grăbit sa-i dea și baietii au fost inclaziti.
Fondurile banesti ale Comitetului nu erau de plans. Mai toti membrii erau oameni cu stare, si multi boeri il ajutau sub ascuns.
S-a intamplat chiar ca un om cu avere, care nu stia de miscare decit ceea ce se svonea asa, in mod vag, sa trimeata unui membru al Comitetului suma de l.000 de galbeni.
Faptul acesta, raportat de Dinu, facu pe Radu sa se gandeasca mult, si sa vada actiunea revolutionarilor sub o lumina si mai palida.
- Va sa zica, numai cu oamenii fără căpătâi si cu negustorasii o sa facem noi miscarea? Asta inseamna ca revolutia e pornita din sinul poporului?
Dar Dinu, dadea din umei nepasator, staruind mereu în credinta lui.
- Se vede ca asa se fac rascoalele poulare! Cu cine o fi, numai bine sa iasa. Si apoi acuma e prea tarziu sa ne gandim la lucruri d-astea.
E gata totul. Trebue sa ne aruncam in foc... Nu mai e vreme de gandit, trebue sa lucram.
A doua zi Radu esi din casa și-și continua firul agitat pe care boala i-l intrerupsese. Lucra cu ardoare intreita, ca cel mai fanatic dintre revolutionari.
Avea o fire ciuda.
In momentul cind incepea o actiune, era omul cel mai hotarat.
Toate sovaelile, toata indoiala si toate temerile pe care putea sa le aiba mai innainte, se spulberau ca pleava in vant. Atunci era cu totul prins in actiune, stapanit, preocupat numai de izbanda ostenelilor sale.
CAPITOLUL V
Da, o lacrima arsese obrazul celui mai fara inima om. Dar nu era lacrima unui suflet sfaramat de dureea pierderii celui iubit, nu era marturia vazuta a unei inimi, sfasiata de o lovitura crunta și nedreapta era lacrima de turbare a fiarei care si-a scapat prada.
Cand simti arsura aceea pe obraz, o furie nebanuita il cuprinse.
Sari depe scaunul pe care sedea si, dupa ce dete o lovitura de picior babei care-i sta in cale se arunca pe cal si o porni in goana pe ulitele pustii, blestemandu-si neghiobia facuta.
- Dece nu-mi ese in cale s-o fac bucati, s-o calc in picioare cu calul, ca pe un sarpe, murmura el scrAlasnind.
Ajuns la o raspantie, vazu lumina prin obloanele unei circiumi. Se apropie si batu cu teaca sabiei in usa.
- Ei, d-acolo! O oala de vin pentru Capitan Costache.
Se auzi un sgomot de pasi pripiti inAuntru. Carciumarul alerga sa aduca vin. Cativa consumatori se ascundeau.
- Si deschideti usa, sa vaz cine e inauntru.
Usa se deschise circiumarul aducea oala cu vin.
Cine-i inauntru intreba capitanul.
- Nu e nimeni, coane Costache, raspunse circiumarul tremurind. Faceam socoteala.
-Vezi, sa gasesc vr-o data niscaiva haimanale de alea care latra impotriva stăpânirii, sa o pomenesti.
Duse oala la gura si bau pe nasuflate. Apoi fără sa se gandeasca la plata, adause, dind pinteni calului.
- M-ai cam uitat jupane Nastase. Acum n-am vreme, maine seara sa ai ceva la indemina.
Si pleca iar ca o furtuna. Singele i se infierbanta mai mult.
De odata opri calul scurt, langa curtea unei case, care avea fereastra dindos luminata. Apropie calul de zaplaz si plecandu-se pe sea se uita pe fereastra.
Innauntru, pe jumatate desbracata, o copila se ruga, innainte de a se culca.
- A! scrasni monstrul, bolborosind cAteva injurAauri.
Dupa ce se uita bine la casa si la ulita, porni înnainte indreptandu-se spre casa lui din Podul de Pamant.
In casa toti dormeau, chiar si lipcanul dela poarta motaia.
Cu o lovita de garbaciu il facu sia sara in sus speriat.
- Vita incaltata strigA seful. D-aia te-am pus eu aici. Lipcanul inganand cateva vorbe de iertaciune deschise poarta. Apoi după ce Capitanul sari jos, ii lua calul la grajd.
- Sa-mi aduci un borcan cu vin! striga Capitan Costache.
Casa lui vazuta, pe dinauntru, ar fi fost invidiata de cel mai bogat boer al tarii.
Aici se aflau adunate adevarate comori.
Partea cea mai de valoare din ceea ce negustorii agonisisera si din cele ce borfasii furasa se aflau adunate prin osteneala Capitanului de dorobanti.
Se mai adaogau mobilele si lucrurile pretioase raamase dela batranul Chehaia, toate acele avutii stranse cu atâtea cruzimi, cumparate cu sangele si cu lacrimile sarmanilor sateni.
Se gaseau divanuri moi, imbracate cu catifea, covoare cesti vrednice de seraiul unui pasa, sfesnice de argint, matasarii cusute in tot felul, nenumarate prosoape de borangic subțire ca panza de paianjen, cusute in chipurile cele mai maestrite, oglinzi de Venetia, perne de cit tocat, saluri si chilimuri de Idirnea, piei de urs captusite cu postavuri scumpe, tot ceea ca fluxul acelei epoci de tranzitie oferea mai de seama.
Se vedea insa cat de colo lipsa de pricepere in randuiala atator lucruri de pret, mobilele europenesti amestecate cu cele orientale, industria nationala alaturi de produsele Lipsca si ale Constantinopolului.
In afară de cruntul lor proprietar, in aceste case mai locuia maica-sa, o femee foarte evlavioasa si milostiv care se ruga toata ziua lui Dumnezeu pentru pacatele fiului sau cu care ducea traiul cel mai amarnic, dealtminteri aidoma cu cel pe care 'l avusese cu raposatul Chehaia.
Rar minte mai infernala si mai iscoditoare de torturi, ca a lui Capitan Costache. Istoria omenirii are inscrise in paginile sale multe de aceste infioratoare celebritati, multi inchizitor, mulți calai de trupuri si de suflete omenesti. Dar dacă cunoaste cu deamanuntul toate chinurile pe care contimporanii lui Capitan Costache le-au indurat, daca ar putea sa vorbeasca acei întunecați pareti ai beciurilor Agiei, si ar putea nenumaratele victime sa se scoale din mormat si sa-si dealusiasca suferintele, s-ar vedea poate ca un Torquemada ramâne în urma de faptura omului nostru.
Istoria e ciudata. Ea isi arunca mai in totdeauna blestemul ei de moarte asupra oamenilor cei mai de sus, fie prin situatia, fie prin idealul care-i mana. Lasa insa in complecta negura pe adevaratii monstri, pe cei care misuna in umbra canaliile de jos, care savarsesc nelegiuiri din pornirea fiarelor salbatice, dintr-o nevoie interna, bestiala, fără niciun scop. Istoria și-a varsat toata urgia asupra unui Thomas de Torquemada, care se credea un luminat al cerului, care dorea ca prin torturi si autodafeuri sa aduca omenirea la fericirea cea vesnica a vietii crestine care voia sa spele intinatul suflet omenesc in sangele isvoditor de pacate. Dar, monstrul acesta care a lucrat orbit de un ideal atat de mare, e un sfânt, pe langa fiara care varsa sange numai ca sa-l vaza curgand, care schingiueste o lume numai ca s-o auza gemand.
Astfel era tristul nostru erou, caruia istoria in nemarginita ei patrundere, si in adancul si prea trâmbitatul ei spirit de dreptate, nu s-a injosit sa-i consacre macar o pagina, nici un rand care sa-l tintueasca la stalpul blestemelor posteritatei. Istoria s-a conformat cu parerea acelei gloate pe Capitan Costache o ura, cu sentinta acelei turme cuvantatoare.
Marele vinovat a ramas in fata istoriei acel care era si dupa judecata acelei gloate: Voda Bibescu.
Poporul Bucurestiului, dela epoca in care se petrec evenimentele acestea, acel popor batjocorit, necinstit si schingiuit, arunca toata vina pe Domnitorul Bibescu. La fiecare svon despre vre-o noua nelegiuire a lui Capitan Costache, poporul din propria-i pornire sau dupa indemnul unora ca Saculici, Rateanu si Gavaletti, arunca vina pe Voda asupra lui avea sa se reverse urgia inabusita de garbaciul lui Capitan Costache, pe sufletul lui si al Doamnei sale se asvarleau fulgeratoarele blesteme.
Lui Capitan Costache nu-i era teama de furia multimei, pentru care avea garbaciul sàu, nici de sefi. Era omul de incredere al puternicului Vilara, care zicea in totdeauna, dand afara pe cei care veneau cu plangeri:
- Eu sunt pasa Alecache Vilara si fac ce vreau si ce-mi place.
Si la fel cu Capitanul erau toti tistii, toti dorobantii, toti slujbasii Agiei fiecare dupa pilda sefului, lucrand pe socoteala sa si exercitand aceias teroare asupra populației Bucurestilor. Toate abuzurile, insa, toate rapirile si siluiri le pe care le faceau slujbasii Agiei, erau date pe seama lui Capitan Costache. Cel care in ultimele zile lucra cu ardoare spre a exploata aceste jafuri si batjocuri fara rusine, impotriva tistului de tisti, era Radu Cretescu. De cand esi se duse acasa, de dimineata si pana noaptea tarziu, vorbele lui incarate si pline de indignare, rasunau prin mahalalele Bucurestiului, propagand miscarea, pregatind lovitura finala.
De cand omul Agiei se facuse atat de infiorator, poporul incepuse sa se agite mai viu, propaganda era in apogeul ei și Comitetul hotarise ca 9 Iunie sa fie ziua loviturei.
Capitan Costache, inca cu doua zile mai inainte, simtise aceasta. Stia cu siguranta, dela spioni si din arestarile facute ca in ziua de 9 Iunie avea sa isbucneasca revolutia.
Atunci alerga dea dreptul la Vilara, ii arata situatia, spunandu-i tot odata ca daca nu se vor lua masuri energice, isi da dimisia, iar Tronul va fi rasturnat.
Vilara se duse numai decat la Voda si ii smulse hotararea dorita. Bibescu razand ca nu mai are incotro, ordonda arestarea tuturor sefilor si a celor mai de seama agitatori.
Când Capitan Costache auzi porunca și auzi lista celor desemnati a fi prinsi, se repezi nebun de bucurie la cancelaria si comunica ordinul tuturor subalternilor sai. In sfarsit veni ziua lui, in care avea sa arate tot de ceiace era capabil. Pana seara, in toata Capitala se ridica teroarea cea mai grozava. Aresrarile se faceau in masa. Cativa sefi, printre cari Dinu si Gavaletti, fura prinsi, unii erau plecati la Izlaz, la Telega, in Valcea și la Ploesti din cei ramasi in Bucuresti, cativa scapara prin mijloace extreme, unul razându-și barbasi mustatile, si travestindu-se, altii pe la Consulul Eglez, altii, ca Saculici si Stefan Golescu, prin gropile de pe la margini. Radu scapa ascunzandu-se in viile dela Radu Voda.
Si copoii alergau mereu, prindeau pe cei banuiti, schingiuiau pe cei mai răi de gura. Beciurile Agiei, cazarmile sf. Anton nu mai incapeau de multimea celor arestați. Capitan Costache triumfase deasupra o activitate nemaipomenita batea si tortura de urlau ulitele si maidanele.
Revolutia parea paralizata in Capitala in ziua de 9 iunie cand trebuia sa se dea semnalul, cei insarcinati cu aceasta erau sau arestati sau ascunsi. Semnalul nu se dete si masele puse in nedumerire, nu stiau ce are sa se intimple. Unii calcandu-si juramantul, începeau sa blesteme Comitetul alții asteptau, sa poata lua vr-o hotarare. Spaima si îndoială patrunsese în sufletele tuturor. câțiva agitatori mai de seama expunându-se la toate primejdiile, continuau sa indemne lumea.
Printre cei care lucrau cu mai multa si cu mai multa indrazneala, era si unul din tinerii panzari pe care i-am vazut in gradina lui Gusi, cu Saculici. El se expune la toate primejdiile, umbla din negustor in negustor, incurajandu-i pentru triumful cauzei lor. Un spion al Agiei dete de veste lui Capitan Costache.
Lua cu el pe Manole tistul și sease dorobanti si porni in goana la locuinta panzarului. Era cam pe sub seara, găsiră la masa cu nevasta si cu ma-sa. Capitanul lasa in curte doi dorobanti si el cu tistul si cu alti patru navali ra asupra panzarului, il legara butuc si scotocindu-l prin buzunare dete de un manuscris revolutionar. Furia lui Capitan Costache nu cunoscu margini. Incepu sa-l isbeasca cu garbaciul pe unde inemerea, umplandu-l de sange si de vanatai. Cele doua femei, care tipau de groaza, se aruncara asupra lui Capitan Costache, spre a-și apara sotul si fiul. Atunci in infernala minte a monstrului, mânia fauri un gand de salbaticie nemaipomenita.
Se petrecu o scena asupra careia e mai bine sa laaam perdeaua neagra a nepatrunsului.
Nenorocitul panzar care lesinase, trezindu-se și vazand cele ce se petreceau sub ochii lui, incepu sa raza cu hohot... îsi pierduse mintea.
- Las c-o sa-ti treaca pofta de ris, numai decat! sbiera Capitanul, isbindu-l din nou...
Apoi dinre dorobantii care savarseau infamia:
- Asa! acum... duceti-mi-l la Camera de chibzuiala.
Sub acest nume, se intelegea o incapere din beciurile Agiei, rezervata torturilor.
Sbirii pornira in galop, doi duceau pe cel legat.
Când ajunsera in Camera de chibzuiala Capitan Costache porunci la un dorobant sa-l pue la funie.
Tistul se apropie de Capitan Costache ii sopti.
- N-ar fi bine să-l lasam? Mi se pare ca și-a pierdut mintile.
- As! raspunse Capitanul! Se preface, nemernicul și daca si le-a pierdut, să-i dam, ca să si le capete iar.
Un dorobant desbraca victima si legandu-i de mijloc capatul unei funii, altii doi trasera de celalt capat care era petrecut dupa o grinda.
Nenorocitul fu ridicat la un metru deasupra pământului.
- Petrache, porunci Capitan Costache unui tigan, care, cu manecile sumese astepta la o parte. Incepe cu mangaerile. Tiganul lua o legatura de nuele si incepu sa isbeasca.
Dupa cateva minute, corpul paru sa se franga dela mijloc; nenorocitul lesinase.
- Destul porunci Capitan Costache. Sa-l duceti la Anton si mos Paraschiv sa-l unga cu ceva alifie ca sa-i treacă de suparare.
Acestea se petreceau in ziua de 9 Iunie.
Seara, CapiAtan Costache credea ca a sugrumat cu desavarsire miscarea. Se temea numai de cei cativa capi pe care nu putusea pune mâna de aceea toata noaptea cutreera mahalalele, arestand mereu și sacdind groaza in suflete.
Pe la miezul noptii, obosit de alergatura intra in carciuma lui jupan Nastase despre bariera Iancului, impreuna cu doi tisti ca sa mai ia o intaritura de vin.
Carciumarul ii duse in odaia lui, alaturi de localul comun consumatorilor. Acolo, da ce li se aduse cate o oala de vin, Capitan Costache zise tistilor sa iasa afara ca are sa vorbeasca ceva cu carciumarul.
- Ei, jupan Nastase, mi se pare ca ai cam dat coatele cu carvunarii... M-ai uitat de tot.
- Vai de mine, Coane Costache raspunse carciumarul, cum se poate sa te uit? Fereasca D-zeu... Dar de cand nu mai primesc haimanale, treaba merge cam slab.
- Ia lasa incolo fleacurile, adause omul Agiei.
Stiu eu cam cine vine p-aci... Si de! mi-ar părea aru ca intro zi sa fiu silit sa te calc.
- Cu mine sa nu te joci!
- Sa ma fereasxa D-zeu Coane Costache! relua carciumarul, tremurând nici nu m-am gandit la asta... Si cum mi-ai spus mai deunazi, m-am ingrijit... si eu...
Zicand aceste cuvinte se duse la o lada de langa pat, o descue si scoase dinauntru o punga cu bani pe care o dădu lui Capitan Costache.
- Ei, vezi, asa mai semeni a om cum se cade....
N-ai nici o grija... Ia de bea cu noi cu un pahar de vin Iordache!... Gheorghe! striga el pe cei doi tisti.
Acestia intrara si, după ce carciumarul bau un pahar, multumi de cinste si esi oftând, iar cei trei sbiri continuara sa goleasca oalele in tihna. Capitan Costache era foarte multumit de sine. DupA ce mai porunci un rand, incepu sa-si povesteasca isprăvile din acea zi. Tistii il ascultau razand. Pe când și randul al doilea era pe sfarsite, se auzi afara un zdranganit de coarde si un glas de lautar cantand de dragoste.
- Ei, na! zise Capitan Costache. Tara piere si el petrece cu lautari: Cine o mai fi si smintitul asta.
Lautarii ntrasera in carciuma, precedati de un tanar, foarte amarat, cu toate ca era ametit de bautura. Capitan Costache deschise putin usa si se uita in carciuma, jupan Nastase aleega sa-l intrebe daca trebue sa-l dea afara.
- Lasa-l, zise sbirul, intr-un moment de generozitate. Se vede ca-i nebun daca tocmai intro zi ca asta și-a gasit sa petreacA... Are noroc ca sunt cu chef acuma, ca altel... Lasa-l.
Tanarul poruncea tot cantece jalnice, cantece de dragoste nefericita, de doruri neimplinite, toate inpotriva gustului lui Capitan Costache care incepuse sa se infurie.
De odata, lautarii incetara sa mai cante din gura, mulțumindu-se sa zdranganeasca numai din coarde si o voce de tenor, sonora si dulce, dar taiata de jale, incepu sa cante cu o duiosie desnadajduita:
Foae verde trei sulfine,
Arde sufletul in mine
Mi-arde sufletut in foc
C-am iubit fara noroc
Foae verde lemn
Am iubit si m-a uitat
M-a uitat
Si m-a lasat,
Si cu altul a plecat.
Foae verde foi de crin
Toarna vin
Toarnă pelin
Focul inimei s-alin
Toarna vinul pân la toarta
C-am fost blestemat de soarta...
Capitan Costache nu se mai putu stapani. Deschise usa repede si inaintand catre tanarul care incremenise de spaima recunoscandu-l, ii zise:
- Ia asculta mai baete, cum te chiama pe tine?
Simion Mandache, raspunse tanarul tremurând.
- Ce esti
Calfa de pantofar, la jupanul Istrate Parvan.
- Ei, si ai avut vr-o hamureaza care te-a tradarisit?
- De, cam asa... ceva... Coane Costache, raspunse tanarul uluit de aceste intrebari.
- Apoi bine, nu ti-e rusine tie, zise Capitan Costache, om in toata firea, si negustor cum se cade, sa te vaicaresti ca o muere, si de ce?
Fiind ca te-a inselat o pacatoasa? Ce n-ai destule in Bucuresti?... Auzi! Ai noroc ca sunt acum mai cu chef, ca te-as invata eu... Sa plangi ca un copil! Rusine!
- Si-acum, hai, mars la culcare.
Sa nu te mai prinz cu lautari ca: apoi îi rup oasele. Acuma 'i vreme de lautari?
Tanarul, esi tremurand, facand la temenele.
Lautarii nu se mai vedeau de mult.
Capitan Costache se intoarse si continua sa bea, ocarand mereu femeile.
Si, fara de veste, amintirea Elencutei ingenunchiata veni in minte. Atunci se aprinse, dete cu purnnul in masa se sculă si pleca.
- A! scrasni el, sa pot le-as suci gatul la toate!... Le-as sdrobi capul, ca la serpi!...
Cutreera mai multe uliti, mai aresta pe cei care-i eseau in cale, pe cei care-i vedea cu lumina in casa si se intoarse la Agie, ca de acolo sa-si înceapă iar vanatoarea.
Dar cu toata teroarea pe care, Capitan Costache, varsase asupra Bucurestiului, revolutia nu era inabusita. Capii neprinsi gasira mijlocul sa se adune si sa se sfatuiascA si hotarara pe a treia zi, 11 Iunie, lovitura decisiva. Agitatia cu toata energia lui Capitan Costache, se insufletea din ce in ce mai cu tarie. Mai ales Radu, expunandu-se a fi prins in fiecare moment, alerga, indemna, vorbea pretutindeni; mahalalele erau din nou asigurate negustorimea initiata.
Se lucra cu cea mai mare ardoare, dar cu cele mai mari precautiuni, spre a asigura succesul. Totuși, cativa tineri intre cari si Saculici, in ziua de l0 Iunie fura cat p-aci sa strice totul.
Voda Bibescu, dupa masurile luate, crezind cu deplina convingere spiritul de rascoala e inabusit, esi la plimbare in trasura deschisa, impreuna cu ministrul sau favorit Vilara.
La sosea insa, cativa tineri svinturati intre care și Saculici, trasera cu pistoalele asupra Dorrmitorului, atingindu-l numai la un epolet, apoi dispdrura in tufisuri.
Svonul acestui atentat se raspindi cu repeziciunea fulgerului, in tot orasul. Revolutionarii cei mai chibzuiti o reprobau altii, cei mai violenti, o aprobau. Tinerii nu fusera prinsi.
Cand Radu vazu pe Saculici intrand in casa unde se aflau adunati mai toti capii liberi, nu se putu opri de a nu vesteji fapta amicului sau. Saculici riposta, vorbi cu vehementa, o arata ca necesara succesului lor. Cand discutia celor doi tineri era gata sa degenereze in cearta, Rateanu interveni si cu tonul sau de om superior, zise:
- Se va judeca mai tarziu, fapta aceasta. Acum, nu e timp de cearta. Faptele pornite din convingere nu sunt convenabile... Dar sa lasam cearta... Impacati-va... E timpul cel mai greu.
Salici intinse repede mana lui Radu, care-o stranse usor cu raceala. Apoi se incepu consfatuirea.
A doua zi după amiaza trebuia sa isbucneasca revolutia, poporul va merge in corpore la palat spre a propune Domnitorului sa semneze Constitutia, atentatul se va arunca pe seama celor care l-au savarsit. Comitetul se descarca de orice raspundere.
Se trimise instructii in toate mahalalele agentii lucrau pe capete cu toat asprimea masurilor Agiei, negustorimea partasa era pregatita. Svonul atentatului aprinsese afara din cale spiritele.
Omul asupra căruia vestea acestui atentat cazu ca un trasnet, fu Capitan Costache.
Toata siguranta îi era spulberata. Va sa zica activitatea lui colosala, goana, arestarile si chinurile rasvratitilor, au fost neindestulatoare?
Se puse din nou, cu mai multa furie, arestand si chinuind pe toti cati ii intilnea in cale, vinovati sau nevinovați ziua si toata noaptea de l0 Iunie alerga pe strazi, bâtînd, strigand, arestand pe banuiti.
A doua zi parea ca in Capitala domneste linistea cea mai desavarsita, ca spiritul de rasvratire era stins cu totul.
Si, cu toate acestea in ziua aceea de 1 Iunie, peste orasul atat de linistit in aparenta, plutea scanteia care avea sa puna foc pulberei. Vazduhul mirosea a pucioasa, in fiecare atom al lui ardea aceiasi vapae ascunsa, care aprinsese furia popoarelor din apusul luminat.
CAPITOLUL VI
Pentru intunecatul suflet al lui Capitan Costache, Elencuta fusese insusi Ingerul binelui.
Inraurirea pe care ea o capatase asupra acestui om, fusese vădită, cata vreme puterea lui, Capitanul impotriva vointei, impotriva intregei lui vieți de pana atunci, incepuse sa-si deschida inima pentru sentimente mai umane, incepuse sa se faca mai bun si, cine știe daca gandul lui de a lua pe Elencuta s-ar fi împlinit, daca scrisa vietii lui o ingaduia, poate Capitan Costache de atunci ar fi inceput o alta viata, o adevarata viata de rascumparare a celei pe care o avusese mai inainte. Nu se poate tagadui nici psihologiceste influenta momentului asupra caracterului cuiva.
O fericita lovitura a întâmplării facuse ca Elencuta, intr-un moment de suprema desnadejde, sa ia in brate icoana aceea de care era legata o legenda. Tabloul acesta, trezi sufletul salbatecului om, o amintire veche, uitata de mult, auzita in vremea copilariei, spusa de evlavioasa lui Capitan Costache sovaise.
Aceasta clipa de sovaire putea sa-i transforme cu desavarsire firea lui de pana atunci. Imaginea aceasta redesteptata fara veste, il facu sa se opreasi influentandu-l apoi zilnic incepuse sa-i sadeasca in inima sentimente mai bune, si in creier ganduri mai omenesti.
Asupra vietii omenesti apasa, insa, un cumplit blestem: in aceasta uriasa lupta, intre pornirile bune si rele, intre bine și rau, isbanda binelui e sortita pentru alta lume, in afara de trecatoarea lume pamanteasca in care e aruncat omul.
Vechii Eleni ziceau ca cel care moare de tanar e iubit de Zei: crestinii par-ca au continuat aceasta credinta si poporul nostru crede ca numai copilul, cand moare, intra dea-dreptul in lumea eternei fericiri a cerului. Si, daca vre-o data a domnit si binele pe lume, atunci and omenirea era tanar cand Dumnezeu putea inca sa umble pe acest pamant nevrednic, vremea aceea de aur, s-a pierdut de mult, de mult, in negura trecutului, si numai glasul fermecator al povesștilor mai poate sa graeasca despre ea.
Capitan Costache, acest favorit al infernului, amenintat o clipa cu prefaceraa naturei sale fundamentale, poate si-ar fi schimbat singeroasa lui cale, daca nu era acest blestem svechiu sub care zace viata pamanteasca.
Pe cand Elencuta era lovita de o napasta neasteptata, tocmai in momentul cand nadajduia mai mult sa fie mantuit o data cu sufletul rapitorului ei, Radu ii acoperea amintirea de blesteme, iar Capitan Costache de alta parte cu tot nămolul furiei lui salbatice. Sarmana copila, martora a unei nelegiuiri neinchipuite, îi plangea departe, ascunsa de toti, viata-i pierduta, ursita ei cumplita si nemerita.
Avea sa treaca ani multi si amarnic de lungi, pana cand intamplarea sa poată sa scoata in calea lui Radu, umbra care odinioara fusese intaiul si singurul lui vis de iubire.
Dar, sa povestim cititorilor, drama care in taina unei nopti intunecoase, se petrecu în casuta din acea ulicioara fără nume, unde Elencuta traise numai in lacrimni aproape trei saptamani de zile.
Dupa cuvintele de consimtire, pe care o pornire aproape necugetata o facuse sa le rosteasca, o agonie chinuitoare incepu sa-i munceasca inima.
Intaia oara, gandul ca Radu o iubise si ca ea-i rasplatise cu nevrednicie inima lui, si se infigea acum in minte cu toata taria unei remuscari.
Capitan Costache plecase la casa lui de pe Podul de Pamant, dupa cum facea mai intotdeauna.
Dar, abia plecat si Elencuta se arunca pe pat, chinul launtric isbucni in toata arzatoarea lui tarie.
Ii aducea aminte de privirile lui, de dragostea cu care o inconjura intotdeanua.
Si acum, in clar obscurul nopii, îi parea ca vede acolo in coltul odaii, ochii negri, blestematori, care patrundeau in inima ca doua piroane inrosite in foc.
Ii ascundea capul in perne, dar pe ochii ei perdeaua lacrimilor se facea tot mai groasa, tot mai orbitoare.
Afara pe cerul curat si albastru, luna mare si rotunda, se asezase in dreptul ferestrei si privea cu eterna si revoltatoarea ei nepasare, sbuciumul bietei copile, fara ca o lacrima de compatimire sa alunece pe una din razele ei cercatoar. Atata imensa nepasare in acea eterna si uriasa natura și atata chin si atata agonie, intre cei patru pereti ai acelei căsuțe nestiute!
Pana la ziua Elencuta se munci asa, plingand, rugandu-se mereu, nestiuta si nemingaiata de cit de privirea duioasa Maicii lui Dumnezeu, care o scapase odata din mâinile monstrului.
In zori, cand lacrimile uscasera de atâta vapae de durere Elencuta, doborita de ostenea, vazu intr-un somn adinc somn sbuciumat, chinuit de visuri.
Se vedea alaturi de Radu, urmata de batranii lor parinti, pe un drum necunoscut prin mijlocul unui câmp înverzit, departe catre un sat unde ii astepta fericirea din urma.
Iata-i la biserica, intro biserica mica si veche, intesata de lume, asculta binecuvantarile preotului si, deodată cand rasuna cantarea fecioara bucura-te, un vuet imens, o clatinare uriasa a pamantului si a cerurilor, stinse soarele, varsa negira nepatrunsa pe lume, si despica in doua catapeteasma bisericii batrane.
Elencuta gemu in somn, fara ca sa se poată insa destepta. Si, un alt vis venea sa ia locul celui dinnainte, cind o clipa de liniste se cobora pe acea fiinta trudita.
Se vedea într-o caruta de posta, singura cu Radu, intro noapte luminoasa, calatorind pe un drum nestiut. Si, pe cînd surugiul mana ca un vârtej, Radu ii spunea dragostea lui tainuita pana atunci ea isi deschidea inima strangandu-l la san, lipindu-si buzele de parul lui si obrazul de obrazul lui fierbinte sub privirea lunei care-i imbratisa si-i saruta pe amandoi.
Caci in visul ei fantastic, pana si aceasta enigma inghetata a cerurilor, prindea viata si dragoste de sarmanii muritori ai pamantului.
Diligenta inainta sprintena peste campuri.
De odata, insa, campia dimprejur se prefacu intro balta neagra, urlatoare, nesfarsita, din care esi un baluar imens care se repezi la ea, ii infipse ghiarele in carne si o arunca în mijlocul intunecoasei mocirle. Si pe când ea incerca zadarnic sa scoata un strigat de ajutor, simtea cum se afunda mereu, in haosul acela neguros, rece, fără sfârșit.
Elencuta se svarcolea in patul ei, cu gemete înăbușite pana ce izbuti o clipa sa deschida pleoapele-i arse de lacrimi.
Dupa somnul acesta sbuciumată, cazu intro piroteala, din care toata ziua nu putu sa se desmeticeaa.
Rar, cate un gand nedeslusit, îi rasarea in minte, ca un ecou perdut intro ceață adâncă gindul acesta se desfacea greoiu, anevoie, din incalceala lui.
Era acelaș si acelas gand, aceiaș si aceiasi remuscare a sufletului ei curat. Amagise iubirea lui Radu, pe care tocmai acum o intelegea. Ii ucisese sufletul.
Uneori i se parea ca e aruncata in fundul pamanntului, în vapaia Gheenii, unde sunt arsi cei plini de pacate. Nu vedea nimic, dar simtea ca se mistue intrun foc imens, vesnic, pe un tarim cu totul necunoscut.
Din cand in cand, parea ca perdeaua Intunericului se ridica depe ochii ei, pentru o clipa, lasand-o sa zareasca sus, sus de tot, in departarile senine ale cerului, un serafim palid și plin de durere, cari se uita la ea cu ochii aatori ai lui cu vesnica si sdrobitoarea intrebare:
- Ce ai facut cu inima mea? ce-ai facut tu cu viata mea?
Se insera iar. Amurgul isi arunca vestmintu-i sobru peste pamant si Elencuta se svarcolea in aceleasi chinuri.
Se innoptase apoi de tot si in camera ei nu patrunsese nimeni. Baba, desi o stia bolnava, nu duse prin camera ei.
Aproape de miezul noptii, tocmai cand un somn alinator se coborase asupra ei, simti o mana rece grosola, care o atinge. Cu multa greutate îsi ridica pleoapele-i ostenit și atunci, Innaintea ochilor ei paenjeniti de groaza, cu capul inca de fantasmele delirului de mai nainte, vazu figura respinatoare a lui Dobre, care se pleca asupra ei, cautand sa o sarute.
La lumina tremuratoare a candelei, Elencuta crezu ca vede un sol al infernului, care vine să-i rapeasca sufletul, spre a-si ispasi pacatul de moarte pe care il savarsise.
Si cu toate ca nu-si da bine seama de cele ce se petreceau, voi sa se scoale, sa strige ajutor, sa se apere. Dar isi simți glasul abusit si puterile sleite, sub stransorile spasmodice ale dorobantului.
Isbuti totusi, din adancul supremei disperari, sa scoata un țipăt ragusit, sfasietor, apoi cazu din nou in starea de inconstienta de mai innainte.
Dupa ce dorobantul savarsi nelegiuirea in toata oroarea ei, ameteala vinului incepand sa i se risipeasca si vazand corpul nemiscat și minjit de el un flor de groaza ii trecu prin inima. Infricosat, cu privirea de smintit, esi din camera Elencutei, trecu prin curte, deschise poarta si incepu sa fuga pe ulita ca gonit de biciul arzator al cerului.
Nenorocita copila, nestiind nimic din cele ce se intamplase cu ea, ramasese in aceiasi imobilitate cu ochii pironiti in gol. Apoi adormise din nou, adanc, pana tarziu in noapte cand incepand sa bata un vant puternic, usa lasata deschisa incepu s-a se loveasca de stalp din ce in ce mai tare, pana ce o destepra.
Elencuta deschise ochii mari, se ridica pe jumatate, tremurand de groaza vantului care gemea afara, cercand sa dea seama de cate i se paruse ca au fost vis urat.
Dar, cind se vazu aproape goala, cu rochia sfasia purtand inca urmele mirsavei fapte a lui Dobre, cazu din nou pe pat plangand cu hohot.
- Mama, mama, mama, gemu nenorocita, ce pacate a trebuit sa ispasesc?
O suflare mai silnica a vantului patrunzand in odae stinse flacara palpaietoare a candelei.
Atunci, cu o putere neasteptata, Elencuta sari din pat si luand instinctiv macatul, se invalui in el. Cu parul desfăcut cu picioarele goale, alerga prin negura noptii, prin curte pana la poarta, pe care gasind-o deschisa, esi in ulita si incepu sa fuga spre casa parintilor sai din Dealul Spirei.
..Cerul se acoperise cu nori grosi, vantul batea cu furie Elencuta, alerga, alerga, mereu, plangand, pe ulitele stramte, intortochiate ale Bucurestilor, pana cand se pomeni la Radu Voda, de unde putea sa se orienteze.
O slujise norocul. Era intuneric si nu o putuse zari nici o straja, caci altfel poate ar fi trebuit sa incapa din mana lui Capitan Costache.
Incepea sa se crape de ziua, cand Elencuta tirindu-se, batu la poarta casei parintesti. Cazu, cu lacrimi amare la sanul mamei Smaranda care iesise sa-i deschida.
CAPITOLUL VII
In dimineata zilei de 11 Iunie un aer greu apasa asupra unei parti a Bucurestilor.
Era in spirite o tensiune extrema, o incordare, o supra excitarea fara margini.
Atentatul dela sosea, savarsit in ajun asupra Domnitorului, svonurile care de care mai exagerate, ce se raspandeau in oras, si, mai cu seama vestea ca la Izlaz s-ar fi facut o rascoala, toate aceste stiri si fapte framantau spiritul intregii populatii a Capitalei.
Pana in ziua aceea, o parte, o mare parte a Bucurestilor nu stia nimic de cele ce se pregateau in taina, sau daca se auzise vorbindu-se despre miscare ce ar fi gata sa isbucneasca, cei mai mulți dadeau din umeri cu neincredere.
In randul acestora intra partea cea mai mare dintre boeri, negustorii cei mai cu vaza, oamenii care își cautau de treaba.
Atentatul dela Sosea, contribui mult sa incredinteze pe cei mai potrivnici, de realitatea unei iminente revolutii.
Mai cu seama doua vesti cari venira una dupa alta, pe la amiazi, aratau masura situatiei.
Voda Bibescu se dusese dimineata la cazarma Calarasilor, si aratand ofiterilor epoletul care purta urmele atentatului din ajun, le ceru sa-i jure din nou ca-si vor jertfi viata pentru apararea Tronului.
Ofiterii sovaisera unii aveau pe buze zâmbetul ironiei, alții dadeau din umeri, iar unul dintre ei esise in fata domnitorului si-i spusese ca toti camarazii sunt gata sa moara pentru patrie, când va fi trebuinta, dar nu vor merge nici odata impotriva celor de un sange cu ei.
Voda se intorsese la Palat, abatut, simțindu-se parasit de toti, chiar si de armata lui. De-altminteri, el stia bine ce soi de oameni erau ofterii aceia carora el, Domnitorul, le ceruse sprijinul.
Cei mai multi isi treceau zilele indeletnicindu-se cu vanatoarea de femei. Mulți faceau parte din comitetul rasvrătitorilor, mai mult din dorul de aventuri noui decât din motive serioase, inspirate de o judecată dreaptă. După întoarcerea sa la Palat, Vodă trimisese pe un om de încredere sa cheme la dânsul pe fruntașii negustorimii, trimisul spuse acestora că o seamă de nemulțumiți și haimanale, vor să se răscoale împotriva Domniei, să omoare pe Domn și să dea foc Palatului. Domnul făcea apel la negustori spre a apăra Tronul țării și li se făgăduia arme și muniții.
O parte din negustorime, care era afiliată la mișcare, refuză fără nici un cuvânt propunerea Domnitorului, alta, temătoare ca întotdeauna, crezu că e vorba de vreo intrigă rusească și, numai câțiva făgăduiră să vie, dar văzându-se prea puțini, nu se mai duseră nici ei.
Aceste două fapte făceau și pe cel mai încrezător sa simță că o mare schimbare de lucruri avea să urmeze.
În adevăr, încă din dimineața zilei, șefii rămași în Capitală și care scăpaseră de urmările Agiei, se adunaseră la Dobroteasa, în casa lui Axente Sever luând ultimele hotărîri asupra isbucnirei revoluției, care nu putuse avea loc, cum era prescris la 9 Iunie.
Dintre toți, cel mai aprins era Răteanu.
El asigura pe toți de isbânda mișcărei, spuse că se va pune în fruntea poporului și nu se va da îndărăt dinnaintea oricăror primejdii.
Nicolae Golescu arătă că după amiază trebue să sosească în oraș un mare număr de țărani de pe la moșiile sale, cu preoții și învățătorii lor.
In mica societate a șefilor revoluției domnea un entuziasm fără seamăn. Radu, stăpânit ca întotdeauna de moment, vorbi cu foc, făgădui că va merge în rândul celor dintâi, că va citi poporului Proclamația și că va apăra cu sângele său, steagul revoluționar.
Iar Săculici jură pe Dumnezeul părinților săi, că mai bine va preface în cenușă tot Bucureștiul, decât să lase mișcarea să fie biruită de „ciocoi”.
După ce toate fură puse la cale, la ora 2 după prânz, capii se despărțiră spre a merge fiecare să înștiințeze pe afiliați, ca la patru ore după amiază, fruntașii mișcărei să fie adunați la Radu Vodă.
Așa se și făcu.
Incă de pe la ora trei, o mulțime de lume se strângea din toate părțile și, grupuri, grupuri, se îndreptau spre locul hotărît, în ciuda sforțărilor făcute de oamenii Agiei, și, în deosebi, de Căpitan Costache, care spuma de turbare, văzând ca outerile lui sunt prea slabe, spre a putea împiedica valul furios care se apropia.
La ceasurile patru după amiază un vuet prelung, vuietul de arama al tuturor clopotelor de pe la biserici, incepu sa rasune lugubru, patrunzator, in tot cuprinsul Bucurestilor.
Era semnalul miscarei, glasul care trezea inimile si spunea tuturor ca o intreaga stare de lucruri trebue sa se darame.
Atunci se incepu, fara veste, o miscare neobișnuită, lumea curgea din toate părțile, strigate felurite umpleau aerul, cantece si exclamatii razboinice.
Grosul multimii venea pe ulita Lipscanilor. Aici, urcat pe o masa de lemn, un tanar incepu sa citeasca Proclamatia revolutiei si apoi tinu o cuvantare inflacarata.
Cand se dete jos de pe estrada improvizata cativa insi îl ridicara pe sus, iar un glas de alaturi, il striga:
- Bravo, Radule! Asa te vreau!
Era Saculici care venea secondat de Pirosca, a Basma si de o intreaga gloata de oameni suspecti, rosii la fata, cam sovaind pe picioare si care strigau mereu: Traiasca Dreptatea! Trăiască Co-stutia! Traiasca Libertea!
Gloata incepu sa se miste: in frunte mergeau cativa tineri, printre cari era Radu, Saculici, Dinu și cativa preoti tineri.
După ei veneau o ceata numeroasa, partea cea mai mare din toata gloata, oameni de pe la marginile orasului, musterii de-ai lui jupan Neagu, carora gura le exala o respingătoare duhoare de vin, odata cu necontenitele strigari de revolta.
Acestia tipau, sareau in sus, indemnau restul multimei, alcatuit din negustori si câțiva țărani, sa mearga inainte, la Palat.
Cand gloata era sa coteasca pe ulita Islicarilor, un om venind in fuga, arunca vestea ca groasnicul om al Agiei, Capitan Costache, a pornit in goana cu vreo douazeci de dorobanti sa iasa innaintea multimii.
Atunci, in acea nenumarata gloata de dorobanti, strigatele și uralele incetara ca prin farmec si o groaza ascunsa, o temere naprasnica, le muie paii, facandu-i sa se opreasca nehotărâți in loc. Multi apucara pe furis, pe ulitele laturalnice, mulți o luara indarat, manati de spaima, faptele acestora arunca si mai multa temere in sufletul acelei ostiri fara inima.
Tinerii se luptara sa alunge frica aceea rușinoasă, strigau, indemnau lumea, sa meaa innainte, dar multimea sovaia mereu.
Alti oameni vena cu vestea ca in zadar, Capitan Costache, peste cateva clipe va da piept cu poporul.
Spaima crestea dintr-un moment într-altul, randurile aveau sa se rupă.
Atunci, Saculici urcandu-se pe piatra din fata unei alii, se intoarse la gloata si incepu sa strige:
- Aduceti-va aminte ca sunteti cetateni, ca mergeti sa cuceriti drepturile voastre, dreptul la viata libera, civilizată!
Daca pentru drepturile voastre, le va trebui ciocoilor sange, sa ni-l jertfim mai bine, decat sa dam îndărăt!
Sa murim cu totii daca va trebui, sa murim pentru libertate si egalitate!
Inainte! Piepturile voastre sunt de fier, inimile voastre sunt neinfrante, caci luptati pentru libertatea poporului
Dreptatea nu va muri, dreptatea invinge, sa ne luptam pentru dreptate si pentru sfanta Constitutie.
Inainte!
- Bravo! Sa traiasca conu Iorgu!
- Inainte! strigara glasurile ragusite ale tovarasului Piroasca si Basma.
Dar strigatele lor, ca si discursul umflat al lui Saculici, n-avea mare inraurire asupra multimii, ba spaima creștea mai mult, caci la capatul strazii se zari silueta lui Capitan Costache.
Dezordinea era desavarsita, panica ameninta sa nimiceasca toate planurile. Atunci, cu fata inrosita de exaltare, cu chii arzand, Radu alerga inaintea celor cari se pregateau sa fuga, si striga in fata lor, in fata intregei multimi:
- Barbati sunteti voi?
Oameni sunteti, ori niste soareci misei, de fugiti din fata celei mai nemernice fapturi?
Nu va e rusine ca purtati nume de barbati si de romani?
Nu va e rusine sa tremurati in fata celui care V-a necinstit casele, v-a batut la talpi, v-a schingiuit si v-a jefuit?
Nu aveti inima? Nu e un pic de barbatie in atatea mii de suflete? Setea razbunarii nu va mistue? E rusine! Rusine! Rusine!
A venit vremea sa va varsati ura, a venit ceasula sa platiti talharului care v-a jefuit si biciuit...
Vorbele lui Radu se pierdusera in vuetul unei mari invalmaseli.
Adevarul crud pe care-l aruncase in fata acelei turme de fricosi, atinsese coarda care trebuia.
Capitan Costache sosise, si fusese intampinat de inimi barbate.
In mintea tuturor, la cuvintele lui Radu, venise amintirea ticalosiilor savarsite de omul Agiei, lacrimile femeilor necinstite, sangele celor schingiuiti fara cuvânt, toate suferintele lor din trecut, aprinsera inima. Negustorii, mai cu seama se repeza curagiosi asupra dorobantilor lui Capitan Costache, cari loveau cu sabia in dreapta si in stanga.
Era intaia oara cand fiorosul tist vedea pe cineva netemator de furia lui. Si, Radu, pentru intaia oara se gasea fata in fata cu cel care-i nimicise fericirea.
Facandu-si loc prin multimea care asvarlea cu lemne, cu pietre in oamenii carmuirei, el se repezi la vrăjmașul sau apucandu-i calul de frau, voi sa-i apuce brațul și sa i smulga sabia din mana.
Dar mai iute ca fulgerul, sabia cea grea a tistului se abatu asupa tarului, ranindu-l la umar.
Radu cazu in bratele lui Dinu, care-l smulse din multime, ducandu-l aproape pe sus, pana într-o pravalie apropiata.
In vremea aceasta Capitan Costache se tinea bine, dar simtea ca va fi biruit de acel popor cu o inima necunoscuta pana atunci.
Doi dorobanti cazura raniti de pe cai, o piatra asvarlita cu putere isbi drept in cap calul pe care se tinea Capitan Costache. Calul se poticni si calaretul, care tocmai atunci vroia sa dea o lovitura de sabie, cazu jos. Dorobantii navaalira în jurul lui, il ridica de jos, putin sangerand, si-l puseră din nou pe cal.
Dar cazatura aceasta, ca printr-un farmec, risipise tot curajul de mai inainte al tistului.
Capitan Costache, cum se vazu din nou calare, intoarse calul si o lua la fuga cu toți dorobantii lui, urmat de huidueli și formidabile ale multimei.
Multimea triumfatoare, plina de un curaj necunoscut pana atunci, inainta neturburata pana la Palat.
- Da, coane Iorgule, intreba Stefan Pirosca pe Saculici, cand era aproape de Curtea Domneasca, de ce mergem la Palat?
- Ca Sa cerem aprobarea Constitutiei, raspunse intrebatul cu glas tare si solemn.
- Bietu conu Radu! adause milos dupa cateva momente Basma, adresandu-se tot lui Saculici. L-a rapus Capitanu.. Pacat de el!
- Nu e niciodată pacat ca moare cineva pentru liberarea Patriei! riposta cam contrariat Saculici.
Multimea ajunse la Palat si patrunse in curte fara sa intampine, macar, cea mai mica impotrivire.
Pe drum, numarul crescuse enorm: pe langa cei constienti, se adogase o insemnata suma de curiosi si o mai insemnata suma de copii, care luandu-se dupa cei dimprejurul lor, strigau si ei:
- Dreptate! Dreptate! Traiasca Cos-tutia!
Traiasca libertea!
Multimea se ingramadea mereu imprejurul Palatului, fara ca sa stie bine pentru ce anume venise acolo, nici ce astepta dela Voda.
Pirosca si cu Basma, cari stateau intrun colt, mai la o parte, osteniti de ata traisca, tacura asteptand sa vaza ce-o sa iasa din toate acestea.
Dupa cateva momente, Basma se adresa lui Pirosca
- Bine, ma Fanica, de ce am venit noi aici?
- Apai, tu n-ai auzit ce-a zis conu Iorgu? Sa cerem aprobarea Cos-tutiei?
- Si ce-o fi Cos-tutia aia?
- Stiu si eu! Poate gonirea lui Bibescu Voda.
Urma din nou cateva clipe de tacere pentru cei doi luptatori ai libertatii, apoi intrerupse Pirosca.
- Mi se pare, frate Tache, zise el, ca noi n-o sa ne alegem cu nimic, din toate astea. O sa jumulim puiul pentru altii!
- Apoi de, cine-i de vina, daca nu tu, care mi-ai tocat toata ziulica, sa intru si eu in ravulutie! Ce crezi ca dupa ce le-o veni lor apa la moara, o sa-si mai aduca aminte de noi? Si unde sunt boerii de care ne tot vorbea mereu conu Iorgu al tau? Eu n-am vazut nici urechile macar la vreunul.
- Asa e, se gandi Pirosca, uitându-se în toate partile, nici picior de boer! Te pomenesti ca ne-a bagat in vre-o capcana. Da 'las pe mine ca la o adica, conu Iorgu e si apoi... pielea lui plateste.
Vorbele celor doua haimanale erau adevarate. Pana cand poporul a intrat in curtea Palatului nu s-a zarit nici unul dintre capi.
Poporul era condus de cativa tineri si de preoti.
- In sfarsit, uite unul, zise Pirosca.
Era Nicolae Golescu care-si facu loc prin multime și patrunse In Palat. Dupa el incepura sa vie si ceilalti. Iar cel din urma fu Rateanu, care aparu zambitor, salutand in toate partile si strabatand prin mijlocul luptatorilor pentru libertea disparu si el in interiorul Palatului Domnesc, luand și pe Saculici.
Tocmai in momentul acesta sosea si Dinu.
Dupa ce legase amicului sau rana care era foarte usoara, si dupa ce-l urcase apoi intro caruta, il duse acasa la el, in Udricani, apoi se intoarse repede sa vaza cum stau lucrurile.
Vazu pe Rateanu intrand cu Saculici in Palat, is intreba pe un vecin:
- De mult a venit fratele Rateanu?
- Chiar acus pica! i se raspunse. Ce e drept a zăbovit cam mult.
Dinu îsi musca buzele in prada unui sentiment neinteles.
In jurul lui se auzeau mereu aceleas strigate, dar tot mai rar si mai putin vii.
Multimea era nerabdatoare si o temere ascutita rodea inima la cei mai multi, temerea ca nu cumva sa iasa de dupa vr-un zid armata, gata sa dea foc.
In sfarsit, Saculici se arata in pridvorul Palatului și striga:
- Fratilor! Maria sa a binevoit sa tie seama de dreptele voastre cereri și a iscalit Constitutia... Sa strigam toti traiasca Maria Sa Voda Bibescu, Domnul nostru Constitutional!
Sa traiasca Ctraiasca! Se auzi deodata din toate partile.
Si multimea usurata, incepu sa sara de bucurie.
Dupa catava vreme, Saculici se arata iar in balcon și spuse ca Maria Sa a numit un minister nou, alcatuit din fruntasii miscarei. Invita apoi lumea sa se retraga in liniste.
Atunci un vuet imens umplu aerul strigate, tipete de bucurie, rasunau din toate piepturile.
Un delir de simultana, obsteasca si inconstienta bucurie cuprinse toata gloata aceia, gramadita in Curtea Domneasca. Imbratisarile si sarutarile erau generale mai ales in ceata lui Pirosca su a lui Basma. Strigau, jucau, sarutau pe cine le iesea în cale si multora ochii le erau plini de lacrami.
Dinu, care sta mai la o parte, in milocul acelei obstesti bucurii, prins de o tristete vaga, privea la acea turma de oameni, care se radea pe toate ulitele Bucurestilor, intreba:
- Ce-au facut ei, de sunt atat de veseli? Ce-au facut! Dela ce mare lupta vin?... O hârtie semnata, e prea putn pentru atata necuprinsa bucurie! Cate mai raman de facut!...
Pana acum nimic, nimic nu s-a facut si totusi...
Privirile i se perdeau in acea multime care nu mai încetă din chiot si veselie.
Pe rand noaptea tarziu a vuit orasul. Toate carciumile erau pline de chefuitori prin gradini, muzici si lautari care cantau cit îi luau gura: nu mai erau nici strajeri, nici oameni ai Agiei care sa-i opreasca.
In noaptea aceea multe pravalii au rămas cu tejghelele goale, multe case au fost sparte, si multe biserici prădat de odoare.
Prin mahalale, lumea facea presupuneri asuora celor ce aveau sa urmeze: unii credeau ca toti boerii vor fi taiati si averile lor impartite la săraci, altii se asteptau sa vie Eliad, cei mai multi si mai seriosi începeau sa hraneasca temeri ascunse si vagi. Batranii clatineau din cap, soptind: schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor,ori facandu-si cruce murmurau un oftat: Sa fereasca D-zeu de mai rau. Dinu dupa ce vorbi cateva cuvinte cu Saculca esea grabit din Palat, ducandu-se la cazarma unde era și Gavaletti, se indrepta incet spre casa. In drum, trecand pe langa casa Postelniciei, vazu pe la ferestre si pe la usi o multime de impiegati, care priveau mirati la acel torent de luME care venea pe ulita.
Unul dintre ei, Ilie Gheorghiad, zarind pe Dinu, cu care era prieten, il opri intrebandu-l
- Dar de unde vine, frate, lumea asta? Ce s-a intamplat?
-Cum, tu nu stii nimic?
- Ce sa stiu?
- E revolutie.
- Revolutie? intreba impiegatul ingalbenind, si cine a facut-o?
- Cum, ma, tu n-ai auzit nimic despre o revolutie care se pregatea?
- Ba, asa am auzit eu cate ceva, pe ici pe colo, dar credeam ca e gluma... Si de ce s-a facut Revolutia?
- Ca sa dea poporului o Constitutie! raspunse Dinu multumit.
- Constitutie? Cum adica? Sa schimbam Domnul?
- Nu frate, ce dracu! Constitutia e o intocmire în deplin folosul poporului...
- Sa ma bata D-zeu daca inteleg! urma iar, nedomiritul impiegat.
- Ei, lasa c-o sa intelegi d-acum inainte, zise Dinu, pe jumatate plictisit, departandu-se incet si intrebandu-se
- Tot mai sunt oameni care nici habar n-aveau de miscarea noastra?... Cati vor mai fi ca Ilie?...
Acasa, gasi pe prietenul sau ranit, intins pe pat si legat la rand de o baba doftoroaie, pe care o chemase pitareasa Zinca, miloasa ca in totdeauna.
Radu trecuse printr-o mica criza de frgiuri, acum era mai bine cand vazu pe prietenul sau intrand, cerca sa se scoale putin. Dar Dinu il opri:
- Stai liniștit, toate au esit Bine. Capitan Costache a fost silit s-o ia la fuga...
- Teafar? Intreba repede Radu.
Poate prea putin ranit...
- Si poporul l-a lasat sa fuga?
- L-a si uitat, poate, pana acum.
Radu scoase un oftat si murmura, cu un glas sins si dezolat:
- Nepedepsit... Uitat, el, cinele turbat...
- Ce vrei, draga Radule, adaose Dinu, poporul uita lesne.
Apoi incepu sa-i povesteasca cele ce se petrecusera la Curtea Domneasca.
- Dar pe Rateanu l-ai vazut? A mers in fruntea poporului? intrerupse Radu.
- A venit tocmai când soseam si eu, la Palat.
- Va sa zica, n-a fost de loc pe drum? nici la incaerare?
- Nu, poporul era de mult la Curtea Domneasca, cand a venit si el.
Radu 'si musca buzele. Si-aducea aminte de cantarea invapaiata a svapaiatului cap, si fagaduiala solemna ca va merge in fruntea multimei si nu se va da indarat dinaintea ori carei primejdii.
Dupa catva timp de tacere, ranitul intreba din nou:
- Spusesi ca s a alcatuit un minister nou: cine a intrat in el?
- Toti capii nostri. Nicolae Golescu, la trebile din launtru, Eliad, logofat al credintei, Stefan Golescu, la departamentul dreptății, colonel Odobescu, sef al militiei...
- Odobescu?
- Da.
- Cine l-o fi propus?
Rateanu ori Golescu, ca ei au fost la Voda.
Dar Maghiru!
Magheru e la finante...
Ciudat.
Pe Balcescu l-au facut secretar de stat. Gavaletti e prefect de politie...
- Tot Rateanu l-a propus?
- Tot, mi-a spus Saculici.
- Dar Rateanu ce-a luat?
- Pan-acum nu stiu, raspunse Dinu cam posomorit.
Apoi dupa un moment de tacere:
- Si-o fi pastrat el ceva, ca stii vorba: cine 'mparte, parte 'si face!
Cei doi prieteni tacura. Dinu parea cu totul nemultumit; un neastâmpăr îl făcea să umble prin casă mormăind câte o vorbă ne înțeleasă.
Radu se gândea la cele petrecute în ziua aceea, ros de un gând ascuns de care se temea să-l formuleze clar. Și un fel de nesiguranță, o temere vagă începeau să-i umbrească sufletul.
Se îngrijea de soarta acestei mișcări, îi era frică de isbânda ei până la sfârșit, acum când isbucnise și când Eliad lipsea din Capitală.
De mai multă vreme între el și Răteanu se născuse un fel de antipatie reciprocă, o neîncredere și o bănuială grea. Se muncise de multe ori să dea de rostul planurilor acestui om, care năzuia dimpreună cu nedespărțitul lui amic, Gavaletti, să acapareze întreaga mișcare.
Ii credea poftitori de mărire, lacomi de glorie, dar nu încetase un moment să le bănuiască sinceritatea patriotismului lor.
Dar acum nu-l mai înțelegea de loc. Pentru ce împărțise într-un chip așa de bizar înnaltele dregătorii ale ministerelor? Și pentru ce stăruise să introducă elemente socotite pînă atunci ca vrășmașe mișcării? Ce caută Odobescu acolo unde trebue să fie Magheru? Și cum putuse să-i dea militarului acestuia, ministerul finanțelor? Dar Tell? Dar atâția alții?
Gândurile acestea îi rodeau sufletul. Voi să le schimbe șirul.
Se întreba, ce să facă el acum cînd mișcarea e făcută și cînd vrășmașul lui de moarte e uitat, ca și toată cruzimea lui. Poate că pînă în momentul acela Căpitan Costache o fi plecat din București, va fi scăpat de socoteala pe care trebuia sa i-o dea...
Și, atunci, la ce bun toate sforțările, toate primejdiile și toate emoțiile prin care Radu trecuse?
Acum cînd revoluția isbucnise, și când țoate se petrecuse atât de repede și atât de ușor, toate cîte simțise și gândise mai ’nainte, despre mișcare, păreau că s-au spulberat, nelăsându-i în suflet decît un gol, un gol mare și chinuitor...
El fusese numai o rotiță mică, un șurub neînsemnat, în această urzire. Odată ce mișcarea isbutise, lui ce-i rămâneau de făcut?
Ce avea să mai aștepte în viață? De ce să se apuce? încotro să meargă?
Icoana Elencuții îi reveni în minte, dar în conture nedeslușite, șterse, ca toată viața lui.
O va mai vedea vr-odată?
Speranța aceasta tot nu-l părăsea. Și, simțea bine acum, că chiar dacă această speranță i s-ar realiza, viața lui n-ar m;invia, visurile lui de odinioara nu s-ar aprinde iar, din cenusa vremii... Elencuta nu mai putea sa fie a lui, dar tot o dorea mult, sa-o dea de urma, s-o mai vaza macar odata.
Gandul rasbunarii incepea sa mearga spre apus, incepea sa-i para o zadarnicie, daca nu un lucru fara rost... Ce s-a facut nu se mai putea desface.. Dar tot voia sa mai dea odata cu Capitan Costache.
La un timp, Dinu care se plimba mereu prin casa ii intrerupse firul gandurilor, cu intrebarea:
- Acum ce o sa facem noi?
- Nici eu nu stiu! raspunse Radu... Voiu vedea cum merg lucrurile, pana ce ma voiu face bine. Dar tu fii repede-te pana la mine, la mama Zinca.
Spune-i ca am de lucru undeva si nu pot sa dau p-acasa citeva zile. Trebue s-o linistesc.
Ma duc, adaose Dinu, ca tot trebue sa mai aflu ce au facut ai nostri si ce au de gand sa faca.
Apoi, dupa o clipa de tacere.
- Eu, drept sa spun, Radule, dar... nu stiu cum...par-ca am o temere nelamurita.
Mi-a cazut pe suflet asa, ca din senin, un fel de banuiala, raceala neinteleasa fata de miscarea noastra... Par-ca mi s-a rupt ceva din inima.
Radu 'si inabusi pornirea de a spune prietenului acelasi lucru, aceiasi raceala și banuiala care 'l cuprinsera tot pe neașteptate, tot asa din senin.
Dinu pleca si nu se intoarse decit noaptea tarziu, nemultumit de cum plecase.
ovesti tot ce auzise si vazuse.
In oras tot aceiasi obsteasca si frenetica veselie, toti arestatii fusesera libertăți, pe Gavaletti l-au dus pe sus, pana acasa, unde el a tinut multimei o cuvantare inflacarata; a vorbit atunci si Rateanu, laudand bravura poporului Roman.
In urma, s-a tinut o consfatuire a guvernului, cu fruntasii miscarii, la Golescu, care a impartit cateva vesti despre cei dusi la Islaz. Eliad era in Caracal, de unde avea sa pornească la Craiova, i s-a expediat o stafeta, ca sa vie cu toti fratii numai de cit.
Printre membrii guvernului, deocamdata, nu se stia ce vor face a doua zi toti spuneau ca vor pune in aplicare Constitutia, dar nici unul nu aratase prin ce mijloace. Pe departe, se spunea ca alcatuirea noului guvern cum si subscrierea Constituției, au infuriat groaza pe consulul rus Carol de Kotzebue, si cand se infurie ursul, nu e de glumit. Membrii guvernului nu putusera, in aceasta consfatuire, sa ajunga la intelegere asupra atitudinei pe care trebuia s-o ia fata de Rusia si de Turcia.
Majoritatea, puternic susținută de Răteanu, Gavaletti și Săculici, voiau o atitudine provocatoare, cu riscul ori și căror primejdii, față atât de Rusia cît și de Turcia. Alții, au fost de părere să ne punem bine cu Turcia, în contra Rusiei, și ceilalți, negustorii susțineau că e mai bine să nu aparăm nici pe ruși nici pe turci.
Neputându-se ajunge la nici un rezultat, adunarea s-a împrăștiat fără a lua vr-o hotărâre, de cât să se aștepte venirea lui Eliad și a celorlalți din Oltenia.
— Dar despre Căpitan Costache ai aflat ceva! întrebă Radu.
— Uite, eram cât p-aci să uit... îndată ce s-a svonit că Bibescu a iscălit Constituția, mai toată ecpaiava a pribegit din București.
Vilara a plecat cu Căpitan Costache nu știu unde...
— Va să zică nici să-l mai văz nu voi putea? murmură Radu.
— Tot o să se întoarcă odată, n-ai grijă! adause prietenul său.
Pomenirea numelui fostului tist, trezi din nou în mintea lui Dinu un gând care îl frământa de mai multe ceasuri, și de care acum nu se putu împiedica de a-l spune.
— Măi, Radule, uite, nu-mi dau bine seama de ce, dar veselia asta de care urlă acum orașul, par-că îmi face rău. Se pare că ai avut dreptate tu, când spuneai odată, că poporul Bucureștilor nu e destul de copt pentru o mișcare națională.
De vr-o șease ceasuri e un fel de nebunie care a cuprins pe toată lumea; se cutremură văzduhul de atâta chiot de bucurie... Și să vezi cum se pupă oamenii între ei, cum se strâng în brațe, ’ți vine să te crucești, nu altceva! Parcă cine știe ce ispravă mare au făcut! Au mers cu toții la Palat și au așteptat iscălitura Constituției: atâta tot.
— Ce e mai trist în toate astea, urmă Radu, e că nu-și dau seama de ce au făcut, că nu-și dau seama de ce va să zică libertate și frăție.
Asta-i răul cel mare.
Cei doi prieteni vorbiră pe tema aceasta până târziu, după miezul nopții. A doua zi, rana fiind ușoară, Radu putu sa umble prin casă, iar Dinu se duse prin oraș și-i aduse vești. Intre altele și una cam neînțeleasă și ciudată în felul ei: cu toate că i se scrisese lui Eliad să vie numai decît în Capitală, totuși el zăbovia la Craiova, cu întreg guvernul provizoriu proclamat la Islaz. Se șoptea chiar, că acest guvern n-ar fi deloc mulțumit de cele ce făcuseră capii din București... Aceste svonuri păreau că sunt întărite de câteva vorbe ale nedespărțitei trinități: Răteanu, Gavaletti și Săculici, cari asvârli câteva cuvinte la adresa și în defavorul lui Eliad.
Dar erau numai insinuari vagi, aluzii fine la oarecare nazuinti de autocratism, atribuite maestrului.
Venise apoi din partea lui Eliad o scrisoare lunga, in care descria in stilul sau colorat faptele petrecute in ziua de 9 Iunie la Islaz.
Dinu citise scrisoarea si cuprinsul ei il impartasi, aproape aidoma, prietenului sau, atat de mult i se prinsese in memorie cuvintele entusiaste ale lui Eliad.
Isslaz! Toata poezia revolutiei, toata gloria ei.
Acolo, in mijlocul satului, sub nemarginita bolta albastra a templului ceresc, in fata unei mese de lemn, pe care statea sf. Cruce, preotul Radu Sapca binecuvanta Constitutia în numele Inaltului stapan al lumilor.
Si, imprejurul mesei, la spatele sefilor, intr-o gloata nenumarata, taranii in catnasi albe, cu fetele arse de soare, stăteau smeriti cu capetele descoperite, patrunsi de toata religiositat ea acelor clipe inaltatoare.
Ascultau toti sfanta slujba, cum ar fi ascultat un glas venit din cerul care-i privea zambind, din inaltul salt, cu inima batand de emotie, ca in fata unui fapt plin de mareata solemnitate. Simteau toti ca ceva mare se savarseste, ceva de care atarna soarta lor viitoare.
Apoi, cand Eliad, cu glasul miscat, incepu sa citeasca Proclamatia, sufletele incepura sa tremure, in bataia acelui fior misterios, venit de nu stiu unde, care la o anumita clipa sgudue simultan, ca printrun farmec, masele populare. Si razatorul soare al diminetii, a vazut atunci multe lacrimi de induiosare lucind in razele lui si atatia ochi sclipitori de o nădejde, buna, atatea strigate calde au pornit din inimile simple si s-au ridicat in vazduhul limpede!...
Da, 9 Iunie, e singura pagina frumoasa a Revolutiei. In satucul acela indepartat, a inflorit toate poesia miscarii de 1848.
Povestind acestea, Dinu era rapit de entuziasm.
- Zau, Radule, parca-mi vine sa mor de ciuda ca am fost si eu acolo cu Eliad.
Mi-ar fi placut mai mult sa stau in mijlocul taranilor sa-i vad plangand de bucurie, decat sa fiu aici... Nu pricep ce, dar de cand a iscalit Bibescu Constitutia, par-ca vad altfel. Vezi tu, lumea aia de haimanale, mai toata de teapa lui Pirosca, mi-a facut rau, m-a umplut de scarba, de cand o tipand fără sa stie ce, strigand traiasca libertatea si Constitutia, fara sa priceapa rostul la vreuna.
Cel putin taranilor adunati la Islaz li se fagaduise ceva pe care-l pricepeau, li se fagaduise desfiintarea clacii si impartirea de pamant...
— Li s-a făgăduit împărțirea pământurilor? întrebă Radu mirat.
Eliade a făgăduit asta?
— Nu Eliade: oamenii lui Răteanu și ai lui Gavaletti, semenii prietenului nostru Săculici.
- N-ai auzit ce-a făcut Brădescu?
— Care Brădescu?
— A! tu nu-l cunoști! Am uitat să-ți spun. Brădescu e un fel de Săculici, și mai palavragiu și mai vijeliosa creatura a lui Gavaletti.
La Slatina, Brădescu nostru, smintit de entusiasm, împreună cu mai mulți, au făcut un steag al Republicei Române și mergând pe uliță căzând în genunchi și sărutând pământu; striga mereu în auzul tuturor.
— Să fie omorît cine zice că are pământ!
Eliad l-a dojenit foarte aspruse spune chiar că din a-ceastă pricină s-ar fi iscat o mare neînțelegere între membrii guvernului provizor.
— Sămânța aruncată de Gavaletti și ceata lui, șopti într-un oftat Radu. De-ar da Dumnezeu să nu fi prins rădăcină, atunci nici praf nu se alege de mișcarea noastră și o să fie vai de poporul nostru. Crezi că puțin e să bagi într-o minte necoaptă, năsdrăvănii de acestea?
Și, după câte am văzut eu până acum, poporului a început să-i placă și să le dorească.
Și, e rău, e pierderea, dacă nu rătăcirea lui pentru multă vreme...
Dinu nu avu timp să mai răspundă ceva la neguroasele cuvinte ale prietenului său.
Cineva bătuse la ușă, și fără să mai aștepte vreo vorbă, deschise ușa. Era Săculici, cu ochii strălucitori de bucuria izbândei, cu fața-i blondă rumenită de mulțumire.
— Veste mare, mes chers amis! zise el, înaintând și strângând mâna celor doi prieteni.
- Și tu, Radule n-ai de gând să mai eși odată în lume? Știți voi ce e în oraș? Știți ce Sărbătoare este!
Radu și Dinu îl priviră cu ochii întrebători.
— Bibescu a abdicat! zise cu un ton solemn Săculici.
— A abdicat? Când?
Astăzi, mes chers amis! Astăzi de dimineață și-a dat demisia în mâna fratelui Nicolae Golescu. I-a fost frică de Consul, mișelul... (Radu făcu o mișcare), ori nu i-a plăcut sa catadicsească a sta de vorbă cu popului.
- Bine c-a plecat! Acum suntem noi stăpâni pe toată situația... Ne-a venit, în sfârșit, toată apa la moară! Am biruit! Slavă popului român!
Apoi strangand din nou mana celor doi prieteni si spunandu-le grabit:
- M-am abatut p-aci numai ca sA va dau de veste și sa vad pe Radu... Mai esiti si voi, ce dracu-mi stati ascunsi aici ca acum a rasarit soarele libertatii, soarele nostru!
Si esi fără sa mai astepte vreo vorba.
Cei doi tineri se uitara pe fereastra, dupa el, cum mergea pe ulita repede, usurel, privind in dreapta si in stanga cu semetie, purtat par-ca de aripile nevazute ale gloriei, pana ce se perdu dupa o cotitura a ulitei.
PARTEA III
CAPITOLUL I
Acum nu mai era un vuet de bucurie, ci un urlet de furtuna deslantuita, o vultoare furioasa de striadte si chiuituri. Orasul se svarcolea in delirul celei mai vijelioase bucurii, urla de clocotirea acelei mari de oameni frământat de uraganul triumfului.
Bucuria de mai inainte nu fusese nimic pe langa aceea pe care vestea abdicarii Domnitorului, o revarsare in oras. Era paroxismul acum.
Carciumile si cafenelele gemeau de lume, ulitile erau cutreerate de nenumarate carduri de oameni marginasi, cu fetele rosii, cu ochii turburi, cu hainele murdare, gesticuland, ridicându-se pe picioare si strigand mereu, printre sughituri: traiasca Cos-tutia, traiasca gubernul!...
Din and in cand era aclamat si cate un nume: Traiasca conu Rateanu! Traiasca Gavaletti! Traiasca conu Iorgu
! Rar se auzea si cate un: Traiasca Iliad!
Radu, care se vindecase de rana lui, alaturi de prietenul sau Dinu, ratacea pe ulitele sgomotoasei Capitale, privind cu ochii neincrezatori la toate aceste gloate, care sărbătoreau o victorie castiga fără lupta.
Dinu avea miscari nervoase, explozii de ciuda si de multumire. Si intrebarile din ziua 'ntai a revolutei, ii veneau mereu pe buze, staruitoare, obsedante.
- Ce-au facut ei? De ce atata nebunie si atata larma de copii? Bibescu a iscalit Constitutia fara impotrivire, plecarea lui tot el a hotarit-o... De ce atata bucurie? Ce-au castigat? De la ce lupta vin?
Radu tacea, mergand gandanditor.
La un colt de ulita, dete cu cotul prietenului sau care bombanea mereu si-i arata un grup care venea spre ei, E Saculici, care in mijlocul unui grup se apropia gesticuland din maini si cu o adanca expresie de indignare zugrăvit pe fata-i rosie.
Când zari pe cei doi prieteni se rupse din grup si se repezi la ei.
- Te-ai vindecat, mon frère?... Te-ai vindecat complectamente?...Ma bucur, dar nu stiti ce napasta era sa ne loveasca. Reactiunea vrea sgla sdrobeascgla miscarea, vrea sa infiga iar ghiara in grumajii poporului... Miseii! Nu s-au saturat de atâta sange cat au supt din inima populului!...
Si cum cei doi prieteni il priveau xu ochii intrebatori pe junele revolutionar, care urmgla cu aceeasi repeziciune de vartej:
Inchipuiti-va, mes chers frères, ca reactionarii, indata ce au auzit despre fuga lui Bibescu, s-au adunat la Mitropolit...
Voiau sa sugrume miscarea, sa cheme pe rusi si pe turci ca sa ne cioparteasca...
Noroc c-am prins de veste repede, eu si cu fratele Gavaletti... Am alergat ca o furtuna si am dat de știre.
Boerii au trebuit sa dea dosu, iar hotu de Mitropolit a indrugat cateva minciuni... Acuma nu ne mai pasa, avem guvernul nostru...
- Alt guvern? intreba Dinu?
- Da, guvernul definitiv. L-am alcatuit azi.
Trebue sa ne punem pe lucru serios, mes chers frères... Dar voi ce va faceti? Trebue sa veniti sa va prezint guvernului. Juni ca voi, martiri ca Radu, nu trebue lasati in uitare...
- Multumim, dar noi n-am luptat pentru posturi...! intrerupse Radu cam intepat.
- Vai de mine, mon cher frère, cine ar putea sa zica asta despre vreunul dintre noi? zise Saculici, muscindu-si buzele.
Dar trebue sa fii mereu alaturi de noi, miscarea are nevoe acum de capete care sa gandeasca...
- Si cine a intrat in guvernul cel nou? intrerupse iar Radu.
- Ai noștri, cine sa intre?
- Dar care dintr-ai nostri?
- Eliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru si Scurti...
Lipscanul?
Da. Presedinte l-am pus pe hotul de mitropolit, ca sa-l avem langa noi. Cu totii formeaza guvernul vremelnic si vor fi ajutati de minister, in care au intrat acuma și Campineanu, Costache Filipescu si Voinescu nostru...
- Odobescu tot mai e?
- Da, la Razboiu...
- Dar Rgteanu?
Rateanu si Gavaletti sunt secretari de stat, seful politiei e Mosoiu, iar al sfatului orasenesc Cretulescu. Eu sunt secretarul particular al lui Gavaletti. Dar, apropos, stiti mâine e alegerea șefului gardiei... E vorba să punem pe Scarlat Crețulescu vino mâine la Filaret... Eu mă duc, am o mulțime de treburi, trebue să alerg la revedere, mes chers amis...
Și o luă repede înainte, pe când cei doi prieteni continuându-și plimbarea, mergeau încet fără să-și șoptească un cuvânt...
La o vreme, Dinu se adresă prietenului său:
— Ei, ce zici? Auzi? Vor să pue șef al gardiei pe Crețulescu?
— Cine e omul ăsta? întrebă Radu.
— Știu și eu! Vreo creatură de-a lor... Măi, Radule, eu am început să bănuesc ceva... Să dea Dumnezeu să fiu greșit dar mie mi se pare că treimea asta, nu umblă cu gânduri curate și o să dea de râpă și mișcarea și țara întregă.
Radu nu răspunse.
In sufletul lui răsărise aceiaș bănuială, dar lipsa lui de voință îl oprea s-o mărturisească. Și apoi, oricât ar fi fost de nemulțumit uneori, de câțiva din capii mișcărei, tot nu-i venise să creadă că purtarea lor ar fi dictată de scopuri nedemne.
Cu toată nepotriveala și superficialitatea ei, mișcarea aceasta începuse să pasioneze sufletul impresionabil al lui Radu, era vorba de ceva frumos, mare,‘și el începuse să trăiască de la un timp numai prin această activitate revoluționară.
Iubirea-i era moartă și cum inima lui avea nevoe să bată pentru ceva frumos, se înflăcărase de această mișcare, care totuși nu o socotea potrivită, era în sufletul lui un nonsens pe care nu-l pricepea și nici nu căuta să și-l explice.
El trăia prin inimă și cînd Elencuța îi fusese răpită, când sentimentul insuflat de ea nu mai putea să fie hrănit, ini;ceruse un alt isvor de viață isvorul acesta, Radu credea ca l-a găsit în revoluție.
Și acum, când bănuiala că toată această mișcare a fost condusă de un plan nevrednic, si se încuibă în inimă, simți că i se rupe din nou sufletul, că un destin sălbatec luptă să se sfărâme cu desăvârșire. Și, nu voia să se lase învins. Nu voia să lase bănuiala aceasta să prindă rădăcini adânci.
Tot timpul cât s-a plimbat cu Dinu prin oraș, a căutat prin toate mijloacele de convingere ale cuvântului său, să alunge bănuiala prietenului și totdeodată și pe a sa.
Dar vorba-i era lipsită de căldură și ripostele lui Dinu mai vii și mai nimicitoare.
In această stare sufletească îl găsi pe Radu ziua de l5 Iunie, care, după cum se spune, formează una din paginile cele mai strălucite pe cari le-a înscris istoria țării noastre.
Poporul avea să aleagă pe șeful gardiei naționale și să asiste la botezul steagului național. Radu porni spre câmpul Filaretului. In aceeasi directie, curgeau din toate partile orasului nenumarate cete de barbati, femei, copii, in haine de sarbatoare si cu fetele stralucitoare de seninul sufletului.
In campul Filaretului era, in mijloc, intins un cort mare un umbrar de ramuri verzi, sub care avea sa se oficieze sf. Slujba. Toata câmpia era impestritata de lume tot clerul Capitalei era acolo, racla moastelor sf. Dumitru fusese adus de la Mitropolie, spre a da un caracter mai mistic serbării. Toti functionarii, toate breslele negustoresti, fiecare cu starostele si cu steagul sau si toata armata Bucurestiului. Nu departe, se vedea carul simbolic al tipografilor, tras de patru cai si avand in fruntea lui steagul, tinut de sefii grafiei Winterhalter.
La dreapta de umbrar, lumea se gramadise inghesuindu-se in fata a doua randuri de oameni armati, cari faceau tot ceea ce sta in putere spre a avea o poza martiala și spre a se arata nepasatori la rasetele care rasunau in mijlocul celor dinprejur.
Era garda nationa.
Radu, care cutreera acea masa de lume, studiind-o, se opri si aci facu semn amicului sau, acesta, privind compan ia aceea bizara, nu se putu impiedica de a nu rade.
- Va sa zica asta-i garda? intra Dinu, razand mereu! Ei, bravo! Cu aparatori ca acestia guvernul poate sa fie linistit...
Radu dete din cap, zambind cu amaraciune:
- Maimutarirea frantezilor o sa ne omoare... Vezi, toate astea maimutarii...D-abia s-a facut miscarea si au inceput sa maimutareasca pe frantezi... Ce o sa fie mai tarziu!...
Avea de ce sa rada lumea adunata, si Radu de ce sa se intristeze. Asa numita garda nationala, avea intrinsa tot ce putea sa iscodeasca mintea, ca mai caraghios.
Doua companii de oameni stransi din toate breslele negustoresti și de toate varstele, avand fiecare dintre ei portul obisnuit al vremei. Erau acolo: caretasi, corabieri, cismari, cojocari, ilicari, cavali, selari, plapamari, covaci, curelari, într-un front neregulat, cu arme de tot felul, tinute in pozițiile cari erau mai la indemana: unul tinea pusca pe umarul stang, altul pe umarul drept, fara regula, ca o ceata de adunatura, inrolata pe vremuri de grea cumpana.
Si ce varietate de costume, ce impestritare! Fracuri surtuce, alaturi de anterie si giubele, elecuri cu potuvi, alaturi de spentere si scurteici apoi șepci, caciuli și palarii de pasl alternau cu toata ciudatenia contrastului lor in frontul acelor spargtori ai sigurantei.
Un contimporan scrie ca ei semanau cu ursul care tine în labe ciomagul ursarului și da din picioare pe lângă el
Era un simbol viu gardia aceea, simbolul zapacelii si ridicolului in care incepuse sa cada spiritul populatiei din Capitala.
Deodata seful gardiei, profesorul Aristia, ridica sabia pe care o tinea cu varful in pamant si comanda.
- Presentati arma!
Venea guvernul si garda-i facea onorurile cuvenite, ducand la piept arma pe care o tinea fiecare pe umar.
Dar fara de veste, un hohot de ras furtunos rasuna imprejurul acelei caricaturi de ostire, un ras care covarsi stratele cu cari poporul primea pe guvern. Ce se intamlase? In randul dintai al gradei, un biet plapamar, voind sa execute comanda sefului, in graba cu care luase de pe umar arma ca s-o duca la piept, se impiedicase in largile maneci ale giubel ei scapase arma din maini...
- Hai, zise Radu amicului sau,tragandu-l de haina, hai sa ne departam.. Nu mai pot sa-mi stapanesc ciuda ce m-a cuprins. Maimutaria asta caraghioasa, ma scoate din sarite...
Si amandoi își facura drum prin multime, pana la un loc mai retras, de unde puteau sa auda fără sa fie vazuti de sefi cele ce urmau sa se faca la tribuna. Acolo intalnira câțiva prieteni cari discutau cu aprindere si cari cum vazura pe cei doi tineri, ii luara in mijlocul lor.
- Ati auzit? intreba unul din ceata.
- Ce s-auzim? raspunse pe acelas ton Radu si Dinu.
Vor sa aleaga sef al gardiei pe Scarlat Cretulescu, un om care n-a luat parte nici la miscare, nici n-a indurat prigon iile Capitanului Costache.
Radu ramasese inmarmurit. Vestea aceasta avea o deosebita insemnatate. In zadar in acea zi trebuia, dupa botezul steagului, sa se dea un sef definitiv gardei nationale si ocuparea acestui post, mai mult onorific, parea la inceput ca n-ar avea mare insemnatate politica. Lucrurile se schimba măi repede gratie hotararei guvernului de a incredinta functia aceea lui Scarlat Cretulescu, care nu se bucura de nici o simpatie de popor.
- Dar noi auziram ca o sa se aleaga Teologu, ori tot Aristia, cum de s-a schimbat asa de repede hotararea guvernului? Cine a mai scos acum pe omul acesta necunoscut noua? intreba Radu.
- Cine sa-l scoata? raspunse altul din ceata nemultumitilor. Cine duce de nas tot guvernul? Rateanu si Gavaletti.
- Dar cu ce scop?
Ei, mai trebue sa intrebi, acuma!
Vor sa aiba toate la cheremul lor.
D-ar fi Eliade aici.
Dar asta nu se poate, adause Radu revoltat. Trebue sa facem propaganda in popor, sa-i aratam ca trebue sa rasplateasca pe cei care au luptat pentru el, nu pe aceea care au stat cu mainile in san, ori i-au voit chiar raul...
Da, da! sa ne punem pe lucru, zise in cor toata ceata. Noi am vorbit ceva pana acum, dar trebue sa lucram repede ca acum, se sfarseste slujba...
Slujba in adevar era pe sfarsite cand ceata nemultumitilor se imprastie in multime.
Radu se pierdu impreuna cu Dinu in aceea mare de oameni. Incepusera manifestările triumfal, apoi cuvantarea trebilor din afara. Atunci se petrecu un incident.
Cand vorbea mai cu ardoare unui grup de negustori, impotriva propunerei guvernului, Radu vazu pe cineva care isi facea drum repede prin multime, indreptandu-se catre el. Dupa un moment, Saculici era in fata celor doi prieteni. Se svonise pana la guvern, ca o vie propaganda se face in popor impotriva hotarirei luate si ca sufletul acestei propagnade e Radu Cretescu, mult pretuitul luptator pentru Constitutie. Pe jumatate ingrijati, pe jumatate infuriati, Rateanu si Gavaletti trimisera pe Saculici sa astampere pe tânăr.
- Ce faci, Radule draga? Ce faci? zise acesta in frantuzeste, gataind. Nu te gandesti ca ne faci rau?
- Vorbeste-mi romaneste, raspunse Radu, rece si raspicat. Nu vreau sa-si bata joc nimeni de popor!... Eu nu ma gandesc sa jertfesc poporul pentru guvern... Nu vreau sa fiu rau nimanui, dar cand cineva, ori cine ar fi, vrea sa faca rău poporului, chiar daca ar fi fost cel mai drag prieten al meu, ma voi impotrivi din toate puterile mele.
- Dar, mon cher frère, cine vrea sa faca vr-un rau poporului? Cine a putut sa ne banuiasca? Toti ii vrem binele, toti, si ce rau e in alegerea lui Cretulescu ca sef al gardiei? răspunse Săculici.
- N-ar trebui nici sa pomenesti de numele acesta strein, cand poporul a ales de mai inainte pe Teologu, cand pe Teologu-l cunoaște si-l iubeste... Asta inseamna sa-i nesocotesri vointa lui, sa i-o impui pe a ta intr-un cuvant, urma Radu intaratandu-se din ce in ce mai mult, guvernul vrea sa faca trebile lui pe spinarea poporului.
- Radule, intrerupse furios Saculici, mon cher Radu, ia seama la ce vorbesti...
- Stiu ce vorbesc si nu ma tem de nimeni, cand e vorba sa lucrez pentru binele poporului si impotriva celor ce vor sa-l joace ca pe-o papusa...
- O sa te caesti...
- N-am de ce!
- Esti dusmanul meu, vrei raul meu...
- Aici e vorba de binele poporului, nu de-al unuia sau al altuia.
- O să-ți musti mâinile, hipocritule! striga Saculici, rosu de furie. O sa te caesti... si d-acum sa stii ca s-a sfârșit cu prietenia noastra.
- Nu m-am mandrit cu ea nici odata! adause Radu, pe cand Saculici se departa spumand de turbare.
Propaganda lui Radu si a prietenilor sai se latea cu o repeziciune uimitoare guvernul simti si grabi alegerea.
Propunera lui Cretulescu ca sef al gardei fu primita cu un vuet de vocifari din partea celei mai mari parti din multime.
Se isca un scandal înfricoșător, toata campia urla de strigatele celor doua tabere protivnice si alegerea se facu in mijlocul acestui tumult asurzitor, proclamandu-se ca ales candidatul guvernului.
Proclamarea fu primita cu noi vociferari, protestari, cu batjocuri, dar guvernul se facu ca nu baga de seama indemna lumea sa se linisteasca si se retrase.
Radu era intro stare de furie nebuna: vazuse bine, ca dela primul pas, vointa poporului, atat de mult cantata, fusese acum nesocotita, banuiala de mai 'nainte se prefacu in siguranta. Oamenii aceea urmareau scopuri personale. Avea sa dea de rapa tara, daca nu venea cineva sa-i opreasca.
Tanarul spera ca lucrurile își vor schimba fata indata ce Eliad, care era asteptat sa pice de pe drum, sosea in Capitala.
Si acum, ideea odata venita in mintea lui, Radu nu se lasa pana n-o puse in practica, incepu indata o propaganda vie, printre cunoscuti, spre a trimete o deputatie care sa intampine guvernul provizor, proclamat la Islaz și sa-i grăbească venirea in Capitala.
Aceasta se facu, iar Radu si cu Dinu se declarara pe fata impotriva guvernului din Bucuresti, sau, mai bine zis, impotriva treimei aceleia care purta tot guvernul dupa placul ei.
Opinia publica incepea sa fie miscata de felurite curente, printre cari, pe cel mai puternic il formau nemultumitii de faptele unora dintre membrii guvernului. D-abia câteva trecusera si poporul incepu sa carteasca, se auzeau invinuiri grele, Incriminari, ocari chiar din partea acelor cari, cu numele facusera revolutia.
Guvernul simti puterea amenintatoare a acestui curent vrăjmaș si incepu sa se teama, ca nu cumva popularitatea castigata, sa sboare mai repede ca un vis amagitor.
Atunci, ziarele guvernului, incepura sa atace cu violenta pe cei cativa turbatori, care incercasera sa se impotriveasca vointei lui, declarand un alt sef al gardei nationl
Apoi se dete o proclamatie, prin care guvernul invita poporul la liniste, spre a nu cadea in anarsie si de aici in despotismul tiranic. Drept aceea, declara, ca va pedepsi cu asprime pe viitor, pe cei cari ar mai cuteza, cu urmari turburatoare, sa primiejduiasca liniștea.
Dar dupa aceasta proclamatie, aversiunea fata de unii membri ai guvernului, crescu si mai mult in public. Radu vedea bine, si se temea sa nu precipiteze vr-o miscare populara. In sensul acesta, miscare ce era de natura sa spulbere in vant tot farmecul pe care se bizuisera capii Revolutiei: popularitatea acesteia. El stia ca aceasta miscare, daca s-ar fi facut, ar fi fost daunatoare, nu numai pentru cei vinovati, dar si pentru ceilalti, intreaga munca a lor. Intreaga Revolutne ar fi fost discredita, si pentru totdeauna.
De aceea Radu se impotrivea la indemnul lui Dinu, de a grabiro rascoala impotriva guvernului.
O! Dinu era scos din minte, de manie!
Toata ziua nu-i mai contenea gura din imprecatii violente la adresa lui Rateanu, GavalpppOu si Saculici, pe care-i numea duhurile negre ale Revolutie. El cauta sa dovedeasca lui Radu ca sunt niste ipocriti, hraniti de cea mai neinfranata blestemata ambitie, ca vor sa stapaneasca cu pretul ori cărei nevrednicii.
Eu n-am sa uit niciodata, spunea el, ziua in care Saculici a venit la noi... Ti-aduci aminte? Cand era bolnav... A venit cu fata rosie de fericire si ne-a spus: acum, am rămas noi. V-a sa zica, tot ce s-a facut pana acum, nu s-a facut pentru binele poporului, ci spre a schimba Domnia, spre a capatui pe cativa.
Radu nu raspundea nimic, nu raspundea, caci stia cat il duruse fiecare cuvant pe care il spusese inainte, impotriva acelora cu care lucrase pentru o reforma, careia el îi dăduse in mintea Iui, proportii uriase.
- Nu te uiti la Gavaletti? continua Dinu.
Umbla sa tie doi pepeni intro mana aci 'l auzi luand apararea boerilor, aci ocarandu-i.
Mai deunazi, cand cu adunarea dela Mitropolie, i-a aparat acuma, pune sef al gardei pe un fiu de boer... Si mai inainte? Bea numai sange de boer! i-ar fi sugrumat dintr-o data, daca ar fi putut.
- Ori cum, intrerupse Radu, trebue sa marturisim, ca daca nu ne dedeau mana de ajutor boerii, noi n-am fi facut nimic.
Am avut cu noi douazeci de boeri, tot unul si unul...
- Nu zic ba, dar tocmai aici sta raul.
Noi ne-am sculat impotriva boerilor, si am lucrat cu ei. Cum ai spus tu de multe ori, recunosc si eu, ca numai asa se putea face ceva bun si cu temei era socotinta lui Eliad si a partenilor lui. Dar un Raleanu si un Gavaletti, ori cata aia de Saculici, n-aveau drept, nu puteau sa lucreze cu boerii lucrul acesta era tocmai opositiunea celor ce propovaduiau ei. Daca boerii sunt niste strigoi, cari sug sangele poporului, zicea Gavaletti, atunci cum de s-au unit cu ei; ce le saruta talpile, dandu-le puterea pe mana?
- Da, intrerupse iar Dinu, dar nu toti boerii sunt la fel. Sunt multi, si mai cu seama adevaratii boeri romini, iubesc tara, tot atat de mult ca si oricare dintre noi. Eliad...
- Lasa pe Eliad! El a fost calauzit de alt gand, mai cumpanit n-a vorbit impotriva boerilor cu patimă lui Rateanu ori Gavaletti el nu te-a luat pe tine ori pe altul la o parte cum m-a luat Gavaletti pe mine ca să te trimeata sate, sa spui ca boerii trebuesc strânsi de gqt, ca trebue sa se scoale tot romanul impotriva boerimii asupritoare... Si dacă nu toti boerii sunt la fel, cand cei mai de seama 'ti dau mana de ajutor, atunci e nevrednic, e necinstit, e scarbos lucru, sa predici impotriva ei pe care o ocarasti, dar dela care bani...
Dinu punea degetul pe rana fara nici o sfiala.
CAPITOLUL II
Guvernul provizoriu sosise aducand cu el speranta unei ere de munca rodnica. Poporul esise inainte la bariera, cu muzica in frunte și facuse celor sosiți ovatiunile cele inflacarate.
Indeosebi Eliade, isi facuse o adevarata intrare triumfala, ochii tuturor spre el erau indreptati, si catre el inimile si toate speranțele bune.
Radu îl vazu a doua zi, ii vorbi cu acea nemarginita adorație ce avea pentru maestru si-i arata ca unui duhovnic luminat, toate banuelile care-i rodeau sufletul rapindu-i linistea zilelor.
Maestrul asculta cu bggare de seama pe elevul lui drag, l-asculta pâna la sfarsit, când clatina din cap, si zise, zambind cu amaciune.
- Sa dea Dumnezeu ca banuelile tale sa nu fie adeverite de fapt. Eu, si ceilalti cu care am venit dela Craiova, vom da toate ostenelile ca raul sa nu prinza radacini adanci si sa nu ajunga sa birue. Stiu, si cunosc pe oamenii despre care mi-ai vorbit, dar datoria bunului pastor e sa aduca la cale cea buna oaia ratacita. Vom lupta din rasputeri ca sa dregem ceeace rautatea si ambitia au putut sa strice.
Radu pleca dela maestru cu sufletul mai linistit. Totusi, are sa-si dea seama, parca nu era destul de multumit. O parere de rau, o intristare departata, nedeslusita, pareau ca se abatuse fără de veste peste sufletul lui, intocmai ca o suflare de vant otravitor...
Poate se inselase, dar de data aceasta, mestru parea schimbat mult si nu in bine.
I se paruse elevului ca dascalul au avea in glas ceva necunoscut inca de el, parea ca vorbeste mai raspicat, mai sus... si aceasta atinsese greu sufletul lui Radu, care se obicinuise a vedea ilustrul sau maestru, pilda modestiei și blandetei.
Si ca sa-si alunge ideea fixa, care-i revenea mereu cu indaratnicie, Radu repeta de mai multe ori:
- M-am inselat! Mi s-a parut!... Un om ca el, nu e orbit de slava desarta!...
Fara voe insa, statu, de atunci innainte, departe de dascalul sau, desi se hotarase de mai multe ori sa se mai duca pe la el, totusi, parca o putere diavoleasca ii sta in cale, si de cate ori pornea spre casa maestrului, intorcea descurajat ori dela jumatatea drumului apuca in alta parte.
In sfarsit, Radu se hotara sa astepte, sa vaza ce va face acela care era nadejdea tuturor.
Eliade avea o munca uriasa inainte-i trebuia sa restabileasca armonia dintre guvern si popor sa despice acestuia o cale, care sa fie placuta si folositoare amandoura.
In vremea din urma, era mare framântare in populatia Bucurestilor, atat in patura de sus cat si in cea de jos. Ideile pe cari, vreme de luni de zlie, Gavaletti si Rateanu le propagase prin cuvantarile lor comuniste, isi gasise rasunet tocmai acum. In adevar, trecuse mai multe saptamani dela isbucnirea revolutiei, si, guvernul cel nou, nu hotarise nimic in chestiunile care-i adusese pe cei mai multi si mai indrasneti partași de lupta. Gavaletti si Rateanu, in deosebi, propagasera innainte de revolutie, impartirea pamanturilor si egalizarea averilor, ca și a drepturilor. Acesta era mijlocul cel mai bun de a atrage partasi, in clasele de jos, si mai cu seama din acele elemente cari erau drojdia societatii.
Odata veniti la puterea visata, cei doi corifei ai republicei universale, nici nu se mai gandira la ceea ce fagaduisera odinioara. Dar, taranii cazuti in cursa demagogilor, cit si elementele orasane, fara capatai, din specia Basma si Pirosca, nu uitar. Ei asteptara o zi, asteptarg doua, trei, patru, si vazand ca nimeni nu se mai gandeste la ei, incepura sa faca galagie, sa strige impotriva nouei carmuiri si sa ceara pe toate cararile drepturile lor.
Aceasta nemultumire se latise, în scurt timp, cu o repeziciune care facu pe Saculici, mai in curent cu situatia, sa alerge la Gavaletti si sa-i expuna gravitatea lucrurlior.
Pe de alta parte, cei avuti, si mai cu seama proprietarii de pamanturi, fata de agitatia care sporea in patura de incepusera si ei sa se ia de gând si sa se manifesteze impotriva unui guvern, care, dupa a lor credinta, isi formula programul in ideile lui Gavaletti si ale lui Saculici.
Proprietarii incepura sa se agite si ei, strangandu-se prin deosebite case si chibzuindu-se ce pas sa faca, fata de noua stare de lucruri.
Mai cu seama, cand bagara de seama ca in guvern a intrat zizania, atunci agitatia lor deveni dm ce in ce mai pe fata.
Astfel guvernul era pus intre ciocan și nicovala; jos cirtiri si ocari, sus, neincredere si dusmanie. Raspunderea cea mai grea cadea asupra lui Gavaletti si asupra lui Rateanu.
Ei, cu educatia lor demagogia, cu firea lor svapaiata, erau pricinuitorii tuturor sbuciumarilor acestora.
Cu acest prilej se putea vedea in intregime caracterul acestor doi aliati, si in deosebi caracterul lui Gavaletti, cu toate insusirile bizantine ale sufletului sau.
Mai intai, propuse in guvern masuri teroriste, impotriva proprietarilor care se agitau, dar propunerea lor cazu, combatuta cu multa vehementa de Eliade.
Atunci, cei doi demagogi, îi detera dimisia din guver, spusera, pe de o parte, oamenilor din popor, ca facusera tot ce le statuse prin putinta ca sa-si puna in practica ideile, iar pe dealta, hranira pe sub mana agitatia proprietarilor, isbutind a introduce in sanul acestui complot, pe omul sau din minister, pe Odobescu. Acesta, puse la dispozitia proprietarilor, forța armata.
Planul era ca proprietarii, in unire cu armata, s-a aresteze pe toti membrii guvernului, ramanand sa conduca frinele tarii cei doi demisionati: Gavaletti si Rateanu, pe cari fara doar si poate ca populul ii va aclama. Toate sforile acestea stateau in mana a doi oameni, a acelor tineri cari adormeau în fiecare seara cu gandul, ca a doua zi se vor scula invesmantati in purpura, cu sceptrul in mana si coroana pe cap. Dar snu urpura si sceptrul monarhului pacinic, ci mantia muiata în singe, mantia prezidentuluti unei republici universale, innaltata pe darimaturile fumegande ale vechilor alcatuiri sociale.
Pastrand in aparenta cea mai nepasatoare atitudine, Rateanu si Gavaletti hranira pe ascuns cele doua focuri tainuite, pana in ziua cind crezura ca e timpul sa se dea lovitura. Ziua aceasta fu 19 Iunie.
In aceasta zi, pe la amiaza, Dinu si cu Radu mergeau ganditori pe ulita, indreptandu-se spre Dealu Spirei, unde voiau sa mai intrebe din nou despre Elencuta.
De odata, un vuet imens umplu aerul, o larma de clopot trase cu furie, si cei doi prieteni vazura lume din toate părțile alergand in directia palatului.
Multi erau armati cu pusci, altii cu lemne, furioși si galagiosi cu mâinile goale, alergau din curiositate. Un prieten care vazu pe Dinu, i-arunca in treacat aceste cuvinte:
- La Palat! Solomon a arestuit guvernul!...
Incremeniti de uimirea acestei vesti neasteptate, cei doi prieteni, intrun singur gand se indreptara in grabA spre Palat.
Pe drum lumea se inmultea facandu-se tot mai galagioasa.
Radu mergea repede si tacut, alaturi de Dinu, care mormaia din cind in cand crimpee de fraze nedeslusite.
- Pun gitul pe taietor daca... aici... nu vi-o fi bagat coada una din cele doua slugi ale dracului... Gavaletti si Rateanu...
Trebue sa fie veo ticalosie d-a lor...Odobescu singur... n-ar fi facut-o.
Radu nu raspunse nici un cuvant pina cind ajunse în apropierea palatului. Vedea bine adevarul cuvintelor lui Dinu dar tot nu-i venea sa se hotarasca definitiv, inainte de a veni Eliad.
De multe ori, cand ramanea singur, cu gandurile sale, incerca sa mai alunge acea banuiala care se incuibase acum în sufletul sau, cu taria sigurantei, se caina de cate facuse în ultima vreme ii parea ca lucrase fara chibzuinta, in pripa, voia sa se incredinteze ca a fost prada unei amagiri, ca amicii lui de alta data, din comitetul revolutionar, au fost totdeauna hraniti de dragostea poporului. Nu-i venea sa creada ca oamenii cari lucrasera cu el alaturi, cari vorbeau cu atita sfintenie de popor, ar putea sa fie intradar niste ambitioși, ordinari, vrednici de dispretul tuturor. Sufletul sincer, curat și cinstit al lui Radu, nu putea sa vaza imprejurul sau de cât inimi cu aceleasi insusiri bune.
Si de aceea, in vremea din urma, avea uneori remuscari, era chinuit de cainta celor ce starnira impotriva foștilor sai frati de lupta.
Si, in mijlocul acestor framantari, vazandu-se singur, cat de singur pe lume, cu dragostea zdrobita, cu setea razbunarii stia, se intreba ce rost mai are el pe lumea aceasta, ce rost mai avea viata pentru el, cand ori-ce nazuinta care să-i dea curaj si imbold sa mearga pe colturoasa cale a vietei, era moarta?...
Si nici un nor de lumina, care să-i calauzeasca paii, prin aceasta nesfarsita pustie!
Nici o stea care sa-i arate drumul catre un Mantuitor.
Zi dupa zi trecea, fără să-i aduca vr-o bucurie.
Sa n-ai nici douzeci si cinci de ani si sa ajungi a nu avea nici o tinta in viata, simti totusi sufletul plin de putere si de porniri frumoase, și sa n-ai nici un ideal pe care sa lupti, iata cea mai neintrecuta durere!
Radu, cu sufletu-i simplu, cioplit dintr-o singura bucata, vazuse cindva visul lui de trai, toata luminoasa perspectiva a viitorul, in frumosii ochi ai Elencutei, si ochii aceia fusesera rapiti.
Cautase apoi un stimulent de viata in miscarea revolutionara, intii mai mult in sila, apoi cu dragoste si in urma pasionat de visul acela generos, de utopia unei înfrățire universale acum, vedea ca se sleeste si acest izvor de iluzii...
Bucurestiul incepuse sa-i para un iad, nimicitor de orice pornire frumoasa, intinator de tot ce poate sa zamisleasca mai curat inima omeneasca.
Si apoi, aceiasi intrebare care-l urmarea vesnic si pretindeni: unde o fi Elencuta?
Stia bine ca nu putea sa fie cu Capitan Costache. Fostul tist plecase singur cu Villara. Elencuta si mama Smaranda trebuea sa fie undeva ascunse, dar dece sa nu-i dea nici o știre? Daca se vor fi ascuns de teama lui Capitan Costache, acum cand el nu mai era ceeace fusese, puteau sa se arate.
Si, cu toata vremea indelungata, cu toate ca de multe ori i se parea lui Radu ca dorul de Elencuta se stinsese, totusi, clipele cand se simtea mai sdrobit, cind isi indrepta ochii desnadajduiti spre icoana Sf. Fecioare, simtea cum se reaprinde, din cenusa rascola, scinteia iubirei lui de altadata.
Esea atunci pe ulita si alerga ca un smintit plangand, intreband pe vechii cunoscuti din Dealul Spirei, daca nu stiu ceva despre femeile disparute.
Incepuse sa mearga vorba ca Radu si-ar fi pierdut mintile din iubire. Era tanar, svelt, cu ochi negri si tristi, cu fata palida prinsa in cadrul unui par negru cu bubcle mari si multe, ochi de tinere fete l-au privit cu dragoste si cu compatimire cind trecea pe ulita, multe sinuri fragede au suspinat din ubire atat de vie si de nesamuita.
Dupa isbucnirea miscarii si in urma deceptiilor încercate in ultimele zile, din partea fostilor sai frati de actiune, se ducea in fiecare zi sa cerceteze prin vecini, despre urma Elencutei. Intotdeauna acelas nestramutat nimic, aceias neștiință din partea tuturor.
Cum el nu putea trăi fără sa nu aiba un ideal, care sa-i lumineze zilele, cu inima singerata de deziluziile revolutiei isi intorsese din nou ochii sufletului catre vechea-i iubire.
Desnadajduit de acea nepatrunsa taina in care se pierduse urma iubitei sale, Radu, nestiind ce sa mai faca, hotari sa plece din Bucuresti, sa se duca la Petreni, acasa la tatăl sau si sa rămâie acolo, nestiut, inchis in el, indeletnicindu-se cu ingriirea pământului parintesc. Stapânit de acest gand, incepu sa-si stranga lucrurile. Voia sa plece chiar fara sa-si vestească prietenul si fara sa mai astepte sosirea maestrului.
Pe când impacheta cartile, intra Dinu.
In fata prietenului insa, hotarirea lui Radu cazu, ii fu chiar rusine sa spuna lui Dinu ceea ce pusese in gand. Voia tocmai să-i spuna un neadevar, cind acesta incepu:
- Stii ca a sosit Eliade?...
- Cand? intreba repede Radu.
- Astazi chiar. L-am vazut si eu. Pare foarte nemultumit de cele ce s-au petrecut aici in lipsa lui. Dar tu ce te-ai facut? N-ai venit pela mine de alaltaeri... Stai inchis ca o cucuvea, toata ziua. Hai sa iesim prin targ, sa vedem ce-o sa mai faca acuma, cand Eliad e aici, sa vedem daca jupan Saculici mai e atat de trufas... Haide.
Radu-si lua palaria, isi schimba surtucul, si esi dupa prietenul.
CAPITOLUL III
La palat, în fața intrării principale, o gloată amenințătoare, scotea strigăte confuze, aruncând ocări unor soldați cari înconjurau clădirea.
Radu întreba mereu:
— Ce este? Ce s-a întâmplat?
Nimeni nu se gîndea să-i dea un răspuns, pînă cînd zări un prieten, fost elev al lui Eliad, băiat simplu și neinițiat în tainele mișcării. Radu îl apucă de mînecă și-l întrebă:
— Dar ce s-a întâmplat, Petre? Ce este?
— Ce să fie? Guvernul a fost arestat de Odobescu, în unire cu proprietarii, iar Solomon a înconjurat palatul cu soldați.
— Dar cum s-a făcut arestarea? Odobescu e și el ministru.
— Este, dar se vede că a vrut să rămâe singur, ori mai știu eu ce? Bine nu știu cum s-au petrecut lucrurile, dar când treceam adineaori pe uliță, am văzut lumea alergând la Palat și am auzit ce s-a întâmplat.
Mai pe urmă a venit Răteanu, secretarul guvernului și cu popa Tun, în fruntea unei mulțimi numeroase și a întrat în Palat.
— Cu mulțimea?
— Nu, singur. Acum să vedem ce-o să iasă.
Alt tânăr, care se afla alături, dete amănunte mai complete.
— De dimineață, proprietarii s-au adunat la Momolo și-au hotărât să răstoarne guvernul revoluționar, care, după cît se spune, vrea să le ia moșiile ca să le împartă la țărani. Guvernul a trimis la ei pe Magheru, ca să-i liniștească, dar degeaba!
Tot odată, astăzi, trebue să vină la palat ofițerii orașului ca să se prezante guvernului, și când au venit ei, s-a svonit că sosesc și proprietarii. Atunci, Odobescu, a declarat guvernul ca arestat. Solomon sosise cu oștirea și guvernul era închis. Gavaletti și Răteanu care erau în oraș, auzind, au pus să tragă clopotele si au chemat poporul. Rateanu a întrat adineaori sus
Va sa zica si-au asigurat din nou popularitatea! sopti Dinu la urechea amicului sau.
Radu voia sa adaoge ceva, dar in momentul acela, o salva de pusci acoperi larma multimei, apoi, tipete, racnete, injuraturi furioase....Multimea incepu sa fuga in toate partile, cind, din dreapta, sosi o gloata de vr-o suta de mahalagii, cu pari si cu arme de foc in mana, cari navalira cu furie asupra soldatilor...
- Cum, trag si focuri! zise Radu cu tot singele in fata.
Si fara sa poata fi retinut, cu toate sfortarile lui Dinu, isi dacu repede loc orin multime ajungand în randurile dintai, navaali asupra soldatilor, urmat de o ceata de barbati rapiti de fapta curagioasa a tanarului.
Alta descarcatura... alte racnete...
Trei morti si mai multi răniți cazura la pământ printre cei din urma era si Radu.
Dupa o noua sarja, soldatii incepeau sa se retraga, urmata de o formidabila huiduiala a multimei, care le lua locul.
Mortii si ranitii fura ridicati. Dinu, cu lacrimile in ochi, conduse la el acasa pe cei care duceau pe amicul sau, pentru a doua oara ranit.
In urma lor, multimea scotea strigate de biruinta, ocarand pe trădători in persona lui Odobescu si a lui Solomon...
Si se vorbea de o femee, o eroina vrednica de vremuri mai glorioase, d-na Ipatescu, care a avut curajul sa iasa innarmata innaintea soldatilor și sa-i somezea sa se retraga. Multimea' facu ovatii imense si o duse acasa in triumf, ca pe Jeanna d-Arc, dupa despresurarea cetatii Orleans. Dar nimeni nu rosti numele lui Radu Cretescu.
Dupa cateva clipe, in pridvorul palatului se arata Rateanu, cu figura iluminata de mulțumirea biruintei si vorbi multimei.
El infiera pe tradatori, lasand bravura poporului bucurestean, spuse ca vinovatii isi vor primi pedeapsa meritata apoi multimea incepu sa se retraga.
Dinu ajunse acasă tacut, cu lacramile in ochi, de doua ori isbit in inima, prin ranirea lui Radu si prin actul de trădare desavarsit...
Acum, in mintea lui, se deslusea lamurit rolul pe care cei dei capi il jucasera in miscare. In toata multimea aceea, care apostrofa pe Odobescu si Solomon, numai el si cu Radu stiusera pe adevaratii autori ai tarii, ei singuri știau ca Odobescu si Solomon, ca si proprietarii, ca si multimea aceea fusesera numai ca niste unelte, niște papusi ale caror sfori le trageau numai cei doi scamtori: Gavalett si Rateanu.
Pentru sufletul lui sincer si sentimental, era lovitura lovitura care-i ucise pentru totdeauna orice speranta, orice avânt generos.
Ii venea sa se ducq la Eliad ca să ceara sa-i arate o cale, pe care mai putea s-o urmeze un suflet sincer.
Se gandi totusi ca poate Eliad va fi simtit pe adevaratii vinovati si va sti ce hotarire sa ia, pentru a feri tara pe viitor de primejdia masinatiunilor celor doi ambitiosi. Se hotari deci sa astepte.
Trecura zile dupa zile, Radu zacea in pat fara nici o imbunatire in starea lui, veghiat de prietenul sau, caruia zambetul voios si glumele-i obicinuite ii dispăruseră aproape cu totul de pe buze.
Din cind in cind esea in oras si aducea vesti bolnavului.
Vazuse aratoasa pompa care se facuse victimelor tradarii, carele bogate, cosciugurile trandafirii, impodobite, cu lauri, ostsimea, miile de oameni cari urmau cortegiul, auzise discursurile funebre, vazuse lacrimile ipocrite ale celor doi demoni ai Revolutiei....
Guvernul parea ca si-a asigurat taramul, incepuse sa lucreze, asa se spunea, dar lucrurile nu se vedeau încă, membrii guvernului se facusera tantosi, gravi, isi luau aere impunătoare, se fereau sa mai vorbeasca cu poporul.
Numai Gavaletti si Rateanu isi pastrau vechea lor fire, vechiul lor caracter, de a fi bine cu toata lumea, spre a sapa pe toti.
Radu in clipele-i de limpezime, il asculta zambind amar, oftand.
Intr-o zi, Dinu veni mai trist ca de obiceiu. Avea o veste mare, pe care se ferea par-ca sa o împărtășească prietenului sau. Radu insa baga de seama și-l sili sa i-o spună, declarând ca se simte moraliceste destul de tare ca sa indure orice lovitura...
Si, zise Dinu, dupa kndelungate sovaeli...
Veneam spre casa si pe podul Mogosoaiei vad un tablou care n-o sa-mi iasa nici odata din minte.
Un om invesmantat intro mantie alba, mergea semet cu o privire de rege asirian, in mijlocul unei gardii de oameni armati. Stii cine era omul?
Lui Radu i se stranse inima de o teama nelamurita, apoi sopti:
- Cine?
- Eliade...
Eliade? lntreba repede Radu, ne voind sa-si creada auzului, ridicandu-se puțin. Eliade? omul cel mai modest, mintea cea mai cuampanita!
- Da, Eliad in mantie alba si cu garda domneasca.
- Oh! Slvaa desarta! Slava desarta! murmura ranitul cazand din nou pe perna. L-a robit si pe el... singurul om intelept din zilele noastre... De acum nu mai e nimic de nadajduit...
Mai bine muream acolo, la palat, de gloanțele soldatilor lui Solomon!...
Dinu tacea, patruns de aceeasi adanca durere.
Hotarara apoi sa nu se mai intereseze de loc de miscarea politica, planuira,ca dupa insanatosirea lui Radu, sa rămână amândoi la Petreni. Dinu lua o slujba in localitate, vor trai linititi, fara sa se mai gandeasca la valmasagul Capitalei.
Dar zilele treceau uniforme, monotone, triste, fara ca rana sa se poata vindeca pe deplin. Radu slabea tot mai mult.
Schimbara doctorul incepu si rana sa dea indarat. Bolnavul insa tot nu avea voe sa se scoale din pat.
Dinu fusese pe la gazda prietenului spusese intamplarea. Biata femeie incepuse sa planga, apoi veni cu Dinu sa-l vada.
Intr-o zi bolnavul zise prietenului:
- Daca vrei sa-mi faci o bucurie, repede-te nitel prin Dealul Spirei... stii... pela casa lui jupan Tudose si mai cerceteaza prin vecini daca nu cumva a venit vreo veste despre Elencuta.
De cand cazuse bolnav, Radu nu pomenise nici odatq de vechea-i iubire, numai in aiureala frigurilor, numele fetei revenea intrun valmasag de cuvinte confuze.
- Tot n-ai uitat-o? intreba el, nestiind cum sa-si talmaceasca uimirea.
- Nu, nici n-am s-o uit... Vrei sa te duci?
- Cu draga inima, Radule... alerg. Dinu pleca numai decat.
Nu se intoarse decat peste vreo doua ceasuri, cari parura bolnavului ani. In lipsa lui Dinu, venise sa vada pe bolnav jupaneasa Zinca, sulemenita ca totdeauncu vorba-i mieroasa incepu sa spuna o sumedenie de cuviitee incurajatoaroare, amintiri si lucruri auzite de prin vecini.
Din una intr-alta pitareasa ajunse la povestea ei cu Pasa Efendi, cand Dinu intra, cu o nuanta de mulțumire pe fata.
Pitareasa mai statu cateva momente, apoi in sfarsit, zise Radu, parc vad in ochii tai ca ai aflat ceva. M-am inselat?
- Nu te-ai înșelat.
Dinu statu o clipa tacut sa-si aduca aminte bine despre toate.
- M-am dus tot la vecina care vazuse pe jupaneasa Smaranda, in noaptea plecarii. Am intrebat-o daca nu cumva are vreo veste despre cele doua femei si vecina, dupa ce m-a poftit in casa ca era singura si eu baiat ferches...
- Tot nu te-ai lasat de nasdravanii! zise Dinu zambind cu greutate.
- Spune...
- Daca nu ma lasi! Intrand in casa vecinica-mi spuse ca acum vreo trei zile, a venit o calugarita la ea, pe seara wi i-a cerut gazduire. Calugarita era jupaneasa Smaranda...
- Ah! acum imi dau seama... Si eu care nu m-am gandit la una ca asta! intrerupse Radu. Dar unde e călugăriță? La ce manastire?
- Vezi,cu toate staruintele vecinei, jupaneasa Smaranda n-a vrut sa spuna decat ca e la un schit, dar care anume n-a aratat...
- De ce si-o fi tainuind ascunzatoarea atat de mult?.. Pe urma?..
- Pe urma... mai nimic. A vandut casele, vecinei...
- Le-a vandut?
- Da.
- Va sa zica n-are de fand sa mai vie in Bucuresti!... Atat?
- Cam atat... Jupaneasa Smaranda a dormit la vecina si dis de dimineata a plecat.
Din vorbele ei, vecina a vazut cat e de scarbita de traiu. A plans.
Dar despre Elencuta n-a pomenit nimic? Nici despre Capitan Costache?
- Ba da. Elencuta e cu maica-sa la calugarie...
- La calugarie? Oh! Doamne! Doamne!
Un plans domol ii impaienjeni lumina ochilor...
- Despre Capitan Costache, jupaneasa Smaranda a spus ca el e pricina tuturor nenorocirilor ei, dar cel mai vinovat ar fi altul...
- Altul? intrerupse Radu, ingalbenind.
- Cine altul?
- Nu stiu, n-a vrut sa-l spue..
Radu ramase pe ganduri.
Cine va fi acel altul care a pricinuit rgul mai mare Elencutei? daca nu Capitan Costache.
De odata o lumina i se facu in minte, si crezu ca intelege rostul cuvintelor calugaritei... Da, el fusese marele vinovat. El care jucase Geamala prin aceasta adusese in casa gazdei sale pe nemernicul om al Agiei.
Gandul acesta ii facea durerea si mai amara. Nu mai avea acum speranta unei revederi cu Elencuta cum s-ar fi mai aratat el inaintea aceleia care fusese nenorocita din pricina lui?...
Uneori, cand desngdejdea il chinuia mai cumplit, ii venea sa rupa legatura dela rana, sa-si infiga degetele în urma glontului si sa-si dea suflarea din urma a unei vieti blestemate...
Ce avea el de ispășit in viata? Parintii lui ca si el, traiau in frica lui Dumnezeu, facand milostenii, ajutând pe cei scapatati.. In neamul lui nu se pomenea sa fi fost vreunul hain ori facator de rele... Ce napaste purta el pe cap? De cate ori voise sa faca binele, intotdeauna sfortarile lui fusesera infrante de puterea raului... Incepu sa creada intro fatalitate infernala, care nu ingadue pe lume un suflet iubitor de bine.
Cum putea Dumnezeu sa lase pe cel rau sa înfrângă cel bun, cel fara de legea sa sdrobeasca pe cel drept credincios... Dar scris este, ca tainele Domnului nu le poate pricepe cel ce vinovat se face in ochii Lui, cel ce cauta sa-I patrunda voile.
Dinu, cum spunea și el, nu prea se ingrijea de ce o sa fie, in mintea lui gandurile n-aveau un câmp de lupta indelungata.
El intrase in miscarea revolutionara pentru o singura idee: desrobirea tiganilor.
Si acum, când vazu ca noul guvern nu se preocupa de aceasta chestiune, cum nu se prea ocupa si de celelalte, în afara de chestiunile personale, nu mai se ingrijea catusi de putin de cele ce se faceau la Palat.
In vremea aceasta, spectacolul Revolutiei democratice continua sa atraga admiratia iubitorilor de ciudatenii. Acum lua parte la reprezentatie aproape intreaga populație a Bucurestilor gustul demagogismului incepuse treptat, treptat, sa patrunda in masse, raspandit mereu de majoritatea celor pusi la carma tarii.
Prin mahala, pe uliti, prin localuri, prin gradini, pretutindeni, rasunau vorbele pompoase, umflate si goale: toata mandria democratismului demagogic pe care titanica munca a unui Gavaletti, Rateanu si Saculici, isbutise sa-l impamânteneasca in tara acelora cari erau deprinsi din batrani sa vorbeasca mai intotdeuana prin fapte.
Incepu sa se intinda cu o repeziciune inspaimantatoare dragostea de aparente lustruite, superficialitatea, cu tot cortegiul ei de pretentii ridcole la omnistiii ta si omnipotenta.
Vedeai mahalagii, ca sa inteleaga o boaba proclamand drepturile omului, autoritatea suprema a poporului, libertea, egalitatea slavind Constitutia si noul guvern, toate in niște termeni cari nu-si gaseau potriva in ridicol, decat in înțelesul pe care oratorul respectiv îl dadea acestor imitatii democratice.
Seara de 27 Iunie, gasi Bucurestiul intro liniste mormantala, care parea si mai adanca, dupa larma zilelor de mai inainte.
Fuga guvernului, svonul despre apropierea ostilor imparatesti, infiintarea Caimacamiei, toate vestile contradictorii care se raspandisera in oras, aruncase grija in sufletul multimei si-i taiase pofta de orice manifestatie.
Negustorimea astepta, fără sa stie ce hotarire sa ia, prin mahalale incepuse sa prinda ideea de a se da de partea boerilor Basma si Pirosca faceau chiar oarecare propaganda in sensul acesta, dar cu multa fereala, temandu-se de vreo noua schimbare in starea lucrurilor.
Si cand Dinu aducea prietenuluiau toate aceste stiri, Radu nu se mai mira catusi de putin.
- Era firesc, zicea el, ca la cea mai usoara batae a vreunui vant puternic, poporul sa-si schimbe gandul. Revolutia, cu tot programul ei de reforme si de randueli, nefiind rasarita din sanul poporului si nefiind nici macar pe jumatate inteleasa, nestatornicia lui putea sa fie prevazuta.
- Dar noi, zise Dinu la o vreme, ce trebue sa facem acum? Ce parte trebue sa luam?
- Nici o parte, raspunse Radu sau, mai bine zis, partea omului cu judecata cumpanita: vom sta d-oparte si vom privi cu raceala la toate.
Trecura cateva minute, in care cei doi tineri taceau, dindu-se fiecare pentru el. Deodata, Dinu tresari:
- Am uitat sa-ti spun, zise el... Adineaori, cand veneam spre casa, mi s-a parut ca zaresc pe ulita Selarilor, statură unui om pe care-l credeam departe... Nu stiu daca nu ma vor fi inselat ochii, dar mi s-a parut chiar Capitan Costache.
- Capitan Costache? zise Radu ramanand inmarmurit.
- Da, asa mi s-a parut... am sa cercetez maine, daca vrei...
- Sa cercetezi, sa te asiguri bine, zise Radu repede. Si daca o fi adevarat sa stii ca ma duc la el...
- La el? De ce? Ce ai sa-i mai spui?
- Stiu eu ce sa-i spun, zise Radu. Am sa-i cer socoteala de multele nelegiuiri, pe care le-a savarsit cand era Capitan Costache, spaima Bucurestenilor.
Rana i se inchisese si daca mai sta in casa, o facea numai pentru ca-l oprise doctorul de a esi, încă vreo cateva zile.
- Chiar maine o sa ma duc la el acasa pe Podul de Pamânt, zise Radu. Trebue să-l gasesc și...
- Ba sa faci bine sa nu te misci din casa nici maine, poimaine, cel putin... Asa a zis doftorul.
Pe Capitan Costache tot ai sa-l gasesti, daca o fi el adevarat in Bucuresti mai intai insa ai rabdare, pana ma voiu incredinta ca nu m-am inselat.
Daca o fi fost altcineva, iar Capitan Costache o fi tot acolo, la marginea tarii, alaturi de ocrotitorulau Villara?...
Radu simtea ca desamagirea aceasta l-ar fi imbolnavit din nou, atat de multe sperante isi faurise in cateva clipe...
- Si ce ai spui tu, daca te vei duce la Capittan Cotache? il intreba Dinu fara veste, intrerupandu-i firul gândurilor.
Asa este, ce-o să-i spuna? La lucrul asta nu se gândise lamurit.
Am sa-i vorbesc despre rapirea Elencutei si voi spune ca eu am fost logodnicul ei. Il voi intreba daca s-a cununat cu ea, dupa cum se auzise prin lume...
Alte intrebari si lamuriri vor veni singure, din vorbti...
Si, daca n-o vre sa-ti dea nici lamurire? adause Dinu.
- Il voi sill! raspunse Radu cu hotarire.
Toata noaptea Radu o petrecu in ganduri.
Daca într-adevăr Capitan Costache s-o fi intors in Bucuresti, atunci va putea in sfarsit sa capete cheia acelei enigme, care îl chinuise atata amar de vremi.
Va sti in sfarsit, prin ce imprejurari Elencuta si-a inmormântat tineretea in giulgiul negru al calugariei.
A doua zi, i se paru un veac pana la intoarcerea prietenului sau, care se dusese in oras sa cerceteze.
Dinu intra ca o furtuna.
- Ai sa te crucesti cand vei auzi ce e in oras! zise el gafaind. Nici nu ti-ai putea inchipui...
Adevarata urgie...
- Dar ce este omule? Spune odata.
- Caimacamia a pus iar pe Capitan Costache in slujba de mai inainte... Si, ce a fost odata nu era nimic pe lângă ce este acum... El tae si spanzura. Bate lumea, arestueste in toate partile...
Radu ramase inmarmurit si tot nu-i venea sa se increaza urechilor... Simti cum sangele începe sa fiarba, in vapaia unei furii ne mai cunoscute... Cateva clipe nu putu sa rosteasca nici un cuvant.
- Va sa zica, nu s-a multumit cu jafurile de pana acum; nu i s-a saturat sufletul de cate nenorociri a adus? Vrea să-și urmeze sirul nemerniciilor?...
- Ba inca sa-l desavarseasca! intrerupse Dinu. L-am vazut chiar eu croind cu biciul pe doi nenorociti, stiuti ca au luat parte la Revolutie, l-am auzit racnind in gura mare la cafeneaua lui Manole.
- Sa-mi impletesc biciul cu piele de Roman si seaua calului, am sa vopsesc cu sange dearvunar! Atunci sa sa stie toti ce pate libertatea aia, cand se incearca să-și bage nasul pe aici!
- Si o sa ingadue lumea din nou pe fiara asta? zise Radu fierband de indignare.
Nu se poate. Trebue sa incepem o miscare impotriva lui...Cainele trebue pedepsit...
Sa mergem in oras sa trezim lumea... Si chiar daca nu m-ar asculta nimeni, ma duc eu singur sa sugrum pe ticalos...
- Ce vorbesti? zise Dinu. Dar n-ai sa poti zice nici o vorbă macar, ca ai sa fii trantit intrun beciu si bătut pana la moarte...
Numai sa te vada si e destul... Te cunoaste el, n-ai grija.
Ori ce-o fi, adaose Radu, ori ce s-o intampla! Trebuie sa ne facem datoria... Trebue!
Pana a doua zi, Dinu nu mai avu curajul sa iasa in oras. Se multumi sa impartaseasca prietnului sau stirile pe care tocmai le aflase de dimineata.
Radu il asculta acum numai pe jumatate, prima pornire oarbă, instinctiva,trecuse. Gandurile lui erau impartite. Sa se mai duca la Capitan Costache? Sa mai incerce prin cunostintele lui sa inceapa o propaganda impotriva sbirului? Lucrand insa impotriva tistului, lucra impotriva Caimacamiei si prin urmare facea jocul guvernului revolutionar si nu voia cu nici un chip sa mai dea vreun ajutor, acelui grup de oameni intre care nu mai vedea nici un suflet curat, nici chiar pe al lui Eliade.
Si, gandul ca ar face iar jocul ambitiosilor, ca din nou cel eau va infrange pe cel bun, ii revenea cu mai mare tarie.
Se temea de fatalitatea acea in care incepuse sa creada și care ii parea ca l-a prigonit intotdeauna.
Totusi, se gandi el, ce ar fi sa mai incerc odata?
Si, la urma urmei, ori cum ar di, trebue sa-mi fac datoria. Am intrat in miscare sa lupt impotriva lui Capitan Costache. Am luptat cat am putut, a fost rasturnat. Acum s-a intors... Datoria mea nu s-a sfarsit, pana cand el nu va cadea pentru totdeauna...
Chiar de a doua zi, umbland cu cea mai mare fereala, cei doi tineri incepura o vie propaganda impotriva Caimacamiei care adusese cu ea domnia lui Capitan Costache, demonul teroarei.
Mare parte dintre negustori insa, stiindu-le de mai 'nainte cu membrii guvernului revolutionar, i-asculta rece, neincrezatori, sau chiar ripostandu-le si apostrofand cu vehementa pe acei oameni, in care poporul ii pusese toata nadejdea si cari au fugit si l-au lăsat la voia intamplarei.
Guvernul, prin nechibzuita lui fapta, se discreditase cu desavarsire in ochii celei mai insemnate parti din populația Capitalei.
Radu, insa, vorbi cu atata caldura, ara In colori atat de vii grozavia perspectivei pe care o deschidea revenirea lui Capitan Costache, incat in citeva ceasuri atrasese de partea lui un numar destul de mare, pentru a incepe o actiune.
Dupa amiaza cand se afla in pravalia unui caldarar si incepu sa aducă vorba despre schimbarea lucrurilor dela carma tarii, negustorul, care-l cunostea mai din-nainte, ii sopti la ureche ca Rateanu e acolo, intro camera din fund.
Cei doi tineri ramasera incremeniti.
- Cum, Rateanu e in Bucuresti? intreba Dinu.
- Da, s-a intors astazi dela Focșani si are de gand sa porneasca lumea impotriva boerilor dela Palat. Vreti sa vedeti.
Caldararul ii duse într-o camera dosnica, unde gasira pe Ratenau, singur, la o masa scriind.
Cand vazu pe cei doi vechi tovarasi de lupta, ramase un moment zapacit. Stia ca tinerii acestia luptasera cu multa energie pentru izbanda miscarei, dar mai stia ca i-a stat impotriva, pe ulita Filaretului.
Totusi, afecta o mare bucurie, intinse bratele si cu lacrimi in ochi, ii imbratisa pe amandoi.
- Inchipuiti-va, dragii mei, ca am fost trimes de guvernul nostru la Focsani, ca sa vad daca Rusii au intrat in oras cu adevarat. Cand colo, nimic, svonuri false...
N-a intrat nici picior de rus si guvernul s-a retras din Bucuresti.. Cam rau, dar ce sa-i faci? Eliade a plecat cel dintai. Reactia s-a folosit de gresala noastră si ai vazut ce napaste a cazut iar pe bietul popor? Trebue sa rasculam poporul si sa le daramam cuibul... Am scris lui Gavaletti sa vie cu ceilalti iaras... Imi pare bine sa va întâlnesc...voi ce faceti?
- Cautam sa rasculam poporul impotriva lui Capitan Costache, raspunse Radu.
- Prea bine, prea bine, dragii mei! Asa trebue sa faca junii români. Dar, nu impotriva lui Capitan Costache, ci și contra reactiunei, care vrea sa sugrume miscarea cea mai frumoasa, pe care a facut-o vreodata poporul roman.
Ah! Revolutia! Libertatea! Constitutia!...
Dar acum trebue sa ne punem pe lucru, sa incepem agitatia...
- Am inceput-o, raspunse Radu semnificativ.
- Prea bine! O sa ne fie mai ușor trebuie sa pornim poporul numai de cât, suntem trei, sa plecam in trei pana cand veti auzi sunand clopotele bisericilor, sa veniti cu poporul spre Palat.
Eu am de expediat scrisorile de fata...
La munca deci si patria vă va fi recunoscatoare!...
Cei doi tineri plecara împreună dar in ulita se oprira nedumiriti. Radu sovaea. Sa-si urmeze propaganda, sau nu; Se gandi, apoi lua o hotarire energica.
- Nu, nu mai vreau sa le fac jocul.
- Mai bine ma lipsesc de tot. Haide acasa!
Dinu il urma.
Spre seara vazand multimea mergand galagioasa spre palat, au esit si ei si au privit.
Aceeasi multime pe care o vazuse la 11 Iunie saltand de bucurie si care cu cateva zile inainte blestema guvernul revolutionar, aceleasi manifestări, aceleasi strigate de:
- Traiasca libertatea si Constitutia! Jos strigoii!...
Rasturnarea Caimacamiei s-a facut fara nici o piedica, intru cat acestia se facusera nevazuti. Ramanea de câștigat ostirea, ai carei comandanti, Odobescu si Solomon, parea ca vor sa se impotriveasca.
Se inlatura insa repede si aceasta peidica aparea, fără ca sa se atinga un fir de par din capul vreunuia dintre cei doi sefi.
Venind incet spre casa, rezemat de bratul amicului sau, Radu se gandea la ignoranta si nestatornicia acelui popor pe care-l puteai castiga cu doua vorbe goale puteai pierde la vreme de grea cumpana...
Am inceput sa nu mai pricep nimic, zise Dinu, deodata... Credeam, ca si tine, ca intre Odobescu, Gavaletti si Rateanu a fost in totdeauna o intelegere, dar astazi par-ca imi vine sa ma indoesc, dupa cele ce am vazut...
- Si ce lucru te-a facut sa te indoesti? intreba Radu.
- Cele petrecute la cazarma. De ce, cand Rateanu venea cu poporul, Odobescu a cautat sa se impotriveasca, ba chiar sa ameninte cu tunurile?
- Ei, Dinule, raspunse Radu. Tocmai aci se vede dibacia omului viclean. Nu cumva te astepta ca îndată ce-o sosi multimea la cazarma, Odobescua sa se sarute cu Rateanu in fata obstei?... Astea-s lucruri bine chibzuite... A fost arestat Odobescu? I s-a facut ceva?
- Poate ca de acum inainte o sa i se faca...
- Fii încredințat ca nu i se va face nimic, cata vrun Gavaletti ori un Ratenau va fi mana dreapta a guvernului.
Noua biruinta ia din nou multimea. De data asta insa, se manifesta in popor o tendința catre violenta. Se facura cateva manifestatii ostile câteva case boeresti, precum si casa lui Capitan Costache,, fura devastate.
In doua zile, viata bucurestenilor insa deveni iar aceia pe care o dusesera sub guvernul revolutionar. Aceeasi ravarsare de tirade, acelasi potop de vorbe goale aceleasi receptiuni si defilari.
Caiamacaia fusese un vis urit, o vedenie efemera, guvernul revolutionar parea ca s-a statornicit pe temelii eterne.
Cand pe rand se intoarsera in Capitala conducatorii. Pareau toti hotarati sa lucreze senos, sa aplice reformele Revolutiei, cel putin asa se svonea.
Eliade redevenise omul de mai nainte, modest, cumpătat si apărător orbirea trecuse si maestrul, ratacit o clipa, isi propunea sa continue opera de regenerare a României.
Schimbarea aceasta insa nu placea veementelor violente din guvern... Amicii lui Gavaletti si ai lui Rateanu, vedeau în aceasta o perspectiva foarte puțin prielnica planurilor ambitioase. Daca Eliade redevenea omul staruitor, neobosit de mai 'nainte, puterea lor avea sa scada mult, pe masura ce a lui avea sa se intareasca.
Si atunci, incepura intrigile ascunse, atacurile care aveau sa stanjeneaa toate intentiile bune, Eliade era invinovati ca discreditase intregul guvern, prin hotarirea lui de a se retrage din Bucuresti, la vestea întrării rusilor. Era socotita ca peaza cea rea a Revolutiei, tratat de egoist, barfit, defaimat pe toate cararile.
In deosebi, Gavaletti circula cu Saculici, care ajunsese un stalp al situatiei, nu mai gaseau nici o margine in violenta atacurilor lor fatise.
Intr-o zi, cand Dinu se intorcea acasa, se intalni aproape de poarta cu guralivul sau vecin si acesta il tinu cu sila aproape un sfert de ora, in ulita, innecandu-l intrun potop de cuvinte si de ocari la adresa lui Eliade.
Dinu, care nu era pe fata certat cu Saculici, il intrebase, in treacat, ca de obicei:
- Ce mai faci.
- Ce sa fac, mon cher, ce sa fac! Imi blestem ziua când mi-am pus in cap sa dau mana de ajutor misxarii de liberare a popolului, alaturi de un ambitios vulgar cum e Eliade...
- Eliade ambitios?
- Da, mon cher ami, un ambitios ordinaire... Nu mai avem o zi senina, din pricina lui. Ne pune bete in roate la cele mai mici lucruri... Vrea sa fie el si numai el, in toate. Și daca ar fi ceva de capul lui, du-te vino, dar asa..ma mir ca a putut sa-si castige in fata popolului un nume pe care nu-l merita... chiar astazi am avut o cearta, o noua cearta din pricina lui. Saculici se opri o clipa sa mai respire, apoi continua cu un ton mai confidential:
- Si pe langa toate celelalte, noi stim positiv, el umbra' pe sub mâna cu ciocoii... Mi-a spus asta insusi Gavaletti si un Gavaletti stie ce spune...
Dinu nu se mai putu stapani.
- Ambitiosi, pretentiosi si necinstiti in lauda, nu Eliade, zise tanarul, tremurând de indignare, ci voi care-i faceti zile amare, Gavaletti al tau, si Rateanu, si tu si toti. Ma mir ca nu va trasneste Dumnezeu pentru netrebnici i le voastre...
Si fara sa mai astepte vr-un raspuns din partea lui Saculici, care ramasese incremenit, Dinu intra in curtea casei, trantind poarta cu violenta.
Când Radu auzi din gura prietenului sau cele ce se petrecuse, il a in brate si sarutându-l de bucurie, strigă de mai multe ori:
- Bravo, Dinule! Bravo! Asa le trebue! Sa le spui verde-n obraz...
- Ce obraz? riposra Dinu necajit. Nu mai au nici un obraz... Nu-i vezi ce fac!
Certele numeroase care se iscau zilnic intre membrii guvernului, nu ajunsera insa lamurit pana la urechea poporului. Ei credeau ca sunt la putere numai cei cari li vor binele, si în asteptarea zilei in care avea sa pipae acest bine, isi slavea mântuitorul.
Cu toate intrigile celor doi, Eliade nu numai ca nu-si perduse reputatia in fata poporului, dar îi intregi ceeace se stirbise dintrinsa in vremea orbirei lui.
In popor rasunau cantece prin care se slavea numele marelui dascal, la tara se auzeau prin campiile aurite si prin codrii umbrosi, versuri populare, cântate de tarani, cari le auzisa din gura lautarilor:
Frunze verde foi de brad
Hai vere la Iliad
Ca el ne-a scapat de Iad.
Frunza verde liliac
La poartei la Iliad s-a ridicat baiarac;
Boerii s-au speriat
Cocoanele au ofticat..
Iar copiii de pe la scoli, in jocurile lor, se foloseau de ghicitori ca acestea, in care se afla numele lui Eliade:
E simplu inceputu-mi, pronume personal;
Teribil e sfarsitul, locasul infernal;
Dar totul impreuna forma omul cel mare
Ce-a trezit Romania, la slava ei cea mare
Toate aceste ajungeau la urechile vrasmasilor sai din guvern si furia lor crestea, atacurile lor se faceau tot mai nesocotit si, daca intrigile de sus nu se simteau inca in popol ele se resimteau in activitatea guvernului. Numeroasele comisii alcatuite pentru aplicarea diferitelor reforme, nu ajunsera la nici un rezultat folositor pentru tara.
Starea aceasta de lucruri, sterlitatea noului guvern parea ca are sa continue de-a-pururi...
Poporul, in numele caruia venise acest guvern la carma, nu se gandea sa-l controleze, sa-si exerciteze puterea pe care si-o proclama in emfasa tiradelor.
Dupa jumatatea lui Iulie, insa, o mare fierbere incepu sa domneasca printre populatia Bucurestiului. Gavaletti vesti ca Suleiman-Pasa, trimisul Sultanului, avea sa soseasca în tara cu ordine din partea innaltului stapan al sau. Guvernul era in mare zapaceala.
Ce atitudine trebuiaa ia un guvern revolutionar in fata trimisului Portii? Partasii lui Eliade sustineau atitudinea pașnică si cuviincios, partida adversara voia sa intampine pe Suleiman cu aroganta, sa trateze cu el ca dela egal la egal daca turcul s-a supara, Romanii sa nu se dea inapoi delaun pas.
Acesta era visul de revolutionar a-outrance, al celor doi luatori de pe baricadele Parisului, adoratorii comunismului și ai republicei universale.
Partea cea dintai isbuti sa aibe majoritatea, hotari insa o consfatuire cu poporul.
Spre acest scop, se ridicara noi tribune pe ulita Filtului, și poporul fu chemat acolo spre consultare.
Zile intregi de-a randul, se perindara la tribunal deosebiti oratori, care de care mai aprins si mai violent si mai patriot in cuvant.
Fiecare orator îsi exprima parerile sale si cauta sa le impue poporului, sub cuvant ca se sfatueste cu el.
Seara, aceste consfatuire se continuau in sala Obstestii Adunarii dela Mitropolie.
Acolo, intre peretii incaperilor joase, se grmadeau unii peste altii oamenii cei mai suspecti, alaturi de negustorii în frunte cu prelati si invatatori, slujbasi ai guvernului si mahalagii de pe la bariera Vergului sau de pe la Mandricu.
Fracuri alaturi de mintene, giubele preotesti, alaturi de spentere si de zeghii taranesti caci cu prilejul acesta, fusesera trimise de prin judete numeroase deputatiuni de tarani.
Se vestise ca Soliman a trecut Dunarea pe la Giurgiu și vine cu mare graba spre Bucuresti.
Din toata zarva consfatuirilor, tot hotarirea care capatase majoritatea in guvern, avea sa fie cea definitiva.
Guvernul si poporul vor esi inaintea lui Soliman, primindu-l cu blandete si supunere, asa cum trebue sa fie primit trimisul unui suveran.
Partida lui Gavaletti îi innabusea ciuda, vazandu-se înfranta, dar, cu dibacia bizantina a omului care vrea sa traga folos din ori ce imprejurare, sefii acestei partide imbratisara cu un mare entusiasm aparent, aceasta parere protivnic si Gavaletti, urcandu-se la tribuna, arata cum trebue sa fie alaiul primirei.
- Vom esi inaintea lui Soliman, cu mic si mare, guvern si popor, preotii nostri, imbracati in sfintele odajdii, Evanghelia in mana, vor merge inainte, avand in capul lor pe Prea Sfintia Sa, parintele Mitropolit...
Parintele Mitropolit e bolnav si nu poate s-a vie!
La care Gavaletti raspunse
- Vom lua pe Prea Sfintia Sa pe umerii noștri, vom duce cu noi, inaintea vrasmasilor, caci scris este unde turma acolo trebue sa fie si pastorul, unde se afla popolul acolo si conducatorii.
Ultimele cuvinte ale demagogului se pierdura intrun vuet de strigate: auditorii bateau din maini si din picioare și strigau bravo, iar cativa, entusiasmati mai din vreme, apucara pe orator si incepa sa-l sarute pe intrecute.
In toiul acestei manifestatii, insa, un glas de stentor, care parea ca ese din fundul unui boloboc inchis, rasuna in sala si cerand sa i se faca loc. Era un nazdravan lung cat sapte zile de post, gros, cu ochii injectati, cu fata de culoarea vinului profiriu, imbracat ca macelarii. El îsi facea loc prin multimmea inghesuita in sala, strigand in dreapta si in stanga:
-Faceti-mi loc, fratilor! faceti-mi loc, ca am treaba la tribuna.
Multimea, infricosata, se grabi sa facă loc. Cateva glasuri de protestare se auzira ici si colo cateva rasete..
- E beat!
- Petre Sarbu, măcelar!
Dar Gavaletti, prinzand insemnatatea momentului, striga de langa tribuna, unde se afla:
- Lasati-l fratilor sa vorbeasca. E un cetatean care vrea sa ne dea poate vre-un sfat si trebue sa-l ascultam, cad glasul popolului e glasul lui D-zeu.
Multimea facu, iar macelarul, plin de sange pe haine urmat de un cimpoier, isbuti sa ajunga la tribuna.
Clatinându-se, se urca pe tribuna, apoi dupa ce-si sterse mustatile stufoase, voi sa inceapa, dar aruncându-si ochii în dreapta lui, jos, langa trepte, vazu pe cimpoer care statea sfios, cu instrumentul la subtioara.
Treci la spatele meu, ma'! porunci oratorul.
Apoi dupa ce se mai clătina si-si mai sterse musatile de citeva ori, se adresa cu violenta adunarii:
- Fratilor! Am auzit cu totii c-o sa vie turcul p-aicea... Voi vreți sa-i iesiti inainte cu popi si cu vanghelii, ca la alta aia... Nu asa, fratilor! Eu stiu cum e turcu! De cand eram mic am avut de lucru cu el... Nu cu cruci si patrafire sa-l intampinam, ci cu asta!..
rostind cuvantul din urma, scoase din brau cutitul mânjit de sange, il invarti de cateva ori in mana si adaose:
- Sint destui barbati p-aicea... Putem să-i primim cuna se cade... si vom lupta cu totii pana ce vor trece turcii cu armasarii lor peste noi!...
Ultimele cuvinte rostite cu o energie salbtica, intrerupte numai de un sughit, fura acoperite de strigatele multimei care le aplauda cu frenezie.
Macelarul esi, urmat de cimpoer sau: mare parte multimea adunata il intovarasi pana acasa, cu urale si cantece.
Radu, care se afla in sala, esise dupa acea multime dimpreund cu prietenul sau, scarbit de toate cate vazuse...
- Nu mi-as fi inchipuit vreodata, zise el pe drum, a o s-ajunga intrun astfel de hal, sala asta pe care parintii noștri o priveau ca pe o biserica...
Apoi, dupd cateva momente:
- Ai vazut cat de repede s-a schimbat la fata Gavaletti? Pana eri, trasnea si fulgera impotriva turcilor, spunea ca trebue sa-i primim cu armele in mai astazi...
A vazut ca n-are incotro! urma Radu. Da, ai vazut? setea de lustruiala, de stralucire desarta, in toate...
Preotii si evanghelii... steaguri... Ma mir ca n-a propus sa aduca si pe dascalu Gheorghe dela mitropolie, cadelnita!
Cu toata hotarirea luata, guvernul insa era ingrijat: bine inca nu cunostea intentiile lui Soliman, pana in ziua Iulie, cind acesta trimise ispravnicului de Vlasca scrisoarea, în care ii arata scopul intrarii lui in tara romaneasca. Atunci siguranta fu desavarsita pentru guvern, el continua cu același entusiasm sa primeasca numeroasele deputatiuni, cari veneau mereu din provincie, in miklocul aceloras ovatii din partea populatiei bucurestene, facand totdeodata pregatirile trebuincioase la primirea stralucitului Pasa.
In sfarsit Soliman sosi la marginea Bucurestilor.
CAPITOLUL IV
Duminica aceea de 8 August, a fost ziua in care revolutionara si-a atins apogeul...
In tot Bucurestiul, dela o margine la cealalta, era un delir de bucurie, bucuria unei zile de petrecere, a carei stralucire avea sa intrea a tot ce putuse sa vada vre-odata soarele, între zidurile cetatii lui Bucur Ciobanul.
Inca de dimineata, cea mai mare parte din populatia orasului, nenumarati locuitori de prin satele apropiate, deputatiunile trimise din toate judetele, se inghesuiau intro gloata imensa, din capatul Podului Mogosoaiei, pana in dumbrava Banesei, aliniindu-se de o parte si de alta a soselei pe care avea sa intre comisarul Padisahulu trecea incet, monotona, si lumea astepta mereu, in dogoarea soarelui de August... Multi venisera nemancati se facuse amiaza si soarele ardea, sudorile curgeau pe frunte, dar nimeni din acea mare de oameni, nu se gandea sa se intoarca in oras.
Din cand in cand se auzea cate un comentariu, cate o exclamatie de nerabdare... Unii se asezara jos, ca sa-si mai odihneasca trupul ostenit de atata sedere in picioare, mereu cu ochii tintiti pe fasia albicioasa a soselei, care se perdea în fundul albastrui al zarei...
Toata ostirea Bucurestiului, imbracata de parada, cu garda nationala in frunte, era insiruita dealungul soselei și Podului Mogosoaei pana la Palat.
Jn spatele acestor siruri de ostiri, se ingramadea multimea in haine de sarbatoare, o inpestritare de costume, carora fracurile negre ale citorva boeri si ale membrilor guvernului asezati in fata, păreau ca vrea sa le impuna o poleiala de civilizatie.
De ce venea Pasa? Ce avea sa facă el in Bucuresti? Iata intrebarile care framantau toata aceasta multime de oameni cu fetele și cu vesmintele de parada.
Desi guvernul explicase in numeroasele consfatuiri cu poporul scopul venirii lui Soliman, totusi întrebările serepetau si convingere temeinica mai la nimeni nu se intilnea.
Unii-si dedeau cu ideia ca Pasa vine sa domneasca in locul lui Bibescu, altii sustineau cu tarie ca Sultanul, uimit de maretia faptelor savarsite in ultimele luni de poporul roman, trimitea pe Solimar, ca sa intareasca domn pe Eliad spre a indeplini fagaduelile revolutiuniiar, iar altii, cari ascultasera mult vorbele pompoase ale demagogilor din guvern, spuneau ca trimisul Padisahulu vine sa proclame Republica Romana...
Dar, era curios modul cum acesti propagatori ai demagogismului intelegeau Republica.
Unii nu o pricepeau in nici un chip, iar altii si mai rau.
Iaca, de pilda, ce auzi Radu intrun cerc de amici ai guvernulin in mijlocul carora cazusera ratacind prin multime, alaturi de Dinu.
Se vorbea, fireste, de scopul venirei lui Soliman. Un tanar mai maruntel, cu mustata balana, dădea lamuriri la cîțiva mahalagii.
Tanarul vorbea pe un ton misterios, ca un om care divulga o taina adinca, uitindu-se din cind in cind imprejur, sa vaza daca nu-l spioneazd cineva.
- Ai nostri stiu toti... Pasa vine sa intregeasca sfanta Constitutie și sa proclame Republica...
- Republica? intrerupse un mahalagiu de pe la sfantul Elefterie. Ce-i asta, frate? Ca eu auz pe alde nepotu Gheotii, Gheorghe, feciorul jupanesei Mitana, sora-mea, care a tinut pe...
- Ei, ce auzi la nepotul dumnitale? intreba tanarul.
- L-auz vorbind de Republica ala, de cind am facut Revolutia... Da-ce este Republica, nu prea stie nici el bine...
- Da, da, repeta ceilalti in cor, ce e Republica? Ce sa fie, raspunse tingrul, cam zabovind in vorba, intarirea Constitutiei d-acuma, dar cu oare care schimbari...
- Si ce schimbari?
- Schimbări, schimbări... Adica o sa pue reforme mari. De pilda, impartirea averilor deopotriva la cei scapatati, impartirea pamanturilor... Stii ca ar fi bine, vere Matache, zise unul catre vecinul sau, scarpinindu-se in ceafa. Ce-ai zice sa avem si noi averile lui conu Ghica....
- Apoi de cind auzim cintecu acessta! raspunse vecinul.
- Dar cine o sa fie Domn, atunci? intreba un altul.
Tarul se codi o clipa, si apoi raspunse cu acelas ton misterios si cu mare siguranta.
Poate Gavaletti ori Rateanu... Cine iubeste mai mult ca ei poporul.
Radu se intoarse fara voie si se uita tinta in ochii tanarului. Acesta pleca privirea, apoi, soptind ceva celor imprejurul sau, se strecura binisor in multime...
O galagie grozava se facu deodata imprejurul lor. Multimea incepu s-a se inghesue si mai mult. Din mii de guri se auzea strigatul:
- Vine!... Vine!...
In adevar, pe soseaua prafuita se zarea un cortegiu stralucitor, care se apropia repede.
In cateva minute Soliman fu la catul Podului Mogosoaiei.
Pasa, investmantat in haine de parada, venea in trasura de gala a guvernului, urmat de suita sa fie escortat de doua sute de calareti turci, imbracati in uniforme sclipitoare.
Multimea aclama cortegiul, intr-un entusiazm delirant.
La marginea orasului, Soliman se opri sub arcul de triumf care fusese ridicat in onoarea lui. Aci guvernul il primi cu pompa obisnuita din stramosi.
Se oferi, innaltului personaj, paine si sare, apoi doua zeci patru de copii, in vestminte taranesti, ii oferira eleganta perna de matase, pe care se aflau cusute cu maestrie articolele Proclamatiei.
Pasa parea foarte multumit.
In lungul drumului, pina la Mitropolie, aceasta multumire sporea, la fiecare pas.
De o parte si de alta, strada era impodobita cu ramuri verzi, si dela ferestrele caselor tapetate cu covoare scumpe lumea arunca buchete de flori, manunchiuri si coroane de grau..
Multimea striga mereu:
- Traiasca Suleiman Pasa!
- Traiasca Sultanul!
- Traiasca Constitutia!
Iar spre desavarsirea acestei serbari pompoase, clopotele tuturor bisericilor îsi uneau glasurile lor profunde, cu acela al tunurilor, facute si ele partase la aceasta obsteasca bucurie...
Pasa-si ducea mereu mana la barba si apoi la frunte, după cum e obiceiul salarii in Orient, si zambea, rostind cu multumire:
- Peki! Peki! Peki!
La Palatul Domnesc, de sub Mitropolie, Soliman fu numit de Locotenenta Domneasca, de mitropolit si de toti ministrii.
Orasul continua sa fie insufletit toata ziua si pina noaptea tirziu.
In cele trei zile cit statu Soliman in Bucuresti, se dădu in onoarea lui reprezentatii de gala la Teatru, deputatiuni de tarani se presintara să-i multumeasca de cinstea pe care o facuse tarii, se dete serbari campenesti, cu iluminatii de artficii, foc bengal care incepusera sa intre atat de mult in gustul publicului.
Aceeasi multime numeroasa care-l intimpinase la venire, 'l petrecu si la plecare, pina la marginea orașului...
In urma lui veni sa cuprinda orasul, tristetea care urmeaza dupa orice placere.
Poporul Bucurestilor parea ca si-a sleit tot isvorul de entusiasm si interesul pe care 'l aratase afacerilor publice scazuse cu desavarsire...
Dupa doua zile, vazind ca nu urmeaza nici o schimbare în starea lucrurilor sociale, populatia intra intro nepasare adinca fata de guvern si de faptele lui.
Prin numirea Locotenentei Domnesti, de catre Soliman, puterea se redusese in miinile a trei: Nicolae, Golescu, Eliad si Tell... Aceaa schimbare fusese de natura sa intarite si mai mult furia tinerilor capetenii ale Revolutiei.
Furia aceasta era insa nevoita sa clocoteasca in taina, in sinul ministerului cel mult, dar fara sa poata gasi un sgiab pe care sa se scurga...
Trebuia ceva nou, ceva violent, acelor neastamparate elemente din guvern... Zilele treceau, fara sa aduca vreo surprindere.
Eliad staruia mereu sa inceapa aplicarea reformelor făgăduit tovarasilor din Locotenenta, ii dedeau tot sprijinul, dar miniștrii gaseau de cuviinta sa-i abata dela tinta principala făcându-i să se ocupe cu tot felul de nimicuri, menite să hrănească dragostea de aparențe...
Eliad, simțise de mult vrășmășia care o aveau tinerii din guvern împotriva lui, și lupta din răsputeri să-i aducă la îndreptare, dar ostenelile lui erau luate în rîs, sau acoperite de ocări fățișeși, maestrul iubitor de binele neamului său, este silit în fiecare zi să-și înăbușe durerea care ’i înneca sufletul, să înghită amărăciunea tuturor nemerniciilor făptuite împotriva binelui țării, căci spera, spera mereu că binele trebue sa birue...
La aceasta se gândea într-o zi, plimbându-se pe dinaintea casei sale, cînd văzu pe vechiul său elev favorit, Radu Crețescu, oprindu-se la poartă.
— O, dragul meu Radu! zise el ieșindu-i înnainte și strângându-i mâinile cu iubire. Credeam că și tu m-ai părăsit ca atîția alții... Nu mai mi-aduc aminte de cînd nu te-am văzut.
— Am iubit și voiu iubi întotdeauna, fără clintire, pe cel care mi-a dat lumina adevărată și pe care nu sînt vrednic să te privesc în față! răspunse tînărul. De mine nu trebue să te îndoești!
— Ah! de cîți credeam odată că n-o să mă îndoesc, și astăzi...
Intrară în casă, în cabinetul de lucru al maestrului.
O cameră mare, aproape patrată, cu o masă mare la fereastră, cu polițe pline de cărți vechi, de jurnale și de instrumente geometrice. Alături de masă, un pat mare, lângă peretele din fața ușei, o canapea de lemn, unde se așezară.
Maestrul începu să destăinuiască elevului său toate hărțuielile pe care le îndura din partea tinerilorneputința de a lucra, din această cauză, ceva folosi toata zavistia, pisma și ambiția toate patimile cari bântue cea mai mare carte dintre membrii guvernului...
— Imi blestem ceasul în care m-am hotărât să intru în mișcarea asta! zise Eliad cu amărăciune, după ce sfârși de povestit toate mizeriile pe care le îndura. Acum văz cît de înțelept vorbea bietul Bibescu!... Nici poporul nu era în stare să facă o revoluție, nici cei luminați să o conducă... Aceasta o știam și eu, o spusesem de atâtea ori, dar într-o zi am crezut că m-am înșelat și acum trebue să-mi plătesc amar greșeala.Teamă mi-e că țara o să plătească scump fapta noastră, și atunci, vom fi vrednici de urgia lui Dumnezeu, ca și de a poporului...
Găsind nemerit, Radu începu și el să-și desfoaie inima de povara care ’l apăsa de atîta vreme. Spuse maestrului cuma intrat în mișcare în urma unei nenorociri, prietenia lui cu Săculici, începutul bănuelilor și, în sfârșit, convingerea formată despre scopurile celor doi tineri din guvern.
I-arătă cum le-a urmărit mișcările de aproape, cum a gasit amestecul lor in tot ce a fost daunarator prestigiului in general si aceluia al Revolutiei in deosebi...
Cind Radu ajunse la inscenarea tradarii lui Odobescu, Eliade 'l intrerupse printr-un gest, ii lua mâinile si, apoi, sarutlindu-l pe frunte, ii zise:
- Te felicitez din suflet, dragul meu, ca ti-a daruit Dumnezeu priceperea aceasta și ma fericesc ca te-am avut elevul meu si ca asteptarile mele au fost intrecute... Asa este!...
Ochiul tau a vazut lucruri pe care eu nici nu le-am banuit. De-acum voiu sti sa lucrez altfel, ori voi demisiona din guvern. Numai de n-ar fi prea tarziu!
Apoi, da un moment de gandire:
- Acum inteleg staruinta pe care au pus-o in practica mascaradei de poimaine...
- Ce mascara? intreba Radu.
- Ce? N-ai auzit nimic de serbarea de poimaine?
- Nu, am trait zilele din urma intro singuratate desavarsita. Atât de mult ma scarbise cele ce vedeam, incat n-am mai vrut sa auz nici o vorba despre trebile politicesti...
- Ei, afla atunci ca poimaine vor fi arse cu mare alaiu, Arhondologia si Regulamentul Organic.
- Regulamentul Organic? Dar ce vor zice Rusii?
- Asta am spus-o si eu; când o ajunge vestea despre aceasta la urechile imparatului, rau poate sa iasă pentru tarusoara noastra! Dar, ce sa fac? Lupta mea a fost zadarnica. Mai nimeni n-a vrut sa ma asculte. Tinerii astia au un fel de vorba atat de lustruita incat robesc si pe cei mai cuminți oameni...
- Vorbele astea lustruite au sa ne pradeasca! zise Radu, aproape fara sa-si dea seama.
- Bine ai grait!... dar poate s-o indura Dumnezeu si ne va feri de rau...
Dar, ia sa mai lasam o clipa lucrurile astea nefacute, spune-mi ce ai mai facut? De ce esti asa slab si ofilit?
Radu ofta greu si cateva clipe sovi sa spuna suferintele lui intime...
Dar la urma se hotara si incepu sa destăinuiască părintelui sau sufletesc, toate cite indurase de aproape sase luni de zile amare.
Si povesti iubirea lui pentru Elencuta, intamplarea cu Geamala, mutarea lui dela jupan Tudose si in sfarsit rapirea ficei acestuia, de către Capitan Costache...
Când tanarul ajunse cu povestirea aci, Eliade se sculă deodata si indignat, zise tanarului:
- Rapita de Capitan Costache? Si tu sa nu-mi spui nimic pina astazi...
- N-am indrasnit! murmura tanarul, sfios...
- N-ai indrasnit?... N-ai indrasnit sa vii la mine!... asta n-am si ti-o ert niciodata Cretescule... Si ce-ai facut pe urma?
- Te-ai plins?
- Da, m-am plins la Agie, si mi s-a raspuns ca e cu neputinta un astfel de fapt din partea lui Capitan Costache...
- Si atat?
- Am cautat-o eu in urma, singur cu un prieten al meu... Dar de geaba....N-am putut s-o mai vaz niciodata.
Mai de-unazi doar, am aflat ca ea e la o manastire.
Eliade se plimba prin casa, cu pasii mari, inginand in ciuda
- Auzi! sa nu vii la mine!... sa te duci la Agie... In gura lupului! Dar bine, zise el deodata, oprindu-se in fata tanarului, daca mi-ai fi spus mie, m-as fi dus la Voda Bibescu si l-aș fi silit sa pedepseasca pe mizerabil...
Radu tacea, ascultind umilit, nestiind ce sa mai zica..
- Si te-ai intalnit vr-o datA cu Capitan Costache? L-ai intrebat ceva?
- Nici odata!... Am cautat sa-l intalnesc sa-l intreb, dar mi-a fost cu neputinta. Intaia oara cand am fost cu el, am cazut ranit...
- Cand a fost asta?
-...In ziua de l Iunie, pe ulita Selarilor...
- Tu ai fost tarul ranit?
- Eu!
- Si nici asta nu mi-ai spus-o pana acum.
Atunci Radu se hotara. Incepu sa spuna maestrului cum l astepta sa vie dela Craiova, ca pe un Dumnezeu, impresia ce-i facuse cand venise sa-l vaza purtarea putin potrivita; un om intelept: garda, manta alba...
Eliade reamintindu-si, isi pleca fruntea cu obida și murmura
- Asa e, asa e! Am pacatuit! Am fost orbit...sunt si eu!
Treptat, treptat, Radu desvalui maestrului toate tainele vietii sale, toate indoelile si toate deceptiile sale.
Cand Eliade auzi, pana la sfarsit, spovedania elevului sau, isi lasa fruntea pe mana, afundandu-se in noianul gandurilor.
- Daca ai sta sa patrunzi mai bine misterul destinației noastre, zise el dupa cateva momente de tacere, îți vine sa crezi ca santem pe lumea asta numai niste unelte ale raului, iar cei care ar voi sa le abata de la ursita aceasta, șanț osândiți sa indure cele mai grele neajunsuri. S-ar parea ca intotdeauna Satana stie sa infranga vointa lui Dumnezeu, ca intotdeauna sufletul bun e sortit sa fie infrant de cel rau.
Vezi, adevarul asta pare ca se invedereaza in cele mai mici lucruri, in cele mai neinsemnate, in aparenta.
Radu tacea, ascultand cu evlavie, cuvintele maestrului sau... Acesta continua:
Dar tocmai aci se vede omul cu sufletul ales... Viteazul adevarat in lupta se vede si, sufletul tare, in nenorocire... E cu neputinta ca raul sa birue pana la sfarsit... Dumnezeu poate sa ingadue aceasta.. Binele trebue sa birue odata, altminteri de ce am mai fi?
Fireste, multe greseli avem in fata cerului si amar trebue sa le ispasim, dar ertarea tot trebue sa vie, caci Dumnezeu e bun si nu lasg In durere sufletul vrednic de imparatia lui.
Apoi dupa o clipa de gandire:
- Si acum ce-ai sa faci? Intreba el pe Radu. N-ai de gand sa intri intr-un post?...
- Nu, nu vreau sa fiu slujbas al revolutionarilor.
Mai bine ma duc la Petreni, acasa, si-acolo voiu ingriji de ogorul parintesc, ca un muncitor modest, lefistul demagogilor nu vreau sa fiu... Innainte de a pleca, insa, am un gand...
Vreau sa vorbesc idata cu Capitan Costache.. sa-l intreb.
- Asta pot sa mijlocesc chiar eu, zise Eliade... Stiu unde e Capitan Costache si într-o zi, daca vrei mergem amandoi.
- Oh! iubite dascal! sopti tinarul, gata sa sarute miinile profesorului sau.
Vom lua lucrurile cu binisorul... li vom vorbi cu blandete, si chiar il vom ruga... Poate nu o sa fie un suflet atat de hain pe cat il crezi..
Si vom merge cat mai curand, in cea mai apropiata zi in care voi fi mai putin ocupat...
Radu pleca dela Eliade cu sufletul renascut... Tot mai avea ceva de sperat. Se duse de intalni pe Dinu si-i spuse tot ce vorbise cu genialul regenerator al Romanilor...Dinu impartasi pe deplin bucuria amicului.
aCnd Radu ii povesti insa despre hotarirea lui Eliade, de a se impotrivi in arderea Regulamentului Organic, Dinu zâmbi cu neincredere:
r- Cezi tu ca o sa poata face ceva impotriva nebunilor?. Oricat ar vrea el, arderea se va face si tara o sa plătească scump!...
Si profetia tanarului se inplini.
Peste trei zile Poporul se aduna la Palat si cerea cu staruinta sa i se dea Regulamentul si Arhondologia.
Guvernul, cu toate impotrivirile lui Eliade, in fata atitudinei provocatoare a tinerilor, nu putea sa faca altceva decat se supuna vointei populului.
Cartile fura luate cu pompa si duse in cintece funerare pina la Mitropolie, unde mitropolitul oficia slujba pogribanie. Apoi, rupte foaie cu foaie, in corul psalmodiilor funebre și aruncate in focul cel mare care fusese aprins mai dinainte.
Cand cele doua carti fura prefacute in cenusa, Mitropolitul, invesmantat in odajdiile sacre, cu carja in mana și cu mitra pe cap, rosti cuvintele de vesnica afurisenie:
- Afurisesc Regulamentul Organic si Arhondologia care au fost arse! Afurisesc pe toti cati ar mai vrea pe viitor sa se mai supue legiuitoriolr si datinilor lor.
Iar, imprejur, multimea ingenunchiatai si cu capul descoperit, asculta innalta anatemisare, patrunsa de toata solemnitatea religiosa a momentului, pina la sfarsit, cind o singura voce, imensa, pecetlui formula sacerdotului:
- Amin!
Radu si prietenul sau, pitulati in adapostul unui colt de zid, privisera tacuti, cu ochii plini de tristete.
- Eu cred ca am ghicit pentru ce s-a inscenat aceasta noua mascarada! zise Radu, cind multimea, in urale entusiaste, incepuse sa se risipeasca...
- De ce? intreba Dinu...
- Vezi tu era o liniste in tara pe care un duh neastamparat ca al lui Rateanu ori ca al lui Gavaletti, nu putea sa o indure, Domnia asta a Locotenentei, intarirea treptata a prestigei, nu putea sa fie pe placul unor oameni hraniti de ambitiuni...
Lor le trebue framantari, apa turbure in care sa pescuiasca.
Dupa fapta de astazi, trebue sa ne asteptam la intamplari grele, Rusia n-o sa lase nepedepsita aceasta manifestare dusmaneasca... Dintro zi intralta, sarmana tara se poate pomeni cu o ostire cazaceasca ravarsata asupra sa.
Cuvintele lui Radu erau zisa omului care pricepea gravitatea situatiei si prevedea urmarile care nu se puteau inlatura.
In oras, dupa bucuria sgomotoasa care domnise in ziua arderei Regulamentului, urmase o liniste grijuelnica, din ce in ce mai accentuata.
Era o temere nelamurita, temere de o apropiata si necunoscuta napasta care avea sa isbeasca intreaga tara.
Tot felul de oameni, prin cafenele si prin carciumi, discutau in modul cel mai contradictoriu, asupra svonurilor care se radeau zilnic si se bateau in cap unele pe altele. Gazetele tinerilor din guvern incepusera din nou sa atace cu violenta pe Rusi. Apologia, de un entusiasm fara frau, a manifestatiei dela Mitropolie, hranea toate aceste svonuri, spore au temerea aceia nelamurita, invaluind spiritele intro atmosfera greoaie, ursuza, in care nimeni nu indraznea s-a caute prognostigul zilei viitoare.
Starea aceasta a spiritelor dura pana la inceputul lunei Septembrie, cind, in sfarsit, vestea pe care toti o astepta nimeni n-o dorea, se rada in tot largul Capitalei, facand sa se stranga inimile de fiorii unei apropiate zi de incercare...
Ostile turcesti, multe ca iarba campului, se revarsasera asupra tarii si veneau amenintatoare catre Bucuresti.
Pe de alta parte, Rusii se pregateau sa treaca Prutul. Radu care astepta in zadar, de cand reinoise prietenia cu Eliade ca acesta sa-si implineasca fagaduinta facuta, vazu ca în locul evenimentelor cari se precipitau, multumirea dorintei lui nu e cu putinta.
Pretutindeni se auzea strigatul: la arme pretutindeni se faceau oamenii se inarmau, care cu ce puteau, sa înfrângă ostile tuturor imparatilor din lume.
Pe campul Filaretului adunarile, consfatuirile, pline de discursuri inflacarate, se tineau de dimineata pana seara.
Tinerii din guvern pareau ca biruisera, spiritul lor de aventuri sangeroase, parea ca planeaza peste intregul oraș asupra tarii intregi. In apropierea orasului, tabarite în desordine, se aflau nenumarate gloate de tarani, armati cu pusci, cu cosi topoare, adusi de prin deosebite județe de catre oamenii sefilor doritori de violente. Oamenii nu stiau pentru ce fusesera adusi de pe la casele lor, pentru ce pornisera in Capitala si ce anume au sa faca la intilnirea lor cu Turcii.
Dupa cei mai multi, o lupta pe viata si pe moarte avea sa se dea la altii numai spre a înspăimânta pe musulmani, iar dupa altii spre a se inchina ostasilar Portii.
Cea dintii dintre aceste pareri era domnitoare pe campia Filaretului, unde oratorii demagogiei laudau vitejia stramoseasca, reaminteau luptele glorioase ale crestinilor impotriva necredinciosilor si indemnau poporul roman sa reinvie aceasta legendara vitejie a stramosilor.
Oratorul preferit era Saculici, vorba lui impetuoasa arunca delirul in ascultatoori. Odata a binevoit si Gavaletti sa ia cuvântul, sustinind tema războinic au fost ovatii, aclamatii nebune...
Radu stia bine, Eliade i-o spusese zilnic, ca locotenenta si putinii oameni mai seriosi din guvern, nu putusera face nimic impotriva acelei eruptiuni a spiritului războinic, cu atita dibacie pregătită de Gavaletti si Rateanu.
Membrii Locotenentei erau siliți sa stea de o parte resemnati, cautand, pe cit le era cu putinta, sa tie sa sadeasca in cugetul lui Fuad-Efendi, credinta ca poporul asteapta cu supunere hotarirea Portei si ca guvernul va primi pe trimisul sau cu toate onorurile cuvenite delegatului Curtei suzerane.
Cu toate acestea, sub presiunea elementelor tinere din guvern, Locotenenta, chiar si Eliade, trebuia sa semneze ordinul de mobilizare al trupelor de artilerie si cavalerie din Capitala. Veni vestea ca Turcii se apropie.
In oras tensiunea spiritelor era la culme.
Pe la raspantii, grupe de oameni gesticulau, vociferau, indemnau la rezistenta desnadajduita, zugravind perspectiva unei biruinte sigure.
Cu deosebire pe Podul Mogosoaiei, langa biserica Sf Ion si linga Sarindar, apoi in plata sf. Anton si la Sf. Gheorghe grupuri de acestea stationau de dimineta pina seara.
In mahalale, era teroare. Carciumile gemeau de multimea desmatatilor cariautau sa-si intareasca vitejia si sa se prepare de lupta cu turcii, luptându-se cu oalele de vin, ori luan-du-se chiar la cate o mica randuiala.
Acesti ostasi, in persepectiva, la esirea din aceste cazarme provizorii, rataceau pe uliti vociferind, bagind groaza in sufletele pasnice ale locuitorilor de prinprejur, făcând sa tremure de groaza femeile si copiii.
Intr-o dupa amiaza, clopotul Mitropoliei si dupa el rand pe rand clopotele celorlalte biserici, aruncand semnalul primediei.
Huetul clopotelor fu acoperit de acela al orasenilor, de tipetele copiilor si ale femeilor infricosate, de racnetele oamenilor care alergau in dezordine catre bariera spre a întâmpină pe Turci.
Dar sunetul fusese amagitor. Turcii nu se vedeau. In oras un imens suspin de usurare esi din toate piepturile...
Poate ca turcii si-au schimbat hotarea si nu vor mai veni... Poate ca lucrurile se vor sfarsi fără varsare de sange.
Totusi, peste doua zile, Fuad Efendi sosi la marginea orașului, tabarind intre Cotroceni si Dealul Spirei. Încordarea extrema din ziaa cand se raspndise falsul svon, se resimti acum, cand turcii venisera cu adevarat... Nu mai era aceeasi simultana si svapaiata pornire, entusiasmul era intro stare de amorțeală care impiedica populatia sa ia o atitudine provocatoare, ceeace dispera pe oamenii tinerilor din guvern. Ei vorbeau, alergau in toate partile, indemnau la fapte mari, la lupte hotarite... Multi ascultara, esira la bariera, mai mult de sila.
Pe seara, insa cei mai multi, se intoarsera la casele lor. Turcii stateau liniștiți, guvernul se dusese la Cotroceni...
Ciuda pescuitorilor in apa turbure ajunsese la turbare; în populatie entusiasmul era in agonie.
Cand se innopta, cativa oameni de incredere ai celor din guvern, incepu sA traga cu furie clopotele de la Mitropolie si de la bisericile mai de frunte, pe cand unii alergau pe strazi chemau lumea la arme, dand vestea ca Turcii au arestat guvernul si ca vor sa navaleasca in oras.
Lumea, sculata fara veste din somn, in mijlocul acelui vuet sinistru, se grabi sa alerge catre Cotroceni, manata deo pornire inconstienta, dar furioasa, pe care sufletul clopotelor o imprastia in noapte.
Radu, care se pregatea tocmai sa se culce, cand auzi larma aceea neastepta, esi afara si alerga sa vada ce este. Pe ulita intalni o droaie de oameni, cu fetele galbene de frica, alergand fara tinta, in intunericul nopii, intreband cu glas ragusit de spaima:
- Ce este?
- Unde sunt?
- Ce s-a intamplat?
In sfarsit se afla ca turcii nu s-au miscat de loc: vestea fusese falsa, spiritele incepura iar sa se linisteasca.
Reactiunea, dorita de urzitorii acestei sinistre reprezentatii, era facuta.
In ulita se auzeau pasi grabiti, glasuri furioase ocarand pe turc, ori pe cei care ii turburau zadarnic...
- Dumnezeu sa ne ocroteasca neamul, caci numai noi care am urzit Revolutia, numai noi vom fi vinovati in fata Cerului, isi zise Radu.
Tanarul astepta zadarnic ziua in care Eliade putea sa implineasca fagaduiala, de a se duce la Capitan Costache. Evenimentele se precipitau si in cateva zile subreda cladire a Revolutionarilor, fu spulberata cu desavarsire.
Radu vazu toate cate se petrecura in cele cateva zile triste de Septembrie, in care Revolutia a fost inmormantata. Guvernul arestat, Turcii mergand spre cazarma, lupta spre Dealul Spirei ultima sviircolire a sperantelor de independenta.
Arestarile continuau in oras. Intr-o zi, pe cand Radu si prietenul sau mergeau spre casa lui Eliade ca sa afle ceva vesti despre dansul, fura arestati si ei, fara nici o lamurire si duși la cazarma pompierilor, unde, cu doua zile mai inainte daduse faimoasa lupta.
Patru zile statura inchisi acolo, la un loc cu mai mulți tineri cunoscuti si cu preotul Miron Olteanul, care fusese unul dintre cei mai ageri propagandisti ai Revolutiei.
In decursul acestor zile preotul tinu tovasilorot sai de inchisoare adevarate predici, intarind pe ceilalți, facand sa taca pe detractori, recomandand tuturor resemnare si incredere de bunatatea celui care e stapan in cer si pre pamant.
Nici unul dintre cei inchisi nu stia la ce sa se astepte.
La cativa li se dete voe sa-si vestesca familiile printre acesta era si Dinu, care vesti pe matusa-sa.
Pitareasa banuise ceva si chiar a doua zi alergase pe la toate inchisorile.
Cand primi vestea, batrana alerga intrun suflet. Îl imbratisa si planse, apoi prin cunostintele ei, isbuti sa-si scape nepotul.
Radu ramanea, coana Zinca nu putuse face nimic pentru el.
A cincea zi, pe sub seara, un tist si citiva dorobanti, dete drumul inca la trei, iar pe ceilalti ii urcara in niște carute care asteptau afara, gata de plecare.
Peste cateva ceasuri de drum, Radu, preotul Miron si alți trei, se vazura pe marginea Snagovului.
Aci era sa se inchee toata activitatea revolutionara a lui Radu.
Fruntasii se alesesera cu surghiunul, Revolutia cu reformele ei era inmormantata.
Traiul în manastire, in primele zile era foarte aspru și pazitorii neinduplecati.
Cei inchisi n-aveau voe sa vorbeaaca intre ei. De dimineata mergeau la biserica, apoi intrau in chilia rezervati fiecaruia, unde, afara de pazitori numai un calugar mai venea sa-i vada.
Incet, incet, regimul incepu sa se îmbunătățească, arestații captara voe sa mearga unii la altii, sa scrie pe acasă și sa primeascA vizita rudelor. Radu scrisese tatalui sau si lui Dinu care se grabi sa-i raspunda, povestind toate cate s-au mai intamplat in cele doua luni, dela plecarea lui Radu.
In Bucuresti domnea o liniste de parea ca niciodata, in acest oras pasnic, nu se facuse vreo revolutie sociala, ca niodata pustiul camp al Filaretului nu gemuse de inghesuiala acelei multimi sgomotoase, aclamatoare a Drepturilor sfinte.
Lui Capitan Costache i se daduse slujba de strangator al dajdiilor. Dinu il vazuse de mai multe ori, parea schimbat cu desavarsire. Capitan Costache avea uneori momente de generozitatse numarau mai multe binefaceri ale lui. Lumea îl acoperea de stima, amintirea grozaviilor de alta data parea stearsa din mintea tuturor.
Cand Radu ispravi de citit, scoase un oftat adanc. Din ochii tristi, doua lacrimi mara cursera peste cearcanele albastrui.
Sapte luni de zile petrecu Radu în manastire... Zilele treceau monotone, greoaie, imbatranindu-l inainte de vreme.
Numai convorbirile cu preotul Miron ii mai mangaiau sufletul intristat. Preotul acela, cu convingerea-i nestramutata in bunatatea cerului, cu stihurile lui biblice, pline de mangaere, cu taria lui sufleteaa.
Trecuse iarna, cu gerurile ei, cu tristetea covarsitoare a cerului ei fumuriu... veni Primavara.
Intr-o dimineata de Aprilie, pazitorul vesti pe Radu boer batran a venit sa-i vorbeasca. Esi repede. In curte, tata sau il astepta, aducandu-i ordinul de punere in libertate.
EPILOG
Intr-una din acele zile neuitat, cand ma plimbam prin desisurile padurii din preajma manastirii Caldarusanilor, parintele Rafail mi-a făcut teza miscarei, la care odinioara luase si el o parte insemnata.
Era intr-o dupa amiaza de August. Statea rezemat de un stejar batran, pe marginea lacului. Eu, pe tulpina unui arbore rasturnat, ma uitam in ochii barânului prieten.
Si timpul cu pana-i maeastra scrisese in slove nesterse peripetiile nenorocirilor cari framantasera acele suflete pe fruntea larga a anului erau sapate cute dese, profunde.
..Dupa ce m-am intors acasa dela Snagov, zise parintele Rafail, un singur gand ma stăpânea: sa ma fac calugar... Ce mai aveam eu de asteptat? Ce mai aveam eu de dorit in viata lumeasca? Nimic! Tot ce visasem eu, tot ce iubisem se facuse pulbere. Voiam sa ma duc undeva departe intr-un loc unde sa fiu singur si unde sa nu ma mai gândesc la lume.
Am ales manastirea asta, o vazusem oda ta in copilărie si de-atunci n-o puteam uita...
Pozitia ei pitoreasca, lacul dinprejur, padurea, trecutul istoric, ma atrageau...
- Si parintii?...
- Parintii?... s-au impotrivit la inceput, dar, cum ma iubeau mult si ma vedeau hotarit, s-au invoit s ei...
Dupa ce ai luat haina calugareasca, te-ai mai gandit la Revolutie si la oamenii ei? intrebai eu, cand batranul calugar ramasese tacut.
Am citit tot ce-au scris ei despre ei, am ascultat si toate cate le-a spus lumea... Oh! ce nestiutoare si ce ingrata e lumea! Mai si-aduce aminte cineva de Eliade, astazi? Parca toata amintirea lui s-ar fi inchis in piatra aceia cioplita de pe Bulevard si la care trecatorul nici nu se mai uita... Si când te gindesti ca, daca a ramas ceva bun in tara, dela l848, numai munca lui este!.. Dar poporul nu e deloc de vina...
- Atunci cine e vinovat?
-Vinovati sunt netrebnicii ambitiosi cari i-au impuiat capul cu toate neroziile goale de inteles, toti cati au luptat sa-si inalte netrebnica lor fiinta pe umerii acelui urias... Ce nevrednica lupta au dus impotriva lui!
Cum l-au acoperit cu noroiul inimei lor diavolesti...
Numai sa vezi ce-am adunat eu acasa...
Sa vezi cum il ponegreau in exil... El era omul din pricina căruia cazuse Revolutia... Asa scria Gavaletti despre cel mai mare om al veacului nostru... I-a tagaduit pana si meritele literare... Ah! Ce rusinos a si sfarsit Revolutia..
In strainatate s-au mancat unii de altii ca niste câini, s-au o arat, s-au ponegrit...
Parintele Rafail se opri.
Amurgul incepuse sa-si desfaca umbrele... Padurea incepuse sa murmure taina tremure tacuta a vremurilor. Imprejurul nostru intunericul crestea orizontul se ingusta mereu. Ne indreptam spre manastire...
In drum, pe langa gardul Cetatii, un calugar batran se ruga singur, cu capul descoperit...
La cativa pasi mai departe de el, batranul meu prieten imi zise, aratand catre cel ce se ruga:
- Crezi ca mai sunt multi ca parintele Eronim? Nici în manastire, nici in lumea mirenilor... Credinta in care ne-am nascut se stinge in poporul nostru, cum s-a stins soarele de azi... Si tot noi suntem vinovati!... Ah! Cum a prins in tara asta tot ce a avut Revolutia mai rau, tot ce un Gavaletti si Saculici au adus din spuma vietii Parisului. Dragostea de vorbe goale, superficialitatea, dispretul celor sfinte. Tot ce a fost raul a biruit...
Ajunseram la chilia parintelui Rafail si se inserase de tot.
Prin curtea manastirei calugaarii umblau de colo colo, ca niste fantome.
Intraram in casa si, fara sa ne vorbim, ne așezăm in intuneric, la fereastra care da spre lac.
Taceam amândoi, privind la luciul apei, in care stelele începeau aa se oglindeasca...
Dinspre satul Greci, la rasarit, se arata fără veste vatra unui incendiu depărtat. Parintele Rafail privea extaziat acel maret fenomen al Naturei, spiritul lunei pline, care se ridica triumfa pe imensitatea boltei albastre. Stelele, din calea ei, se micsorau, tremand parca de sfiala si apoi dispareau, sa lase drum liber majestoasei regine.
Discul de argint se urcase sus si ochii baranului calarareau pironiti de razele acelei ademenitoare glorii a cerului.
Pe obrajii ofiliti, doua lacrimi tainice cautau sa se ascunda in creturile fetei.
- La ce te gândești, parinte?
Calugarul intarzie cu raspunsul. Dupa cateva cupe incepu, cu glas sfaramat de o adanca tristete.
Se vedea unde am vorbit de trecut... dar mi se parea adineauri ca sunt cu patruzeci de ani mai indarat... in curtea unei case din Dealul Spirei.
Intelesei despre ce vorbea parintele Rafail.
- N-ai mai vazut-o nici odata, parinte?
- La Tiganesti...Madusesem la hram... Acolo aveam o ruda batrna, mai batrana ca mine... In seara de Sfanta Marie, după vecernie, ma intorceam la chilia vara-mei și in drum m-am intalnit cu o calugarita slaba, sbarcita, garbova, care mergea tot in acea parte cu mine. Am intrat in vorba cu ea si i-am auzit glasul, m-am oprit pe lox uimit. Am intrebat-o de unde e și cum o chiama... Mi-a spus ca e dela Bucure§ti de neam, o chiama Evdochia si a venit langa manastire cu maica-sa.
- Mai traeste maica sfintiei tale? o intrebai eu.
- Nu, a murit aici... sunt vreo zece ani de atunci, imi raspunse ea, continuindu-si mersu-i anevoios.
- Si ea, cum se numea?..
- Salomeea, intru Domnul...
N-aveam de ce sa ma mai indoesc. In numele monahal se pastreaza initialele numelui pe care l-ai purtat in viala lumeasca...
M-am uitat lung la maica Evdochia.. Nimic nu mai arata in ea pe Elencuta lui jupan Tudose, pe care o plânsesem de mult odinioara...
Nici ochii, nici obrazul, nici gura... Toata fata îi era brazdata de dungi adanci... Numai glasul avea in el ceva, ca mintea glasul de alta data al Elencutei...
N-am voit sa-i spun atunci.
- Nu i-ai spus nici odata?..
- Ba da, i-am spus si chiar in seara aceea.
Cand am intrat in chilia ei, asa, pe neasteptate, s-a uitat mirata... Fara multe ocoluri i-am spus:
- Nu ma cunosti de loc, maica Evdochio?
S-a uitat lung la mine si apoi mi-a raspuns:
Nu-mi aduc aminte sa te fi mai vazut vreo data.. Dar, la chip, par-ca ai aduce cu cineva pe care l-am cunoscut, nu stiu cine...
- Pe mine m-a chemat odata Radu Cretescu...
Cateva clipe nu putu Sa vor-beasca apoi
- Esti... Radu? ingana ea.
Am ramas acolo pana noaptea tarziu, vorbind de trecut... Mi-a spus tot ce ani de zile alergasem pretutindeni sa aflu și tot ce ma chinuise o viata intreaga...
Parintele Rafail privea in noaptea alba de August pe din 'naintea lui, pe intinsul luciu al lacului linitit, parea ca trece sirul vedeniilor pe care le iubise si le dușmănie odinioara...
Apoi, de odata, retraganduse dela fereastra, pasi catre masa lua de pe ea o lumanare pe care o aprinse si ducându-se in biserica, lua dintrun raft un vraf intreg de carti, broșuri si ziare.
- Uite, imi zise el, punand vraful pe masa, uite aici toata minciuna care stapaneste publicul, dovada biruintei raului...
Vei gasi aici laude aduse tuturor care ne-au stricat obiceiurile neamului...
Nimic bun despre Eliade ocari si barfiri impotriva lui Bibescu, domnitorul cel mai inimos de la Tudor incoace...
Dupa masa am eait impreuna afara in gradina, ne-am asezat sub o bolta de vita, prin care luna, curioasa ca in totdeauna, gasea mijloc sa-si furiseze cu dibacie razele ei cercetatoare.
- Mai traeste maica Evdochia, parinte?
Monahul tresari, se uita la mine și-mi raspunse cu un glas ce parea ca vine din fundul unui secol:
- A murit acum trei ani... am vazut-o cand au pus-o in groapa.. Inmormantau acolo cea din urma amintire a zilelor mele frumoase...
A murit si ea cum a murit și maica Smaranda si parintii mei si Dinu... toti cati m-au iubit... Acum astept sa-mi vie si mie randul... Stiu ca pe asta lume nu poate sa fie mai rau, lumea noastra pamanteasca...
Binele e dincolo de viata...
- Va sa zica raul nu e biruitor pana la sfarsit!
- Raul e stapan numai pe viata noastra pământească, lumea asta e imparatia lui...
- Eu cred a e putina exageratie in vorbele Sfintiei tale. Si ma mir.
- Ca un monah spune lucruri d-astea? ma intrerupse repede parintele Rafail. Oh! eu nu sunt bigot.. Cred, si iubesc pe Dumnezeu, dar mi se pare ca nu numai vointa lui stapaneste lumea și imparatia lui incepe după a moarte și imparatia desavarsita, dupa stingerea intregei lumi...
In viata raul birue. Si eu cred, si mi se pare chiar ca e un fapt care s-ar putea dovedi stiintificeste, ca ce a fost bun si frumos in omenire, merge catre sfarsit... Am citit in cartea unui filosof ca viata e o lupta in care birue cel mai tare... Si cel mai bun e intotdeauna mai slab...
Am ramas acolo sub bolta de vita, vreme indelungata, tarziu din noapte, pana cand parintele Rafail se sculă și xu glas obosit, ma indemna sa merg la culcare...
SFARSIT