ROBIA BANULUI
ROMAN
de
SOFIA NĂDEJDE
București
Editura Librăriei C. Sfetea.
96, — Strada Lipscani, — 96
1906
Toate exemplarele vor purta semnătura autoareǐ.
PARTEA I-a
I
Zi de toamnă. Cer fumuriu, posomorît, dintr'o bucata. Aer umed, rece, străbate la os, dînd fiori, aruncă în inimi lîncezeală și plictis de viață; gîndurǐ triste se fac stăpîne atotputernice pe sufletele simțitoare. Străzile par maǐ strîmte, maǐ scurte. Sub norul cenușiǔ, jilav, de ceață nu vede om pe om. Numaǐ ceǐ lacomǐ, adînciți în pofta nesățioasă a cîștiguluǐ, staǔ nepăsători la toanele vremeǐ. O pîclă leneșă înneacă resuflarea, pune ochilor stavilă. Speranțele încătușate nu-șǐ pot lua zborul.
În asemenea zi Hristea Pandele lucra la biuroul din comptuarul săǔ. Om la treǐ zecǐ de ani, aspru la chip și scump la vorbă, rob afacerilor, nepăsător de vreme, întru cît nu-ǐ mărea nicǐ micșura cîștigurile. Deviza luǐ era:„Singur banul nu înșeală”.
Ușa hodorogită, cu țiținî rugenite, scîrțîi ascuțit, deschizîndu-se cu larmă. Un curier intră grăbit.
— O depeșă, d-le Pândele! Abia nemeriǐ: o pîclă s’o taǐ cu cuțitul!
Hristea făcu ochi marǐ:
— Depeșă! De unde?
— Mi se pare, de la Rușiǐ-de-Vede, zise curierul, scoțînd depeșa din tașcă. Iscăliți răpede; am încă vre-o zece și toate urgente.
Hristea iscăli chitanța. Posomorît, desfăcu depeșa, lăsînd din mînă niște polǐțǐ, ce voea să treacă în registre. Depeșa putea fi numai de la Nicola, frate mai mare, arendaș în Teleorman. De o dată gîndi: „Sigur, iar bani, par că ași fi bancherul lui! Abia o septămînă de cînd i-am trimis o sută de polǐ!” Îl știa întrat într’o dandană mare; dar scrisese că speră să scape din cursa urzită de dușmani. Acestea îi treceaǔ lui Hristea prin minte, desfăcînd hîrtia. Deodată nu voi să crează ochilor: era de la primarul comunei, cu vorbe nemiloase: „Nicola mort la vestea arestăreǐ. Vin’o!”
Cetind aceste cîte-va cuvinte, remase o clipă împietrit. Aproape nu pricepea de ce arestare putea fi vorba. Vestea îl zgudui, cu toată firea lui rece și nepăsătoare pentru tot ce nu era afaceri. Îi trebuiră cîte-va minute ca să ia o hotărîre, să vază ce ǐ de făcut. Moartea frate-so îi punea pe umeri sarcinǐ marǐ: O avere de cîrmuit și maǐ ales de lichidat și doi copiǐ orfani de îngrijit, lucruri foarte grele pentru Hristea, care voia să-șǐ întrebuințeze toată energia, toată munca și priceperea, pentru a se îmbogăți. Singurul ideal ce i se încuibase de mic copil, în suflet, era s’ajungă bogat. Greǔ, cînd pornești din sărăcie! Mulți au acest ideal, dar la puțini le e dat să-l ajungă. Mai toți cad striviți în calea anevoioasă a viețeǐ, neputîndu-l nu pipăi, dar nicǐ zări de departe. La Hristea înse nu era numai dorință, ci o patimă făr’ de care n’ar fi putut trăi. Orǐ ce clipă din zi, orǐ ce faptă a lui, era stăpînită de dorul îmbogățireǐ. Toate celealalte năzuinți omenești îl lăsă nesimțitor. „Întîiǔ să fÎiǐ bogat, pe urmă vom vedea; toate celealalte sînt nimicuri. Avea simțul afacerilor, înțelesese că pentru a te îmbogăți din nimic, trebue să te jerfești cu trup și suflet banului....
Frațiǐ nu fuseseră nicǐ o dată legați prin vre-o dragoste deosebită.
Copiǐ mici adesea se bateau de la strachina cu mîncare ori de la bucățica de pîine. O duceau greǔ în insula lor stearpă, cu petecul de pămînt pietros și cu cei cîți-va măslini. După ce pămîn-tul le-a înghițit cea maǐ duioasă milă, mama, în multe serǐ se culcau flămînzǐ, pînă ce într’o zi au luat, împreǔnă cu tatăl lor, drumul pribegiei, cu cîți-va galbeni ce căpătaseră din vînzarea pămîntului și a două sărăciǐ de capre. Cu atîta sosiseră din Grachia în București, orașul aurului, cum îl numeau ei.
Ceva maǐ mărișori, au fost despărțiți, căutînd fie-care să-șǐ croească o soartă mai bună. Dar, orǐ cum, în fața morței, rar om poate remînea de piatră: sînt și datoriǐ sociale, carǐ se impun, fie chiar numai de ochii lumeǐ. Hristea simțea toate acestea fără a și le spune răspicat.
Remase cîtva pe gîndurǐ, deși mult nu era de chibzuit. Trebuea să plece cît mai grabnic. Știa că daraverile luî Nicola craÎi arendări de moșÎi, datorÎi pe la oameni,, contracte de închirieri și altele multe, pe cari el nu le pricepea. Ba anul acesta, îl momise și pe dînsul să pue parte la cîte-va sute de pogoane islaz. Toate acestea îl necăjeau cumplit. Să descurci ce altul a încurcat, să te amesteci în încurcături, pe carǐ nu le Știǐ, nu e lesne.
Tot soiul de gîndurǐ se ișcaǔ și piereaǔ fără a primi botezul graiului. Să urmeze mai departe cu întreprinderile lui Nicola era peste putință, întîiǔ că nu se pricepea la moșiǐ, al doilea n’ar fi voit nicǐ cu un chip să părăsească treburile de bancherie și camătă, unde se cîștigă mult de tot. Anul acesta se procopsise bine cu lozurile turcești și cu alte cîte-va daraverǐ, în cît îșǐ zicea: „De-mǐ merge tot astfel, nu e lucru mare să fiu milionar”.
Mereǔ clătina desnădejduit din cap primblîn-du-se: „Ce cumpănă, ce întâmplare! Sărmanul Nicola !...Bine că e toamnă, peste iarnă am timp să desfac tot”.
— Ene! Vinerea n’avem diligență pentru Rușiǐ-de-Vede? zise el băiatului, care intrase în comptuar, pe ușa de din dos.
— Nu, domnule; mîine, da. Vezi că nu e nicǐ bine de plecat Vinerea la drum.
— Mîine? Pot eǔ lăsa pe mîine? E avere acolo-și cu mînă străină numai foc e bine de luat. Bietul Nicola a murit.
— Domnul Nicola! zise Ene holbîndu-și ochiǐ micǐ, verzuǐ.
— Abia trei zile, de cînd i-am trimis prim Gheorghiade cinci zeci de polǐ! Cine o fi dat iama prin eǐ? Ascultă, Ene, du-te la piață și tocmește o birjă. Spune că-ǐ încoace mult de Rușiî-de-Vede; dar te negoată. Auzi? Sînt hoți, cer trei prețuri. Cearcă pe maǐ mulțǐ și care ți-o lăsa maǐ eftin, pe ăla să-l iaǐ. Vezi să-țǐ dea arvună și la uu-spre-zece fix să fie aci.
— Înțeles, domnule; arvună n’o să-mǐ dea, că nu mă cunoaște; vine el odată cu mine; stau el gata de plecare.
— Cît maǐ curînd. Să am cînd scoate copiiǐ. Cu băiatul e lesne, mi-l dă îndată. Cu fata maǐ greǔ. Un ceas trebue s’aștept călugărițele. Pîn n’o închină la toate icoanele lor, nu ți-o lasă.
Ene, pripit, îșǐ luă de după ușa din fund pălăria, ce se făcuse verde din neagră.
— Știǐ ce? Stai nițel. Scoate tu băiatul. Uit’te-biletul mieǔ.
— Bine, domnule.
Ene eși să împlinească poruncile stăpînului. Hristea s’afundă și mai mult în gîndurǐ, tot măsurînd comptuarul de la un capăt la altul...Vorbea singur, aproape cu glas: „Ce a putut să aibă? Om voinic, zdravăn ca un stejar, să frîngă pietre! Cine ar fi zis ? Eu slab ca un țir să trăesc și el, voinicul, să moară! Nu e curat. L’or fi otrăvit...“
Ușa din față se deschise încet. O femee, îmbrăcată în negru, oacheșă, de statură mijlocie intră, privind pe Hristea cu sfială.
— Bună ziua, d-le Hristea.
— Buna ziua!
— Tot nevoile m’aduc la d-ta. Nu bine isprăvesc una și începe alta.
— De! așa-ǐ viața. Uit’te: eǔ nu stau gata să plec? Primiǐ depeșă c’a murit bietul frate-mieu.
Hristea pricepuse că e vorba de vre-un împrumut nou și tare n’ar fi voit să dea. Voea să-ǐ tae di’ntr’o dată gustul de a cere.
— Sărmanul! domnul ăla zdravăn, pe care l’am văzut aci, cînd am amanetat casa?
— Da! Zilele omului ca iarba cîmpului.
— D-le Hristea, să nu mă lași nicǐ pe mine; sînt la mare nevoe. Să-mi dai cîte-va sute de lei...
— Nu e timp, aștept trăsura și plec numaǐ de cît.
— Vai! d-le Hristea, mă nenorocești. Duminică fac logodna; trebue să dau ginerului 500 de lei. Maǐ am alte cheltuelǐ. Te rog nu mă lăsa.
— Reǔ faci, cucoană, că iei bani și-i dai așa..,D-zeǔ știe ce-o eși din vînzarea casei. Și te trezești că remîǐ cu nimic.
— N’am ce face, d-le, e băiat tînăr, cu vÎitor; fetei îǐ place; trebue să-ǐ dau, să-mi urnesc piatra din casă. Remîn destul cu ceǐ mici. Să văz barim pe una pusă la cale.
— Toate bune, dar eu nu maǐ pot da; caută pe altul.
— Pe cine? Cînd hîrtÎile sînt la dumneata? Gîndește, o să ai pomană cu niște orfanǐ. Dacă trăea bietul Nae, n’ajungeam aci; bărbatul scoate bani și din piatra seacă; eu, un cap de femee, ce pot? Gîndeșteși d-ta. D’aea mă silesc să mărit fata.
— N’am vreme cînd să facem hîrtie, cînd...
— Uită-te. am adus sinetul gata.
— De cît ?
— O mie de lei, zise cocoana cu glas domol.
— O să primești opt sute, ca să-mǐ dai procentul pe un an.
— Știu, d-le, cum să nu! Ai și pomană; e norocul fetei; te-om pomeni.
Hristea luă sinetul, îl citi, privi iscălitura cu băgare de seamă.
— Iscălitura e a d-tale?
— Vaǐ, d-le Hristea, a mea; slovă bătrînească; eu nu știu carte nouă. Cum m’a învățat bietul taica. Era preot, proistos, la Mitoc! Hei, ce vremi! Ce vremi! Și cum am ajuns!
Hristea deschise casa de fier, scoase un săculeț, din care luă și numără patru-zeci de polǐ, zîngînindu-i de biroǔ, puse sinetul la loc și închise jar bine casa.
C.c. Sița adună banÎi, îi legă bine într’un colț de batistă și zise:
— Cu bine, d-le Hristea, și-ți mulțumesc.
— Să-țǐ dea D-zeǔ și d-tale noroc la ginere. Nu uita și caută din vreme mușteriu la casă. Mic la anul să-mi dai baniǐ.
— Caut, d-le, cum să nu!
Eși cu fața veselă c’a pus mîna pe bani, să aibă de logodnă.
— Poftim, gîndea Hristea, pierde casa. La urmă o să mă blesteme. A luat la înmormînfare o mie, la logodnă o mie. Pentru nuntă o să tăbărească iar. Și într’un an or să mănînce toți baniǐ. Casa, vîndută bine, poate o lua zece miǐ de lei. Cînd o remînea pe drumuri, a cuǐ vina? A mea sau a ei? Să-l fi îngropat pe mort cum putea: dînsa, cu copiǐ, să se fi grămădit într’o cameră; trei le închiria și, cu puțină pensie ce are, ar fi avut cu ce-o duce de azǐ pe mîine. Aș! i-a trebuit pompă, doliu mare, par’că ar fi milionară. Un biet funcționar!
Privi ceasul, erau zece. Nerăbdător, închise ușa, lăsă cheea la vecin, cum avea adesea obiceiǔ, cînd trebuea să lipsească și el și Ene, apoi plecă la maice s’o scoață pe Susana.
II
Comptuarul era într’un colț, unde Lipscaniǐ se tae cu strada laterală poreclită pe vremi „Ulița zevzecilor”, fÎind-că pe ea se aflau multe cîrciume dosite, unde pătimașiǐ goleau în tihnă oalele cu vin, nefÎind în vileag. Pe atunci cîrciumile erau, se pare, maǐ rari și lumea maǐ rușinoasă. Pe la 1870 se afla aci o clădire veche, în care era și comptuarul lui Hristea: o bina cu două, caturǐ. PrăvălÎile de jos, cu gratiǐ groase și cu obloane de fier. Casa pe vremi a fost fala Lipscanilor; erau vestitele bolți ale lui Nae Bangheru. Mîndre priveau ele atunci la prăvălÎile tupilate ce se înșirau de-a lungul uliței, cu ferestre mici, cu uși hîite de urgia vreme! Dar roata norocului se schimbase, de mult nu mai remăsese nimic din fala bolților lui chir Nae; se împlinise vorba proorocului: „Cel mîndru se va smeri: cel smerit se va înnălța. Aproape ruină, cătai! a jale și prăpăd, acuma cînd, în locul tupilăturilor de altă dată, se ridicaseră clădiri falnice, acarete cu ferestre marǐ, cu galantare la modă în carǐ se răsfățau minuni de frumusețe și bogăție. Bolta trufașă de odinioară, -în care era acuma comptuarul lui Hristea-, roasă de vremi, de ploae și de vînt, își arăta cărămizile roșe-vinete, ca niște răni cățelite. GratÎile rugenite, ușor cu văpseaua mîncată, aduceau a oase uscate de vînt și vechime. Tristă, îndurerată, îșǐ aștepta obștescul sfîrșit.În întreaga clădire locueau cițî-va negustori. În prăvălia din colț era comptuarul lui Hristache Pandele, care acum iscălea Hristea Pandele, bancher. Uniǐ cliențǐ mai îndrăzneți îî ziceau:
— De ce nu te muți, d-le.Hristea? Un cutremur, Doamne ferește, și se nărue ca turnul Colțeǐ.
— Aș! E mai solidă ca aste de moda nouă, făcute pe datorie și clădite de pospăeală.
— Fie, că-ǐ urîtă a ciorilor, și năruită ca o temniță turcească, îl respundeau.
— Urîtă, dar cu noroc. Piatra, de stă locului, prinde mușchi. Negustorul să nu se mute de unde-ǐ merge.
— O fi, d-le Hristea, cum zid, norocul se vede, e ca pisica, se ține de casă, nu de om. Pe urmă, de! e maǐ eftioară.
— Ce mi-ar folosi casă nouă făr’ de clienți? Aci, mă știe lumea. La miezul nopței, de-o prind nevoile, mă găsește.
— Fie-care știe unde-l strînge ciobota. Stăǐ aci, că staǐ bine, pîn’o da D-zeǔ să-ți faci singur-prăvălie.
— Aș! Ce? Sînt prost să’nvechesc casa mea? Maǐ bine p’ale altora! zicea Hristea, glumeț, zurăind carboavele de argint din mînă în mînă. La sunetul plăcut al banilor, gîndurǐle îi zburaǔ departe, la tot soiul de afaceri. Era isonul dătător de putere; planurile de îmbogățire se plămădesc maǐ lesne la acest sunet, întocmai cum gîndurǐle evlavioase vin la țăcănitul domol al mătănÎilor.
Văpseaua de pe perețiǐ di'nnăuntru era ștearsă, plafondul afumat; ferestrele prăfuite, de mult nu le atinsese mînă de om. Toată îmbrăcămintea prăvăliei era un biuroǔ, cîte-va scaune, rafturi, un dulap și casa de fier. Podoaba, o călimară de marmoră, rămasă de la tatăl lui Hristea, cu statuea Atenei, zeița ințelepciuneǐ, reprezentată cum oprește pe Ahil de a scoate sabia împotriva lui Agamemnon. Hristea, privind această, figură antică, se gîndea: „Dacă înțelepciunea ar putea înfrîna patimile, greǔ ne-am îmbogăți noi nepătimașiǐ. Prin unghere se legănau încet păinjenișurile cu remășițile victimelor din verile trecute...Aerul mirosea a umed și vechime. Cliențiǐ ziceau că în prăvălia lui Hristea miroase a bani.
Hristea avea ca ajutor pe băiatul Ene, rudă îndepărtată, copil orfan, adus de mic. Îl ținea pe-procopseală. În catul de sus urcaǐ pe o scară de lemn, care huruea hodorogită, scrîșnind ca oasele bătrînețeǐ.
Cînd Ene, grăbit, alerga în jos sau în sus, Hristea striga:
— Încet, Ene, o să dărîmi treptele și mă puǐ la cheltueală. Nu călca, barim, pe mijloc.
— Nu, domnule, sînt ușurel; dar e șubredă, scîrție și cînd aleargă pe ea vre-o pisica.
Ene, era, ce-ǐ drept, foarte ușor, piele și oase. La vîrsta lui se părea că viața se ține în el ca la acele plante, carǐ trăesc maǐ numai cu umezeala din aer.
Sus, Hristea avea o singură cameră, cu o saltea mică, în care dormea Ene. În amîndouă, praful era foarte rar turburat; iar păianjeniǐ trăeaǔ ne-supărați. La început, cînd nu prinsese încă bine-obiceiurile stăpînului, Ene îndrăznise să zică o-dată:
— Domnule, a fost spălătoreasă, zice că vine peste un ceas.
— La ce? I-aǐ dat baniǐ?
Da. A zis să mai scuture cele așternuturi.
— Aș! Auzi vorbă?! Să primble praful din loc în loc; să mute lucrurile de colo-colo, și pentru așa ispravă să-ǐ dau bani?
— A zis că prea e murdar la noi.
— Ce-o doare pe ea? Ca să ia francul, să umble forfota prin lucruri și să maǐ pue și ceva la o parte? Omul nu-șǐ poate număra lucrurile din casă pe degete. Și vezi de odată că-țǐ lipsește. Ia-1 de unde nu-e! Ce folos o să am din marafetul eǐ de grijit? Dar francul zboară? Un franc pe septămînă, 52 pe an. Și cu procent, vezi cît face?
— Chiar așa, mătur eu Duminecă.
Dumineca, deschidea biroul după eșirea preoților din biserecă. În vremea asta, Ene mătura, adică ridica praful de jos, pe sus. Așa pricepea dînsul rîndueala grijitulul.
Lucrurile toate zăceau într’o ceață de praf. Părea o casă pustie, nelocuită de ani de zile.
Cînd soarele, demineața, se furișa prin geamurile brumăriǐ de colb, se vedeau rînduri-rînduri de păinjinișuri, cu prăzi numeroase. Aerul închis, neschimbat, adia a mormînt.
La toate astea era nesimțitor Hristea; alte gîndurǐ îl stăpîneau; gÎijile viețeǐ zilnice, de hrană, îmbrăcăminte, curățenie, i se păreau nevrednice. Drept, nicǐ n’avuse de la cine prinde gust pentru ele. Bătrînul Pandele, remas văduv, trăise ca vaǐ de el, tutungiu mic, abia agonisind pentru gură. Venit în țeară străină, cu doǐ copiǐ, Nicola și Hristea, anevoe înjghebase prăvălioara.
Erau mulți negustori de tutun. Și mergea greǔ. Norocul lui a fost monopolul. A aflat de la feciorul din casa al unul ministru că se va pune monopol. Atunci s’a împrumutat, a milogit pe la sim-patrioțǐ, a arvunit și a cumpărat marfă multă. A vîndut’o statului, apoi, pe preț bun.
Așa, cum ziceau veciniǐ: „A prins Grecul pe D-zeǔ de-un picior.”
Pe Hristea îl dase de la patru-spre-zece ani la un bancher; băiatul scria și socotea frumos.
Pe Nicola i l’a luat un arendaș la țeară, că era isteț și priceput la socoteli și șmecheriǐ. Bătrînul Pandele, de cum venǐ în Romănia pricepuse unde era bine să se arunce: dar n’avea bani și nicǐ putere, o boală de picioare îl țintuea locului. „Nu pot fi eu om, barim din băeți să fac ceva; e țeară binecuvîntată, numai răsipitoriǐ și leneșiǐ nu fac avere aci!”
Cum muri bătrînul, Hristea deschise comptuar cu baniǐ ce găsi la el și cu ce maǐ strînsese din leafă.
Într’o Luni demineață chemă preotul, făcu sfeștanie, și, cu ajutorul lui D-zeǔ, începu negoțul de bani.
Singur, îi era greǔ. Se gîndi la Ene, care intrase la o băcănie. Cu măgulelǐ și făgăduelǐ, îl scoase. La început îi venea greǔ băiatului cu viața hîrșită de la Hristea. La băcănie, făceau, din cînd în cînd, cîte-o fiertură de fasole și o amăgeau cu untdelemn și oțet: maǐ ciupea și el ici o măslină, di’ncolo o stafidă ori o smochină.
Destul de avar era și fostul lui stăpîn, care-și bătea joc de negustoriǐ românǐ, că-șǐ mănîncă și beau maǐ tot cîștigul și pe urmă se miră că GrecÎi fac avere. Dar Hristea îl întrecea; de aici fugise chiar șoareciǐ, măcar că era bină veche și din economie nu se ținea pisică. La biserecă tot maǐ găseai poate anaforă, la Hristea nicǐ fărimiturǐ. Pîinea era măsurată, nu remănea nimic, fÎindcă totdeauna ar fi maǐ găsit loc cîteva îmbucături.
Hristea știa că vorbele momesc oameniǐ, ca jucărÎile copiiǐ. Nu era zi să nu-ǐ vorbească luǐ Ene de planuri marǐ, de precepte, pe carǐ ținîndu-le, te duc sigur la bogăție. „Lăcomia, zicea el, e ca un cal: dacă ia vînt, nu-l maǐ poți opri, și-ți rumpe gîtul. Cine vrea să fie om cu stare, nu traistă’n băț, ce poate cheltui azi să lase pe mîine. Înnainte de-a scoate banul din pungă, să chibzuească de zece ori, paraua e rotundă și fuge ca argintul viu. Nu uita nicǐ o dată vorba sultanului înțelept, care, mergînd pe drum, zări o para și încet se plecă de-o luă, iar vizirului, care se uită uimit, l-a zis: „Dacă vrei să fiǐ avut, paraua să-țǐ fie la galben căpăstru. Greǔ poți avea di’ntr’o dată un galben sau o avere mare, dar, punînd para către para, îǐ poți face și, cum cu căpăstrul prinzi calul, cu paraua prinzi galbenul. Oricine, din ori cît de puțin, tot poate iconomisi, numai să vrea. Dacă țiǐ să faci bani, economia să-țǐ fie a doua natură.
Hristea era de statură mijlocie, cu înfățișare de om voinic și hotărît. Ochiǐ negri, scînteetori, pătrundeau săgeți în mintea celui cu care vorbea și, dacă nu reǔșea în totdeauna să și-l tragă în partea lui, dar maǐ făr de greș îi ghicea nevoile-și gîndurǐle.
„Negustorul, zicea el, trebue să fie ghicitor, din două vorbe să știe punga și grijile clientului”.
Sprîncenele îmbinate îǐ dedeau înfățișare de energie rară. Părul negru și cam creț îi încununa fruntea bombată, părea că scaunul cugetăreǐ se întindea stăpînind, cu a-tot-puternicǐa lui, toate simțurile, toate patimile, căror înfrînarea mințeǐ nu le învoea să se dea la iveală. Nu rare ori zicea el cunoscuților și mai ales lui Ene: „nicǐodată pătimașul nu va fi bogat, de-ar avea tot norocul din lume. Beția și patimile cari o însoțesc sînt dușmanele cele maǐ înverșunate ale îmbogățireǐ.
Mustățile mici lăsă să se vază niște buze subțiri, cari nu puteau în de-ajuns coperi dințiǐ albi și ascuțiți, gata să-și sfîșie prada. La colțurile gureǐ se făceau cute adînci, pricinuite de veci-nicul zîmbet, ce aducea maǐ curînd a rînjet.
Îmbrăcămintea îi era totdeauna curată.
„Am a face cu lume bună; oameniǐ te respectă, după haină.
Avea două rînduri de haine: unul cenușiu, altul cafeniu. Le schimba cu septămîna, căci „haina, ca și omul, are nevoe de odihnă. Dacă o cruți, te cruță.
Un lanț de aur i se răsfăța, întins de la un buzunar la altul pe vestă, aninat de nasturele din mijloc, pe care Hristea îl cerca în fie-care demineață de se ține bine. Se temea mult de pungași căci „hoțul se gîndește, zi și noapte, cum te-ar pungași; de aceea greǔ poți să te aperi de el”.
Lanțul cu ceasul făceau vre-o sută de galbeni: îl luase amanet numai pentru două-zecǐ.
Nopțile cînd vuetul orașului se liniștea, Hristea, trezit din somn, după un răstimp de dormire, făcea tot soiul de planuri cum să-și întrebuințeze baniǐ maǐ cu folos. La cel maǐ mic vuet trăgea cu urechea, de nu sînt hoți în comptuar. Deși ferestrele erau cu gratiǐ și închise cu obloane, iar ușa o înțepenea cu’n drug de stejar. Hristea zicea adesea lui Ene: „Cel ce vrea să facă bani, trebue să doarmă epurește, numai cu’n ochitt închis, și s’auză mersul pisiceǐ. Doar somnul e tovarășul hoților.”
Ene era și servitor și comptabil. Demineața, pînă la opt, curăța hainele jupînuluǐ, făcea ghetele, gătea cafeaua turcească la ibric, fierbînd'o la surcele, adunate de prin curte. Vara, Hristea nu cumpăra lemne și spirtul era pe banǐ. Zațul de la cafea îl fierbea a doua oară pentru dînsul. Prăvălia o mătură de cu seară, ziua avea de făcut alergături.
„Un ban iconomisit azi se’nzecește în cîțiva ani. Iconomisește de voe bună ca să ai la nevoe grea. Cine cumpără ce nu-i trebue, vinde ce-ǐ trebue. Și cel care nu știe cruța nu-ǐ vrednic să aibă; de i-aǐ da averile lui Cresus; tot le va părădui”. Aceste vorbe le repeta Hristea lui Ene mereǔ................................
În ziua cînd am văzut că primise telegrama, Hristea zisese lui Ene de cu seară:
— Mîine să mergi des de dimineață la cucoana Zinca. De eri trebuea s’aducă procentele. După ce le faci bine și le dai bani, cînd le scapără măseaua de nevoe, trebue să le fiǐ și servitor pe gratis.
— Am uitat să spun, a fost demineața, s’a rugat de toți Dumnezeiǐ s’o păsuești o lună; i-a murit chiriașul și n’a căpătat bani.
— Minciuni, crede că baniǐ mieǐ or să rămîe o lună fără procent! Bun negustor ași fi! Trebuea să-mǐ aducă două sute de lei; o lună de zile face taman un pol. La toți, cînd n’au cu ce te plăti, le moare cine-va! Ce oameni! După ce le dai munca, banul tău, ți-i faci dușmani! Să mergi să-ǐ spui că nu voiu schimb de bani, iar pomana se face cu covrigi.
N’are? De ce nu știe să rabde?
Avere ar putea face oricine, să aibă numai răbdare și timp. Furnicele și albinele nu fac oare minuni? Și-s mici!
La Hristea egoismul nu se arată în altă iubire de sine, ci numai în iubirea puterei ce o dă banul. Avarul se jertfește pe sine egoismului, care stă în dragostea nețermurită pentru această putere maǐ dulce ca orǐ-ce patimă.
La început jertfele se impun; alt-fel n’ar putea agonisi o avere; cu vremea toate poftele pier, se atrofiază și remîne una singură a-tot-puternică.
În tot sufletul resună un singur strigăt:
„Bani! Bani! Bani!“
În aceste ființe par’că s’au adunat din neam în neam toate suferințele, toate răbdările, toate umilirile, aduse de sărăcie, și zbucnesc într’un singur dor de îmbogățire, de-a se face stăpîn pe dușmanul prigonitor al neamului.
Ene era vrednică slugă de așa stăpîn. Supus, ascultător, muncind, i se părea că muncește pentru sine.
Remas de mic orfan, nu știa ce-ǐ dragostea orǐ desmierdarea. Mic de stat, la opt-spre-zece ani era un băetan, ciupit de vărsat, negricios și spîn; ochiǐ verzi spălăciți, n’aveau nicǐ un farmec. Tovarășiǐ îl porecliseră „ochi de capră pierită”. N’avea reǔtate la inima lui, dar nicǐ bunătate. S’asculte de Hristea, s’ajungă și el om cu stare, era singurul lui ideal.
III
Hristea plecase grăbit, cufundat în tot soiul de gîndurǐ. Ar fi dorit să se vază cît maǐ curînd la moșie, să afle ce-a fost cu frate-so și ce-ǐ cu averea. I se părea că totul se lezerește ca după un potop, fÎind lăsată averea pe mîini străine.
De și spusese suroreǐ ce nenorocire îl aduce ca s’o ia pe Susana, tot îl făcură s’aștepte aproape un ceas.
Susana trebuea supusă la toate lecțÎile, ce se făceau fetelor la plecare. Surorile aveau ca principiu de-a slei în copilă orǐ-ce sentiment de familie.
Cînd Susana aretă suroreǐ bucuria de-a-șǐ vedea' unchiul și voea s’alerge să-l primească, aceasta cu’n gest rece, o opri.
— Copila mea, întîiu trebue să vezi pe maica directoare.
Directoarea sta cu privirile pe-o carte de rugăciuni. La intrarea Susanei, nicǐ nu ridică ochiǐ, copila cu sora, stătură vre-un sfert de ceas. În sfîrșit, maica înnălță ochiǐ, zicînd:
— Ce e copila mea?
— A venit unchiul să mă ia, zise ea, cu bucurie.
Directoarea o privi aspru.
— Copila mea, de ce atîta bucurie? Nu știǐ că orǐ-ce pas în lume e numai prilej de durere și suferință? Nu iubești încă de-ajuns pe bunul Isus, nicǐ pe sfînta marǐa, de vreme ce depărtarea din locașul, unde îl poți zilnic slăvi, îți aduce atîta veselie. A vedea părinți și rude e o datorie, căci pentru păcatele noastre, nu e lesne de rupt legăturile ce avem cu iei; dar depărtarea din locașul sfînt nu trebue să fie bucurie, ci jale, copila mea.
În lume e a-tot-puternic Satana, care duce la peire; aci Isus dăruește pe ceǐ ce-1 iubesc cu fericirea vecinică. Orǐ poate tu nu ești stăpînită de focul sfînt al credinței? Ia seama!
E mare păcat a minți pe Isus.
Susana se simți rușinată. Toată bucuria îi pieri îi era groază că s’a lăsat dusă în ispită. Sora adause:
— Prea buna noastră maică, Susaneǐ îi pare reǔ de ușurința eǐ; dovadă smerenia de care e cuprinsă. Pe vÎitor garantez că va areta maǐ multă dragoste pentru sfintele datoriǐ, la care o povățuești de cît pentru deșertăciunile lumeǐ.
— E adevărat, copila mea?
Susana cu ochiǐ plini de lăcrimi căzu în genunchi și sărutînd mîna starițeǐ, îngînă:
— Da, da, venerată maică!
După această înscenare, Susana căpătă voe să plece cu unchiul.
Maica stariță îǐ mai zise:
— Copilă, în cele maǐ marǐ supărări, ce, poate veǐ găsi în cale, să nu uiți pe bunul Isus; toate ne vin din pricina păcatelor și spre binele nostru.
Această prevestire de dureri încruntă și maǐ tare sufletul Susanei: par’că începea și ea a se întreba: la ce o chiamă taică-so.
Hristea nu era nicǐ el expansiv; dar, cînd o văzu pe Susana cu ochiǐ în pămînt, rostind rece: „Bună ziua, unchiule și nesărutîndu-ǐ mîna, ca de obiceiǔ, se simți foarte jignit. Plecară împreǔnă la comptuar, unde îî așteptau trăsura și băiatul.
copiiǐ eraǔ cam nedumeriți, la ce i-o fi chemînd, cînd fusese vorba că nu-ǐ aduce acasă păn de Paști. La copiiǐ nedumerirea era înse lesne întunecată de bucuria plecăreǐ.
La cîmp, cu toată umezeala, ceața se maǐ ridicase, lăsînd să se vază verdeața fragedă de toamnă. Prin locurile maǐ joase pîcla plutea ca niște nourași, coboriți din cer pe pămînt. Grîul de toamnă resărise, era ca un covor verde și moale. Iarba uscată de seceta verei înverzise pe delăturile drumului, di’ncolo de șanțul șoselei. copiiǐ priveau în neștire, cu ochiǐ duși în depărtare, fermecătoarelor câmpÎi. Hristea căuta și el cu nesaț, la atâtea bogățiǐ ce i se desfășurau ochilor. Nu se uita la nourǐi ce se fugăreau cu vrăjmășie în largul cerului, nicǐ la geana albastră ce se ivea sfioasă din spre resărit.
„În viață, ca și pe drum, uită-te pe unde calci. Numai zănateciǐ, privind noriǐ, își sparg capul de bolovani; omul cuminte privește pămîntul”.
Gustul pentru iconomie era la Hristea atît de mare, că răsipa chiar a altora îl supăra. Se uita cu jale la șușenița verde de pămînt ce se’ntindea di’ncolo de șanț, nearată și prin care oamenÎi bătuseră cărare. Făcea socoteala cîte pogoane de pămînt se pierd în zadar.
De o dată, pe cărare, zărește ceva înnegrind. La cîți-va pași, opri trăsura, sub cuvînt să-și mai desmorțească picioarele: se’ntoarse îndărăt, luă ce văzuse: era o pungă. În ea erau vre-o trei galbeni și ceva mărunțiș. Hristea gîndi, mulțumit : „BanÎi de găsit sînt cu noroc. Tot e maǐ procopsit cel ce se uită la pămînt.” Puse punga bine și se urcă în trăsură. După o bucată de drum intîlniră un om care mergea cu ochiǐ pironiți pe cărare; căuta ceva. Hristea gîndi: „O fi cel cu punga. Nu-i păcat să capete o lecție. Altă dată și-o păzi banÎi maǐ bine. LecțÎile neplătite nu se țin minte. De cînd m’am pomenit, n’am pierdut nimic. Un nasture, de era slab, îl întăream. Grija prea multă nu aduce pagubă. Poftim, se uită pe unde merge! Era bine de se uita înnainte. Cine n’are luare aminte, fie chiar și pentru cele maǐ mici lucruri și nu e destul de treaz, chiar cînd doarme, nu va face avere.
Cu asemenea gîndurǐ alunga durerea, ce din cînd în cînd îî mișca inima. copiiǐ stăteau cam triști; trecuse de mult amiaza și nu mîncaseră nimic.
— V’o fi foame, copiǐ, zise Hristea, dîndu-le cîte două smochine și cîte un covrig.
— Ma-ta nu mănînci, unchiule? zise Susana.
— Nu, fetiț’o, la drum îmi piere pofta. Uit’te nițel fum îmi ajunge, zise Hristea, aprinzindu-șǐ țigara.
Susana privea ceața care se ridicase în slava cerului ca o pînză alburie. Pe largul întins al șesurilor pierise orǐ-ce suflare, abia de trăea o slabă adiere de vînt. Ai fi zis că din lume fugise orǐ-ce zgomot, afară de uruitul trăsureǐ.
Sătul de gîndurǐ, Hristea strigă răstit:
— Mînă maǐ curînd, bre, o să’nnoptăm. Ce ? Mergi cu boiǐ?
— N’ai frică, domnule, chiar de-am înnopta, p’aci e loc curat; ne-a ferit D-zeǔ de negustori de noapte.
— Vorbă! Hoțul nu-șǐ cere voe. De multe orǐ bate și pe datorie și te mustră de ce n’ai bani.
— Ai dreptate; tot e maǐ bine acasă ca pe drum, zise birjarul, vînturînd biciul pe deasupra cailor.
— Sînt al d-tale. Nu ești la stăpîn. Se cunoaște.
— Vita are și ea suflet; o urgisești, n’ai parte. Un ceas maǐ curînd ori maǐ tîrzitt tot acolo ajungem și tot o plată o să-mǐ daǐ.
Copiǐi adormeau, din cînd în cînd, de hurducătura trăsureǐ.
Fetița era de vre-o trei-spre-zece ani, băiatul de un-spre-zece.
Copila sta tristă; tot drumul nu vorbi maǐ nimic. Se gîndea mereǔ la ce i-o fi chemînd tata-so. Cînd i-a dus, le-a spus că, de vor fi cuminți, și vor învăța, îl va aduce de Paști. Abia două luni și-ǐ chiamă acasă! Nu se dumerea de loc.
— Unchiule, zise fetița, ce-o fi avînd tăticul? El nu-i nicǐ o dată bolnav.
— E bolnav și încă reǔ; boala, draga unchiului, nu’ntreabă. De n’ar fi și maǐ reǔ de cît bolnav.
— Cum poate fi maǐ reǔ ?
— Cum? Nu pricepi ? zise băiatul; poate muri.
— Cine, tăticul ? Ești nebun? Pe noi cui să ne lase?
— Nu-i în voia tăticului, dragă.
Fetița începu a plînge.
— Mai bine să murim noi de cît tăticul.
Hristea, la aceste vorbe ale copÎilor, se gîndî-că bine a făcut luîndu-ǐ. Văzîndu-șǐ tatăl mort, le va pieri orǐ-ce nădejde de alintare și vor asculta maǐ lesne.
— Cum o vrea D-zeǔ, Susan’o. Orǐ-ce s’ar întâmpla, eu vă sînt ca și tată.
Copila, cu simțirea mai gingașă, ghici tot și din noǔ se puse pe plîns.
Hristea vedea că orǐ-ce mîngîere e de prisos. Cînd jalea ne-a prins în ghiarele ei, nu de cuvinte blajine se lasă alungată...
Hristea se afundă în altă lume de cugetări. Știa că frate-so la început dase la oameni bani-pe amaneturi, și că-ǐ remăseseră velințe scumpe, scorțuri alese, pînzeturi cu borangic.
Cînd fusese la niște Paști, îǐ aretase vre-o două lăzi pline. Avea și două salbe scumpe de lire turcești. Alte juvaeruri n’avea; nu pricepea dînsul, ca un om de afaceri să ție banÎi în lucruri, ce nu roesc bani. Amaneturile, altă ceva; le căpătase pe mai puțin de jumătate cît făceaǔ. Se temea că nu va mai găsi din toate astea nimic.
Nicola, după ce-ǐ murise nevasta, a luat în casă, o fețișoară să-l slujească; și acum toate remăseseră pe mîinele eǔ
O bucată de vreme se slujise cu argațǐ; țeraniǐ nu voeaǔ să-și dea fetele la slujbă: „N’o dați, boerule, am și eǔ nevoe de dînsa acasă. „I-o fi maǐ bine: haine, mîncare și leafă, le zicea Nicola. „Nu pot, boerule, așa-ǐ neamul nostru, ne-deprins cu slujba.
A dat înse D-zeu, o iarnă grea. Între săteniǐ din VÎișoara era și-o văduvă cu trei fete marǐ și cu doi băeți mici. Șase guri, săracă lipită pământului: nicǐ porumb în pod, nicǐ mălaiǔ în sac.
Nicola îl dase ceva pe muncă și cînd o răzbi foamea, veni iar la curte să-ǐ dea porumb.
„Nu maǐ daǔ; stați patru leneșe acasă. De ce nu tocmești pe Măriuța? Să-mi facă un foc, o mîncare și să-ǐ dau leafă și vouă tain.”
La nevoe, omul trece prin apă și prin foc. Vorba văduvei: „dragile mele, goliciunea încunjoră, dar foamea dă de-a dreptul.”
Acuma Măriuța era de vre-o șase ani la Nicola. Nu i-a trebuit mult să fie stăpînă pe inima lui.
Hristea știa toate astea și se temea ca va găsi, casa golită.
copiiǐ adormiseră.
CaÎiǐ mergeaǔ maǐ mult în pas: nu-și căpătaseră porția de ovăz.
— Mînă, bre! îi zise o dată Hristea.
— E drumul greǔ, boerule. Ca să-șǐ facă față, maǐ plesni din biciu, gîndind: „De m’așǐ potrivi mușterÎilor, răpede mi-așǐ ucide caÎi.”
Hristea căzu iar pe gîndurǐ, neputînd alt-fel scurta vremea:
— „Voiǔ desface tot, cu cît voiǔ putea. Sînt, da drept, tutore; nimeni n’are voe să se amestece. Dînșiǐ nu eraǔ nicǐ supuși romîni nicǐ greci. De pe mamă copiiǐ n'aveaǔ rude de aproape, deși nevasta lui frate-so fusese Romîncă.
Bine nu știa la cît o să se ridice averea lui Nicola; dar așa, pe dibuite, presupunea să fie de vre-o 20,000 de polǐ. Cu asemenea sumă, bine mânuită, în cîți-va ani, va putea trece peste, milion.
Pîn’la un loc averea o face omul; iar de la milion în sus, se mai face și singură. Ca nourǐ fugari, gîndurǐ, crîmpee, îl treceaǔ prin minte: „Ce bine a făcut că nu apucase a-i trimite 200 de polǐ. Îi fura Măriuța pe toți.”
Pornit pe drumul planurilor de înnavuțire, Hristea nu se oprea lesne: „Cu atîția bani, bine mînuițî, voiǔ face minuni. Copiiǐ se vor mulțumi cu procentul legiuit. Nimeni nu mă poate obliga să le dau beneficiul realizat prin munca mea.” Voiǔ fi cel întîiǔ din piață. Am eǔ talentul s’aret lumeǐ că averea mi-ǐ îndoită de cît e! Voiǔ întări legăturile cu bancheriǐ străini Pănă’n zece anǐ, voiǔ fi cu adevărat bogat. Îi vuea tot capul de cifre.
Un cîștig nou pentru Hristea era înmulțirea, pe zi ce trecea, a unei droi de comercianți mici, carǐ lucrau aproape fără capital, și eraǔ atît de dornicǐ de traiu bun, în cît cheltueau maǐ mult de cît cîștigul curat. Cînd le venea scadența polițelor, dădeau din colț în colț, gata să plătească procent cît de mare, negîndind că-și pregătesc ruina. Avea cîți-va samsari harnicǐ, adevărațǐ copoi...
Planurǐ multe se urmau unele pe altele în mintea luǐ Hristea, ca valurile, îngnițindu-se unele pe altele.
Toate aveau același scop, o îmbogățire cu care să orbească lumea, să fie maǐ pe sus prin avere, dacă nu era prin naștere și mărire. Hristea era muncitor și priceput în combinațiǐ băneștǐ; înbogățirea era pentru el și ideal și patimă: Credinciosul se închină, îndată ce deschide ochiǐ, pătimașul e mînat din zorǐ de patima ce-l stăpînește. Hristea și’n somn vedea movilǐ de aur, vedea crescîndu-ǐ bogățiile. Nu era minut din zi, în care mintea lui să nu fi fost stăpînită de planurile îmbogățireǐ...................
Era o toamnă ploioasă, în schimbul vereǐ uscate și secetoase. Apele se vărsaseră cu’mbielșugare, fînețele, căpițele de coceni și de otava din nou cosită pluteau toate în apele eșite peste maluri. Seceta de vară uscase și rădăcinile, acuma ploaea putrezea ce bruma, remăsese neistovit.
Săteniǐ, privind cu jale cum apele înghit nutrețul, rosteau cu obidă: „Pentru păcatele noastre ne pedepsește D-zeǔ.“
Din loc în loc se vedeau femei și bărbați cu hainele sumese pîn’ mai sus de genunchi, umblînd prin apa rece de toamnă, încărcînd nutrețul neîncins și neputred de tot. De la un loc drumurile erau tot maǐ pline de băltoage și noroiǔ.
Hristea părea orb la suferințele altora; pentru dînsul nu fusese nicǐ secetă nicǐ vărsări de ape, afacerile îi merseseră minunat.
Pe unele ramuri ale Argeșului căpițele de nutreț pluteau ca niște corăbii, în parte scufundate. Peste toate aceste priveliști lunecau nepăsătoare privirile lui, nesimțitor la durerile și suferințele lumeǐ. Cînd ajunse unde trebuea să treacă Argeșul, începu să priceapă și el relele viiturei a-pelor. Acestea, în furia lor, rupseseră singurul pod ce era în partea locului. Pe cît seceta de vară secase rîul, lăsîndu-i albia deșartă, umilindu-1 pîn’ la rușine, silindu-l să arate lumeǐ goliciunea malurilor și ca un biet părăiaș, smerit și blînd, să șerpue domol, cu șoapte line, îndemnînd pe drumeți să-l treacă fără teamă; pe atît acuma ploile din munți și de pretutindeni îl prefăcuseră înt-r’o apă înfricoșată; piticul se prefăcuse ca prin vrajă într’un zmeu uriaș, care înfrunta, urla și spumega de mînie și ură, amenințînd cu moarte pe cine ar cuteza să se apropie de puternicele lui brațe. Cu furie se lovea de stîlpiǐ podului, făcînd vîrtejuri do clocot și larmă, împrăȘtiǐnd fiori. Hristea la oprirea birjarului păru trezit ca din vis.
— Ce-ǐ, bre ?
— D-ta nu vezi ce-ǐ? S'a’nfuriat năbădăiosul de Argeș. Ca apucat de necuratul face spume și clăbucǐ, de necaz a sfărmat și podul.
Hristea remase o clipă prostie. Privea grinzile duse cu silnicie alături de foi și coceni, bulboanele cu vîrtejuri coperite de clăbuci, valuri albe ca spuma laptelui, furia cu care se răpezea și eșea di’ntre stîlpii podului. Zgomotul asurzitor al zmăuluǐ uriaș, ce se’ntindea fără capăt și fără sfîrșit, ca un fum care nu-l vezi de unde ese și unde isprăvește, toate acestea îl sileau să vază că sînt și alte puteri pe lume afară de-a banului.
— Piǐ! Ce comedie! Nu-ǐ chip să trecem cu trăsura, zise birjarul fluerînd a pagubă. Mare hoț e Argeșul: face șotiǐ, cînd nicǐ te aștepți!
Hristea și copiiǐ se coborîră din trăsură, privind uimiți la puhoiul înfuriat.
Îl trecuseră de atîtea ori, dar nicǐ o dată nu-șǐ închipuiseră că poate veni așa de mare.
Băiatul, ca răzbunare, arunca pietre în valuri, admirînd vîrtejele de apă ce se făceau în jurul lor. Fetița, prinsă de vraja apeǐ, îșǐ pierdu privirile de-a lungul cursului și’n minte îǐ veni părăiașul de la Viișoara, unde adesea plutea, lăsîn-du-se dusă de apa lină și caldă a zilelor de vară.
Podul de stejar era rupt în vre-o patru locuri, par’că ar fi fost o punte șubredă. Reinăseseră cîte-va grinzi, din loc în loc, ținute de țerușiǐ înfipți în apă, pe carǐ nu-i putuse încă birui Argeșul; părea scheletul dumicat al voinicului ce îndrăznise a se împotrivi uriașului balaur.
Soarele trecuse de amiazăzi, un soare ce arunca o lumină galbenă, ștearsă și tristă; nu era dătător de viață și bucurie, ca primăvara; și o melancolie apăsătoare cuprindea întreaga fire; cîrduri de paseri călătoare despicau văzduhul ca niște clipe negre, luîndu-și jalnic remas bun. Susana le privi duios; tot-d’a-una plecarea cocorilor îi pricinuea întristare.
Cînd era mică, crescuse una, și toamna a luat și aceea drumul pribegiei. Copila a bocit ca după mort. În fie-care primăvară tot aștepta să se întoarcă Zuza ei, dar nu s’a mai întors. Acuma își aminti iar de paserea iubită. Tot așa zburase, ademenită de un cîrd ce trecea, într’o amiază caldă!
Nu departe de pod era o cîrcimă. Oameniǐ, adunați acolo, cum văzură trăsura, veniră să-șǐ maǐ destoae neajunsurile ce la făcuse și lor apa șugubeață. Unul maǐ vorbăreț, văzînd pe Hristea cum stă uimit, zise:
— S’a stricat, domnule, drumul în mijlocul căruței. Hă! Ce să-ǐ faci, așa-î hoțul de Argeș; cînd nu te aștepți, te lovește. Dar, așa poznaș nu l-am apucat. Spun bătrîniǐ că, de cînd cu holera cea mare, n’a maǐ fost așa de'nvrăjbit. Zadarnic te uiți, nu-i chip de trecut. Cîțǐ negustori nu s’au întors și eri!
— Trebue să trec, de-ar fi orT-ce să fie, zise-Hristea răstit.
— De, domnule, doar de ai aripi ori, poate, știǐ înnota. P’aci n’avem luntri, că nu-și ese diavolul des din minți.
— Trebue să trec, barim fără trăsură.
— Așa da, zise alt sătean mai isteț. Uit'te sînt grinzi late, aduse pentru meremet. Dai și d-ta o cinste oamenilor și le-or așeza de-a curmezișul grinzilor ce-au remas. Treceți ca pe puntea raiului, că și aea zice că-ǐ îngustă ca o ață. Di’ncolo găsiți căruță și vă duce unde aveți nevoe. Pîn’la Viișoara e o zvîrlitură de băț.
— Ce minți boerul, mă? E cît ai fierbe o mămăligă cu lemne verzi.
— Ba cît ar mătura casa o femee leneșă, zise-altul mai bătrîn.
— Să mă văd eu di’ncolo, zise Hristea.
— O să te vezi cu ajutorul lui D-zeǔ și al. oamenilor buni. Hai, flăcăi, pe lucru !
— Numai copiiǐ de n’ar ameți: apa e vrăjită, făcu un sătean.
— Aș! copiiǐ trec ca șoareciǐ. Facem noi un meremet și pentru dînșiǐ. Vorba-i cine plătește-munca, zise un flăcău, scărpinîndu-se la ceafă.
— Să vă plătească județul. De ce nu drege podul? Destule dări ia!
— Atunci ne lipsim ca de nunta tatei, zise cel mai dîrz, plecînd spre circiumă.
— Las', bre, boerul a glumit, vă dă el o rublă de cinste, zise birjarul.
— Hai, mă, apucați-vă de lucru, doar sînteți creștini, nu-ți lua pielea de pe om, cînd îl vedeți la nevoe, -zise Hristea, văzînd că fără bani nu trece Argeșul-.
— Ei, d-le, boi nu cumpărăm noi cu banii d-tale; ia, de-o cinste acolo.
— Vi s’a uscat gîtul cu Argeșul alături?
— Dacă-ǐ turbure! Nu e bun nicǐ în cizme, făcu unul rîzînd.
— Să bem apă? Se spînzură Grecul de necaz, că i se strică țuica în clondire.
— Păi! S’avem pe suflet bunătate de Grec, nu i-ar mai muri mulți înnainte ?
— Lungiți vorba, dar scurtați treaba. Apucați trei grinda de capătul ăla. Așa! Tăval pîn’ la capătul podului!...Acuma cu toțǐ pe capătul de colo! împinge, mă Gheorghe! Așaa! încă o pinteală!...maǐ o dată! Așa! Uit’te-o că-i la mijloc. Maǐ trăgeți-vă sufletul! și: pe ea!
— Bun! — Încă o dată!...
— Așaa!— Bun de tot!
— Uit’te, nițel-nițel și-ǐ trecută de mijloc! — Mai apucați-o și p’asta. Dați-o tăval ca pe aea-laltă! Maǐ cu suflet, doar ați mîncat azi! Așa! Împingeți cît puteți. Acum care-i voinic să meargă pe grindă? Că, vezi, trebue împinsă asta pîn’ la malul ălălalt. Tu, mă Gheorghe, că eștǐ maǐ sprinten.
Un flăcău 'nalt, roșcovan, păși, clătinîudu-se, pe grindă. Cînd fu în dreptul grinzei a doua, se puse călare pe cea di’ntîiă și începu a o împinge pe-a doua. Cei de pe mal îl încurajau mereu cu gura; dar treaba mergea anevoe; grinda era:grea. În sfîrșit, cu chiu cu vai, au împins’o pîn’ la celălalt mal.
Romînul, care făcuse maǐ multă gură de cît treabă, zise, frecîndu-și mîinile:
— Bun, o făcurăm și p’asta!
Ochiǐ sperie, mîinile bucură; cît ai clipi podul s’a și făcut. Tot lucrul ținuse vre-un ceas.
În vremea asta Hristea îșǐ luă ce maǐ avea în trăsură, plăti birjarului baniǐ pe jumătate, certîndu-se de la 2 leǐ: Hristea pretindea să plătească birjarul trecerea podului.
— Am avut tocmeală să mă ducǐ pînă la Viișoara; ar trebui să nu-ți dau nimică.
— De unde știam eu că-i stricat podul ? N’o să te bucuri la un nevoiaș ca mine.
— Mă bucur la banul mieǔ.
Ai vrea să te îmbrac pe tine și să mă dezbrac pe mine ?
— Poftim, podul e gata, zise țeranul, care făcuse multă gură, dar puțină treabă.
— De cădem în apă ?
— Vă scot eǔ; dar n’avețǐ grije: e măi trainic decît puntea iadului. Uit’te, trec eǔ întîiu. Și țeranul guraliv, făcu țanțoș o primblare pe grindă, încolo și’ncoace.
— Se cam clatină, zise Hristea.
— O fi băut țuică, dar nu vă temeți.
Hristea, făcîndu-și cruce, trecu’ntîiǔ ca să dea curaj copiilor. Cînd grinda începu să se legene, se’ngălbeni și grăbi pașii. La mijlocul podului simți o amețeală; urletul apei spumegoase, zbuciumul chinuit la izbiturile de stîlpi, ar fi îngrozit și pe unul maǐ curajos.
Ajungînd pe malul celălalt, îșǐ făcu din nou cruce.
În viața lui, nu-i păruse cale maǐ lungă. Și doar știa a înnota: în copilărie trăise pe malul mărei.
— Hai, curaj, Susan’o, treci tu întîiu.
— Ba eǔ, zise băiatul, sărind sprinten pe grindă. Copiiǐ nu’nțeleg nicǐ primejdiile nicǐ nenorocirile prea marǐ.
— Mergem odată; dacă ne-om înneca, să murim amîndoi, zise fata, pășind și ea pe grindă.
Lui Hristea, la aceste vorbe, îi scăpară prin minte un gînd reǔ, ca un fulger, care în fugă, luminează o prăpastie. Da, sufletul omuluǐ are în el întunecimi, pe carǐ singur nu le știe. Un gînd păgîn, gîndurǐ de acelea, carǐ vin fără de voe la conștiință, ca putrejunile, ce se înnalță din fundul fundului la fața celeǐ maǐ limpezi ape; gîndurǐ năprasnice, carǐ răsar din pustiurile veacurilor și se impun adesea împotriva dreptei judecăți și a sentimentelor alese; gîndurǐ, ce ne’nfioară, dar-carǐ, vai, nu arar se fac stăpînele noastre:
„De-ar cădea copiiǐ în apă, ași fi singur moștenitor.
Acest gînd fost atît de slab că maǐ nu se răspică în vorbe, ci fu maǐ mult o senzație. Trecu întocmaǐ ca o nălucă, neluînd veștmîntul cuvîntulul; dar ori cît de slab, tot a fost deajuns spre a pîngări sufletul lui Hristea.
Hristea remase cu ochii țintiți ca de nebun, privind cînd apele’n clocot, albe de clăbuci, ducînd cu zor stîlpi, grinzi, bucăți de scînduri, crengi, ca niște trofee de biruință, cînd la copii, carǐ începuseră a păși pe grinda ce se clătina, amenințând la fiecare pas.
— Stați, dragiǐ neneî, zise țeranul guraliv, și, apucînd o prăjină lungă, o întinse lui Hristea.
— Apucă, boerule, de capăt, să se ție copiiǐ de ea. Paza bună trece primejdia rea.
— Foarte bine, îngină Hristea, par’că spălîn-du-și cugetul de gîndul ce-l pîngărise.
— Țineți-vă, dragii unchiului, și curaj, Dumnezeu cu noi!
Încurajați, copiiǐ trecură, primejdia le făcea chiar plăcere; uitaseră de jale, uitaseră că-ǐ așteaptă milă străină.
— Nu vă era teamă?
— Nu, zise băiatul.
— Ba mie, da; uit’te cum fierbe apa. De cădeam, ce făceai, unchiule?
La această întrebare nevinovată, Hristea simți un fior neplăcut, și ca pedeapsă gîndului păgîn, zise:
— Săream să vă scot. Știu a înnota.
Porniră tustrei pe drumul noroios. Soarele arunca lumină gălbue peste cîmpiile presărate din loc în loc cu bălți; căldura lui nu’ncălzea nicǐ nu zbicea pămîntul, din care apa piftea pretutindeni. În satul apropiat năimiră o căruță. Femeea puse un braț de coceni jilavi, așternu o velință, pe care se grămădiră Hristea și băiatul, ținînd pe Susana pe genuchi. Țeranul își așeză o scîndură în loc de capră, își făcu cruce, zicînd: „Doamne ajută!” și dădu biciu cailor. Femeea aruncă în urma căruței o fărîmă de mămăligă: să nu se întîmple bărbatului vre-o cumpănă.
Cu cît soarele se coboarea spre asfințit în aer se lăsa umezeala rece; colinele și cîmpiile se pierdeau jalnice la vedere, lăsînd sufletele nemulțumite și înfiorate de presimțiri rele. Cîrduri de ciori croncăneați, din loc în loc, vestind apropierea ernei, aducătoare de griji și nevoi. Tot ce-ǐ dătător de viață, de putere și veselie, zicea remas bun! În văzduh plutea o jale. Zgomotul căruței, pe drumul noroios și pustiu, gîndul morței lui Nicula întristase și maǐ tare inimile drumeților noștri................
IV
Satul Viișoara era proprietatea unei familii vechi boerești, care sta la Paris. Moșie de vre-o două miǐ de pogoane, avea de toate: loc de arătură, fînețe frumoase, cînd nu bîntuea seceta, pîrae ce se vărsau în Argeș și un pîlc de pădure tînără. Stejarii, bătrîni de veacuri, îi tăiase arendașul fără știrea proprietarului. Nicola, cum o luă în arendă, se’nțelesese cu administratorul moșiilor și făcuseră baniǐ pe din două. Moșia o luase pe o arendă destul de joasă.
În spre miază-noapte se’ntindeau coline, unde, numai pe unele, se maǐ vedea tufăriș de pădure tînără. Dealurile, desbrăcate de podoaba lor, s’aretau roase și mîncate de ploae, remăind galbene în bătaea soarelui. Țeranii singuri jeleau soarta vitrigă a dealurilor, coperite, nu de mult, cu măstacăni și stejari.
Pe vremi, cînd trăea boerul bătrîn, aveau voe să culeagă din pădure, bureți, poame solbatece, fragi și uscături; acuma, pentru o coadă de biciușcă îi ducea la primărie și la judecată.
Casa veche boerească se ruinase. Remăsese numai grădina ce-o împrejmuea, cu pomi roditori aleși, parte uscați de neîngrijite.
Săteniǐ cei bătrîni își aminteau cu drag de vremile, cînd se’ndulceau cu poame de la curte și de cucoana bătrînă, care îi miluea la vreme de boală și le dădea leacuri și povețe.
Arendașiǐ ce s’au părîndat lăsaseră în părăsire și ruinaseră tot ce nu le aducea bani. Abia de clădiseră o casă de ședere, cu materialul din curțile vechi boerești. Coperișul era de stuf; -acesta se afla din bielșug, în anii ploioși, prin bălțile de pe moșie.
De Paști spoeau casa pe di’nnăuntru cu var, pe di’nnafară era cu galben. De-alungul casei se’ntindea un tîrnaț de scînduri. Aci locuise și Nicola Pandele. Întreg acaretul areta că locuitorii din el sînt vremelnicǐ, nu țin la frumos și curățenie, ci numai să aibă un adăpost și să strîngă bani mulți.
Cînd zapciul orǐ prefectul erau în trecere pe moșie, ziceau: „Toate ca toate, d-le Pandele, frumoasă moșie, dar urîtă locuință. „Bine că nu mă plouă. Ce să fac? Nu e moșia mea. Proprietarul știe să ia bani; unde șed puțin îi pasă. „El stă în palate, la Paris. „Și noi muncim aci, de-i trimitem bani. „De-ai avea tot ani buni, ca pîn'acum, cumperi moșia. „Mare-I D-zeǔ, așa mi-ǐ gîndul. Sfînt lucru casa omului: un cui de’l bațǐ, știǐ că-ǐ al tău. „De-i lua dijmă, tot ca anul ăsta, o cumperi răpede, zicea adese orǐ zapciul ca să-l facă mai darnic. „îmi iau, d-le suprefect, dreptul mieu. Crezi că puțin fură el înnainte de dijmuire? Se răped noaptea ca dihorii și pradă de zvîntă.
— „Ei, aș, dar pîndarii turci, ca niște zmei, ce zic?”
— „Ce pot pîndarii la un sat de oameni ? Pe urmă hoțul vine în cîntători, cînd e somnul mai dulce și-l doboară pe cel ce n’a dormit toată noaptea. Atunci poate fura și pămîntul de sub el.
— „Las’, bre Nicola, nu mă prostești pe mine. De ce țeraniǐ calicesc și d-ta te’mbogăjești?” zicea zapciul.
„Sărăcesc de leneși și bețivi.
„Dar circiuma a cui e?”
„Ce stric eǔ? De n’ar fi a mea, ar fi a altuia. Bărbații bețivi, femeile leneșe, nu știu spoi, nu știu găti, trăesc ca niște cocoane. Cît e ziua de mare își fac cusuturi și mode. Alea n'aduc bani, de nu le-ași da pămînt în dijmă, ar pieri de foame. „Spune altora, nu mie. Cu nimerniciǐ de eǐ te-aǐ îmbogățit” „M’am îmbogățit cu baniǐ și capul mieu, d-le”. „Vezi, vecinul de alături e rasol, îl ține nevasta.” „Cum?” „Nu pricepi? Cum poate ținea la București o nevastă frumoasă, bărbatul?” „La atîta a ajuns?”
„Ce crezi, moșia te’mbogățește, dar și cînd te-o calici nu te maǐ ridici! Eu am fost norocul țeranilor. Au dat peste om bun ca mine; i-am scăpat de multe nevoi. Cînd am venit în sat n’aveau vite, nicǐ pluguri, nicǐ care. Era vai de mama lor. Le-am dat și bani și pămînt; din niște leneși am făcut oameni gospodari, pe cît se poate face din ei...
— „Las’o încurcată, chir Pandele. Vezi, nu uita: ovăz și fîn că-mi pier vitele.
— „Sluga plecată, d-le suprefect, chiar dau poruncă.
Cam aceste dialoguri se petreceau ori de cîte-ori zapciul avea vre-o nevoe. Căuta s’arate că știe isprăvile lui Pandele, iar ăsta se apăra, doar ar micșora dijmuirea zapciului.
Cu îmbrăcămintea casei nu făcuse Pandele marǐ cheltueli: paturi de lemn acoperite cu velințe luate amanet de pe la țerani; mese și scaune cumpărate la Rușii-de-Vede. „Cînd oi fi avea moșia mea de veci, mi-oiu lua și mobile...
În anul în care se’ntîmplă moartea lui Nicola cumpenele se ținuseră lanț pe moșia Viișoara. De Paști, ca de obiceiǔ, venise și Hristea pe la Nicola; chemat cu stăruință ca să între la o tovărășie de arendă a unei moșioare vecine, cu mult fînaț, lucru de care cam ducea lipsă pe Viișoara.
Așteptînd clopotul de deșteptare să-ǐ cheme la înviere, frațiǐ vorbeau de afaceri.
— Ascultă, Hriste, făcu Nicola, fînațul e bănos de tot. Oameniǐ din județ au vite multe, mai vin mocani cu oi și te roagă, cu băni ghiață și cu căciula în mînă, să le dai unde să-șǐ pască dobitocul. Cu dijma începe a merge anevoe; țeraniǐ s’au prăpădit, și, cînd maǐ e an reǔ, nu-ți ese-nici arenda pămîntului. Pe urmă îți trebue slujbași de ispravă, cari să învîrtească mintea Romînului. S’au făcut șirețǐ și țeraniǐ, te’nșală din ochi. Acum am vătaf, un Armean. E priceput și uns cu toate alifiile, dar nu-l pot face’n zece.
— Tocmai d’aea mă mir de ce vrei să te’n-tinzi?
— Vezi, cu fînațul n’aǐ bătae de cap. Îǐ măsuri cîmpul și gata; dar, o ploua orǐ o ninge, nu te privește. Să am încă un om ca Armeanul, ar merge ibrișim. Mă cam ciupește, dar mă fac a nu vedea.
— Dacă zicǐ, să puiu. Dar e greu de cuprins prea mult. Ce cîștigi ici, pierzi di’ncolo, că nu poți fi pretutindeni și, de, ochii stăpînulul îngrașă calul.
— S’o pot lua chilipir la licitație!...La trei sînt călare pe cîmp, cuprind tot cu ochiǐ.
La țeară averea nu se face dormind pe saltele moi. N’o să meargă mult nicǐ cu arendășia; s’au trecut vremile de aur, țeraniǐ sînt șmecheri, dar tot proști au remas, cînd e vorba de lucrat pămîntul. Dacă-ǐ înveți, n’ascultă; fac tot cum au apucat. De le ese reǔ la capăt, zic că-ǐ moșia făr’ de noroc; mai-mai nu sar să te bată, cînd viǐ la dijmă. Autoritățile nu ne dau concurs. Și cît îți dau, te ține părul de pe cap. Cu țeranul nu faci treabă fără frică.
— Ori-cum, ia seama, sînt răzbunători...
— Cu mine nu-și cearcă el norocul; sînt înnarmat pănă’n dinți. Și, vezi, cu celălalt vătaf, care nu-ǐ prea încărca, se certau; cu Armeanul merge strună! Cu vorbe, cu glume și mi-ǐ încalță bine, încă vre-o cinci ani și, cu ajutorul luî D-zeǔ, pun mîna pe-o moșie de veci, nu maǐ împart munca mea cu trîntorul de proprietar!
— Ai ochit vre-o una?
— Am pus ochiǐ pe-a prințului. El stă la Paris, îl e de-a scăpare. Aur, nu pămînt!
Pădure, case, acareturi! Ce vrei? Administratorul ca să poată da cu mîna prin șperlă, a clădit mereu.
— Unul a cheltuit la Paris, altul a furat aci.
— O scot creditoriǐ în vînzare. La adică, o să-mi poți și tu împrumuta ceva; te asigur în moșie.
— Nu cred; toți baniǐ îl bag în afaceri de camătă. Aduce minunat.
— La nevoe, nu mă lași tu. Cred c’o să se amîne vînzarea; sînt mulți mîncăi, carǐ au interes să maǐ roază din averea prințului. Mie nu-mi pasă, mă aflu în primul rang cu două sute de miǐ. Anul acesta o să-mi între, dacă o vrea D-zeǔ. Am la țerani vro-o mie de pogoane, de pe carǐ o să-mi vie cel puțin 50.000 de lei; am pe seama mea 500 de pogoane, și, dacă plouă la vreme și-ǐ secetă la strîns, m’a văzut sfîntul cel puțin c’o sută de miǐ.
Data asta nu se mai joacă țeraniǐ cu mine; am niște pîndari turci, de bagă spaimele morțeǐ în om. Alt-fel nu merge. Se fac tîlharii a scăpa vitele și te frig; fură, strică, n’au pic de milă pentru munca altuia! Dacă-ǐ muștri, te iau în rîs: „De, boerule, par’că vita știe ce-ǐ al mieu și ce e al d-tale?”
— Ia seama, frate; la țeară se pot multe întîmpla.
— Ei aș! Îți pare; eu îl cunosc. Vorba e să-ți știe de frică și să-ǐ zmulgi fără să-ți prinză de veste. Tîlharul de Armean a făcut două băniți la fel, una cu fund dublu, o măsoară țeranul la început; pe urmă, ca un boscar, o schimbă cu alta mare. Dacă ești dibaciu, îl maǐ ciupești la socoteală. Și toate la un loc te urcă bine.
Vreai să ai și maǐ puțină bătae de cap? Arendează tot pămîntul la țerani. Cîți cunosc eǔ, carǐ au venit cu terfelogul, cu biciul și cu ce plăti arenda pe trei luni!
Azi au bani buni! Cele maǐ eftine moșii sînt cele luate la licitație. Numai să fii ajuns de cap. Vii în ziua termenului, vezi de sînt doi trei concurenți, le faci cu ochiul: „Cîte o mie-două de lei de căciulă, dacă nu mă ridicați. Tot așa la supralicitație și moșia nu se ridică nicǐ la jumătate cît face. Maǐ dai cîte-va liturghii grase pe la funcționari să nu-ți pue bețe’n roate și lucrurile merg răpede.
— Vorba-i că tot trebue întîiul cișt.
— Dacă n’ar trebui nicǐ atîta, fie-care golan s’ar face moșier. Cînd vii la moșie, țeraniǐ se țin cu cușmele’n mînă; țipă Romînul după pămînt; îl împărți ca pîinea caldă. Pănă vine plata cîștului al doilea, vinzi recolta grîului. Și de aici înnainte ai prins pe D-zeǔ de picior.
Vezi, știu vre-o doi, n’au avut para chioară’n buzunar. Unul a pus garanție bani străini!
După licitație i-a scos; s’a ajuns cu funcționari și ce-a făcut, ce-a dres, n’a plătit trimestrul întâiu la început.
— Ce să facă ? A dat bani din gros.
— Nu Știǐ. Vorba că n’avea după ce bea apă, și’ntr’o bună dimineață, m’am trezit că-ǐ moșier. Azi e om la două sute de miǐ.
— Dar de nu se face recoltă ?
— Nu se poate să nu iasă arenda.
Doar mai e erbărit, pădure, moară, eleșteu, cîrciumă. Viața nu te costă mai nimic. Țeraniǐ îți dau de toate: ouă, păseri, mușchi, limbi. Să poți mînca!
— Cam la cît rădici tu?
— Dacă ași face tot în bani, ași apropia de jumătate de milion.
— Frumos! zise Hristea, cu oare care invidie. El era încă departe de această sumă.
Totul e cum te porți. Mă știǐ; nu sînt nicǐ răsipitor, nicǐ pătimaș, nicǐ bețiv; dar, nu-ǐ septămînă să n'am mosafiri; îți cad flămînzǐ ca lăcustele, trebue să le dai; ai nevoe de ei.
— Astea întră în cheltuelele moșiei.
— E țeară bine-cuvîntată, pămînt bun ca zahărul; abia scormonit și rodește.
Fie-care țeran are vite, face grîu, porumb, fasole, semînță de cînepă și are de toate. Le cam place luxul la haine; cel mai sărac pune'n salba fetei zece, două-zeci de galbeni.
Și așa, așteptând clopotul de deșteptare la înviere, frațiǐ își povestiseră afacerile.
Bisericuța de lemn din margenea satului sta smerită în lumina surie a nopței, așteptînd în liniște, ceasul măreț al Învierei. Peste satul Viișoara se lăsase liniște și pace; toate patimile adomiseră într’o tăcere adîncă: toți așteptau sosirea bucurirei vestită de veacuri: învierea Mîntuitorulul, aducător de pacinice gînduri, de fapte blînde. Părea că’n noaptea aceea uitate aveaiu să fie vrajbe și uri și patimi. Pe Susana și pe Ionel îi adusese Hristea de la școală. Ei adormiseră veseli că vor maǐ fi liberi o septămînă. Grădina și câmpul cu flori aveau să fie ale lor. Crescuți în libeitatea naturei, sufereau mult în zidurile școalei.
Copiiǐ sătenilor, trudiți, flămînzǐ de alergături și post, adormiseră pe lăițile vîrtoase, visînd la ouă roșe, la păstramă friptă și la dulapurile de la cîrcîumă. Fetele și flăcăii pîndeau cerul înstelat, menindu-și norocul, așteptînd deschiderea lui ca semn al împlinirei dorinților fierbinți. Nevestele și bărbațiǐ, trudiți de muncile septămîneǐ, aromeau pe cîte o margene de laiță, voind să nu-i fure somnul, -păcat neertat pentru oameniǐ marǐ. Babele jăreau cîte-un tăciune din vatra focului, prin minte trecîndu-le șirul de ani cu nopțile spre Paști, par’că maǐ eri fusese copilărie, tinerețe, căsnicǐe și, din toate, acum remăsese greul bătrînețeǐ, anevoe de purtat. Un oftat le ridica pieptul, iar buzele îngînau: „De-o vrea D-zeǔ, ajungem și la anul.” Fie traiul cît de chinuit, omul ține la el și n’ar dori să se desparță de lume !
Pe-aproape de miezul nopțeǐ începură cocoșiǐ a se întrece, crainicǐ al satului, dregîndu-și glasurile să fie auziți cît maǐ departe. Femeile, carǐ ațipiseră, săreau ca arse, îngînînd: „Cît pe ce să mă fure somnul!”
De o dată în boarea recoroasă a nopței s’auzi clopotul de deșteptare, chemînd la biserecă. În liniștea neagră dangătul de aramă se pierdea în depărtare, lăsînd o dungă de sunet. Pe la case luminile se măreau, copiiǐ somnoroși se frecau la ochi, voind fie-care s’arate că n’a dormit. De prin curți porneau neveste, fete și bărbați cu făclii de ceară și cu ouă pentru sfințit.
Hristea și Nicola plecaseră și ei la biserecă, lăsînd copiiǐ cu Măriuța.
Noapte recoroasă de April se’ntindea sub marea albastră, presurată cu stele. În depărtare, pe-sat și cîmpii, se’ntindea întunerecul nemărgenit. Frațiǐ mergeau alături. La asemenea zile însemnate se ivesc în sufletul omului icoane din trecut.
Paștile copilăriei! Se vedeau mici, cum îi ducea maica lor la biserecă, unde auzeau cîntecele sfinte, în limba greacă; vremi pline de farmec prin nevinovăția cugetului și necunoașterea patimilor!
În apropiere de biserecă se zăreau clipind luminile din ținterim, aprinse pe mormintele rudelor, neuitate încă. Fără voe, frațiǐ se gîndiseră la sărmaniǐ părinți morți, căror, la morminte, nimeni nu le aprindea lumini. Nicola avea obiceiu de punea la icoane două luminări marǐ, de ceară albă, în amintirea tatălui și a mamei. Flăcările gălbui se vedeau clătinate de vîntul ce adia ușor, părea boarea sufletelor ce năzueau să scape de sub greul mormîntului, împinse de dorul nemărgenit de a vedea părinți și rude.
Prin ceața luminoasă a cimitirului se aretau umbrele femeilor, venite să-și facă datoria către morțiǐ iubiți. Una îndrepta luminările răsturnate, alta aprindea pe cele stinse de vînt. Ca un murmur duios s’auzea bocetul unora după rude de curînd îngropate.
La acest glas jalnic, Nicola tresări; îșǐ aduse aminte că abia do-o lună Măriuțeǐ îi murise un frate și că o soră de-a ei trebue să fie cea care bocește. Măriuța îl amenința mereǔ că ese, că nu mai vrea să ducă viața de păcat. De cînd era la dînsul, nu putea merge la biserecă; nu putea nicǐ spovedi, nicǐ împărtăși. Nu vrea să-și mai dea sufletul Satanei. Mereǔ i se aretă taică-su în vis și o mustră.
Aceste gîndurǐ îi aduseră un sentiment de nemulțumire: se deprinsese cu Măriuța și chiar ținea la dînsa. Cu cît s’apropiau, s’auzeau maǐ bine cîntările; di’nlăuntru eșea lumină fumurie, aruncînd o pată galbenă pe întunerecul de afară.
În biserecă frațiǐ s'așezaseră la locul de cinste. La miezul nopțeǐ, preotul și dascălii, cîntînd „Hristos a înviat” încunjurară bisereca, urmați de tot norodul cu luminări aprinse. În fața valului de lumină întunerecul părea fioros; învierea binelui resărea o clipă prin veacuri să’nvingă bezna fioroasă, obîrșia reului a-tot-puternic. Cîntece de slavă încunjurară de trei orǐ bisereca. Inimile tuturor păreau înnălțate de bucurie și dragoste; uitate erau, o clipă, patimi și uri, vrajbe și nedreptăți, fețele tuturor străluceau de bunătatea pocăinței. Îngerul învinsese o clipă fiara din noi, pe diavol.
Abia își luase înse fie-care locul, să asculte sfîrșitul slujbei, cînd s’auziră de-afară țipete de groază. „Zoița a luat foc!”, țipau fetele și băețiǐ, „Zoița arde!”
Zoița era sora maǐ mică a Măriuțeǐ de la Nicola.
Fata aprinsese o făclioară la capul fratelui ce murise de curînd. Era cea maǐ simțitoare d’ntre surori și mult suferea de clevetirile satului.
Chiar în acea seară o fată o înghioldise aretîndu-i pe Nicola: „Uit’te, Zoiț’o, veni cumnat-tu; de ce nu și-a adus nevasta?” Pe Zoița o podidiră lacrămile; cu inima strînsă de durere, se plecă în neștire pe mormîntul frate-so, cufundată în suspine și bocete. Nu luă seama c’o luminare de la alt mormînt se răsturnase peste fustele-i subțiri de stambă și, cît ai clipi, a fost în flăcări!
Mormîntul era tocmai la capătul țintirimului.
Cînd Zoița prinse de veste c’a luat foc, începu să țipe îngrozită, alergînd spre biserecă. Hainele s’aprindeau cu furie; în fugă îi căzuseră condeie, și într’o clipă luară foc pîrîind ca reșina. Cîțiva copii, cari erau pe afară, văzînd acest rug aprins alergară țipînd: „S’a aprins!” Lumea credea că s’a aprins bisereca, îngrozit preotul eși din altar. Niște bărbați se răpeziră și rupseră hainele aprinse.
Era în flăcări păn’ la piele.
Fata căzu leșinată de durere în ușa biserecei. Nicǐ strop de apă să-ǐ recorească trupul dogorit de foc! O ridicară pe două scînduri și-o duseră acasă maǐ mult moartă.
Nevestele îșǐ făceați cruce, zicînd:
— Doamne ferește de cumpănă, moare biata în septămîna luminată, e cerul deschis. Barim atîta noroc are; merge de-a dreptul în raiu.
— Să știți, fetelor, de la mine, zise o babă, e semn reǔ pentru ciocoiu, n’o duce nici el mult!
Nicola era destul de superstițios: auzi și i se puse ca o leșie la inimă. Îi părea reu și de Zoița și de jalea Măriuțeǐ, care încă nu uitase moartea lui frate-so.
Preotul sfîrși slujba, împărți anafora; dar inimile tuturor se’nveliseră în zăbranic negru; de pe fețe pierise bucuria, lăsînd loc desnădejdeǐ și descurajăreǐ. În urechile tuturora resunau vaetele bietei Zoițe. Oameniǐ nu-și maǐ puteau zice: „Hristos a înviat!” cu veselia din aniǐ trecuțǐ.
— „Asemenea cumpănă’n biserică e semn reu pentru sat, dragii miei!” zicea un unchiaș!
„Nelegiuitul de Grec nu trebuea să ne pîngărească beserica la așa zi mare!” zicea altul.
— „Vezi, Dumnezeu nu bate cu ciomagul!”
Serbătorile cu bucurile lor învăluiră în uitare și această nenorocire.
Nicola, înnainte de-a pleca frate-so, prin ademeniri, căutase a se folosi de capitalul acestuia. Tot atunci îi spusese că are un vecin cărui i s’a urît cu binele și cu viața de bielșug; că l’a pus păcatul de s’a însurat c’o fată tînără de la București. Dînsa, deprinsă cu plimbările de pe podul Mogoșoaei, nu vrea deloc să stea la țeară, îi scotea ochiǐ că i-a făgăduit s’o ducă la Paris! Și, prostul, vrea să vînză moșia. Doar nu'n zadar zice Romînul: „Fumul, picătura și nevasta rea scot omul dm casă”.
— Și cît vrea?
— Vre-o 5000 de galbeni, de-o zacuscă: primă ipotecă în moșie. Dai patru miǐ, una se socoate ca procente. Pan’ la anul toacă tot. La termen nu-ți dă baniǐ, și te faci stăpîn pe moșie. Are loc de pășunat. Nu-ți închipui ce bănos e islazul: vin mocanii cu bani ghiață, cum zise:
— Regulează afacerea, eu pregătesc baniǐ.
— E o gîscă, în cîți-va ani te fac proprietar de moșie, în vecinătate, zisese Nicola.
— Nu pricep rostul moșiei.
— Pricep eu.
— Vezi, cînd îți dai banul, trebue să pricepi singur ce are să-ți aducă. Dacă ești orb, ochii altuia nu te fac să vezi.
— Peste cîți-va ani ți-o cumpăr eu cu bani îndoiți.
— Voiǔ vedea!
V
Țeraniǐ nu-l iubeau pe Nicola. Maǐ mult „lipitoare” îi ziceau. Dar, vorba Romînului e cu multe țițini și el e deprins s’o întoarne cum îl strîng nevoile:
„Bun, reǔ; avem nevoe de el. Boerul stă la Paris. Dar dare-ar un foc în el, să fugă boerii ca șoareciǐ, cînd s’aprinde moara. Îți dă ori îți ia D-zeǔ un un copil, alergi la chir Nicola; vreai să-ți însori flăcăul, -că i-a venit și lui vremea— ciocoiul desleagă băerele pungei. Vrei să urnești piatra din casă, că n’o s’o ții să’mpletească la ușa ta cosiță albă, cine-ți dă bani? Tot jupăn Nicola.
Cată să cîștige și el, doar nu mi-i tată să-mi dea pe degeaba.
Așa ziceau țeraniǐ, cînd aveau gînd să ia bani. Dar la vremea plățeǐ urît îl maǐ forfecau pe arendaș. Cînd le punea seofestru, îl blestemau reǔ și de multe ori îl amenințaseră cu moartea.
O dată i-au dat foc în puterea nopțeǐ. A scăpat în cămașă, cu copiiǐ; nevasta îǐ era lăuză și din spaimă, i s’a tras chiar moartea.
Alte orǐ i-au dat foc la șirele de pae și la fîn. De cînd îl știeau înse asigurat, nu-i maǐ dedeau.
Nicola zicea:
— Țeranul e’n mintea copilului, se lovește de scaun, îl bate cu bățul! Ca să faci avere, trebue răbdare. Cînd țipă, fă-te că nu-l auzi; cînd e furios fugi din calea lui!
După ce-ǐ arseseră casa, primarul îl sfătuea să dea în judecată vre-o cincǐ oamenǐ, pe carǐ avea prepus.
— „Ba, deloc, frățicule. Las’, îi bat eǔ altfel.”
Chiar peste o lună, unul din cei pe carǐ avea bănat, veni să ceară bani.
— „N’am, bre Stane, m’a ars focul; a trebuit să fac totul din nou. Nevasta mi-ǐ bolnavă.”
— „Dă-mi cît vrei, numaî dă-mi; îmi stă copilul pe laiță; popa nu vine, pănă nu-i pun carboava’n mînă.
I-a dat el banî; dar nu s’a maǐ putut plăti!
Nicola da; dar lua procente sută la sută. De la cel cu pămînt lua pămînturile în arendă pe nimic, și pe urmă le dădea tot lor în dijmă, în cît pentr’o sută de lei lua treǐ.
Vorba luǐ era: „Nu cad silă cu banul mieu”.
Au maǐ fost vre-o cîte-va focuri pe moșia lui Nicola, dar astea cu folos. Îmbrăca șire de paie cu snopi de grîu și, după ce le asigura, le da foc.
Vara era în toiul ei: de pe întinsul Bărăganului sufla un vînt de secetă: ardea tot ce’ntîlnea’n cale. Vînt uscat, ca mama pădureǐ din poveste.
Țeraniǐ priveau cu desnădejde la cer; nu se vedea nicî umbră de nor. Fluerau a pagubă, gîndind:
S-a dus munca unui an! O să pierim de foame și noi și vitele, pentru păcatele noastre!
Arșița soarelui de mult nu fusese potolită de ploae bine cuvîntată. Cîmpiile erau arse, acuma, și foile de mohor și trestiile de prin bălțile secate începuseră a îngălbeni ca paiul grîuluî copt. Pîinea albă scăpase ca prin minune; pășunile, fînețele și porumburile erau pierdute.
Țeraniǐ în delung răbdători, mulțumeați lui D-zeǔ c’au scapat, cu grîu și ovăz. La porumb se uitau și-i plîngeau de jale, văzîndu-l cum se’n-gălbenește și piere, ca un prunc la sinul secătuit al mamei. Femeile îșǐ căinau munca zadarnică. La fîntînă, pe drum, la circiumă, orǐ-unde se’ntîlneau, dădeau desnădjeduite din cap, zicînd:
— La porumb ne era bucuria. Mi s’a frînt, sor’o, spinarea săpîndu-1: el e sațul casei. Cu ce hrănești atîtea guri? Grîul, ciocoiul are parte de el, abia de-ți lasă pentru semînță și plata birului.
— Vai de zilele noastre, adăugă alta maǐ gureșă. Cu ce să țiǐ tu un purcel? Cu ce să hrănești o pasere? O să ne pierdem și semînța. O s’ajungem să nu maǐ știe copiǐ nicǐ gustul ouălor, cum nu știu al laptelui. Porumbul e sațul casei. Nu știti ce-o să ne facem. O veni vremea, de ne-om lua lumea'n cap de foame, că vorba aea: „Goliciunea încunjoară, dar foamea dă de-a dreptul”.
Vre-un unchiaș cu pletele albe le zicea:
— Băteți-vă peste gură și ziceți: „Doamne ferește de maǐ reu”. Spunea bunicul de o foamete că mîncau oamenii muguri de copaci și făină de-lemn ca viermii!
— Doamne ferește de foamete! Ai un cîine la ușă și ți-i mila să-l auzi scheunînd de foame, darmi-te, de copiiǐ tăi și de-o făptură omenească?
Nicola își frîngea mîinile de necaz, îl muncea gîndul pagubelor ce-l amenințau. Din vesel se făcuse posomorît, cîrtitor. Vîrîse mulți bani în porumb, împrumutați de la Hristea, cu gînd că va vinde cu preț la schelă, primăvara, și va avea pentru lucrul anului viitor. Avea și mult porumb în dijmă, din care nu putea să capete nicǐ prețul pămîntului. Un an, în care să nu cîștige nimic, era an mort pentru dînsul. I se părea că toată lumea, îi strică, îi vrea reul și-i caută ceartă.
Nicǐ cu Măriuța nu se maǐ împăca; nu-i plăcea cum îi gătea și cum îi vedea de gospodărie. Dînsa îl cicălea mereu să-i dea suta de polǐ făgăduită, că nu maǐ e de trait cu el. Sătenilor nu le respundea nicǐ cînd îi dădeau ziua bună. Semne rele, păgubitoare, i se aretau din toate părțile. Prorocirea babei la biserecă îi sunau mereu în urechi: „E semn reu pentru ciocoi!”
Prin Iulie seceta se întețise din ce în ce, tot mai tare. Nicǐ umbră de nour pe cer, nicǐ strop de rouă noaptea. Di’nspre Bărăgan sufla încrețit un vînt arzător, uscînd și dogorind tot în cale-i. Oameniǐ priveau cătrăniți la cer și pe pămînt și gîndeau: „Pentru păcatele noastre ne pedepsește D-zeǔ! În fața foametei amenințătoare, fiecare ar fi voit să fie mai bun, maǐ pocăit; dar nevoea înreește omul, făcîndu-l cîrtitor și boclucaș.
Nicola a pus la treer cu mașina ce o cumpărase de curînd. Păn’atunci oameniǐ treerau cu caii. Alegeau! un loc drept; în mijloc băteau adînc un stîlp de stejar, de care se ținea funia cailor și în jurul căruia se’nvălătucea din pricină că; alergau caii roată peste snopii de grîu desfăcuți. Grîul eșea necurat și fărîmat. Acuma înse priveau oameniǐ ca la o minune cum curgea grîul frumos ca aurul pe gura de la mașină.
Treerase grîul pe jumătate. Nicola era grăbit să-l isprăvească, de aceea n’a voit să auză de Foca, serbătoare, ținută de țerani maǐ cu sfințenie ca ziua Paștelor.
— Domnule Nicola, zisese un țeran mai bătrîn, nu-i bine de lucrat; e zi cu primejdie.
— N’avea grijă: gîrla e pe aproape, de s’o aprinde țuica’n voi.
— Aproape, dar seacă.
— Ați serbat toată septămîna de nu v’ar treburi mălaiu.
Flăcăii de la mașină se tem de păcat.
— Lăsați! Păcatul mieǔ! Și eu sînt creștin, nu turc. Azi nu e sărbătoare. Așa, în toate zilele e cîte-un sfînt; dar, vezi, sfinții nu dau de mîncare. Cu toții la mașină! Trebue isprăvit, să trimiț grîul la schele, înnainte de a se porni ploile. N'o fi el secetă cît lumea...
Cu inimile îndoite de frică porniră oameniǐ lucrul.
Pe la amiază soarele ardea, văzduhul părea de foc. Nicǐ boare de vînt, nicǐ petec de nour.
Un albastru fumuriu, șters de arșiță, prăfuit, so întindea în zarea ochilor. Miriștea gălbue, cîmpiile pîrlite, întristau și maǐ tare privirile. Verdele fermecător, darnic de veselie și nădejde, pierise. Omul simțea greǔl urgiei ce-l amenința zi cu zi. Cerul dogorit și cîmpiile arse îl dedeau jalea pustiului, ca și o casă mistuită de foc.
Oameniǐ, în desnădejde, în loc să se facă mai buni, se înreutățesc. Uitarea necazurilor o caută la crîciumă, aruncînd pe rachiu și puținul ce-l mai aveați. Băutura le amorțea durerea, făcîndu-i nesimțitori. În fața secetei erau mai fără putere ca robul ferecat.
Serbătorile tot satul era la crîciumă. În ziua de Foca, oameniǐ de la mașină își făceau seamă că nu pot merge și ei.
— Dare-ar Foca de azi un foc în Grec! Mă, Dinule, pănă vine el de la masă, ia clondirul din colibă, răpezi de adu o jumătate de țuică. Spune lui Iani că la sfîrșitul septămînei îi dau gologani. Vezi, e acolo Irina, și cine o joacă, mai zise Vasile, care era orînduit la pus snopi.
Dinu era băietanul, care punea pae la cuptor. Trebuea s’asculte de Vasile, doar îi era mai mare:
Vasile, flăcău voinic, cu fața rotundă, pîrlită de soare, cu plete castanii, abia mijindu-i mustața, avea de obiceiu căutătura vioae, deschisă-și veselă; azi, ca ne altă dată, căuta posomorît, părea că toată lumea-i strică. De cîte-va ori, de necaz, aruncă pălăria din cap, înjurînd’o, să-șǐ maǐ destoae de inimă rea. De demineață își luase cămașa de serbători, tot gîndind: „poate să scăpăm: de mașină.”
Pe după amiazi, arșița era și maǐ înnăbușitoare. Praful, fumul și pleava orbeau văzul și înnecă răsuflarea. Din cînd în cînd, vîjîitul ascuțit al mașinei îți spărgea, amenințător, auzul:
— „De capul cui te are!” tot zicea Vasile, cu necaz. „M’ai surzit cu țivliturile tale”.
Mașina încetase o minută, pîn’ să mânînce oamenii.
Vasile nu gustă nemic; din cînd în cînd îșǐ punea mîna strașină, privind șușinița cenușie de drum, doar l’ar vedea maǐ curând pe Dinu.
Cînd a sosit, îl zise răstit:
— Mă Dinule, ești bun de trimis după moarte. De venea ciocoiul, puteai să nu maǐ aduci.
— E lume; n’ai unde lăsa un ac. Pînă mi-a dat!! Nu-mi maǐ venea rîndul.
— Dă’ncoa, mai curînd. Mi-i ars gîtul de praf și fum. Irina era ?
— Păi?!
— Și ce făcea? Juca? Cu cine?
— De grabă n’am văzut cu cine; dar de ce-a venit la horă, să doarmă?
Vasile puse clondirul la gură și-l goli pe jumătate.
— Nene Vasile, ia seama, cum stai sus la snopi, răpede amețești. Doamne ferește!
— D’o litră de țuică nu mă’mbăt eu! Bea, dar nu tot, și tu.
Dinu, maǐ rușinos, luă cîte-va guri și dădu clondirul înderăt. Vasile îl puse la gură și-l goli.
— Na, dosește sticla. Mi-am prins nițel inima. Zi ca asta și noi să lucrăm!
— Ție-se păcatul de el!
— Ție-se! De cît vezi: de cînd m’am pomenit, n’am lucrat în ziua de Foca. Mă ține o sieală. Știǐ păcatul cînd te paște!
Și zi Irina juca?
— Păi?!
— Las’că n'o să-ǐ ticnească el jocul! Muerea tot muere; cînd poate, te vinde.
— De, nene Vasile, asta-i de cînd lumea.
Și să nu vezi tu cu cine juca !
— Îmi era de grabă.
— Îți trebuea un an să vezi?
— Păi, de !
Las că aflu eu! O să pomenească ea și țîța care a supt o!
Dinu începu a da mereu foc.
Mașinistul venea a lene de la mîncare cu țigara’n gură.
După ce se uită pe drum, strigă:
— Sus, Vasile, că vine boerul.
Vasile flutură din cap, îșǐ aruncă pălăria, de năbușeală, și se urcă răpede, pe mașină.
Luă furca de fier și începu a pune snopi: cu cît arunca mai mulți, cu atît nesățioasa îi înghițea maǐ iute ca un tartor hămisit.
Vasile cu pletele în vînt cu furca de fier în mînă, părea un zeu vechi. Se simțea maǐ vesel, parcă i se maǐ luase greǔl de pe inimă. Numai la gîndul că Irina e în horă cu altul, simțea a lîncezeală.
De la o vreme îl prinse o lene. Mult ar fi dat să ațipească: mașina, snopii, toate le vedea ca într’o ceață, ca într’un vîrtej orbitor. Numai țipătul ascuțit al mașinol îl maǐ făcea să tresară.
Călare, într’un nor de praf, se vedea Nicola, venind.
— Aruncă snopi maǐ cu inimă, beteagule. Nu se cunoaște ce-am lucrat, o să mă certe ciocoiul pentr’un leneș ca tine,-strigă mașinistul.
Vasile, furios, aruncă furca și'ncepu a îndesa snopii cu mîinile.
Dar, nu trecu mult și un țipăt sfîșietor, plin de durere, un vaet omenesc fără sine, junghie inimile tuturor. Oameniǐ cari aruncau snopii de sus se făcură galbeni.
— I-a prins mînă! Opriți! Uit’te’i cade! -răcniră de-o dată.
Mașinistul opri. Vasile căzuse leșinat pe snopii din juru-i, stropiți cu sîngele care gălgăea din mîna tăiată.
Un țeran maǐ tare de inimă, se răpezi la el, rupse cămașa, îl legă mîna. Era tăiată maǐ jos de cot.
— Un brîu, o funie! Maica Domnului, moare, de nu-i oprim sîngele, — striga el din răsputeri.
Dinu își desfăcu răpede șerparul roș, și legară cu el mîna maǐ sus de cot.
În vremea asta nenorocitul deschise ochii.
— Mîna! Unde mi-e mîna, maǐ bine moarte, de cît ciung!...
Cînd sosi Nicola și află de intîmplare, încremeni și abia îngînă:
— „Luați căruța de le curte, duceți-1 răpede la oraș. Sigur era beat!
Vorbea înse cu jumătate de glas. Știa dînsul pe cine vor da țeranii vina.
Pe inimă i se așternuse o grijă, o teamă.
Vorbele babei din biserecă îi resunară iarăși la ureche: „E semn reǔ pentru ciocoiǔ!
Vasile era cel mai frumos și maǐ voinic flăcău din sat. La coasă și la ridicăturl grele nu-1 întrecea altul.
Nicola, cît era el de strîns la mîna, ar fi dat mult să-ǐ poată pune flăcăului mîna la loc.
— „Sigur că era beat, l-a adus cineva rachiǔ! își zicea mereǔ, ca să-șǐ maǐ ogoae cugetul, deși nu se credea vinovat.
Oameniǐ priveau cu ură la Grec, gîndind:
„Din pricina lui a căzut păcatul pe flăcău!...
În ziua aceea nu se mai lucră.
VI
Vorba că nenorocirea nu vine nicǐ odată singură se'mplinea la Viișoara. Oameniǐ, carǐ luaseră pășune pe moșia arendată de curînd, amenințau că nu vor plăti remășița și că pleacă în altă parte, căci le pier vitele de foame.
De săteni nu se sinchisea Nicola, n’aveaǔ doar să-șǐ lase casele; dar avea niște mocani carǐ puteaǔ pleca ori cînd. Îi dăduseră numai o arvună și pășunea era roasă de tot.
Unul di’ntre ei, poreclit Bită, era cel maǐ țănduros. Într’o seară, cam pe la asfințitul soarelui, cînd se întorcea acasă, îl dă’n gînd lui Nicola să treacă pe la odaea mocanilor.
La odae era numai Bită și fiu-so, amîndoi afumați de băutură. Cînd îl zări pe Nicola, Bîtă își strâmbă căciula pe-o ureche și-ǐ veni’nnainte, gata pe gîlceavă, crezînd c'a aflat că mocanii daseră oile într’o luncă.
Își zicea: „Stai, sa-1 iau c’o perdea mai sus. Scoase din șerpar luleaua stinsă și-o puse în colțul gurei, ca să pară maǐ țanțoș și, făr-a-i da bună ziua, începu:
— Bine, boerule, ce nu lași să paștem oile în lunca Domniței? Ce, am venit pe moșia Dumitale ca să le întindem carnea pe prăjini; să le facem pastramă?
— Dați, bre, jalbă la D-zeǔ. Eu sînt de vină, dacă nu plouă?
Nu v’am dat atîtea pogoane cîte am avut tocmeală? Vreți să vă dau toată moșia? Șînteți tovarăși cu mine la plată?
— Păi, noi n’am dat băni lui D-zeǔ, dumitale ți i-am dat. Ne pier oile. Am spintecat una: vea rînza plină de pămînt. Să n’o dai iamaș că, zeu, n’o să fie bine.
— Poate mă bateți! Cap de bou. Crezi că mi-i frică de cușma ta lățoasă?
— Să-ți fie frică de D-zeǔ, că ne-ai luat zece piei și ne pier vitele de foame.
Din urmă sosi feciorul boeresc.
— Cucoane, mocanii au dat oile în lunca Domniței!
— Ei și! Ia seama, mă, ți-o fi tăiat un'epure calea.
Nicola se făcu negru de necaz și, cum era călare, lovi cu coada biciului, peste față, pe Bită strigînd:
— Cum, hoților, vă faceți voi stăpîni pe moșia mea?
Mocanul începu a zbiera.
— Sai, Lazăre, că mă ucide Grecul!
Și se plecă de luă un par ce proptea poarta și la bătae.
Nicola se apără de lovitura mocanului. Pîn sa vie băetanul, îi mai trase lui Bită cîte-va cozi de biciu peste tîmple. În furia, apărărei nu mai căuta unde dă.
Mocanul căzu jos, strigînd:
— Lazăre, m'a ucis!
Lazăr ia o furcă de fier, şi se răpede asupra lui Nicola.
— Nu te apropria, hoţule, că trag! Făcu Nicola scoţând revolverul.
— Să nu mă aproprii, când l'ai ucis pe tata? făcu Lazăr, ridicînd furca de fier să dea.
Nicola, văzîdu-și amenințată viața, nu mai avu cînd gîndi mult, trase două focuri, unul trecu Pe la urechea lui Lazăr, al doilea îl lovi într'un ochiu și-i trecu prin cap.
Băetanul căzu la pămînt, cuprins de
Dumitru remase înlemnit în fața celor doua leșuri. Toate se petrecuseră cu iuțeala fulgerului năprasnic; cugetarea, mintea sfătuitoare și înțeleaptă, n’așteaptă cînd să-șǐ arate puterea. Par’că fusese un vis reǔ.
Instinctul de apărare, di’ntr’o parte și alta, a fost a-tot-puternic.
În fața celor doi morți, Nicola se trezi di’ntr’acest vis reǔ și privind cu groază la fecior:
— Ce facem, bre Dumitre?
— Ce să facem? Nimeni nu știe, numai eu și d-ta...Dăm foc stînei, nu află nicǐ pămîntul. Cum erau cam băutori, o crede lumea că s’au îmbătat și, te miri cum, coliba a luat foc. Cum a ars mai an terț Buleandră, de i s’a găsit numai tidva.
E secetă, uscat ească, arde cît ai clipi, ca chibritul. Să-ǐ ducem în colibă.
Dumitru și începu a tîrî pe mocan.
— Descăleca, boerule, de-mi ajută. E greǔ mocanul de cît caș a mîncat.
Cîte-va clipe le-au fost de ajuns, frica e îndemînatecă și cu aripi la călcîe.
După ce-au dus trupurile în colibă, adunară peste ele pae, uscături, doage, piei de oae și le-au dat foc. Au văzut’o încinsă bine și flăcările ieșeau ca limbi de foc din toate părțile, încălecară amîndoi, luînd drumul la stînga. De i-ar fi întîlnit cine-va să poată zice că nicǐ n’au trecut pe la odae.
Amîndoi, într-un gînd au dat bice cailor, plecînd la groapă. Li se părea că sufletele celor uciși îi gonesc din .
Soarele asfințise după dealurile dogorite. Un fum înnăbușitor, de blăniși, carne ardeau de-a lungul cîmpiei. Noaptea, care acoperea tot ce se-ntidea peste largul văilor negre și arse de secetă.
În jumătate de ceas, coliba era un morman de cenușă fierbinte.........
Cînd tîrziu seara sosiră ciobanii cu oile, flămînzi, crezînd să găsească mămăliga făcută, nu-și puțeau crede ochilor.
Începură să strige:
— „Nene Bită! Mă, Lazăre!”
Văile resunau în depărtare a pustiu, nimeni nu era care să le răspunză!
Nu se găseau mocanii acum, au luat foc. Tot le sta gîndul că poate Bită și fiu’so sînt duși peste sat, cu băutura la cîrciumă.
A doua zi unul din mocanul tovarăș a început a scormoni cenușa, să ia un cărbune pentru lulea și să plece în sat, doar ar da de urma lui Bită, că intraseră la bănat...știau c’avea banii de pe brînză la el și ”de! multe păcate sînt pe oameni: păcatul, cînd te paște, nu scăpi; da, ești în urma lui, alergi să-l ajungi; de ești înnainte, stai de te ajunge el!”
Umblînd el așa prin cenușe, numai ce găsește un os de piciorn Nu bine isprăvi de strigat ciobanii și dă de-o tidvă albită foc.
— Bre Ciocane, uit’te ce-a remas din Bită al nostru.
Să zicem că s’a îmbătat, a adormit butuc și a luat foc. Știǐ năravul lui de-a sta lîngă tăciuni. Dar ce-i cu Lazăr?
— Aici e lucrul Dracului. Nu e curat, și-a băgat el coada. Doamne, apără de păcat. Se cam certa el cu bătrînul. Cum avea moșul la ei bani, de, diavolul nu face mănăstiri.
Tot punîud ei la cale c’o fi una, c’o fi alta, mai dau de-o tidvă.
— Ciocane, Mioară, Veveriță, aici că-ǐ lată, mă! Uit’te altă tidvă: au ars amîndoi.
— Și aveau baniǐ la ei. S’a dus munculița noastră de-o vară! zise Ciocan cu jale.
Au dat de știre la primărie, s’au făcut cercetări și s’au găsit în cenușa pe lîngă cele două tidve de om și celealalte oase, s’a mai găsit cuțitul lui Bită și veriga de cununie.
Unul di’ntre ciobani găsi mai la o parte de foc o scăpărătoare. Fiind îndemînatecă, o păstră pentru dînsul.
Femeea lui Bită veni peste cîte-va zile, adună oșcioarele, plăti preotului să cetească prohodul și îngropă oasele în cimitir, bocindu-și băiatul și soțul.
Unii bănueau pe pîndarii turci, carǐ î-ar fi prădat și pe urmă i-ar fi ucis și le-ar fi dat foc ca să piară urma faptei.
Pe doi pîndari Nicola îi izgonise chiar a doua zi. Oameniǐ nu știau că i-a alungat și scoseseră vorbă că ei trebue să fi ucis po mocani ca să le ia baniǐ.
Alții dădeaiu vina pe băutură...C’o zi înnainte Bită fusese la circiumă, cumpărase mălaiu, păstramă și vre-o două clondire de țuică și de basamac.
— S’au îmbătat și, cine știe cum, a luat foc stîna.
Femeile, cînd treceaǔ pe lîngă locul unde fusese coliba, își făceau cruce, aruncînd care o-piatră, care un gătej, ca sufletele celor morți să nu le dea boale ori nenorociri.
Dumitru, feciorul boeresc, mustrat de conștiință și voind a dosi tot mai mult crima stăpînului, la care fusese martor, căina pe mocani.
Săteniǐ nu prea daseră mare luare aminte crimei. Bită și Lazăr nu erau doar din satul lor, ci „niște venețici, carǐ scumpeau fînațul. Din pricina mocanilor o duceau ei greǔ cu vitele.
Cei maǐ cîinoși la suflet chiar ziceau; „Bine le-a făcut. Se’mbogățesc pe moșiile noastre și noi ne pierdeam vitișoarele.”
Femeile și cei mai miloși se bateau peste gură, zicînd: „Doamne apară și pe dușmani de-așa moarte!
Primăria a cercetat de mîntueală. Nu era nimeni să stărue. Ce să muncească oamenii pe degeaba? Baba lui Bită a făcut pomene, zicînd: „Așa le-a fost ursit. Nu voiu să caz nimănui năpaste. N’o să-ǐ înviiǔ. Să-i plătească Dumnezeu celui ce le-a mîncat zilele!”
VII
Într’o seară Dumitru era beat. Avea omul bani de-ajuns. Ori cînd cerea, Nicola scotea punga și-i da.
Femeea se minuna de unde are omul ei atîtea parale și de ce s’o fi îmbătînd așa des, el, care nu era băutor, și de ce stătea, ca nealtădată tot dus pe gîndurǐ?
— Mă, omule, tu ai ceva. Năduvul spus te recorește; păcatul mărturisit e pe jumătate ertat,-zice la carte.
Femeea lovise bine. Dumitru simția că, dacă s’ar spovedi, par’că i-ar fi mai ușor.
— Dar ce? Tu ești duhovnic?
— Îți sînt femee și ce te doare pe tine, mă doare și pe mine.
— Hei! Hei! Muerea te duce răpede la ștreang!
— Că doar, Doamne ferește, n’ai făcut moarte de om!
— Cine, eǔ? Dumnezeǔ știe fapta fie-căruia.
— Ai tu ceva. Doar oarbă n’oiu fi. Și, Doamne iartă-mă, de cînd cu primejdia de la colibă, numai ești om în toată firea. Vorbești prin somn. Bîiguești lucruri urîte. Cine te vedea pe beat? Acuma nu-i zi lăsată de la D-zeǔ sa nu bei. Nu-ți vezi de treabă și mult mă minunez cum de nu te dă afară ciocoiul! Pe urma, de unde ai tu bani?...
— Taci, muere, că te zdrobesc. Vrei să înfund temnița, să remîe copiiǐ pe drumuri? Dacă tu spui așa, ce or să zică străinii?
— Păi, străinii și zic:
— „Mă, dar de o fi? Dumitru par’că-ǐ frate de cruce cu ciocoiul, așa tot amîndoi umblă?”
Mai bine spune: eǔ nu-ți vreau reul. Cum nu-mi pot da în ochi, așa nu pot lovi în tine. Spune șă știu. Să te descînt că urît spui prin somn.
— Dar ce spun? ziso Dumitru pe gîndurǐ.
— Cîte bazaconii toate...
„Că-ǐ foc; Uit'te, de prăjește. Nu mă legați. Nu l'am ucis eǔ.
Cînd te-aud, mi se face părul măciucă.
Dumitru căzu pe gîndurǐ. Sta pe laiță, încovoiat cu ochiii țintiți în pămînt și simțea capul greǔ ca o baniță. Se'ngrozea că nu va putea mult stăpîni taina. Nicola îi zisese că de o mai spune cuiva vor înfunda amîndoi temnița iar de nu, o să-i fie ca frate....
Eri noapte a sărit din pat, țipînd: „Săriți! arde coliba! Nu, nu, n’am dat eu foc! El a scăpărat”...Vezi? Toate astea mă pun pe gîndurǐ.
Ce-o fi Doamne? N’ai dat oare, tu foc colibei? Trebue să te descînt de ceas reu, de speriat, să dau slujbe. Vorba-i că nu știu ce-i? Oameniǐ bănuesc că tu ai prădat pe mocani și ai dat foc. Am zăpsit eu cîte-va vorbe la'circiumă...Femeile se uită la mine ca nealtă'dată. Numaǐ cele vezi șoptind între ele, cum-mă zăresc.
Dumitru nu-și mai lua ochii din pămînt. Într’un-tîrziu zise:
Femeea e diavolul, diavol, care te pîndește zi și noapte. Ce ai tu s’asculți ce bîiguesc prin somn? În vis, cîte nu vede omul?! De-acolo, hai și dă sfoară în sat; Du-mă la ocnă! Muere ticăloasă!
— Cine, eu? Ești nebun, sărmane!...Dar nebun de legat! Eu vreau să te scăp, să te și descînt, că de nu, o să-nebunești de-a binele.
— Tu, Constandin'o, să-ți tacă fleoanca, de nu vrei să mă vezi în temnița, auzit-aǐ?
— Să chem baba, să te descînte. Tu ești neom; o să'nebunești. Tu și cu ciocoiul ați ucis pe Bită...îmi spune inima...
— Nu l'am ucis eǔ, femee. Lasă'mă că întru în păcat.
— Atunci i-a ucis ciocoiul și tu ai dat foc...
— Ai să tacǐ, diavole!
Constandina tăcu. Era încredințată că Dumitru și Nicola erau vinovați...Începu a umbla pe la babe să-l descinte, spunînînd că nu știe ce s’a legat de capul bărbatu-s’o...Dădea și slujbe: la biserică. Era femeea în treabă!...
Zvonul lua mereu trup, par’că văzduhul vorbea: unul spunea una, altul alta; și toate se’nșirau ca mărgelele pe ață.
Satul fierbea, că nu-i lucru curat focul de la coliba ciobanilor!
Săteniǐ se minunau cum de ciocoiul nu maǐ zice nimic mocanilor și-ǐ lasă de pasc lunca.
Zvonul crește pe fie-care zi. Mocanii începeau și ei a bănui ce-va. Cel care găsise amnarul cu fitil, îl aretă altuia. Acesta zise că 1‘a zărit o dată în mîna ciocoiului.
Zvonul se lățea, se’ntindea, ca un fum, păn’ ce ajunse la urechile zapciului, care n’avea la inima pe Nicola. Îi ceruse ,1a o nevoe, să-i împrumute cinci-zeci de poli, iar Nicola, știind că tot imprumutați or să fie, a zis să-l erte ca n’are! De-atunci zapciul îl păștea.
Cum se'ntîmplă de obiceiu, oameniǐ, din una în alta aproape reconstituiseră crima ca și cel maǐ bun judecător de instrucție.
Zapciul aflase zvonul de la perceptor. Care la început nu luase nicǐ o măsură, strînse treaba din scurt.
Într’o bună demineață arestară pe Dumitru. L’au ținut două zile nemîncât și nebăut. Așa slab de duh și de cum săvîrșise crima, o credință înrădăcinată nu poate sta mult tăinuită: sufletele cer răzbunare.
Acuma, cînd se văzuse prins, îl apucă un tremur cu frică, mereu șoptea: „Au aflat tot.”
Cînd l’au apucat la răpezeală, zicindu-i:
— „Bine, mă! Ce ți-au făcut creștinii, să-ǐ ucizi? Nu i-am ucis eu, Măria Voastră!” respunse.
— Dar cine? Singuri nu s’au ucis. Nu le-ai dat tu foc?
— „Da, foc am dat, ce-ǐ drept; dar de ucis, nu i-am ucis. Ciocoiul i-a ucis.
La cercetare s’a mai găsit: șfichiul de la biciul lui Nicola și amnarul cu fitil, cunoscut de tot satul.
După arestarea lui Dumitru la primărie, toată lumea fierbea; femeile se băteau peste gură, zicînd: „Doamne ferește de mintea cea proastă și de ceas reǔ!
Scoseseră vorbă că-ǐ și ciocoiul arestat.
Nicola, cum aflase de arestarea lui Dumitru, nu-și mai afla loc, frica de închisoare îl stăpînea zi și noapte.
Îl învățase el, pe Dumitru că, de l’or întreba ori chiar aresta, să ție într’una că nu știe nimic; dar se temea.
Toată noaptea nu’nchise ochi. Cu priviri crunte de grijă, măsura odaea în lung și’n larg. Cu gîndul se desvinuea c’a fost în legitimă apărare.
— „Dar, cine știe ce va mărturisi păcătosul de Dumitru? Țeranii sînt fricoși: apucat din scurt, va spune vre-o drăcie. Singura mea scăpare ar fi să tăgăduească după cum l’am învățat. Dar aud că vor să-l silească prin foame să spue ce știe! O să poată el răbda toate caznele la carǐ l’or maǐ pune?”
Cînd se gîndea la grozăvenile judecăței, îl apucau frigurile:
„Sînt pierdut și eǔ și munca mea! Dacă mă arestează, mă’mpușc. Barim scap averea: nu remîn copiiǐ pe drumuri!”
La acest gînd, altul îi scăpără prin minte: Nu știa nimic de ce o fi spus Dumitru, și nicǐ nu putea afla. Neștiința aceasta îl chinuea.
Noaptea îi părea an. Mereǔ se’ntreba ce-ǐ va aduce ziua de mîine.
Afară era o noapte întunecoasă: lătrături dese de câini și cîntarea cocoșilor îl făcea să tresară din gîndurǐ. În spre hambare s’auzi într’un tîrziu un urlet de cîine, urlet a pustiu, care dă fiori. Nicola se cutremură din creștet pănă’n tălpi ca de-o presimțire de moarte.
— „Să’ncalece pe un cal bun și să fugă peste hotar. Să treacă Dunărea pănă la ziuă. Fratele va regula tot?”
Dar, se încrîncină să-șǐ lase munca lui de douăzeci de ani pe mîna luî Hristea, care nu pricepea la moșie și, pe care, frate-frate, dar îl știa lacom și hrăpitor. Ce făcuse Hristea cu moștenirea de la bătrîn? Nicola nu luase nimic!
Uneori iar îșǐ maǐ înturna gîndul spre bine:
— „Poate Dumitru n’o spune nimic. Se jurase pe sufletul lui că n’o mărturisi, de-ar fi să-l tae bucăți.”
Gîndurǐ fel de fel se încîlceau în minte-i. Aci îl apuca furie, aci părere de reǔ pentru fapta lui nesocotită...
Își aducea aminte că-l îmbiase căpitanul să facă un baeram la oraș. Să fi mers îl trecea păcatul:
— „Maǐ bine cheltueam sută de polǐ, numai să nu-i fi scos diavolul în ceasul ăla înnaintea mea. Ce soartă! Doar am bătut eǔ pe alții maǐ reu de cît pe mocan și n’a pierit nicǐ unul!
„Of, Dumnezeule de ași scăpa din nenorocirea asta, n’ași maǐ lovi un cîine, nu de cum un om!”
A doua zi, cînd Măriuța îi aduse cafeaua, se sperie, atîta era Nicola de schimbat la față. Par că zăcuse un an.
Patul era neatins...
Măriuța era foarte îngrijorată. Auzise și ea de zvonurile din sat. Dar maǐ ales băgase de seamă că, de cînd cu moartea mocanilor, Nico a se schimbase reǔ de tot. Nu mînca, se trezea noaptea și fuma țigări după țigări. Cerceta mereu cine a fost.
O dată cînd a îndrăznit să-l întrebe de moartea mocanilor, a înjurat-o. „Ce-i el, păzitorul mocanilor?”
Măriuța era și ea foarte amărîtă: „de se va'ntîmpla ce-va remîne pe drumuri; ”Cu munca și cu zile prăpădite!” îșǐ zîcea necontenit.
Simți că o piatră de moară i se lăsă pe inimă. De-o bucată de vreme avea și visuri urîte.
Nu pricepea de ce’ar fi ucis Nicola pe mocani. Dar că i-a ucis era sigură; Cînd îl vedea parcă îi era frică să i se uite’n ochi! „Las ca nicǐ el nu mai glumea cu dînsa, cum îi era obiceiul.
Îi făgăduise de mult că o s’o mărite cu Armeanul și c’o sa-i dea zestre două sute de poli.
— „Numai tu Măriuț'o să fii tot bună și de treabă cu mine. Vezi, cînd oiu avea fată mare, nu te mai pot ținea în casă. Tu înse tot a mea să fii”.
— „Dar ce-o zice Armeanul?” întreba Măriuța, cu hohot de rîs?
:— „Armeanul o să fie bun bucuros. Să crîcnească! Îl dau afară și te și despart”
— Așa vorbea Nicola, cînd era în toane bune și nu se’întîmplase nenorocul de la colibă.
— „Ceas reǔ a dat peste el și m’a lovit și pe mine. Îmi aduc aminte că’n ziua ceea a fost căpitanul de milițieni. Au stat tîrziu șa masă; și au băut vin de-ăl'vechiu. Și Grecul, cînd bea, e nebun.
„Atunci, după ce-au plecat mosafirii, nu mi-a tras o palmă? I s’a năzărit că mi-a făcut ofițerul cu ochiul! Era roș la față ca gotea.
„Mai bine nu-l scotea Dumnezeǔ din casă, poate îl trecea păcatul.”
„De bună seamă, mocanii obraznicǐ, rei de gură, el iute, și uit’te’l: gata! Păcatul cînd te paște nici mîna lui Dumnezeǔ nu-l poate da la o parte. Vorba-i că nu s'ălege numai el cu caoul spart, dar și eu.”
Astea le gîndea Măriuța deretesînd prin casă...
Cafeaua era neatinsă.
Nicola stetea cu priviri pierdute.
Măriuței i se făcu milă, văzîndu-1 așa de orăpădit, și zise:
— Bea cafeaua, nu te lua pe gîndurǐ. O da Dumnezeǔ și o fi bine.
Ce spui? zise Nicola ca trezit.
— Zic să beai cafeaua. Nu-I bine să te iai pe gîndurǐ. O da Dumnezeǔ și-i-izbîndi cu bine.
Nicola oftă par’că mai ușurat de mîngîierea fetei. Sorbi cafeaua mai mult cu silă...
— Tu, Măriuț’o, astă noapte n’a fost nimenǐ oare? Într’una au lătrat cîinii.
— Vin: pisici la plimbare și d’aea latră, satanele. Ți-au speriat somnul?
Nicola nu respunde nimic.
Măriuța mereǔ își făcea de lucru pe lîngă el, mlădiindu-și mijlocul ca o pisică, tot gîndind că-l va aduce în ispită să-ǐ spue o glumă, un cuvînt de dragoste și, din una în alta, s’aducă vorbă la sinetul de o sută de polǐ ce-ǐ făgăduise.
Toate în zădar. Nicola par’că nici n’o vedea!
Cînd lua tava de pe masă; îi zise:
— De mă’ntreabă cine-va, spune că nu sînt acasă.
Pe la prînz, iată înse că vede întrind pe poartă primarul, subprefectul, trei domni străini și un vătăjel.
Nicola simți o greutate’n piept. Căuta să se îmbărbăteze. Aprinse o țigară și luă o condică, să pară că lucrează, de cum-va vor da buznă în casă. Îi părea reǔ că nu s’a dus la cîmp. Mosafirii intrară în balcon. Măriuța le eși înnainte:
— E acasă boerul? zise suprefectul în bătae de joc.
— Nu e acasă.
— Ei aș! Ce minți, fă?
— Nu știu, să-văz.
— Las’că vedem și noi, zise suprefectul și dădură năvală în casă ca hoții, afară de vătăjel care remase la ușă.
— Bună ziua, d-le Pandele, făcu subprefectul, rînjind.
Nicola se ridică de pe scaun, galben și shimbat la față. Toată voința bărbătească nu-i putu stăpîni frica. De ar fi văzut moartea înnaintea ochilor nu se speria mai tare.
— Domnul judecător de instrucție dorește oare-cari informații în privința crimei de la colibă.
— Nu știu nimica, afară de ce zice tot satul. Judele de instrucție îl privi lung.
— În ce termeni erați D-Voastră cu mocanii?
— Ca la vreme de secetă. Ca să-ǐ împac, le-am dat peste ce aveam tocmeală.
— De! Bită era cam hărțăgos, zise judele cu viclenie.
— Cu mine nu’ndrăznea. Și n’avea pentru ce.
— D-Voastră, personal, ce credeți despre moartea mocanilor?
— Nu cred nimic, Știu că s’a găsit arsă coliba și-atît!
— Nu bănuiți pîndarii, carǐ au plecat? Le-ați dat drumul sau au fugit?
— Unii au fugit, altora le-am dat drumul.
— Dar cei din ziua crimei?
— Nu pot ținea minte.
— Dar șfichiul ăsta de biciu, îl cunoașteți?
Nicola îngălbeni. Tăcu o clipă, voind a cîntări vorbele. Inima i se bătea să sară din piept.
— Șfichiul?! Seamănă cu unul de la un biciu ce-am pierdut pe cîmp.
— Da; la coliba mocanilor, zise suprefectul, rînjind.
— Treceam și pe acolo une-ori.
Judecătorul scoase amnarul.
— Dar pe ăsta il cunoașteți?
Nicola îșǐ maǐ făcuse curaj.
— Un amnar? De astea am pierdut multe. Cînd eștǐ călare, la un hop ce-va, sare din buzunar. Nu știu la ce doriți s’ajungeți?
— Foarte bine; dar tot la colibă s’a găsit.
— L-or fi găsit mocanii unde-va.
— Ce relații erau între D-Voastră și Dumitru Lungu?
— Relații? Di’ntre slugă și stăpîn! D-Voastră știțǐ că dînsul e arestat?
— Mă mir.
— A mărturisit c’a dat foc colibei.
Nicola din galben se făcu roș.
— E nebun!
— Și că D-ta ai ucis cu lovituri pe Bită și-ai împușcat pe fiu-so, zise subprefectul.
— Eǔ? E nebun! îngînă Nicola, care simțea că totul se nărue peste dînsul.
— De toate astea va trebui să dai seamă înnaintea juraților. De o cam dată, în numele legii, ești arestat, zise judecătorul de instrucție.
Nicola, de la cuvîntul jurați nu maǐ auzise nimic, simți o vîjieală în urechi, o greǔtate ca o piatră de moară i se lăsă peste piept. Nu putea resufla, simțea că se'nnăbușe; o durere îngrozitoare îl sfășia. I se păru că pămîntul se’nvîrtește cu el și căzu fără sine peste masă.
Primarul, care ținea la Nicola, se răpezi să-l sprijine.
— Poate e nevinovat, bietul!
D-le suprefect, trimete pe Sandu să-ǐ luăm sînge, i s’a lăsat la inimă de supărare.
— Ți-1 lăsăm în seama d-tale, făcu suprefectul și plecară toți.
— Mă tem că n’o să fiece lăsa, zise primarul.
VIII
Pîcla, pe după amiază-zi, se ridicase de pe satul Viișoara, ca jalea de pe sufletul amărît la ivirea unei raze de nădejde.
La curte domnea neorîndueală; nimenǐ nu vedea de nimic; se cunoștea că stăpînul închisese ochii pe veci. În. grajduri vitele răgeau jalnic de foame și de sete. Tuturora le era de mîntueală, curat vorba: „Treci zi, vin’o noapte”.
Măriuța, plînsă și mâhnită de moartea neașteptată a stăpînului, se uita mereǔ în preajma rîului, de n’o vedea venind fratele și copiii. Îl jelea pe Nicola, dar și mai tare își jelea soarta întregă. Știa că de la Hristea n’o să vază nicǐ o dată suta de polǐ făgăduită.
Pe seară, soarele se lăsase roș spre apus aruncînd asupra dealurilor verzi raze nenumărate.
Satul tot maǐ mulr se cufunda într’o tăcere limpedă de toamnă cînd toate caută tîngiuire de grija crivățului apropia?. Din cînd în cînd s'auzea croncănit de ciori, prevestitori de zăpadă.
Pe prispa casei lui Nicola stăteau cîți-va țerani de vorbă.
— Ce-a avut mă, ciocoiul de-a murit așa de-o dată?
— Cînd a văzut că-l arestează, l’a găsit ducă-se pe pustiǔ, a prins a tremura și gata...a căzut trăsnit! Maǐ să nu-l apuce preotul cu zile. Mă nimerisem aci. Daǔ fuga, îl frecăm, îl slobozim sînge...El...mort ca toți morțiǐ. Primarul, dacă a văzut că-ǐ mort, a bătut telegraf la frate-so; trebue să vie.
..Noi am chemat pe moș Torna...l’am scăldat, i-am făcut toată rîndueala și l’am așezat pe masă. Uit’te par’că-ǐ viu. Nicǐ să crezi!...
O rază roșă de soare străbătea prin fereastra deschisă di’nspre apus, aruncînd o lumină purpurie pe fața și mîinile galbene ca de ceară ale lui Nicola.
— Ce zmeǔ de om și...cum le-a isprăvit toate!
— Nu-ǐ lăcomie, pe care moartea să n’o sature! Păcat de copiǐ! Dumnezeǔ are scară de urcat, dar și de coborît.
— Ne deprinsesem cu el. Par’că altul o să fie mai bun?...
— Mai vorbă! Schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor...Vine unul mai hămisit. Te înjura el, cînd îi cereai bani, dar se-ntorcea răpede.
Păcatul lui l’a dus la colibă. Mocanii firește eraǔ bețǐ, i-or fi înjurat, și au sărit să-l bată și el, cum era om iute, o fi tras în ei.
— Iuțeala lui l’a omorît.
— Păcatul, cînd te paște...
În vremea asta intră și căruța cu Hristea și copiii.
Susana și Ionel, intrînd pe poartă, tot mai așteptau să vază pe taica lor, eșindu-le înnainte ca să-ǐ ridice de subsuori și sărutindu-i pe obraji, cu drac să le zică: „Bine-ați venit, dragii tăticului.”
În mintea lor copilărească...moartea nu li se părea ceva neîndurat, pe veci hotărît. Pe ferestrele deschise se vedeau făcliile arzînd la capul mortului. Preotul, zărind pe Hristea, prinsese a ceti .
Pe Susana o apuca un tremur; începea să priceapă.
Maica-sa moartă îi veni în minte, cum, o dată pierdută, nu a mai găsit’o.
Nimenǐ nu le eși întru întâmpinare. Curtea, casa, aerul, toate dăteau fiori de jale; moartea cu aripile eǐ crude acoperise tot.
Hristea inimă tare și împietrită se simți și el atins de jale cînd intră în casă și văzu pe Nicola galben, cu mînile păcăite la piept, cu fața liniștită, senină, așa cum numai moartea poate însenina, înghețînd patimi și dorinți, îl pătrunse o jale adîncă, îi veniră în minte tată-so și mumă-sa morți.
Bocetele Măriuței îi umpleau și ele sufletul de durere.
Copiiǐ căzură plîngînd pe pieptul mortului, unul de-o parte, altul de alta.
Tot drumul li se părea lucru de necrezut, tăticul să moară. Acum daseră drumul jalei și plînsului. Aci îl sărutau pe obraz, aci îi netezeau cu mîinile lor gingașe fruntea, șoptind încet, par’că să nu-l trezească:
„Tăticule, cui ne lași Tăticule, ia-ne cu tine...
Susana se lipi cu fața de mîinile mortului; suspinele, plînsul, cuvintele de jale nu maǐ contau. Femeile, pe la ferestre, plîngeau de mila copiilor.
Abia noaptea tîrziǔ Măriuța putu să ia copila de lîngă mort.
A doua zi, după prînz, îl petrecută pe Nicola la mormînt, Hristea, copiiǐ, Măriuța, săteniǐ și sătencele.
Țeranul e bun și mult ertător, morților nu le ține mînie. La fie-care răspîntie, unde preotul prohodea, săteniǐ în glas, cu toată inima, ziceau: „Dumnezeǔ să-l ierte.”
Susana, cînd văzu că pun căpacul și dau drumul cosciugului în groapă, remase un timp cu ochii țintă, ca de sticlă, apoi, ca apucată de furie, se răpezi la groapă țipînd: „Dați-mi pe tăticul!” și leșină pe mărgenea mormîntului, cu fața pe țerîna umedă. Femeile o luară în brațe și o duseră păn’ la trăsură.
Nu poate fi om pe lume cărui vederea rudelor moarte să nu-ǐ miște inima; ramuri ale aceluiași arbore, azi cade una, mîine alta, de securea morței; jelind pe morți ne jelim pe noi!
Cînd preotul, cu glas trist, întonară „Vecinica lui pomenire”, Hristea ștergîndu-și lacrimile, avu vedenia propriei sale morțǐ.
„Maǐ eri tata, azi fratele, poate mîine eu.“
Jelind pe morți, ne jelim pe noi!
Acasă s’a făcut pomana. Jalea morței, fie cît de adîncă și de mare, piere ca o nălucă în fața vieței a-tot-puternice.
Piept la piept cu luptele zilnice, morțiǐ, fie cît de scumpi, rare ori nu-ǐ dăm uităreǐ.
A doua zi Hristea începu să vînză și să reguleze socotelele, găsi chiar să subarendeze.
Cu lucrurile din casă se întîmplase cum prevăzuse. Măriuța, cu toată jalea, dăduse la o parte pe ce putuse pune mîna:
În noaptea întîia cărase cu maică-sa, la o verișoară, pînzeturǐ și lucruri, de carǐ nu putea fi apucată.
Îi părea reǔ după Nicola, vorba ei era: „Bun, reǔ, mă deprinsesem cu el; se jurase pe copiǐ c’o să mă mărite cu Armeanul și o să fiu cucoană. Dar jale mi-e și de mine. Mi-am pierdut tinerețele, m’am făcut de rîsul satului: nu sînt nicǐ cîine nicǐ ogar, nicǐ nevastă măritată, nicǐ în rînd cu fetele. Doamne iartă-mă, ar trebui să-l blestăm să nu mai putrezească, de ce nu s’a gîndit să-mi facă și mie parte cum s’a jurat! De cîte ori nu l’am rugat: „Dă-mi acolo un petec de hîrtie că vorba aea: aǐ carte aǐ parte.
— „N’aǐ frică, Uțo, nu mor eǔ să te las.
— „Par’că D-zeǔ dă cui-va înscris la mînă cîte zile are. Norocul mieǔ că în ziua de cumpănă a uitat cheile sub pernă. Credea c’o să se desbrace să se culce, și nu s’a mai culcat, simțea-că ǐ se apropie ceasul rău. Cînd am făcut patul, cît pe ce să i le dau. Dar un gînd bun mi-a zis: să le împing între cerșaf și saltea...Și vezi mi-au prins bine. Primarul a găsit niște chei; dar erau, cele de-afară și n’a maǐ căutat.
„Proastă ași fi fost să nu iau cele două salbe după ce mi-am încărcat sufletul de păcate. Credeam să găsesc ceva bani, dar nimic. Îi ținea în pungă și a luat’o primarul, cît o fi avut, el știe. Am zărit c’o zi înnainte polǐ mulți.
„Norocul luǐ! Că prost n’o fi să-ǐ dea lui Hristea! Doar are și ăsta destul, să-ǐ mănînce cu lingura. Las să-ǐ ia, că multe păcate și-a făcut și primarul cu oameniǐ ca să se îmbogățească Grecul. Tot îl făgăduea și te miri cu ce-ǐ scotea ochiǐ. Cînd îl prea strîngea cu ușa cîte-o nevoe și primarul se lăsa greǔ. A pățit și el ca și mine! Curat, nu-ǐ minciună: cumintele juruește și prostul trage nădejde.
Măriuța umbla plînsă și jelită. Cîte zile maǐ stătură Hritea și copiiǐ, îǐ îngriji, slujind ca și maǐ înnainte.
Mă-sa o îndemna mereǔ să-șǐ ceară dreptul; dînsa știa că-ǐ în zadar.
Bătrîna aținu într’o zi calea luǐ Hristea, zicînd că-ǐ mama Măriuțeǐ și să nu se'ndure să-ǐ dea-dreptul barim ca unei servitoare.
Hristea o privi încruntat:
— N’ațǐ furat destul?
Pe urmă răsgîndindu-se adăogă:
— Nu merită o hoață ca dînsa, dar am să-ǐ dai de pomană o vacă. Hai, te cară să nu te mai văz stîrcind p’aci, bab’o.
După socoteala lui Hristea, averea lui Nicola avea să se ridice cam la trei-zeci de miǐ de polǐ. Cînd se află că Nicola era așa de bogat, oameniǐ ziceau în de ei: „Nu-ǐ minune că a făcut atîta amar de bani, deși a venit calic. Mîncarea nu-i ținea bani, cu haine noi nu l-am pomenit nicǐ o dată. Minteau și pantaloni de șiiac earna și vara, erau portul lui. Căciula o avea zestre de la socru-su și pălăria o moștenise de la Grecul cel bătrîn. La cizme ajungea să pue petec de petec.”
Altul făcu :
— „Și ce i-a folosit? Din toată averea s’a ales cu trei coți de pămînt!”
Hristea făcu formele trebuitoare și remase tutorele copiilor. Mai avu înse de făcut multe drumuri pe la Viișoara păn’ ce desfăcu tot și regulă cu subarendările.
IX
Vremea neștiutoare de oboseală ori popas, trecea răpede, privind cu dispreț la toate nemerniciile omenești; trecea pentru mintea omenească, în sine era vecinie neschimbată. Cum ar putea trece ce-va care n’are nicǐ ființă, nicǐ început și nicǐ sfîrșit? Numai omul, făptură vremelnică, în noianul veciniciei, își face popasuri din fericiri și nefericiri!
Cu anii, se uitase și crima de la Viișoara și moartea lui Nicola. Hristea își mutase biuroul într’o casă nouă; îșǐ lărgise afacerile, avea atîția clienți că nu se mai temea de mutat. Clientela îi creștea mereu: se alcătuea din tineri dornicǐ de-a răsipi averea părintească în cîți-va ani, privindu-și ruina cu împrumuturi nebune, dînd poliți de zece miǐ pentru două-trei miǐ. E lunecos drumul risipei, cînd pe-o singură iscălitură poți primi mii de lei. Cîtă muncă și cîte nelegiuiri, poate, erau închegate în acele miǐ, dînșiǐ, copiiǐ răsfățați ai întîmplărei, nu știau. Avea multe cliente, femei cu avere, carǐ, făcînd lux smintit, nu-și socoteau avutul de pe venit, ci cheltuiau fără pasare, din capete. Orbite de lux, nu vedeau cum procentele le rodeau averea.
— „Grămezi de aur, cum zicea Hristea, aruncate pe zdrențe de mătase, pe juvaerun, trăsuri, servitori și amanți!”
Cîți bărbați, în puterea vrîstei, prăpădiți de patimi, apucați de furia petrecerilor, nu-și cred averea pusă în vase fărmecate, de unde să tot ia fără sfîrșit?
În nebunia de-a cheltui nu-și zic că răsipa de acum vor plînge-o amar. Nu știu sărmanii, că dînșiǐ nu’nseamnă nimic făr de bani.
— „Da, zicea Hristea, banul e azi stăpînul a-totputernic, el îți dă onoruri, el te’nnalță la cinste și ranguri. Fără de bani ești nimic. De-ai avea știǐnța și talentul lumei întregi, tot vei fi maǐ puțin socotit ca bogătașul, care abia știe ceti. Lumea cere să ai bani. Cum și de unde, nu te’n-treabă. Ferice de cel bogat! Se poate impune prin avere.
Cu despreț privea el pe acei bărbați maǐ mult bătrîni de cît tineri, cari-și aruncau averea pentru femei: „nesocotiți ce-și ruinează punga și sănătatea, rîvnind o tinereță ce nu mai au!“
Negustori marǐ și mici alergau la Hristea, fiindcă duceau viață mai largă de cît le erau veniturile și la scadența polițelor trebuea să împrumute.
— „Sînt nebuni, zicea Hristea, cheltuesc ca și cum tot cît le întră ar fi cîștig.
Toți, mînați de furiile luxului, desfrîului, vieței necumpătate și răsipitoare, alergau din toate părțile, mărindu-ǐ clientela și crescîndu-ǐ averea.
Văzîndu-ǐ, dînsul simțea un desgust nespus pentru patimile și luxul carǐ-ǐ împingeau în prăpastie. Mulți din cei pe carǐ îi văzuse mîndri, îngîmfați de lux, acum umiliți treceaǔ trotuarul, ca să nu-1 întîlnească. Din marǐ bogătași ajunseseră pomanagii la rude ori nenorociți funcționari cu două sute de lei pe lună.
Hristea, știind toate acestea, se credea că nu-i destul de econom. „Cheltueala e cea mai mare beție, zicea el către Ene. De ce cheltuești, de ce-ai maǐ cheltui.”
Cu cît îi creștea averea, cu atîta era maǐ econom și maǐ harnic. Sculat la cinci demineața, ținea singur comptabilitatea, ajutat de Ene.
Rece, sever și înzelat în potriva orl-cărel patimi, îșǐ primea cliențil cu acela-șl zîmbet dulceag, dar și mîndru de averea lui ; pe toți îi privea de sus, ca un rege al banului. nimenǐ nu putea ghici de era zîmbet binevoitor oriǐ despreț pentru aceste făpturi, carǐ nu știau a păstra cel mai de seamă bun al veacului, bogăția, ci minate de molima răsipeî, alergai! pe’ntrecute, în ghearele lipsei, ale ruinei și desprețului.
Hristea, în nopțile de nesomn, cînd planuri de îmbogățire roeau în mintea lui, avea, une-ori adevarate halucinații: își prefăcea averea în zimți sunători; movili de aur sclipitor creșteau mereu, ca’npovești, în juru-ǐ; iar el, cu priviri nesățioase, le-ar fi voit tot maǐ marǐ. Era visul lui de copil, basmele ce-i îmbătaseră copilăria săracă sub arșița soarelui, pe malul mărei, cînd aduna năsipul lucitor cu scoici minunate, dorind venirea zinei fărmecate, care să prefacă totul în aur.
Mulți se mirau cum de omul acesta, care se’n-bogățise din nimic, care avea acum milioane, care a dus o viață de lipsă și pustnicǐe ca să le facă, trăind zile întregi cu’n hering și cu două cafele negre, cum de nu zice: „Ajunge, pot de acum trăi în bielșug, fără să maǐ fiu mereǔ robit de pofta cîștigului.
Hristea ducea mereǔ viață cumpătată și iconoamă nu putea avea altă poftă afară de-a aduna, bani, a îmbogățirei. Era întocmai ca fiara, care, hrănită mereu cu carne, maǐ curînd se lasă să piară de foame de cît să mănînce erburi.
Flămînzii de putere, ca și fometoșii de bani nu cunosc saț. Puterea sau baniǐ le sînt hrană neapărată, și cum în fie-care zi viața cere dijma de hrană, tot ast-fel lăcomia de bani în fie-care zi cere tainul de cîștig.
Dacă un pictor sau un sculptor ar fi voit să simbolizeze înnavuțirea lui Hristea, ar fi făcut movili de aur înconjurate de nenorociți, carǐ-și blestemă patimile și viața ticăloasă în care au ajuns.
Mersese spaima de numele lui Hristea. Cînd s’auzea de unul c’a împrumutat de la el, se știa că-ǐ dus din rîndul oamenilor cu stare. Lumea nu zicea că la Hristea aleargă toți cel răsipitori și pătimași, ci că baniǐ lui sînt fără noroc.
Ce era el de vină ? Doar într’atît că baniǐ lui slujeau ca piatră de’ncercare pentru descoperirea slăbiciunei unor inși, nevrednicǐ de-a stăpîni a-verea, ce le-o lăsaseră niște părinți, poate, harnicǐ și muncitori.
Privind la acești răsipitori, Hristea adesea gîndea: „Unor asemenea copii, carǐ-și bat joc de munca și strădania părinților, nu era păcat de le suceau gîtul de mici. Ce sînt eǔ de vină? Nu le-ași da eǔ, le dă altul. Bine că n’am copii; string avere, dar n’am s’o las în pradă răsipitorilor; în ea voiu face să-mi trăească numele. Poate oare fi ceva mai strălucitor de cît banul? Fără de soare n’ar fi viață pe lume, fără de bogăție, popoarele ar semăna unor cerșetori zdrențuiți. Cine nu s’a născut sărac și n’a gustat umilința sărăciei, nu poate pricepe cîtă mîndrie dă averea și cît de puternic te simți, știǐndu-te stăpîn pe milioane! Averea îți dă o voluptate nesecată, ea nu-ți istovește vlaga, ci ți-o crește. De cîte ori, mergînd pe stradă, n’aud în urma mea șoptind cu invidie: „Asta-ǐ Hristea milionarul!
Patimile omenești îl îngrozeau. Pe fie-care zi vedea atîtea nemernicǐ și trădări în juru-ǐ.
Avea Hristea cusururi, dar multe sfaturi bune dădea, cînd era vorba să nu-l coste bani.
Între oameniǐ cu carǐ făcea el afaceri era și un negustor mare. Adesea îl înlesnise cu bani și jupîn Haralambie nu o dată îi adusese clienți buni. În una din zile, Haralambie vine la Hristea desdemineață.
— Hristea dragă, să-ți spuiu ce-va.
— Ce-ǐ ? Iar aǐ pierdut la cărți ?
— Nu. Mi-am făcut bilanțul.
— D’aea nu te-am văzut atîta vreme ?
— Și stau prost.
— Ți-am spus că, făcînd prostii, trebue să stai prost.
— Ca să nu remîn de tot pe drumuri, am făcut mobila și casele pe numele nevestei.
— Cea mai marc prostie ce aǐ făcut vre-o dată. Creditorii or să-țǐ strice actele.
— De ce? Nu e încă încetare de plăți, și de-om avea recoltă bună, o să maǐ sfîrăe comerțul și o s’a duc tărîș-grăpiș, vre-un an. Pe urmă mi-am tocmit un maistru de condici, așa că tot ce-am făcut e bun făcut. N’o să fiu maǐ sfînt ca alțiǐ. Străiniǐ dau cîte două-treǐ falimente și a-jung negustori marǐ.
— Așa-ǐ, cînd omul se’ntinde maǐ mult de cît îi e plapoma. Azi negustorul vrea să facă lux ca boeriǐ și boeriǐ ca prințiǐ. Se’ntrec, biețiǐ, ca la curse păn’ ce nu maǐ au putere.
— De, tot remîne ce-va pe numele nevestei.
Hristea îi privi lung, dar lung de tot, dădu din umeri cu necaz, și pe urmă scoase din buzunar doǐ gologani, zicînd:
— Ține, prietene, atîta ți-ǐ de-ajuns.
— Îțǐ vine a glumi ?
— De loc! Nu ți-ai oprit pentru funie și săpun. Ca prieten, atîta pot să-ți daǔ. Nevasta, ca să-și bată joc de tine, nicǐ atîta n’o să-ți lase.
— Tu, Hriste, glumești. De mare nevoe am făcut, ce-am făcut
— Nu glumesc. Viitorul o să-țǐ arate. Bărbatul n-are maǐ mare dușman ca femeea. Ai uitat pățania lui Samson. Nicǐ inima, nicǐ punga să nu-ți dai pe mîinile femeeǐ. Negoțul e război și-ǐ datorie de soldat să țiǐ piept, nu să dai doasele. N’aǐ văzut atîția bărbați, nenorociți de femei? Îl știi pe Nae Dunga? N-are după ce bea apă. Femeea i-a luat tot și trăește cu altul.
Orǐ cu capul de piatră, orǐ cu piatra de cap: îmi luau tot creditoriǐ.
— Tot aveau să-țǐ lase maǐ mult de cît nevasta; ți-o lăsau barim pe dînsa.
Hristea vedea în căsătoriǐ numai cazurile nenorocite; în copiiǐ, numai pe ceǐ cheltuitori și reǐ de aceea nu dorea nicǐ femee nicǐ copil.
X
Copiiǐ luǐ Nicola stăteau maǐ tot anul în pension. Susana era la călugărițe, unchiul îi vedea la Paști, la Crăciun și’n vacanța cea mare.
Averea copiilor o băgase în afaceri.
Susana era foarte blîndă, bună, supusă, dar lesne sugestibilă. Surorile știau că-ǐ bogată și puseseră ochiǐ pe dînsa. Aveați înrâurire uimitoare-asupră-ǐ. Îi aretau dragoste nemărgenită. La toate poruncile, date sub formă de sfaturi, Susana avea o singură vorbă: „Oui, ma soeur.” Surorile o numeau: „Chére enfant, chére Susanne”. Elevele, așa zise nedisciplinate, vorbeau între ele că maicele au pus ochii pe averea fetei.
Surorile, pe felurite căi, aflaseră cam la cît se ridica averea Susanei. De la o vreme o îngrijeau mult, îi dădeau ceasuri deosebite de religie. Din cînd în cînd o înfățoșau monseignorului, care-ǐ vorbea despre triumful religiei catolice și de fericirile ce așteaptă pe credincioșii ei.
Între surori se afla una, sora Ana. Prin povestirile ei avea darul de-a pricinui fetelor adevărate extazuri religioase. Aceasta era prietena cea mai de-aproape a Susanei: din mijlocul colegelor, cu carǐ se juca, era de-ajuns să-ǐ zică „Petite, allons prier notre cher Jesus“(Micuț’o hai să ne rugăm scumpului nostru Isus) și Susana părăsea cu plăcere jocul.
Mergeau în capelă și, îngenunchind înnaintea crucifixului, făceau împreună rugăciuni. Îi spunea povestiri fantastice despre fericirile raiului, față cu vicleniile și mizeriile lumei. Pe nesimțite, Susana, tot maǐ mult, se convingea că temperamentul ei bun și blînd nu-i pentru lume, pe care ǐ-o zugrăveai plină de ispite și nenorociri.
Nu era zi ca sora Ana să nu-i spue, sub multe fețe, același lucru:
— „Pentru a fi soție și mamă, draga mea Su-sană, se cer însușiri, pe carǐ tu nu le aî. Nu-î pe lume ființă maǐ nenorocită de cît aceea ce vrea să fie ceea ce D-zeǔ nu ǐ-a dat. Tu eștǐ prea bună și prea frumoasă pentru lumea cea rea și urîtă. eștǐ vrednică să fiî mireasa blînduluî Isus, să capeți fericirea acolo unde o să fiî pe vecî tînără și frumoasă.
Surorile știau că Susana e foarte rece cu unchiu-so și că nicǐ o dată n’avea să i se destăinuească. Hristea era prea fericit ca fata să remîe cît maǐ mult la pension; nicǐ nu voea să se gîndească la vremea cînd va trebui s’o mărite și să dea socoteli.
Adesea voințele cele maǐ de fier nu pot nimic în fața întâmplărilor ce vin ca din senin. Planuri ce par turnate în oțel se sfarmă de caprițiile întîmplărilor ca niște slabe baloane de sticlă.
Susana era de vre-o opt-spre-zece ani, cînd o întâmplare neprevăzută nicǐ de surori nicǐ de Hristea, avu să hotărească de soarta eǐ, zdrobind fără cruțare planuri și voinți.
Era serbătoarea Rusaliilor sau Joia verde. Capela școalei fusese împodobită cu verdeață și flori. Rugăciunile ținuseră pănă noaptea tîrziǔ în ajunul serbărei. Susana primi ca onoare s’o trezească pănă’n zori sora Ana, ca să meargă la rugăciune.
Fie exaltarea peste seamă a tinereǐ, fie receala din biserecă, pe Susana în seara zilei de Rusalii o prinseră frigurǐ cu aiurare. Surorile au îngrijit’o cu dragoste, maǐ pe sus de oriǐ-ce s’ar putea spune. Doctorul înșe dădea puțină nădejde de scăpare, și spuse stărițeǐ: „Chiar de va trece criza cu bine, tot îǐ va trebui să șază cîte-va lunî la aer de țeară. Surorile, cu toată părerea de reu, au fost silite să vestească pe Hristea. Criza trecu cu bine și doctorul stărui din nou să scoață fata din aerul de internat. El pricepuse că, în parte, boala Susaneǐ a venit di’ntr’o ațîțare prea mare religioasă; extazele trebuea s’ajungă la criză, de a-ceea stărui din răsputeri, spuind și lui Hristea că nu respunde de sănătatea fetei, dacă nu o va scoate pentru cîte-va luni din internat.
Hristea avea acuma casă frumoasă pe podul Mogoșoaei, la aer curat. O luase pentru datorii, pe mai puțin de jumătate cît făcea. Casă mare, boerească, mobilată gata.
Doctorul știa casa și de aceea stăruea și mai mult. Maica stanță oferi luǐ Hristea să-l dea pe sora Ana, care să îngrijească de Susana ca o mumă.
Unchiul primi bucuros, cu atît maǐ mult, cu cît el ținea numai o servitoare bătrînă și un servitor.
Să nu se pară lucru minunat, cum de economul Hristea, din odăița prăfuită de altă dată, se hotărise să stea într'o casă mare și chiar luxoasă.
Intîiu o luase pe maǐ puțin de jumătate de preț, și al doilea îi aducea foloase marǐ o casă bună. Avea a face cu persoane simandicoase, carǐ n’ar fi catadiesit să meargă la biurou sau carǐ voeau să facă lucrurile maǐ în secret, și tocmaǐ din asemenea afaceri erau cîștigurile cele maǐ grase ale luǐ Hristea.
Aduse pe Susana și-o așeză într’o cameră mare, cu soare mult și veselă, ceea ce-ǐ grăbi însănatoșarea.
Odaea luǐ era alături de-a Susaneǐ.
Într’o seară, Hristea venise fără a fi fost băgat în seamă; prin ușa care despărțea cele două camere, auzi un sfîrșit de vorbă di’ntre nepoată și sora Ana.
— Vaǐ, scumpă soră, cu cîtă nerăbdare aștept să treacă și aniǐ ăștia păn să pot cu adevărat fi mireasa lui Isus.
— Răbdare, copilă, bunul Isus, care a suferit pentru noi, te va ajuta să-ți împlinești dorința, si să capeți fericirea de veci.
Lui Hristea, cînd auzi aceste crîmpee de vorbă, i se luă ca o pînză de pe ochi.
— „Va să zică surorile au pus ochiǐ pe averea Susaneǐ?! îșǐ zise el.
I se păru că un complot e urzit în potriva lui. Averea Susaneǐ!? Bar cît muncise el s’odiscurce? Nicola lăsase totul încîlcit. Hristea se deprinsese a crede că nu va avea de dat nicǐ o dată socoteli; averea lui frate-so era ca și a luǐ și nepoțiǐ ca și copiiǐ lui. La aceste gîndurǐ un val de sînge i se urcă la cap.
— „Cum? Averea, la care-el a muncit, ca la a lui, să treacă în mîna călugărițelor. Nu, asta nu va fi. Sînt și eǔ aci!”
Îi prinse așa furie că, de nu se stăpînea, ar fi alergat ca un nebun s’o dea pe maică afară, strigîndu-i:
— „Hoaț’o, vreaǐ să-mi furi munca și strădania?
Dar Hristea nu semăna cu Nicola, știa să ție strins zăbalele furiei. Ce i-ar folosi izgonirea maiceǐ, dacă Susana era ademenită?
— „Trebue multă chibzueală, alt-fel voiu păți ca atîția alțiǐ, mă aleg cu gălăgia, iar ele cu fata și cu averea.
Mai mult, se temea că de ar da-o pe sora Ana afară în acel minut, Susana ar putea avea iar o criză. Doctorul îi spusese s’o ferească pe bolnavă de ori-ce emoție.
Așteptă deci cu nerăbdare întrămarea feteǐ. La vrîsta aceasta însănătoșarea vine răpede. Aerul libertățeǐ îi prieă vădit. Pe fie-care zi creștea și se făcea maǐ voinică și mai frumoasă. Adesea, cînd stătea Susana în balcon, trecătoriǐ se uitau lung și cu admirație, minunîndu-se de unde a resărit în casele bancherului o fată așa de frumoasă, Susana zîmbea, simțindu-se măgulită de închinarea ce s'aducea frumusețeǐ sale.
Sora pîndea toate acestea și cu vorbe nu tocmai blînde, o chema în casă. Susana nu înțelegea ce reǔ e a fi admirată. Crescută între zidurile mănăstireǐ, era cu desăvîrșire dezarmată în potriva vicleniilor lumeǐ, ca un copil nevinovat, necunoscător de ce-ǐ reǔ sau bine. Nu știa că’n lume cele maǐ marǐ nenorociri sînt cele pe carǐ nu le cunoști, căci nu ești în stare să te aperi de ele.
Pe zi ce Susana trăea în aerul unei lumi maǐ libere, se trezea în ea femeea, dorința de-a plăcea, de-a fi iubită și admirată.
Sora Ana vedea cu groază această schimbare a fetei și, cu nerăbdare, aștepta să se poată întoarce cu dînsa la institut, unde era ferită de asemenea ispite.
Hristea aștepta și el cu nerăbdare prilejul să o poară scoate din ghiarele călugăriței.
Norocul îi sluji. Soare Bunea, un client, care avea o moșie, Mușata, aproape de munți, îi poftise să vie, pentru cît-va timp, cu nepoțica la el.
Peste cîte-va zile Hristea vesti pe Susana că vor pleca la un prieten, la aer de munte, cum a ordonat doctorul.
Pe sora Ana nu numai nu o invită, dar îi zise că, de sigur, e obosită și dornică de liniște.
Călugărița era prea iscusită ca să nu priceapă. Cu drag ar fi însoțit'o pe Susana. Vedea înse că unchiul nu vrea. Pe urmă era greu pentru dînsa să meargă îtr’o familie străină. Susana, sărutînd’o, îi zicea mereu:
— Scumpă soră, nu mă părăsi. Cum voiu trăi eǔ între străini? Ce se va întîmpla cu mica ta Susană, nu gîndești?
— Isus, copila mea, va fi cu tine, Roagă-te Lui și nu vei fi singură.
— Între străini, nimenǐ n’o să mă iubească; voiu suferi, voiǔ muri de urît.
— Scumpă copilă, ești destul de mare ca singură să-ți hotăreștǐ soarta. Dacă bunul Dumnezeǔ va voi să fiǐ aleasa lui, o să-ți dea gîndurǐ bune și te veǐ întoarce la Isus. E bine să vezi lumea de-aproape, ca să te încredințezi cîtă ură și viclenie, cîte reǔtăți și nenorociri sînt în ea; cum o clipă de plăcere e dese orǐ plătită cu nesfîrșite suferințǐ. Vei vedea că viața, începînd cu furnica și sfîrșind cu omul, e numai nenorocire. Venind la noi, te lepezi nu de fericirile vieței, ci de relele ei. În schimb bunul Isus îți dă fericirile veclnice; frumusețea și tinerețea miresei alese remîn pururea și în vecǐ de vecǐ.
Ceasuri întregi îi vorbea, îngrozind’o de lumea în care merge; dar nedîndu-ǐ nicǐ o armă de apărare căutînd să-ǐ arate că altă scăpare, nu-ǐ de cît să fugă din ea la dînsele.
Sora Ana, trecută de patruzeci de ani, cunoscînd oameniǐ, își zicea: „E bine să vază mizeriile lumei. Acolo unde merge sînt fete, carǐ or s’o invidieze pentru frumuseță și avere. Cum e simțitoare, va suferi mult și se va desgusta, văzînd nedreptățile și suferințele, la carǐ e supusă țeranca în viața-ǐ de înjosire și mizerie. Avea să i se lepede de lume, cunoscînd’o. Căută cel întîiu prilej să afle de la Hristea dacă Bunea are numai fete. Aflînd că nu sînt și tineri, sora se liniști, cu atît mai mult cu cît Hristea îi spuse că proprietarul duce viață retrasă, avînd datorii de plătit.
Sora Ana era sigură că Susana se va întoarce la ele; în lumea, unde mergea, n’avea s’auză acele cuvinte blînde, maǐ dulci ca mierea, nicǐ povestirile unei vieți fericite. Realitățile lumei aveau să lovească dureros auzul și văzul Susaneǐ. Chiar plăcerile erau să fie urmate de plictis și oboseală, pe cînd făgăduințele raiului cu îngeri, fericirile estatice și pline de voluptăți, daǔ numai extazul bucuriilor viitoare. Aceste fericiri mult așteptate nu obosesc, nu aduc păreri de reǔ ca fericirile pămînteștǐ, ele sînt vedeniǐ netrăite, dorinți neîmplinite, după carǐ sufletul năzue mereu.
Susana, în așteptarea fericirilor făgăduite, se simțea ca fetele în ajunul unui bal mult dorit; muzică, lumină, flori, danț și tineri, cu priviri pline de foc, trezitoare de simțiri ascunse, făgă-duinți și farmece nedeslușite, necunoscute; deosebire că nicǐ o dată făgăduințele și extazele religioase n aveai! să fie urmate de lîncezeala și decepția fericirilor trăite, din carǐ remîn doar flori, ofelite și o întristare nesuferită!
Sora Ana știa că petrecerile, la carǐ avea s’o-ducă Hristea, nu vor face asupra Susaneǐ impresie bună.
— „Plăcerile sînt un excitant, care deprimă reul: trebue repetate și întărite, din ce în ce, trebue să ducă viața într’o nesfîrșită beție de petreceri. Hristea nu putea să ducă ast-fel de traiu. Maica era sigură că Susana se va întoarce maǐ hotărâtă pentru călugărie.
La despărțire Susana a căzut în brațele maicei plîngînd.
Aceasta i-a zis:
— Copilă iubită, nu uita, nicǐ în nenorociri nicǐ, în fericiri, pe Isus. De va fi voea lui, în curînd, vom fi împreună pe viață.
Susana simți o lipsă și o jale nespusă, remase în balcon cu ochiǐ pironiți după maică. Par’că nicǐ o dată nu fusese atît de străină. Cu unchiul, cu fratele, nu erau legături sufletești încălzite de focul extazelor religioase. Atîția ani fuseseră de ajuns ca să pue un zid de ghiață între dînsa și familie.
După ce nu se maǐ zări trăsura cu care plecase maica, Susana întră în casă, apucată de-un plîns cu suspine. Hristea o lăsă să se liniștească de la sine; orǐ-ce vorbe duioase maǐ taro ǐ-ar fi ațițat jalea. Și nicǐ nu era el omul să poată mîngăia o inimă atît de gingașe ca a Susaneǐ.
Hristea, îndată ce s’a văzut mîntuit de călugăriță, simți luîndu-i-se un greǔ de pe suflet. Vedea el că nu-ǐ lesne de luptat cu o sectă atît de puternică și atît de meșteră în a schimba sufletele tinere, după interesul și placul ei.
Se îngrozea, cînd vedea ce făcuseră din Susana, care vorbea cu adorație de maica stariță, pe care o punea în rîndul sfinților.
Puterea lor stă în faptul că ele cunosc caracterele carǐ pot fi influențate și aduse la sectă și-cele carǐ nu. De aceea nicǐ odată nu-și pierd munca în zadar; aleg și pe urmă pun strădanie și stăruință, carǐ rar dau greș, dînsele nu aruncă sămînță în pămînturi pietroase nicǐ la margene de drum, nicǐ pe locuri sterpe, ci nu mai în cele bune pentru scopul ce urmăresc și carǐ daǔ roade o sută și-o mie.
XI
Hristea, ca om de afaceri, avea bugetul său deosebit, personal, unde trecea și socotea păn’ și cele cinci parale ce dădea pentru tainul cîinelul său credincios, Clăbuc.
— „Dacă fie-care ar ținea socoteală de venit și cheltueli, n’am avea atîția făliți, nicǐ atîția bogătași caliciți. Cum te'nchini seara și demineața, așa trebue să-ți socotești venitul și maǐ ales cheltuelele. Găsești în drum ce-va și încă numeri, și să nu-ți numeri munca.
Cu toată economia și tot cînd își aduna pe hîrtie sumele cheltuite pe fie-care an, se'ngrozea. Dări marǐ către stat, pensioanele nepoților, leafa lui Ene și-a servitorilor, cheltuelele de coș, orǐ cît de mici, dar tot erau destule, încălzitul și luminatul, hainele, toate făceau miǐ și miǐ de lei.
— „Dușmaniǐ avereǐ nu sînt hoțiǐ, ci cheltueala; cu aceea ochiǐ trebue tot-de-a-una să fie ațintiți și de pază asupra eǐ.
„Ori-cît de mult venit ai avea, tot-de-a-una se poate cheltui mai mult, dacă nu iai seama. Cheltuelele sînt drum lunecos, trebue cange de oțel să te ții să nu cazi.
„Dacă boeriǐ noștri ar fi fost deprinși ca’n fiecare zi s’adune cheltuelele, față'n față cu veniturile, mulți nu și-ar fi pierdut averile de la părinți.
„Omul poate trăi și cu'n leu și cu zece si cu o sută pe zi.
„Vai de necumpătatul, care cheltuește maǐ mult de cît are! Îl așteaptă desprețul sărăciei, umilința și njosirea celor mici și celor marǐ! Invidia oamenilor îi otrăvește pe dînșiǐ, mila lor te otrăvește pe tine.”
Adesea povestea de un bătrîn ce-a cunoscut, el, fiind copil.
„Trăea din pomană și aduna scoici pe maǐul mărei, pe carǐ le vindea la port călătorilor.
„Cînd a murit n’avea pe nimenǐ; dar s’a găsit la el o sută de miǐ de lei; bani pe carǐ i-a luat statul.
„Oare acest bătrîn iconom n’a făcut maǐ mult pentru țeara lui de cît răsipitoriǐ ce aruncau în dreapta și’n stîngă ?
„Nu merită el cea maǐ mare cinste?
„A agonisi o avere e mai mare merit de cît a cîștiga o victorie: ești singur și soldat și căpitan!
Cu toată economia ținea ca el și-ai lui să fie bine îmbrăcați. „Azi oameniǐ salută haina, nu omul. Zădarnic ași avea bani, dacă voiu fi luat drept calic; deci iconomie nu cărpănoșenie!”
Chiar în ziua în care plecă sora Ana, Hristea chemă o croitoreasă.
— Dragă Susană, trebue să-țǐ faci o roche maǐ deschisă; prea te’mbătrînesc hainele astea cenușiǐ și negre.
— De ce, unchiule? Mie îmi plac astea. Surorile zic că podoabele sînt pentru femee căderea cea di'ntîiu.
— În lume găteala e pentru femee ceea ce ramele sînt pentru tablouri. O haină tristă posomăraște pe ceǐ din jurul tău și chiar pe tine. Nu-ǐ bine să porțǐ doliu, cînd n’ai pentru ce. Și nu putem merge la oameni străini să le fie rușine cu noi. Acolo sînt fete tinere; nu voiu să treci drept guvernanta lor.
Hristea voea, prin puțin lux și găteală, să contrabalanseze înrîurirea maicelor.
— „Nu se poate ca la o fată tînără să fie ucis păn’ la atîta amorul propriu și plăcerea pentru frumuseță. Mai bine s’o mărit cît de curînd, de cît să văd cum averea muncită, în mare parte de mine, cade în mîinile Iazuiților.
— Ce voiu face cu ele la școală? zise Susana.
— Vom vedea. Nu te-ai maǐ săturat de școală ?
— Nu, unchiule; am colege și trebue să ies o-dată cu ele, zise Susana cu jumătate de glas.
Fata era de opt-sprc-zece ani. Boala o slăbise, dar tot era bine desvoltată. Fața-i albă și sprîncenele negre făceau contrast minunat cu ochii albaștri. Gura-ǐ singură putea face frumuseța unei fețe oit de urîte. Avea un zîmbet atrăgător, blînd, chiar cînd nu rîdea. Mult nu le plăcea surorilor gura Susaneǐ! Le era mărturie că greǔ va fi să sufere fata asprimile ordinului.
Hristea se deprinsese atîta de mult a număra averea lui frate-so ca a sa, că maǐ nu-ǐ venise păn’ acum în minte că va trebui să se desparți de ea.
Planurile călugărițelor îi făcură să se gîndească la toate. Acuma vedea ce prăbușire ar fi fost pentru afacerile luǐ, să scoață de o dată din circulație o sumă așa de marc.
Tot soiul de gîndurǐ și de planuri i se ciocneau în minte. Unul singur părea cel mai de seamă. Va trebui să caute s’o mărite cu’n băiat bun, care să primească zestre cît i-o da el. La urmă, socoteli de averea luǐ Nicola eraǔ cu neputință de cerut.
Cu toate planurile și gîndurǐle, Hristea era foarte îngrijorat și nesigur.
— „În afaceri, zicea el, numaǐ cifrele nu te pot înșela, încolo orǐ-ce plan e pleavă. Vine o întîmplare neprevăzută și ca vîntul năpraznic spulberă tot. Omul de afacerǐ nu pune temeiu pe planurǐ de fantazie; acestea sînt loteriǐ, la carǐ de obiceiu al parte numaǐ de numere necîștigătoare.
„Proștiǐ nădejduesc, cumintele vede, pipăe, lucrează și, cînd merge la sigur, maǐ zice și Doamne ajută!
În viața lui nu voea să aibă a face cu oameni cu fantazie: „Din o mie, dacă reǔșește unul și ăsta nu din pricina mințel lui, ci mulțumită unei nimeriri oarbe!
„Nu cu planuri marǐ de viitor se poate face avere; ci lucrînd zi cu zi, știind să te folosești de toate întâmplările, înlăturînd tot ce ți-ar aduce o pagubă cît de mică. Să te veselești de reușitele zilei trecute; dar să nu te mbețǐ nicǐ o dată de bucuriile cîștigurilor viitoare; acelea sînt În miǐ-ni le so artei.
Aci îșǐ aducea aminte de întâmplare a luǐ. Se nvoise cu-n fecior de bani gata, major, care aștepta să moștenească pe tată-so, să-ǐ dea a doua zi cincǐ-zeci de miǐ de lei pentru o polǐță de o sută de miǐ. „Peste noapte moare bătrînul!” Iată cum o întârziere de cîte-va ceasuri și-o întâmplare te face să pierzi un cîștig sigur!
„Speranțele îți pot sluji să pierzi o avere, nu s’o faci. Un cîștig împlinit plătește maǐ mult de cît o sută numaǐ nădejduite.
Hristea avea pentru afaceri un simț deosebit, foarte puternic, care nicǐ o dată nu-l înșela. Veneau adesea samsari cu daraveri, carǐ păreau lucruri marǐ. Pe Hristea nu-l orbeați. Asculta tot șirul afacerei cu mintea încordată. Cînd samsarul isprăvea, cu fața veselă și luminată de bucurie, ca o lună plină, bancherul nostru respundea scurt:
— Caută pe altul.
Samsarul remănea prostit. Știa că orǐ-ce stăruință ar fi fost de prisos.
— Cum?!
— Nicǐ un cum, afacerile se simt, nu se explică, iar oameniǐ de afaceri se nasc, nu se fac.
— Să vă spun încă.
— Nu mai spune nimic. Zădarnic ești Ovreiu, nu pricepi unde se pot îndoi baniǐ și unde pierde.
Nicǐ o dată nu se înșela. Se găseau alțiǐ, lacomi de cîștig, carǐ luau daravera și pierdeau. Îi mersese vestea ca de ghicitor. Cînd vre-un reutăcios voea să compromită o treabă, zvonea că Pandele a refuzat'o. Era de ajuns să nu maǐ voească mai nimenǐ s’o facă; i se putea pune cruce.
Cînd a aflat planul călugăriților a înțeles că mai sînt și alte chipuri de-a căpăta averi.
De o cam dată căuta să’nlăture primejdia, pe urmă va vedea.
Plecară într’o Duminecă pe recoarea unei diminețî de Maiu. Seara plouase; pe iarbă se vedeau licărind ca stropi de lăcrimǐ picăturile de ploae.
Proprietarul Soare trimesese trăsură luǐ cu patru caǐ.
În aerul aromatic al deinineței Susana simțea un farmec deosebit. De după coline soarele se ivea strălucitor, răsfățat într’o lumină roșiatecă. Cîmpiile verzi, întinse cît zarea ochiului, o ademeneau să-șǐ piarză privirile la nesfârșit.
Amintiri de mult trecute se iveau. Anii copilăriei, cu fericirile lor și cu desmierdările părinților, ce nu le maǐ găsise la străini, îi veniră în minte, și-o melancolie adîncă îî cuprinse sufletul, de o dată.
Pe furiș înse alte gîndurǐ se iscau răslețe, nedeslușite; amintiri, sfaturi de-ale surorilor, toate aci venind, aci fugind ca și păserile, ce se fugăreau în văzduh pe de-asupra cîmpieǐ.
De la un loc drumul începu a fi foarte frumos: păduri umbroase, poduri peste pîrae; mereu impresii nouă nu lăsau gîndul să i se oprească locului. Se apropiau de un sat:
— Uit’te, unchiule, satul ăla seamănă cu al nostru. Numaǐ casele stau gata să cază. De ce-or fi așa urîte?
— Femeile sînt leneșe.
— Ce vină au femeile ?
— Ele trebue să spoească.
Sărmanele, n’or fi avînd vreme. Uit’te una cum duce de greǔ cobilița cu apă’n spinare! Are și un copil în brațe!
— D’asta nu s’ar plînge ea. Bea e că bărbatul se-mbată și-o bate.
Bietele, maǐ bine s’ar duce la călugărie!
— Cine le primește ?
Susana remase un minut pe gîndurǐ, își amintea de vorbele surorilor că’n lume e multă durere și jale......
Aerul curat înviorase fața Susaneǐ, privirile i se pierdeau departe în zare.
De la un loc începu a fi șosea bună, bătută; caiǐ o luaseră la goană; i se părea Susaneǐ că zboară. Miros de flori primăvăratece și de frunziș de pădure o fermecat! tot maǐ plăcut.
— Unchiule, știǐ una, mie mi-e foame.
Ajungem acuși. Eu la drum nu mănînc și uit’te nu m'am gîndit la tine.
— Unchiule, o să ședem mult la moșia unde mergem ?
— Eǔ, pănă Marți; tu, maǐ mult.
— Dacă mi s’o face dor de școală, de sora Ana, dacă mi s’o urî?
— Se poate? Sînt fete de seama ta!
— Sînt și băețǐ? întrebă Susana cu nevinovăție.
— Fetele nu trebue să facă asemenea întrebări.
— Ce te-aǐ supărat, unchiule, fete orǐ băețî îmi e tot una?
Hristea nu respunse nimic, cum avea obiceiu, cînd nu-ǐ venea ceva la socoteală.
Pe la prînz trăsura trase la scara casei luǐ Bunea. Familia eși în balcon întru întîmpinarea mosafirilor.
Bătrînul, vesel, nepăsător față cu necazurile vremelnice, era peste seamă de primitor. Pentru dînsul nu putea fi maǐ mare bucurie de cît să primească oaspeți în casă.
Cînd avea pe cine-va la masă, zicea că-ǐ zi binecuvîntată. Credința luǐ era că, de ce sînt maǐ mulțǐ oameni într’o casă, de ce e maǐ mult noroc.
Nu venea mosafir cărui să nu-ǐ istorisească o întâmplare, ca dovadă că are dreptate să crează așa:
„Era o zi de iarnă, ningea par’că se desfundase cerul. Vreme să nu-ți dai cîinele afară.
„Într'amurg se oprește o săniuță la poartă. Mă uit. Ce să vezi? O femee cu’n copil în brațe.
„Rîndașul n’o lăsa de loc să între. Es eǔ în cerdac și zic: „Pe cine cauți D-ta?”
„Nu mă lăsa, boerule, drum greǔ și n’o să pot ujunge păn’acasă, îmi îngheață copilul!” „O primesc. La așa vreme și-un dușman, care vrea să-țî mănînce capul, de-ar bate la ușă, tot i-al da drumul.”
Odăile celealalte reci, copilul mic, zic eă nevestei s’o primim în odaea noastră că-ǐ maǐ cald.
„Peste noapte începe mititelul a țipa. Vorba Turcului: el era maǐ mare și de cît împăratul.
„Poftim colac peste pupăză, maǐ dormi Soare dacă poțǐ”, face nevasta.
„Drept, mă prind gîndurǐle și nu maǐ pot dormi. Mă scol și daǔ perdeaua într’o parte să văd ce vreme e. Cînd, ce să vezǐ? Coșul de la bucătărie luase foc. Mocnise de cu seară și-acuma s’a-prinsese de-abinele. De nu vedeam, îmi ardeau toate ecaretele. Ei, poftim, n’a fost copilul ăla norocul mieu ? Așa-i! Unul din casă de-o fi născut în ceas bun, primejdia încunjoară casa!
Soare Bunea era un bătrîn sfătos. Blînd la chip, cu barba și mustățele albe, dar cu fața rumenă ca de tînăr.
Susana îl privea cu mare drag. Nu se maǐ sătura să-l asculte povestind. Era om cu lipici, care te farmecă de la întîia vedere.
Bunea dăduse de grijă fetelor și nevestei să-l primească bine pe Hristea:
„Zilele mele sînt în mîinile luǐ”, le-a zis.
C.c. Zoica a tăiat păserile cele maǐ grase, a făcut plăcinte bune, batrîneștǐ, moi și rumenite în unt. Petele s’au îmbrăcat frumos. Pretutindene-curat și regulă.
C.c. Zoica se gîndea și la altele: „Poate i-o da D-zeǔ gînd să-ǐ placă vre-o una din copile! Mare noroc să aǐ ginere bogat.”
De cu seară chemase pe baba Sia de la capul dealului să facă fetelor de dragoste. A dat cu bobiǐ și-a căzut bucurie mare.
C.c. Zoica a pus fetelor sub pernă busuioc de la Bobotează ca să-șǐ viseze ursitul.
Casa toată strălucea de curățenie ca un pahar de cristal; pretutindene albituri ca zăpada, pînzeturǐ țesute cu borangic, scoarțe alese și ghiveciuri cu flori.
Casa făcu Susaneǐ întipărire ca de biserecă în zile de serbătoare. Chipul bun și vesel al luǐ Soare i se lipi de suflet. Dragostea ce-ǐ aretară fetele, cum o văzură, i-a făcut o plăcere nespusă. Din ziua di’ntîiu se simți nu între străini, dar ca la niște rude iubite.
— Vai! Mult e drăguță Susana, d-le Hristea. O s’o lași la noi, cît de mult.
— Ce mai întrebați, fetelor? I-o dăm noi? făcu Soare, rizînd.
— E’n voea eǐ, respunse Hristea.
— N’o să i se urască, zeu. Ne primblăm în pădure, o să mergem la iaz să prindem pește. O să te învățăm a țese Susan’o. O s’o facem țerancă. Nu-ǐ așa?
— Tot mai bine de cît călugăriță, zise bătrînul, rizînd: aflase pățania de la Hristea.
Susana îi privi cam aspru.
După masă fetele duseră pe Susana în grădina mare de cîte-va pogoane.
Hristea stătu de vorbă cu bătrînul; îl îndemnă să vînză din pădure și să-și plătească datoriile ce mai avea la un bancher ovreiu.
— Vezi, d-le Bunea, pe proprietariǐ noștri camătă îi mănîncă. Norocul lor e că nu găsesc bani că, de-ar găsi, în ciți-va ani, toate moșiile le-ar pierde. Sînt lacomi de bani, lucru mare! Boerilor noștri nu le-ar ajunge averile luǐ Iov. Noroc mai au de-asemenca că nu puteaǔ vinde moșiile la străini. Te asigur în cîți-va ani multe moșii s’ar fi dus.
— Sînt multe nevoi și ia țeară, domnule Pandele. Creditul rural poate ne-o înlesni.
— Crezi? Știǐ doar vorba: celui bețiv și dracul îi ese înnainte cu ocaua plină? Proprietariǐ noștri sînt așa de lacomi de bani, în-cît în cîți-va ani toate moșiile vor fi ale Creditului, adică ale străinilor, de vreme ce creditele sînt făcute cu bani străini. Noi n’avem bancheri cu sute de milioane ca'n alte țeri, carǐ să bage capital în instituțiǐ naționale. Creditul va scoate hîrtiǐ, garantate în moșiǐ. Bun cîștig și bani siguri! Voiu lua eǔ și alți cîți-va bancheri, să zicem, la un loc, loc, de zece șah două-zecǐ de milioane; dar boeriǐ noștri hăraisiți, cînd vor tăbărî, le trebue sute de milioane. Bancheriǐ străini atîta așteaptă, să-șǐ vîre capitalul aci, cu profit; căci, la ei, le dă cel mult trei la sută.
— Așa-ǐ. Oare-ǐ acela care să știe că poate lua. bani pe moșie și nu va lua ? Iau cu grămada și plătesc cu țirÎita.
— Adică din proprietar ajunge vechilul creditului. Iar cînd nu va plăti la țanc, ǐ-o vinde, și remîne revizor de pavele. Ascultă vorbele mele,, de n’om muri, peste— zece ani o să-ǐ vedem pe mulțî, din proprietari, slujbași.
— Mi se pare că bancherilor nu le vine la socoteală: li se duce alișverișul din palmă.
— Bani să am, domnule Soare. Vorba ăluia: lac să fie că broaște, berechet. Nu zic, creditele sînt bune, dar pentru oameni cumpătați.
— De, domnule Hristea, statul nu poate da minte, dacă nu le a dat mama care ǐ-a făcut.
— Asta-i în alte țeri, iau oameniǐ bani cu’m-prumut, fie de la credite, fie de la particulari; dar fac întreprinderi, îi pun în mașini, în lucru,, așa că banul împrumutat roește, dă cîștig de unde plătesc și procent și capete. Acolo banul folosește și capitalistului și statului și muncitorului. Dar la noi! Se duc în cărți, pe chiulhanuri cu șampanie, cu femei ori în străinătate pe aceleași lucruri.
— Păi baniǐ la străini scot pui !
— Vezi bine! Uit'te de cînd fac eǔ afaceri, sute de miǐ am dat împrumut; crezi că a luat vre-o unul ca să facă procopseală? Cărți, femei, lux, beții, pentru asta iau bani. Nu maǐ departe: cel de la care am luat casa, a împrumutat două miǐ de polǐ.
— „Voia baniǐ păn’ în trei zile”, zice.
— „Bine, d-le, îi zic, dacă isprăvim ipoteca în trei zile, bucuros.
— Nu isprăvim, am trecere la tribunal.
Avea, bietul, zor să fugă la Paris cu nevasta unui prieten! Bine’nțeles baniǐ i-a tocat în cîte-va luni.
Moșia o pierduse de mult în cărți. Acuma e funcționar cu două sute de lei pe lună.
Tot e bine, nu mai are omul grija averei, maǐ zise Hristea în bătae de joc.
— Să ferească Dumnezeǔ de așa bine și pe dușmani! Dar tot avem și proprietari de seamă, zise Soare.
— Ici-colea, dar o floare nu face primăvară. Și’ntr’o țeară, unde oameniǐ bogațî sînt rari, și pe fie-care zi tot scad, nu-i semn bun.
— Așa sînt bancherii, catigorisesc pe proprietari, zise Soare glumeț.
— Le cade vina năpaste.
— Vai de eǐ! N’au nicǐ binele și bielșugul, care'l aveați slugile lor.
— S’ar bucura să aibă cît le fura bucătarul de la coș. De, cum și au așternut, așa dorm. Cine nu știe a păstra, nu e vrednic să aibă. Banul la ban trage.
— Cărțile și femeile au rupt multora gîtul.
— Și teinbelia, domnule! Am văzut proprietari, carǐ habar n’aă ce-ǐ pe moșia lor.
Arendașul ori administratorul face și desface.
— Adevărat, lupul cu slugi nu face gîtul gros.
— Romînului nostru, domnule Soare, nu-i plac iconomia. Nu-ǐ e drag luǐ să pue ban lîngă ban, să vază cum, zi cu zi, îi crește grămăjoara și, de bucurie că are bani albi pe zile negre, să uite și de mîncare și de băutură și să-i crească inima de mulțumire. Țeranul, dacă adună cîți-va polǐ, îi pune la gîtul muerei, îi dă pe galbeni falși, nu-și cumpără plug nicǐ vite. ,
Proprietarul ori arendașul dă folosul moșiei pe lux ori în cărți. Ce adună vara, cheltuește iarna. Tîrgovățul nu numaǐ cheltuește tot cît are, dar e tot-de-a-una și dator.
— Din toate astea folosul îi trag negustorii, zise Soare.
— A cui e vina?
— Vina e că prea am voit să avem tot de-o dată. Nu numaǐ noi proprietarii, dar chiar statul n’a fost maǐ breaz, s'o fi luat, cum zice Neamțul, mai langzam...
— Omul trebue să se știe epitropisi singur, nu să se ia după cele ce vede. Cum nu-i vine nimănui în gînd să ia soarele de pe cer, tot așa nu trebue să dorească lucruri ce nu se potrivesc cu venitul lui.
— De multe orǐ și nevoea e de vină: te duce pe unde nu ți-e voea. Bună oară eǔ; a trebuit să’mprumut. Am pădure de herestea și nimeni n’o întreabă !
C.c. Zoica, o femee scurtă și cam grasă, se’nvîrtea ca un prîsnel, să fie toate după buna rîndueală. Îngriji să se dea apă cu dulceață de trandafir, după masă. La patru le dădu cafea cu lapte și cozonac, cum nu mîncase Hristea în viața luî. Nu se amesteca în vorba bărbaților. Dînsa, din cîte-va căutături, ghicise caracterul luǐ Hristea și seara zise luI bărbatu-so;
— Hei frate, p’ăsta numaǐ talpa iadului o să-l însoare.
— Credeai că’ǐ capeți ginere? Hristea e vîndut Satanei pentru bani. Lasă, dragă, n’ai doar o sută de fete; le-i mărita. Ți s’o părea că nu le-ai mai avut: fie-care pai îșǐ are umbra lui.
— De, credeam !
— Las’o încurcată! Norocul nu vine, cînd îi aștepți cu plăcinte. De e dat să vie, vine și la mămăliga seacă.
— Vezi c’ar fi mare noroc:
— Om bogat! Putred de bogat!
— Femeea tot femee: la ce se gîndește ea!
— Cînd ai fete, trebue să te gîndești.
— Calul de soia din grajd se vinde.
Lasă-mă. Tîlcurile d-tale se lovesc ca nuca în perete. De-ar fi cine-va să-i spue o vorbă!
Noǐ nu putem; dar altul străin, cu șoșele, cu moinele, i-ar fura mintea. Om așezat, cum e maǐ bun de’nsurătoare. Știǐ una, răpezi mîine păn’la ziuă și poftește pe Hagi Tămîe. E om vesel și vorbele luǐ se prind de suflet; îl ia cu glume, cu sfaturi în patru ochi, și, poate, facem trebușoara. Cu vorbe furi omului mintea.
— Pe ăsta! Nu merge, nevastă! Lasă-l, barim, pe cînd o veni a doua oară. Nu te grăbi: lăcomia strică omenia, și la pomul lăudat nu merge cu sacul.
— Ba zi, că nu pricepi și nu ești om să-ți cauți de interese.
— Las’, soro. Norocul fetelor, cînd e să vie n’ai nevoe să-ǐ rupi mînecile!...
Susana, cu caracterul eǐ, bun și blînd, se împrietenise răpede cu fetele luǐ Bunea.
Hristea era foarte mulțumit: scăpa cît-va timp de grija Susaneǐ.
S’areta, pe cît îi sta’n putere, foarte amabil: pricepea el că și-a pus cucoana ochii pe dînsul. Trecuse vrîsta primejdiei ori, maǐ bine, nicǐ n’o avuse, mereǔ stăpinit de patima îmbogățirei.
Hristea era ca unii artiști, în veci nemulțumiți de opera lor; tot așa luǐ i se părea că nicǐ o dată nu va fi destul de bogat ca să impue lumeǐ respect și să răzbune toată josnicǐa vremilor de sărăcie.
Adesea, în nopțile de nesomn, i se iveau în minte icoane din trecut, se vedea umilit și supus către toți cei cu carǐ trebuea să facă vre-o afacere, de unde să cîștige ce-va. Cu cît dispreț golanii de azi îi numeau: „Mă Grecule!” Și păn îșǐ scotea baniǐ, cîte alergături! Începuse cu împrumuturi de cîte zece-două-zeci de galbeni.
La aceste amintiri tot sîngele i se urca la față. Ar fi dorit ca pe toți, mici și marǐ, să-ǐ vază îngenuuchiațǐ înnaintea averei sale.
Dar tot era nemulțumit; se aflau în piață alții și mai avuți ca dînsul.
— Da, acuma mulți l’ar lua de ginere; dar oare două-zeci de ani în urmă, cînd îi ziceau: „pui de Grec, „calic” și „cațaoan” l’ar fi luat?
„Banul, zicea dînsul, e cel maǐ mare zeu, el domnește azi în lume. S’a împlinit vorba evangheliei: „O turmă și-un păstor”. Păstorul e banul, turma sînt noroadele. Mici și marǐ, toți, în fața banului, se’nchină.
„Ce poate, cel mai mare împărat făr’ de aur? Ce pot popoarele făr’ de bani? Pier de neștiință, și lîncezeală!
„Cine poartă războaele? Nu tot baniǐ? Știința, atît de mîndră, poate face un pas fără bani? baniǐ sînt sîngele civilizației de azi!
Dacă bogățiǐ lumeǐ și-ar încuia lăzile, totul ar fi mort. S’a ajuns dorința acelui împărat, care voea ca Borna să aibă numaǐ un cap, pe care el să-l poată tăia c'o lovitură.
„Baniǐ sînt capul. Tae unei țeri creditul, ai ucis’o! Nu sînt pe lume criminali mai marǐ de cît acei ce răsipesc o avere adunată.
„Da, averea e cea di’ntîiu putere, nu într'un stat, dar în toată lumea.
„Cum ți se închină și te primește lumea, cînd te știe bogat!
N’ai nevoe s’arunci baniǐ cu amîndouă mîinile ca toți să te privească smeriți. E destul să te știe bogat.
„Nu maǐ departe: Soare se miră, cu ce mi-ar sta înnainte și el și femeea și fetele. Nu zic, sînt oameni buni, cinstiți, dar naivi-naivi, adevărați copiiǐ. D’aea o să-și piarză moșioara. Par’că’l văz c’o pune la credit. O să-ǐ jupoae bine sfințiǐ cei mai mici, și n’o să aibă cu ce-mi plăti tot. O să remîn în rangul al doilea. N’o să aibă cu ce plăti un an doi, și pe urmă trebue să scot în vînzare.
„Acuma cînd îi zic: „Vinde din pădure cu cît poți, plătește datoria, să dorini liniștit, n'asculta. Ca mîine o să aibă de măritat fetele. În loc, să plătească, o să maǐ împrumute. A cui vina? Capul face, capul trage.
Cînd Hristea voea să aibă un ceas de voluptatea ce-o dă bogăția, nu o căuta în închipuirea de petreceri, lux, banchete ori în călătorii, pentru dînsul era de-ajuns să-și adune din notesul ce purta vecinic la el sumele de bani, să vază ce beneficiǐ i-au dat.
Une-orǐ, cu gîndul, își prefăcea averea în aur lucitor. Cufundat în adorarea bogățiilor, simțea beție adevărată; îi părea reu după acele vremi trecute, cînd avarul avea plăcerea de-a simți re-ceala și strălucirea aurului. Azi, numaǐ cu ochii minței putea gusta asemenea delicii. Se mulțumea doar, știindu-se invidiat de mulțimea acelor nemernicǐ carǐ, fiind în lupta cu patimile și lăcomia, n’au știut să le înfrîne.
Hristea nu-șǐ dădea seamă că, fiind prins în ghiarele iubirei de aur, altă patimă nu se maǐ putea lipi de sufletul luǐ, după cum fiarele maǐ mici nu se pot apropia de prada tigrului.
El nu-și zicea că’mbogățindu-se din patimile altora, acestea nu se prindeau de el cum nu se prind de ciocli molimile cele mai rele.
Văzuse atîtea ticăloșii, pricinuite de patimi, în cît, la gîndul c’ar putea fi stăpînit de una, simțea fiori de moarte.
Multe victime ale acestora îi treceaǔ pe di’nna-int ; dar pe una la a cărei pieire fusese martor, o văzuse cu ochii, n’o putea uita de loc. Povestea întâmplarea orǐ de cîte orǐ venea vorba de patimi și de îmbogățire.
Istorisind’o își făcea singur laudă, aretînd că s’a îmbogățit numaǐ fiind nepătimaș.
— La noǐ, d-le Soare, cheltuesc cu patimile. Se zice că doctorul și popa știu multe, dar bancherii și mai multe știu.
Era într’o demineață de Ianuarie. Toată noaptea ninsese; zăpada s’așezase de un metru: nopți lungi de iarnă, cîud pătimașii se’ntețesc la desfrîu și cărți. Abia răzbătusem păn’ la biurou, nicǐ blana nu desbrăcasem. De o dată ușa se deschide și un domn, plin de zăpadă și palid, tras la față, întră grăbit.
— „Domnule Hristea, sînt nenorocit, dacă pînă la două ceasuri n’am zece miǐ de lei să-ǐ pun la inspecție!”
Remasei uimit. Îi scăpasem ades din asemenea încurcături, dîndu-ǐ cîte o mie de lei: dar zece-mii era prea! Jucase la cărți baniǐ statului.
Mă uit lung la el și-ǐ zic :
— „Zece miǐ nu-ǐ sumă de dat,pe încredere, iără de garanție n’o pot da nicǐ luǐ frate-mieu, să vie din groapă!
— „Ce garanție îți pot da? îndată după inspecție, ți-ǐ aduc îndărăt. Sînt om de onoare, mă cunoști; de atîtea orǐ au ți-am adus cinstit cît mi-ai dat?“
— „Oameni sîntem; o nenorocire și remîn păgubaș. Cîteva afaceri de acest soiu m’ar ruina. Soția d-tale are case, de ce nu le pune ipotecă?'
— „Femeea e tirană; noǐ pentru dînsa facem și crime, ea pentru noî nu jertfește nimic.”
— „Nu pot, să vie și tata din groapă.”
Am trecut în camera din fund, să-mi lepăd blana....
O detunătură m’a făcut să alerg speriat. Se împușcase în biurou. Cînd am întrat, sîngele îi năpădise pe nas și pe gură.
Pînă a venit doctorul, era mort ca toți morții!
— Ți-a' pîngărit biuroul! zise Soare..
— M’a costat destul. Cîte nu s’au vorbit pe seama mea! Pentru pătimași nu folosesc nicǐ credite nicǐ bancheri.
— Ce-a gîndit el, cînd a luat baniǐ din casă? zise Soare.
— Pătimașul nu gîndește: e ca lunatecul care umblă pe inargenea prăpastie! cînd realitatea îi trezește e prea tîrziă: cade zdrobit, piere.
— Și avea păcătosul copii?
— Trei. Altfel om deștept, funcționar vechiu, cu leafă bună.
— Mare nenorocire e patima cărților!
Jocul de cărți, patima femeilor și beția, dacă n ar fi, ara avea și noǐ oameni cu stare ca în alte țeri.
XII
În aerul curat de la țeară, cu hrană bună și aleasă, Susana se întrămă răpede. Era rumenă, voInică și veselă.
Tinereța îșǐ cerea drept la viață.
Toată ziua fetele alergau prin grădină și pădure. Se scăldau în păraele limpezi și recoroase, culegeau brațe de flori; seara, c’o plăcere deosebită, desmierdau vițeiǐ tineri, rotunzi la trup, cu părul lucitor ca raătasa, cu botul purpuriu și cu ochii marǐ negri.
Uitase aproape de sora Ana. Cînd primea cîte o scrisoare de la dînsa, o prindea o clipă de căință; În ziua aceea era maǐ puțin veselă și zglobie. Dar cînd sîngele e fierbinte și zburdalnic, pocăința nu ține mult.
Peste vre-o două septămîni de la venirea Susaneǐ, sosi un văr al fetelor, Sorin.
Era nepot de frate luǐ Bunea.
Fiind orfan, părticica luǐ de moșioară o administra unchiu-său. Isprăvise școala militară și era de vreun an ofițer.
Hristea plecase chiar de-a treia zi, fiind chemat grabnic; i se propunea o afacere mare, niște-aprovizionări.
Războiul bătea la ușă; armata romînă era concentrată pe malul Dunărei. Rușiǐ începuseră a se hărțui cu Turciǐ.
Sorin își luase concediu pe-o lună să-șǐ vază familia, să mai ia ceva bani de la unchiu-so și să meargă pe urmă la Turnul Severin, unde se afla concentrat regimentul luǐ. Era tînăr, abia împlinise două-zecǐ și doi de ani.
Nepăsător de primejdiile războiului, neputând înțelege frica de moarte, cînd viața e atât de vioae, sîngele fierbinte, și vlaga tinereței așa de puternică.
Sorin vorbea de războiă fără teamă, c’o nepăsare ce uimea pe toți.
Fetele copilăriseră împreună și-l iubeaiu ca pe-un frate.
Susana, înnainte de a veni Sorin, îi văzuse fotografia și, zglobie cum era, zisese către Dida: — „Cine-ǐ băiatul ăsta așa frumos?”
De atunci fetele o necăjeau mereǔ că e amorezată! Cum a venit, îl și prezentară Susaneǐ:
— Uit’te, Susan'o, băiatul ăl frumos.
— Vaǐ! Did'o, tot nu te-ai cumințit? zise Sorin, văzînd cum Susana s a aprins la față.
— Nu-ǐ adevărat, Susan’o? N’aǐ zis tu, văzîndu-ǐ fotografia: „Ce băiat frumos!”
— Chiar dacă am zis, nu trebuea să fiǐ mai discretă?
— Ha! ha! ha! Știǐ că ai haz? Cu cine, cu Sorin?
— Nu pentru mine, zise Sorin, acoperind pe Susana cu o privire caldă......
— Vă împrieteniți voi! Susana e fată bună, o să vază dînsa că Sorin nu-ǐ numaǐ băiat frumos, dar și bun.
— Did’o, mă faci să roșesc de atîta laudă.
— Foarte bine, ești și maǐ frumos. Susana te soarbe din ochi.
Susana se roși pănă’n albul ochilor.
— Fetelor, de nu mă lăsați în pace, plec, zise Sorin.
— Să te văz, dacă ai atâta curaj, cît ești de militar.
— Ce te legi ca o gae de bietul băiat? zise Cleopatra.
— Tot Cleopatra maǐ bună, făcu Sorin....
De la cele di’ntîiu zile, o simpatie adîncă îi împingea unul către altul, pe Sorin și pe Susana.
Susana fusese lipsită de dragostea copilului pentru mamă și de la mamă, Sorin remăsese și el orfan, de mic. Mîna gingașe a mumei nu-ǐ recorise nicǐ o dată fruntea înfierbîntată de friguri. Cuvinte duioase, desmierdări blînde, nu-ǐ măngîiaseră sufletul. Vecinic între străini. În vacanție venea de la școală aci, la unchiu-său, unde, cînd era mic, se certa cu verele și primea ocări de la mătușă.
Se părea că amîndoǐ erau făcuți unul pentru altul, atîta se potriveați. Susana era smeadă, cu ochii albaștri; Sorin, cu privirea veselă și îndrăzneață, să cucerească lumea. La masă stăteau față n față. De la început Susana, cînd întîlnea privirile pline de foc ale luǐ Sorin, pleca ochii. Dida observa tot și-ǐ necăjea.
Adesea Dida călca pe Susana pe picior.
— Did’o, ce nu-ți stringi picioarele, zicea Susana.
— Cine, eǔ? O fi Sorin, de necaz că nu te uiți el.
Cu toțiǐ rîdeau de glumele nevinovate ale fetelor.
Bătrînul Soare, zicea:
— Rîdeți copiǐ, și glumiți păn' nu vă prind grijile; acum e al vostru!
Susana uitase cu desăvîrșire făgăduințele date maicelor. Puterea tinereței învinsese. La zâmbetele luǐ Sorin, cînd gingașe, cînd pline de foc, Susana remănea fărmecată. În ochiǐ luǐ, pentru dînsa, se oglindeau fericirile lumei și adesea remănea o clipă în extaz sub farmecul privirilor: clipa cea mai fericită pentru Susana era cînd Sorin o ajuta să se coboare de pe cal orǐ din tărsură.
— Fetelor, zicea el rîzînd, nu vă supărațâi că politețele mele sînt pentru d-na Suzana.
— Oare numaǐ politeți? zicea Cleopatra, sora mai mică.
— Nu ești oare prea indiscretă, verișoară dragă?
— De polǐtețile tale ne putem lipsi: vorbă-ǐ că ne răpești pe Susana.
— Nu sînt vecinie cu voi, fetelor? zicea Susana, protestînd.
— Da, cu noǐ și ochiǐ la Sorin.
— Dacă mă necăjiți, plec.
— Mă rog, plec maǐ bine eǔ, dacă sînt pricina discordiei, zicea Sorin.
— Cine vă lasă! striga Dida, privindu-ǐ pe amîndoi cu dragoste de soră.
Adesea în primblări Sorin îi dădea brațul. Susana simțea un fior nespus de plăcere, ne maǐ simțit vre’o dată în caldele el rugăciuni, către blîndul Isus.
Cleopatra și Dida, fete foarte bune, vedeau cu drag simpatia ce mereu creștea între Sorin și Susana. Bătrînilor le părea și lor bine; dînșii presupuneau că Susana trebue să aibă zestre bună. Cucoanei Zoicăi tot îi maǐ da cu gîndul la doar și poate: „Cine știe cum se întoarnă lucrurile? pe lîngă nepoată se prinde și unchiul. Dă, doamne, noroc la toți copiiǐ oamenilor și la al miei!”
Toți din casă vedeau cu bucurie dragostea celor doi tineri, chiar Zmeul, cîinele casei, cînd îi zărea împreǔnă, zburda și se bucura. Simțea el, de pe căutătura lor, că-s maǐ buni cu el cînd sînt amîndoi.
Fetelor le plăcea înse să-ǐ necăjească.
— Sorine, mi se pare că ești amorezat! zicea Dida.
— Ei aș! De cînd te-aǐ făcut ghicitoare?
— Zi că nu!
— Nu voiu să mă spovedesc, nu-ǐ postul mare.
— Dovadă că ești.
— Dacă sînt, cu atît maǐ reǔ pentru mine, zicea Sorin, privind întrebător pe Susana.
Fetele tinere, neștiutoare de puterea sentimentelor, carǐ se prefac în patimi, se jucau cu ele întocmai ca și copiiǐ mici cu focul: în nevinovăția și neștiǐnța lor, aprind casa, aducînd jale și nenorocire.
Iubirea, ca’n tot deauna și aci, se îngrădise cu farmec nespus, făgăduind fericiri neînchipuit de dulci, nu cu vorbe, ci în simțiri, carǐ’s de o mie de orǐ maǐ dătătoare de încredere. Florile, cîntările, frumusețele cerului și ale pămîntului sînt numaǐ cadrul acestor fericiri făgăduite, dar carǐ, vai, prea ades remîn făgăduințǐ în veci neîmplinite.
Farmecele iubireǐ sînt ca apele morțeǐ, pline de încîntări, aducătoare de moarte pentru cel carǐ nu sînt destul de târǐ să voească.
Va ști oare Susana, copila nevinovată, deprinsă să iubească pe Sorin cu aceeași dragoste curată ca și pe Isus, să nu lunece? Dar Sorin, încrezător în cinstea și bărbăția luǐ de viteaz, fi-va oare destul de cuminte să zică la timp patimei: Opreste-te ?
Făpturi nevinovate și unul și altul, oare nu vor fi jucăria natureǐ crude și neîndurate?
Una dintre plăcerile fetelor era să ație calea Susanuǐ, și strîngîndu-ǐ mîinile, s’o întrebe.
Pe cine iubești, tu, di’ntre noǐ trei, mai tare?
— Pe toți!
— Eǐ, nu așa, maǐ tare, maǐ tare ?
— Cît de tare voițǐ.
— Nu așa. Presupune că vine moartea și-ți zice: „Tu, Susan’o, alege-ți din aceștia pe cel care ți-ǐ maǐ drag; ceialalți sînt ai miei!”
— Ce vorbiți fleacuri? Schimb de suflete nu se poate, zicea Sorin, venind în ajutorul Susaneǐ.
— Noǐ nu te întrebăm pe tine. Ce zici Susan’o?
— Să vie moartea, mă înțeleg eu cu dînsa, zicea Susana rîzînd.
— Dai tu, Sorine, pe cine ai alege ?
— Eu i-așǐ zicoe să mă ia pe mine, zicea Sorin, privind duios pe Susana.
— V’am prins! strigă Dida și începeau a rîde cu toatele.
Cu glume, cu jocuri, cu cîntece și excursii, vremea trecea răpede. Seara se culcă devreme, ca la țeară.
Susana avea obiceiu de se scula des demineață și pleca tiptil în grădină.
Simțea un farmec nespus să admire natura în liniștea sfîntă ca de biserecă.
Se gîndea la toate și la nimic. Singurătatea îi sorbea, într’o melancolie dulce, ființa întreagă: visa cu ochii deschiși, privind cerul albastru. Din această melancolie o deșteptau numaǐ cîntecele păserilor.
Lumina crescînd alunga întunerecul. Trezirea satului, viociunea florilor și-a erbei, stropite de rouă, aveau pentru Susana farmec negrăit. În vale se vedeau băeți mînînd vitele; tălăncile de la cirezi îi întăreau melancolia. I se părea că-i la Viișoara și că trăește din nou copilăria. S’așeza pe o bancă sub un nuc. Aci visa trecutul, aci i se părea că pătrunde în viitorul neguros și nepătruns...
Grădina luǐ nenea Soare nu era luxoasă: livadă, cu sute de pomi, ram, peri și nuci înnalți și stufoși; pri’ntre pomi, iarba creștea ca un covor moale, străbătut, din loc în loc, de mușuroae negre, făcute de soboli.
Bunea îi cruța și-ǐ apăra: „Ne stârpesc șoareciǐ și toate jivinile stricătoare; sînt dobitoace bine cuvintate.
În asemenea pămînt de cîte-va pogoane nu era greǔ să-și piarză Susa'na urma.
Roua demineței o împiedeca dc-a se primbla. De obiceiă venea pe cărare pînă la nucul de pe colină, s’așeza pe bancă, privind în ticnă răsăriturile de soare, neîntrecut de frumoase.
Tot dauna zicea fetelor: „Voi nu știți ce-ǐ farmec și frumos pe lume, fiindcă nu vedeți răsăriturile.
Sta ca’ntr’un extaz sfînt la ivirea razelor, cînd aurii, cînd roșe, de foc.
În aromeala minței ei, patima iubireǐ, singură trează, remănea a tot puternică pe sufletul Susaneǐ.
Dragostea nu se deosebește mult dela om la om. Sorin avea aceleași simptome: și luǐ îi era dragă recoarea demineței, cerul albastru și rouă de pe earbă: în toate vedea chipul blînd al iubitei. După insomnia nopțeǐ, aștepta zoriǐ zilei, să iasă ca să-ǐ pară mai scurtă vremea pînă și-o vedea draga aevea. Adesea lua pușca și pleca din zori.
Avea simțirea că, eșind din casă, o s’o poată mai curînd vedea pe Susana.
Îndrăgostitul e ca și bolnavul, care mereu își schimbă locul, cu dorință, unul de a-și găsi iubita: altul, sănătatea. Își întreba mereǔ gîndul, dacă ea o fi dormind liniștită orǐ dacă și pe dînsa o mistue iubirea.
Egoist nu era Sorin, cu toate astea mult l’ar fi durut nepăsarea Susaneǐ.
Și în minte îi cînta mereǔ versul poetului: ”A iubi e suferință, nu iubi inima mea”.
Bătrînul Soare întîlnindu-l păn în zori, își zicea: „Toane de amorezat! Tinerețe și pace! Vreme! vreme e! par’că maǐ cri am fost ca dînsul!”
Într o demineață Sorin apucă pe cărarea care duceam pădure. Cînd ajunse în dreptul bănceǐ și văzu pe Susana, remase înmărmurit locului. Fata privea resăritul soarelui. Capu-ǐ luminat de raze părea încununat de-o aureolă.
Era răpitoare, ce-va dumnezeesc, cum nu maǐ văzuse!
Sorin simți imboldul de-a cădea’n genunchi, ca înnaintea unei vedeniǐ sfinte. Dar prea de multe orǐ îșǐ bătuse joc de această apucătură a amorezaților de melodramă!
Se uită la Susana cu admirație. Fata, văzîndu-l, remase o clipă sastisită; inima îi zvîcnea, o roșeață îi aprinse fața, dar, stăpînă pe emoție, zise:
— În cotro, d-le Sorin?
— Mă durea capul și plecai să iau aer.
— Pe mine mă farmecă demineața, îmi dă impresia copilăriei. Privește cît de albastru și de liniștit e cerul și cît de’ncet se ivește soarele.
— Îmi dați și mie voe să-l admir?
— Cît să fiu de egoistă, tot n’ași putea lipsi de această plăcere o ființă omenească.
O clipă se priviră ochi în ochi; sufletele li se destăinuită maǐ fățiș de cît prin vorbe.
După cum o arie duioasă atinge durerea mult maǐ adine de cît vorbele, tot așa razele din ochi răscoliră iubirea unuia și altuia cu atîta putere, cum n’ar fi putut toate cuvintele din lume.
Susana se simți așa de slabă în fața privireǐ luǐ Sorin, încît, fără să vrea, îi întinse mîna abia îngînînd:
— Șezi.
Sorin, aproape neșiind ce face, îi luă mîna, o sțrinse duios. Susana, străbătută de un fior, ar fi voit să l-o lase pe veci.
— De mult doream să găsesc un moment, în care să fim singuri.
Susana îl privi cu’n zîmbet nevinovat...Vorbele luǐ Sorin îi făceați impresia unor șoapte sfinte.
— Nu doreai de-asemenea? o întrebă Sorin, lipind mîna Susanei de inima luǐ.
— Ba da! îngănă ea, ca într’un vis.
— Din zi în zi, poate, plec.
Voeam să-ți spun ce am pe inimă. Să fiǐ cu mine sinceră ca și cu’n frate. Poate ai înțeles din ochii miei, că te iubesc. Dacă n’ai priceput, îți spun drept, m’așǐ îndoi singur de iubirea mea.
— Și eu pot zice același lucru: sîntem stăpîni pe graiu, niciodată pe ochi.
— Două mărturisiri nu strică. Cît de fermecător trebue să fie cuvîntul zis de buzele tale, mie, cărui nime nu mi-a spus că mă iubește! Eǔ n’am avut parte nicǐ de iubirea sfîntă a mamei. Spune-mi tu, Susauă dragă, în curînd plec și cine știe, cînd îi voiu maǐ auzi.
— Și eǔ te iubesc, Sorine. Nicǐ eǔ n’am avut parte de iubirea părinților; ca și tine, sînt orfană.
Susana mărturisise cu nevinovăția unui copil. Cuvîntul il părea atît de sfînt, făcuse de atîtea orǐ această declarație de iubire blîndului Isus! Deosebire că atunci nu simțea această căldură plăcută în piept, aceste pripite bătăi de inimă, nicǐ tremurul nespus de dulce al atingerilor de mîni, nicǐ fioriǐ dătători de viață.
Pentru Susana cuvîntul iubireǐ nu părea ce-va tainic și poate aducător de jale. Nu-l spusese de multe oriǐ în rugăciunile el extatice?
Sorin îi părea un Isus întrupat. Avea ochiǐ tot așa de blînzǐ, buni și albaștri.
Religia i-a vorbit mereu de dragoste pentru aproapele nostru. Ce vină putea oare fi de-a iubi cît de mult un suflet bun ca Sorin?
În mintea nevinovată a Susaneǐ, necunoscătoare de patimi și de urmările lor, toate se petreceau în cea maǐ desăvîrșită armonie. Suflete neprihănite și tinere, carǐ năzueaă spre viața dătătoare de viață!
În cadrul minunat al natureǐ iubirea lor era menită să se întărească tot maǐ mult!
Soarele îi scălda cu raze calde, dîndu-le binecu-vîntarea sa, ca un părinte al naturei, aruncînd haru-ǐ nemărgenit peste ceǐ buni și peste ceǐ reǐ.
Dela această declarație Sorin și Susana își ziceaiu pe nume. Fetele băgară de seamă schimbarea, dar nu maǐ îndrăzneau a se atinge de sentimentele lor: erau prea impunătoare ca să mai dea loc glumeǐ.
Cei din casă îi socoteau ca logodiți. Într’o seară, știind că le vor face plăcere amîndurora, luară inelul Susaneǐ și-l schimbară cu al luǐ Sorin.
Toți au rîs de această păcăleală, Sorin și Susana au primit’o bucuroși........
Adesea în potecile de prin pădure cele două surori o luau răpede înnainte și Sorin remănea cu Susana, cufundați în vre-un plan de viitor...
Se vorbea de războiu, dar nu se știa dacă România va lua parte.
— La toamnă îmi iau concediu și vin de te cer. Unchiu-to o să mi te dea, sînt băiat bun, Susan’o?
— Bun, Sorine, ca și Isus. Nu-i așa? Tu o să-l iubeștǐ ca și mine ?
— Nu prea mult, dragă Susan’o, ca să nu fiu gelos, zicea Sorin în glumă.
— N’o să fiǐ. Ochii tăi sînt maǐ fermecători, înnoată în lăcrimi, privirile lor mă nebunesc, zicea Susana, strîngîndu-i cu tărie brațul.
— Cît de lung o să-mi pară vremea fără tine!...
— Vaǐ! Unde's fetele? zise Susana, speriată.
— Nu știi obiceiul lor? Fug înnainte ca să se laude că ne-au întrecut.
Sorin o prinse cu drag peste mijloc, șoptindu-i cuvinte de dragoste, carǐ aprindeaă și maǐ mult focul în pieptul Susaneǐ.
Susana, la vorbele de iubire, maǐ îmbătătoare decît cele maǐ puternice băuturi din lume, închidea ochii, avea vedenii dulci. Se temea să nu le piarză ca pe niște fărmecătoare năluci. Sorin, răpit de frumuseța eǐ, o săruta cu drag pe ochii închiși.
— Ah! Sorine, ași vrea să mergem mereu și drumul să nu mai aibă capăt. Ce liniște dumnezeească în pădure! Ce miros îmbătător!
Maǐ bine ași vrea să mor de cît să mă desparță cine-va de tine.
— Ce-ai zice să ne rătăcim prin pădure? și Sorin îi strînse mai cu putere brațul la piept.
Lăsăm poteca, ne rătăcim de fete. Vom fi cîte-va ceasuri singuri, singurei, ce fericire! Auzi, Susan’o!
— Vreau, vreau, Sorine. Să mergem în neștire! Uită-te pri’ntre copaci se văd palate ce ne-așteaptă, ca'n basme.
O luară razna pri’ntre măstacăni cu trunchiuri albe ca niște stîlpi de marmură. Bazele soarelui străbăteau pri’ntre foi, nenumărate fire aurii urzeu beteală strălucită pe părul negru al Susaneǐ.
De ce se afundați maǐ mult în pădure, de ce aveau mai mult fiori. Ca într’un templu vechiu, fiorii tainicǐ ai misterelor naturei, această a tot puternică zeiță a vieței, neînduplecată în legile eǐ.
Un murmur domol șoptea misterioase imnuri păgîne, trezind simțiri ascunse; foșnetul foilor uscate, podoabe ale unor ani trecuți ținea ison de jale.
Albastrele, îndepărtate luminișuri, nesfîrșitul pădurei momeau pașii îndrăgostirilor pe o cale fără de întors. Tăcerea dcsăvîrșită le umplea sufletul de senzația neființei. Pădurea, un templu antic, șoptea taina tainelor: „Prin moarte la viata vecmică”.
Era glasul de sirenă, al viețeǐ!
În Susana se treziseră amintiri străbune, senzații avute de strămoși în capiștile întunecoase, în carǐ lumina abia se furișă.
Frunzișurile dese ale măstacănilor aruncați, din ce în ce, umbre mai tari, potolind lumina prea vie, lăsînd să se zărească pete sinilii în fel de fel de ape ca un mozaic neîntrecut.
De la o vreme un zuzăt lin, duios, domol, venit de departe, ținea ison dulce cuvintelor de iubire ale celor doi îndrăgostiți.
Aveau simțirea că’n largul lumei numaǐ e și nu va maǐ fi nimic afară de eǐ și de iubirea lor.
Erau fericiți, li se împlinise cea maǐ puternică dorință a îndrăgostiților, de-a fi singuri în mijlocul pădurei fărmecate.
Această liniște, vrăjit de încîntătoare părea că dorul cel maǐ potrivit unei iubiri puternice și adevărate.
O tăcere dătătoare de extaz, în care mintea adoarme fericită la șoaptele neînchipuit de ademinitoare ale celor maǐ ascunse simțiri, neiscusite și neîntinate încă.
Ceasuri treceaǔ ca clipele. Sorin și Susana nu maǐ aveau nicǐ vorbe nicǐ glas spre-a închega în sunete iubirea.
Din cînd în cînd un strins de braț tremurător, aproape dureros, le aducea fiori noǐ de voluptate, șoptindu-și „te iubesc”, cuvinte pline de vrajă, ce’n veci nu-și pierd farmecul pentru ce-ǐ îndrăgostiți!
Susana își lăsa și maǐ a lene capul pe umărul luǐ Sorin. Aștepta în neștire încredințarea unul sărutat fierbinte.
Mergînd tot mai strînși unul de altul, uitaseră de lume, de tot.
Susana șoptea:
— Ași vrea viața’ntreagă să nu te părăsesc, Sorine.
— Nu ți s’ar urî, Susana mea dragă ?
— Urî? Nu zic: c’o să mor, de nu te voiu avea cu mine?
— Și eǔ ași muri fără de tine, iubita mea!
Pe amîndoi îi prinse o melancolie duioasă: Gîndul morței în așa clipe de fericire!
Moartea e tovarășe nedespărțită a îndrăgostiților.
Iubirea, în mîndria ei plăzmuitoare de viață, înfruntă cu dispreț a tot puternic, pe cea maǐ neîndurată stăpînă a lumeǐ.
Șoptind: „Tu, în veci dătătoare de moarte, că vecinie creatoare, nu mă tem!”
Mergînd ajunseră în fața unul pîrău limpede ca cristalul și adînc de cîte-va palme.
Șerpuea tainic, lovindu-se dureros de petriș, ducînd departe sărmane fol rătăcite, podoabe căzute înnainte de vreme. Cu murmur jalnic îngîna:
„Păn aci, iubiților, di’ncolo de mine, poate în rătăcire și amară căință! Iubiții remaseră o clipă locului, ascultând isonul monoton, îngrozitor de duios.
— Ce facem, dragă Susana?
— Îl trecem.
— Eu da, dar tu?
— Să-l trecem. Di’ncolo e o luncă fărmecătoare.
N’am văzut’o, voiu s’o văd. Cînd eram la maice m’apuca dor tainic să tot merg departe, departe, la capătul lumei! Cădeam înnaintea crucei, mi se părea că mă poartă aripi de îngeri. De venea cine-va să-mi turbure visul, mă prindea plînsul și leșinam.
Pe tine te iubesc atîta! Vreau să vedem singuri un apus de soare, cum am văzut și un resărit.
— Un resărit și un apus! Să putem zice: am trăit o viață.
— Și putem muri, dragă Sorine. Un an orǐ o sută, tot vor trece!
— Apa e adîncă. Mă lași să te duc în brațe.
La gîndul de-a fi în brațele luǐ Sorin, Susana simți farmecul îmbrățoșărei, al stringerei la piept, care’l visase atîta în nopțile de nesomn. Unei așa de negrăite fericiri nu era’n stare să se împotrivească, sărmana Susana.
Sorin îi cuprinse mijlocul cu amîndouă mîinile, o ridică’n sus ca pe-un copil și o lipi strins la piept, zicîndu-ǐ:
— Ține-te de gîtul mieǔ.
Susaneǐ, la atingerea fermecătoare, se’ntunecă orǐ-ce simțire, orǐ-ce gînd.
Toată ființa îi era electrizată de puternicul fior al iubirei...Trecuse pîrăul și Sorin n’o maǐ lăsa din brațe.
Susana, ca trezită di’ntr’un vis, zise cu glas stins de emoție.
— Am trecut, lasă-mă.
— Nu, nu voiu. Cine știe de mai avea o dată atîta fericire.
Susana îi cuprinse cu drag, apoi pri’ntr’o încordare se desfăcu din brațele luǐ.
Înnainte se întindea o poiană verde cu miros de fîn cosit. Măsteacănul și stejarii’nnalți, de jur imprejur ca străji neadormite. Raze piezișe se furișeau, tot aminind părăsirea poionei, neîndurîndu-se a lăsa întunerocul pătimaș pe îndrăgostiții ce rătăciseră calea.
Sorin o privea cu ochii tulburi, duși pe altă lume; patima trecea prin cea maǐ mare criză. Pîrăul în depărtare își urma murmurul, tot îngînînd: „Di’ncolo e rătăcire și amară jale .....
Nu e bucurie nicǐ fericire nicǐ frumuseți pe lume, care să n’aibă sfîrșit.
Peste cîte-va zile, pe Sorin, îl chemară grabnic la regiment.
Cu lacrimi își luă remas bun de la rude.
Pe Susana o îmbrățoșă în fața tuturor, spunîndu-le că-ǐ e logodnică, de care numaǐ moartea l'ar desparte.
Verele nu maǐ glumeau. Iubirea celor doi tineri le impunea respect, era di’ntre acele pe carǐ nicǐ moartea nu le desface.
De la plecarea luǐ Sorin, pe Susana o stăpînea melancolia. Pădurea nu maǐ avea farmec, cerul îi aducea jale; nicǐ florile nu-ǐ opreau privirea.
Simțea dor de ducă, întocmai ca paserile pribege cînd le apucă toana călătoriei.
Une orǐ, dusă pe gîndurǐ, privea zborul paserilor, jelindu-se că nu-ǐ ca dînsele să-șǐ poată vedea iubitul.
Alte orǐ sta ceasuri întregi, fugea de fete, nu-și afla liniște în casă, în livadă, în pădure, întocmai ca bolnavul, care-și tot schimbă locul să-ǐ fie maǐ bine. Lucru zadarnic cînd boala era în inima eǐ!...
În cîte-va zile se făcuse galbenă, tăcută și tristă; gura atît do veselă altă dată, avea numaǐ zîmbete triste.
Satul Mușata era în partea dealurilor, aproape de munți. În urma ploilor, vremea se recise, zilele treceau triste, nesfîrșite.
Bunea avea niște treburi la București. Hristea îi scrisese s’o aducă și pe Susana.
La plecare se'mbrățosă cu fetele, lacrimile o năpădiră. Simțea că n’o să le maǐ vază și îi părea reǔ că se desparte de ele, carǐ fuseseră martore ale iubirei sale.
Cleopatra îi zise:
— Susan’o, remîi cu noǐ.
— O dată tot trebue să plec. Unchiul s’ar mînia.
— N’o să ne uiți! Nu-i așa ?
— Pe voi nicǐ o dată.
— O să maǐ vii ?
— Cine poate ști viitorul? zise Susana, oftînd.
Venise veselă, cu gîndul senin, neștiutoare de patimi și suferinți; pleca, ducînd în inimă cel mai înnalt dor și cel maǐ istovitor sentiment.
Gîndul luǐ Sorin n’o părăsea o clipă; era umbra nedeslipită a sufletului eǐ.
Zvonul de intrarea Romînilor în războiu îngrija pe toți.
Viața luǐ Sorin le era scumpă ca și-a unui frate. Le era milă și de jalea Susanei.
XIV
Iulie era pe sfîrșite, fusese o zi vestită prin căldură, văzduhul ardea ca un cuptor. Boarea adia încet, lovind cu aripi de foc.
Abia seara începeau oamenii să iasă ca paserile de noapte de prin ascunzători.
Într-asemenea seară lumea se adunase în cafeneaua luǐ chir Iani. Tot soiul de inși, de deosebite nații: samsari căutîud treburi, umblînd după slujbe, negustori faliți, o droae de oameni doritori de traiu bun cu muncă puțină și lipsiți de avere.
O sală lungă și afumată, în care te cobori pe cîte-va trepte, era renumita cafenea a luǐ chir Iani.
Proprietarul, un Grec pleș, vecinie cu ciubucul în gură, întreba, cu glas părintesc, pe fie-care client:
— No, frațicule, merge, merge? chiar dacă nu mergea de loc.
Mese rotunde cu mușamale negre; pe ele aruncate, jurnale grecești; pri’ntre ele rătăcite cîte-un „Romînul” și „Războiul”, vechi de cîte două-trei septămîni, lăsate de vre-un client; table de joc; bucăți de tibișir; la un capăt al salei un biliard de-o vrîstă cu Iani, făcea podoaba cafenelei.
Pe unele mese tăbliți cu cești albe și groase, din carǐ mușterii sorbiseră cafeaua turcească.
Din cînd în cînd, s'auzea glasul pițigăiat al cafegiului, certînd grecește pe băeții, carǐ nu umblau destul de răpede, nu goleau mesele orǐ nu serveau! mușterii.
Podoaba cafenelei era un papagal verde cu ciocul negru, Gavril, care sta legat c’un lanțujol deasupra unei cuști țuguete.
Cum întră un client, papagalul se credea dator să strige ascuțit:
„A-zi cu bani, mîini fără banǐ!”
Cu cît se recorea, cu atîta cafeneaua se umplea de lume: fețe posomorîte de oboseala și alergătura unei zile pline de zăduf, care n’adusese, poate, nimic în pungă.
La o masă, cu vre'o șase inși, vorbea un bătrîn isteț la chip, vesel și cu șir la vorbă, îmbrăcat cu niște haine, carǐ nu se cunoșteau de-au fost cenușii sau galebne în vremea lor.
Își istorisea nenorocirile vieței cu bătaea de joc ce ne-o lasă trecutul, de care nu ne mai temem și pe care nu-l putem schimba nicǐ în bine nicǐ în reu.
De o dată se făcu tăcere; în cafenea intrase un muștereii noi.
Gavril începu să țipe: „Azi cu bani, mîine fără bani!”
Toți șopteau: „Ene! Ene! La trimes jupînu-so să mai adurmece vre-o afacere grasa.”
— Buna seara, babacă, zise Ene, lovind pe bătrîn peste umărși așezîndu-se la masa.
— Buna seara, piciule!
Știa Hristea că la cafeneaua luǐ Iani s-adună toți spionii și samsarii. Acolo se puteaǔ căpăta cele maǐ bune infomațiuni politice, bună oară asupra războiului di’ntre Ruși și Turci, sauu dacă întră Romînii orǐ nu în războiu.
Tot acolo afla Hristea, prin Ene, informații asupra clienților cu carǐ trebuea orǐ nu să facă afaceri.
Aci se putea iscodi cît cheltuește pe zi fie-care casă boerească; ce mai au stăpînii, cît a pierdut noaptea trecută cutare orǐ cutare la cărți; cine-ǐ amanta cutărui om politic orǐ cutărui bogătaș. Toate cancanurile orașului se depanați de la unul la altul; era agenția de informații cea maǐ bună a Bucureștilor.
Băbaca, așa-l numeați pe bătrînul sfătos, toți clienții, păn și Gavril îi știa numele și-l striga: „Babacă, azi cu bani, mîine făr de bani”.
Nime nu-și putea închipui cafeneaua făr de Babaca și făr de Gavril.
Cînd vorbea bătrînul, toți îi ascultau, cum ascultă credincioșii preotul.
— Ce mai e cu polǐtica, babacule? zise Ene, poruncind două cafele, una pentru el și una pentru babaca.
— Polǐtica, piciule, merge; merge, o să ne vie și nouă lapte’n pilaf. Turcii stau prost. Prea credeați că Europa e sat făr de cîini. Ce-și ziceau ei: „Las’că Englezul n’o să ne lase! Nia! că le-a dat cu tifla!” și Babaca plesni peste chelia unul client de-alături.
— Auleo, babacule, al ce ai cu Turcii, fie lor acolo, dar cu mine ce ai?
— Taci, că-ǐ bine! Ce-ași mai rîde, să prinză bașbuzucii un Englez și să-l frigă la frigare, cum au prăjit pe bieții Bulgari. Bre, picilor, sînt bătrîn, nu un războiu sau o răscoală am apucat; dar așa cruzime n’am pomenit. S’a răsculat Bulgarul pentru sfînta dreptate. Ce vrei ? O nație e ca și un om: rabdă bietul o zi, un an, zece, la urmă se umple păharul; nicǐ nu știǐ din ce-i sare țandura și nu maǐ poate suferi să știe bine că l’o dumica, l’o face tocană!
Cum vă spun, picilor, între răsculați era și un preut. L’ați prins, l’ati jupoiat binișor de piele, cum ai fi jupuit un miel, i-au adus pielea pînă la gît și ǐ-au lăsat’o atîrnată în loc de adăjdii. Spre culmea bătăei de joc, i’au pus evanghelia în mînă să cetească turmei de nenorociți, pe care bașbuzucii i-au schilodit cum le-a trăznit prin cap. Unora le-au tăiat nasul și urechile, altora, ca să fie la șir, le-au tăiat picioarele, punînd pe alții să-ǐ ție de subsuori, altora le-au scos ochii.
Nicǐ pruncii nevinovați nu i-au cruțat; i-au pus în frigări și siliră pe mume să-i învîrtească la jar ca pe niște purcei.
— Las’, babacă, prea, prea, le spui de oae! Nu s’o maǐ face ziuă!
— Zeu! Pe crucea, la care mă'nchin, că-ǐ drept! S'au îngrozit păn și Englejii, cu tot sîngele lor cel rece. Ce știți voi, picilor ? Văzut’ați ca mine, bătăile de la Sevastopol? Uită-te: să-mi radeți mustața, dacă Romînii nu se prind în hora Rusului. Halal de voi cei tineri, dacă știți să vă purtați.
— La ce hora, babacule? zise Ene.
— Hei, picilor. Nicǐ la cărți nu se cîștigă maǐ gras și maǐ mult ca la războiǔ; dar se și pierde. Trebue să ai nas de copoiǔ și, cînd o începe a adia vînt de pace să-i simți cale de zece poște, să-ți iai catrafusele și să fugi, băete!
La Sevastopol eraǔ adunate atîtea litfe de oameni că mișunau puieciǐ albi ca fornicele. Ce vremi! Ce vremi! Făcusem 30,000 de polǐ, jucîndu-mă! Dar și scumpe erau toate! Cafeaua mă costa un irmilic, masa o liră turcească, iar cămașa nu făcea s’o speli, cu baniǐ ăia; luai una nouă. Dar era de unde.
Englezul turna baniǐ cu sacul, ca porumbul. Cel mai calic închidea ochii și vărsa punga.
— Bine, băbacule, creștin, și făceai trebșoarele Turcilor ? zise un client roșcovan.
— Eu eram negustor, bre, dovleac!
— Ei, și unde-s baniǐ ? zise Ene.
— Hei, piciule, s'au dus maǐ iute de cum au întrat.
— Vezi? Te-a pedepsit D-zeǔ! zise iar roșcovanul.
— Cînd a venit de-o dată, ca din senin, vestea de pace, mă mir că n’am nebunit.
Se zice că moare omul de supărări. Aș! Nu-i drept.
Cu o zi înnainte băgasem tot capitalul în marfă cu gînd că războiul ține și o să-mi înzecesc baniǐ. Cînd s’a vestit pacea, am remas prostit. Ce să faci cu ovăzul? Doar să-l arunci în mare: de la un galben demerlia a scăzut la un sorocovăț.
În trei zile, pă! — am pierdut tot. Tot! — Știǐ: par’că a venit un vînt și mi i-a suflat din palmă.
Banul e lucrul dracului; dacă nu ți-ǐ dat să-l ai, e’n zadar, piere ca argintul viu. Bani, cîți au trecut prin mîna asta, n’ar încăpea în cafeneaua luǐ Iani. Și uită-te n’a remas nimic, au pierit, fraților, ca de strigare, făr să beau, făr să joc cărți. Și nu era afacere în care să intru eǔ și să nu se cîștige gîrlă: se adunau cu apa la iezitură; dar de o dată venea ca un șuvoiu, rupea tot și nu remănea nimic. Mă, Ene mă, spune luǐ stăpînu-to că D-zeǔ are scară de urcat, și de coborît. Să nu se bizue, mă, pe milioanele luǐ, că averea e ca năsipul măreǐ, se mută din loc în loc.
Prin mîna mea au trecut sute de miǐ...
Vezi, cînd cîștigi așa de mult, nebunești; crezi că n'or să se maǐ isprăvească.
Crezi că, după ce-am pierdut cu ovăzul, m’am lăsat? M’am pus tovarăș cu'n ovreiu la spirt. Beau soldații de zvîntau. Îți dădea polul și nu maǐ lua rest! să-i dai de băut, cît i s’o veni de baniǐ luǐ.
În cîțǐ nu s’a aprins holerca! La urmă Ovreiul a fugit cu toți baniǐ.
Am remas cu buzele umflate!
— Nu se vorbea nimic de pace? zise Ene.
Toată lumea credea că războiul ține cel puțin jumătate de an încă.
— Te joci cu diplomația engleză? făcu roșcovanul.
Bre, picilor, cine vrea să facă bani la războiu, să nu fie prea lacom ca să cîștige numaǐ el. Să se prinză tovarăș cu unul din ăi marǐ: tu cu baniǐ și munca, el cu șoapta. S’o spui luǐ Hristea. Cît e de cuminte, asta n’o știe. Să-mi fi suflat mie la ureche c’o zi înnainte: „Nițule, ține baniǐ”.
Mă, picilor, noǐ pricepem șiretlicurile negoțului, nu ale diplomației.
Hei! Hei! Care din voi o să aibă curajul tinerețeǐ și iscusința bătrinețeǐ, ăla face la războiul de azi milioane, zise băbaca luînd o priză de tabac și bătând de necaz tabacherea cu mîna.
— Acuma o să fie danț, nu glumă; or să’nțeleagă creștiniǐ o dată că trebue scos păgînul din Europa, zise roșcovanul.
— Taci, mă pahonțule. Ce ești copil cu barbă? Țarigradul să trăeașcă, el îi ține pe Turci cu viață, toți îi vor și, ca să nu-i aibă nicǐ unul, îi lasă bietului Turc.
— Să-l facă oraș independent, zise unul.
— Că el ne'nitreabă pe noǐ.
— Rusia vrea binele tuturor creștinilor, zise roșcovanul.
— Da, e cu crucea’n sîn și cu diavolul în inimă, zise altul.
— Tot Rusia o să dezrobească pe creștiniǐ și Romîniǐ vor cîștiga independența numaǐ mulțumită Rușilor.
— Cine poate spune cu siguranță, dacă România întră orǐ nu în războiu? zise Ene.
— Ați da, tu și stăpînu-to, mult ca să știți. Ți-am dat rețeta. Dar ți-ai găsit ? Avarul de Hristea să’mparță cîștigul cu alțiǐ! zise babaca.
— Nicǐ cel marǐ nu știu.
— Dar la ce-au strîns armata pe mal? De ce concentrează și pregătesc mereǔ?
Crezi că vor scoate alțiǐ castanele din foc pentru Romîni? Să-șǐ maǐ pue pofta’n cuiu. Au dat un deget Rusului, cînd l’au lăsat să treacă, acuma, să-mi radețǐ mustața, dacă nu-ǐ dă’n curînd mîna toată.
— Șiret, babacul. De-o avea noroc să nu se intîmple, e ras pe gratis, zise Ene.
— Rusia vrea binele creștinătăței. Mîntuirea Romîniei tot numaǐ de la țar o să vie. Turcul să ai, să-ți ia, nu să-ți dea.
— Mă, pahonțule, cît te plătește braț Ivan? zise babacul.
— Nu-i drept?
— Lasă, bre, Turcul e un hoț prost, Rusul un hoț șiret. Turcul vine și-ți ia curcanul pe față; Rusul ți-l fură și ți-l vinde tot ție de trei orǐ în șir, zise babaca.
Toți începură a rîde de poveste.
— Dar și negustorul mi se pare că era cap de Grec.
— Grecii sînt cuminți! Cal verde și Grec cuminte, zise roșcovanul.
— Taci că superi pe Iani. Cîte lire turcești mi-au trecut mie prin măini, v’ași cîntari pe voi toți și cu toată cafeneaua luǐ Iani. Phiu! Ce de-a maǐ aur!
Babaca, parcă orbit de vedenia aurului, clipea des.
— Rusul e darnic, nu se uită la bani. Nu se bate cu Turcul din interes ca Neamțul orǐ Englezul, ci pentru cruce, zise tot roșcatul îndesîndu-se.
În vremea asta toți clienții din cafenea se făcuseră roată în jurul mesei, unde se puneau la cale interesele Europei.
Pe fețele tuturor strălucea dorința siguranței unui războiu. Toți ascultau cu plăcere proorocia că Romînia va întră în războiu, și că vor putea să-și faca meșteșugul de păseri de pradă.
Toți acești venetici din lume priveaiu cu fețe încordate, cu priviri lacome proorocirile bătrînulul. Cu toții, într’un gînd, vedeau nu mîntuirea țerei prin sîngele vitejilor, ci cîștigul. Păseri călătoare, puțin îi durea durerea neamului!
Scenele de cruzime, ale bașbuzucilor, gemetele mulțimei jupoiate, țipetele celor schingiuiți, vaetele copiilor arși orǐ puși în suliți, răcnetele nebune ale mumelor, toate trezeau în aceste suflete dornice de cîștig nu milă și groază, ci bucuria de un războitu cît maǐ lung.
„Europa nu va mai putea sta nepăsătoare în fața atîtor cruzimi”, își ziceau.
În mintea acestor paseri răparețe, războiul nu se areta ca un rîu de sînge, cîmp plin de leșuri și răniți, asurzitor de gemete, ci presurat de comori.
Jalea părinților și-a soțiilor nu găsea nicǐ un resunet în sufletele lor lacome. Pentru ei un rîu de aur avea să curgă, iar sunetul luǐ înnăbușea bocetul mamelor, plînsul orfanilor!
Cafegiul scoase tacticos ciubucul, îi scutură de o margene a unei mese și zise:
— Las’, frațicule, nicǐ Grechia n’o sta cu mîinile’n sin.
— Taci, bre Iani, ți-oi spune o vorbă, dar mi-ǐ că te-ǐ supăra, zise un client.
— No, ce supărare, par’că ei fac cum zicem noǐ.
— Grechia, vorba ăluia, la plăcintă înnainte la războiu înnapoi.
— Nu-ǐ drept, Grecii sînt vitezi!
— D-ta nu ești de părere că numaǐ singur un războiu ar da neătîrnarea României? zise omul roșcovan către un client, care sta tăcut, ascultînd ce se vorbește.
— Sigur, zise cel întrebat, sînt vremi cînd războiul se impune pentru o țeava.
— Păcat că oameniǐ, carǐ conduc țeara asta, nu prețuesc destul bună voință țarului.
— De! nu știm, dacă bunurile vor întrece relele, -făcu altul ce părea a fi Romîn, get-beget, care simțea ce’nseamnă războiǔ.
— Cînd ai un prieten ca Rusia, nu se maǐ stă la gîndurǐ. Țarul a adunat oștire cîtă frunză și iarbă.
— Vorba-ǐ ce zic puterile, făcu babaca.
— Ce-ǐ pasă Rusiei de puteri? Dulăul ăla marele nu se uită la lătrăturile coteilor. Rusia apără o cauză mare și dreaptă. Nu-ǐ oare rușine pentru Europa civilizată că lasă atîtea milioane de creștini sub copita păgînului? făcu un client, care vorbea pentru întîia oară.
— Eǔ sînt pentru războiǔ, dacă-i vorba să căpătăm ncatîrnarea, zise clientul ce părea a fi Romîn. Ca să fim liberi nicǐ o jertfă nu-mi pare destul de mare.
— Vezi bine, o nație trebue să aibă amor propriu, zise cel roșcovan.
— Bre, Ene, tu ai venit să-l întîlnești pe Lazarache. Ții trimet eǔ; numaǐ spune luǐ jupînu-to că ăsta-ǐ un șiret și jumătate, e umblat, a fost pe unde a înțercat dracul copii. Treabă o să-ǐ facă, pentru aprovizionări el e omul; dar să aibă Hristea ochii în patru că fură de zvîntă.
Asta-i în stare să vînză colonelului un bou de zece orǐ. Vorba-i să împarță cu stăpînu-to. E mare meșter. Păcat că-ǐ cartofor. Să nu-ǐ dea bani pe mînă: e în stare să-ǐ dea toți într’o noapte.
Pe urmă să nu vă bage și’n pușcărie. Am mai pomenit eǔ unul ca dînsul care se’nțelesese cu serjentul și dădea soldaților carnea cailor uciși.
— Ei, asta-ǐ chiar să nu se maǐ facă ziua.
— Ce știǐ tu, piciule! Pentru bani te miară că nu le da și carne de om. Trebue s’ajungi la anii miei, să poți pricepe cîte le fac oameniǐ pentru bani.
Gavril, auzind vorba de bani, începu refrenul: „Azi cu bani, mîine făr bani.“
— Baniǐ sînt ochiul dracului, zise un muștereu.
— A remas diavolul de rîs cu ochii luǐ pe lîngă bani! Cu aur poți face azi orǐ ce.
Vreai să cumperi pe cea mai cinstită femee? Dă’ncoace mia de lei. Ai nevoe de’ntors un șurup politic, tot mii îi învîrtește. Nu-ǐ ușă nicǐ lacăt pe lume, pe carǐ să nu le descue.
Nu e crimă să nu se poată face pentru bani și tot cu bani ascunzi de nicǐ pămîntul s’o afle.
Cînd e vorba de bani, oameniǐ sînt maǐ crunți de cît leii și tigrii. Doar războaele de ce se fac, nu tot pentru bani? În orǐ ce războiu s’ascunde un interes.
Se zice că mai de mult s’a dus unul pe ceea lume și ce-a văzut s’a îngrozit. Minciuni! Nu e nevoe să mergi în împărăția luǐ Scaraoschi; ai ce vedea destul pe lumea asta. Să pot eǔ scrie ce mi-a trecut pe di’nnaintea ochilor, s'ar îngrozi o lume.
Cînd ara venit întîiași dată în București, abia-mi mijia mustața. Am tras la hanul Zlătari, aveam recomandație către un călugăr de-acolo. În aceeași zi cu inine sosise un străin bogat. I-au dat o odae alături cu chiliuța mea.
Peste noapte am auzit un horcăit ca de om pe care-l gîtue. Am pîndit toată noaptea și toată ziua. Străinul n’a maǐ eșit din odae nicǐ mort nicǐ viu. Se vede că aveați un oblon secret în podele, pe unde l’ati dus de-a dreptul în beciul mucenicǐlor.
— Aveau călugării nevoe de sfinți.
— Uit’te așa. Cuțit, otrava, funie, toate sînt bune pentru cei lacomi de bani. Nu zic. Și mie mi-a plăcut aurul, dar am muncit, l’am făcut și l’am pierdut.
— În beciurile călugărilor erau burdufuri cu bani de aur, cum ar fi burdufurile cu brînză, făcu un client.
— Vezi bine că erau, zise băbaca, mai luînd tabac cu două degete.
În fiecare zi la cafeneaua luǐ chir Iani aceia-și clienți măcinau aceeași făină, așteptînd din ceas în ceas vestea cea bună.
XV
Pe cînd în lumea celor mici fierbeau patimi păcătoase, ca lăcomia de îmbogățire, în a celor marǐ, patimile se mascau sub forme pompoase, luau chipul dragostei frățești, a durerei pentru creștinătatea subjugată. În această lume de slavă se punea la cale viața popoarelor mici.
Europa era’n fierbere. Rusia suferise cîte-va înfrângeri. În fie-care zi gările și orașele noastre gemeau de Ruși.
Un șuvoiu neîntrerupt curgea între Prut, Dunăre și Balcani...
Vîlva războiului creștea mereǔ, spiritele s’aprindeau tot maǐ mult asupra Turcilor. Toți la noǐ, țineau cu Rusia, mîntuitoarea creștinătăței.
„Ce planuri o fi avînd pentru viitor, puțin ne pasă; de-ocamdată ne apărăera vorba fiecăruia.
Sorin făcea și el parte din această mulțime. Cu toată despărțirea duioasă, îșǐ păstra liniștea sufletului; prea încredințat că datoria cea mare o să se lapte, cînd nevoea cere. Sufletul îi era despărțit în două; mintea îi cerea jertfirea pentru patrie: patima îubirei îi făcea să treacă nopți grozave de nesomn.
„Poate pe veci n’o voiǔ maǐ vedea pe Susana. În curînd merg la moarte, iubirea a fost vis! Dar maǐ pe sus de noǐ, de patimile noastre, e patria.
„Înnainte de a avea copiǐ, să gîndiră a le lăsa o țeară.
Ceasuri întregi le petrecea, noaptea, uitîndu-se pe cer. Știa că în această vreme și Susana îl privea; părea c’o simte maǐ aproape, știǐndu-se amîndoi cu ochiǐ pironiți în stele.
În sfîrșit după zile năbușitoare de căldură, în corturi, pe malurile Dunărei, se hotărî trecerea armatei romîne pe la Corabia.
Era Duminecă. Un soare strălucit vărsa valuri de lumină pe șesul dunărean și peste oștirile noastre înșirate în lungul luǐ. Căldura și nehotărirea ațîțase toată suflarea. Vestea trecerei au primit’o cu strigăte și urale.
Armele și uniformele sclipeau în bătaele soarelui. Dunărea liniștită și domoală aștepta cu răbdare să-șǐ vază flăcăii trecuți pe cela mal. De pretutindene năvălise mulțimea ca un potop, să le strige:
„Noroc! Și să vă întoarceți viteji între viteji.”
Rude, părinți, soți, prieteni, fie-care petrecea o ființă scumpă, de care gîndul reǔ îi zicea: „Cine știe, de-i maǐ vezi?”
Aci o mumă, cu fața brăzdată de griji și suferinți, îșǐ sorbea din ochi feciorul, pe vecǐ să-șǐ întipărească în suflet icoana luǐ iubită. Vorbele erau înnecate în lăcrimi.
Maǐ încolo un bătrîn, cu glas plin de durere rostea: „Cum i-o fi scris!” În altă parte un soț își îmbărbăta soția nemîngîiată și își strîngea la piept copilul. Pretutindene grupe de oameni cu lacrimi în ochi, silindu-se a zîmbi ca să nu întristeze pe cei meniți a da piept cu moartea, a răscumpăra patria subjugată de veacuri.
Dar toți, într’un gînd și-un cuget, eraǔ însuflețiți de aceeași dragoste pentru patrie.
Cum mama, cu toate cumplitele dureri ale nașterei are numaǐ dragoste și devotament pentru pruncul nevinovat ce va să nască, tot așa nime nu se gîndea a cîrti în potriva războiului.
Pe fețele tuturor se areta același sentiment dureros, dar plin de dorul jertfei pentru datorie. Un militar bătrîn, văzînd atîta jelanie, a zis desnădejduit marelui patriot Ioan Brătianu:
— Cu aceștia vom lua noǐ Plevna?
— Da generale, doar aceștia, ne-au păstrat și ne vor păstra țeara.
Dorința râscumpărărei patriei plutea’n aer, cu toate dureroasele jertfe. Toți alergau, ca la un liman, la credința sorței a tot puternice, fără voia căreia nimic nu se face, nime nu moare.
Fatalismul, mîngăerea celor nenorociți își întindea aripele-i asupra unui norod întreg.
Maǐ triști de cît toți craii acei, pe carǐ nime nu-ǐ petrecea, ale căror rude orǐ prieteni se aflau prea departe, sau de mult duși di’ntre cel vii. Gândul lor zbura peste văi și dealuri, peste păduri și ape, la casa părintească, unde și-au petrecut anii copilăriei; cu gîndul, îșǐ luau remas hun de la tot ce-au simțit și iubit într’un unghiu depărtat ai patriei.
Îndurerate, erau inimile tuturor; dar sufletele le eraǔ neclintite în fața datoriei...
Cei marǐ, îngrijorați, cu ochii aprinși de simțul respunderei și de credința în izbîndă, făceau să treacă un curent de încredere și vitejie în mîile de oșteni.
Mulțǐ plecaǔ înstrăinați, fără o sărutare de pe urmă de la ființele iubite.
Maǐ triști plecaǔ acei carǐ ni aveau pe nime’n urme, după carǐ nime n’avea să plîngă.
Sorin Bunea plecă și el, nepetrecut de rude, străin între străini.
Durerea luǐ nu-l durea, era bărbat, știa să rabde; dar grozav îi chinuea suferința Susaneǐ.
Pe dînsul îi însuflețea dragostea de patrie, simțimîntul datorieǐ; dar Susana n’avea de unde să aibă astfel de sentimente.
Crescută la călugărițe, n’auzise de alte datoriǐ de cît de cele cătră sfîntul părinte și cătră cer.
De pe mamă, Susana era Romîncă, dar nime nu sădise într’însa sentimentul patriotic romanesc.
Susana era un suflet drept și bun; dac’ar fi avut el vreme, lesne i-ar fi trezit aceste simțiri înnalte.
Se mustra că, înnainte de-a se lăsa tîrît de patima dragosteǐ, n’a căutat să-ǐ formeze sufletul și să-ǐ arate cum trebue puse datoriile maǐ pe sus-de sentimentul egoist al dragostei.
E frumos sentiment iubirea, dar amar ne-ar blăstăma copiiǐ și nepoțiǐ, dacă le-am pregăti soartă de robi, dacă nu le-am păstră o patrie liberă.
Toate acestea Susana n’avea de unde le ști.
Nemîngăiat, Sorin blestema’ntîmplarea, care l’a dus să turbure, liniștea și pacea unei ființi nevinovate, necunoscătoare de alte sentimente maǐ înnalte, care să-i înfrîngă suferința.
Une orǐ, privind jalea mulțimeǐ, care turbură sufletul și la împrejurări atît de mărețe, se osîndea întîiu pe sine însu-și că nu-ǐ destul de bărbat...
Urmară rugăciunilor episcopului și ale preoților, ascultate de Vodă și de generali, cu capetele goale-în arșița soarelui, cerînd cu smerenie, luǐ D-zeǔ izbîndă pentru armata romînă.
Sorin se-nvinuea că-l maǐ turbură amintirea dragostei. Ca ispășire a păcătuirei săvîrșîte cu gîndul, ar fi voit să strige tuturor: „Patria, patria, înnainte de toate!”
Cînd, în sunetul muzicilor, armata păși pe pod, după atîtea veacuri de înjosire, văzduhul resună de urale.
Undele Dunăreǐ oglindiră armele și făptura mîndră a ostașilor noștri.
Nu maǐ erau miǐ de suflete, ci un suflet mare, uriaș, al cărui singur gînd era biruința.
Însu-șǐ Sorin simți că sentimentul patriotic învinge po cel egoist al îubireǐ.
Într’o clipă de încordare sufletească văzu cum datoria către patria amenințată, e de miǐ de orǐ maǐ mare de cît cea către femeea iubită, chiar și față cu rătăcirea în care patima dragostei îi făcuse să cază orbește.
Gîndul îi șoptea:
— Patimele noastre sînt trecătoare ca și noǐ; mărirea patriei e vecinică. De voiǔ avea noroc, mă întorc cu bine. Susana mi-e soție înnaintea luǐ D-zeu. Patria înse e maǐ pe sus de toate! Fiiu vitrig e cel ce nu poate jertfi interesele și patimile sale; nevrednic e să facă umbră pămîntulul ce-1 ține!
Se trezise în el vitejia străbunilor moșneni, și dase patima îubireǐ la o parte.
Luǐ Sorin, de cum păși pe pămîntul turcesc, i se păru că-ǐ în împărăția morței.
Inima i se oțeti; patriotismul îl stăpînea.
Marșurile obositoare din cele di’ntîiu zile nu-i zdrobiră energia.
Era blînd cu soldații, asculta basmele și snoavele lor glumețe; zile și nopți treceau pe negîndite.
Sorin căuta totd’a-una să fie între cercetași, carǐ umblau să descopără pozițiile dușmane.
La Verbița Sorin dădu peste un post turcesc.
Romînii greșiseră drumul și nemeriseră aci în loc de la Trestnic.
— Ce-a zis Turcul, cînd te-a văzut, locotenente? Nu te-a tratat cu ciubuc și cu cafea? întrebă căpitanul.
— Ne-am speriat unul de altul. Cît pe ce să-l fac prins.
— Vorba ăluia: ia-l de pe mine, că-l omor.
— De, păn Să-mi iau seama, răcanu mieu o luaseră la goană îndărăpt. Alergau ca epurii la vale.
— Fuga-ǐ rușinoasă, dar sănătoasă.
— Le dasem eu semn de retragere. Eram nebun să-m i pun mintea cu Turcii, cînd nu e de pus?
— Ești de vină. De ce-ai înnaintat prea mult ?
— Dă-ǐ ciorilor. Pe asemenea întunerec te miră că n’am pățit’o mai reǔ.
— Zi: noroc de întunerec, Turcii n’au știut cîți eram, că alt-fel ne trimeteau raport de pe ceea lume.
— Las’, ne-au făcut destul alaiǔ: împroșcau gloanțele, par’că bătea piatra în luna luǐ Cuptor. Eǔ, habar n’aveam; n’am încredere în glonții turcești.
— Păn te-o nimeri numaǐ unul.
— Aș! Sînt nebun să le ațin calea?...
Cînd fluera cîte un obuz, soldații s’așterneau la pămînt.
Sorin zîmbea.
— Bateți metanii, băeți, să v’ajungă pe-un an.
— Păi! Să nu ne’npuște. Uit’te cum sapă cu rîtul.
Ghiulele tăeau văzduhul și’nfingîndu-se în pămînt își săpau singure cuib, rădicînd în juru-le movilă de țerînă, în dosul acestora soldații scăpau de sfărmături.
Peste puțin timp își făcuseră și romînii șanțuri ca să se apere de glonții și boambele Turcilor.
— Sorin era nerăbdător. Ar fi vărsat sînge din el, să vază o dată războiul isprăvit.
Tovarășii îl luau în rîs, spunîndu-ǐ, că nicǐ nu s’a început încă.
— De necaz eșea din șanțuri, se primbla pe cîmp.
Ofițerii îi porecliseră: „Vodă”.
— Ce te primbli, bre, ca Vodă prin lobodă?
— Nu-mi sufere aerul din șanț, îmi plac dealurile, nu văile.
— A! Uitasem că ești muntean. Numaǐ să nu-ți facă Turcii necazul, să te trimiță făr de voe în vale!...
Într’o zi Sorin s’apropiase prea din cale afară de Turci. Hai-hai, hai-hai! vorba serjentului Roată, ajunsese depărtișor.
Un obuz îi vîji, pe la ureche, vîntul boambei îi luă chipiul.
— Ți-ai fǐ dat o lecție, îi zise un coleg. Ce cauți, o să găsești.
— O variație. Era prea monoton. De-am da o dată piept cu șalvaragii luǐ Osman. Mi s’a acrit a sta prin șanțuri ca șobolanii.
Se trezise în Sorin Bunea vitejia strămoșilor moșneni, care se luptaseră sub Mihaiu Viteazul.
Nu se maǐ cunoștea singur, atît era de fără frică.
Moartea e mai îngrozitoare de departe. Văzută de aproape, nu-ǐ așa de fioroasă.
Amintirea Susaneǐ îi era și acum scumpă; icoană nedespărțită în orǐ ce primejdie, iubirea eǐ îl îndemna la luptă.
Și străbuniǐ luǐ își lăsau neveste orǐ logodnice, mergînd să se bată pentru moșie, lege și neam, și el lăsat munți cu poene verzi, case pline de bielșug și plecați la moarte, cînd nevoca cerea.
Divizia a IV-a romînă se afla în fața redutei Abdul-Kerim-Tabia, căreia Romînii îi ziceau „Grivița cea mare” sau „Grivița No.1”; celealalțe divizii se întindeau de la resărit spre apus, păn în fața Opanezului, întărit cu patru redute.
În sfatul de războiri Principele Carol al Romăniei dovedi că Plevna nu poate fi luată cu asalt.
Totuși sfatul hotări asaltul, ca să ridice moralul armatei și să spele înnaintea Europei rușinea pățită, cînd țarul fugise de la Șiștov îndărăpt în Romănia, la Zimnicea de frica luǐ Osman.
Se hotărî să bombardeze întăriturile din jurul Plevnei cu tunuri de cîmp și cu tunuri de asediu, ea să demoralizeze pe Turci, sfărmîndu-le redute și tunuri, făcîndu-le cu neputință adăpostirea în șanțuri a unul număr destul de mare pentru a putea ținea piept asaltului.
— La 27 August bateriile romîne siliră pe Turci să părăsească un redon ce ridicaseră înnaintea Griviței celei marǐ. Regimentul al 5-lea de linie și al 13-lea de dorobanți, în carǐ era Sorin, au luat șanțul, urmărind pe Turci, făcîndu-le pierderi marǐ.
Ai noștri au pierdut destul oameni. Soldații nedeprinși mergeau la asalt prea grămadă, glonții Turcilor loveau în pliu.
Sorin mereǔ le striga:
— Ce vă grămădiți, leat, ca la praznic? Rar! cît de rari, unul de altul. Nu vedeți cum ne seceră păgînii și ne culcă la pămînt?
Peste noapte Romînii au intrat în șanțul dușmanului, au adus și-o baterie.
— Acum sîntem la războiu, or să ne pomenească Turcii la pomelnicul ăl mare.
— La odihnă, băeți. Pe ziua de azi ați resplătit mîncarea.
— Adică porumbul furat, d-le locotenent.
— Și lucrul de furat îi plătești une orǐ scump.
— Bre, băeți, ce-va perne, saltele, vă trebue. Fire-ar al Naibei de Turc, nicǐ nu s’a pregătit de oaspeți, -ziceau serjențiǐ.
În ziua de 28 August, tunurile bubueau, de se cutremura pămîntul. Turciǐ respundeau rar, ca să nu tacă.
— Își cruță litfele munițiile. Semn bun, d-le locotenent, ziceau serjențiǐ de la artilerie...
De cu noapte, soldațiǐ curaseră cu mantalele-porumb și-acum îi coceau în pripă, să apuce cîte-ceva.
— Coaceți, băeți, zicea Sorin: mîncarea de dimineață și’nsuratul de tînăr nu strică.
— Mîncatul nu strică, vorba ăluia, barim să nu murim fiămînzi; dar însuratul dă une orǐ greș. Uit’te, Risteiu, toată ziua e cu gîndul la nevastă. De, îi cade omului greǔ la inimă, o lună după cununie, să vii în țara turcească la porumb bulgăresc.
— Mă, Cîrcel, coace și luǐ don locotenent un porumb. Vezi să fie’n lapte, că-ǐ maǐ dulce. Dar nu-l pîrpăli țigănește la pară, mă!
— Dar ce eǔ sînt Țigan ? Don locotenent, eǔ-zic să fie'n ținte, că-ǐ maǐ cu saț.
— Fie cum o fi. La războiu mîncarea-ǐ fudulie,, bătaia este ce este.
— Așa-i, don locotenent, de cît prea o tărăgănim.
— Lăsați mă, că știe Vodă ce face. Turciǐ din Plevna bolesc și vorba Romînulul: „Boală lungă, moarte sigură”.
— Bolesc de foame: ca dorul de mămăligă nicǐ o boală nu te strică! zise serjentul.
— Mă, nepriceputule, dorul de pilaf! Turciǐ mămăligă mănîncă?!
— Păi, sînt delicați. Mie-mi spui?
XVI
Tunurile rusești nu băteau departe, dar cînd au pornit-focurile romanești, au început a pricepe Turciǐ că’s bombardați!
Vîjîiau boambele și făceau explozie de părea că se nărue cerul și pământul din temelii.
Colonelul Crețeanu cu roșiorii avură norocul să-și arate vitejia, respingând pe Turci, carǐ făcuseră o eșire din Plevna.
— Nepolǐticos colonel, zicea Sorin, căpitanului: voeau să ne îasă întru întâmpinare, și-ǐ alungă! Ce idee, mă rog, or să-șǐ facă Turciǐ de educația noastră!
Sorin făcea mereu glume ca să alunge gîndurile ce i-ar fi turburat sufletul.
Era ca și fricoșii, carǐ, pentru a-și ascunde frica, sînt chiar violenți.
În ziua de 30 August, s’a dat asaltul Griviței, care va remănea vestit în istoria Romînilor, ca dovadă de vitejie.
Demineața era rece, plină de ceață și aducătoare de jale. Ploua mărunt, ca prin sită, aerul umed mirosea a fum și sînge. Una din acele zile cînd te’ntrebi:
„A trăi, a muri, ce-i oare maǐ bine?”
Lumina fumurie creștea anevoe, par’că de groază să nu dea piept cu moartea.
Din cînd în cînd s’auzea tropotul vre uneǐ ștafete, ce se pierdea ca’ntr’un haos făr de capăt.
Alt-fel tăcere desăvîrșită; nicǐ cîntec de cocoși vestitori ai zilei, nicǐ lătrat de cîni, nicǐ tălănci de vite: moartea îșǐ întinsese împărăția, totul fugise din cale-i. Păn și corbii, sătui de carne, se daseră lenei.
Soldații, desmorțindu-și oasele, se’ntindeau căscînd în umezeala dimineței.
— Ce ne-o mai aduce și ziua de azi, bre Stane?
— Tot o moarte o să mor, ce-ǐ drept, dar grijă mi-ǐ de acasă. Ce-o fi făcut biata nevastă cu datoria de la ciocoiǔ? I-o lua, biata, porumbul tot! N’om avea mălaiu pe iarnă.
— Asta-ǐ! De-ai ajunge să-l mănînci! Nu vezi cum cad flăcăi ca brazii, cînd îi curmi la rădăcină?
— Anapoda gloanțe! Nicǐ nu le vezi din cotro șueră și numaǐ te pocnesc și gata!..
— Mie nu mi-ǐ de nimic; dar reu mi-e dor de sat. Să mă pot face o păsere ași zbura numaǐ să-ǐ văd pe toți și’ndărăpt m’ași întoarce.
— Acum ce-o vrea D-zeǔ: o moarte murim.
Lumina fumurie crește încet. Soldațiǐ sînt cu toții în picioare, umblă ca furnicele, dreg, își cearcă arma, așează prin răniți, ronțăesc vre-o fărîmă de pesmet uitată.....
— Bătrîniǐ Balcani învăluiți într’o ceață deasă își ascund creștetele, carǐ numaǐ din loc în loc se ivesc, par’că nerăbdători a vedea izbînda armatei romîne, venită să le aducă veste de la bătrîna Dunăre și să-i curățe de bașbuzuci.
S’apropiă amiazea. Norii deși întunecau fața Soarelui, cerul întreg părea coperit cu’n zăbrănic de jale.
Ploaea picura încet și des, lacrime de jale.
Pe la 11 se pun în marș trupele menite a da asaltul. După experiențele zilelor trecute, soldațiǐ mergeau rari, departe unul de altul, nu-și mai puteau nicǐ vorbi, Glonții le fluerau ascuțit pe la urechi.
Bateriile de la spate zgudueau mereu cerul și pămîntul; bombele, cu iuțeala fulgerului, duc moarte-crudă în Turci.
Au ajuns într’o vale, unde curge un părăiaș, care le-a fost multora scăldătoarea de pe urmă.
Valea era fioroasă. Zăceau o mulțime de soldați ruși, morți de la o bătălie di’nnainte. Chipiuri, zdrențe de mantale și cămăși roșii, din loc-în loc se ridica și cîte un corb lacom.
Romînii, cu sufletul lor poetic, o numiră: Valea plîngereǐ.
Ofițeri ruși, în uniforme strălucite, zăceau alături de soldați. Sîngele încă nu se uscase. Unele leșuri erau ciuntite de bașbuzuci, altele despuiete de haine. Sorin, cînd ajunse în mijlocul sărmanilor morți făr de-o mîngăere de pe urmă, simți o jale nespusă.
Uitîndu-se la un ofițer, îi văzu cu ochii deschiși, privind cerul. Erau atît de albaștriǐ,i se păru că-ǐ viu, dar cînd îi puse mîna pe față : era rece ca ghiața.
Sorin, la vederea acestei măcelăriǐ, simți că părul i se zbîrlește.
Avu simțirea că-ǐ ia cine-va chipiul din cap.
Instinctiv îl pipăi.
Cu toată îmbărbătarea luǐ, atîta cruzime, nu-și închipuca că poate fi la războiu. Stăteau morții unul lîngă altul. Cu drept cuvînt a fost numită Valea plîngereǐ.
Vederea atâtor morți cam descurajă mult pe Romîni. Li se părea că-ǐ o prevestire rea, li se areta soarta ce-i așteaptă, dacă vor merge înainte.
Sfințea înse îi îmbărbătă și, c’un „Doamne a-jută“, trecură de Valea plîngereǐ și-a morței. Cu cît soldațiǐ s’apropiau maǐ mult de întărituri, cu atîta rîndurile li se răreau. Glonțiǐ nevăzuți loveau ca din senin. Nu e chip de fereală, văzduhul e un furnicar de gloanțe; șuerături ascuțite ca de miǐ de șerpi țin una.
Auzul li se deprinsese, mergeau soldațiǐ în neștire, căzând în dreapta și’n stîngă; unii rostind o rugăciune, alții văitîndu-se orǐ cerînd ajutor, cu neputință de dat, căci porunca era: „Înainte!”
O clipă au răsuflat soldații ajunși într’o vale. Se adăpostiseră, adunîndu-și puterile. Aci glonțele nu-ǐ puteau nimeri.
Bateriile turcești și romanești aruncau boambe pe’ntrecute. Se clătina cerul și pămîntul ca mărgeaua; puștile țineau ison prelung.
Mirosul de pucioasă îți stingea răsuflarea, par’că tartarul îșǐ vărsa focul asupra păcătoșilor.
Soldații merg înnainte, împinși ca de-o apă, care te mînă la adînc.
Ziua dădea spre’nserate, nu era vreme de pierdut. Două asalturi nu izbutiră.
Grivița se ținea bine. Căzuseră atîți oameni și fiecărui îi era cugetul greǔ să remîe fără de nicǐ o izbindă.
În toți era gînd hain de a răzbuna pe răniți și pe cei căzuți de veci; gemetele tovarășilor înverșunau și mai mult soldațiǐ la luptă.
Se daseră două asalturi fără izbîndă. Noaptea venea, grăbită să’nvălue cu întunerecul ei dureri-și gemete, zicînd morței: „Ajunge!”
Erau șapte jumătate, puterile păreau sleite, curajul pe isprăvit; dar fie-care, cu ochii aprinși de ură și dor de răzbunare, aștepta izbîndă.
Principele Carol, adînc cunoscător al sufletului soldatului, îl îndemnă să maǐ dea un asalt.
Atacul îi conducea maiorul Candiano Popescu.
La acest asalt au nemerit în sfîrșit și acele cîte-va companii rusești, carǐ rătăciseră din pricina ceței.
Batalionul al doilea de vînători, al nostru, era în frunte. Lupta a fost și mai sîngeroasă, pierderile mai crude; dar Grivița No. 1 a căzut în mîinile noastre, cu tunuri și cu un drapel.
Nu tot așa de norocoși au fost cei care au pornit asupra Griviței No. 2.
În ziua aceasta au pierdut Rușii 2000 de soldați și au avut peste zece miǐ de răniți.
Romînii au avut 1333 de morți și 1176 de răniți, pe tot frontul de luptă.
Ziua crîncenă de la 30 August reuși să convingă și pe statul major rusesc că Plevna trebuie luată prin foame și deci că războiul avea să intre în iarnă.
Aceasta fusese de la început părerea princepolui Carol, împărtășită și de generalul Totleben, apărătorul Sevastopolului.
Sorin se nimerise în colona care a atacat fără isbîndă de două orǐ Grivița No. 1 și a fost din acei carǐ la îndemnul Domnitorului au făcut atacul al treilea.............
— Iată-ne în culcușul luǐ Osman. Să ne pregătim. Sînt în stare păgînii să ne dea afară, zise Sorin.
— Hei, domnule locotenent, sîntem abia la ușa vizuinei și păn în fund la el, mai va, zise un serjent.
— Mare-i D-zeǔ, cine o trăi o ajunge să-ǐ dea salainalec, luǐ moș Martin, că prea-și crede întărit culcușul!
— Să te auză D-zeǔ, că mult ne-a dat de furcă și pe ziua de azi.
Sărmanul Ilie a murit. Parcă-l aud gemînd: „Măimuca mea! Mămuca mea!”
Ce-o fi și asta? D-le locotenent, pe cîți ǐ-am văzut murind orǐ căzînd răniți, toți închid ochii rostind numele de mamă?
— E cel întîiu cuvînt ce-l spunem în viață și, se vede, că și cel din urmă.
— Eǔ nu mă tem de moarte, dar tare mă doare de biată mamă! Cînd mă gîndesc cît o să mă bocească, numaǐ de atîta n’ași vrea să mor. Îmi vîjie gloanțele po la ureche și-mi zic:
„Acuși mă lovește unul și, de departe, așa, par’că pe-o dungă de vînt, auz plînsul mamei și cuvintele ce mi le-a zis cu lăcrimi în ochi: „Să te întorci cu bine, Dinule”.
Dumitale nu ți-ǐ jale, d-le locotenent?
— Eǔ n’am mamă! zise Sorin, și gîndul îi zbură departe la Susana, care l’ar plînge amar, de va muri. Și luǐ îi sunau în ureche vorbele eǐ: ”O să mor de jalea ta, Sorine”.
N’a trecut mult și cei din Grivița No. 1 au aflat întîmplările colonei aruncate asupra Griviței No. 2.
Nicǐ nu se putuseră apropia de ea. Di’nspre dînsa curgea o ploae de gloanțe, un șuer ascuțit tăia auzul, sfășiă sufletul. Soldații ar fi dorit să moară, dar să nu-l auză. Nu era o moarte venită de-o dată, ci caznă amenințătoare a miǐ și miǐ de morți.
Fie-care glonte, par’că zicea: „Nu te-am nemerit eu, dar vin altele, sute și miǐ, o fi unul și pentru tine.”
De o dată s’au trezit bombardați și din coastă.
Înnainte li se areta o pădurice, liman de mîntuire. Încep s’alerge într’acolo. O găsesc țesută cu sirme ghimpoase ca pădurile vrăjite.
Vai, nevoe, au trecut’o.
Au maǐ pus stăpînire și pe niște șanțuri, la luarea cărora a căzut căpitanul Valter Mărăcineanu.
— Sărmanii! Atîția morți și n’au putut pune mîna pe vizuină! Noǐ tot maǐ norocoși. Numai s'o apărăm bine. Dușmanul o să-șǐ cerce norocul.
— Vai de maica lor, d-le locotenent, îi sfîșii cu dinții, zise serjentul......
Maǐ tîrziu, cînd un somn de plumb doborîse pe voinicǐi obosiți de munca zilei, Sorin era străjar neadormit, veghind cu degetul pe trăgaciu, cercetînd ager întunerecul.
N’avea destulă încredere în străji.
Ațițarea zilei îi speriase somnul. Privea cerul întunecat, gîndind la Susana.
În acest iad de foc și sînge, gîndul iubitei era singurul liman ce-i liniștea sufletul.
Pe aproape de ziuă, cînd somnul robește și pe cei maǐ tari, Turciǐ cercară să ia îndărăpt noaptea, ce pierduseră ziua.
Sorin nu dormea. Zări valul de forme negre. Cu mișcări de panteră se apropiatu de șanțuri. Fără zăbavă își descarcă arma în unul din ceî maǐ apropiați.
Împușcătura a fost semnalul. Se sună alarma. Întunerecul resună de goarne; toți soldații erau în picioare. Turciǐ, cu strigăte selbatece, năvăliră la asalt.
Se’ngîna ziua cu noaptea, ploaea încetase puțin. La sunetul de alarmă, soldații săriră arși din culcușurile umede de ploae și sînge, unde căzuseră-de oboseala zilei de luptă.
— Pe eǐ, băeți! s’auzi glasul luǐ Sorin. Vor să ne ia îndărăpt reduta.
„Prea mulțǐ di’ntr’ai noștri au murit, ca s’o lăsăm atît de ușor, gîndiră cu toțǐ.
Turciǐ, eșiți din șanțuri, prin întunerec, plouau cu glonți, loveau cu baionetele în soldații noștri, carǐ se răpeziseră ca leii.
Staseră ai noștri prea mult în cîmpul deschis, ca să nu priceapă cît de binefăcătoare sînt șanțurile, împotriva dușmanului.
Ochiǐ, pe’ncetul, li se deprinseră cu intunerecul, cu atît maǐ mult, cu cît zorile aruncau o lumină alburie.
Fesurile roșe ale Turcilor se deosebeai destul de departe. În liniștea demineței s'auzeau șuerățurile de șerpi veninoși ale gloanțelor ce curgeai prin aer.
Soldații erai acum deprinși cu acest cîntec.
Turciǐ, în fanatismul lor, năvăliseră cu atîta furie, desfășurînd un steag verde cu semilună pe el, ca să înverșuneze și maǐ mult pe ai lor împotriva Romînilor.
Pe Sorin, cînd zări dușmanii cu steagul fălfăind, îi apucă un dor nebun de vitejie: nu maǐ cugeta nimic. Ca în toate primejdÎile marǐ simțul de apărare trezi în el puteri maǐ pe sus de cele omenești.
Nu cugetă, dar simți că, dacă ai luǐ nu vor fi destul de înflăcărați, pozițiile căpătate cu atîtea jertfe, le vor pierde.
În vălmășagul luptei ajunseseră piept la piept; baionetele și revolverele îșǐ făceați jalnica datorie.
Sorin se răpezi spre steagul semilunei. Trei Turci, văzînd primejdia, înconjurară pe stegar.
Sorin moștenise de la străbuni darul de-a nimeri ursul în ochi.
Cu trei gloanțe culcă la pămînt pe cei trei Turci, cu al patrulea lovi în stegar și se răpezi să înșface steagul.
Turcul scoase un gemăt dureros: „Alah ! Alah!” și într’o convulzie de pe urmă strînse steagul, iar cu stînga îșǐ înfipse cu furie sabia în coasta luǐ Sorin.
Cîți-va soldați zăriseră pe locotenent în luptă cu patru dușmani și-ǐ veniră într’ajutor; dar totul se petrecuse cît ai clipi.
Sorin biruise; ținea steagul strîns, căzînd în genunchi.
Dușmanul în furia-i nebună lovise adînc. Sîngele curgea gîlgăind.
Turcul remăsese cu ochii încruntați, deschiși, maǐ apărînd cu eǐ steagul sfînt.
Sorin întinse soldaților steagul strigînd: „înnainte, băeți!”
I se părea că n’are nemic. Fusese străpuns într’o vînă și sîngele curgea aproape fără durere.
Simțea numaǐ o sfîrșeală înceată, o aromeală, cum e cînd te fură somnul.
Pe Sorin, îl fura somnul de veci.
Înnainte, ca’ntr un vis fermecat, i s'areta Susana.
Din cînd în cînd, gîndurile se făceau ca un vis, se credea dus la ambulanță.
„O rană, dar se va vindeca și se va întoarce acolo unde îl mîna inima și dorul....”
„Îi era atît de ușor și somnul îi părea adevărată fericire. Din cînd în cînd viața era maǐ vie, atunci încerca să deschidă ochii, să ceară ajutor.
„Îl vor duce la ambulanță, și deacolo va scrie Susaneǐ, îndată ce se va vindeca, va lua condeiu să meargă să se’nsoare.”
— Slăbăciunea îi tot creștea și atunci realitatea se prefăcea tot în vis: își vedea iubita în roche albă și cu beteală. Era atît de frumoasă cum numaǐ un înger putea fi.
Împușcăturile urmau. Trecînd pe-deasupra nu-l puteaǔ lovi pe Sorin. Și nicǐ nu maǐ era nevoe.
De pe larma soldaților, de pe strigăte înțelegea el că pe dușmani ǐ-au izgonit.
Pri’ntre împușcături s’auzeau gemetele răniților.
Tunurile începuseră și ele a da porunci, clătinînd încet pămîntul.
Luǐ Sorin ǐ se părea că-ǐ legănat ca’n anii prunciei; iar buzele-ǐ în neștire îngînau: „Mamă! Mamă!...”
PARTEA a II-a
I
Era pe la sfîrșitul luǐ Fevruarie. Primăvara se vestea timpurie. Demineți reci, pline de ceață; peste zi, soare luminos, cu raze bogate, încălzea văzduhul.
Susana nu știa nimic despre Sorin.
Dînsul îi făgăduise că îndată ce va putea căpăta concediu, va veni să se logodească, nu credea că Romînii aveau să între în războiu. Era sigur că Rușii vor bate răpede pe Turci și se vor încăpățîna a nu primi ajutorul Romînilor.
— În mintea tinerilor viitorul ia forme hotărîte; li se pare că totul trebue să fie supus voinței lor; cerbicia nu le-a fost lovită de îndărătnicǐa soartei!
Planurile iau trup și ființă ca în somn visurile; dar pier, vai, ca și acestea, în fața realităților vieței.
Ce poate fi maǐ simplu pentru niște suflete tinere? Se iubesc, Sorin o cere, unchiul trebue s’o dea și fericirea e împlinită!
Susana cetea ziare cu liste de morți și răniți.
Sorin nu era pri’ntre ei. Resufla adînc, gîndind: „iubitul mieu trăește, o să vie”.
De la o vreme începuse a o neliniști gîndurǐ tot din ce în ce mai triste.
Cîte o dată un gînd hain îi șoptea: „Poate m’a uitat! Poate și Sorin e ca toți!”
La aceste închipuiri o năpădeau lacrimi, o apuca jale, o mustra conștiința.
— „Nu, nu se poate. Sorin m’a iubit, Sorin mă iubește, dacă maǐ e viu!”îi zicea inima.
Adesea o podidea plîns desnădejduit :
„Ce se va întîmpla cu dînsa, dacă Sorin nu maǐ vine!
N’avea pe nime cui să se destăinuească. La maice nu cuteza a merge. I se părea c’ar muri de rușine în fața surorei Ana. Ar cunoaște că l’a trădat pe blîndul Isus!
Nopți întregi nu dormea, mușcînd perna și plîngînd neogoiată.
O teamă și o căință îi chinueau sufletul.
Acuma îi părea reǔ c’a plecat de la maice.
De ce n’a lăsat’o unchiul să meargă îndărăpt la școală?
S’a împlinit vorba maicei starițe că’n lume orǐ ce clipă fericită n’ajung ani de zbucium chinuit s’o plătești.
— „Sorin nu-i trecut pri’ntre morți, de ce nu i-ar scrie prin frate-so, cum s’au înțeles? O singură scrisoare a primit, cînd a trecut Dunărea și de atunci nimic!
Susana se ofelea văzînd cu ochii. Supărarea îi picura’n suflet veninul eǐ ucigător, ochiǐ ǐ se tot prăbușeaă în orbite, pierzîndu-și luciul lor strălucitor. Fața-ǐ albă se făcea străvezie, ca de ceară; slăbea pe fie care zi, dar nu erau ochi iubitori, carǐ să bage de seamă orǐ suflet îndurerat să se’n-trebe ce chinuri ascunse o mistue pe Susana.
Hristea mereǔ cufundat în afaceri și planuri de’mbogățire; ales de cînd cu aprovizionarea unei părți din armată, lipsea din oraș zile întregi.
Singura grije ce avea pentru Susana era să nu cază în mîinile călugărițelor.
Susana nu cerea s’o ducă, vedea că le trădase. Cum ar fi îndrăznit să li se înfățoșeze?
Mîngăere ei era rugăciunea.
Cădea în genunchi înnaintea crucifixului, ce avea de la maice; în accesele de lăcrimi din timpul rugăciunilor avea aproape leșinuri.
Într’o zi, nemai putînd suferi nesiguranța, dacă Sorin a uitat’o oriǐ e mort, scrise, pe ascuns de unchiu-so, domnișoarelor Bunea.
Hristea se certase cu Soare și n’ar fi lăsat'o...
L’este cîte-va zile și primi vestea de la fete că bietul Sorin a murit în luptele de la Grivița și că dînsele au aflat foarte tîrziu.
Cînd îi aduse baba scrisoarea, o găsi pe Susana în genunchi, rugîndu-se.
Vestea a lovit’o fără de milă, ca un trăsnet din senin.
O negură ǐ se așternu pe ochi. Un glas îngrozitor îi striga: „Pierdut! Pe vecǐ pierdut!”
Avu vedenia și senzația gropei luǐ taică-so la Viișoara, cînd leșinase, simțind că, ce-a înghițit odată pămîntul e pe veci pierdut.
În aer resuna jalnic prohodul preuților. Îl văzu pe Sorin al eǐ aruncat în groapă.
Abia îngîna: „pierdut, pe vecǐ pierdut!” Căzu cu capul de margenea patului.
Simțise că ǐ s’a rupt ceva de la inimă.
Viața eǐ nu maǐ însemna nimic. Să moară îi era singura dorință.....
Clăbuc, de cînd venise Susana, nu maǐ era așa de nelipsit din cameralul Hristea; fata îi răsfăța mult, netezindu-i părul negru mătăsos, și-ǐ spunea cuvinte blînde: „Clăbuc dragă, tu n’ai pe nime, ca și mine!”
Cîinele par’că înțelegea, se gudura lipindu-și capul de Susana.
Făcea toate chipurile de se furișa în camera eǐ, i se așeza în față și-o privea țintă par’că zicîndu-ǐ: „Hai desmiardă-mă puțin.”
Cînd o vedea supărată, nu’ndrăznea să se apropie, ci, din cînd în cînd, scheuna duios, ca și cura ar fi voit s’o mîngîe.
În ziua aceea cîinele luǐ Hristea se întîmplase acolo. O privi cît se’nchină, iar cînd o văzu în nesimțire, pricepu că-i ce-va neobicinuit, și începu să urle a pustiu și-a groază.
Femeea, alergînd să vază ce înseamnă urletul luǐ Clăbuc, găsi pe biata Susana galbenă, ca moartă, cu capul răzemat de pat. Abia de maǐ resufla.
Speriată, chemă pe Hristea și o culcară pe pat.
Cînd veni doctorul, Susana resufla, dar era mereǔ cu ochii închiși, gemînd ca de-o rană adîncă.
Doctorul era bătrîn, văzuse și auzise multe.
Privind starea Susaneǐ, îndată pricepuse că-i la mijloc chestie de inimă.
Rădică bănuitor di’ntr’o sprinceană, oftă la amintirea că-ǐ murise și luǐ o fată de vrîstă asta.
Ca doctor conștiincios, o ascultă la inimă, o pipăi și o cercetă cu de-amănuntul...
Trecînd în camera, unde-l aștepta Hristea, doctorul era foarte posomorît și mișcat de taina ce aflase.
— E ce-va grav, doctore? făcu Hristea c’un glas, ce areta mai mult curiozitate de cît durere.
— Nu se poate spune nimic deocamdată; poate fi o indispoziție trecătoare; dar poate fi și ceva grav.
Atacul i-a venit di’ntr’o supărare grea.
— Aci te’nșeli. Ce supărare putea avea? La mine nu-i lipsește nimic, e doar ca și copila mea.
— La această vrîstă nu pricepi că poate avea supărări, de carǐ d-ta nicǐ habar n’ai?
— Amorezată? Aș! Nu vede pe nime.
— O fi văzut. Cine poate garanta de inima tinerilor?
— Nicǐ vorbă! Dînsa e cam fantastică; educația de la maice i-a ațîțat creerii, adese o găseam în genunchi, dusă pe altă lume. E o deprindere căpătată la călugărițe. Aceste extazuri pot merge pînă la leșin.
Doctorul îl privi c’un zimbet trist și ironic și apoi întinzîndu-ǐ scrisoarea.
— Aceasta ǐ-am găsit’o la piept; n’am crezut că am dreptul s'o cetesc, dar, ca doctor, i-am a-flat taina; din scrisoare putem afla maǐ mult.
Hristea ceti și zise rece:
— E de la niște prietene, unde a fost astă vara; o vestesc că verișorul lor, Sorin, a murit în războiu.
Vezi, d-le Hristea, vestea asta putea chiar s-o omoare, în starea în care se află.
— Cum? În ce stare?
— E însărcinată!
La aceste vorbe, Hristea se făcu galben, voea să vorbească, dar cuvintele îi piereau pe buze. Abia îngînă, tremurînd:
— Nu se poate !
— Iți spuiu; sarcina e înnaintată. Ia seama, orǐ-ce zguduire mare poate fi fatală.
Hristea, scrîșnind, apucă un scaun, apoi îi așeză cu atîta putere că-l făcu bucăți. Fața ǐ se încruntă. Doctorul cercă să-l liniștească.
— D-le Hriste, fii calm, din partea mea nu vei avea indiscreții. Asemenea nenorociri am văzut destule; tinereța e imprudentă, patima s’ascunde sub idile fermecătoare. Fata n’a avut mamă s’o povățuească; a fost o iubire, cum nu trebue să fie.
Acum e chestie de a scăpa două suflete.
Să fii cu ea blînd nu ca un tată, ci ca o mamă.
Cu bani se poate aranja lucrurile.
Fată nevinovată, necunoscătoare de urmările patimilor! A fost o iubire, cum nu trebuea să fie! Copilul din nepricepere ia jeratec cu mîna, neștiind că arde.
Hristea se făcuse la față negru-galben, fălcile-ǐ eraǔ încleștate de mînie.
— Acum e chestia de scăpat două suflete...
Fii cu ea blînd, ca o mamă duioasă. Nu te prea afecta, ascultă ce-ți spun eǔ, asemenea lucruri se'ntîmplă și’n familiile cele mai marǐ.
De făcut s’a făcut, e vorba s'o desfacem cum e maǐ bine.
Hristea avea ideile luǐ de moralitate și maǐ ales de cum trebue să se poarte o fată.
Nu-și zicea că Susana n'avuse de unde ști cum să se apere de primejdiile patimei. Luǐ ǐ se părea că asemenea lucru o fată trebue să-l aibă înnăscut. De mic copil auzise de la muma luǐ criticile aspre ce le făcea împotriva femeilor svăpăiete și ușoare. Atunci nu’nțelegea, dar cu vrîsta, acestea îi formaseră criteriul luǐ moral.
De aceea toate vorbele doctorului maǐ nu le auzea, din pricina indignărei ce-l apucase.
La urmă doctorul adause:
— Trebue măritată.
— Cine s’o ia?
— Cu zestre poți mărita a-zi și pe muma pădure! Un bărbat cuminte va înțelege că, dacă el nu-ǐ sfînt, și-o fată tînără poate greși.
Hristea se primbla nervos.
— Ticăloasa! Asemenea rușine! Să-mi fie fată, ași ucide-o!
— D-le Hriste, nu uita rugăciunea care o zici seara și dimineața: „Doamne, iartă greșalele noastre, precum și noǐ ertăm greșiților noștri.”
A greșit față de dînsa mai mult de cît față de d-ta.
Vorbele doctorului resunau în gol. O singură întrebare își punea Hristea mereu: „Ce fac cu ea?”
Numele bancherului Hristea era tot mai cunoscut, nu numaǐ în familiile bogate grecești, dar și în cele românești. „Ce va zice lumea? Voi fi învinuit de cine știe ce mișelie”.
În această clipă își uitase, poate pentru întîiași dată, patima de îmbogățire.
Nu-1 petrecu pe doctor și ușa antretulul remase descuiată.
Trebuea mare întâmplare sufletească să nu meargă singur s’o încue, el care sărea din somn să se încredințeze de încuierea ușilor.
Supărarea aceasta îi prinsese pe neașteptate, întocmai ca pe un marǐnar furtuna, în mijlocul nopței.
Hristea, luat de vîrtejul afacerilor, nu se gîndea că Susana apropie vrîsta măritatului. Pentru dînsul era tot copila cca mică și el unchiul menit sa se foloseaacă de baniǐ ei ca și de ai luǐ.
Mare parte din noapte s’a primblat Hristea în lung și în larg, frămîntat de întrebarea: „Ce-ǐ de făcut?”
În fața celor întâmplate îi părea reu c’o luase pe Susana de la maice.
„Și dacă o converteam îi dădeam ce-va din avere, dar tot scăpăm maǐ lesne.”
Hristea alerga la pricina reǔlul ca la o mîntuire!
Mintea luǐ ageră numaǐ pentru afaceri nu-și zicea că Susana era jertfă și-a educației.
Maicele o îngroziseră de realitățile viețeǐ, dar n’o învățaseră să se lupte în potriva lor.
În marea furtunoasă a patimilor, Susana a intrat dezarmată, întocmai ca un mărinar, înfiorat de furtunile mărei, dar nepregătit cu știință trebuitoare luptei cu marea.
A doua-zi veni Ene, desdemineață, să vorbească cu Hristea de-o afacere, de unde se puteau cîștiga cîte-va zeci de miǐ de lei.
— Am venit dimineață, d-le Hristea, ca să dați individului respuns la opt.
Ene nu băgă de seamă fața posomorîtă a luǐ Hristea; ochii luǐ ardeati de veselie, c’a pus mîna pe o afacere bună.
Și-ar fi frecat mînile de bucurie, dacă n’ar fi avut și păn atunci, respectul slugei către stăpîn.
— Un gheșeft minunat!
Ochii luǐ mici se’nchiseră, aproape nu li se vedeau luminile. Fața-ǐ ciupită de vărsat se strîmba într’un rîs de mulțumire.
— Pentru zece miǐ căpătăm trei-zeci.
Hristea uită o clipă supărarea.
— Minorii ăștia mă plictisesc și mă compromit.
— Dacă voiți...să fie pe numele mieu.
— Peste-un ceas, trec și-ți las baniǐ. Ai cercetat tot? E sigur?
— Sigur ca’n lada de fier. Va moșteni o jumătate de milion.
— Fie! îi isprăvește el curînd.
Ene eși mulțumit.
Hristea remase pe gîndurǐ, un plan prindea să se închege. O lumină îi scăpără prin minte. Se răpezi în sală, unde Ene îșǐ punea galoșii, și zise:
— Ești grăbit?
— Nu. Omul nostru vine peste-un ceas.
— Atunci vin’o îndăret.
Hristea închise ușa cu îngrijire, se primblă pănă’n fundul camerei, iar veni la ușă, mai apăsă ivărul, par’că se temea să nu fugă vorbele.
Și, lucru neobicinuit, aretă luǐ Ene un scaun.
— Șezi ,îî zise Hristea, cu ton inalt mai mult poruncitor de cît politicos.
S’așeză și el în fața luǐ Ene, care-și mărise ochii de nedumerire.
Hristea privi puțin în pămînt, pe urmă aruncă o privire întrebătoare asupra luǐ Ene.
— Sprinceana stânîngă i se ridicase sus, iar pleoapa dreaptă se coborise jos, cum îi era obiceiul, cînd vre-o supărare, vre-o grijă, îi chinueau.
— Ascultă, Ene, ții tu la mine ?
— Tată n’am, mamă nu, la cine dar să țin, dacă nu la d-voastră?
— Știǐ cît de mult o iubesc pe Susana?
— Mai vorbă!
— E bolnavă.
— Domnișoara? O da D-zcă și s’o face bine.
Hristea ridică și maǐ mult sprinceana, iar pleoapa îi acoperi tot ochiul. Tuși, par’că să-șǐ îndrepte glasul, și zise:
— Sînt foarte îngrijit, Ene dragă.
Ene era ca fermecat de bunătatea stăpînului, s’ar fi aruncat pentru el, în foc.
Doctorul a zis că trebue s’o mărit cît maǐ curînd. E o natură prea vioe și altfel nu garantează de ce i se poate întîmpla. Tu știǐ cu cîtă strădanie și muncă am căutat să’nmulțesc puținul ce-a remas de la bietul frate.
M’ar durea grozav să-i văz mîncată zestrea de vre-un papugiu pleșcar.
Dacă a-zi Susana are ceva, îmi datorește mie. Nicola, D-zeǔ să-l erte, încurcase toate. De nu eram eu, praf s’alegea.
— Vezi bine, d-le Hristea, zise Ene, bolovănind ochii.
Nu pricepea unde bate stăpînul cu vorba.
— Înțelegi, m’ar costa prea scump ca un derbedeu lacom și hămisit să-șǐ bage minîle până’n coate în baniǐ munciți de mine.
A-zi, vînătorii de zestre se țin ca șobolanii la hambarele umplute de alții.
Femeea e minte slabă, se lasă ademenită, ales cînd e vorba de cheltuit.
După ce s’o mărita, bărbatul răsipitor o să-i fie prieten; Eǔ, care ara muncit să-i măresc zestrea, voiu fi socotit de dușman.
— Vezi bine, făcu Ene, dezghețîndu-se, o s’o povățueștǐ la bine și binele nu-i tot de-auna dulce la gust. Economia e sălcie, răsipa e ademenitoare și gustoasă; ea măgulește și hrănește patimile, pe cînd economia le înfrînează.
Ene vorbea ca și maestrul său.
— Vezi? Asta e!
Hristea îi privi lung cu ochii săi fascinători, par’că voea să-i impue ceea ce gîndea.
— Ce ai zice, tu, Ene, dacă ți-ași spune: „Susana e tînără, frumoasă, cu zestre. Ar fi nevastă potrivită cu tine, băiat muncitor și econom, iar noǐ am remănea tovarăși buni”?
Ene remase uimit, nu-i venea, de-o dată, să-șǐ crează urechilor. Pe urmă, se răpezi să sărute cu recunoștință mîna luǐ Hristea.
— O să vă pot eǔ oare răsplăti vre-o dată atîta bunătate? Dar, poate, mă bucur pripit? Cine știe dacă domnișoara mă va plăcea?
— De asta n’avea grijă. E fată bună, va trebui să m’asculte.
Ochii spălăciți, căprui, al luǐ Ene străluceau de fericire, ca ai credincioșilor cînd au vedenii
Era în acea stare sufletească în care omul simte făr a-și respica simțirile prin vorbe:
— „Cum? El, urîtul, nebăgatul în seamă nicǐ de fetele de pe la croitorie, să aibă o soție gingașă, încîntătoare, cu educație, la care abea ridica ochii s’o admire o clipă, maǐ cu sfială de cum privesc păcătoșii icoanele sfinte?
După ce-i maǐ trecu uimirea, se uită bine la Hristea, dacă nu-i cum-va nebun.
Avu o simțire neobicînuită, necunoscută păn acuma pentru sufletul luǐ.
El, al cărui singur dor și gînd era să pue ban lîngă ban, să fie o dată om cu stare, după îndemnul stăpînu-so, acuma tot zicea’ntr’una ca un fel de tînguire:
— Oare o vrea? Nicǐ o dată n am cutezat sa gîudesc la așa noroc...De nu vrea, o să fiu de o mie de orǐ maǐ nenorocit. Fericirile le jinduim, numaǐ cînd începem a le crede cu putință.
— Să n’ai nicǐ o grijă, ești ca și copilul mieu.
Ene îi maǐ sărută o dată mîna. Ochii îi eraǔ scăldați în lăcimi, fața aprinsă de fericire.
Și Ene, urîtul, a fost o clipă frumos. Într’atîta poate schimba pe om nădejdea unei fericiri marǐ!
Ene nu știea că’n lume nefericirea e adesea urmașa legiuită a fericire!
În această stare sufletească Ene se simțea destoinic a cuceri bogățiile pămîntului, să le pue la picioarele Susaneǐ..din care într’o clipă, își făcuse idol.
Luǐ, omul banului, i se părea că nu-ǐ pe lume mai mare vrednicǐe nicǐ cinste mai înnaltă de cît bogăția.
Hristea remase singur cu gîndurǐle luǐ. În ziua aceasta încă n-o văzuse pe Susana.
Servitoarea îi spusese că domnișoara e mai bine; era și dînsul mai liniștit, pusese lucrurile la cale.
Se hotărî deci s’o lase pînă doctorul îi va spune c’a trecut orice primejdie.
Trebuea să aibă răbdare, deși, de obiceiu nu-și află liniște și loc pănă ce nu-și îndeplinea planurile.
Să fi stat în puterea luǐ, în acea seară aducea un popă și făcea cununia.
Tot punîndu-se la cale cu gîndul, ajunsese să nu mai vază în fapta Susaneǐ o greșeală atît de mare orǐ o lovitură adusă luǐ; era poate una din acele întîmplări binevoitoare, care îi dădea putința s’o mărite cu cine voea el.
Alt-fel, nicǐ odată n’ar fi îndrăznit să-ǐ zică să-l ia pe Ene.
„Susana e ușoară, cum sînt toate femeile. Mai curînd s-ar fi dus după un mănușat, după un cheltuitor, care să-mi facă zile fripte să-ǐ daǔ zestrea s’o mănînce. Acuma nu va avea curaj să-l refuze pe Ene. Va fi bucuroasă să scape de rușine.
Cel care a înșelat’o e mort; dînsa ce maǐ poate aștepta?
Ene e un juvaer, par’că anume menit. Cînd o afla de starea ei, n’o să zică nimic. Au mai pățit și alții și-au uitat.
La urmă, presupue c’a luat o văduvă; dacă-i el fără păcat, să-i arunce piatra!
Pentru mine e bine, nu voiu avea de dat socoteală.
Ast-fel frămînta Hrsitea gîndurǐle, căutând din toate a scoate o parte de cîștig.
— „Omul cuminte nicǐ odată nu-șî pierde cumpătul. Acela e meșter, care chiar di'ntr’o întâmplare rea, știe a scoate un folos, cum dricarul din moarte scoate cîștig”.
CAP.II
În vreme ce Hristea punea la cale soarta nepoatei, Susana, zdrobită de durere, cu puterile istovite sta în camera eǐ.
I se părea că se află într’un pustiu nestrăbătut. Beznă și necunoscut în față; jale și căință îndărăt.
Stăpînită de nemîngăere pentru iubitul pierdut pe veci, n’avea nicǐ ce dori nicǐ ce gîndi.
Un glas tainic, venit din suflet pustiu, îi striga mereǔ: „S’a isprăvit!”
S’apropia anul de cînd eșise de la călugărițe. Acum simțea nespusă părere de reǔ după vremea nevinovăției. Mereǔ îi veneau în minte cuvintele aurorei Ana:
— „Viața în lume e numai înșelăciune, amar și căință; fericirea adevărată stă în dragostea pentru Hristos, mire fără prihană, care nu înșală nicǐ odată. Iubirea luǐ n'aduce mustrări, ci mîn-tuire și fericire vecînică!
În minte îi treceaǔ șiruri, șiruri, ca o procesie, anii de la maice.
Nicǐ o suferință, nicǐ o mustrare.
Își amintea cu drag de extazurile rugăciunilor și de fericirea, cînd starița îi decora pieptul cu cruci și iconițe, ca semn al credinței și al supunerei. Din tot acest trecut, adie un vînt de liniște.
Simțea un dor nespus după acea viață ticnită.
Într’o clipă de uitare a stăreî în care se află, gîndi că singura scăpare ar fi să fugă la maice, să le cază în genunchi, să ceară s’o primească, fie ca pe cea din urmă di’ntre servitoare.
Dar atunci simți săltările pruncului, rod al iubirei nenorocite, al uitărei de sine, într’o clipă de patimă.
Un hohot de plîns o năpădi. O chinueau mustrările cugetului, viața pe veci zdrobită; dar îi era greǔ să se’nvinue pe sine și peste putință să-l blesteme pe cel mult iubit.
Îi jurase credință, dar murise. Se învinuea pe sine: îi dusese în prea mare ispită, nu trebuea să remîe singuri. Sufletele lor erau atît de curate, îșǐ juraseră pe veci iubire!
Simțea toată nenorocirea de a nu avea mumă, care i-ar fi aretat din vreme primejdile iubirei celei cum nu trebue să fie.
Nevinovăția, neînțelegerea adîncă a patimilor au pierdut'o.
La gîndul mamei șiroae de lacrimi îi scăldau fața. Abia și-o mai amintea.
Multe rîndurî de iarbă crescuseră și se veștejiseră pe mormîntul ei, pănă ce, așa tîrzie vreme, Susana să-i simță pierderea!
Mama i-ar fi ghicit patima și cu mîna eǐ gingașă o ferea la vreme de cursele carǐ orbesc cele maǐ sfinte iubiri.
Să nu fi cedat patimei, ar suferi; dar ar putea merge la maice să-șǐ plîngă nenorocul; ar avea mîngăerea rugăciunilor.
„Oh! mamă, mamă, de ce n’am avut noroc de sfatul tău, de dragostea ta?
„Tu mi-ai fi fost înger păzitor. Icoana ta sfîntă mi-ar fi călăuzit orǐ-ce pas. De te aveam po tine, nu cădeam. Tu m’ai fi dus de mînă, cum mă duceai, cînd eram mică.”
Își aminti cum familia luǐ Bunea n’a pus nicǐ o piedecă desvălirei patimei, n’o împinsese în ispită, dar n’a ferit’o, cum ar fi făcut mama.
Îl iubea pe Sorin, dar acuma simțea respunderea stărei sale: soarta pruncului nevinovat și rușinea față de lume, care nu vrea să știe de iubiri ideale maǐ presus de căderile zilnice. Ea, judecătoare nemiloasă, le pune toate în seama aceleiași patimi joase și necurate.
La aceste gîndurǐ pornea în hohote de plîns, singura măngăere și ușurare a celor nenorociți....
Clăbuc deschise, cum avea obiceiǔ, singur, ușa, veni lîngă Susana și puse cele două labe pe margenea patului.
O privi țintă și cu atîta jale încît ochiǐ îi lăcrămau. Din cînd în cînd, scotea cîte un mîrîit, par’că ar fi întrebat’o:
— „Ce ai?“
C’o labă îi zgrepțăra plapoma, în semn că de ce nu se scoală.
De la o vreme Susana se’nduioșe, gîndind:
— „Numaǐ bietul Clăbuc și-a adus aminte de mine”.
Toată vina o lua asupră-și. Nu soarta sa o îngrozea, ci a nenorocitului prunc. „Ce viitor i-a făcut?”
În zbucium de gîndurǐ din nou voea să lege trecutul de prezent, să afle vina care a dus’o în ispită și nu vedea nemic: a fost un vis!
Mintea orbise în fața patimei înverșunate; porniseră copii nevinovați în pădurea singuratecă, ispita, sub forme amăgitoare, le-a întunecat dreapta judecată.
Clevetirea veninoasă a oamenilor, nesocotirea moralei, poate aruncarea în vălmășagul lumei a unei ființe nevinovate, toate le pieriseră din minte, cum piere amurgul în fața întunerecului.
Căzuse jertfă amăgirilor patimei, cum drumețul însetat cade în pustiu pradă vedeniilor, ce-i arată apele morței.
În cîte-va zile gîndise maǐ mult de cît în toată viața. Dar prea tîrziu!
Une orǐ o apuca dor de moarte, îșǐ zicea:
— „La ce să maǐ trăesc, dacă el nu maǐ e?”
Acest gînd înse îl alunga răpede, se temea de chinurile cu carǐ se ispășește pe ceea lume păcatul uciderei de sine.
În aceste zile suferința făcuse din Susana o f-mee, care avea să-șǐ hotărască singură soarta.
Dar, vai, mintea coaptă prea răpede e ca un fruct pripit: n’are putere de viață!
Susana îșǐ croise un drum: va naște, va ruga pe unchiu să înfieze copilul, iar dînsa va merge la călugărițe.
Clevetele lumei, ponoasele ce ar cădea asupra luǐ Hristea nu le vedea mintea eǐ cinstită.
Hotărîrea adusese oarecare liniște sufletului eǐ chinuit. Intrînd la maice, va fi ca’ntr’un mormînt, unde nu străbăt din afară nicǐ bucurii, dar nicǐ suferinți.
Cu fruntea arsă între mîini, sta plecată la măsuța eǐ de lucru, unde atîtea luni visase la el.
Avea răstimpuri cînd uita toate primejdiile; vremile trecute învieau, îșǐ trăea iară visele și nădejdile. Se învinuea că n’a putut înmărmuri în loc zilele negrăit de fericite.
Jale neagră, sfîșietoare, o prindea la gîndul că vremi trecute nu se maǐ întorc.
În durerea eǐ nu-și dădea seamă de starea în care era.
Ce-i păsa de ce va zice lumea, cînd fericirea era pe veci pierdută?
Lumea? Dar ce are lumea cu dînsa?....
Aci o năpădea plînsul, aci cu ochiǐ arșî de lăcrimi, cu inima sfâșiată de gîndurǐ chinuite sta împietrită cu vederile pierdute în nemărgenire.
Se simțea singură ca într’o pustietate și de groaza singurătăței o apucau fiori.
Ca servitoare’n casă, Hristea avea o femee în vrîstă, Niculina.
În tinerețe avuse rostul eǐ, casă, copiǐ și bărbat, un negustor.
Au venit ani rei, cu boli și pierderi: întîiă a pierdut averea, pe urmă soțul, de supărări și apoi copiiǐ, de nevoi.
Crescuți în bine, nu s’aă putut deprinde cu viața de sărăcie, ca plantele mutate din loc bun în pămînt sărac, au pierit.
Niculina își lăsase orașul și venise între străini, tocmai din fundul Moldovei.
Une-orǐ, cînd avea zile negre și trecutul o apăsa greǔ pe suflet, se văeta Susaneǐ.
— Vezi, domnișoară, cînd am îngropat cel din urmă copil, m’a apucat nebuneala, să fug, să tot fug. Par’că toată lumea îmi strica.
Cînd ești nenorocit și’ntîlnești cunoscuți carǐ, de, ca omul, te privesc cu jale, par’că mai tare te apucă de inimă cîrceii durere!
Între străini maǐ uiți; nime nu te știe ce-ai fost.
— Și nu te mai duci nicǐ o dată? o întreba Susana, cînd încă nu dase peste ea focul supărărei.
— „Nu! Fie care stradă mi-ar da săgeți, mi-ar aduce aminte:
„Pe aici mergeam cu Dumnealui orǐ îmi duceam copiiǐ la școală; pe colea i-am dus la mormînt!”
„Nu, nu poate omul să-și trăească avidoma în fiecare zi din noă nenorocirile.”
„Aici le văd cu gîndul, acolo le simt, le trăesc. Niculina era bună la suflet, suferise mult și credea suferințelor.
Cînd o văzu pe Susana atît de prăpădită, înțelese tot, pe dată. S’o mîngîie nu'ndrăznea.
„Mîngăerile își zicea dînsa, sînt ca spirtul pe foc, mai tare aprind jalea.”
Ofta de durerea copilei și nu zicea nimic.
— „Nime n’are drept să dezbrace sufletul omului. Ce are el, treaba luǐ!”
Peste cîte-va zile Niculina veni în camera Susanei și-ǐ zise:
— Duduiță, sufletul maicăi, te cheamă boerul.
În toate aceste zile de restriște Susana nu mersese la masă. Cu sila, și mereu îndemnată de Niculina, băuse cîte puțin lapte.
Susana tresări.
— Nu știǐ la ce, mamă Niculin’o?
— Nu știu, puișorule, dar tare-i supărat, bietul. Abia c’a atins din bucate. Vezi de-1 ascultă, maică. Tinerii nu pricep lumea: multe focuri le vin lor la inimă, dar e bine să ia’n seamă și pe bătrîni. Noǐ am fost ca d-voastră; dar d-voastră, ca noǐ, nu. Și, vezi, un sfat bătrînesc plătește cît o viață, că e trăit. Mintea tinerilor e vîntul de primăvară.
Susana n’auzi nimic din sfaturile Niculinei. Se ridică de la masă și plecă.
Dorea și ea o înțelegere.
Hristea, cînd o văzu atît de prăpădită, cu fața, galbenă, cu ochiǐ încunjurați de cearcăne negre, prea groasă pentru slăbiciunea ei, simți necaz și ură împotriva acestei ființi nenorocite, prin vina eǐ, că nu știuse să’nfrîneze patima.
Abia o privi o clipă și vederea îi fugi ca de pe ceva desprețuit.
Susana plecase ochiǐ în pămînt.
— Ascultă, Susan’o, ți-am fost ca un tată; dar prost mi-ai răsplătit bunătatea. O fată, care nu știe a-și păzi cinstea, maǐ bine nu se năștea pe lume. În ochiǐ miei n’ai nicǐ o desvinuire, cu atît maǐ mult cu cît lovește chiar în cinstea mea.
— O să întru la mănăstire îngînă Susana, în-tr’un potop de lăcrimi.
— La mănăstire? Cine te primește în starea în care te afli? Și ce te faci cu nenorocitul de copil?
Susana, la aceste vorbe spuse fără încunjur, se’ngălbeni și maǐ tare.
— De trei nopți nu’nchid ochiǐ; mă gîndesc ce-i de iăcut. Nu vad altă scăpare de cît să te măriți.
— Nu, nu, nicǐ odată, unchiule, fie-ți milă!
Și Susana izbucni din nou în lăcrimi.
— Ascultă. Vinovatul n’are drept să hotărască de soarta luǐ. Ițî voiu binele, tu-mi datoreștǐ ascultare; e în joc și onoarea mea, nu numai a ta.
Nu te gîndești că lumea e'n stare să-mi aducă învinuiri mișeleștǐ?
M’am gîndit mult, altă scăpare nu-i, trebue să asculți.
Să nu-ți fie teamă, bărbatul, care o să te ia, n’o să-ți ceară socoteală de trecut. Copilul o să aibă un tată legiuit.
Ai făcut o greșeală neertată; dar acuma, nu mai ai drept să judeci copilărește. Cel maǐ bun lucru e să te supui. Pănă’n trei septămîni vei fi măritată cu Ene.
E băiat bun, se va uita la tine ca la D-zeǔ; vei fi fericită, căsătoria e drum lung și cine-ǐ cuminte alege tovarăș destoinic. Iubirea? Un capriciu al tinereței!
Uit’te în ce hal te-a adus!
Susana remăsese stană de piatră. Simți că i se încleștaseră fălcile; ar fi voit să spue ceva, dar ca în vis nu putea rosti un cuvînt.
Voea să fugă, să nu maǐ auză vorbele unchiu-so, simțea că picioarele i se tae, n’ar fi putut face un pas.
În suflet i se aprinse ură în potriva bărbatului, ura insuflată de maici timp de ani de zile.
Lesne, de la iubirea neprihănită pentru Isus, trecuse la iubirea idilică, plină de voluptăți neînțelese, extatice chiar, pentru Sorin, e tînăr, gingaș, fermecător ca o seară de primăvară.
Iubirea luǐ Sorin atîta o robise că în fața furiei unchiu-so și tot nu vedea cît de mare greșeală a făcut. Nenorocirea morței poate oare fi o vină?
Extazul iubirei, clipa cînd patima a tot puternică îi stăpînise pe amîndoi, îi asemăna cu acele extaze religioase în carǐ cădea păn aproape de leșin.
În iubirea ei pentru Sorin nu vedea greșeala, cum fanaticul nu o vede în jertfa pentru zeul iubit, chiar de ar fi să arză pe rug.
Hristea cu sprincenele încruntate, cu buzele strinse de supărare, o întrebă:
— Ce stai de piatră? Nu-i de gîndit mult.
La tăcerea fetei îi prinse ura; cuvinte grele crude, chiar grosolane, îi eșiră din gură.
Într’o înverșunare de furie, ne mai putîndu-se stăpîni, strigă:
— Nu vezi, nenorocit’o, că burta îți scoate ochii?
La aceste cuvinte Susana se’nvineți, inima i se opri în loc, lovită de vorbele luǐ Hristea.
Vrea să gîndească, să caute un respuns, se vedea lăsată fără de nicǐ o apărare la furia unchiu-so.
Pricepu, abia acuma, că el vrea cu orǐ ce preț, să fugă de respundere.
Toate le simțea mai mult de cît le cugeta; în mintea ei abia două cuvinte de puteau i prinde trup: „Doamne, fie-ți milă!”
— Ascultă! Nicǐ o vorbă nu voiu s’aud, deseară vine Ene să schimbăm inelele.
Fără de voe ochii Susanei priviră la deget: era inelul luǐ Sorin. Un inel gingaș cu un rubin în formă de inimă.
— Să te stăpîneștǐ. El nu știe și nu trebue să presupue nimic. O dată și o dată o să-mi fii recunoscătoare de ce fac eǔ acum pentru tine. Nicǐ nu-ți dai seamă cum privește lumea pe-o fată, care a greșit ca tine, nenorocit’o !
Hristea luă tăcerea Susanei drept ascultare.
Vedea că se petrece în sufletul ei o luptă, dar va trebui să se supue împrejurărilor.
Judeca sufletul Susanei cu mintea luǐ.
Nicǐ prin gînd nu-ǐ trecea că la nouă-spre-zece ani se cugetă alt-fel de cît la patruzeci.
— Să te stăpîneștǐ. Orǐ cît de mare îți va fi durerea s’o învingi. Nu trebue nicǐ să’nveselești pe dușmani, nicǐ să’nduioșezi pe binevoitori cu nenorocirea ta.
Susana, cu ochii arși de lăcrimi, zdrobită de durere, se vedea izgonită în pustiu ca Agar, înstrăinată de lume, de cer și de pămînt.
Supărarea o zdrobise atîta că une orǐ se părea-că e numaǐ suflet, ce zboară să scape de lume.
Simțea că trebue să spue ce-va. Ca mîntuire, îi licări în minte ideea amînărei.
De cîte-va orǐ cercă să deschidă gura încleștată de emoție, păn ce în sfîrșit, rosti:
— Unchiule, te rog lasă pe mîine seară, sînt pierdută, nu respund de mine.
— Orǐ ce amînare e greșeală. Mult mă tem să nu-mi aducă păreri de reǔ; dar, ca să vezi că țiu la tine, fie. Eǔ v’am fost ca un părinte, voi îmi faceți numaǐ supărări. Ionel nu’nvață, se ține de ștrengării. Bietul frate! N’a avut noroc la copiǐ.
Susana n’auzea nimic, îi vueau urechile, par’că talazurile mărei i se zbăteau în creerii slăbiți.
În piept îi clocoteau chinuri. Șovăind, ca un om beat, plecă în camera eǐ. Căzu zdrobită pe un scaun, rostind: „Ce să mă fac? Dumnezeule! Dumnezeule, aibi îndurare!”
Tot soiul de idei se iscau și-ǐ piereați în minte ca luminile de licurici stinse înnainte de-a arde.
„Să mor! Oh, cît ași vrea să mor!” îngîna pri’ntre lăcrimi.
Gîndurǐ negre se’nșirau alungîndu-se unele pe altele din ce în ce tot mai negurease și mai întunecate; nicǐ o licărire de nădejde să le însenineze!
I se părea că-ǐ într’un pustiu nestrăbătut. Nicǐ o cărare, nicǐ un luminiș, întunerec și necunoscut pretutindene! Ca o urgie neînțeleasă, ca o răzbunare nemeritată se vărsaseră asupra eǐ urmările patimei și iubirei neînfrînate la vreme.
I se părea că vede înnainte o prăpastie spre care o împinge mîna nevăzută a Soartei. Tînără și neîncercată de suferinți marǐ și maǐ nesuferite i se păreau.
În mintea obosită de dureri se areta chipul maică-sa, se vedea mică în satul depărtat și cum, privind’o cu ochii blînzi albaștri, îi netezea părul negru, zicîndu-ǐ: „Nu plînge, Susana mamei!”. Orǐ ce-ar fi greșit, mama o erta, o mîngăea blînd.
Da, numaǐ sărmana mamă ar fi ertat’o, i-ar fi croit altă soartă, nu vitregă ca asta ce voea să-ǐ facă unchiu-so.
Simțea cum mama ar fi luat'o de mînă și-ar fi dus’o pe cărarea mîntuirei.
Din aceste visuri i se păru c’o trezește brațul vitreg al unchiului, mustrînd’o cu vorbe amare.
„Nu, nu; nicǐ o dată nu voiǔ fi nevasta luǐ Ene, nicǐ a nimărui!” Îi resuna neîntrerupt în suflet.
Încet-încet, din mintea ei turbure, ca di’ntr’o ceață, se iveau sfaturi nedeslușite ce semănau venite de departe, foarte de departe.
„Să plec în lume, să nu mă știe nime, să nu mă afle unchiul.
Cetise ea de multe fete nenorocite ca Dînsa, carǐ au fugit în lume.
O dată acest gînd iscat, toate aveați se meargă de la sine, începu să-și facă planul de plecare.
Avea o salbă scumpă de la mumă-sa, o punea cînd se’mbrăca în costumul țerănesc din Argeș.
Pe lîngă salbă avea cîte-va inele, o păreche de cercei și un ceas de aur.
Susana era din felul ei econoamă, își adunase vre-o șease polǐ.
Cu acest avut putea să fugă în lume, să scape de planul luǐ unchiu-so.
„Mai bine mă omor de cît să fiu nevasta luǐ Ene!
Și numaǐ gîndul i se părea pîngărirea iubirei pentru Sorin. Toată noaptea nu dormi. Își adună juvaerurile într’o geantă, într’un săcușor își puse ceva albituri, di’ntr’un sărtar scoase un medalion cu fotografia luǐ Sorin și-l puse la gît, după ce-1 sărută ca pe o icoană sfîntă.
Se uită cu jale la lucrurile din casă, unde nădăjduise și suferise atîta!
Cu ochii îmbrobonați de lăcrimi își luă de la toate remas bun.
Simțea că'n veci n’o să le mai vază. O jale adîncă o prinse gîndind:
„Ce parte am eu de-a mă despărți de tot ce mi-i drag! Am părăsit satul și casa unde m'am născut, lăsînd mormintele sărmanilor miei părinți. „La maice eram fericită, soarta și de acolo m’a izgonit.
„În locul unde am iubit, abia vremea unul vis am stat.”
„Aci, între patru păreți, cîte iluzii și cîte dureri n’am avut! Trebue să fug, mereǔ să fug, ca Jidovul rătăcitor, s'alerg din loc în loc!”
De cîte-va orǐ își luase lucrurile se plece, mergea păn la ușă și iar se’nturna îndărăpt, întrebîndu-se, încotro?
Mare luptă se petrecea în sufletul Susaneǐ; trebuea un imbold puternic s’o silească a pleca înstrăinată în lume străină!
Afară începea să se îngîne ziua cu noaptea. Nu mai era vreme de amînare; mai curînd moarte de cît să dea ochii cu omul ce i-l hotărîse unchiul, de soț!
Singur acest gînd îi aduse atîta desgust, în cît se ridică hotărîtă; mai luă seamă dacă perdelele sînt lăsate, le așeză bine pe la colțuri, ca să se crează că doarme.
Scoase încetișor cheea din ușă, încue pe di’nnafară, stătu o clipă de ascultă, dacă toți din casă dorm, apoi încet, în vîrful degetelor, se furișă pe ușa din dos, de la antret.
Pe aici eșea adesea în nopțile frumoase cu lună, mergea în grădiniță să privească cu duioșie cerul, gîndind că și Sorin îi privește și cu drag îi spune numele ca’n pădurea singuratecă.
Toate aceste simțiri le trăi o clipă fără a le gîndi cu vorbe.
Portița de fier era numaǐ închisă, o dădu încetinel în lături, aproape făr de zgomot.
În această clipă inima îi stase locului; auzi un slab lătrat de nedumerire al luǐ Clăbuc.
Dacă unchiul o prindea era pierdută. Grăbi pasul și, mai sprintenă de cît o umbră, coti colțul casei, apucînd pe o ulicioară care da în strada gărei.
O trăsură îeși înnainte, Susana Îi făcu semn și se urcă.
Abia îngînă: „la gară”.
Tremura ca de friguri. A pleca în neștire între străini, se poate ceva mai fioros?...
Intră în sala de așteptare. Nu era nime afară de servitorii, carǐ măturau. Toți o priveau curioși, văzînd’o că sosise atît de demineață.
După cît-va timp întrebă pe un tregher.
— În cotro pleacă cel di'ntîiu tren ?
— Spre Moldova. D-voastră încotro plecați?
Susana nu știa singură în cotro. Să plece, atîta era gîndul respicat. Unde? Nu era oare totuna? Orǐ în ce parte tot străină avea să fie.
— La Iași, respunse ea, ca să spue ceva.
Era singurul oraș despre care auzise vorbindu-se maǐ mult, avuse de-acolo cîte-va colege.
Știa că și la Iași maicele au un institut mare, i se părea că nu va fi atît de străină; sufletul i se simțea atras într’acolo.
Atît ne e de șubredă ființa, în cît adesea noțiuni slabe, neînsemnate, ne hotăresc viața noastră și-a urmașilor.
Maǐ știa că păn la lași e mult de mers; i se părea că, de ce va fi maǐ departe de unchiu-so, de ce maǐ sigur n’o va găsi.
Îndată ce se deschise casa pentru lași, luă un bilet de clasa a doua. Toată viața nu-i păruse atît de lungă cît vremea păn ce plecă trenul.
Tot soiul de spaime îi treceau prin cap.
La fie-care deschidere de ușă se uita sperioasă, de nu-i cum-va unchiu-so, care s’o întoarne cu sila îndărăpt.
În fața voinței luǐ de fier simțea că i-ar fi remas doar numai să se omoare, să-șǐ dea sufletul cazanelor iadului, cum îi spuseseră de-atîtea orǐ maicele.
Fiorosul purgator îi trecea prin mintea aprinsă; atîtea suflete nenorocite, carǐ în loc să-șǐ răscumpere greșalele prin rugăciune și pocăință, îșǐ repun singure zilele !
Cum au tras vagoanele, Susana se urcă, părîndu-i că-i în siguranță.
E trist, cînd pleci cu trenul și lași în urmă rude și prieteni, dar, cînd pleci singur, uitat, părăsit și te duci în neștire, e fioros!
Alții se’nbrățoșează, își luă remas bun; iar ție părăsit, uitat, nu-ți zice nime: „la revedere.”
Susana se’mbrăcase c’o roche cenușie, pe care o avea de pe cînd era la maice.
O pelerină neagră îi ascundea talia; pe față avea un văl des, albastru.
Cum întră în cabină, s’așeză la fereastră, privind pămîntul abia desvălit de zăpadă.
Sub cerul senin se’ntindeau cîmpiile negre verzui; iarba, momită de raze calde, începea să dea colț.
În aerul recoros al demineței toate se trezeau la viață. Văzduhul întreg se lărgise, cerul se depărtase.
Soarele se înnălța atotputernic, dînd binecuvântarea părintească stejarului falnic și firicelului de iarbă; în văzduh plutea dorul nemărgenit de viață! Paserile despicau aerul nelăsînd nicǐ o urmă.
Sufletul Susanei nu putea lua parte la trezirea vieței, înstrăinata era și de natură.
I se părea că un vînt o duce, o mînă, într’un pustiu necunoscut. Clătinatul trenului îi amorțea durerile, cum leagănul ogoae plînsul copilului.
Să gîndească, să nădejduească nu avea ce. Haos și gol era viața și mintea ei.
Atîtea întîmplări nenorocite, pentru creerii tineri și fără experiență, îi zguduiseră prea tare.
Avea răstimpuri de nesimțire și uitare, aproape nu se’ntreabă dacă e vis orǐ realitate. De o dată jalea și frica o prinseră: se temea să nu-ǐ vie iar un leșin. Chinuită, își aduse aminte de povețele surorei Ana: „În cele maǐ marǐ nenorociri roagă-te bunului Isus, el o să te ajute.
La acest gînd, deschise cu grabă geamăntanul, în care își pusese crucifixul și cartea de rugăciuni. Privi lung chipul mîntuitorulul blînd și’n cele mai amare dureri. Gîndi: „Isus a suferit pentru păcatele lumeǐ, cu atît maǐ mult noǐ trebue să ne ducem fie-care crucea greșalelor noastre!
De cînd văzuse furia unchiu-so și soarta nenorocită ce așteaptă pe copilul eǐ, tot maǐ mult înțelegea greșeala unei iubiri cum nu trebue să fie.
Cetirea rugăciunilor îi duse mintea în alte tărîmuri, se uită pe sine, sufletul i se liniști; durerile amorțiră o clipă.
Viitorul, bălaur nesățios, nu-și maǐ căsca mereǔ gura sfășiindu-i inima cu întrebări, la carǐ nu știe să respunză.
Ceti despre Magdalina, pocăită și primită de Isus. Acum două miǐ de ani Mîntuitorul a dat oamenilor pildă de ertare și îndurare; iar oameniǐ singuri, plini de păcate, sînt făr de îndurare pentru greșealele altora. Unchiu-so, nu e neîndurat cu dînsa?
Da, oamenii nicǐ pănă azi n’au ajuns să înțeleagă bunătatea luǐ Isus, care a zis: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se îndrepte și să fie viu”.
De ce Hristea n’ar fi lăsat’o să-și ispășească greșeala, ne silind’o să’mbrace mantia ipocriziei?
Lumea cu morala ei ipocrită, avea s’o izgonească din mijlocul eǐ.
Ea nu aștepta izgonirea, ci singură pleca să se îngroape în ziduri de mănăstire.
Copilul, orfan nevinovat, ce neajuns avea el să facă lumei și luǐ Hristea? Din averea ei nu putea să-l crească?
Toate aceste ispășiri fireștǐ erau o lovitură dată moralei oficiale, și de cît să se vază o greșală făptuită, maǐ bine ipocrizie, înșelare, și-un suflet chinuit.
La aceste gîndurǐ îi respundea îar crucifixul: „Pentru reutatea omenească Mîntuitorul a fost răstignit și reutatea tot încă n’a pierit din lume!”
Străină, cu sufletul rănit, simțea nevoea să-șǐ înnalțe inima către D-zeǔ. Cu ochiǐ minței căuta tot maǐ mult liman în rugăciune, cum în bezna întunerecului luminele ochilor se măresc țintind, cercetătoare.
La fie-care gară se uita cu spaimă, dacă nu-s Iașii: sufletul nesigur și plin de chin ar fi dorit să n'ajungă nicǐ o dată.
Mergea la groaza necunoscutului, într’un oraș străin, unde nu cunoștea pe nime, nicǐ măcar un nume de stradă.
Susana nu știea că’n lume adesea lucrurile se urmează și se dezleagă de la sine; iar omul e drumețul ce-și află calea pe dibuite.
Ziua nu era mare circulație și Susana era prea mulțumită că e singură. Cînd se urca vre un călător, închidea ochii, ca să nu-i vorbească.
Nenorocirile sînt mult maǐ fioroase de departe. Cu cît ne apropiem și le trăim, cu atîta vedem că omul e de oțel și poate multe răbda.
Un necaz trăit e pe jumătate uitat.
Susana tresări, cînd conductorul rosti „Iașii!” Inima i se opri locului. Cît fusese pe drum, i se părea că va merge așa fără sfîrșit.
Cînd văzu că trebue să se coboare acolo unde n’avea pe nime, nu cunoștea un om, simți o slăbiciune, un leșin și remase împietrită.
Tregherii alergau grăbiți, lumea pleca răpede, căutînd cu ochii rude orǐ cunoscuți, carǐ așteptau.
Pe Susana n’o aștepta nimeni!
Îmbrățoșările, bucuriile celor ce se vedeau toate îi eraǔ săgeți dureroase. Nu numaǐ n’avea pe nime; dar nicǐ nu știea încotro s’apuce.
Înserase, luminile felinarelor licăreau slabe, depărtate unele de altele.
Gîndi să ia o trăsură, dar ar fi trebuit a-ǐ da o adresă orǐ să-ǐ spue s’o ducă la un hotel.
Gîndul că poate unchiul s’o caute prin polǐție, o împiedecă. Mai bine va merge la întîmplare, păn o vedea o firmă de moașă. Moașele n’or să se mire de venirea eǐ neașteptată.
Nevoea i-a fost bun dascăl.
CAP.III
În demineața plecăreǐ Susaneǐ, cerul s’areta albastru, plin de veseliǐ, nourași răzleți albicioși pluteau în seninul cerului ca niște vase făr de cîrmaci. Hristea se simțea maǐ liniștit.
Acuma, după ce pusese la cale soarta nepoatei, făcuse toată noaptea planuri de îmbogățire.
Aștepta cu nerăbdare vremea să se trezească fata, ca s’o maǐ înfricoșeze asupra stărel ei, să-ǐ arate cît de neapărat trebuitor e să se mărite cu Ene.
Își luă halatul și eși în balcon, unde daǔ ferestrele de la camera Susaneǐ.
Se opri, ascultă dacă nu s’a trezit.
N’auzi nimic. Se primblă. De la o vreme pierdu răbdarea; ceasurile erau nouă. Trimese servitoarea s’o cheme.
Niculina bătu domol în ușă, chemînd: „Domnișoară, domnișoară!” nicǐ un respuns, ascultă; n’auzi nimic; cercă ușa, era închisă. Se uită pe gaura cheei, ǐ se păru că Susana doarme. Mai bătu iar. Nemic!
— Domnule, domnișoara doarme.
— Scoal’o, cînd îți zic; e tîrziu, am să-ǐ vorbesc. Ce atîta somn!
Servitoarea bătu mai tare.
Hristea, auzind că tot nu-ǐ respunde babei, veni singur.
Avu presimțire că s’a întîmplat ceva.
Strigă și el. Văzînd că tot nu-ǐ respunde, izbi ușa. Ivărul sări. Pipăi în pat. Nu-ǐ venea să crează că Susana nu mai e!
Supărarea nu-l apucă de inimă, durerea nu-l prinse în ghiare nemiloase; nu era nicǐ tată, nicǐ mamă.
Doar necazul că nu-l ascultase i se revărsă pe față. Cu glas răstit zise:
— Cum? N’ai văzut’o eșind?
— N’am văzut’o, domnule.
Dar ce păzești? Pentru ce-mi mănînci pîinea și ai leafă? Să nu vezi ce se petrece în casa mea? Poate să mă prade cine-va ziua’namiaza mare; tu habar n’ai! Ha?
În fața plecărei neașteptate, Hristea remase posomorît. Ce gînd putea să aibă? Încotro a plecat? De necaz rosti cîte-va ocări grecești.
Hristea se pregătise pentru vre o întîmplare de socoteli cu hîrtii doveditoare de plata datoriilor luǐ Nicola și de ținerea copiilor.
— „La mine sînt baniǐ maǐ siguri ca orǐ unde; dacă vor fi oameni, tot lor or să le remîe. De vor fi niște reî, e păcat să-ǐ piarză. Răsipitorilor nu le'ajung milioane, dar mi-te ce le-a remas lor!”
Fuga fetei îi venea de alt-fel și maǐ la îndă-mînă. Cinstea luǐ nu era atinsă.
Atîtea fete de familie, convertite, au fugit.
Lipsa Susaneǐ trecu peste viața luǐ ca un lucru puțin însemnat.
Milă, îndurare, eraǔ cuvinte goale de înțeles pentru Hristea; luǐ în viață, nu-ǐ fusese milă de nime, la nime nu întîlnise dragoste.
Remăsese, de mic, făr de mamă, cu’n tată care ducea viața grea a omului fără avere și fără meșteșug.
Sentimente puternice nu-l zguduiseră nicǐ o dată ca să-ǐ trezească iubire pentru vre-o ființă omenească.
Singurul sentiment ce-l încălzea era dorul ne-mărgenit, pătimaș de îmbogățire..
Ca îndrăgostiții, carǐ gîndesc și visează numaǐ la ființa iubită, așa și el, în fie-care clipă, și’n vis chiar, se gîndea numaǐ și numaǐ la planuri de îmbogățire.
Cînd, la sfîrșit de an, vedea că ǐ s’a sporit a-verea cu cîte-va sute de miǐ, simțea mulțumire și energie nouă de a-și crește și mai mult avutul.
Se adeverea zicătoarea: „omul de ce are, de ce vrea să mai aibă.”
Nicǐ o dată nu se gîndea la împrejurarea că pe cît averea îi crește, pe atîta viața îi scade.
Gîndul îmbogățirei îl stăpînea cu atîta putere că nu mai lăsa loc altora.
Pleacă un cîine de acasă și omului milos mereu îi stă gîndul piron înfipt în inimă. „Ce-o fi cu el, sărmanul?”
Hristea, înse, în cîte-va zile, aproape uitase.
Luǐ Ene îi spuse a doua-zi:
— Știǐ că Susana a fugit, au scos’o călugărițile din minți. De ce mă temeam, n’am scăpat.
Ene îngălbeni, toată fericirea luǐ a ținut cît visul unei clipe. Foarte mișcat zise:
— Să reclamăm.
— Aș! N’avem dovezi. i-am voit binele, nu m’a ascultat, treaba ei.
Păn să ne ia’n seamă justiția, cine știe prin ce țeri o trimet ele?
Ene remase foarte trist, avuse și el o dată bucurie: o noapte întreagă făcuse planuri.
El, urîtul, tot mai avea inimă, dorul de cîștig nu-ǐ înnăbușise orǐ ce sentimente.
Se gîndea că va fi cățelul supus Susaneǐ, i se va închina ca unei zîne, îi va aduna bogății și ei, frumoasa frumoaselor, îi va fi milă de el.
Ființele cele mai urîte, prin devotament și jertfe, nu ajung oare să fie iubite?
Hristea, văzîndu-l pe Ene supărat, zise :
— Bucurie de la femee și de la copiǐ să n’a-ștepți.
Să ne vedem de treburi, En ; astea nu te’nșeală, dacă deschizi ochii.
Am voit și eu o dată să mă’nsor; dar am pățit ca tine, ba mai reǔ; m’a ținut cu vorbe păn a pus mîna pe altul.
Nu sînt vrednic să-ǐ mulțumesc. M’ar fi luat nevoile și copiiǐ înnainte de la opt-spre-zece ani și remăneam calic.
S’a plinit vorba: „Toată piedeca spre mai bine”. Însurătoarea e ademenitoare, ca apa limpede, care te mînă la pieire.
Uitase Hristea că tot el cu două zile înnainte . îi îndemnase la însurătoare ?
Bine nu-ǐ părea nicǐ luǐ; dar din altă pricină. Nu știa ce gîndurǐ are Susana. Încotr’o a putut s-apuce? Fără bani nu va putea sta mult. Se vor găsi destul sfetnicǐ, cărora, spunîndu-le că are unchiu bogat și avere de la părinți, s’o sfătuească să-și caute dreptul.
De va intra la călugărițe, iar o vor sfătui să-ǐ ceară socoteli și să-șǐ ea averea îndată ce va fi majoră.
Toate acestea nu-i eraǔ de loc plăcute...
Și ce minunat regulase el chestia cu Ene!
— „Măritată cu acesta, ar fi fost bine pentru dînsa, iar el ar fi dormit fără grijă. Nenorocita! Se va înstreina pe ea și averea. O prostie aduce după sine alta. Dar unde e prostie trebue și nenorocire, acestea sînt două surori nedespărțite.
Luǐ Ene îi dase de grijă să nu scoată zvon.
„Lumea o să afle și fără să batem noǐ toba cea mare.
Întîea-și dată voise să dea știre la polǐție; dar pe urmă se răsgîndi: la ce să facă el singur scandal? Mai bine să lase lucrurile potolite. S’a dus? Să-ǐ fie de bine.
Să așteptăm, lucrurile adesea se desleagă de la siue mai bine decît dacă le tăem noǐ cu cuțitul. Cine ce treabă are cu casa mea?
IV
Pornise Susana cu valul de călători pănă eși în strada gărei. Cît se afla în mijlocul lor, tot maǐ avea mîngăerea că nu-ǐ singură. De la un loc, toți apucară încotro le era drumul.
Înnaintea el mergea un domn de vrîstă mijlocie cu un geamantan mic. Ca și copiiǐ, cînd îșǐ rătăcesc drumul, se luă după urmele luǐ. Acesta apucă la stingă în sus, dădu în stada Lăpușneanu. Lume multă, vitrine luminate, dar Susana nu pierdea din ochi călăuza ce-și alesese.
Domnul apucă pe strada Păcurari, care-i păru Susaneǐ lungă, nesfîrșită. De la un loc, omul în vrîstă coti pe o ulicioară, Susana coti și dînsa.
Abia făcu vre-o zece pași, cind, la lumina unui felinar, văzu o firmă de moașă: Ana Armașu.
Susana se opri locului, zadarnic ar fi mers mai departe; aceasta sau alta tot atît de necunoscute îi erau.
Nevoea dă îndrăzneală și celei mai slabe făpturi.
Căsuța era tupilată, veche și coborîtă jos. Strada se ridicase și-ǐ îngropase zidul pe un sfert, în pămînt. Părea un bătrîn c'un picior în groapă.
Ferestrele, de moda veche cu geamuri mici și cu gratii. Dădu întîiu într’un cerdac, de acolo în sală, în care era o ușă la stînga și alta la dreapta. Susana, sfioasă, întră în sală și așteptă să iasă cineva. Se auzi lătratul unul cățel.
O voace domoală îl țislui: „Taci, prostule, ce mă tot minți?”
Cîinele lătra într’una.
Susana bătu încet în ușa de la camera unde s’auzea vorbă și prin care străbăteau dungi de lumină.
Ușa se deschise și o femee de vrîstă mijlocie, legată la cap cu o basma albă, în fustă și capoțel roș se ivi. Pe masacrau răvășite cărți de joc.
— Buna seara! zise, c’un tremur în glas, Susana.
— Buna sară, drăguță!
Și cucoana Ana, di’ntr’o singură privire, ghici pricina Susaneǐ.
— Poftim, șezi, îi fi obosită; vezi îmi cădeau oaspeți.
Cățelul începu a se gudura pe lîngă Susana.
Cucoana Ana o privi cu jale, gîndind: „Atît de tînără!”
Vedea că-i sfioasă și-ǐ vine greu să ia singură vorba, de aceea îi zise:
— Firește vre-o nevoe, vre-un năcaz te-aduce la mine. Ce să facem? Păcatele’s pe oameni!
Susana oftă adînc, pe urmă îngînă:
— Vin de departe. N’am nicǐ, mumă nicǐ tată, sînt ca și căzută din cer. Poate Isus m'a îndreptat la d-ta; o să aibi milă de mine; o să mă sfătueștǐ ce să fac.
— N’ai frați, surori?
— Am un unchiu bogat, de la care a trebuit să fug.
Cucoana Ano, femee foarte bună, dar abia își cîștiga traiul, gîndi: „fata n-o fi avînd băni și cum e de șubredă, îi trebue căutare. Privind'o jalnic, zise:
— Vezi, draga mea, o facere ține cheltueală. Poate ar fi maǐ bine să întri la institut: te duc și vorbesc eǔ acolo.
— Nu voiǔ! Să mă vază atîta lume! Am ei ceva bani și juvaeruri. Sînt ale mele de la părinți.
— Bine, dragă; dacă ai, la mine vei fi maǐ liniștită și căutată maǐ cu grijă. Despre secret nu maǐ e nevoe să-ți spun. Ce va atîrna de mine, fac tot. Am peste sală o cameră și, norocul d-tale, așteptam pe una, dar n’a venit.
— Eǔ nu-mi știu vremea, dar...
— Nu e nimic; stai la mine, tot mi-ǐ urît singură. Desbracă-te și fii ca la ma-ta acasă. Am să-ți fiu ca mamă.
Cucoana Ana pregăti un ceaiu și trimese de-i aduse chifle și unt.
Susana nu luase nimic în gură toată ziua: nu maǐ simțea foame, ci o leșie, o sfârșeală; gura îi era amară ca de chinină.
— Bea, dragă, și mănîncă, greșelile făcute nu se pot face să nu fi fost, de ne-am izbi cu capul de păreți. E în zădar.
Eștǐ slăbuță, să-ți faci curaj, să te maǐ îndrepți. Așa-s bărbații; se folosesc de slăbiciunea noastră și pe urmă uită jurăminte, dragoste, tot.
Îî știu, maică, îi știu; doar am fost și eu o dată tînără.
Zic bogdaproste c’ara scăpat de tinerețe, ca multe păcate și nevoi te duc.
Susana oftă adînc, o durea în suflet îi aduce învinuire sărmanului mort.
— Vai! Cucoană An'o, a fost o rătăcire a mea, a amîndurora dar abia acum pricep. Dînsul m-ar fi luat, dar a murit în războiu, era ofițer.
Lacrimi o podidiră.
— Atunci, e altă ce-va. Vina, e numaǐ pe jumătate. Adică, de! e vina tinereței....Of! bat’o focul de inimă, multe năcazuri ne aduce.
De asta zic eǔ: „O fată să nu să încrează nicǐ unui înger, că multe se pot înțîmpla; e de-ajuns-să zboare la cer și dînsa, mititica, remîne de plînge aci lăcrimi de foc!”
Dar, ce-a fost, a fost; acuma să facem cum e-mai bine.
Bea dragă, ceișor, că prinzi putere: orǐ cît ai plînge e’n zădar.
Am să te caut ca o mamă. De cîți ani ești?
— De nouă-spre-zece, zise Susana, plecînd ochii, în pămînt.
— Să nu mai remîe copil făr de mamă! Bun e Dumnezeǔ, scapi; ești tânără, frumoasă, ți-o veni alt noroc.
— Dacă nu mor, întru îndărăpt la maice. Prea am suferit în lume : mi-ǐ greǔ de viață.
— Ei aș! Ce vorbă! Așa ți se pare: năcazurile se uită, după ce scapi de ele; sînt ca niște visuri urîte; te bucuri c’au trecut, cum te bucuri de visuri că nu sînt aevea.
Crezi că eǔ n’am fost tînără? N’am avut ǐnimă și păcate? Hei Hei! Am pățit întocmai ca ma-ta.
Am fugit de-acasă în puterea nopței, prin pădure. Umbla, bietul tată, D-zeǔ să-l erte, cu pușca, să mă’mpuște.
Am venit aici între străini, am învățat moșitul, am fost și măritată și, uit’te, așa’mi duc crucea păn la capăt.
— Eu nu pot. Prea sînt nenorocită; prea l’am iubit! Să nu mă tem de păcat, mi-ași face seamă.
— Ducă-se pe pustii! Nu vorbi așa; ai încă un suflet, de care vei da seamă.
Așa credeam și eu, dar uit’te, am uitat; a-zi leacă, mîine o leacă și tot așa; vezi, inima omului e ca un cărbune, o dată aprins, pe urmă, dacă îi lași în pace, se tot acopere cu spuză, puțin cîte puțin.
Așa a lăsat D-zeǔ: morții să se uite, alt-fel ar nebuni omul.
Susana o privea pe cucoana Ana cu drag. Bunătatea inimei i se zugrăvea pe față. Vorbele-ǐ se lipeau de suflet. Dar orǐ ce ar fi crezut Susana; că va uita pe Sorin, nu. Și nicǐ n’ar fi voit.
Ana Armașu, trecută de patru-zeci de ani, cu ochii marǐ, blînzî, cu gura potrivită, zîmbind prietenește orǐ cui îi da măcar buna ziua. Nicǐ dușmanilor nu le păstra mînie.
„Omul reǔ își mănîncă singur carnea ca racul”, zicea ea cînd vedea pe cine-va cîinos la inimă.
Cum a văzut’o pe Susana, a simțit toată jalea fetei nenorocite și înstrăinate. De aceea nu știea ce i-ar maǐ spune, s’o încurajeze.
— Vezi, drăguță, par’că D-zeǔ a vrut să dai peste mine. Străinul așa e, greǔ are crezare; dar eǔ știu ce’nseamnă străinătatea.
Eram tînără, ca ma-ta și, cînd îmi vorbea cine-va, mi se bătea inima ca la puiul de vrabie, cînd îl prind băeții.
Așa-ǐ, cînd ești străin. De mine să nu-ți fie teamă: se vede că Maica Domnului ți-a îndreptat pașii. Alt-fel, cum ai fi nimerit? De la gară păn’aici pe cîte străzi nu puteai s’ajungi și cîte firme nu puteai să vezi?
Susana istorisi cum s’a ținut de domnul batrîn, de la gară păn’a văzut tabla.
— D-zeǔ ți-a dat în gînd să te țiu. Un domn cu favorite?
— Da, da.
— Șede mai la deal de mine. Ți-o fi foame, draga maicăǐ și eu seara nu fac bucate.
— Nu mi-e foame, cucoană An'o!
— Vezi, fetică, să-mi zici mamă. Tot n-am eu copiǐ. O să fie bine. Numaǐ să aibi răbaare și să uiți. Trecutul o ca un foc; dacă nu-l scormoneși, se stinge.
Susaba zîmbea dureros. Icoana lui Sorin o avea vecinie înnainte și cui strica ea cu asta? Să-l uite? Cît va trăi! nicǐ o dată!
— Cu vremea, unchiul o să te erte, că mînia e ca hreanul: iute la început, dar pe urmă slăbește.
— N’o să cerc de loc să-l înduplec. Unchiule ora foarte aspru. Ține numaǐ la bani, alte simțiri n’are.
— Sîngele apă nu se face; trebue să-i crezi șl luǐ. Pe urmă zici că averea ți-ǐ la el.
— Da, la el.
— Și cît
— Cine știe? Eram mici: n’aveam pe nime...
Cucoana Ana ridică din sprîncene.
— Vai de copilul orfan! Mila de tată și de mamă greǔ o găsește!
Nesfirșite și triste ǐ se păreau Susaneǐ zilele! E grozav traiul, cînd nicǐ o nădejde și nicǐ o bucurie nu-ți încălzește sufletul!...
Cucoana Ana lipsea dese orǐ de acasă, iar Susana remănea cu gîndurǐle ei și c’o servitoare bătrînă.
Începuse Mart cu zilele babei urîte pline de vifor și ninsoare; părea că nu mai fuseseră și nicǐ n’aveau să mai fie zile senine.
Nourǐ groși de zăpadă, vineți închiși, pluteau greoi în văzduh.
Străzile, pline de apă și de noroiu, aduceau jale, deznădejde și desgust de vieață.
Susana plîngea, uitîndu-se la urîtul de-afară.
Safta căuta să vorbească, doar ar mai lua-o cu vorbele, să-ǐ fure gîndurǐle de la durerea ce-o mistuea.
— Sînt urîte zilele babei, duduița măicăi.
— Oare de ce? zise Susana sătulă de plîns.
Vezi, așa-ǐ dat să fie, că nu'n zădar sînt ele zilele Babei. Să-ți spun, maică, povestea Dochiei?
— Spune, zise Susana.
Dochia era o babă afurisită, care mînca și carne de om. Cum făcea bieata noră, tot nu-ǐ maǐ intra în voe. Atîta era de vidmă c-o punea pe biata fată sa spele lîna și să facă din Și-o zvînta pe amanta în bătăi. Dacă a văzut și-a văzut nora că nu maǐ e traiu a plecat să-și găsească fratele, care se duse cu caprele în pădure. L-a găsit biata, mort, căzut di’ntr’un stejar unde-se urcase după măguri.
De mare amar a murit și dînsa, bocindu-1.
Baba de ciudă a trimes pe fiu-so cu oile în munte. Du-te vreme, vino vreme, băiatul acasă nu se mai însuma!
S’a pornit o ninsoare și-un vînt că nu se vedea nicǐ în cer nicǐ în pămînt, iar baba a luat nouă cojoace și-a plecat în munte, să-și caute nora și feciorul.
Și mergea baba la deal ca viatul, era sprintenă și uscată ca toaca, dar tot îi venea eǐ greǔ că prea luase multe cojoace pe dînsa.
Bătrînă hîrca, dar ținșa la viață și se gîndise:
„De, în munte o fi ger, să mă încotoșmez eǔ bine, că de prea multe haine nu-i reǔ.”
La deal greǔ și drumul greǔ, nu maǐ putea; tot lepăda cîte-un cojoc pe fie-care zi.
În ziua a noua își găsi feciorul și oițele înghețate și, de jale și inimă rea, s’a prefăcut în stană de piatră.
Uit'te așa pedepsește D-zeu pe cel reu.
Și-a alungat nora și-a mînat feciorul păn a pierit și ea...
— De cînd lumea, au fost oameni bun; și oameni rei.
— Au fost, duduiță maicăi, dar le vine răsplată. D-zeǔ nu bate cu ciomagul. Crezi că unchiului matale n’o să-ǐ vie, cînd i-o fi lumea maǐ dragă?
— Eǔ nu-i doresc reǔ.
— Par’că D-zeǔ te’ntreabă?
— Du-te vreme, du-te, și o dată îi cade pedeapsa ca din senin, că vezi Dumnezeǔ bunul răsplătește fie cărui după faptele lui.
Cucoana Ana, ca s’o facă pe Susana să maǐ uite supărările, o sfătui să înceapă a lucra scutece, cămășuțe, bonete și cîte maǐ trebuie unui copil.
— Lasă, maică, supărarea, tot oh! și oh ! E’n zadar: trecutul nu se poate schimba, fiindcă nu maǐ e. Uit’te am întîlnit pe boccengiul de la care cumpăr eǔ, Avrum Gură bogată, fÎindcă vorbește mult. Eǔ cumpăr orîce de la el, îmi aduce lucruri eftine și bune.
— Să cos, mamă, dacă nu știu cum să croesc.
— Ăți aret eǔ....
Chiar în ziua aceea Avrum, cu bucceaua atîrnată alături de umăr, cu cotul în mînă, se opri în sălița cucoanei Ana.
— Noroc să dea Dumnezeǔ, că-i maǐ bun de cît toate, zise Avrum, luîndu-și pălăria din cap și remănînd numaǐ cu chitia.
— Eǔ zic, jupîne Avrum, că sănătatea e și maǐ bună, zise cucoana Ana.
— Vezi, dacă e noroc e și sănătate. Bună oară eǔ sănătos am fost și sînt. Ce folos! N’am noroc să fie'n punga măcar cît cheltuește Daniil cu slugile!
— Așa-i, ai dreptate...Omul numaǐ de noroc să se plîngă, vorba-ǐ că-ǐ greǔ de găsit.
— Vezi că norocul n’ai nevoe să-l cauți, te caută el, dacă’l ai.
— Bre Avrame, cu tine o greǔ de scos la capăt.
— Eǔ nu caut să capăt caut să vînz, uit’te duduca o să-mi fac alișveriș bun.
Avrum di'ntr'o ochire ghicise tot, începu a areta niște resturi de pînză, niște dantelă eftină și alte stămbării.
— Alea sînt proaste! zise Susana.
La mine găsiți lucruri eftine și bune. Cucoana Ana știe ce om sînt eǔ. În tinerețe am avut prăvălie în ulița mare și la bărînețe am ajuns boccengiă. Așa-i: norocul te urcă și nenorocul te coboară.
Ce vă uitați? Astea sînt mărfuri bune de la un faliment din București. Mi se pare că duduca e de pe acolo.
— De pe ce cunoști ?
— Eǔ nu cunosc, dar zic și efi
— Ascultă. Susan'o, Avram o să-ți găsescă și muștereǔ pentru juvaeruri.
— Găsesc, cum nu. Eǔ merg în casele cele mai bogate. Cucoanele mă știu că sînt om cinstit. Un milion, de mi s’ar încredința, pe-un ban nu pun mîna.
Drept, știǐ suta de galbeni care mi-ai scos’o.— Da, mata credeai c’am fugit cu ea. Cine nu se naște hoț, nu poate fura.
Susana îi aretă juvaerurile. Avrum le căută de amăruntul.
— Aur vechiǔ; eșite de la modă, numaǐ la juvaergiǔ le puteți vinde. Aici nu se poartă sălbi ca’n Muntenia. Vin eǔ într’o zi și mergem împreună.
Avrum chiar și venea des aretînd Susaneǐ tot felul de mărfuri de haine. O îndemna să-i dea pe datorie că i-o plăti ea cînd o avea.
Pricepuse el că fata e bogată.
Nu nimerise omul, pe Susana mereu o stăpînea gîndul să între la maice.
Cucoana Ana avea dreptate. Cusutul o ușura mult: lucrînd se maǐ lua și vremea îl trecea maǐ răpede. Mîinile coseau, dar gîndurǐle o duceaă departe în trecut. Trăea din nou clipile pierdute, își amintea vorbele și chipul bun și vesel al luǐ Sorin, primblările trăite le petrecu cu gîndul.
Une orǐ îi păreau așa de aevea, că tresărea ca din vis, trezită de un oftat adînc.
În nenorocire fericirile pierdute sînt prilej de jale și plîns.
V
La Iași vremea era aspră și maǐ posomorîtă. Deminețele reci, pline de pîclă; numaǐ tîrziu ceața se ridica lâsînd să se vadă dealurile cu mănăstirile Cetățuca, Galata și Frumoasa.
Susana în fie-care demineață le privea ca pe niște adăposturi în potriva suferințelor.
În mintea ei îșǐ zicea: „Sînt pe lume dureri sufletești de nelecuit; atunci nu-i oare păcat neertat a lăsa pe acești nevolnicǐ cu suflet de izbeliște în mijlocul valurilor lunicǐ?...”
Cu cît se măreau și se încălzeau zilele, cu atîta dealurile s’aretau mai verzi și mai fărmecătoare.
Ceasuri întregi remănea Susana cu ochii pierduți în zare! Creerii i se odihneau într’o negîndire domoală. Din această aromeală o deștepta zborul păserilor ce lunecau line prin văzduh, pierzîndu-se în zare ca și visurile Susaneǐ.
Zilele îi păreau an. Aștepta cu nerăbdare să poată iar întră la maice.
Cucoana Ana, văzînd că nu-i poate scoate din cap ideea mănăstirei, o sfătui să dea copilul la institut.
— Alt chip nu-i. Îi scrim numele și data pe un bilet. Orǐ cînd îl poți lua. La doică n’ai cu ce-1 ținea, dacă nu vrei să scrii unchiului.
Cu cît s’apropia vremea nașterei, cu atîta creștea tot maǐ mult căința Susaneǐ.
Pentr’o clipă de uitare de sine va suferi un nevinovat.
Îl îubea pe Sorin, dar trebuea să fie cu pază în potriva patimei: înțelegea cît de mare-i respunderea femeei și de ce i se cer, eǐ, virtuți atît de înnalte.
Vai! înțelegea multe acum Susana, dar era prea târziu! Prea tîrziu i se desvăliseră tainele vieței!
Unele dăți îșǐ zicea: „Dacă ași avea o copila, nicǐ o dată nu i-ași da creșterea ce mi s’a dat.”
Pentru dînsa viața și primejdiile ce-o așteaptă pe o fată fuseseră întocmai ca pentru acei orbi, care, deschizîndu-li-se vederile, n'au noțiunea depărtarei văzute și, dacă o prăpastie le-ar fi în cale, ar da cu'ncredere într’însa.
În zilele singuratece, cugetări și mustrări amare îi zgudueau mintea.
Cu cît s-apropia timpul de-a fi mumă, cu atîta mintea i se desvălea maǐ mult.
În nopțile de nesomn se întreba: „Ce soartă croesc copilului? Oare n-o să mă blesteme?”
Îi venea să meargă la unchiu-so și'ngenunci să-i ceată ertare. Dar i se areta mutra mică a lui Ene; simțea că atîta jertfă nu poate face.
Vremea, fermecătoarea, care, stînd neclintită minte lumea de veacuri că trece orǐ că vine a trecut și pentru închipuirea Susaneǐ.
Într'o noapte în dureri și suferinți a născut.
Cînd a văzut’o ușurată, fără să fie nevoe de doctor, cucoana Ana și-a făcut cruce, gîndind: „D-zeu ține cu cei slabo.”
Susana nu întreba nimic, se-nfiora numaǐ la gîndul că micuțul poate e fată.
Cucoana Ana îi ghicise gîndul și, ca s'o liniștească, îi spuse.
— E băiat, draga mea. Norocul luǐ! Va ști să-se strecoare maǐ bine prin lume. Cum să-i punem, numele? Eu zic Florin: e copil din flori.
Susana dădu din cap că nu.
Era foarte slabă. O desnădejde și o jale îi încinseseră sufletul.
Un dor de moarte o prindea din ce în ce tot maǐ mult.
Să maǐ trăească, după ce Sorin e mort ?
Nu-și ziseseră de atîtea orǐ că unul făr de alttul ar muri? Oh ! Cînd e atîta fericire să mori, de ce ar fi oare păcat? Seara ceru să vază copilul.
Era, bietul, așa de slab; fie-care suferință a mamei îi luase și luǐ din vlagă. În schimb perișorul îi era lung, bălaiu, un caer de mătase; copilul era un îngeraș cu ochi albaștri, nevinovați.
Susana îl pipăi pe cap.
— Cît e de moale părul, ca de mătase șl galben ca de aur, zise cu jale dureroasă. să-ǐ zicem Aurel.
— Cum vrei, drăguță. În astă seara sa-ǐ scriu hîrtioară și să-1 dăm la leagăn. Copilul trebue să sugă, nu-l putem ținea, cu cernit; cum e slab, ucidem. Îl ucidem.
Pe Susana o năpădiră lacrimile. L-at fi dat la o doică, dar pe juvaeruri abia căpătase cîte-va sute de lei.
Fără de voe asemănă nenorocirea de acum a el și-a copilului, cu starea de fericire și bucurie, dacă s’ar fi măritat cu Sorin.
— Dragă, dacă te ațîți, mă supăr. E ca și cum l’ai da la doică. Am acolo o cunoscută; în fiecare Duminecă voiu merge să-l văz. Poate în curînd, te împaci cu unchiul și o să-l iai. La urma urmei cine ce treabă are cu averea d-tale?
E vai de fata săracă, de n’are cu ce-l crește!
Mînia unchiului n’o să ție cît turnul Goliei. Bogat e, copil n’are; l’o înfia, trebue să te dai bine pe lîngă el.
Cucoana Ana nu putea ști ce durere amară o învăluise pe Susana, care jelea viața netrăită, fericirea moartă pe veci.
Ca un vis fermecător de frumos i se aretase viața și totul pierise ca o nălucă!
Cum însera, moașa învăli bine copilul într’o înfășătoare de pene împreună cu puține albituri și cu hîrtioara, pe care scrisese: „Aurel, nebotezat.”
Susana ceru să-l maǐ vază odată și-l sărută, oftînd adînc. Ceva tainic îi spunea că n’o să-l maǐ vază.
Mustrarea îi strînse inima ca’ntr'un clește, gîndind la soarta copilului, care dormea neștiutor de bine și de reǔ.
În Susana nu se trezise încă sentimentul de mamă, dragostea nespusă de-a-și strînge odorul în brațe, de a-1 feri cu primejdia viețeǐ sale de orice nenorocire.
Dar, tot simți un gol: i se rupea ceva din inimă. I se părea că-1 îngroapă de viu în valurile ucigătoare ale viețeǐ.
Cu toate asigurările moașei, simți jale adîncă, cum simțise, cînd îi îngropaseră pe taică-so.
Un glas îi șoptea: „E cea din urmă sărutare”.
După plecarea moașei, pe Susana o apucară mustrări amare, ar fi voit s’alerge s’o întourne.
Se simțea prinsă de friguri. Într’un acces chemă servitoarea so ajute să se îmbrace.
Pentru D-zeu, duduița mamei, nu se poate să te las. Mă ucide cucoana.
— Nu pot. Să-mi aducă îndărăpt copilul.
— Mata n-ai țîță, și el mititelul vrea să sugă. Moare de foame. Nu-1 vedeai cum căuta cu gurița după supt?
— Ce mă fac? Nebunesc! Adu-mi hîrtie și condeiu..
Safta îi aduse hîrtie și Susana scrise:
„Unchiule, cînd nu voiǔ mai fi, adu-ți aminte că e pe lume un orfan, care ți-e nepot. Aibi milă de el. Îl vei găsi la institutul Gregorian din Iași cu numele de „Aurel”, 15 Aprilie 1878 Susana.”
Închise plicul, scrise adresa și o dădu babei.
— Du-o răpede la cutie.
— Să te -las singură ?
— Du-o zic! Du-o, că, de nu, mă’mbrac și o duc eǔ.
— Las’ că merg.
— Îndată! Dar îndată! Voiu să plece astă seară.
Servitoarea eși. La colț cu strada Păcurari era o cutie, aruncă scrisoarea în ea, grăbită, și se întoarse, temîndu-se ca, în lipsa ei, să n’o apuce cine știe ce furie pe lăuză. Se maǐ înnecase una așa.
Susana se mai liniștise. I se părea că Aurel nu mai e atît de străin.
— „O dată și-o dată își va aduce el aminte ca e pe lume un copil orfan. Averea mea va trebui să ǐ-o dea.”
Susaneǐ i se părea că moare: avu un leșin.
Cînd se’ntoarse moașa nicǐ una nicǐ alta nu cutezau să vorbească, întocmai ca după mort.
Numaǐ cățelușul lătra cu'n ton deosebiț, căuta pe copilaș pri’ntre haine, par’că întreba: ”L’ați dus?”
Cucoana Ana, ca să-și recorească mîna, îeși afară. Pe urmă o mai certă pe Safta că n’a pregătit ceaiul. Simțea nevoe să se destoae pe cineva, o vedea pe Susana că nu doarme, dar stă anume cu ochii închiși, doar n’ar vorbi.
VI.
Susana se’ntrămă foarte anevoe.
— Mamă, o să mor. În toate nopțile aud cucuveaua.
— Dacă nu dormi, ce vrei s’auzi, cucul? El nu cîntă noaptea. Maǐ ai, drăguța mea, de dus jugul pe lume, nu mor oameniǐ ca muștele.
Ambulanțele rusești aduseseră epidemie de tifus în lași. Boala zbucnea ici colo, cînd nicǐ te așteptai.
Cucoana Ana aflase de epidemie, care, deși era destul de ușoară, ar putea fi primejdioasă pentru o ființă slăbită ca Susana.
Cunoștea cîte-va cazuri de lăuze, carǐ căpătaseră tifus în urma facerei. Își da toate silințele s’o vază întrămată. O silea să iasă în grădiniță la aer, să nu stea cufundată în jale. Susana spunea mereu că vrea să meargă la maice.
— O să mergi îndată ce ți-ǐ face molitfa de patru-zeci de zile. N’o să ți se urească așa de tînără la maice?
— Cînd te rogi luǐ D-zeǔ, nu ți se poate urî. Nu ești în lume; n’ai dorinți nicǐ speranțe. Zilele trec neschimbate și așa de răpede! Rugăciunea e singura bucurie și singura mîngăere.
Susana stătea în grădiniță, îsi pierdea vederile pe colinele verzi; simțea dorul ce mistue pe cei nenorociți, dorul de-a se tot duce să caute liniștea pierdută.
Era ca păserile călătoare, aruncate de furtună spre țermi străini, reci și necunoscuți: tînjesc și mor cu dor de soare cald!
Într’o demineață Susana se trezi cu durere de cap.
Mamă, grozav mă doare capul.
Cucoanei Anei îi sări inima din piept.
— Să eși la aer.
Susana voi să se ridice; ameți.
— Ai friguri. Așa-i primăvara. Ia chinină și-o să treacă.
— Astă noapte avui fiori.
— Așa li-i tabetul lor.
Din zi în zi înse căldurile creșteau; noaptea aiura.
Cucoana Ana, foarte îngrijită, chemă doctorul de despărțire.
Acesta spuse că-i un tifus ușor, dar că trebue dietă aspră.
Cucoana Ana zise :
— Tifus după facere nu-ǐ tocmai lucru lesne. Doctorul adause.
— Dacă n’are mijloace, s’o ducem la spital.
Cucoana Ana gîndi: va fi greǔ c’o bolnavă de tifus. Va trebui să nu maǐ iau nicǐ o clientă; dar, cînd îi veni în minte jalea Susanei de-a se vedea dusa la spital, zise răpede:
— Nu, d-le doctor, ce-o vrea D-zeǔ. N’o duc. Mi-i nepoată de soră și prea mi-ar fi jale. Poate în trei septămîni dă Maica Domnului și se priboi ește.
— Bine. Acasă o vei îngriji-o maǐ cu milă. Eǔ trec, în fie-care zi. S’arată tifus ușor. Dacă n ar fi așa slabă...
— E după facere, biata.,
— Văd. Tocmai de astă sînt și eǔ cam îngrijit. Dar curaj, să ne facem datoria.
Cucoana Ana o căuta ca o mamă. Se mira ea singură ce dragoste a căpătat pentru o ființă venită din lume, care n’a voit să-ǐ spue măcar numele unchiului...
Susana era suflet bun, dar foarte mîndră și foarte închisă. I se părea că, nespunîndu-și numele, mai lesne duce rușinea nenorocirilor eǐ. Ori ce am de puțin vinovați de soarta noastră nenoroictă, o rușine grea ne apasă, simțim umilința milei celor mai norocoși și ea ne doare mai crunt de cît nenorocul însuși.
Doctorul și medicamentele erau fără plată, o țineau înse laptele și alte cheltueli.
Cucoana Ana nu făcea economie, cînd era vorba de sănătatea Susaneǐ.
Susana nu era numaǐ slăbită de putere; dar toată vlaga de viață îi secase de supărări. Nenorocirile o istoviseră atît că era mai mult umbră de om. În asemenea hal și mușcătura unei furnicǐ e destulă.
Nopțile aiura, vorbea de Sorin, de Hristea, de Ene. Cîte o dată fața i se lumina de fericire, se vedea mireasa luǐ Sorin.
Într’un acces sări din pat, țipînd:
— O să-l dau în judecată să-mi dea averea. Copilul mieu nu va remănea pe drumuri. Dați-mi copilul!
Cucoana Ana o luă în brațe, ca pe-o copilă, și, cu dragoste de mamă, o culcă ’n pat.
Susana era ușoară ca o fetiță de zece ani: Suferințele o slăbiseră. Fața, albă ca varul, ochii prăbușiți în văgăunc, buzele subțiete, arse. Era martira patimei și a greșalei negîndite.
Orǐ cine, văzînd stinsă atîta frumuseță, fără de voe trebuea să-șǐ zică:
— „Vai cum se răzbună greșalele pe noǐ înșine!”
De multe orǐ morala întocmită do veacuri o călcăm, o nesocotim și pare că rabdă, rabdă mereǔ, dar și cînd se răzvrătește e vai de cel asupra cărui cade urgia eǐ!
În oarba-ǐ răzbunare ades n’alege pe cei mai vinovați, ci s'aruncă la întâmplare și lovește crunt, cum făcuse cu biată Susana.
Dînsa răsplătea greșalele a miǐ de ființi, carǐ iau iubirea ca o glumă ușoară și nu caută să o supue tuturor legilor sociale, menite să apere de furtunile viețeǐ rodul patimei!
Adesea ne sînt grele lanțurile alcătuirei sociale, dar ele au menirea de-a ne apăra de prăpăstiile viețeǐ, întocmai cum legăturile apăru de a cădea pe cel ce se urcă în munți la îunălțiml amețitoare.
Cucoana Ana nu numaǐ o căuta cu milă, dar îșǐ lăsa interesele. De cînd era Susana bolnavă, o chemaseră la vre-o două faceri și nu voi să meargă:
— Ce-o vrea Dumnezeǔ, nu pot s’o las mititica, sîngele mieÎi să fie că maǐ milă n’ar avea cum să-mi fie.
Într’o demineață, venind doctorul, o găsi într’un somn letargic, o ascultă și dădu desnădejduit din cap.
În antret spuse moașei:
— Moare de slăbiciune. Dacă ar fi avut puteri, în trei septămîni era vindecată. Nu-ǐ nicǐ o complicație, dar se stinge ca o candelă făr de untdelemn.
— Nu-i nimic de făcut, doctore ? zise moașa cu lacrimi în ochi.
— Nimic, cel mult de-ajunge seara. Chiamă preut și te îngrijește.
Cucoana Ana se făcuse galbenă și se răzimase cu mîna de ușorii ușei. Pe nesimțite căpătase pentru Susana dragoste ca pentru copila ei.
O podidiră lacrimile și trecu în altă odae să se recorească.
Sînt în lume simpatii, carǐ vin ca din senin. Nu degeaba se zice, că mila e începutul dragostei.
Cucoana Ana simțise o milă nesfîrșită, cînd o văzuse pe Susana atît de tînără și de străină; își amintise de durerea tinerelelor sale și mila i se înfipse adînc în inimă.
Altfel nicǐ n’ar fi primit’o. Nu era doar din acele moașe, carǐ umblă să cîștige bani cu secrete.
Într’o criză de trezire neașteptată, Susana deschise ochii marǐ, apucă pe cucoana Ana de mînă și șoptindu-i; „Fie-ți milă de Aurel, ține-ǐ loc de mamă!” Mai îngînă ceva de unchiu, de bani și glasul i se stinse.
Candela de la icoane arunca o luminiță albastră. În casă era liniște, Safta sta în ușă, ștergîndu-și mereu lacrimile. Susana, cu fața în sus, albă ca varul, sufla rar, rar de tot.
Viața părăsea anevoe atîta tinereță și frumusețe: inima zvîcnea din cînd în cînd. Cucoana Ana în picioare lîngă pat, îi pusese Susanei lumînarea de ceară în mîna rece, ținîndui-o cu a sa.
Ochii bolnavei priveau țintă în sus, par’că vedeau ceva nespus de frumos și nu și-1 mai putea lua.
Se stingea încet ca o candelă care, din cînd în cînd, căpătînd cîte un strop de untdelemn, mai pîlpăe.
Liniștită s’a stins ca și luminița albăstrie de la candelă. Pe cît i-a fost viața de zbuciumată, pe atîta de lină i-a fost moartea.
Cucoana Ana, cu ochii scăldați în lăcrimi, șoptea mereu: „Drăguța mamei, mititica mamei!”
Pe veci gura ei frumoasă n’avea să maǐ rostească nicǐ cuvinte de dragoste, nicǐ rugăciuni cătră bunul Isus.
Stinsă pe veci era fața fermecătoare și aducătoare de ispită.
Susana nu maǐ era o frumuseță vie, ci un înger adormit pe veci, șoptind ca un capodopera al lui Michel Angelo: „Silenzio!non mi destar!”: „Tăcere! nu mă trezi!”
Și în fața acestei uimitoare frumuseți, cel mai evlavios ar fi strigat plin de mînie:
— „Doamne, doamne, la ce zidiși atîta frumuseță, dacă menită era s’o dai pămîntului?”
Într’o zi veselă, plină de soare dătător de viață, cucoana Ana o duse pe Susana la salașul de veci.
Cîte-va din vecine, cîțî-va cunoscuți de-ai moașei, se crezură datori a petrece moarta, împlinind o datorie către sărmana străină.
Cînd preotul ceti prohodul, chemînd frați, surori și rude să-l dea cea de pe urmă sărutare, cîte-va femei izbucniră în hohote de plîns, știind'o lăsată la jalea străină!
Cucoana Ana s’apropie cu ochii în lăcrimi și o sărută pe frunte, îngînînd: „Sărmană fată, scurtă ți-a fost și fericirea și nenorocirea!”
Vederea groapei astupată cu bulgări de pămînt, înconjurată de alte morminte sărace, cu cruci de lemn, sădea și mai tare în suflet groaza morței.
Cimitirul era pustiu. Earba îngălbenită de iarnă nu dase colț. Pomii negri, lipsiți de frunze, cerneați inima cu pustia și durere.
Cucoana Ana, părăsind cimitirul, plînse neogoiată: se bocea'n glas. I se părea c’a lăsat’o pe Susana ei într’o pustie, pradă crivățului și ploei.
Nu se putea deprinde cu ideea că mortul e al pămîntului rece, care înghite fără de milă tineri și bătrîni.
Fatalitatea asta neîndurată îi sfășiă inima.
Acasă i-a făcut pomană după obiceiu.
Cunoscutele căutaa s’o mîngîe cu vorbe măgulitoare, carǐ toate sunați a gol și dogit.
Grozav o chinuiea pe cucoana Ana înstrăinarea Susaneǐ.
— Să moară, biata, făr de-o rudă lîngă dînsa, la mormînt petrecută numaǐ de străini! Dacă sufletul el va fi văzut, cum se zice că vede, mult trebue să fi fost măhnit. Cîte nu fac păcate mult maǐ marǐ de cît ale el și nu le răsplătesc așa de crud!
Sărmana mea Susană, a venit adusă de vînt ca o păserică bolnavă. Am îngrijit’o, am iubit’o, dar în zadar!
— A avut, sărmana, noroc c’a dat peste un suflet al luǐ D-zeǔ ca ma-ta. Alta, o da la spital, zicea o vecină.
— Ce folos, dacă nu i-am putut da zile!
— Zile, numaǐ D-zeǔ poate da. Destul al îngrijit’o și îngropat'o creștinește, nu’ntr’o cămeșă, ca la spital.
— Încă să mă crezi aceia au noroc; dar zice că pe cei de tot străini, veniți din lume, îi fierb, le scot oasele și le trimite la Nemția, zise una di’ntro femei.
— Ei, asta-ǐ!
— Nu crezi? Mi-a spus o mătușă, care era poslușnică.
— Chiar a avut, biata, noroc ; i-ai făcut înmormîntare frumoasă; are să-ți fie pomană. De unde dai, D-zeǔ o să-ți dea îndoit, zise una mai gureșă, care aflase de la servitoare că străina ar fi fost plină de bani și de juvaericale.
După ce s’au săturat bine cu toatele de mîncare și băutură, au plecat.
Soarele apunea încununat de raze aurii, mulțumit că și-a împlinit slujba dătătoare de viață. În casă pătrundea o lumină slabă, plină de jale. O rază stinghere se răsfiră de-a lungul patului pe care murise Susana. Ochii cucoanei Anei se opriseră pe dunga luminoasă; în urechi par’că suna : „Fie-ți milă de Aurel, ține-ǐ loc de mumă!” Părea un ison de jale, venit pe-o rază din ceea lume.
Cucoana Ana, de cum a dat copilul la leagăn, nu maǐ avuse chip să afle ce-va, din pricina boalei Susaneǐ.
Cu ochii țintă asupra dungei luminoase, care se stingea slăbind, cu cît Soarele asfințea, gîndea la copil.
„Oare va fi avînd parte de-o doică bună? Cum era slab, i-ar fi priit mai bine la una de la țeară.
Dînsa uitase regulele institutului, nu mai dase pe-acolo, de cînd învățase moșitul.
„Pe-atunci copiiǐ eraǔ bine îngrijiți; cum or fi acuma?” îi zicea gîndul.
Așteptă cu nerăbdare ziua de mîine să meargă la institut.
VII
Cucoana Ana, deși obosită, dormise reǔ. Visuri grozave o chinuiseră. Se trezi desdemineață: gîndul copilului nu o lăsase să doarmă, par că ar fi putut merge înnainte de vreme.
Un vînt lin adia, mișcînd ritmic crengile înmugurite; dealurile verzui, străji neobosite, se vedeau în depăitaie, mîndre și de multe povestitoare.
Galata maǐ smerită, Frumoasa și Cetățuea semețe, chiar în urgia soartei. Și cît zarea ochiului, se pierdeau dealurile, dornice de-a povesti fala lașilor, ca niște bătrîni vorbăreți, uitați de moarte.
În alte vremi toate astea ar fi putut fura privirile cucoanei Anei, acuma nicǐ nu le luă în seamă.
Mergea grăbită, privind tot înnainte și nevăzînd nimic, cufundată în fel de fel de gîndurǐ.
La opt a fost la institut.
Orfelinatul e o casă mare, boerească: palat cu două caturi. Curtea și grădina, înconjurată cu ziduri groase de piatră, în care-ǐ închegată munca robilor.
În această clădire se vestejesc odrasle omenești, muguri meniți, poate, să se veștezească înnainte de-a îmboboci, visuri ale unor iubiri nenorocite sau criminale.
Cucoana Ana privi ca ne altă dată clădirea, par’că n’o maǐ văzuse. Inima i se bătea maǐ tare la gîndul că putea să fi murit copilul.
Era moașa o fire sentimentală; suferea de nenorocirile altora ca de ale sale.
Urcă scările într’un suflet. Fiind prea devreme, trebui s’aștepte pe directoare.
Chinuită de nerăbdare, rugă pe eleva dejurne s’o lase să vază copiiǐ, credea că-l va afla pe cel căutat.
— L’ai cunoaște?
— Di’ntr’o sută. Zise cucoana Ana hotărîtă.
Două doice alăptau vre-o nouă copii. Maǐ fusese una și fugise...
— Se satură eǐ, drăguții, patru la o doică i zise cucoana Aria, privind fețele palide și trase ale copiilor. Unde s-au deprins a răbda, le maǐ dăm lapte, ceaiți, cu biberonul. De-or avea zile, or trăi; de nu, mare pagubă n-or avea. Niște orfani nenorociți mai puțin.
Doica vorbea cu nepăsare. Nu doar c’ar fi fost femee rea, dar se deprinsese a vedea pe acești micuți stingîndu-se, zi cu zi, de foame, cum se sting candelele fără untdelemn.
Cucoana Ana remase cu privirile ațintite la copiiǐ înșirați în leagăne, albi ca și pînzeturile în carǐ erau învăliți. Slabi, lungueți la față, cu ochișorii stinși, cu buzele subțiete de anemie, mișcîndu-le nervos, căutînd sînul mamei, la care are dreptul orǐ ce vietate.
Alții, cu resuflarea pripită, silindu-se doar și-ar trăi maǐ răpede chinuitul trai, ispășind păcatul părinților, și să scape de zbuciumul foamei.
La o parte văzu o lădiță cu vre-o patru culcușuri pentru copiǐ.
— Dar asta ce-o mai fi? Pe vremea cînd eram eǔ, nu se pomenea.
— E clocitoarea. Cînd vin copiiǐ prea slabi, îi punem ; e încălzită cu apă caldă.
— Sărmanii! N’au noroc să-ǐ încălzească sînul mamei.
Mor cu zile.
— Uit’te copilașul ăsta e mai rumeor.
— Cînd l’au adus, era ca un bujor; slăbește văzînd cu ochiǐ. Nu le priește aerul. Și maǐ curățenie ce ținem!
— Îi scăldați ca de obiceiu?
— Cum de nu ! Dar geaba: mila străinului nu se prinde.
— Sărmanii! Maǐ bine că mor, de cît s’ar trezi singuri pe lume, loviți, izbiți ca frunza, toamna, bătută de vînt, zise eleva.
— De! Nouă ni-ǐ milă. Cît avem, le dăm să sugă; dar, vezi, unii, de slabi ce-s, nicǐ a suge nu pot, -zise o doică, luînd un copil în brațe.
Micuțul, dînd capul de-o parte și de alta apucă sînul de două trei orǐ și nu mai avu putere; ochii stinși îi erai ca painjeniți, de vîntul morței; fața părea de ceară.
Cucoana Ana îi frecă puțin la fălci.
— Poate e strins?
— Aș! De slab ce-ǐ. Uit’te ăsta-ǐ viu, dar miroase a mort, zise eleva.
Doica stoarse cîți-va stropi de țîță în gura micuțului, care n-avu putere să-l înghită.
— Catinc’o! țipă cealaltă doică, adu luminarea Vasilcă moare!
Cucoana Ana ca o lunatecă, alergă într’acolo.
Copilul sta cu privirea înfiptă'n pod. Privea vre-o vedenie? Un sughiț rar, un leu de horcotit. Îi ridica slab pieptul, viața zbuciumată se lupta să părăsească trupșorul.
Cîte-va icnituri slabe și s’a dus, nepăsător, lăsînd altora suferințele și mustrările.
Numaǐ ochii păreau încă vii, privind mereu plafondul.
Ce vor fi văzut oare, drăguții ? O mamă iubitoare, dezmierdîndu-l, încălzindu-l la sîn? Orǐ un tată privindu-l plin de nădejde? Poate, în ceasul de pe urmă, avuse și zărise, ca niște vedenii sfinte, simțirile, visurile trăire a miilor de generații, vedenii menite să’nlocuească o viață!!
L’ai fi desfășat să moară mai ușor. Pe mînuțile străvezii se vedeau vinele și oșciloarele, puteai să le numeri.
Picioarele lungi, subțiri, ca niște fuse: pielea, și oasele. Ochii încunjurați cu cearcăne negre îl aretau bătrîn. În fața acestui nenorocit, pe cucoana Ana o prinse tremuratul.
Poate în așa hal a fost și Aurel! Poate e și îngropat!...
Moartea copilului amuți glasurile. Jalea îi ținea ison trist.
Sărman nenorocit, dormi în brațele morței, dacă n’ai avut parte să te legene brațe moi de mamă, să te înfierbinte sînul el cald. Dormi pe veci!
Nașterea ta a fost un blestem pe lume, viața, jalnică durere. Moartea singură a avut îndurare, scăpîndu-te din chinurile foamei, la carǐ te-au menit părinții vitrigi!
În sală se făcu tăcere, par’că tututor le era frică să nu trezească pe micuțul din somnul ae veci, la chinuitul trai ce-1 aștepta. Cucoana Ana remase dusă pe gîndurǐ. Se învinuea singură cum de-a lăsat’o inima să dea pe Aurel aci.
Biată Susana, dacă ar ști, mult ar blestema-o.
— Nu, nu, cînd eram elevă, nu mureau așa copiiǐ, își tot zicea ca o dezvinuire.
Gîndul cerca să-ǐ aline mustrarea cugetului. Remăsese cu ochii țintă la mititelul adormit pe veci, cu gurița deschisă, neplîns de mamă, neștiut de tată. De multă durere, cu glas tare, nestăpânit, zise:
„Ce vremi, ce oameni!”, „Sînt lipsiți și de mila ce-o are dobitocul pentru puiul luǐ!”
Mai aruncă o privire de jale și plecă în cancelarie.
În sfîrșit veni directoara și căută în condica ținută într’un sertar încuiat.
— Numărul 50, copilul cu numele Aurel era la doica Maria Leucă, la Tomeștǐ.
Cucoana Ana simți că ǐ se ridică o piatră de pe inimă.
— Doamnă, voiǔ să-l înfiez, zise c'o bucurie vădită.
— Fă toate formaǐitățile și noǐ ți-l dăm cu bucurie. Se face loc pentru alt nenorocit.
Cucoana Ana eși grăbită.
De ar fi putut, ar fi sărit treptele cîte două de-o dată.
Un ceas de chin și de nesiguranță îi păruse an, acum pleca ogoiată la suflet.
Aurel trăește, dorința Susaneǐ va fi împlinită. Va face din copilul ei om de ispravă. Nicǐ nu maǐ dădu pe-a casă. Luă de lîngă piața Sfîntului Spiridon o trăsură cu’n cal și plecă întins la Tomeștǐ.
Tot drumul se’ntreba și se minuna singură cum vin unele ființi și ți se lipesc așa de suflet?......
O zi frumoasă de primăvară. Dealurile începeau a da în verde închis. Boarea curată, de verdeață și țerînă, da putere.
A întrebat din om în om, pînă a dat de Maria Leucă. Copilul era scos cu albiuța la soare pe prispă, coperit puțin pe ochi. Se’ndreptase: rumân la față, cu ochii albaștri și părul bălau!, lung de-ǐ eșea de sub bonețică. Îi găsi curat și bine ținut.
Se hotărî să-l lase tot la femee, păn la încercare. Îi spuse că de-acuma înnainte să vie în fiecare lună la dînsa după plată.
Nu se mai sătura cucoana Ana de privit copilul. Se trezeaiu în ea adevărate sentimente de mamă.
Chiar a doua zi începu formele înfierei.
VIII
De obiceiu, la fie-care zi’ntîu nu mai aștepta să vie femeea, mergea dînsa să-ǐ ducă plata și alte lucruri pentru copil.
Se nimerise o doică bună. În cîte-va luni Aurel nu mai era de cunoscut. Plin și rumăn la față, cu mînuțele curmate. Începuse a rîde. În obraz i se făceau două gropiți. Avea ochii senini și buni. Deși o vedea rar pe cucoana Ana, nu se spăria de ea, rîdea cu hohot, cînd îl gîdila la colțurile guriței.
— Să nu mă ție, doic'o, nevoile’n oraș, m-ași muta aici, atîta mi-ǐ de drag!
— Să nu-l deochi, cucoană moașă. După ce pleci, mereu plînge. Păn ce nu-ǐ sting cărbuni, nu-ǐ chip.
— Plînge după mine!
— Ce crezi? Începe-a cunoaște. Vezi? La ma-ta se trage; de alte femei fuge.
Copilul simte maǐ bine ca unul bătrîn, cine ține la el și cine nu.
— Om reu trebue să fie cel ce nu iubește copiii. E cîinos la inimă.
— Așa-i, cucoană dragă. Văd altele că blăstamă și bat copiii; eu mai bine mi-ași da-n ochi .
În fie-care lună cucoana Ana venea să vază copilul. Îi mergea bine; obrăjorii plini și rumeni, mînuțele curmate, par’că eraǔ tăiete cu ața; rîdea vesel, făcînd două gropiți în obraji, găngurea și da două întinzînd amîndouă mîinele.
Cucoana Ana nu se maǐ îndura se plece acasă, cînd venea.
Aștepta cu nerăbdare vremea să-l înțerce și să-l ia. Sentimenetul de mamă i se trezise cu putere în suflet.
Cum s’a împlinit anul, l’a și luat acasă.
Tot timpul cît îl avea slobod îi cosea rochiți, cămeșuici și cîte alte nemicuri, de carǐ i se părea cucoanei Anei că Aurel are nevoe.
Cînd pleca de-acasă vorba ei cătră Safta era:
— Auzi Saft’o, ochii și băiatul! Nu cum-va să cadă orǐ să i se intîmple ceva. Nu-mi trebue să faci nimic, de el să te ții.
Safta asculta; îi era și eǐ drag.
De bucurie, cucoana moașă a poftit cîți-va cunoscuți și i-a serbat ziua nașterei.
De cît-va timp îi mergea maǐ bine; începuse a avea cliente maǐ cu dare de mînă. Zicea că-i norocul copilului.
— Trebue să fie el cu noroc de-a dat peste așa suflet bun. Azi oameniǐ fug de copiiǐ lor și d-ta ai strîns pe-al alteia, -zise o prietenă.
— De cînd îl am par’că mă simt alt-fel de om. Înnainte mă’ntrebam: la ce mă scol, la ce mănînc și de ce maǐ fac umbră pămîntulul?
— Copiiǐ sînt bucurie la tinerețe și mîngăere la bătrînețe, zise preutul Neculaiu, care era de casă.
— Bietul tata zicea: „Să nu pleci la drum cu omul cărui nu-i plac copiiǐ, că nu-i om bun” zise cucoana Ana.
— Dacă n’ar fi așa drăgălași, cum l-ara putea crește, cîte necazuri ne dau? zise o vecină.
— Acuși, acuși o vedem pe cucoana Ana soacră mare, zise preutul Niculai, rîzînd.
— Ce-s anii! Trec, nicǐ nu știǐ. O să ai cu el grijă și necazuri. Se cresc greu copiiǐ. Întreabă-mă pe mine, care am șese,-zise altă cunoscută, cucoana Sița.
— O floare, dacă u'o îngrijești, se ofilește și n-ai parte de ea, darmi-te, un copil, zice cucoana Ana.
— Cine are copii, are păcate și griji, zise cucoana Lucsița, femee cam rea la inimă, fiindu-ǐ năcaz, ca vedea chiar pe alții, făcînd bine.
Zise către o vecină că moașa a nebunit de bine: „Sufletari îi trebuea?!”
— Mie îmi sînt dragi și grijile, cînd sînt pentru Aurel ai mieu, zise cucoana Ana, sărutînd copilul care alergase la dînsa îngînînd: „Mamă!”
Copilul era îmbrăcat c’o rochiță albastră. Cu pletele bălăi și crețe, lăsate pe spete, părea un înger.
— Și cum aleargă, par’că-ǐ un titirez, maǐ zise cucoana Sița.
Ochiǐ cucoanei Ana străluceau de bucurie, auzind laudele făcute luǐ Aurel.
Să fi fost trup din trupul său nu s’ar fi bucurat mai mult. Sentimentul de mumă ațipit atîta vreme, i se trezise de-albinele aproape de bătrînețe.
— Trecea an după an, copilul creștea ca din apă, sănătos și frumos.
Ajunse la cinci ani și cine’l vedea îi dădea șase.
Într’o zi umedă și noroasă, cucoana moașa avuse o facere; toată ziua nu dăduse pe-acasă. Ca de obiceiu, pe Aurel îi lăsase pe seama servitoarei...
— Ascultă, Saft’o. Ochii și copilul! De-o fi tot așa umezeală, să nu-l lași pe-afară.
Ca să iasă din cameră, Aurel trebuea să treacă prin bucătărie. Întîiu cercă să se ia bine pe lîngă Safta...
— Mă lași să mă joc pe-afară, Safto?
— Nu se poate, puișorule, că ne bate cucoana.
— Cine are să-ǐ spue?
— Te poți reci.
— Ai să vezi că nu.
— Nu pot. Vine și dacă te prinde pe-afară, ce mă fac eǔ?
Aurel nu maǐ stărui; văzuse că-i de prisos. Începu a se juca prin casă cu Gavril, un motan mare, negru. Văzînd că Safta e cufundată în trebile ei și ușa închisă, încet, pe furiș, deschise fereastra, eși în cerdac și de-acolo în curte, unde se jucă vre-un ceas cu cîinele, la care ținea mult.
Abia atunci prinse și Safta veste de isprava luǐ Aurel. Îl aduse, cam făr de voia luǐ, în casă, închise fereastra și făcu foc în sobă, gîndind: „Poate o da D-zeǔ și nu i-o maǐ fi nimic.”
Seara se lăsase o pîclă umedă, mestecată cu’n fum înnecăcios; cucoana Ana veni acasă numaǐ de grija băiatului. S’auzea de boale și grozav se temea.
Cum intră în casă, o păli boarea caldă. Safta, de frică, făcuse căldură de nesuferit.
Dar maǐ tare se miră că Aurel nu-i sare, ca de obiceiu, înnainte s'o sărute și să caute bomboane prin buzunare.
— Dar ce-i căldura asta, Saft’o? Unde-i copilul?
— Uit’te, doarme.
Cucoanei Aneî îi sări inema din loc. Se duse la patul copilului, îi puse mîna la frunte. Căpșorul îi ardea ca focul.
— Ce-ai făcut, Saft’o, cu copilul? Mi l’ai dat gata! L’ai lăsat pe-afară!
Nu bine isprăvi cucoana Ana de grăit și copilul începu a tuși aspru și răgușit, aproape să se’nnece.
Cucoana Ana îi ridică în brațe.
— Aurel, puiule, ce te doare? Unde-i buba?
— Gîtul, mamae!
— Ce-ai făcut? Ai fost pe-afară?
— M'am jucat cu Urseiu. Las’mi trece. Dă-mi ceaiu!
Știa că orǐ de cîte orǐ tușea, cucoana Ana îi da ceaiu de teiu.
Moașa pricepu că-ǐ ce-va reǔ, nu o simplă receală. Ar fi chemat doctorul, dar era prea tîrziu. Îi unse la gît cu terebentin și se hotărî s’aștepte păn a doua zi. Îl puse să facăa gargară apoi cu piatră acră. Mereu îl ridica în sus, cînd se înnăbușea.
Aproape de ziuă copilul, obosit, adormise și era cît pe ce sa moară înnecat de tuse.
A doua zi veni doctorul și văzu că era anghină foarte rea.
O septămînă încheiată, cucoana Ana n’a închis ochii. Nicǐ nu se putea găsi mamă pe lume, care să-și caute copilul cu maǐ mare dragoste.
Cînd doctorul îl văzu scăpat din primejdie, zise:
— Să nu crezi că ți l’am scăpat eu orǐ doctoriile; Domniața l’ai mîntuit prin căutarea fără de seamăn, prin acele nimicuri ce nu se pot prescrie, pe carǐ numaǐ o mamă le poate ghici și împlini.
În practica mea n’am văzut încă mamă așa devotată ca ma-ta.
Cucoana Ana, stringînd mîna doctorului îi mulțumi cu lăcrimi în ochi.
— Dumnezeǔ să-ți dea tot ce dorești. Iscusința și tragerea de inimă ce-ai pus mi l’a scăpat.
Nopți de-a rîndul le petrecuse ea la căpătîiul bolnavului, ascultîndu-ǐ resuflarea, ghicind cum să-ǐ așeze perina ca să se poată mai lesne răsufla, potrivind căldura să nu fie prea mare sau prea mică, dîndu-ǐ des, cînd limonadă, cînd lapte și hapuri de ghiață.
Copilul, cu ochii blînzi, se uita cu recunoștință la maică-sa, o asculta, luînd tot ce-ǐ da.
Une orǐ, trezindu-se răpede și văzînd’o pe mu-mă-sa cu ochii plini de lăcrimi, zicea:
— Nu fii supărată, mamă dragă; mă fac eu bine, dar n’o să mai mă potrivesc luǐ Urseiu. El m'a ținut la joacă în frig.
— Vezi Aurel, neascultarea unde duce? Copii nu știu ce-ǐ bine și ce-ǐ reǔ; de aceea trebue să asculte de cei marǐ.
— Las’, de acum știu eǔ.
— Tu ai suferit, eǔ am avut supărare și am chinuit.
— Cînd oiǔ fi și eǔ mare, am să chinuesc și n’am să te las să mori.
— Drăguțul mamei, atîta putea zice cucoana Ana de bucurie, că-i scăpase băiatul.
IX
Trecuseră vre-o doi ani do la întîmplarea cu anghina, Aurel se apropia de șapte ani. Nu-l dase încă la școală. De la anghină tot mai era slab, într’o zi, cînd se pregătise să-l ducă, îi veni un cunoscut vechiǔ.
— Unde duci copilul?
— La școală, respunsese Aurel, vesel.
— Să-l maǐ lașî acasă, să prinză putere. La școală prea-ǐ ține din scurt și prea o să-l ia grijile înnainte.
Aurel remase, supărat, uitîndu-se reǔ la mosafir.
— N’ași vrea să remîe cu clasele’n urmă. Nu-i vorbă a ceti știe, a învățat pe nesimțite.
— Ia un băiat să ți-ǐ pregătească.
— Bine zici; îl daǔ într’a doua. Las’ Aurel, nu te supăra; de școală n’o să scapi.........
Era o zi de toamnă, frumoasă și caldă ca primăvara. Lumea n’avea înse de loc încredere în momelele toamnei.
„A-zi e frumos și mîine te scoli cu troianul la genunchi! ziceaǔ cei bătrîni.
Toți se pregăteaǔ cu zarzavat și cu lemne.
Cucoana Ana voea să plece și dînsa la hală. Era într’o Vineri, zi de tîrg, să apuce cîte-va care de lemne maǐ eftine.
Pe servitoare o puse la spălat. Aurel se juca prin curte cu zmeul. Voea să-l urce și nu prea avea loc.
— Aurel, mamă ! Nu cum-va să eși în uliță. Să nu te bată băeții! Știǐ că sînt obraznicǐ!
— Nu es. Numaǐ de s’ar urca zmăul.
Du-te maǐ la fundul ogrăzei. Uit’te, bate vînt destul.
A cercat Aurel toate meșteșugurile urcărei zmeului: nu mergea ca din pămînt!
Se năcăji; îi mai scurtă coada, maǐ drese zbîrăitoarea, iar maǐ lungi coada. In zădar. Nu se-nnălță, par că făcea într'adins! Chemase un băiat să i’l ție; dar tot de geaba!
— Mama nu știe treaba zmăului; în uliță, pe dată îi urc. Băeții ce au cu mie? Găsesc eǔ unul maǐ bun de-mi și ajută la urcat, gîndi Aurel, furișin-du-se pe portiță.
În stradă, îi urcă, ajutat de un băiat străin ce trecea.
Ademenit de zmăǔ, care se tot urca și zbîrniea frumos, Aurel uită de tot vorbele mume-sa.
Pe nebăgate’n seamă, se depărtă de casă. De ce zmeul se urca maǐ sus, băiatul fugea maǐ cu poftă, cu ochiǐ țintă la minunatul zburător.
Se făcuse rumen ca un bujor de bucurie și de alergătură. Privindu-1 cum se clătina în aer, i se părea că și el zboară; aci strîngea sfoara, aci îi dădea drumul; deprinsese jocul ca unul mare.
Din cînd în cînd, tot se uita și la casă, nu cum-va s’o piarză din ochi.
— „Numai să-l maǐ urc puțin și mă întorn. Am destulă vreme pînă vine mama.
Cînd fu la capătul străzei, unde erau crucile drumului, vîntul bătea maǐ împrăștiat. De bucurie, uită și casă și sfaturile mamei.
Stătea cu ochiǐ țintă la zmeu, abia maǐ putea de-l ținea de tare ce se avînta’nnaltul cerului.
Se uita cu dragoste adîncă la el, i se părea că seamănă cu zmeǔ din basmele Saftei, numaǐ atîta că pe-acesta îi putea el stăpîni.
Se gîndi că nu-i și băiatul care i-a fost ajutat, să se bucure și să i-l dea să-l ție puțin și dînsul. Se pornise vînt: zmeul, în furia luǐ, se apropia mînios de vîrful unui plop.
Aurel văzu primejdia și cu mîinile luǐ slabe cauta să-l strîngă.
Crengile plopului se încovoeau spre zmeu, amenințîndu-se unul pe altul. Luǐ Aurel îi bătea inima cu putere.
I se părea că vede zmeul încăerat la luptă cu feciorul năzdrăvan.
De odată se porni vînt și mai tare, o creangă se răpezi cu furie și prinse coada zmăului. Luǐ Aurel îi venea să plîngă de necaz. Zmeul luǐ, sărmanul zmeu, a remas spînzurat, fîlfîind în vînt, zbuciumîndu-se se scape din crengile plopului!
Aurel, în culmea desnădejdei, trase cu putere de sfoară. Asta se rupse, întinzîndu-se de-a lungul drumului!
Privea cu necaz sfoara, la care-ǐ fusese toată nădejdea. Nemîngîiat se uita Aurel la zbuciumul zmeului; numaǐ paserea măeastră l’ar fi putut scăpa!
Cu gîndul la nenorocirea ce-a dat peste el, începu să depene sfoara, dar cu ochii tot la zmeǔ, mai că i-ar fi dat prin gînd să se cațere în plop.
Uitase de casă, de mîncare și de sfaturile mamei.
Cucoana Ana, venind acasă cu lemnele, se miră că nu vede băiatul în curte. Trimise pe Safta prin vecini. Aurel nicăeri!
Descărca lemnele, plăti Romînului și, din greșeală, de grija băiatului, îi dădu o carboavă mai mult.
— Omul își tot făcea socoteala.
— Ce crezi, creștine, că te’nșel?
— Nu, cucoană, dar nu voiǔ bani de liaram. Dreptul mieǔ sărac, dar curat! Dacă nu-l pot stăpîni pe-acela, apoi baniǐ străini, ca și vita de pripas. Uit’te: mi-ai dat o carboavă mai mult.
— Daa? zise c.c. Ana, cam hemeită, luînd banul îndărept.
Țeranul strînse baerile pungeî, înjugă boii și plecă.
— Nu-ǐ băiatul, Saft’o?
— Nu-ǐ, cucoană, par’că a intrat în pămînt. Și doar adinioară era pe-aice...
Îl căutară prin pod, prin pivniță, prin casă, dacă n’a adormit unde-va. Nicăeri.
C.c. Ana alergă într’un suflet la secție; făgădui comisarului mulțumită, numaǐ să i-1 găsească.
Servitoarea nu-și afla nicǐ ea loc: alerga într’una pe toate drumurile întrebînd pe cine întîlnea dacă n au văzut un băiețel bălan, jucîndu-se cu zmeul.
Unii o luau în rîs, trimețînd’o pe alte uliți, alții o căinau, spunînd că l’au văzut.
Ziua da pe’nserate. Și’n casă la c.c. Ana toate stăteau aruncate ca de sfînta Vineri.
Safta veni tocmai seara, tîrziu, bocind că nu l’a aflat nicăeri.
Pe c.c. Ana o apucă un plîns neogoiat.
Safta căuta să se desvinovățească.
— Cucoană dragă! Așa să trăesc și să am parte de ochi, dacă nu l’am văzut jucîndu-se prin ogradă un cescuț înnainte de-a veni ma-ta.
Cucoanei Ana îi treceau prin minte toate istoriile de copii pierduți orǐ furați. Aurel era prea mare ca să se poată rătăci, știea cum îl chiamă. Atunci numaǐ că l’a furat cine-va.
Zilele următoare nu rentase serjent necercetat. Publică chiar și’n „Curierul” luǐ Balaan. Pace? Copilul intrase în pămînt.
C.c. Ana de supărare îmbătrânise cu zece ani. Din fire veselă și vorbareță ajunsese mâhnită și tăcută: vorbea numaǐ de jalea ei. Orǐ cine venea’n casă, ea ținea una.
— Scăpat din nevoi, înger, un copil. Să fi murit, jale mi-ar fi fost, dar îl știam unde-ǐ! Dragul mamei, o fi gol, înghețat, și flămînd! L’am scăpat de nevoi, din gura morței și dușmanii mi l’au răpit.
Plîngea, bocea, cît e ziua de mare. Naptea nu avea somn de supărare. A luat năravul fumatului. Sărea din somn și alerga la patul băiatului; i se părea că-1 aude tușind.
Cît era ziua de mare, nu se maǐ ținea de casă; umbla din cunoscută în cunoscută.
— Acasă cred că nebunesc; la cel mai mic zgomot, tresar, tot crezîud că mi-l aduce cine-va.
Povestea cum era de cuminte, și ce mult îl iubea.
— N’am văzut copil așa deștept.
A învățat literile așa din auzite; cum găsea un jurnal, tăbărea pe mine.
— „Mamă, cum se chiamă asta! dar aice cum se cetește?
N’avu parte să-l dau la școală și să-l scot doctor. Of! tare era cuminte, dragul mamei.
Ca după orǐ ce lucru sau ființa iubită, părerea de reu era mult mai mare decît și-ar fi putut închipui înnainte.
În durerea ei, i se părea Aurel neîntrecut de frumos și de deștept.
— Unii, ca s’o mîngîe, îi povesteau istorii de copiǐ furați, carǐ, peste cîți-va ani s'au întors.
— Dacă l’o fi luat vre-o lae de Țigani, cine știe unde l’or duce! L’or vinde la comedianți. Era frumușel, dragul mamei. L’or schilodi, cine, știe ce-or face din el!
— E copil cu noroc, unde-o fi. Nu se pierde, ziceau cunoscutele.
— Să dea Dumnezeǔ, zicea moașa, făcîndu-și cruce. Nu sînt bogată, dar ași da tot cît am la suflet, să-l văd găsit. Să mă fi pedepsit D-zeǔ c’un foc, să fi scăpat în poalele cămeșel, dar să nu-mi fi pierdut pe Aurel.
— Îmi spune inima c'are să vie, zicea cucoana Sița, prietenă hună a moașei. Nu știǐ cum respundea cu ifos că-l chiamă: Aurel Armașu?
La această amintire, pe cucoana Ana o podidea plînsul.
— Dragul mamei, pe ce mîini al ajuns ?
A umblat biata moașă pe la cărturărese, pe la zodieri, dar, pace, nu putea afla nimic. Toți îi spuneau:
— „Ai o pagubă mare, dar nu-ți face inimă rea, ai să izbîndești, la urma urmei, tot d-ta.”
Treci vreme, vin’o vreme și de Aurel nu se auzea nemic, intrase ca’n pămînt!
Prietenii și cunoscuții moașei se luaseră pe gînduri, se temeau să nu nebunească, biata, să n’ajungă la idee fixă. Cucoana Sița și-a zis; „Și minciuna-ǐ vorbă. O s’o duc la o cărturăreasă, pe care am s’o învăț eǔ ce să-i spue.”
Într’o Duminecă frumoasă cu soare veni și-o luă po cucoana Ana, mai mult cu sila. Acum de la o vreme, căpătase mania să stea tot acasă.
Se duseră amîndouă la cărturăreasă.
— Ai o paguba, d-ai pagubă mare, nu de avere: de rudă, fiu, frate, așa ce-va.
În zădar îi jelești, îi solomonit cu noroc. Poți să-l arunci în foc tot scapă. A suferit și-o să sufără multe, dar tot norocul luǐ mai pe sus. Că vezi, la naștere a avut trei ursitoare: Una i-a dat minte, a doua avere și a treia noroc cu nemiluita.
— Minciuni. Astea le spuneți la toată lumea.
— Le spunem cui le spunem. Vorba-ǐ că se nimeresc.
— Cucoana Ana clătină desnădejduită din cap.
— Nu-l maǐ văd cît lumea și pămîntul! Cine l’a furat nu l’a furat să-l dea.
— În lunile di’ntîiu, cînd o chemați la vre-o facere, se ascundea, zicea servitoarei să spue că nu-ǐ acasă. Avea ce-va bani de-o parte și cheltuea din aceia. „Nu mai am pentru cine munci zicea moașa.”
Dragostea de mamă, de care n’avuse parte la tinerețe, se desvălise acuma cu furie.
— Nu pot lucra, nu pot face nimic, gîndul mi-ǐ numaǐ la dînsul. Une orǐ am numaǐ năzărituri, îl văd gol, desculț, flămînd și nu-1 pot ajuta! Să fi fost din trupul mieu nu-mi era atît de drag.
Cînd veneam obosită îmi sărea de gît, mă cuprindea cu amîndouă mînuțele, zicînd: „Las’, mămicule, și eǔ am să muncesc pentru ma-ta, cînd voiu fi mare.”
La aceste amintiri, cucoana Ana începu a boci.
— Alte orǐ mi-l închipui bolnav. Cine-l caută? Cine să aibă milă de el ca mine?
Îl visez noaptea că mă strigă : „Mămăica mea”. Sar din somn și, cînd văd c’a fost vis, m-apucă, plînsul......
Iarna era în toiu, cucoana Ana se văetă în-tr'una: „Ce face, sărmanul, fără hăinuțe calde? Cine știe pe ce mîini a încăput. Om bun nu poate-fi cel care se’ndură să facă altuia așa supărare. Moarte de om ași fi ertat mai curînd să fi făcut de cît chinul ce mi-a dat: să nu știu ce-i cu bietul copil!”
X
Trecuse un an și jumătate, și supărarea sta pe loc, n’o slăbea. Cunoscutele o sfătueau, ca’n dorul luǐ, să ia altul.
— De prisos. Nu poți înlocui copiǐ ca hainele, respundea cucoana Ana.
Alte orǐ se trezea vorbind singură:
— Unde o fi mititelul?
Cîte-o dată îi venea să meargă din casă'n casă, poate o da de el.
Într'o zi mergînd, se pomeni di’ncolo de bariera Copoului......
Păstra cu sfințenie toate lucrușoarele și jucăriile copilului. Era vai de Safta să fi mutat ce-va din loc.
După sobă îi stau mingea, căluțul și paiațul. În sărtarul de la masă era tăblița pe care Aurel începuse a scrie „Mama este bună.”
În dorul copilului privea tăblița scrisă, aproape ștearsă de lăcrimile ce curseseră peste dînsa, rostind : „Mănuța mamei, ce frumos scriea!”
„Morții se uită, știǐ că ǐ-ai așezat la loc de odihnă, unde nu-i nicǐ suferință, nicǐ jale; dar Aurel e pierdut de viu! Sufere foame și frig, durere și împilare, poate cazne și bătae, el, pe care n’am pus nicǐ o dată mîna! Cum se speriea, mititelul, cînd vedea pe cine-va bătînd un copil.
— Mămăiță, tu pe mine nu mă bați; eu te-ascult!
Zile întregi le petrecea cucoana Ana vînturînd mereǔ trecutul cu vorbele copilului: „Aci sta Aurel la masă de scriea. Di’ncolo se juca.” „Saftă fă azi cutare bucate, îi plăceau luǐ Aurel.”
La masa nu le atingea, bocind că nu-i copilul să mănînce.
Patul i-1 făcea în fie-care seară, par'că’l aștepta să vie de la joc să se culce.
„Cît de frumușel dormea, îngerașul mamei, cu mînușița sub cap! Cum s’alinta demineața: „Mamae, vin de mă sărută că eu dorm, nu te văd.”
Se desprimăvărase bine; aerul limpede, curat; pomii, în floare; demineața era traiul o plăcere și pentru cel maǐ sărac. Natura darnică vărsa harul frumusețelor pentru ceî buni ca și pentru cei rei, peste bogați ca și peste săraci.
Un resărit aprins de soare, un asfințit îmbrăcat în purpură, tot una de frumos și de neprețuit era pentru cel mișel ca și pentru cel vrednic.
Viața a tot puternică prinsese în vraja ei pe cei veseli ca și pe cei supărați.
Nu era suflare neînveselită de farmecul naturei. Cucoana Ana se sculase maǐ demineața ca de obiceiu.
Înnaintea casei avea o grădiniță, unde își bea cafeaua cu lapte. Vai de Safta, cînd nu i-o nimerea pe plac!
Stătea cucoana Ana în bucătărie, isprăvind un capăt de țigară și veghind să nu-i dea laptele în foc.
Numai ce-l vede pe Tănase, așa-l chema pe cocoș. Vine în pragul bucătăriei, își umflă penele și bărbia roșe ca floarea macului, și cîntă un cucurigu de se resună toată curtea și odaea.
Creasta i se clătină, ca o mitră de mitropolit.
— Au să ne vie oaspeți, zise Safta.
— Un minciunos! Nu cîntă el în fiecare demineață?
Pe lîngă casa unde sta acum, trecea drumul Sculerilor. Își isprăvise cafeaua și se frămînta cu vecinicul ei gînd la copil: „Eu am băut cafea, dar, el, o fi fumînd!”
Numaǐ ce aude apropiindu-se o trăsura ce oprindu-se la poartă. Era o nadișancă de țeară, cu doi cai voinicǐ. Curgea sudoarea pe eǐ, de goana în care veniseră.
Din căruță se coborî un domn îmbrăcat destul de bine: părea un arendaș orǐ vechil.
Fără mult încunjur veni drept la moașă. Fața-i era încruntată de o grijă mare.
— Cucoană moașă, te rog hai răpede, nevasta mi-ǐ în primejdie.
— Nu pot, domnule, merge la țară; trebue doctor, dacă e primejdie.
— Doctorul o să vie; e nevoe și de moașă. N’am cînd alerga să caut alta: D-zeǔ mi te-a scos în cale. Hai, te rog, mai curînd, un ceas de’ntîrziere îl putem plăti scump.
— Ai doctor bun?
— De doctor n’avea grijă, avem în plasă unul, foarte bun; tînăr, dar priceput.
— Vă rog, numele D-voastră? Așa-i datoria să se știe unde plecăm.
— Neculai Pavelescu, la coada Stîncei.
Caii resuflaseră; vizitiul îi ștergea de sudoare cu’n șumuiag de fîn.
Cucoana Ana îșǐ luă răpede geanta, în care avea toate gata pregătite, se urcară amîndoi în trăsură și plecară, făcîndu-și semnul crucei.
Făcură drumul într’o întinsoare. Cînd vizitiul maǐ slăbea caii, cuconu Neculai striga:
— Mînă! mînă Vasile, numaǐ să nu cadă!
— N’avea grijă, cucoane, șoseaua e bună ca'n palmă și țin căluții la opinteală.
— Aerul de țeară, drumul răpede îi maǐ întări cucoanei Anei puterile. Nu că-și uita focul, dar fiind întrămată, suferea maǐ lesne durerea.
— Trăsura trase la scară. Cuconu Neculaiu sări grăbit, ajută și pe cucoana Ana să se cuboare. O servitoare le eși înnainte:
— Zamfir'o a venit doctorul? Cucoana ce face?
— A venit. Cucoana tot așa.
Doctorul eși în antret:
— Bine-ați venit.
— Bine v’am găsit.
— A! cucoana Ana! îmi pare bine, zise doctorul.
Cucoana Ana era din acele moașe, ușoare la mînă și îndemănatece, de care orǐ ce doctor se bucură să le aibă ajutor.
Avea talent deosebit de-a da curaj și-a dispune bine pe bolnavă.
Abia sfîrșea femeea un șir de țipete și dînsa șțiea să spună o glumă și o făcea să uite durerile prin carǐ trecuse și prin carǐ mai avea să treacă.
Femeea se trudea de-o zi și-o noapte.
Cucoana Ana își lepădă broboada, își netezi tîmplele, așezîndu-și coada în pieptene. Se spălă răpede pe mîini și pe față cu apă rece.
„Nu trebue să fac lehuzei impresie proastă. Bătrîni oriǐ tineri să aretăiu plăcuți, și să dispunem bine pe bolnave. 0ri cît ar fi fost de supărată, cînd intra la o bolnavă, lua înfățoșare bună și veselă.
Un om bine dispus e maǐ tare și dă curaj și altora. Fața fiecărui om e o oglindă pentru celălalt, veselia luǐ o întipărește și altuia. Și o lăuză are nevoe de mult curaj.
Femeea se trudea de-o zi și-o noapte.
Cucoana Ana, intră la lăuză cu fața senină, par’că, de cînd lumea, n’avuse supărări.
— Cu noroc, cuconița mamei.
— Să dea Dumnezeǔ! dar eǔ mor, mor, cucoană moașă!
— Ei aș! nepotul ăsta m’așteaptă pe mine. Să vezi cum scapi curînd. Mie nu-mi place codeala. Ce zici, domnule doctor?
— Cucoana e prea fricoasă. Se’ntîmplă asemenea întîrzieri. Examinează și d-ta.
Femeea era sleită de puteri, abia mai țipa.
Cucoana Ana îi așeză căpătîiul maǐ cu rîndueală, o exaiuină și zise încet doctorului:
— Toate’n regulă. O să avem un băiat, e oăpătinos. De cît un lucru, domnule doctor: D-te ești învățat, dar tînăr; eu am nepoți cît păr în cap. Aice avem lipsă de puteri și de curaj, bă cercăm a o intrăma pe cuconița c’u păhărel de maderă. Gîndește și d-ta, al șeaptelea copil, forțele cam pe drojdii.
Doctorul stătu puțin la gîndurǐ: nu vedea nicǐ un reu.
— Da, puțin stimulent nu strică.
Cucoana Ana, veselă, deschise geanta, scoase sticluța, care o purta cu dînsa, turnă cu băgare de seamă într’un păhărel și dete bolnavei.
— Bea dragă, păn o fuma domnul doctor, dincolo o țigară sosește și mosafirul.
Curajul, fața simpatică și veselă a moașei, escitantul potrivit și la timp, rădicară mult puterile bolnavei. Peste un ceas, fără marǐ dureri, maǐ cu ajutorul doctorului, femeea născu un băiat voinic, așa cum prorocise moașa.
Doctorul a plecat, lăsînd’o pe moașă.
Coconul Nicolai îi era foarte recunoscător.
— D-ta inial scăpat nevasta. Tot bătrîneța mai cu cap. Dumnezeǔ mi te-a scos înnainte.
— Altă n’ar fi îndrăznit în fața doctorului să icnească.
— Ales ăștia tineri sînt mîndri, au caprițiuri. Eu, mai cu rîs, mai cu glume, îl iau c’o perdea maǐ sus și-mi fac trebușoarele, cum știu eǔ.
Cartea-ǐ carte și treaba-ǐ treabă!
Ce să-mǐ spue el mie cai verzi, cînd am făcut practică și mi-a eșit bine. Nu zic, după facere nu dau nicǐ un escitant, dar înnainte, la un caz cura era al cucoanei, trebuea.
— Maǐ așa!
Lăuza era veselă. De cum i-a zis moașa că-ǐ băiat, a simțit curaj.
— Cucoană moașă, o septămînă încheiată nu te las. O să fii mulțumită.
— Stau dragiǐ mieǐ. Nu aștept nicǐ un caz.
A doua zi zise:
— Cucoane Neculaiu, eǔ n’am obiceiu să las leuzele să moară de foame, ales cînd alăptează singure.
Zi să-mi tae o găină. Borș proaspăt aveți? Nu-ți faci idee, ce bine fac la stomac cîte-va linguri de borș, cum știu eu.
— Marghiolita nu lasă casa făr de borș. În toată Sîmbăta umple proaspăt. Tot satul vine la noǐ de ia. Pe aproape de Prut sînt muerile cam leneșe.
Cucoana Ana era în treburi. A mers la bucătărie să așeze singură borșul.
— Las’, cucoană moașă, că știu eǔ la bucate, am fost și la cucoana primarului.
— Cum îl gătesc eǔ, nu mai știǐ tu. O sfeclă roșă ai?
— Cum să nu. Avem la zemnic de toate.
— Să o razi pe râzătoare, să torni peste ea borș și să mi-1 strecori prin sită, pănă taiu carnea.
Cucoana Ana sta cu spetele la ușă. Numaǐ ce tresări, auzind un glas subțire, și cunoscut. I-a dat ca o săgeată prin inimă.
— M’a trimes lelea Catrina să-mi da-ți o leacă de borș.
Cucoana Ana se’ntoarse ca mușcată de șarpe.
— Aurel! Ce faci?
Copilul scăpă oala din mînă, de-o făcu țăndări și se răpeai la cucoana Ana.
De plîns și suspine abia îngîna:
— Mamă! Mamă!
Aurel slăbise de’necunoscut. Fața din rumenă și grasă, era galbenă și istovită. Pletele bălai i le tăiaseră. Era tuns urît și cu cărări. Îmbrăcat cu o cămașă groasă, încins cu’n capăt de funie, cu picioarele goale, pline de noroiu și zgîrnturi.
Cucoana Ana l’a cunoscut mai mult de pe glas, atît era de schimbat la față.
Servitoarea remase uimita.
— Poate băiatul e al matale? Vai de mine; Cum îl băteau și-l chinueau! Toată vara trecută a păscut boboci și-a zăcut de friguri. I-a dat cucoana noastră chină și l-au mai lasat.
— Remîii, Aurică dragă. Bine că te-am găsit. Dumnezeǔ m’a adus aici...
Copilul părea prostit de bătăi și chinuri.
— Mă omoară lelea Catrina, de mă prinde.
— Nu te teme, de acu ești cu mama. Nicǐ D-zeǔ nu te ia de la mine cu una cu două. Ascultă, nevastă, să nu-l lași.
— Eǔ nu l’oiǔ lăsa. Dar muerea dracului cum vede că zăbovește, vine de-l ia la bătae.
— Hai cu mine, Aurel! Vai, în ce hal te-au adus tâlharii! Dragul mamei, ce păcat ai avut de răsplătit!
Îl duse sus și-ǐ zise să stea în antret. Cuconul Nicu nu era acasă. Moașa stătu puțin pe gîndurǐ, dacă să-i spue leuzei orǐ nu.
Cucoana Marghiolita era femee bună și maǐ în putere de cît i se părea. N’avea să se iriteze de păcatele altora.
Îi istorisi pe scurt cum și-a pierdut copilul și cum fiind la bucătărie, l’a găsit.
— Marǐ sînt minunile luǐ D-zeǔ, zise leuza.
— Vezǐ, cucoană dragă! Norocul mieu și-al luǐ Aurel te-a adus aice.
— Minunea minunilor! Cum se leagă lucrurile în lumea asta!
— Cu ce-l îmbrac să-l duc păn acasă?
— Să-ǐ facă o scăldătoare bună și să ia niște haine de-ale luǐ Grigoraș.
— I-or veni?
— De cîți ani e?
— De șapte anǐ, trecuțǐ.
— Or să-i vie. Adu-l, să-l văd.
— Par’că mi-i rușine!
— Ce ești de vină? Chiamă-l. Bietul copil!
— Cucoana Ana aduse pe Aurel.
— Tu eștǐ, măi Nițișor? Îi cunosc. Venea adesea după borș.
Mă miram eǔ: de unde a pus muerea mîna pe-așa copil drăguț. Într’o zi am și întrebat’o:
— De unde ai tu, fa, așa copil frumos?
— „Mi-a remas de la soru-mea din tîrg!” El, de înfricoșat ce era, nu spunea nimic.
— Ce știe un copil!
— L’a scăldat și l’a îmbrăcat cu hăinuțe curate. Copilul era atît de fricos, par’că se prostise, nu maǐ semăna cu Aurel cel isteț și cuminte.
Mereu se uita în toate părțile, par’că era de lup prins și speriat.
— De-o să-mi tragă sufletul păn l’oiu face la loc cum era!
La masă lua de două trei orǐ cu furculița cînd nu-ǐ prideai de veste, da cu mîna.
— Aurel, mamă, tu stii că nu-mi place să mănînci așa.
— Nu mă bate, mamă, nu mă bate, nu maǐ fac, zicea copilul înfricoșat.
Cînd te-am maǐ bătut, să te bat acuma?
— Lelea Catrina mă bătea pentru te mieri ce.
— Ce mîncai tu, dragul mamei?
— Mămăligă cu ceapă, dimineața.
— În loc de cafea! Bietul! Dar la masă?
— Borș cu mămăligă.
— Borș cu ce?
— Cu fasole orǐ cu urzici; cu pește, cînd prindea badea.
— De mine nu-ți era dor?
— Îmi era, dar mă temeam să spun. Badea zicea că, de-oiǔ spune cuiva ce-va, mă spînzură de grindă, cum a spînzurat motanul, care-i mînca puii.
— Ce făceai toată ziua?
— Ce să fac? Pășteam purceii și găinele. Iarna alegeam papură pentru rogojini.
— Știai cum să le paști?
— Păzeam să nu intre în ogoarele și ogrăzile oamenilor.
— Dar de le scăpai?
— Mă bătea cu nueaua.
— Durea tare?
— Țipam ca’n gură de șarpe, de usturime.
Cînd veni cuconu Nicu de la cîmp, auzind de asemenea întâmplare, se făcu pară de foc.
Chema pe Catrina. Femeea nu voi să vie la curte. Trimese și-o aduse cu’n fecior boeiesc.
Primarul, auzind și el de întîmplare alergă la curte, să facă de-aproape cercetare, să-i dea pe toți în judecată.
Bărbatul era dus la oraș; nimerise într’o Vinere.
Cuconu. Nicu, om zdravăn, bine făcut, ras numaǐ cu mustăți castanii, fața pîrlită de soare, îi areta maǐ mult negru decît bălan.
Cînd o văzu pe Catrina, nu se putu răbda, se răpezi și-s trase două palme.
— Bine, hoaț’o, cum de-ai furat copilul? Ai să înfunzi pușcăria.
— Că el a venit. Să chioresc, să n’ajung pînă mîni.
— Piei di’nnaintea mea, că întru în păcat, Satan’o! Auzi? Să-mi fure mie cine-va copilul mieǔ.
Ai tu noroc că e o biată femee: eu v’ași împușca pe amîndoi, ca pe niște cîni.
S’o ții închisă pînă vine subprefectul. Dar și d-ta, primar ești? Să nu cercetezi de unde au hoții copilul! Par’că nu știǐ că pe malul Prutului ai a face cu negustori de noapte!
— De, cucoane, zise primarul foarte umilit, de ce nu s’au făcut publicații? Eǔ, de unde să-mi dea’n minte?
— Dar n’am făcut? Chiar în Monitor am plătit și s’au pus. De ce n’ai citit?
— Avem noǐ vreme să citim tot Monitorul?
— Era să-mi omoare copilul, hoții.
— Las’ pe mine, păn la judecată, am să le trag la amîndoi o sfîntă de bătae să pomenească și țîța care-au supt’o, zise primarul, roș de mînie. Cum împlini leuza opt zile, cucoana Ana plecă, luîndu-și remas bun și făgăduind că maǐ vine.
— În vieața mea n’am să vă uit. Pentru d-voastră m’ași arunca în foc, — i-au fost cuvintele de despărțire.
Cucoana Ana se gîndea tot drumul:
— „Ce făr de voe am venit și cum mă’ntorn! Mare noroc are copilul ăsta. Să nu mă fi întîmplat afară, trimeteam respuns că nu sînt acasă. Și nu-mi aflam cît lumea copilul! Doamne, marǐ sînt minunile tale!
Cînd ajunse acasă, slujnica o aștepta în poartă. Văzînd pe Aurel, deși slab, îi cunoscu.
— Doamne, Maica Domnului, zise Safta, făcîndu-și cruce, e cuconașul nostru. Unde l’ai găsit? Îmi spunea mie inima că vine, frumușelul nostru. Ce năltuț e, numaǐ cam slab. Nu fie de-deochi.
Biata Safta se uita ca o proastă la băiat.
— Pare că visez! Doamne ce-ǐ și gîndul omului. Stam eu mai nainte așa'n poartă. Și dau cu gîndul: „Ce-ar fi să vie cucoana noastră acuma și cuconașul!”
— Ei! destul moară hodorogită! Vezi, al musafiri. Ce ne dai de mîncare?
— Îndată, cucoană. Am ouă proaspete. De cînd ai plecat, se ouă găinele noastre în toate zilele. Am și iaurt; carne n’am luat, nu stieam că veniți.
Dar, zeǔ, spune-mi și mie unde l’ai găsit? Cum a eșit ca din pămînt? Măiculița mea, ce bine îmi pare! Tot mie îmi dădeai vină că nu l’am păzit. O comoară să fi aflat, nu-mi părea așa de bine.
— Dar taci o dată gură bogată. Dă-ne să mîncăm. Hai, Aurel, să-ți vezi păticul. E tot cum l’ai lăsat. Mama te aștepta mereǔ.
În odae, Aurel se maǐ învioră, i se părea că se trezește di'ntr'un vis reǔ.
Pipăi patul pentru a-se încredința că e aevea. Eidică puțin acoperitoarea. Era plăpămioara lui roșe cu nasturi albi.
— Acolo pe ce dormeai, Aurică?
— Pe-o rogojină.
— Cu ce te’nvăleai?
— Cu sumanul cel rupt al luǐ badea.
— Sărmanul copil!
Aurel umbla prin casă. Se uita cu luare aminte la toate lucrurile. În minte i se împrospătau amintirile; par’că mai eri părăsise casa. Jucăriile stăteau unde le lăsase, pe măsuța de lîngă pat. În sărtar găsi abecedarul, pe care începuse a învăța sub el placa și condeiul, toate nemișcate din loc. Se uită lung la ce scrisese.
— Ai uitat a ceti, Aurel?
— Nu.
— Ce-ǐ scris pe tablă?
— „Mama este bună.”
Paiațul era după sobă, îl luă.
— Paiațul mieu tot e cu mîna ruptă.
— Ce, credeai că s’a dres?
Mingea era sub pat; se plecă și-o luă.
— Săraca minge, mult îmi era dor de ea! O netezea dezmierdînd’o.
Numaǐ blăstămatul de zmeǔ, pricina tuturor suferinților, lipsea; dar nicǐ Aurel nu-l dorea.
Mirat se uita copilul pretutindene! Toate îi păreau frumoase, îi eraǔ așa de dragi; fără voe le asemăna cu sărăcia și nevoea de la lelea Catrina.
De multe orǐ, cînd adormea pe cîmp, visa că-ǐ acasă, că mamă-sa îi aduce prăjituri și bomboane, îl ia în tîrg să-ǐ cumpere hăinuțe și ghete.
Adesea din aceste visuri frumoase îi trezea biciuirea luǐ badea Iordache orǐ varga lelei Catrine.
Cum plîngea! Cît ar fi dorit ca visul să nu se maǐ fi isprăvit!
De-o dată își aduse aminte de ce-va.
— Mamă, dar Urseiu ce face ?
— S’a deprins a hoinări, de cînd nu maǐ ești tu; n’avea cu cine se juca.
— Mă duc să-l văd.
— Du-te, maică.
Copilul eși răpede, strigînd cîinele, care fusese prin vecini. Cînd îi zări pe Aurel, se uitp lung mîrîind, par’că întrebîndu-l: „Dar, unde mi-ai fost atîta timp?”
Pe urmă începu a-1 trage de haine, în semn de dragoste, a se gudura și a da din coadă.
Ursulică dragă, ce maǐ faci? zicea Aurel desmierdîndu-l....
S-așezară la masă, cucoana Ana nu-și putea crede ochii, văzîndu-se iar cu băiatul.
Ia spune-ne, cuconașule, cum de te-au furat?
Mă jucam cu zmăul. Vîntul era mare și trebuea s’alerg după dracul de zmău. Și tot așa m’a dus hăt departe, păn s’a aninat într’un pom. Strînsesem sfoara și mă uitam încotro s’apuc să fiu acasă; dar nu știam că erau multe drumuri. Trece un car cu’n om și c’o femee.
„Frumos zmău, mă Nică, păcat că s’a aninat!!
— „Mă chiamă Aurică”, zic eǔ.
— „Mică, Aurică tot una-i. Na-ț un covrig, ți-o fi foame. Unde stai?”
Nu știam ce să-i respund.
— „Sue colea’n car, să te ducem noǐ acasă!” — „D-ta știǐ casa mea?” zic eǔ.
— „Vezi bine, dacă n’ași ști-o, cum te-ași duce?”
Badea s’a dat jos din car și m’a luat maǐ mult cu sila.
Cînd am văzut că eșim din tîrg, încep, să plîng. Lelea Catrina se răstește la mine și-mi spune că, de nu tac, mă ucide. De frică, am tăcut. Acasă nu era zi, să nu mă bată.
— Atîta păcat ai avut de tras!
Buni de trimes la ocnă. Cîtă supărare pe noǐ și cît chin a suferit bietul copil!
Noaptea copilul tresărea prin somn, țipa, vorbea urît; înjura chiar. Striga: „nu mă bate, nu mă ucide, lele Catrină, nu maǐ fac!”
Cucoana Ana nopți întregi nu închidea ochii de reul luǐ. A adus un preut, de i-a cetit molifte de spăriat, a pus apoi o babă de la descîntat în nouă zile de sec. Pe urmă a chemat și doctor, deși cunoscutele îi ziceaiu că e de prisos doctorul la boala de spăriat.
Doctorul i-a dat băi și niște prafuri.
Încet, încet copilul s’a maǐ liniștit.
Cucoana Ana a luat un băiat de l’a pregătit și la Iunie a dat Aurel examen de clasa I-a. În vacanție a făcut clasa a II-a.
— De acuma, Aurel, nu te maǐ ținea de nebunii.
— Nu, mamă, am să învăț. Mi-ǐ drag să umblu la școală.
XI
Aurel îșǐ făcea clasele din ce în ce maǐ bine și maǐ cu sîrguință.
Cucoana Ana uitase aproape chinurile și suparările. Îl privea cu ochi de adevărată mamă, cum își pregătea lecțiile și cîtă grijă avea de școală.
Une orǐ uita că nu-ǐ al ei, i s’ar fi părut o nedreptate să-ǐ fi spus cine-va că deșteptăciunea luǐ Aurel se datorește părinților carǐ l-au făcut. În dragostea ai socotea că e numaǐ al ei.
Alte orǐ nu era atît de orbită de egoism și se gîndea:
„Aurel trebue să samine luǐ tat-so! Mă-sa era negricioasă. Deștepți trebue să fi fost amîndoiǐ, numaǐ făr de noroc, sărmanii. De-ar putea să-l vază, știu că s’ar bucura!”...
Cînd e liniște și ticnă, anii trec răpede ca zilele senine. Aurel da acum examen de clasa IV-a.
Cucoana Ana venise și dînsa s’audă cum respunde băiatul.
Își luase o capelă nouă și-și prefăcuse rochia de mătase, să fie maǐ de modă.
Aurel știa maǐ bine de cît toți. Avea înfățoșate deșteaptă și deosebită de ceialalți copiǐ. Față de ei par’că era de altă rasă.
Ochiǐ viǐ, albaștri și pătrunzători, fruntea bine tăiată, părul puțin creț, gura gata a zîmbi drăgălaș semăna Susanei.
Toți ascultătorii se uitau cu drag la el. La orǐ ce întrebare respundea, cu glas tare, limpede, sunător și frumos, după ce maǐ întîiu gândea puțin.
Nu se grăbea ca băeții ceîalalți să spue pe din afară.
Delegatul ministerului se uimi de deșteptăciunea copilului și zise cătră profesor: „Acesta promite mult!”
În recreație vinătorii premiului întîiu îi priveau cu ochi dușmănoși.
— Alai, dar mîndru e Aurel Armașu! A căpătat numaǐ zece. I s'a părut c'a văzut pe tat’so.
— Măi, prostule, dar el are tata? E fecior de „dragă lele”. Ce te rățoești, mă! Nu mi-s spărieți ochiǐ de unul ca tine. Poți să ai și cinci-spre-zece că tot un boz ești, cum zice inama.
Aurel făcu ochiǐ marǐ. Nu pricepea nimic din cele ce le spunea Vasile Ghiduș, cel maǐ leneș, care .
— Cine se rățoiește? Am respubs cum am putut, voi, tot așa.
— De ce nu vine tată-to ca să vază cum respunzi? făcu Ghiduș.
— Cum să vie, dacă-ǐ mort?
— Mort? Da? O fi fost vătaf la orfelinat. Acolo te-a dat mă-ta.
— Pe mine? Poate pe tine, strigă Aurel mînios.
— Dar bine, bre Crețule, moașa ți-i mamă? Măi bozule! Și-a făcut pomană și te-a luat de la copiiǐ găsiți! Nu știi?
Ceialalți începură a rîde cu hohot, cînd văzură pe Aurel că se făcuse alb ca varul. Cîți-va maǐ obraznicǐ începură:
— Copil găsit! Copil lepădat! Boz!
— Ce maǐ premiant! Halal de noǐ, nu i-ar muri mulțǐ înnainte! făcu unul și maǐ pestriț la inimă.
Copiiǐ se molipsesc de cruzime unul de la altul. De ce’l vedeau pe Aurel că sufere, de ce maǐ adînc l-ar fi băgat fierul roș în inimă. Simțeau aceeași plăcere, ca și cînd ar fi schingiuit un biet animal.
Era reǔtatea selbatecă, nepotolită de sfaturi și pilde bune.
Acasă auziseră de la părinți toate vorbele veninoase, pe carǐ le vărsau fără milă în sufletul gingaș, nevinovat, al luǐ Aurel.
Mamele nu le înfrânaseră invidia, reutatea și cruzimea, ci le-o hrăniseră cu pilde și vorbe necugetate, negîndind că au înnainte-le suflete la carǐ vorbele trec lesne în fapte.
Copiiǐ auziseră pe-acasă, vorbindu-se despre Aurel; acum, avînd prilej, spuneau muind în venin cuvintele auzite.
Rîsete, șoapte, ghionturi, priviri batjocoritoare, nimic nu le se părea prea mult. Răbdaseră un an de zile, dar acum, la sfîrșit, fie care voea să nu se lase maǐ pe jos cu reutatea.
După cum țeranii aruncă pe mormîntul celui ce s’a ucis, pietre, crengi, pămînt, părîndu-li-se că tot n’au aruncat de-ajuns nicǐ o dată: tot astfel copiiǐ, în cruzimea lor, aruncau peste sufletul gingaș al luǐ Aurel tot ce le trecea prin minte.
Alții, maǐ puțin rei, se daseră maǐ la o parte de Aurel; nu ziceau nemic, dar nu vreeau să aibă amestec cu el.
Aurel remase uimit. Ce au băeții în potriva luǐ? Nu le-a făcut nicǐ un reǔ, nu le-a zis: „negri ți-s ochii”; nicǐ o dată nu i-a înjurat, cînd îi cătau prilej de ceartă.
Aurel n’auzise acasă vorbe proaste orǐ înjurături. Se deprinsese și el cînd era la lelea Catrina a înjura, dar răpede s’a desbărat povățuit de maică-sa că nu-ǐ frumos și-ǐ mare păcat să înjure.
Atunci ce au el cu dînsul?
Cînd, era vre-o lecție grea și mulți nu’nțele-geau, el le explica și cu drag îi asculta și le areta la socoteli.
De ce-or fi băeții rei și-și bat joc de el și de tata luǐ, mort sărmanul? Cine e vinovat, dacă el n’are tată? Și cui strică el?
Cînd a văzut că chiar băeții buni și maǐ prieteni cu dînsul se daǔ la o parte, se feresc de a-ǐ vorbi, l-a venit o durere cum îi apuca pe vremea, cînd era la lelea Catrina, aducîndu-și aminte de mama luǐ bună și de casa unde era fericit.
Cu cît vedea că n’are nicǐ o putere să-ǐ facă a nu fi rei cu el, căci n’are nicǐ o vină, cu atîta jalea maǐ tare îi prindea. Sufletul luǐ, cu toată neștiǐnța și nevinovățiea, își zicea:
— Trebue să fie ceva ce nu știu. Mama îmi ascunde ceva.
Era la acea vrîstă la care se simte ceea ce nu se înțelege încă.
Cucoana Ana, după ce maǐ vorbi cu profesorii, eși să ia copilul. Îi văzu schimbat la față, dar crezu că de emoție.
La masă băiatul nu voi să mănînce maǐ nemic.
După masă, cucoana Ana remase în grădină să-și facă tabetul cafelei negre c’o țigară.
Cînd veni în casă îl găsi pe Aurel plîngînd.
— Ce ai, dragul mamei? Te doare ce-va? În loc sa te bucuri c’ai eșit întîiu, tu plîngi?
Cucoana Ana de mult se temea să nu-i spue băeții ce-va din invidie și reutate.
Adesea Aurel se plîngea că băeții mereǔ îl năcăjesc și-l întreabă: „Cine-i tat’so?”
Cît era maǐ mic îl liniștea cu vorbe.
O dată copilul îi zisese :
— „Mamă, n’ai măcar fotografia tatei? Să mi-o areți.”
— „De, n’o am. Pe bietul tată-to l’a prins moartea pe neașteptate. Să nu te pui la vorbă cu toți băeții, sînt niște minciunoși.”
Susana lăsase cu limbă de moarte s’o îngroape cu medalionul luǐ Sorin.
— „Nu mă pun: el nu mă lasă’mpace. Ce reǔ e cînd n’ai tată! Toți își bat joc de tine!”
— „Ce să facem? De moarte nime nu scapă, nicǐ împărații nu se pot apăra cu toate oștile lor. Să trăesc eu și-o să fii tu maǐ om de cît cei cu tată.....”
Acuma Aurel îi zise, plîngînd:
— Maǐ bine să mori de cît să n’ai tată! Să te ia toți în bătae de joc!
— Li-ǐ ciudă unde ești întîu.
— Of! mamă dragă, ce rei sînt băeții! Maǐ bine mă lăsai să mor.
— Să nu vorbești așa, Aurel dragă, tu ești cuminte, o să fii om de seamă.
Să-mi ajute D-zeǔ să te văd doctor.
— Am să'nvăț zi și noapte: cînd ești mare nime nu’ndrăznește să-și bată joc.
Cucoana Ana pricepu de ce-ǐ vorba, se ferea înse a-l întreba.
Vezi bine! Mintea, înțelepciunea, sînt daruri scumpe, de la D-zeu, ferice de cel ce le are! Tu le ai, dragă Aurel.
— De aceea li-i ciudă băeților?
— Sînt rei la inimă.
— De-ași fi maǐ curînd mare! Ce au cu mine, dacă n’am nicǐ tată nicǐ mamă? zise Aurel zbucnind într’un hohot de plîns, desnădejduit.
Cucoana Ana simți o săgeată prin piept, glasul îi amuți, parcă se’nnăbușea. Dar, culegîndu-și toate puterile, îi întrebă :
— Cum n’ai mamă? Dar eǔ ce-ți sînt?
— De ce nu se leagă de alții și numaǐ pe mine? Unde se adună trei-patru, șoptesc, în de ei că sînt un boz făr de mamă și făr de tată. Ma-ta m’ai luat de suflet de la copiiǐ găsiți. Cît am suferit de la băeți, numaǐ eu știu !
Și pri’ntre suspine adăugă:
— Acum pricep, de ce se uitau totdeauna, cu bătae de joc la mine! Una două că: „nu mă pun cu unul ca tine!”.
Cucoana Ana remase înlemnită. Vorbele copilului îi înghețaseră inima.
Nu maǐ îndrăznea să tăgăduească. Pe față i se întipărise durerea omului înnaintea neputinței de-a schimba soarta neîndurată ce l’a lovit.
În minte ǐ se aretă icoana îndurerată a Susaneǐ, zicîndu-ǐ: „Ține-ǐ loc de mamă!” Cu tot sufletul s’a silit să-l ție, și să-l facă pe Aurel fericit și, uit’te, dușmanii îi ațin calea și strică tot ce-a făcut ea vreme de zece ani!
Aurel suspina, prins de un plîns fără de sine. Inima luǐ de copil bun și simțitor se rupea de durere și jale.
— „Ce’s eǔ vinovat, dacă tata și mama s’au lepădat de mine? Cum i-ași fi iubit, cum i-ași fi ascultat, numaǐ să nu mă fi lăsat de rîsul băeților! Mai bine mă omorau!”
„Cum să mă duc la școală ? Or să-mi dea premiu și coroană? Ce-mi sînt bune? Cînd voiu merge s’o iau, toți or să-și dea coate, or să pufnească de rîs: „Uit’te bozul încununat!”
„Maǐ bine mă spînzura badea de grindă orǐ m’ar fi’nnecat în Prut, nu maǐ ajungeam să sufăr atîta de la băeți.”
Cam așa gîndurǐ se băteau în mintea luǐ Aurel. Văzînd o pe cucoana Ana amețită de durere, cu ochiǐ scăldați în lăcrimi, simți părere de reǔ că o supăra, dar nu putea! Prea îl chinuiau vorbele băeților. Răbdase el de atîția ani!
Maǐ contenind din plîns, zise:
— Ma-ta nu știǐ al cui sînt eǔ? De ce oare m-o fi aruncat mama, care m’a făcut?
— Vezi, Aurel, e reu cînd copiiǐ vor să știe lucruri carǐ nu pot să le priceapă. Mama, care te-a făcut, te-a dat la institut cu gînd să te ia îndărăpt. A murit, sărmana, peste o lună, dar mi-a lăsat cu limbă de moarte să te înfiez.
Maǐ știu eǔ multe, dar ești prea copil ca să le pricepi. Cînd vei fi maǐ mare, le vei afla toate.
Cucoana Ana remase tristă, pierduse toată fericirea ei de mamă. Cîtă strădanie, cîtă grijă, dar de gura lumeǐ nu l’a putut apăra!
Toate silințele ei de a-ǐ ascunde adevărul fuseseră zadarnice. De jale, porni a plînge cu hohot.
— „Mamă dragă, nu plînge, eǔ pe tine te iubesc, tu-mi ești mamă adevărată.”
„Ce bine era de nu-mi spuneau băeții nimic!” Și-o prinse cu mînuțele pe după gît.
Și cucoana Ana ar fi dat mult să nu fi aflat copilul aceste lucruri; știa că la copiǐ suferințile sînt mult maǐ dureroase ca la oameniǐ marǐ. Orǐ ce-ǐ atinge e o lovitură dată puterei lor de vieață; veselia și zburdălnicia le piere, cînd au atîta nevoe de bucurie. Pentru cel maǐ mic lucru, copilul plînge, inimioara luǐ bate maǐ tare; supărările îi par uriașe.
Noroc că istovind răpede puterea nervoasă, nu le ține mult jalea.
Moașa le simțea toate astea, fără să și le lămurească.
— „El e copil, o să-ǐ treacă; o să uite; Eǔ nu. Mi-ǐ drag, ca și cum ar fi al mieu și o rană adîncă mi s’a făcut în piept.
De-aci înnainte orǐ-ce privire orǐ-ce îmbrățișare a luǐ n’o să-mi pară ca de la copilul meu. Biata Susana va sta mereu între mine și dînsul. E amar să n’ai copilul tău!
Nu-mi pare reǔ că l’am crescut, mi-ǐ drag ca ochiǐ din cap; dar mă arde la inimă că nu-ǐ al mieu!
Orǐ cîtă dragoste i-ași areta, tot ca pe-o străină o să mă ție.
Nu, nu e maǐ mare pedeapsă de cît să n’ai copiǐ. Trec anii tinereței, trec petrecerile, plăcerile și copiiǐ tăi sînt mîngăere, te bucuri de bucuriile și fericirile lor; vlăstare tinere din trupul tău, trăești în ele, după moarte.
Să te stingi din lume ca o stea ce cade și se pierde în veci de veci!
Mult blestăm trebue s’apese asupra celui ce fără voie omoară cu sine pentru totdeauna șirul sărmanilor strămoși. Nime să te pomenească.
E păcat să te ucizi, dar cît de urgisit trebue să fii să-ți stîngi numele; să fie uitat și prăpădit pe veci?
Am crezut un minut că voiǔ putea alunga de pe mine blăstemul, că voiǔ avea părerea că trăesc în copilul altuia!
Nu, zădarnic, suflet străin, sîngele altuia nu-ți poți însuși!
Dar ce-o vrea D-zeǔ. Să-mi fac datoria de mamă, cînd va fi om poate să priceapă ce-am fost eǔ pentru dînsul!
XII
În vacanție s’a dus cu Aurel la viea unei cliente, la Copou. Aice și-a petrecut Aurel timpul cel maǐ fericit al copilăriei.
Uitase și de băeți și supărare. Rare orǐ se visa la școală; atunci se trezea maǐ posomorît.
De la o vreme nicǐ nu o maǐ visa.
Aerul curat, veselia naturei îi întărea sănătatea; nervii nu se maǐ ațîțau atît de răpede.
Viea era pe deal maǐ din sus de Iași.
Cam prin apropiere de vestita vie a luǐ Peister, unde făceau boierii odată petreceri, de carǐ a mers vestea.
La o coastă era o pădurice recoroasă, în care tot felul de păseri, par’că își daseră întîlnire.
În față, în dreapta și'n stânga, tot dealuri cu vii.
Dacă treceai de pe dealul Copoului pe-al Șaogarilor, vedeai întinzîndu-se partea cea maǐ frumoasa a Iașului cu bisereci strălucitoare în bătaea soarelui.
Casele, și cele maǐ urîte, aveau farmecul lor încunjurate de pomi verzi.
Priveliștea capitalei vechi a Moldovei era măreață. Așezată parte pe dealul Copoului, parte pe-al Tăbărașilor, avînd străji dealuri cu cetățile ruinate și părăsite, păstrând din depărtare fală lor bătrânească.
La resărirea sau apunerea soarelui, strălucirea coperișurilor făcea să-ǐ pară luǐ Aurel o cetate din basme, cu turnuri și palate vărsate de argint.
Seara aveau un farmec neînchipuit luminile ei tremurătoare; o bucată din boltă smălțată cu stele părea lăsată pe coasta dealurilor întunecoase.
Toată ziua cutreerau viea, Vasile, băiatul vierului, se cățăra ca o veveriță prin pomi după cireșe, carǐ erau ne isprăvite. O dată găsi cuiburi de păseri, și-ǐ aduse luǐ Aurel puișorii, ca să se îmbuneze.
Aurel îi desrmierdă cu jale:
— Cît sînt de mici, sărmăneii! Ce să fac eǔ cu dînșii mă Vasilică? Cum tremură mititeii.
— Lasă-ǐ, săracii, la mama lor!
— Dar joacă-te cu ei.
— Nu vreau, îți zic să-ǐ duci ori nu mă maǐ joc nicǐ odată cu tine.
Vasile îi puse în sîn și, de voe de nevoe, se cațără și-ǐ puse la loc.
În mijlocul naturei, cu vederi ca de pe alt tărâm, Aurel era fericit. Avea tovarăș de joc pe băiatul vierului, cu care bătea maǐ toată ziua mingea orǐ alerga prin vii să caute locurile de unde se zărea maǐ bine toată mindrețea Iașilor.
Vasile îi era drag; căci îl asculta, se uita la el cu respect, nu ca băeții de la școală.
Aurel îi da din tot ce avea dînsul maǐ bun.
În zilele ploioase nu se puteau juca pe-afară și Vasile spunea povești.
Aurel l’a învățat a ceti.
Cînd avea la masă prăjituri orǐ plăcintă, se scula să-ǐ dea și luǐ Vasilică.
— Lasă’l, Aurel, de-ar avea mămăligă destulă.
— Nu vorbi așa, mamă. Eǔ știu ce’nseamnă să mănînci mămăligă seacă! De foame înghiți, dar tare-ți maǐ curg ochiǐ, văzînd ceva bun.
Cînd eram la lelea Catrina, de mergeam la curte și-mi mirosea a plăcinte și fripturi, de poftă m’apuca amețeala. Să-l vezi pe Vasile cu ce poftă mănîncă și cum se roagă:
— „Dă-mi și mie, cuconașule, tare trebue să fie bun!”
La Septemvrie l’a înscris pe Aurel în liceu.
De la școala unde fusese el, nu era nicǐ un băiat. Aurel resuflă ușurat: „Aci n’o să-mi mai scoată nimenǐ ochiǐ cu ponosul de sufletar”.
Gîndul că-ǐ copil din flori, trecea din cînd în cînd pe sufletul luǐ, cum trec norii pe un cer senin. Din vesel remînea deodată dus pe gîndurǐ, trist. Noroc, că n’avea cînd gîndi mult. La liceă era maǐ greǔ ca la școala primară.
Atîția profesori și atîtea lecții! Pe toate avea ambiția să le știe și să le învețe.
Sta noaptea tîrziu să-și scrie și să lucreze. Nu înțelegea tot, dar, avînd memorie bună, ținea minte și respundea maǐ bine decît toți: „Nu înțeleg eǔ acum, dar o să pricep maǐ tîrziu. De ce se chiamă liceu, dacă n’o să-ți dea lucruri grele?”
Treceau anii și Aurel își făcea clasele regulat, fiind totdeauna cel di’ntîiu.
De ce se făcea maǐ mare, de ce pricepea cît de mult a făcut mumă-sa adoptivă pentru dînsul. Dar gîndul că nu știe cine l-au fost părinții adevărați tot maǐ tare îl muncea.
Poate omul înfrîna patimi, dorinți și pofte, dar nu hotărî gîndului să tacă. Trecuse din vrîsta copilărească, jocul și zburdălnicǐile nu-l maǐ desfătau; în schimb îi plăcea să citească și să cugete.
Îl porecleau „filosoful”, fiind că prea vrea să descoase și să afle esența lucrurilor și faptelor omenești.
Era prin clasa a VII a. Într-o zi veni acasă mai gînaditor și maǐ searbăd ca de obiceiu.
Profesorul de filosofie vorbise despre moștenirea caracterului. Cu acest prilej pomeni despre caracterul reǔ al copiilor găsiți.
Aurel, fără sa vrea, se făcuse la față ca varul: i se parea că toți colegii se uită la el și își dau coate. Simți că, dacă în acea clipă s’ar fi despicat pămîntul, cu drag ar fi intrat în adînc.
Iar cînd profesorul adăugă: „Bine înțeles cu rari excepții; atunci crezu de-a binelecă-i vorba de dînsul”.
Suferința luǐ de-acum era mult maǐ puternică de cît cea din școală primară; atunci simțea fără să’nțeleagă toată prăpastia aceasta, acum simțea și'nțelegea. Adesea el singur se'ndoea de caracterul său. La cel maǐ mic gînd îndoelnic tresărea, zicîndu-și poate o darea pe față a unor moșteniri rele. La sfîrșitul lecției profesorul adause: „Romînul a plasticizat foarte bine moștenirile părinților în copiǐ prin: „Surceaua nu sare departe de trunchiu. E grosolan, dar adevărat.”
Luǐ Aurel îi resuna în cap lecția. Simțea un gol nespus, era străin și părăsit de tot ce-ǐ pe lume. Se temea de toate gîndurǐle și apucăturile sale, neștiǐnd în cotro pot să-l ducă.
— „Cînd îți cunoști părinții vii orǐ morți și familia lor, poți ști ce slăbiciuni ai, de ce să te ferești; zărești măcar pe ce calități să te razimi! Eǔ sînt ca într’un întunerec desăvîrșit nemic îndărept, beznă înnainte și din toate părțile mă-ncunjoară numaǐ prăpăstii.
„Să fii din părinții cei maǐ de jos, dar să-ǐ cunoști, să-ǐ știǐ cine au fost. Vlăstar al unul stejar falnic orǐ al unul ciulin selbatec, dar să-l știǐ.
Aceste gîndurǐ se frămîntau în mintea luǐ Aurel, luînd tot felul de forme; dar avînd același fond.
Aurel exagera, ca orǐ ce începător într’o știință, chestia moștenirei.
Dacă și-ar fi cunoscut părinții, poate, nicǐ n’ar fi gîndit la toate astea.
La masă, Aurel se mira cum ar începe vorba despre părinții luǐ. Cercase de multe orǐ, dar tot de-auna c.c. Ana căuta să’nconjoare. Bătrînei i se părea că, de ce va ștǐ Aurel maǐ puțin despre părinții adevărați, de ce maǐ mult va ținea la dînsa.
— Vai Aurel, tare mă simt slabă, deși maǐ trăi să te văd doctor.
Aurel se agăță de aceste vorbe.
— Par’că ziceai că părinții matale au murit de bătrînețe, nu ești încă la vrîstă lor.
— Ce are a face? Ei au dus altfel de viață.
— Are foarte mult. Copii sînt o parte din părinți, s’aseamănă în bine ca și’n reǔ.
Fericiți sînt cei carǐ se pot apăra de moșteniri rele și pot încuraja pe cele bune. Eǔ n’am acest noroc.
Sînt maǐ sărman de cît copilul cel maǐ sărac: nu știu nimic, par’că ași începe eu lumea!
Mă tem de mine singur, cînd mă gîndesc că nu știu ce-ar zace în adîncul sufletului.
Oh! ce grozav e să nu-ți știi părinții; să nu-ți cunoști familia din care faci parte!
— Eǔ pe tine te-am deprins de mic să iubești adevărul și dreptatea, să desprețueștǐ minciuna și să nu fii mîndru cu cei mici.
— Vorbe goale, mamă dragă, dacă în mine ar fi sădite din părinți orǐ din strămoși alte apucături.
Cînd eram la lelea Catrina, am găsit prin stuf niște ouă de rață selbatecă. La noǐ căzuse o cloșcă și, fiindcă n'aveam ouă, le-a pus pe cele aduse de mine. Au eșit rățuștele frumușele; mîncau, umblau după cloșcă; iar cînd s’areta uliul, s’ascundeau sub dînsa.
După casă curgea un părău. Într’o bună dimineață, cînd le-au crescut tiuleele și aripele, s’au dus pe apă și cloșca a remas cloncănind. Așa e potriva lor; dar cînd nu le cunoști, .
— Tu, slava D-luǐ, de mic copil ai avut apucături bune.
— Sînt moșteniri, carǐ s'arată la deosebite epoci ale viețeǐ ca și boalele.
— Nu e cazul tău, dragă Aurel.
— Al mieu e neantul; neștiința desăvîrșită! Să-mi găsesc singur cărarea și cine știe dacă mă va duce la liman orǐ la prăpastie, la cinste și rang orǐ la nebunie!
E’ngrozitor să nu cunoști o rămurea cît de mică din familia ta. Cred că nicǐ d-ta nu știǐ nimic. Altfel nu te-ar răbda inima să nu-mi spui ce-va. Dar vezi că sufăr, și ții la mine, nu mă îndoesc.
Cucoana Ana stătu o clipă pe gîndurǐ. La urmă, odată trebue să-ți spun maǐ curînd sau maǐ tîrziu, tot una. Zise:
„Într’o seară a venit la mine o fată tînără, frumoasă; era de departe, cred că din București. De pe vorbă părea munteancă. Familia nu mi-a spus’o. Numele ei era Susana. Avea un unchiu foarte bogat, de la care fugise de rușine. Credea c’o să te înfieze el, cu vremea, și dînsa să intre la călugărițele catolice, unde fusese crescută.
Pănă una alta, ea bolnavă, eǔ cu ale mele, am sfătuit’o să te dea la Institut, de unde te putea lua orǐ cînd.
N’a trecut luna și s’a bolnăvit, de tifus și-a murit, sărmana, lăsînd cu limba de moarte să te iau.
— Destul de prost pentru mine. De pe mamă, slăbiciune de caracter; de pe tată și maǐ reǔ: înșeală o fată și-o lasă. Unchiul un egoist.
— Vezi, Aurel dragă. Ești prea tînâr; de aceea nu voeam să-ți spun, fiind-că nu poți pricepe încă lumea. Ce-ai învățat tu e nimic pe lîngă faptele trăite.
Susana era tînără, frumoasă și fără de mama. Lesne păcătești, cînd nu-ǐ cine să te povețue: copăcelul fraged se frînge de furtună, dacă nu-i lîngă el unul bătrîn să-l sprijine.
— Bine, dar tata ce fel de caracter, să’nșale o orfană?
— Și aice judeci pripit. Erau amîndoǐ aproape copiǐ. Susana mi-a spus, cu lăcrimiîn ochi, că el nu-ǐ de vină, ci patima lor prea aprinsă. Își juraseră credință, erau logodiți și avea s’o ia, dar a murit în războiu. Vinovați nu’s sărmanii, dar din nenorocul lor se maǐ vede o dată cît e de mare greșeală ca tinerii să se joace cu focul.
Iubirea e lucru sfînt, dar trebue îndeplinite forme; altfel se pot întîmpla nenorociri fără voea noastră.
— În sfîrșit, destul de reu. Dar tot e bine și reǔl să-l știǐ.
— Te înșeli! Mama ta era un înger nevinovat, necunăscător de lume și patimi.
— Dar tata ?
— Un copil. Era de două-zeci și doi de ani. La vîrsta asta omul crede că n’are moarte și că voea luǐ nicǐ Dumnezeǔ din ceru n-o poate împiedeca.
— Dar unchiul! Om fără inimă, un avar!
— Omul de afaceri nu poate fi altfel. El voea s’o mărite pe Susana cu contabilul luǐ și ea a fugit. Vezi nicǐ el nu e vinovat.
— Așa nicǐ hoțul nu-ǐ de vină.
— Tinerii în neștiǐnța lor cred că tot ce zboară se manîncă. Nu se gîndesc că dragostea lor va da odrasle, carǐ vor avea drept să le ceară socoteală orǐ să-ǐ blastăme.
Îndrăgostiții sînt ca lunatecii: nu văd prăpastia pe margenea căreia merg.
Pe tatăl tău îi chema Sorin, pe cît am priceput din gura Susaneǐ, cînd vorbea în delir.
Fii sigur, a murit ca un viteaz.
— Orǐ cum, o greșeală a făcut.
Nu tu ești în drept să-l judeci, fiind că greșeala luǐ ți-a dat ție zilele!
Aurel nu zise nimic, ci numaǐ oftă maǐ ușurat. În sfîrșit aflase ceva.
— Dar despre mama care m’a făcut, nu știǐ alta nimic?
— Era foarte frumoasă și foarte bună. Atîta îi iubea pe tată-tău, în cît la nouă-spre-zece ani, cu toate ca avea avere a unchiu, era hotărîtă să intre lamaice. Ținea mult la tine, a scris unchiului și aștepta mereu respuns să te înfieze.
Averea ei era la dînsul.
Am să mor cu mustrare de cuget că n’am stăruit să-ǐ aflu numele. E păcat să-ți mănînce el averea.
De asta îmi pare reǔ foarte puțin.
— Ești greșit, alt-fel își face loc în lume cel ce are puțin seu de la părinți.
— O să-mi fac rost prin mine singur, prin muncă.
— Sigur, o să-ți faci; dar mult maǐ greu. Fără de avere vine ca și cum te-ai cățăra în vîrful pomului cu degetele și cu unghiile zdrelite; cu avere, urci ca pe o scară bună, nicǐ nu simți cum și cînd.
— Noǐ, tinerii, avem maǐ multă încredere în puterile noastre. La toamnă mă’nscriu la medicină; în cîți-va ani, fiind doctorand, încep a cîȘtiga.
Să te maǐ răsplătesc, destul ai muncit pentru mine, fără a avea vre-o datorie.
— Cînd îți iai singur și nesilit o însărcinare e datorie sfîntă.
Acuma nu maǐ era nicǐ o taină între amîndoi. Aurel simțea pe lîngă dragoste și o recunoștință fără de mărgeni pentru bătrîna care l’a crescut și l’a îngrijit; dar era între amîndoi ceva, care îi despărțea.
Alte apucături, alte simțiri. Fie-care își măsura vorbele să nu atingă, să nu jignească în acea parte a sufletului vecinie dureroasă.
Aurel avea răstimpuri de melancolie neagră, gîndind cît e de străin pe lume.
Se'ngrozea că mumă-sa adoptivă e batrînă, slabă și poate muri curînd.
La asemenea gîndurǐ s’afunda și maǐ mult în studiu, singura luǐ mîngăere.
Era foarte susceptibil și nu putea lesne lega prietenie. O glumă în care s’ar fi zărit măcar, umbra ironiei îi recea. Se’ndoea de dînsul și cu atît maǐ mult de colegi. Nu se amesteca nicǐ o dată în petrecerile lor. La facultate, acasă și la spital, colegii îi ziceau Pustnicul Sisoe.
Une orǐ în serile senine mergea în grădina aleelor. Acolo, în farmecul naturei, se’mbată de-o melancolie adîncă. O moleșeală dulce, simțiri nedeslușite îi stăpîneaă.
Une orǐ îl apuca un dor neînțeles. Searbădă și fără de rost îi părea munca și viața și, ca trezit din vis, se întreba: „ce-ǐ cu mine?”
Freamătul orașului se auzea ca un clocot uriaș, din ce în ce toc maǐ pierdut, maǐ nedeslușit; țirîitul greerilor, duiosul cînt al privighetorilor, chemîndu-și soție, îi amorțeau sufletul. Nu maǐ era singur, simțirea luǐ era simțirea naturei întregi.
I se părea că păn acum n’a trăit. Era dornic de-o vieață intensă, mare a tot puternică. Așa cum bolnavul, după luni de suferință, e dornic de sănătate.
Dar cum, de unde îi va veni acest suflet dătător de vieață? Une-orǐ era dus în lumea visurilor, i se părea că-i numaǐ suflet, numaǐ simțire și’n freamătul naturei par’că o adiere gingașă, fermecătoare, care venea încet, lin, un tremur de aer domol, senin, îi atingeau ochiǐ și fața, cu’n sărut ușor!
Un zîmbet fericit îi flutura pe buze.
Așa zîmbesc copiiǐ adormiți sub sărutul duios al mamei.
În sufletul luǐ Aurel se trezeau sentimente nouă, puternice.
PARTEA a III-a
I
Trecură ani, Hristea se gîndea foarte rar la Susana.
În conștiința luǐ era împăcat: „I-am voit binele, dacă nu m’a ascultat, nu sînt de vină. N’am putut scoate din copiiǐ luǐ frate-mio ceva de seamă, din unul, luat de la copiiǐ găsiți, era să scot maǐ mult? Dînsa o fi intrat la călugărițe și copilul a murit; altfel maǐ scria dînsa.”
Aceste gîndurǐ erau balsamurile ce turna Hristea peste cugetul său orǐ de cîte orǐ cerca să-l mustre.
Fratele Susaneǐ, Ionel, primise educație de pension, împreună cu băeți bogați, închipuin-du-și că miile de franci sînt menite a scuti de munca învățăturei. Clasele le trecuse cu mare greǔ.
Pe atunci nu era obligatorie uniforma pentru liceani, Ionel abia se supunea, disciplinei de-a purta uniforma înlăuntrul internatului.
Cînd eșea pe stradă era spilcuit ca un adevărat Don Juan. Cătră cine voea să-l crează se recomanda student în drept.
Nu semăna de loc Susaneǐ nicǐ la chip nicǐ la caracter, deși era tot oacheș.
Mustățile le rădea de pe la patru-spre-zece ani.
Patima luǐ era primblarea pe calea Victoriei, oprirea pe la vitrine, aruncînd glume la fel de fel de cucoane, carǐ le primeau bucuroase, știin-du-1 moștenitorul milionarului Hristea.
La bacalaureat căzuse de vre-o trei orǐ. La teze trecea copiind, avea destui prieteni carǐ pentru cîte-va chefuri să-ǐ dea de copiat.
Nenorocirea era orarul: respunsurile luǐ făceau hazul jurnalelor.
El respunsese că Asirienii au fost de rasă neagră și că Mircea cel Mare s’a bătut cu Traian.
Întrebîndu-l profesorul despre reflexiunea luminei, a dat ca pildă lentilele cu carǐ se aprind țigările.
La istoria literaturei latine l’au întrebat:
— Pe cînd a trăit Plaut?
— Pe vremea împăiatului Ramses.
— Și despre ce-a scris?
— Despre viața luǐ August.
— ?!
Unchiul îi făcea în totdeauna mustrări aspre. Ionel nu maǐ da pe la dînsul de loc, doar cînd prea îi strîngeau nevoile de bani, și nu putea găsi să’mprumute pe la cămătari, cu carǐ avea a face încă de mult.
În schimb se’mprietenise cu Ene. Ca să-ǐ scoață bani pe poliți, îi istorisea toate ștrengăriile ce făcea, pe cînd era’n școală. Între altele îi spunea:
— Noaptea eșeam din internat pe ferestre. Nu erau tocmai’nnalte; ne dam drumul pe un cerșaf. Portarul era al nostru.
— Mergeați după ștrengării?
— Dar la biserecă ?
— De atunci ai deprins a juca și cărți?
— D’apoi? Știu toate șmecheriile cărților. Nu pot întră pe unde se joacă pe miǐ de lei, m’ași pricopsi. Cu avarul ăsta de unchiu nu pot pune mîna pe o sumă respectabilă, să vezi ce-ași face !
— Ai pierde, cum pierzi sutele.
— Pierd, dar și cînd cîștig. Să mă văz major orǐ măcar pe-aproape. Iau la tașcă trei-zeci pa-tru-zeci de miǐ de lei, mă duc la Budapesta. E o casă undr joacă magnații unguri. Sta pe mese movili de napoleoni! Pii! Ce de-a aur!
La aceste vorbe fața palidă și trasă a luǐ Ionel se-nviora de plăcere. Semăna mult cu unchiu-so. Simțea farmecul aurului.
Și el iubea aurul, baniǐ sclipitori; dar nu să-ǐ agonisească prin muncă și economie, prin afaceri ertate de lege; ci să-ǐ aibă de-a gata, ca să-i arunce orǐ în petreceri orǐ în cărți.
Nopți întregi le-ar fi trecut cu ochiǐ țintă, ca un nebun, la aurul de pe masa verde!
Și, dacă într’o noapte cîștiga el, abia o aștepta pe a doua, să-l arunce altora. La Ionel pofta cîștigulul se rînduea cu pofta cheltuelelor și răsipei.
— „Baniǐ, ca și femeile frumoase, nu trebue să stea ascunse, ci să facă bucuriea tuturor. Era vorba luǐ obicinuită.”
N’avea încă două-zeci de ani și mustățile îi erau destul de marǐ, doar începuse a le rade de timpuriu. Îmbrăcat la moda, clipea șiret din ochi în semn de pricepere.
— Caliciți din cărți am văzut, îmbogățiți nicǐ unul. Vezi că la banul nemuncit nu ții. Îi cheltuești cu femei, cu petreceri, zise Ene.
— Baniǐ sînt făcuți ca să fie cheltuiți. Să mă închin lor ca unchiul? Ce înțelege el din bogăția luǐ? Eǔ cîștig în astă seară zece miǐ de lei, cu dînșii chefuesc o septămînă. Piii! îmi spunea unul: la Buda-Pesta sînt femei maǐ șic de cît la Paris.
— Dacă pierzi tot?
— Împrumuți. Trebue să-ți vie, el, rîndul și la cîștig.
— Cînd n-o să mai găsești să'mprumați ?
— Asta-ǐ? N'o să trăească unchiul cît lumea. Doar i-s nepot, salba dracului. Tu, Ene, ai bani?
— Am, dar muncesc de mic copil. Un rînd de haine îi port doi ani, nu le schimb ca D-ta în fie-care lună. Sînt grei de muncă, nu-i pot cheltui ușor.
— Împrumută-mi cîte-va mii, cănd oiu fi major, ți-i dau.
— Cine știe cîte polițe ai d-ta?
— N’am nicǐ două-zeci de miǐ de lei datorii.
— Cu ce-ai cheltuit atîția bani?
— Ce? I-am luat toți? Pe jumătate. De cît să cîștige altul, maǐ bine să cîștigi tu.
— Dai polǐță, îți dau.
— Să nu afle unchiul !
— Maǐ vorbă!
— Cinci sute poți să-mi dai?
— Dau pe polǐță de-o mie.
— Hai, fă-o curînd, noroc să dea Dumnezeǔ! Iute să nu vie Ursul: nu-mi place morala. Eǔ nu pot trăi ca un copac; am nevoe de emoții. Vivat plăcerea! La dracul baniǐ!
— Te costă cam scump.
— Scump, dar face! Atunci simți că trăești. La pierdere orǐ la cîștig, inima ți se bate ca la vrabia prinsă! Vieața e puternic trăită, simți sîngele cum umblă prin vine clocotind și creerii scapără de nerăbdare! Ochiǐ scîntee. Vezi pe fețele tovarășilor miǐ de mișcări, de expresii, în carǐ citești ca’ntr’o carte.
Vieața e un contagiu de la unul la altul; gustul cîștigului te’mbată, uiți tot ce-ǐ pe lume. Și nu-ǐ atîta pofta de-a pune mîna pe aur, ci o sete nespusă de cîștig, par’că ar fi să capeți puterile lumeǐ.
Voi nu pricepeți aceste simțiri, fiindcă nicǐ o dată nu le-ați gustat. Voi nu trăiți, vegetați.
— Și noǐ dorim să ne înbogățim.
— N’are a face. E firesc, pentru voi, cei porniți din sărăcie, să doriți a vă îmbogăți.
Dar gustul cărților e altul, dovadă că atîția bogați sînt pătimași, joacă; deși sînt avuți și pierd.
Sărmane Ene, tu nu pricepi. Ce mi-s bune mie aceste cinci sute de lei? Să mănînc îmi ajung cîți-va franci. Femei? Sînt plictisit. Pot avea pe cele maǐ frumoase. Dar jucînd cărți, simt viața intensă, am emoția că trăesc, mă simt viu.
Un ceas trăit prețuește maǐ mult de cît o sută de ani trăgănați ca tine.
Și copacul trăește. De cît să trăesc o sută de ani ca tine și ca unchiul, prefer un an trăit, cum știu eǔ. La voi eri, azi și mîine sînt egali, cu o monotonie desgustătoare.
— Îți place, să te'nbeți cu apă rece, zise Ene desprețuitor.
— Noǐ, tinerii de azi, sîntem lîncezi de viața de toate zilele, ne trebue escitanre, căci sîntem blazați de ceea ce face fericirea unuia ca tine. Tu aștepți masa, să-ți potolești foamea; mie nu mi-e foame nicǐ o dată.
— Cred și eǔ, dacă nu facǐ nimic.
— Tu aștepți noaptea ca să te odihnești, Eǔ ună gîndesc cum s’o trăesc.
— Dacă facǐ din zi noapte!
— Las’o încurcată. Cămătarul nu poate înțelege pe cartofor. Voi trăiți pentru bani, noǐ voim bani ca să trăim. Nouă baniǐ ne sînt mijloc, nu scop.
— Pentru asta trebue să-ǐ ai.
— Cartoforul găsește. Îi scoate din pămînt. Luǐ și diavolul îi ese cu pitaci înnainte.
— Fiind că-ǐ patimă drăcească. Cine îi dă un deget, își dă pe urmă și sufletul.
— Tot ast fel ași face și eǔ, cînd n’ași maǐ avea bani!
— Nu vorbi așa, domnule Pandele, ducă-se pe pustii.
— Ce ți-ǐ frică? zise Ionel, rîzînd cu hohot.
— De cît o viață plictisită, maǐ bine lipsă. Ce crezi că, făr de tine orǐ făr de mine, s-o stinge Soarele pe cer?
Maǐ bine o moarte vie de cît o viață moartă.
— Maǐ auzii una nouă : moarte vie.
— Păi sigur! În momentul cînd pui țeava la tîmpă ori maǐ sigur în gură, ai cele maǐ puternice, emoții. Euglejii au un club al spînzuraților. Cînd li-e urît, își pun gîtul în ștreang. Atît că-i scapă cine-va la vreme. Au senzația că mor dar nu mor. Mie nu-mi plac imitațiile.
— Ce pricepi tu! Nicǐ atîta cît ar pricepe o maimuță dusă la operă. Bre, cap de Grec, la masa-verde, simt raiul și iadul de-o dată, toată viața ta de melc n’o daǔ pe-o seară de joc. De trăit și rîma trăește ca tine.
— Înțeleg să-ți fie dragă o fată, să petreci; dar să-ți strici sănătatea cu ochiǐ la masa verde!
— Ce vorbești! Iubirea e nemic pe lîngă senzația cărților, care te ține într’o încordare ceasuri întregi. Amorezat am fost la opt-spre-zece ani. Aea ține o lună, un an și trece. Cărțile daǔ voluptate adevărată, patima lor ține toată viața.
— Maǐ sînt doar și alte plăceri!
— Aș ! Muzica, teatru, femei frumoase, lux, primblări pe lună, nimic nu poate fi măcar comparat cu emoțiea ce o al la cărți. E ca și cînd ai boli toată ziua și seara ți-ai căpăta sănătatea, viața și veselia.
Nu așteaptă bolnavul cu maǐ mare nerăbdare însănătoșarea, cum aștept eǔ o partidă de cărți...Simț o lipsă, un neajuns mă mistue, nerăbdarea și' așteptarea îți furnică tot trupul. Îți afli astîmpăr numaǐ la masa verde.
— Vreǐ să m’ademeneștǐ? făcu Ene ironic.
— Cartoforiǐ și cămătariǐ se nasc, nu se fac, ca și artiștiǐ.
Vrea să zică maǐ pot compta pe tine!
— Nu prea des.
Cămătariǐ ovrei se temeau de Hristea și’nce-puseră să nu maǐ dea luǐ Ionel bani.
Băiatul se’nnădise la poliți. Era lucru atît de lesne! Pentr’o iscălitură lua cîte-va sute de lei. Cu ele cutreera casele de joc, făcea lux, petrecea..
De cînd se pregătea, chipurile, de bacalaureat, nu maǐ sta la pension, ținea cameră cu chirie. Îi chemase Hristea prin Ene să stea la el. Nicǐ nu voi s’auză.
— Sînt nebun? Să stau cu’n urs? Să mă ție din scurt ca pe-un copil?! Te rog taci, că’mi vine reu!
Între altele avea mania cravatelor și-a parfumurilor. Cumpăra cîte două-zeci de-o dată, le întrebuința de două trei orǐ și le arunca.
Hristea pusese pe Ene să-l urmărească purtările, dar prea tîrziu; deprinsese toate năravurile tinerilor stricați, nu maǐ era vorbă de oprire, cînd petrecerile Bucureștilor îi păreau sarbede, învechite și fără nicǐ o atracție!
II
Era o zi de iarnă. Focul pălpăea’n sobă. Hristea petrecuse una din acele nopți albe, cînd nu putea închide ochiǐ de loc.
Nu-l munceau nicǐ gîndurǐ de îmbogățire ca altă dată, nicǐ planuri de viitor, nicǐ închipuiri fantastice, ci un fel de oboseală, care nu-ǐ lăsa să’nchidă ochiǐ.
A doua zi se simțea trudit ca după un chef zdravăn.
Nu se dusese la biurou, dacă era ceva însemnat, Ene venea la el.
În sobă pălpăeau flăcări roși, albastre, vinete, galbene; un joc neasemuit de culori ce se schimbau, se prefăceau, ca sub un farmec nevăzut, avevărat mozaic viu, schimbător.
Hristea privea, lăsat, într’o toropeală plăcută, între trezire și somn. Creerii luǐ obosiți de cifre și combinații financiare se odihneau amețiți o minută de lumina vrăjită a focului.
Cine-va bătu la ușă. Clăbuc mîrîi încet; de bătrînețe avea reumatisme....
Hristea tresări, ca din somn. Se liniști înse răpede, gîndind că trebue să fie Ene, de vreme ce servitoarea i-a dat drumul.
La ciocănitul timid strigă răstit.
— Intră!
Ene, foarte smerit, zise bună ziua, neîndrăznind a sta jos.
— Ce veste, bre Ene ?
— Ionel a fost iar.
— Ticălosul! După bani?
Am la mine polǐți de vre-o patru-zecǐ de miǐ.
— Bine de tot! zise Hristea, mușcînd nervos-unghia de la degetul mic.
— Dar polǐțile sînt girate de mine, și....
— Nicǐ un și. Mergi înnainte. Vreǐ să ia de la alțiǐ?
Cînd nu va maǐ avea nicǐ un ban, tot pe capul mieu o să cază. Ar da în cărți o împărăție. Ce reǔ! Ce ticălos !
— Păcat! E băiat deștept. Ajungea departe.
— De cît deștept și pătimaș, maǐ bine maǐ prost. Prostul, barim, păstrează ce l-au lăsat alțiǐ. Tot cît am stăruit, în zadar. Nu poți face di’n-tr’o nuea strîmbă, trestie de mare.
— Să-ǐ dau maǐ departe?
— Să-l dai, și din ce în ce tot maǐ încărcate. Pentr’o mie cere-ǐ trei. Să vedem pană unde’l va duce patima.
— Demineață a fost la mine în muscal. Se jura că n’are cu ce-l plăti. Să-ǐ dau, barim, o sută. Eǔ, în glumă:
— „Suta și mia.”
— „Dă-mi patru, să-ți daǔ polǐță de-o mie. Uit’te-o am gata și-mi întinde polǐță de-o mie.”
— Adevărat nebun! Să-ți fie milă de așa răsipitor?
Să-l vezi făr de cămașă, pieri tor de foame și să nu ai pic de îndurare. Să-ǐ dai cel mult un capăt de funie. Păcat de bani! Toți îi dă’n cărți. Intră’n mîna altor răsipitori.
— Ajung ei de la o vreme la unul care-ǐ strînge bine; banul ca și apa, trage la cotlon.
— Îl uresc ca pe cel maǐ înverșunat dușman.
— Luǐ își strică.
— Nu pot suferi să văd că-și bate joc de bani. Banul e lucru sfînt, în el e închegată muncă și strădanie, adesea chiar păcate. Eǔ n’am răsipit un capăt de ață. Am învățat de mic economia. În cele maǐ mărunte fărămituri e muncă și, dacă nu: te poți folosi, aruncă-le barim păserilor cerului. Așa m’a învățat biata mamă. Vezi, economia se-nvață de mic copil. Cu școalele de azi se deprind răsipitori unul de la altul.
— Prea adevărat. Ce nu face omul pentru avere!
— Tocmai d’aea, cine o are, nu trebue să-și bată joc de ea. Viața omului de afaceri e războiu, pot fi și răniți, adesea n’ai cruțat pe nime, nicǐ chiar pe tine!
Tu orǐ părinții tăi, carǐ au făcut avere! Nu-ǐ nelegiuire să-ți bați joc de ea? Ași erta pe hoțul, care ar veni să-mi fure averea și să mă ucigă, n’ași erta pe moștenitorul care mi-ar răsipi-o...
— Cu toate astea vi-ǐ singurul moștenitor.
— Ionel? Nicǐ o dată. Copilul mieu să fie, l’ași desmoșteni. Mă va îndrepta, el, D-zeu ce să fac cu munca mea. Nu, nu, averea mea trebue să fie la adăpost de răsipitori.
Am muncit și țin la ea maǐ mult de cît la viață. În mormînt n’ași avea liniște s’o știu lăsată pe mîini ticăloase.
Baniǐ sînt o putere, cît sînt mulțǐ la un loc, întocmai ca și o armată; răsipiți, împrăștiați, nu’nseamnă nimic. Aveau dreptate ce-ǐ ce îngropat comorile. Maǐ bine grămadă în pămînt de cît să slujească patimile ticăloase.
Ionel, nicǐ o dată nu va fi moștenitorul mieu.
— Dacă maǐ vine, să-i daǔ?
— S’apropie sacul de fund. Crezi că mare-i averea luǐ?
— Zice că are și partea surori-sa.
— Partea surori-sa? Să aducă dovezi că-ǐ moartă.
— O să jelească amar miile aruncate!
— Eǔ nu-ǐ daǔ de-o pîine. Poți să-i spui. Funie și săpun în natură, nu’n bani.
— Poate să-i joace și p'ăștia, zise Ene rînjind.
— Sigur, trage nădejde să mă moștenească! E’n stare să mă ucidă un hoț ca dînsul! Dar uit’te: revolverul e nedeslipit. Clăbuc bătrîn cum e, latră, cînd se mișcă o foae.
— Cu mine să nu se joace.
— Pătimașul face orǐ ce pentru patima luǐ. Se văd în fie-care zi cazurǐ!
— Cu mine să nu se joace.
— Așteaptă cu nerăbdare să fie major !
— Să-mi ia socoteli ? Vrea să se tragă’n degete cu mine? Dobitoc! Am ac de cojocul luǐ.
— Cu bine, d-le Hristea!
— Cu bine, Ene!
— Eram să uit. Mîine la opt seara veți primi vizita a doi feciori de bani gata.
— Iar minori? Mă plictisesc; tratează tu cu ei de cît au nevoe?
— Pentru două-zecǐ de miǐ oferă patru-zecǐ. In curînd sînt majori. Au un milion, case și prăvălii.
— Cum nu și-ar bate joc de bani, cînd pentru o iscălitură capătă zecǐ de miǐ de lei. Numaǐ deschide ochiǐ. Ai informații sigure? Auzi? Ochiǐ și baniǐ!
— Polǐțele vor fi cu data după majoritate, bani siguri ca’n lada de fier. Nu le dăm noǐ, le daǔ alții. Mîine treceți de-mi lăsați baniǐ, polǐțile vor fi pe numele mieu.
— Da, mîine la opt.
După ce eși omul de încredere, Hristea se ridică de pe jeț. Tot trupul părea amorțit; îșǐ încleștă mînile, părîind toate încheiturile scrîșniră par’că să se rupă: îșǐ maǐ scutură prin cîte-va mișcări oasele și mușchii, căscă lung.
Simți oboseală, gol și plictis, senzații, carǐ nu le avuse nicǐ o dată în viața luǐ. Fusese omul care nu știa ce-ǐ urîtul nicǐ oboseala. Îi veni un fel de amețeală, trebui să se așeze din nou pe jeț în față focului.
Scoase de la piept o hîrtie cu maǐ multe însemnări de cifre. Era talismanul cel maǐ bun în potriva orǐ cărui început de plictiseală.
Pe dînsa era însemnată întreaga luǐ avere. Trecuse peste două milioane. Baniǐ ce datorea luǐ Ionel orǐ luǐ Ene nu-ǐ socotea, ca și cum n’ar fi trebuit nicǐ o dată să-l maǐ dea.
III
Ionel, pe-aproape de-a fi major împrumută vre-o zece miǐ de lei și plecă în străinătate, visul luǐ de ani de zile — sub cuvînt că se duce să treacă bacalaureatul la Paris. Aici îl persecută profesorii, din pricină că el e băiat de caracter, și, întrebîndu-l niște fleacuri, n-a voit să respunză!
C'o zi înnainte de plecare, a trecut pe la Hristea la vremea cînd acesta era la comptuar. I-a lasat un bilet și-a plecat vesel, gîndind: „O brodii bine. Am scăpat de școală. De acu la revedere, unchiule, cînd oi fi pe catafalc și m’or invita c’o depeșă.”
Ionel luase bilet direct pentru Paris, nu voi să se oprească nicăerî.
În Paris n’avu nevoe de multă educație. Maǐ ales că parizienii și parizienele îl cunoscură pe dată că e un Aruncă-bani. Răpede l'au inițiat în toate petrecerile, de carǐ înse Ionel se plictisi răpede.
Îl prinse dor nebun să-și cerce norocul la Monaco.
Își găsi tovarăș o lichea, care, de cum sosise, se ținea gae de el. Luîndu-și ce-ǐ maǐ remăsese din cele zece miǐ împrumutate, plecă. În cîte-va zile pierdu tot. Se’ntoarse îndărăpt la Paris, unde era cunoscut ca nepot al unul milionar din București. Găsi bani destul de ușor. Cînd înse creditorii începeau a se lăsa cam grei, făcu scrisori falșe, în carǐ îi înștiințau ca din țeară că unchiul e greǔ bolnav, că doctorii îi dau cel mult două-trei luni de traiu, că ar fi bine să vie în patrie...
Cu asemenea scrisori, puse la cale cu prietenul de petreceri, maǐ stoarse cîte-va miǐ de lei. Dar creditorii, începînd a bănui, cerură lămunri în țeară de unde li se spuse că Hristea e deplin sănătos
Luǐ Ionel i se tăie creditul. Acuma era major. Strîns de nevoi, trimise procuror sau advocat să ceară unchiului socoteli. Maǐ în fiecare zi scria orǐ da telegramă să ǐ se trimiță ceva bani că moare de foame și-i amenințat să fie și închis ca escroc.
Cînd advocatul se prezintă la Hristea, acesta-ǐ aretă socotelele și polǐțele. Luase bani maǐ mulți de cît ǐ se cuveneau.
Lucrurile erau cu atîta dibăcie și măestrie înjghebate, încît nu se putea face nemic. Orǐ ce proces era de prisos. Și cu ce să-l ducă? Advocatul îi trimise o copie de pe socoteală și-l sfătui și vie’n țeară și să se pună bine pe lîngă unchiu.
Cînd primi Ionel scrisoarea, unde era înșirat tot ce se cheltuise cu dînsul și maǐ erau și toate polǐțele de baniǐ luați, simți amețeală, par’că lumea se învîrtea cu el.
N’avea nicǐ un ban, nu de cum pentru drum. Într’un acces de desnădejde se spînzură în cameră de cîrligul de la tavan. Prin consulat se notifică unchiului plata cheltuelelor de înmormîntare.
La această veste Hristea rosti plin de mînie: „Ca un netrebnic a făcut, ca un netrebnic a pierit”. Fără să vrea, îi scăpără prin minte scena de pe Argeș și vorbele Susaneǐ.
„Dacă ne înnecam, tu, unchiule, ce făceai?”
Nu s’au înnecat atunci! Dar ce folos c’au trăit?
Hristea nu-și puse nicǐ doliu la pălărie. Aproape silit de preutul Nae, plăti o slujbă de sufletul luǐ nepotu-so.
— Păcat de bani, părinte, cînd de bună voe și-a dat sufletul Satanei.
— Să ne rugăm pentru sufletele păcătoșilor, drepții n’au nevoe de rugile noastre, fiule.
Hristea primi multe scrisori de la Paris, în carǐ îl rugau să li trimiță cel puțin parte din datoriile nepotului. El nu respundea la nicǐ una:
— „La ce o-au dat pe credit? Ei strică tineretul, dîndu-ǐ haine, locuință, mîncare, ba chiar și bani pe un simplu
bonjour
; acuma să se învețe minte a face credit celui întîiu venetic, numaǐ ca să-și treacă marfa.
Între alte scrisori primi una foarte elegantă șb parfumată, în care o doamnă îi ruga ca, pentru memoria singurului nepot mort, într’un chip atît de tragic, îl roagă să-ǐ achite o mie de lei ce-ǐ: dăduse ca împrumut pe-un simplu bilet de vizită, care îl alătură, de oare ce are toată încrederea, în bunătatea și amabilitatea unchiului sărmanului Jonel.
Ionel scris cu J...
Hristea făcu mult haz de această scrisoare, gîndind: „Se vede că pe-acolo plouă cu bani, de vreme ce daǔ oameniǐ miǐ de lei pe-un simplu .
Să le fie de bine, eǔ am muncit și nu-mi bat joc de munca mea.
Banii miei nu vor plăti toate secăturile, cu carǐ .
În sinea lui Hristea era nemulțumit de întîmplarea lui Ionel. Nu că i-ar fi fost milă, dar purtau aceleași nume ca el.
Știa că lumea invidioasă de averea luǐ avea să-l învinue de moartea nepotului ca și cum risipitorului poate vre-o dată să-i ajungă orǐ cît ǐ-aǐ da.
„Îmǐ toca toată averea și la urmă tot la ștreang ajungea.”
O lună încheiată piața a fiest despre această întîmplare. Unii ziceau că Hristea nu i-a dat avere; că el, avarul, anume i-a lăsat credit și banǐ la . la care Hristea zicea:
„Poți și te spînzunri, de la mine nu vezi un ban.”
.
și cheltueli. O molimă maǐ rea de cît ciuma a cuprins tineretul de azi. Educația e greșită. Doamne, ce lume!
Zădarnic fac dușmanii miei spume la gură. Nu sînt vinovat, averea mea nicǐ o dată n-ar fi avut’o. Voiu pune-o în așa mîini că nicǐ Satana să nu poată răsipi un ban!...
Într’o seară spunea luǐ Ene să treacă la registru cîștigul realizat pe niște locuri ce vînduse.
— Păcat! Peste un an ați fi luat îndoit!
— Las’ altora fericirea asta. În afaceri trebue să fii ghicitor. Să maǐ treacă vre o cîțî-va ani și mulțǐ or să remîe pe drumuri din beția asta de jocuri și clădiri.
Va fi maǐ fericit cel ce și-a păstrat bordeiul de cît cel ce și-a făcut palat cu bani de la credit.
Palatul o să-ǐ înghiță locul. împrumuturile astea sînt adevărată halima. Formele, mituirile și încărcăturile urcă la două-zecǐ la sută.
— Atîția s’au îmbogățit!
— Tocmai d’aea. La urmă tot Turcul plătește. S’a dat pe case maǐ mult de cît făceați, ca să aibă fie-care de unde se’nfrupta. Ca să nu cîștige cămătarul zece la sută, ǐ-au luat bietului creștin două-zecǐ; l’au lăsat proprietar cu numele, în adevăr e un chiriaș silit, un servitor pe gratis.
Dar Romînul ține să fie măcar cu numele apropietar. Și nicǐ așa n’o să fie; fiindcă-ǐ din feliu luǐ reǔ platnic. Dacă ia bani cu împrumut, procente crede că nu trebuie plătite, pănă să strîng cap la cap. La credit crede că nu e nevoe să plătească rate și la trei întârziate o să scape de casă.
Cînd lua bani de la bancher, din hoț nu-l scotea. Dacă omul își căuta dreptul și-ǐ scotea casa'n vînzare, ades sărea la bătae și amenința cu moarte. Acuma cu creditul o să li se înfunde. Mie locurile nu-mǐ aduceau nimic. Cel care le-a luat, bietul, a dat bani buni; dar păcat. O să aibă creditul parte de loc.
— Era bine să fi clădit făr de credit.
Sa mă fac sluga chiriașilor! Să tremur la fie-care jumătate de an că remîn . Lipsă de așa plăcere! Încep a fi case prea multe. Dovadă cîte remîn goale. Las, fi proprietari.
— Ba eǔ, zeǔ, mi-ași băga baniǐ în case.
— Noroc că maǐ sînt și eǔ. Nicǐ o afacere, pe-case orǐ locuri nu maǐ fac. În afaceri trebuie bani.
— Nicǐ în primul rang?
— Dar e vre-o casă maǐ de seamă să nu fie-la credit? Se putea Romînul nostru să aibă prilej de luat și să nu ia? Mă Ene, avem propietari de mucava. Tot e al creditului.
Acțiunile, de se prezintă ocazie, le vindem. De-cumpărat, Doamne ferește. Nu doar că se poate pierde; dar am un plan mare și-mi trebue să pun baniǐ în lucruri marǐ, rentabile.
Cu venirea primăverei, Hristea se simțea iar prins de foamea mistuitoare a îmbogățirei; trecuseră simptomele de plictiseală ce-l încercaseră. Se primbla, ca de obiceiu, în camera de lucru, făcînd planul unei societăți marǐ de asigurare pe acțiuni, la care el să fie director.
Totul era încă în formare; planul mergea greǔ...
Servitoarea îi anunță că o doamnă îi așteaptă-în salon. Cît pe ce n’a strigat să spue că nu-l acasă...
Pe Hristea, în tot de-auna, cînd i se vestea că o femee dorește să-ǐ vorbească, îi apuca un fel de neplăcere: se tot aștepta ca o dată să vie Susana, cerîndu-ǐ dreptul ei.
„La urmă n’are de cît să vie; mare lucru nu i se cuvine.”
Hristea era acum cărunt; cu fața posomorîtă a omului de afaceri. Îmbrăcat corect, trecu în salon. O doamnă în negru l întîmpină.
— Domnul Hristea?
— Da, doamnă ! Cu ce vă pot servi.
— Sînt Eleonora Bosinov. Am venit la D-ta nu numaǐ ca la un om de afaceri, dar și ca la un duhovnic.
Hristea, la asemenea introducere, era foarte nervos; știea doar el că fericiții și nepătimașii nu vin la el. Și acuma, cînd voea să-și schimbe felul de afaceri, îi bucurau foarte puțin asemenea clienți.
Cu toată hotărîrea de-a nu maǐ face ast-fel de întrebuințări a banilor, ispita cîștiguliu era ’prea mare și cădea întocmai cu orǐ ce pătimaș.
— Vă mulțumesc de încredere.
— Femeea simți nevoe de-a se opri puțin. Se cunoștea că-și caută cuvinte, carǐ să fie maǐ puțin urîte la auz și maǐ puțin umilitoare pentru dînsa.
— Mare nenorocire a dat peste mine, d-le Hristea, singurul băiat, care trebue să fie sprijinul și onoarea familiei...a dat în păcat. La aceste vorbe, lăcrimile îi înmuiară glasul.
— Te rog, iartă că viu cu nenorocirile mele să-ți turbur liniștea. Dar gîndește, scapi un nenorocit de la moarte și chiar onoarea unei familii. Am două fetițe, maǐ zise nenorocita, ținîndu-se cu mîna de scaun.
„Ceea ce am să spun îmi arde buzele. Nime n’ar crede ce sufăr. Nu, el nu-ǐ de vină: tovarășii mizerabili l’au împins.”
Pe Eleonora o apucară suspine nervoase.
A făcut vre-un fals? zise Hristea spre a veni odată la chestie, pricepînd cît de greǔ îi venea nenorocitei să rostească singură asemenea cuvinte.
— A făcut polǐți în valoare de cinci-zecǐ de miǐ de lei pe numele unchiu-so.
— Așa sînt tinerii de azi! Am avut și eǔ un nepot, nu l’ași fi maǐ avut.
— D-ta n’ai copii, nu poți pricepe durerea mea. Copilul mieu închis la Văcărești! Copilul mieu în rînd cu hoții! Poți măcar zări cu mintea ce’n-seamnă aceasta pentru o mamă? De două zile nu-mi aflu loc, mă zbat cu gîndul ce să fac să-l scap.
Am căzut în genunchi la unchiu-so, dar nu vrea să știe nemic. Azi, maǐ curînd te ajuți cu străinii de cît cu rudele. Am auzit că ești om bun și de onoare, pot să-mi încred D-tale nenorocirea. O sa-mi găsești baniǐ trebuitori.
Hristea ramase o clipa pe gînduri. La începutul carierei luǐ multe licrimi îi erau la temelia averei. Văduvii și minorii sînt prada cea maǐ lesne de prins și cea maǐ cu folos.
Acum simțea silă pentru aceste afaceri, carǐ, cele maǐ de multe orǐ, atrag după ele blesteme și procese. Avea necaz înpotriva femeei care suferea și se jertfea pentru un netrebnic.
— Doamnă, zise el, fiind că ați venit la mine, nu numaǐ ca la un om de afaceri, dați-mi voe să vă daǔ un sfat. Francezul zice: „Laissez faire, laissez passer.! Toată jertfa D-voastre va fi de prisos.
Pierdeți baniǐ în zadar. Va face din nou, păn ce va stoarce cel din urmă ban, lăsîndu-vă pe drumuri.
Atunci cum îi veți maǐ opri de la necinste? E păcat, vă compromite averea.
— Nu, nu, copilul mieu nu va maǐ greși. A avut sfetnicǐ rei; de-acum voiǔ ști să-l păzesc, să-ǐ capăt încrederea și o să mă asculte. E o inimă de aur!...
— Crezi? zise Hristea cu ironie. Găndește; fiul D-tale e atît de pătimaș, încit n’a dat îndărăpt înaintea unul fals. Are patima cărților sau a femeilor orǐ și una și alta: Sînt boli fără de leac, doamna mea!
— Trebue să-l scap, alt-fel se-mpușcă. Îți dau ce garanție vrei.
— Doamnă, vă plîng, peutru atîta abnegație, o să plătiți aspru.
— Pentru o mamă nimic nu-ǐ prea scump ca sa-și scape copilul; milă să cerșesc, dar să-l scap. Pe fața ei palidă și muncită de bînzei, se așternuse resemnarea cea mai .
— De cinste nu te-ndoi.
— Dacă noǐ, oameniǐ de afaceri, ne-am înduioșa, și-am deschide punga fără de multă băgare de seamă la tot iadul de nenorociri ce mereǔ resar înnainte-ne, răpede am ajunge să cerem noǐ îndurare la alții. Nu cereți lăcrimi preutului și doctorului, că nu le poate avea, le-ar seca ochiǐ curînd. Nu cereți îndurare și milă bancherulu ; n’ar maǐ fi om de afaceri.
Baniǐ, Doamnă, sînt scumpi. În piață nu se maǐ fac asemenea împrumuturi. Prea mulțǐ s’au ars.
— Garantez cu moșia. Dau procent cît ceri.
— Moșia e amanetată la credit?
— Nu, d-le, tocmai o voiǔ pune să-ți înnapoez baniǐ. Nu trebue să te îndoești.
— Doamnă, nu mă îndoesc nicǐ o dată de bunele intenții ale datornicului cînd vrea să ia, ci pentru vremea cînd trebue să ni so dea îndărăpt. Atunci advocații sînt sfetnicǐ dibaci, lesne conving pe datornicǐ că noǐ, bancherii, carǐ ne-am dat banul nostru, sîntem lup hămisiți, iar datorniciǐ, carǐ cu lăcrimi în ochi ne-au rugat să le-dăm, sînt mielușei nevinovați.
Baniǐ, Doamnă, se fac greǔ, dar lesne se pierd într’o țeară unde lăcomiea, necinstea și patimile, sînt atotputernice.
Doamna Rosinov se făcuse și maǐ palidă. Ea, di’ntr’o familie nobilă, să se umilească înnaintea îmbogățitului Hristea!
— La mine nu vei pierde.
— Aveți nevoe de cinci-zecǐ de miǐ ? Garantați în moșie?
— Da.
— Va trebui să-mi dați o ipotecă de șai-zecǐ de miǐ ca să am procentul pe-un an. Cît face moșiea?
— E prețuită două sute de miǐ.
— Oh! Prețetuirile astea, la mulțǐ le-au rupt gîtul. Trebue să văd actele, să iau informații la tribunal, de nu sînt sarcini.
— Hîrtiile sînt la credit. Poftim numărul dosarului. Și ăia de cînd mă tot poartă cu vorba!
— Foarte bine. Trec chiar azi, pe cînd aveți rezultatul.
Femeea ramase un moment pe gîndurǐ. Îi treceau prin minte toți cămătariǐ la ușile cărora bătuse, fără a căpătă nimic. Cu fața pierdută de desnădejde, adăugă:
— D-le Hristea, nu e oare prea mult pentru niște bieți orfani?
— Credeți că lau procente de cămătar? Cu plăcere mă lipsesc!
— O! nu, domnule Hristea, te rog! Nimic nu mi-ǐ prea scump, cînd e vorba de-a scăpa numele și poate viața copilului mieu. Numaǐ, vă rog, cît maǐ curînd.
— Dacă actele nu sînt îndoelnice, în două zile veți avea baniǐ. Zise Hristea.
Vorbea scurt, ca și cum ar fi dorit să sfîrșească odată.
După ce eși doamna, Hristea se gîndi:
— „Poftim ! Merită asemenea oameni să aibă avere? Moșia e ca și pierdută! Și pentru ce? Ca să plătească o escrocherie! Un cartofor pocăit cine-a maǐ văzut? Să se împuște? Foarte bine! Bine de tot! Singura faptă bună ce poate face un reǔ de cîini de teapa luǐ!”.....
Hristea nu obicinuea a avea prieteni.
„Prietenia adevărată nu maǐ o în ziua de azi. Trăim în veacul fățărnicieǐ. Ca om bogat găsești lesne o droae de lingușitori, carǐ, dacă nu pot să te înșale cu bani, se folosesc de numele tău. Și cîte neplăceri nu poți avea chiar de-ai găsi un prieten bun, această pasere rară! Aci îșǐ aminti cum în tinerețe avuse și el un prieten ales. Era străin și sărac, împărțeau amîndoǐ aceea-și cameră. Moartea l’a prins pe neașteptate și Hristea a trebuit, vrînd nevrînd, să cheltuească pentru înmormîntare. L’a jelit mult pe prieten, dar nicǐ de baniǐ cheltuiți nu i-a părut bine. De atunci s’a jurat că nu maǐ leagă prietenie.
IV
După moartea luǐ Ionel, Hristea luase de la Ene polǐțele, deși erau pe numele acestuia și le închisese în casa de fier.
În anii din urmă își maǐ sporise averea la o emisiune de rentă. Averea o ca oțetul, păn ce i-au prins cuibul, pe urmă o poți înmulți lesne.
Gîndul care’l muncea acum, știm că era o afacere mare, mare de tot, în care să-și pună milioanele.
„Camăta e bună să prinzi chiagul averei; ca s’o mărești amețitor, nu: cere prea mult risc și muncă. Acuma Hristea făcea numaǐ afaceri marǐ. Cînd ǐ se prezentau de cele mici, zicea: „Maǐ mănînce și alții pîine, nu numaǐ eǔ.”
Cu cît creșteau maǐ mult cifrele, carǐ-ǐ aretau îmbogățirea, cu atîta îi prindeau iarăși maǐ marǐ friguri de lăcomie.
Una di’ntre îndeletnicǐrile luǐ era să cunoască numele milionarilor din toată lumea. Simțea o mîndrie nemărgenită să se poată număra între eǐ, el, copilul sărman de pe coasta săracă a Corfului!
Ades, vorbind cu unii orǐ alții, zicea:
— „Pentru a te îmbogăți trebue minte, cap. Nu cu învățături multe facǐ avere.”
„Un car de minte și-o mînă de învățătură!”
Din sărăcie pornesc milioane de oameni pe a-celași drum greǔ și spinos al vieței: unul se’n-nalță sus, ceialalți remîn jos. Să nu cunoști merit de geniu, celui ce-a știut să se îmbogățească?! Geniul îmbogățirei e ca și geniul descoperitorilor marǐ: mulți învață acelea-și științi, dar numai rari pot scoate din ele ce-va înnalt, mare.
Așa-i cu bogățiea; nu putem da rețete de îmbogățire, fiindcă nu atîrnă de la reguli generale, de la principii lesne de înțeles, ci de la ce-va care nu se poate spune și de la priceperea momentului potrivit. Sînt învățațl, carǐ aO Știǐnța lumeǐ întregi în degetul lor cel mic, dar carǐ, ca și Diogene, n’au fost în stare să-șǐ aibă un bordeiu, nu pentru că n’au voit, ci că n’au putut.
Bogăția e prea ademenitoare ca să n’o iubească orǐ-cine. Atunci să nu reciunoști cu cei ce-a știut a face avere, un ales între aleși?!
Sînt oameni carǐ pentru a se îmbogăți fac crime dar, find nedestoinicǐ, tot săraci ajung. Nu-ǐ de-ajuns să fie cine-va fără de lege ca să se îmbogățească, mai să fie econom și cumpătat. Pe lîngă astea maǐ trebue acele mici nimicuri carǐ de mici ce sînt, nicǐ nume n'au. Mă’ntreabă mulți cum m’am îmbogățit!
E același lucru cum ai întreba pe un descoperitor: ce-a făcut de-ǐ geniu? Un popor făr de bogătași, o nație de calici, ar dovedi lipsa de inteligență în afaceri. Tot ar fi maǐ nenorocită decît dacă n’ar avea nicǐ oameni de știință, nicǐ artiști, nicǐ poeți!
În cugetarea luǐ de grandoman, Hristea mergea mult maǐ departe, s’asemăna pe sine cu binefăcătorii omenirei.
„Averea, zicea el, e o putere netăgăduită, și mie, care am reușit s’o adun din nimic, nu mi se cuvine cinste? Fiecare merită cinste după umbra ce-o aruncă.
Hristea era înse din ce-în ce, tot maǐ neliniștit de dorul unei întreprinderi marǐ, care să-ǐ scoață numele maǐ mult în evidență. Serile le petrecea acasă, așternînd pe hîrtie cifre. Luase informații de la cîte-va societăți marǐ din străinătate, dar pe fie-ce zi se încredința că l-ar trebui un capital maǐ mare.
Într’o seară de toamnă rece, posomorîtă și plină de chiciură și ceață, Hristea hotărîșe servitoarei că orǐ cine l’ar căuta să spue că nu-ǐ acasă, afară de Ene, care-1 rugase să-ǐ dea un ceas să-ǐ spue ceva.
Hristea își băuse ceaiul și-și ațintise privirea în vălvătaea focului. În asemenea stare de hipnoză, amorțea tot în sufletul luǐ și remănea a tot puternic planul de-a forma societatea. Luǐ Ene nu-ǐ spusese nimic, îl știa prea prost ca să-ǐ poată fi de vre-un ajutor.
Clăbuc de lîngă ușă începu să mîrîe, cum avea obiceiu, cînd simțea vre-un cunoscut, dînd știre-că e cine-va, dar nu străin orǐ dușman.
Ene intră smerit.
— Bună seara, d-le Hristea! S’a lăsat o ceață de nu se vede om cu om, la un pas.
— Ce cucuiu ai în frunte ?
— Drept în poartă m’am lovit cu unul cap în cap. Mi-au scăpărat ochiǐ.
— Atunci v’ați văzut? zise Hristea zîmbind.
— O ceață s’o tai cu cuțitul.
— Așa era, cînd a murit bietul Nicula.
— De ține toată noaptea, or să se întîmple nenorociri.
Hristea văzu că Ene nu îndrăznește să’nceapă și, spre a scurta vorba zise, răstit:
— Ce maǐ e nou ?
Simțea că Ene nu calcă pe urme bune.
— Domnule Hristea, D-voastră, care-mi sînteți ca tată...
— Nu’mbla cu poliloghii ; spune scurt ce ai de spus.
— M’am gîndit, de!... pardon! să mă’nsor...
— Să te’nsori! Ce ești nebun? Eǔ, care’s maǐ în vrîstă de cît tine și nu cred că mi-a venit vremea de așa ce-va! Femeea vrea petreceri, călătorii, băi la mare, doici și servitori...și atunci adio îmbogățire!
N’ai nicǐ la afaceri cînd te gîndi, că-ți face ea capul călindar!
— Dacă ai noroc !
— Să te bizui pe noroc, cînd iai un bilet de loterie, dar nu cînd vreǐ să te’nsori.
Știǐ tu ce drac împelițat e femeea? Cînd îi vrea să nu maǐ facî nimic, să nu maǐ dorești a te îmbogăți, ci să trăeștǐ ca să fn robul femeei și al copiilor, atunci să te’nsori.
Tu n’ai atîta venit cu ce să ții o femee. Crezi că te ia de dragul tău?
Hristea vorbea răpede, fără șir, încurcat; de necaz, ideile se grămădeau și se alungau, voind să se arate mai puternică, mai convingătoare.
Am făgăduit.
Făgăduința făr de voea mea nu un îți sînt ca tată.
— D-le Hristea, dar e un suflet bun.
— Femeea păn te prinde e înger, după aceea preface în drac. Nu le vezi toată ziua pe stradă? Te miră cum ar arunca munca bărbatului. Și încă să fii bun bucuros de nu-ți pune coarne. Femeea e diavolul răsipei, pe care îi aduci în averea muncită de tine.
Și de maǐ ai și-o soacră, maǐ bine leagă-ți o piatră de gît și la gîrlă!
Crezi că leafa și venitul tău or să-ți ajungă? Femeea nu știe de nu-ǐ. Dacă n’ai, fură, înșală fă ce vreǐ, numaǐ să aibă ea bani de unde arunca cu amîndouă mîinile.
Ție o să-ți scoață ochiǐ pentru o țigară ce-ǐ fuma maǐ mult și ei n’au să-i ajungă sute. Nu bine vei isprăvi cumpărăturile modelor de vară și încep cele de toamnă. N’ai încheiat socoteala cu astea și sosesc cele de earnă. Nu crede că e chip să te împotrivești: în loc de casă ai iad!
Nu maǐ găsești femei ca maǐ de mult, carǐ credeau nevoile bărbatului, vedeau de casă și de copil, iar mîndria lor era gospodări ea și schiverniseala banului muncit de bărbat.
Azǐ cea maǐ de jos ca și cea maǐ de sus, știe să-ți spue: „Dacă n’ai, dacă ești un păcătos și nu poți cîștiga, la ce te-ai însurat?” Poftim!
— Cum mi-o fi norocul. Sînt hotărît să fac și eǔ pasul ăsta.
— Ene! Ene! în rele mîini ai încăput! Ți-au făcut farmece. Femeea e demonul răsipei. Cît ai tu la mine cheltuește dînsa în doi ani.
— Mi-ați făgăduit beneficiu din polițele luǐ Ionel.
— Dacă mă vei asculta, altfel nu vezi o lățcae.
— Polǐțile sînt pe numele mieu.
— Baniǐ eraǔ ai mieǐ.
— Domnule Hristea, nu mă nenoroci, sînt logodit; cunosc fata de mult.
— Bun de tot! Logodit?...Am înțeles! Bine de tot... Ai poate și copil? Așa’s logotnicile de azi!
— Nu pot să nu-mi țin cuvîntul. E fată cinstită.
— Să-ți fie de bine! zise Hristea, înturnîndu-ǐ spetele.
Remîind singur, îi clocotea sîngele de necaz, — „Auzi, însurat îi trebue? Nu știe că femeea azi te lasă pe drumuri? Gustului lor de răsipă și lux nu ǐ-ar ajunge o impărăție.”
Și ce preț are azi omul fără de avere? O cîrpă bună de aruncat la coș. Dar ce putere și ce curaj îțî dă banul!
Îmî aduc aminte, cînd, sărac și umilit, tremuram înnaintea fie-cărui gardist. Azǐ nu mi-ǐ frică nicǐ de miniștri.
Lesne ași fi putut cheltui puținul ce-am avut; dar acel puțin mi-a dat milioanele. Și el, păcătosul, cu cîte-va miǐ de lei, crede să sperie lumea!
Pe Haralambie îi pusese jupînu-so la parte, femeea l’a vîrît și’n datorii. Ce meșteșug au muerile să scoață din minți și pe cei mai așezați bărbați?!
Curată nebunie! Să pierzi baniǐ carǐ sînt azǐ tot, carǐ te’nnalță în ochiǐ lumei maǐ pe sus de toate, pentru mofturile unei femei?!
De-ar avea frumuseța vestitei Elene și tot nu merită. Ce-ți poate aduce o femee frumoasă? Cel mult o păreche de coarne...
Baniǐ te fac slăvit și de temut în viață, iar după, moarte numele îți poate remănea neuitat.
Cine-ar fi știut azǐ pe Hristea Pandele familistul? Dar pe Hristea bancherul milionar, îi știe o lume. Miniștrii mă salută zîmbind și-mi strîng mîna. Slava lor e trecătoare ca frunza, milioanele mele nu se schimbă nicǐ c’un guvern!
Baniǐ! Baniǐ! Ce putere dumnezeească daǔ sufletului! Trebue să ai darul s’o zărești cînd ești sărac; iar, o dată căpătată, s’o aperi cu sîngele, cu viața ta, iubindu-i maǐ pe sus de lumea toată!
. Banul e mai gelos de cît femeea. O clipă de l-ai dat uitărei pentru altă patimă, se răzbună.
Păcătosul de Ene crede că va sluji la doi domni, femeei și banului!
Nu, trebue oprit cu orǐ ce preț.
Ene eși gîndind:
„S’o îndupleca el, cu vremea.”
În zilele următoare, Hristea abia de-ǐ spunea lui Ene cîte un cuvînt, îi respunea restit cu ”Da” și ”Nu”, nu-i areta nici o încredere, lucra singur, cerceta mereu socotelile, îl controla mereu.
Ene vedea că jupînu-so nu maǐ e ce-a fost. Zilele di’ntîiu îi venea reǔ de tot, dar cu vremea își împietri și el inima.
— „Ce are el cu gustul mieu; toată viața o să fiu robul luǐ?”
Într’una din zile, Ene își luă inima’n dinți și zise :
— D-le Hristea, oameni sîntem și, de, eǔ zic că e bine să am ce-va la mînă pentru munca mea de mic copil: „ai carte, ai parte.”
— Cine te-a pus la cale? muerile? Eǔ sînt ora de murit, mă? Sînt maǐ tare ca oțelul, nicǐ nu am ajuns pe deal, nu de cum să încep a coborî. Te-a năucit însuratul reǔ la cap. Nu vezi ce flori înfloresc toți cîți se’nsoară? Lux, servitori, la anul doică și încă de nu plătești toate astea pentru copiiǐ vreǔnui pomădat.
Nu facǐ pe cheful cueoanei, tribunalul te condamnă la pensie alimentară; judecătorii n’or să ție cu tine, de dragul ochilor tăi de capră, sînt maǐ nurlii ai cucoanei.
Cînd îi avea o sută de miǐ de pierdut, atunci însoară-te, băiete, și joacă și lotăria asta.
Ene tăcea. Orǐ ce respuns l’ar fi înfuriat pe Hristea și maǐ reǔ.
— Toate povețele, toată morala, nu folosesc nemic celui ce și-a pus gînd la spînzurat orǐ la însurat. L’au fermecat muerile și pace.
Se muncea Hristea cu gîndul ce-ar face să-l oprească. Aflase c’a cheltuit mulțǐ bani cumpărînd juvaricale și haine logodnicei.
— „O să piarză tot și pe urmă femeea o să-l arunce ca pe o lămîe stoarsă. Dar baniǐ luǐ sînt baniǐ mieǐ, mintea mea ǐ-a făcut; un nătărău ca el n’ar fi avut nicǐ după ce bea apă.”
Păcat să-ǐ dea pe gîrlă!
Ține femeea la el, bine: Ia-l făr de bani...
Auzi! Îi îndeamnă hoațele, să-mi ceară hârtie! Soacră-sa e una de cele carǐ încheagă apa. L’a fermecat, sărmanul!
Toate astea le aflase Hristea de la o sămsăroaică, bună de gură. Avuse destul meșteșug de se apropiase de Hristea, azǐ c’o trebușoară, mîine cu alta. Îi făcea servicii fără să-ǐ ceară un ban! O iscoadă, care știa, cînd și unde să cîștige și unde să piarză. Asta îi înstiița că soacra luǐ Ene l’a dus și la un advocat. Cînd a aflat acest lucru, pe Hristea l'au prins frigurile furiei.
— „Va să zică țin dușman în casă? Am încălzit șarpe la sîn? I-am deschis ochiǐ, l’am povățuit de bine și dînsul uneltește în potriva mea?”
„Poftim! Fă bine’n ziua de azǐ. I-am fost maǐ mult de cît un tată și el acum, pentru niște ochi albaștri orǐ negri, caută să mă lovească! Ho! Ho! băiete, sînt miel; dar, la nevoie, mă prefac în tigru!”
Tot soiul de planuri Îi frămîntau mintea. Să-l arunce afară ca pe un ticălos și să nu-ǐ dea nimic? N’are nicǐ o învoeală scrisă. Dar va face gălăgie. Advocații ce grijă au de cît să’ntețească lumea, chiar cînd știu că n’or să cîștige?!
O să-i dea jurămînt, să-l tîrîe prin judecăți....Asta nu voea.
În una din zile află că Ene s’a logodit în toată forma, și-a început formaǐitățile căsătoriei.
„Va să zică toate sfaturile mele, nimic? Vorba mea e gunoiu, o dă la spate!”
„Nu maǐ merge, trebue energie!”
V
Ene ca după obiceiul vechiu, dormea în cămara de lîngă contuar, Ungureanul de serviciu venea la opt, cînd se deschidea și pleca seara la opt.”
Hristea avea și el chee de la intrarea din dos, încă de pe vremi.
Principiul luǐ vechiu era: afacerile sînt războiu la care nu se numără victimele. Maǐ mult, baniǐ luǐ Ene eraǔ în primejdie, dînsul e nebun vrea să-ǐ arunce în foc; e datorie sa-l împiedece.
Dacă ar fi avut o putere, l’ar fi închis într’o casă de nebuni, să-șǐ vie în fire.
Păn pe la vre-o un-spre-zece de noapte măsură camera în lung și’n lat, ca de obiceiu, cînd avea vre-o supărare.
Se vedea dat în judecată de Ene, și, la urma urmei, condamnat la o sumă destul de mare...
Scandalul judecăței îl îngrozea înse maǐ mult.
Își vedea baniǐ luați de Ene și cheltuiți nebunește pentru caprițiile unei femei.
Cînd Ene nu va maǐ avea un pitac va fi stîlp de cafenele ca atîțea al de seama luǐ carǐ eșiseră de pe la stăpîni, crezînd să facă afaceri, voind să fie stăpîni și, pierzînd tot, nu maǐ erau nicǐ slugi.
„Ene e ca umbra mea, sînt eǔ lîngă el, e ce-va; nu sînt, nu-ǐ nimic. Trebue să-l opresc. Cu orǐ ce preț. E datoria mea!”
Îi veni un gînd, care n’avoa să dea greș. Sa facă o spargere la comptuar, să-l încurce și după ce va fi compromis pe Ene, -în lipsă de dovezi,— să-l erte, cu condiție să nu aibă nicǐ o pretenție să-și vază de treabă maǐ departe.
Femeile, carǐ puseseră ochiǐ pe baniǐ luǐ, vazîndu-1 compromis și fără nimic or să-ǐ dea răvaș de drum. Planul îi scăpărase prin minte ca un fulger. Știa că Ene e la logodnica luǐ păn la două și trei de noapte.
Pe la vre-o două-spre-zece lua o daltă, un ciocan, niște chei falșe și cheea din dos și plecă. Acolo desene, ciocîrti și simulă o spargere la casa de fier.
De obiceiu nu ținea bani în ea de cît foarte rar. Avea acasă o ladă de fier sistem nou.
A doua zi, Ene, cînd întră în biurou, remase trăsnit.
După ce se desmeteci, chemă sergentul să dea știre la secție, luă o trăsură și alergă să vestească pe stăpînu-so.
— Domnule, gîngăvi Ene, dînd busna în cameră la Hristea. Cît aveai în casă? Am găsit’o spartă.
— Ești nebun?
— Hai curînd, cît era?
— Cinci-zecǐ de miǐ în aur și bonuri străine, — zise Hristea, luîndu-și paltonul și pălăria să plece-, tu alături, să n’auzi! Calci pe urme rele, băiete!
— Am lipsit de cu seară, poate atunci!
— Parchetul o se dovedească. Ia seama să nu înfunzi ocna.
— Domnule, ce sînt eǔ de vină?
Hristea denunță la parchet spargerea, lăsînd a se înțelege că are bănat pe comptabil. Ene a depus că la unul de noapte a venit acasă și că păn în ziuă n’a auzit nimic. Gardistul mărturisi că între unul și două a văzut lumină în comptuar, dar păn a mers să vază, lumina a dispărut.
Pe Ene l’au dus la secret.
Parchetul cerceta să găsească urme cît de slabe de vinovăție. Afară de contrazicerea între mărturiea serjentului și-a luǐ Ene nu se găsea nimic.
Hristea stăruea că i s'au furat cinci-zeci de miǐ de lei.
S’a făcut perchiziție la logotnica luǐ Ene și’n camera unde sta el. Nu se găsea nimic.
Tot cu acest prilej, Hristea denunță maǐ mulți cămătari și bancheri mici, la care zicea el că poate să fie bonurile străine.
În beciurile poliției păn să se isprăvească inspecția pe Ene, l-au bătut să mărturisească unde sunt banii.
În cîte-va zile Ene se făcuse la față ca pămîntul galben-negru, ochiǐ duși în văgăune scînteeau ca la nebuni. Cînd venea în fața dubei, care-1 ducea la cabinetul judecătorului de instrucție îi apuca tremur, picioarele i se tăiau din genunchi ca lovite cu’n par. Tot drumul îl scuturau friguri. Văzîndu-se închis cu hoții, îi podideau lacrimile. Îi trecea prin minte viața întreagă de muncă și răbdări.
Se vedea băiat, rozînd o bucată de pîine cu’n cap de hering remas de la stăpîn, și cum strîmngea hirtiile aruncate de negustori ca să aibă la ce fierbe cafeaua.
În urechi i resuna vecinicul refren al stăpînului:
— „Mănîncă, băete, ce poți; burta fereastră n’are. Cînd îi avea bani, lumea o să ți se închine păn la pămînt, ca la vlădică.”
A răbdat foame, a răbdat frig, a răbdat umilința hainei ponosite, numaǐ să fie și el o dată om cu stare. Cînd sa zică „Doamne ajută” , iată-1 aruncat între pușcăriași, învinuit de hoț și spărgător, el care n’a pus mîna pe un ban al stăpînului!
Toate aceste gîndurǐ îi înnecau resuflarea, îi aduceau amețeli. Alte orǐ furia îi apuca, îi venea să se arunce cu capul de păreți, să rupă cu dinții, ca o fiară, să muște pe gardieni.
Nu vede lumea, nu văd judecătorii că e nevinovat?! Dar Hristea nu-1 cunoaște de mic copil; Cum de-și inchipue că poate fi el? Noaptea visa cǔ ochiǐ deschiși, i se părea că-ǐ într’o apă, care-1 mînă mereu la adînc.
Chinuit de zbucium își zicea:
Credeam să trăesc, să mă bucur de răbdările tatea trebue să-mi iasă. Domnul Hristea n’o să mă lase.”
În una din zile îi aduseră din nou la judecătorul de instrucție. Hristea era și el față, supărat, că, după ce parchetul nu află nimic, îl maǐ poartă și pe drumuri.
Hristea, cînd îi văzu pe Ene pierdut, simți un fior. Ar fi voit să-l erte, conștiǐnța îi zicea : „Ajunge.” Judecătorul de instrucție înse socotea punct de onoare să afle pe vinovat.
Hristea se gîndi:
„Maǐ trebue trăgănat vre-o septămînă și voiu stărui să se închiză dosarul, de acuma îl am în mînă, nu va maǐ îndrăzni să-mi iasă din cuvînt.”
La nebunia luǐ trebueau mijloace energice. După asta o să-mi fie maǐ devotat de cît înnainte. Cine ar maǐ primi în jslubă un pușcăriaș? Îi ajung două septămîni!
Aceste gîndurǐ îi treceau luǐ Hristea prin minte, cînd întră Ene urmat de gardist.
— Stăpîne, zise Ene, nu te îndura, mă cunoști de mic copil. Prinsu-m’ai cu’n capăt de ață? Pot fi eǔ hoț, spărgător? Îmi ești ca un tată, nu te îndoești de cinstea mea. Vinovat sînt c’am lipsit, despăgubește-te din dreptul mieu!
— Dreptul tău, sărmane? Care drept? -zise Hristea luător în rîs.
Ene bolovăni ochiǐ. Pe față-ǐ alergară mișcări convulsive, privirile i se rătăciră. Apoi îi apucă un hohot de rîs nestăpînit. Nu era risul omului vesel, ci un rîs care înfioră pe toți cei de față...
Judecătorul începu a răcni la el.
Ene rîdea și maǐ cu hohote, nebun.
Ușierul, om bătrîn și maǐ milos, începu a-l stropi cu apă.
— E nebun, d-le judecător, priviți ce căutătură.
— Da, da, sînt milionar, o să vă cumpăr pe toți! începu a striga Ene.
— Te faci nebun, nenișorule, las’ că te lecuim noǐ. La închisoare, porunci judecătorul.
Dar Ene nebunise de-a binele.
În fața desăvîrșitei ruini i se prăbușise lumina minței. Avu simțirea unei furtuni înspăimîntătoare, care întunecă tot, prefăcînd în pranușe cerul și pămîntul.
După multe constatări medicale, 1’au dus la Marcuța.
Străn, uitat și neștiut nicǐ de dînsul singur, își ducea Ene zilele. Zic neștiut de el însuși, fiindcă pentru mintea luǐ numaǐ e Ene comptabilul luǐ Hristea, ci Rothschilul al României.
E blînd, îl poate vedea orǐ cine; rîde și povestește de milioanele sale. Adună petece de hîrtie, numindu-le polǐțe de cîte două trei sute de miǐ. Împrumută pe ceialalți nebuni, cerîndu-le polǐță duble.
Adesea s’apucă la ceartă. Vre-un coleg de suferință, crezîndu-se maǐ cuminte, îi zice:
— Mă, dar nebun ești! Nu vezi că-ǐ hîrtie goală? Ce ți-i cu omul smintit!
Ene se’nfurie, îi spune că nu stă de vorbă cu toți golanii.
El, cărui pe fie-care zi i se sporește averea cu’n milion!
— Sînt cel maǐ mare bogătaș din lume. Cînd voiu scoate din beciuri averile mele, soarele se va opri să le privească!
La aceste vorbe fața îi strălucea de bucurie. Muncise și răbdase jumătate de viață ca să găsească desăvîrșită fericire în casa de nebuni!
VI
În urma intîmplărei cu Ene Hristea maǐ cîștigase în cîte-va întreprinderi. Averile ades sînt ca și plantele carnivore, ca să se desvolte au nevoe de sînge și carne, dar de carne de om.
Făpturile nevinovate au criminalii lor.
Lui Hristea i-a părut reu de nenorocirea luǐ Ene .
Nu nebunea din asta, nebunea din altele. Cînd ai seminții nebuniei, încolțește ea nicǐ nu știǐ din ce.
„Teafăr nu era el, de cum l’a apucat gîndul însurătoarei” își zicea Hristea. „Nu eram doar eǔ cel întîiu stăpîn, care oprește leafa slugei!”
Ca să-și astîmpere căința, cugetul îi maǐ spunea : „Muerile l’au nebunit, hrănindu-1 cu tot soiul de farmece și boboane.”
Hristea luase alt comptabil. Făcea puține afaceri de bancherie. Chestia unei societăți de asigurare pe acțiuni îi ispitea mereu ; nopți întregi le petrecea, trecînd de la un plan la altul. În întunerec și liniște, cînd conștiǐnța realițăței e slabă, ațipiră pe jumătate, planurile îi păreau splendide. A doua zi le găsea copilărești, fără chip de reușită.
Zbuciumat mereǔ de năzuinți marǐ se ademeni la jocul de bursă. La aceasta se hotărî, cînd văzu cum un client al luǐ cîștigase la niște bonuri zece miǐ de lei.
Începu se joace sume marǐ. Luni de-a rîndul cîștigă mereǔ.
Hristea avea noroc orb. Par’că vițelul de aur îl părtenea pentru jerfele ce-i adusese pe altar.
Pusese un milion la bursă.
Peste noapte avu un vis grozav: O femee în alb, cu părul despletit, semănînd cu Susana, striga amenințătoare: „Pe drumuri o să te lase împrumutul african!”
A doua zi la bursă fu urcare. Pe Hristea îi chinuea o leșie la inimă; îl frămînta gîndul, nu-și avea loc. Hîrtiile erau în urcare, cereri de pretutindene. Hristea cu inima îndoită, dar cu mintea hotărîtă vîndu aproape tot.
A treia zi începu o scădere care, din zi în zi, era maǐ răpede. În scurt timp cei carǐ cumpăraseră hîrtii de ale împrumutului african s’au ars de pierderi!
Hristea, măsurînd cu mintea primejdiea prin care a trecut, avu un atac de nervi.
Singur în cameră, aci ridea de bucurie c'a scăpat, aci se'ncrunta la gîndul ei, de n’ar fi avut unul minunat, maǐ jumate din avere ar fi avut pierdut.
Își roase unghia mică păn la la carne.
Judecata inconștientă îi scăpase.
În urma acestei emoții, Hristea ramase zile întregi acasă, masurînd camera în lung și-n larg; tot felul de gînduri îi treceau prin minte; se'nduioșa singur, amintindu-și cum a făcut averea și sengrozea la gîndul cît de ușor o putea pierde.
Îi pierise aproape de tot pofta de mîncare. Se uita în oglindă și se speriea cum slăbise în cîte-va zile.
Nu voea să iasă din casă păn nu se va maǐ întrăma. „O să-mi treacă; natura mea de fier o să învingă și de astă dată.”
Acestea se petreceau pe la începutul primăverei. Seara fiind destul de caldă și frumoasă, eși’n balcon să ia aer; nu-l maǐ putea nime vedea de la stradă. Obosit, după ce făcu abia cîți-va pași, s’așeză pe-un scaun. Cu mintea maǐ recorită începea iar să gîndească la facerea unei societăți de asigurare.
De o dată se opri ca speriat, îi veni gîndul că-și uitase cifra averei; Îi trebui o încordare să și-o amintească așa. Cum se'ntîmplă, cînd nu-ți aduci aminte vre-un nume propriu....
S’auziră niște pași ușori, Hristea crezu că-ǐ servitoarea. Maǐ auzi un glas subțire, strigindu-ǐ:
— Mizerabile, mi-ai lăsat copiiǐ pe drumuri, m’ai nenorocit. Mi-ai luat moșia pe nimic.
Păn să se ridice, un glonț îi vîjii pe la urechi.
Ungureanul, care văzuse întrînd o cucoană, venise răpede să-și vestească stăpînul, dar avu abia vreme s'o desarmeze de nu maǐ putu trage alt glonte.
Servitoarea sosi și ea în fuga mare.
Pe Hristea, care tremura ca varga, îl duseră în casă.
Toată noaptea nu putu dormi, abia spre ziuă ațipi „muncit” de visuri rele; femei care-l urmăreau să-l omoare de o mulțime de orǐ. Prin somn mereǔ ǐ se părea că se prăbușește în prăpăstii.
A doua zi se simți slab cu dureri marǐ la ceafă. Cînd voi să se ridice din pat, ameți; trebui să se culce din nouu. Acuma îșǐ aminti scena de cu seară. Se înfioră la gîndul că viața ǐ-a atîrnat de un fir de păr.
Ce reǔ i-a făcut el acestei nebune? I-a împrumutat bani la vreme de nevoe, ca să-și scape-băiatul de rușine și pușcărie!
„Ba că nu i-a dat creditul cît credea dînsa, dac’a luat bani în dreapta și’n stînga ca să-și mărite fata, să-ǐ facă trusou la Paris, să plătească păn și călătoria de nuntă, măritînd’o c’un neisprăvit, e vina mea?”
„Maǐ fără de lege de cît hoții. Vine cu rugăminte și-ți ia banul, pe urmă vrea să te și omoare, fiindcă ți-ai luat dreptul tău!”
Văzînd că s’apropie seara și nu se liniștește, chemă doctorul.
— Buna ziua, domnule Hristea: D-ta bolnav? Se poate? Orǐ poate glonțul te-a atins?
— Ce, ai auzit și D-ta?
— Se poate să n’aud? Jurnalele ce grijă au!
— Papugiii! Pungașii de ziariști! Ce au ei cu nenorocirile oamenilor? Să fie în popia mea, i-ași vîrî la pușcărie. Ce s’amestecă în casa mea? Cîte minciuni vor maǐ fi adaos!
— Cine le dă crezare? Îi știe lumea cîte parale fac. D-ta te-ai enervat.
— De-o bucată de timp nu mă simt bine. Dureri la ceafă și în spate; în unele zile par’că am o cască de fier în cap, așa m’apasă; alte orǐ mi se string tîmplele ca’ntr’o minghenea. Cîte odată mă prinde o nerăbdare, par’că furnicǐ îmi umblă prin trup. Altfel sănătos.
— Dormî bine?
— Maǐ bine de jumătate de noapte nu închid ochiǐ. Dar asta n’ar fi nimic. De mult petrec eǔ nopți albe. Dimineața înse, cînd mă scol, amețesc, par’că se clatină pămîntul cu mine.
— Poftă de mîncare ai?
— N-am . Acoma chiar de mult nu mai am gust de mîncare. Simt doar o slăbiciune.
— Trebue să te maǐ odihnești. Ai muncit mult. Prea ai ținut mintea încordată la afaceri. Să le mai lași.
Nu ma lasă ele pe mine.
— Iți spun că trebue. Fă o călătorie în Europa. Stai cîte-va luni la o casă de sănătate. O să-ți recomand una soiu.
— Să nu fie prea scumpă.
Bine să te facǐ. Îți daǔ ceva să te maǐ calmezi, dar aranjează ce e neapărat trebuitor și pleacă. Boalele astea de nervi sînt capricioase, nu se vindecă în mediul în care te-ai îmbolnăvit. Numaǐ un lucru. Să nu facǐ economie. În fiecare oraș oprește-te cîte-va zile; te repausezi, vezi muzee. Alt-fel ți-ai bolnăvi neevii și maǐ reǔ.
Hristea de obiceiu lua în bătae de joc pe cei ce se potriveau doctorilor; acum luă sfaturile foarte într’adins; simțea că-ǐ trebue ajutor grabnic sănătăței luǐ, care nu-și închipuise că poate fi vre-o dată bolnav.
Trăise o viață încordată la cîștig; nu cruțase rude, cunoscuți, prieteni și nicǐ chiar pe sine.
Părea că toți îi cer socoteală acum; dar cel maǐ neîndurat creditor era chiar viața netrăită, era răzvrătirea tuturor sentimentelor năbușite, nesocotite.
Dar Hristea îșǐ aștepta vindecarea de la călătorie! Pe cît ziua se lua cu regularea afacerilor, pe-atîta noaptea era mistuit de nesomn, de tremur de dureri la ceafă și de o stare de suferință în tot trupul, de-o frică fără de pricină.
Doctorul îi pusese diagnoza: „Neurastenia oamenilor de afaceri.”
Hristea nu putea pricepe gravitatea acestei boli. Ca Jidovul rătăcitor, credea să-ǐ vie, de ia călătoria ce avea să facă, liniște și sănătate.
Cît n’ar fi dat acum pe-o zi din trecutul, cînd se trezea des dediminteață odihnit și cu dor nesățios de lucru și de afaceri, cu planuri nouă de îmbogățire?!
Cîtă bucurie și ce somn adînc aduceau zilele, cînd realiza cîte-o afacere, care-ǐ îmmulțea numărul miilor, socotindu-le ca pe niște cărămizi ce-ǐ creșteau mereǔ și mereǔ clădire luǐ cea mare, averea?!
De cînd miile se’nmulțeau singure, simțea un fel de gelozie că baniǐ luǐ nu maǐ au nevoe de dînsul și că milioanele pot crește singure.
Era gelozia mamei cărei îi pare și bine, dar îi e și jale, că n’o să maǐ aibă nevoe de dînsa copilul'ei iubit. Ea, deprinsă mereǔ cu jertfe, să nu maǐ aibă pentru cine le face!
Une orǐ îi apuca un lehamete, un desgust: nu maǐ putea și nu maǐ avea nimic de făcut. Mintea luǐ, atît de ascuțită în afaceri, se simțea obosită: orǐ ce plan noǔ ce-ǐ resărea fără de voe în minte, i se părea prost orǐ menit să-ǐ aducă pierderi. Îi prindea un urît de tot ce gîndea și făcea.
Doctorul îi da mereǔ zor să plece.
— De te vei potrivi afacerilor, nu maǐ pleci. Ce bine ar fi, dacă am avea putere să’mpachetăm bolnavii și să-ǐ expediem unde au nevoe!
— Îi împachetați și-ǐ trimetețl pe lumea cealaltă.
— O dată și-o dată trebue și asta, d-le Hristea, e un voiaj obligator, pe care toți o să-l facem.
Cînd cunoscuții îi vorbeau de petreceri, ca să se maǐ ia, simțea mâhnirea fometosulul, care ar mînca, dar nu poate de slăbiciune. După multe trăgăniri, silit mereu de doctor, plecă la un sanatoriu din Germania.
Liniștea, viața regulată, dieta aspră, îi întrămară nervii.
La o lună se hotărî să facă o călătorie la Londra, să vază de-aproape cum sînt administrate acolo societățile de asigurare pe acțiuni.
Îndată ce se maǐ întări, îi prinse din nou gustul muncei, cu planuri marǐ de îmbogățire.
Hristea nu-și închipuea că îndreptarea putea fi numaǐ trecătoare.
La Londra vizită cîte-va case marǐ de bancă și unele societăți, cari îi părură uriașe. Nu putea pricepe mult, necunoscînd limba, deși luase un tălmaciu, care știa franțuzește. Atîta pricepu: că dineul nu maǐ are energia cerută; trebuea prea multă putere.
O avuse el o dată, dar se tocise la facerea averei aproape din nimic.
— „A, dac’ași putea munci și ași fi voinic ca la două-zecǐ de ani, cu averea ce am, ași face în scurt miliardul.”
La acest strigăt al sufletului, un gîud îi fulgeră prin minte: „Un copil! Da, un copil ar fi alt el, întinerit. Moștenind mintea și averea, ce n’ar putea face!”
Gânduri călătoare, carǐ vino clipă la cunoștință, resărite ca păseri din văzduh, și pier fără de urmă.
Peste o septămînă se hotărî se plece pe Ocean în Grecia. Îi apucase dor de țeara unde se născuse, de-a se vedea în largul mărei. Lăsînd pămîntul, ǐ se părea că va lăsa tot ce maǐ era neliniște în sufletul sătt.
Par’că, legănat de valuri, avea să doarmă maǐ liniștit, fără de visuri rele, carǐ nu-ǐ lăsă pacea sufletului.
VII
A treia zi după plecare, era în largul Oceanului. Demineața cerul senin, nesfîrșit se pierdea în mare. Soarele se ivi mare, roș, plutind'ntr'o văpae uriașă. Pe cît se tot ridica zidea'n mare drum de sînge. Părea calea miilor de suflete înnecate, năzuind spre cer.
Cei sculați mai de dinecate priveau frumusețe răsăritului, gîndind înduioșați la rudeșe și cunoscuții remași departe.
Stăpînul zilei, se urca tot maǐ răpede pe înnaltul cerului, arzînd tot maǐ aprig cu razele-i fierbinți.
Marea liniștită parea o marmoră albastră, întunecată. Nicǐ un val nu-ǐ încrețea luciul.
Vaporul își tăea drumul lin ca o săgeată. Mergea atît de răpede că încrețiturile abia puteau fi zărite. Nicǐ o mișcare de vînt, nicǐ un zbor de pasere nicǐ un zgomot afară de cel de pe vapor.
Te făcea să te crezi în împărăția morței. Marinarii erau îngrijorați de atîta liniște.
Căpitanul, posomorît, dedea porunci, cercetînd pretutindene ca totul să fie în regulă.
Barometrul se coborîse. Busola era agitată, aerul gemea de electricitate. Tăcerea era adîncă.
Oceanul e ca și dușmanul: cînd tace atunci e maǐ primejdios. Nu știǐ ce gîndurǐ îl frămîntă.
Peste zi nourǐ albaștri se iviră la orizont, văzduhul par’că începea se tremure de mînie.
Păseri necunoscute celor ce n’au întîmpinat o furtună pe mare, încep a-și fîlfăi aripile ca și corbii în apropierea unei bătălii. Paserea dracului, prevestitoare de urgia oceanului, zbiera ca apucată de fiori plăcuți; toate la un loc strigau, țipau ținînd ison furtunei, care mugea înnăbușit.
Păn și meduzele verzui se făcură nevăzute, căutând adăpost în adîncul oceanului.
Vaporul se afla între cerul plumburiu cu nori groși negri la orizont și marea înfuriată cu clăbuci și valuri. Din albastră se făcuse galbenă.
Călătorii necunoscători de tainele mărei ședeau, glumind, povestind anecdote despre tot soiul de întîmplări.
Cei carǐ au călătorit mult pe mare istoriseau întâmplările altora ca ale lor. Mint întocmai ca și vinătorii, crezînd ei singuri ce spun.
Hristea făcuse cunoștință c’un levantin, care cutreerase lumea întreagă și acum se înturna în Grecia, pe care n’o văzuse din copilărie.
Nu se îmbogățise ca Hristea, dar istorisea cu poftă viața largă ce-a fost dus.
Hristea, de la o vreme, începu a fi bănuitor și se temea să nu fie vre-un pungaș, care îl urmărește încă din Londra. Deși n’avea cu el vre-o sumă mare, dar asemenea pungași te ucid pentru o mie de lei.
Bănueală îi veni de acolo că levantinul îi scormonea pricină de vorbă, căutînd să-l îndatorească. Acuma își aminti că l’a zărit în Londra la banca, de unde luase bani. Pe urmă, cum de are și el tocmai același drum? Și’n Grecia mergea chiar în același oraș! „Nu și-a găsit omul” gîndi Hristea, scurtînd vorba.
Pe mare, ziua pare nesfîrșită, călătorii caută să omoare timpul mergînd, cînd pe bord cînd în saloanele vaporului, jucînd cărți orǐ table.
Levantinul îndemnă pe Hristea la o partidă.
— „Aha, se gîndi Hristea, nu-ǐ pungaș de buzunare, e un păcătos de măsluitor. Fie sănătos. Cu mine n’a nemerit omul!”
— De cînd sînt, n’am pus mîna pe-o carte de joc!
— Tocmai, cearcă să-i vezi gustul, pe-o nemica, uri șeling. E o distracție minunată, ales în timp de furtună. Prevăd c’o s’avem una faină.
— Nu, zise Hristea scurt.
— Levantinul l’a măsurat din cap păn în picioare, gîndind:
— „De la ăsta nicǐ dracul nu scoate o pară.” A plecat după altă pradă...
Vasul luneca răpede; nicǐ nu se simțea mișcarea numaǐ o treraurătură, care te enerva.
Marinarii, cǔ ochiǐ lor ageri, zăriră la orizont spre apus, un nor întunecos ca noaptea.
Monstrul își arată capul. Ferice de cei ce-ǐ vor vedea și coada.!
Nourul se înnălța mereu, coperind tot maǐ mare parte din cer. Soarele se ascunsese de mult. Vîntul porni gîfîind, rupînd răcoarea, întețind tot mai tare urletul .
Lumea în cabile. Toată puterea vaporului era nimic în fața tăriilor firei. Orǐ ce împotrivire era zădarnică. Părea o frunză luată de valuri. Se deslănțuise o furtună groaznică.
Vaporul, aci înnălțat, aci coborît de valuri, credeai că se rostogolește; Fulgere urmate de trăsnete măreau și maǐ mult groaza.
Orǐ-ce luptă era în zădar. Căpitanul, după ce observă cu luare aminte busola, căuta să ție, pe cît cǔ putință, direcțiea ce experiența îi aretase a fi maǐ potrivită, pentru a înlătura cît maǐ mult primejdia. Era vădit că treceaǔ pe aproape de mijlocul ciclonului. Vaporul zguduit de valuri părea o mărgea de urmuz.
Norii groși negri-fumurii coperiseră cerul din toate părțile, se dase forță vaporului, prin coșuri eșeau suluri de scîntei. Fulgere nenumărate săgetau cerul și marea, din cînd în cînd văzduhul se prăbușea cu zgomot în trăsnete asurzitoare, ce piereau făr de resunet în mare. Cerul înfuriat vărsa foc, amenințând cu urgie.
Căpitanul, un englez înnalt, voinic, cu fruntea încrețită, cu privirile agere, era la post. Dădea mereu porunci, luase măsuri, țiind bărcile gata la îndămînă.
— Maǐ scăpăm, domnule căpitan? întrebă un călător. Orǐ ne facem testamentele?
— Pe uscat trebue să ai această grijă, zise căpitanul, cărui nu-ǐ ardea de gulme.
— Aci rechinii îți vor executa testamentul, făcu alt călător, lasă-le și lor un legat.
— Vaporul a trecut și prin maǐ marǐ primejdii, adăugă căpitanul. Nu e nimic, dacă uraganul nu ne izbește de coasta Spaniei orǐ Portugaliei. Valurile sînt culcuș moale pentru Sirius al mieu.
Stâncile blăstemate, iată dușmanul neînvins încă de știință.
— Scăparea e spre apus, d-le căpitan, strigă un militar.
— O cerc pe cît pot.
— Noǐ ca noǐ, dar sînt femei și copiǐ. E îngrozitor!
De-o dată s’auzi un bubuit, miǐ de gloanțe începură a bate vaporul.
— Furtuni însoțiți de grindini și peste cîte-va ceasuri va fi semn și limpede!
— Vom avea oare noǐ parte de acel senin, zise Hristea, care venise și el din salon.
— Domnilor, întrați în cabine orǐ În salon, ne împiedecați manevrarea.
În salon și'n cabine domnea groaza nemărgenită, dar fie-care vroea și nu-și arate pe față teama de moarte!
Furtuna nu slăbea de loc, începuse de-un ceas și părea de-un veac. Era vremea mesei, dar nime nu avea poftă de mîncare.
Cei optimiști așteptau cu nerăbdare vestea că primejdia a trecut.
Într’un colt al salonului era o păreche tînără, care-și făcea călătoria de nuntă, un englez din Indiǐ se’nsurase la Londra. În altă parte o mumă cu fie-sa, care, după ce lipsise două-zeci de ani, veniseră să-și vază rudele. Alții vre-o șase-zeci de inși dispărechiați orǐ cu familii, toți chinuiți de același gînd: moartea’n fundul oceanului.
În această puțină vreme di’ntre viață și moarte, fie-cărui îi zbura gîndul la ființele scumpe, pe carǐ poate nu le va maǐ vedea.
Di’ntre toți maǐ jalnică era o femee ca de vre-o trei-zeci de ani. Îngîna mereu, frîngîndu-și mînile: „copiiǐ mieǐ, sărmanii mieǐ copiǐ!!
Hristea, omul nemilos, cînd la mijloc eraă interesele luǐ, simți înduioșare. Îi veni în minte o inundație din satul lor, cînd era mic copil. Par’că o vedea pe mumă-sa în culmea deznădejdei, singură, nefiind nime s’o ajute; bărbatul era dus după cîștig.
De cînd cu boala luǐ de nervi, pe cît îi piereau din minte întâmplările nouă, pe atîta îi veneau maǐ vii ale copilăriei.
Călătorul, care era de la început, nepăsător, ca unul, care făcuse poate de două-zecǐ de orǐ această cale spre Indiǐ, scoase busola și privind o zise:
— Nu maǐ o minune ne poate scăpa. Uitați-vă, vaporul merge mereǔ spre țermurile stîncoase ale uscatului.
Trebue să fim în dreptul Portugalieǐ, după cîte zile au trecut de la eșirea din marea Mînecei. E greǔ de spus cine din noǐ o maǐ vedea resăritul soarelui.
Ferice de el, după asemenea omorîtoare vijelii cerul și marea sînt o frumuseță rară.
— Furtunele fac maǐ multe nenorociri de cît războaele, făcu altul.
— Ai maǐ fost la asemenea cumpănă ? întrebă Hristea.
— De două orǐ. Acuma cine știe de maǐ scap. Nu-s superstițios, dar nu pot uita: trăsura care m’a adus la cheu avea No. 13. Toate se sfîrșesc o dată. Reǔ îmi pare că-mi remîn niște treburi neisprăvite. Dar, odată și odată, trebue să remîe și-așa.
— Aveți familie?
— Am nevastă și-o fiică. Ele duc negoțul în lipsa mea...
De o dată se simți o ciocnitură năsălnică vaporul remase înțepenit locului.
— S’a sfîrșit! L’a prins! În fund e spărtură. Ia! Ascultă! Aud zîzîit înnăbușit, un șuer de apă. Pompele nu vor putea birui...toate au un capăt...
S’auzeau porunci, vuetul mateloților, carǐ de carǐ alergînd la împlinirea comandei: la pompe, la deslegarea luntrilor!
Pe fețele tuturor s’așternuse într’o clipă groaza de moarte, ființele chinuite din iadul luǐ Dante nu erau maǐ îngrozitoare la vedere.
În ceasurile morței și chinurile trăite par fericiri. Femeile în genunchi cereau îndurare cu manile spre cer. Bărbații, cercînd să fie stoici, tremurau. Moartea văzută cu ochiǐ! Moartea în fundul oceanului! Moartea fără nădejde de mîntuire!
„Desprindeți luntrile!” s’auzi glasul tunător al căpitanului. „Întîiu femeile și copiiǐ, cîte un matelot să mie luntrea. În apropiere sînt insule, siliți de răzbateți la ele.”
Valurile se maǐ liniștiseră: de pe punte se vedeau coastele negre ale insulelor stîncoase.
— Cel puțin de-am scăpa cu viață, gîndea fiecare.
Chiar cei maǐ deprinși cu moartea nu pot s-o privească fără revoltă. Cînd se auzi porunca dată de căpitan, țipet, zgomot, năvală se dezlănțuiră.
Se izbeau unii de alții; femeile plîng voind să se desparță de soți. Copiiǐ în vremea aceasta apa nepăsătoare maǐ mult și maǐ mult; gilgăind, lua locul făcînd să se plece vaporul pe-o coastă. sta gata să-i înghiță.
Hristea nu părăsise din ochi pe femeea care-și căina copiiǐ. Acuma, înnebunită de îngîna: „sărmanii mieǐ copii!”
Luînd’o cu sila, o aruncă într-o hotărîse maǐ bine să moară de cît să se .
Hristea apucă pe femee și o coborî strigînd. „N’aibă grijă, doamnă. bărbați, ne vom sili să’nnotăm!”
În asemenea clipe de groază. Hristea nervi. O personalitate stăină se . Poatre stămoșii mărinari, nepăsători , i se deșteptaseră în suflet oceanului înfuriat.
În fie-care din noǐ stau ațipite și neștiute, cari așteaptă de veacuri mărei, trezindu-se o clipă din gata a se areta la primejdii mari, .
Hristea în această învălmășeală aproape se-nnecase pe sine. prabuși la fund.
Hristea, apucînd pe tînărul, pe-a dusese în luntre, s’aruncă împreună cu el pe-o scîndură, cercînd se plutească orǐ să înnoate. Hristea, în copilărie, fusese înnotător bun; groaza de moarte îi înzecea puterile; tînărul știa puțina înnota, trebuea ajutat, din cînd în cînd.
Din fericire stîncile le eșiră înnainte maǐ curînd de cît s’așteptau.
Căpitanul își făcu datoria, plecă, după ce văzu dus de pe vas cel din urmă călător, în luntri, pe-scînduri orǐ înnot.
Teama cea mare era să nu se lovească luntrile; de stînci orǐ să le învingă valurile.
Călătorii scăpară maǐ toți, dar în grozav hal, uzi și flămînzi, iar cîte-va femei, aproape nebune de spaimă.
Un bărbat, negăsindu-și soția și copilul, s’aruncă în ocean...
Sub cer senin, țintuit de stele, gemea acum gloata flămîndă și fără adăpost.
A doua zi nicǐ o mișcare, oceanul adînc și liniștit se’ntindea’n zarea ochilor, nepăsător de durerile ce pricinuise. Soarele resări mîndru, încununat de raze aurii, oglindindu-și în mare podoabele prețioase.
Mulțimea nenorocită era oarbă la frumusețele naturei.
Soarele, mîndru, biruitor de veacuri, se ridica tot maǐ falnic, nepăsător de jertfele ascunse în fundul oceanului.
Starea celor de pe stînci era jalnică. Nicǐ strop de apă, nicǐ fărîmă de pîine! Vaporul, afundîn-du-se fără urmă în prăpastie, remăseseră lipsiți de hrană și de apă.
În largul oceanului, liniștit ca un cer senin,, nicǐ umbra de vre’un punct negru, vestitor de mîntuire.
Noaptea s’apropia din nou, naufragiații făcură focuri cu scîndurile aruncate la țerm, să vestească vreun vas ce ar fi pe ocean, primejdiea în care se aflau.
Trecu noaptea a doua, cu chinuri și gemete de foame, veni ziua următoare și nimic nu s'areta pe luciul mărei.
Li se părea nenorociților că sînt dați morței...Chinuiti de cîrceii foamei, istoviți de sete blăstemîndu-se că nu i-au înghițit maǐ bine valurile. Două zile și două nopți par veacuri nesfîrșite, cînd te mistue foamea și setea.
Nu se ivea nicǐ o luntre de pescari și nicǐ cei plecați spre coasta Spaniei, ca să le aducă ajutor, nu se maǐ înturnau. Între cei scăpați era un băețaș de vre-o cincǐ ani. Nu pricepea urgiea ce dase peste eǐ. Primejdii cît de marǐ ca și fericirile neasemuite pentru mintea lor n’au însemnătate.
În mijlocul furtunei se bucura de clătinatul luntrei și cu mînuța lua spuma mărei jucindu-se-cu ea. Acum foamea îi înfuriase și striga mereǔ...
— Mama, mi-i foame, dă-mi pîine! Ce oamenǐ rei! Nu vor să ne dea mîncare!
De slăbiciune ațipea, dar nu trecea mult, se trezea, strigînd: „Mi-ǐ foame! Pîine, pîine, numaǐ o bucățică!”
În ziua a treia se zări pe ocean un vas, mergea cu totul în altă parte. Nu putu zări steagurile albe, nicǐ auzi strigătele!
Cînd îi pierdură din ochi, fu o groază maǐ strașnică de cît în ceasul scufundărei. Unii plîngeau, țipau, alții voeaa să se arunce, să pună capăt suferinților. Unul, fără să-ǐ pună cine-va de veste, se aruncă în apă de pe un vîrf de stîncă. Foamea îi biruise. Ca o bucată de piatră se duse la fund. Marea tremură, făcu valuri din ce în ce maǐ slabe; peste cîte-va minute era tot așa de netedă ca maǐ înnainte .
Regele naturei era doborît de foamea hîdă, de foamea care îngălbenește și istovește cele maǐ frumoase fețe.
Mîndrie, nobleță, rang, cultură, pe toate le dpborîse foamea ucigătoare de puteri. Filosofia lumei întregi, în această clipă, nu prețuea cît o fărîmă de pîine neagră.
Moartea prin foame! Să piei stocit, flămînd, sfâșiat de hămiseală, lăsînd unde-va departe averi nenumărate, se poate maǐ mare bătaie de joc a soartei?
Nu era jalea unuia, ci a unei cete de nebuni, glasuri ce nu maǐ puteaǔ îngina rugăciuni, ci blăsteme! Le părea reǔ că în clipa nenorocire nu-ǐ înghițise adîncul; ar fi murit în neștire, nu în durerile și cîrceil foameǔ E o fericire și în felul de-a muri!
Hristea era maǐ tare de cît ar fi crezut. Suit pe-o stîncă, privea marea; tot nu pierduse nădejdea de-a vedea apropiindu-se mîntuirea sub forma unui vas.
Primejdia îi zguduise nervii și, pentru un răstimp, se simțea întărit.
I se părea că-ǐ copil mic, în insula lor stîncoasă, cînd sta zile întregi flămînd c’o coajă de pîine uscată și cîte-va măsline.
Căpitanul sta și el la pîndă pe cel maǐ înnalt vîrf. Amîndoi, aproape în același timp, zăriră un vapor la orizontul nordic. Fumul, steagul alb sau întâmplarea aduceau vasul tot maǐ aproape. În sfirșit s’auzi un semnal că ǐ-au văzut.
Trîmbița ce cred pravoslavnicǐi că va suna la a doua înviere spre a trezi trupurile din adormirea lor de veacuri, nu va fi în stare să facă maǐ mare veselie.
Nu maǐ era bucurie, ci beție adevărată și nebunie: plînsete amestecate cu hohote nervoase de rîs. Îmbrățoșări nesfârșite, alergări fără de rost, cuvinte de bucurie.
De mirat unde maǐ găseai vlagă și putere pentru atîta veselie.
Vaporul mergea la Constantinopol.
Nervii luǐ Hristea, zguduiți ca de-o scuturătură electrică, se maǐ înzdrăveniseră. Frica de moarte ce-ǐ însuflase înnecarea vaporului, scenele la carǐ fusese martor timp de aproape trei zile în insulele pustii, toate îi făcură să vază că maǐ sînt pe lume și alte fericiri afară de-a banului.
Groaza morței îi trezi egoismul de-a gusta plăcerile viețeǐ, de carǐ nu se atinsese păn acum simțea grabă a se folosi de anii ce-ǐ maǐ remăneau de trăit.
Primejdia din care scăpase ca pri'ntr’o minune, îi cutremurase atît de tare ființa, în cît îi trezi dorul viețeǐ netrăite întocmai ca și la acei muți, căror o nenorocire mare le dă graiul. I se părea, că-i vindecat de tot.
Nenorocirile marǐ sînt pentru cele mici întocmai ca luminile orbitoare, carǐ întunecă pe cele .
Hristea se hotărî să debarce la Marsilia și să se întoarne în țeară pe uscat. Uitase de nostalgia insulei, pe care se născuse, și de țermul cu scoici și măslini, -i se părea că țeară maǐ frumoasă ca Romănia nu-ǐ pe lume.
Așteptă cu nerăbdare să-și vază casa și comptuarul și să-și ia afacerile. Se simțea odihnit și cu atîta dor de muncă, precum fusese în anii tinereței.
VIII
Hristea apucase drumul cel maǐ scurt spre țeară. De la Viena se urcă într’același vagon o cucoană în vrîstă. Par’că să-l cunoască, par’că s’o cunoască. Într’o vreme îi adusese luǐ Hristea afaceri bune. Era de felul ei pețitoare. Păn ce ginerica să pue mîna pe ceva din venitul zestrei, Dumneaei îi făcea rost de bani la Hristea, pe vremuri, cînd nu era el încă așa bogat.
Trecuseră în Ungaria, se schimbaseră funcționarii, auzeai numaǐ ungurește și vedeai scrise numele gărilor într’o limbă neînțeleasă.
Călătorii, necunoscători de această limbă, se simțeau aruncați la margenea pămîntului.
Să nu’nțelegi boabă di’ntr’o limbă e nu numaǐ plictisitor, dar te prinde o melancolie și un dor nespus de-a auzi glas cunoscut, de-a vorbi în limba ta.
În acel moment, de ți-ar eși în cale cel maǐ mare dușman de același neam cu tine, l’aîiîmbrățișa și i-ai vorbi cu drag, atît e de fioros să te simți străin.
Cucoana Marghiolița Ciubec cam de așa sentiment era prinsă. Cînd îl văzu pe Hristea, par’că să-l cunoască.
— Mă rog, domnule, să nu te superi, par’că te-ași cunoaște.
— Și eu deasemenea.
— Apoi, dacă vorbești romănește, nu mă’nșel, ești domnul Hristea Pandele din București.
— Dumniata, pe cît mă slujește amintirea, cucoana Margiolița Ciubec.
— Chiar așa. Dar vezi, înbătrînii. M’au trimis doctorii la Carlsbad.
— Aveți vre-o boală de ficat.
— Te’nțelegi de la ei? Unul spune una altul alta. Să te ferească Dumnezeǔ să intri pe mîna doctorilor!
— Ce-o fi, bine că v’ați folosit.
— Așa și așa. Vrîstă, cînd trăim cu meremet. Domniata ești bine, chiar ai întinerit. Eǔ maǐ să nu te cunosc. Și din cotro mă rog? Tot numai cu afaceri?
— Mă socoțeam cam obpsit și-am călătorit de plăcere.
Reu faci. Zeu nu-i bine. Omul singur capătă un fel de steanhoric, i se urăște cu traiul. Uit'te eǔ: mă crezi? De cînd a murit bolesc din picioare.
Maǐ aveam eǔ, anii trecuți un moșier taman de vrîsta dumitale! Unde nu l’au trimes doctorii? Și la Ierusalem a fost. „Na, îi rîdeam; acuma iată-te și hagiu.” Zadarnic! Nu se vindeca.
Par’că punea’n părete.
— „Știi ce?” îi zic eǔ în una din zile: Să te nsori. Dă ciorilor doctori și doctorii. Ia-ți o nevestică tînără, frumoasă, cînd vii acasă are cine te primi în prag, rîzînd.
„La masă ai cui spune-o vorbă, o glumă. Ziua, noaptea, nu ești singur cuc. Ai un suflet, care să te’nțeleagă, să te desmierde, și urîtul n’are cînd te prinde; senatoriile, nervii, cum le zic doctorii, fug pe pustii.” Zeu așa! Nu-ǐ drept? Trebue să-l cunoști, Radu Herescu, are alunică mare drept pe nas.
— Eǐ și s’a vindecat?
— Ba ce fel? Acuma are doi copilași, îngeri. O fetiță și-un băiat. Înnainte era posomorît, posac, par’că tot îl ningea și-l ploua. Să mi-l vezi a-cuma: vesel, întinerit, cu băiatul pe-un genunchiu și cu fetița pe altul; o plăcere să-l vezi. Și nevastă-sa, o floare. De cîte orǐ mă vede, îmi zice: „D-ta m’ai vindecat. Cît p’aci să-și piarză omul averea și rostul. Cu lunile pe la băi prin străinătate și moșia pe mîini străine!” De cînd s’a însurat, îi merg afacerile ca din apă.
— Așa-i. Păn ce’ncapi pe mîna doctorilor!
— Nu scapi teafăr.
— Eǔ sînt maǐ bine.
— Nu te uita. Ești ațîțat de drum. Vezi, boala asta de nervi e ea și boala de măsea, cînd crezi că te-a lăsat, atunci te-apucă maǐ cu draci. Nu zeǔ, să m’asculți: „Însoară-te, las’ de-i greși.” O să fii alt om, o să mă pomenești, să zici: „Dă-mi, doamne, zile să nu maǐ mor.”
Gîndește, nu-ǐ păcat: averea muncită de d-ta. să remîie la străini? O fetiță și-un băiat, maǐ mult nu-ți trebue.
— Cam tîrziǔ.
— Aoleo! Ce vorbești? Vîrsta cea maǐ potrivită, ai încă trei-zecǐ de ani de traiu, ești om verde...Îți găsesc o partidă...ce-va de gust, să zici: „bravo, cucoană, Marghiolită.”
Eǔ sînt gaea, de mine nu scapi, cînd îmi pun în cap să-l însor pe unul, s’a isprăvit. Păn nu-1 văd cu pirosteile pe cap,— nu-l las.
— Zi: mi-ai pus gînd reǔ, făcu Hristea zîmbind.
— Ba gînd bun. D-tale îți trebue o nevastă veselă: rîzînd să se scoale, rîzînd să se culce...Cînd o întra’n casă, să ți se pară c’a intrat soarele; o femee, care să te facă să fii vesel și’n zilele cele maǐ pocite.
Dă-ǐ la pustiul de doctori, îți golesc punga și te’ndoapă cu bromură. Nu-i știu eǔ ? Ascultă mă pe mine, ai intrat în anul însurătorei, d’aea nu-ți maǐ place nimic. Nu-ǐ așa, par’că ți se urăște și de avere și de tot?
— Da, chiar așa.
— Păi, nu știu Eǔ? Cum te naști și mori, tot așa trebue să facǐ o dată și pasul ăsta.
Ce-am pățit cu ui văr, voiu spune și la cei morți. Una două, că el se spînzură. „Mă, zic eu, tu trebue să te’nsori.” Păn l’am logodit mi-a fost greǔ. S’a însurat și s’a pus băiatul pe muncă.
Uite-te așa l’am făcut om din neom. Intrase băiatul în anul însurătorei și doctorii îi porecliseră că-ǐ neurastenic, ba că are gome la creer. Mă rog, d’ale lor, să ia bani! Vorba aea: „leac-neleac, babei colac.”
Tot drumul, cucoana Marghiolița povesti numaǐ de căsătorii fericite, cu atîta talent car fi putut scoate din minți chiar pe unul maǐ tare de cît Hristea.
Poate, cu zece, două-zecǐ de ani în urmă, vorbele ei n’ar fi avut trecere, dar azǐ, nervii luǐ slabi, dornic de-a schimba viața pe care n'o maǐ putea duce, îi dădură de gîndit.
Atîta și dorea, de-o cam dată, c.c. Marghiolița.
Pe’ncet vorbele aveau să dea roade. Dînsa știa din experiență că pe tineri și pe bătrîni îi însori lesne.
Cu zece ani înnainte nu și-ar fi stricat ea vorba; dar acuma îi văzu cu voința slăbită, numaǐ bun de însurat.
O femee cu minte face din el ce vrea.
Avea ea o fată frumoasă, de familie, dar săracă și care căuta un milionar...
Lucru cam greu de găsit, dar avea făgăduită o sumă bună. Cum îl văzu pe Hristea, se gîndi: „l-am găsit.”
PARTEA a IV-a
I
Aurel, cu toată starea de melancolie, cășunată de împrejurările vietei luǐ, și’n mare parte de vîrstă, își vedea de studii c’o sîrguință rară. Era inteligență aleasă! Altfel, cu toată munca; n-ar fi putut fi cel mult un student bun. La dînsul se vedea nu numaǐ hărnicǐe, dar și minte adînc pătrunzătoare; era un analizător neîntrecut, însoțit de putere de deducție.
Avea felul luǐ de-a da ipotezelor o formă plastică. Simțea atracție deosebită pentru studiul boalelor mintale. De mic, îi era foarte milă de nebuni. De multe orǐ se lua la ceartă cu băeții, când îi vedea că rîd de vre-un nenorocit. Vedea că tot ce e maǐ nobil în ființa omenească a căzut doborît.
Și cîtă jale pentru ai luǐ! Să-ǐ vorbești, să te silești a-i da scânteea sfîntă a minței și nicǐ cu’n chip să nu te’nțeleagă. Își amintea din copilărie de-o vecină, care înnebunise, din dragoste, o fată. Avea mereǔ înnainte chipul bătrînei, stînd în genunchi în fața icoanelor și cu lăcrimi rugîndu-se: „Maică a tot puternică, dă-ǐ lumina minței.” Maǐ pe sus de toate îl interesa cercetarea funcțiunilor atît de complicate, dar și atît de însemnate, ale creerului. Făcuse cîte-va cercetări și chiar descoperiri în privința celulelor nervoase și-a ramificațiilor lor, despre chipul de-a lucra, de-a se hrăni și maǐ ales asupra întreruperei acestor lucrări în somn, la oboseală și în anumite boli. Pregătea un studiu asupra lipsei de elasticitate, a ramurilor celulei nervoase la bătrîni, în legătură cu fenomenul pierderei memoriei și asociației.
Adesea Aurel, vorbind colegilor, le zicea:
— Am învățat medicina numaǐ de dragul fiziologiei creerilor. Să cunosc funcția aceasta păn în cele maǐ mici amănunte e pentru mine de-un interes covîrșitor.
— Cu asemenea studii nobile o să-ți facǐ, tu, băete, o carieră în țara românească? Zicea Iliescu, un băiat practic, crescut în „principoile cele bune.”
— Înnainte de toate, țin să-mi placă mie și pe urmă vom vedea. Un lucru e sigur: ca să facǐ ceva de seamă, trebue să lucrezi, altfel maǐ bine nu te apucai de medicină. Un meșteșugar și, dacă nu-1 place meșteșugul luǐ, remîne un cîrpaciu păcătos.
— Utopii de ale tinereței, junele mieu coleg! Eǔ nu am ambiție să devin savant, și încă european, ca doctorul Aurel! Să mă văd cu diplomă în buzunar într’un orășel depărtat. Mă’nsor cu o fată bogată; văd ca tata socru să fie om cu influență, ajung doctor primar, deputat, senator; îmi rotunzesc mereǔ moșioara și păn în zece, cinci-spre-zece ani, mă salutați mare proprietar.
— Și cînd se’ntîmplă toate astea? La o mie patru sute? Zise Vasilescu, care-și bătea joc de toți.
— Întrebarea asta o poți pune doctorului Armașu, care umblă cu utopii; eu sînt practic, merg pe drumul bătut de alții, nu-s prost să deschid' pîrtiî nouă, să descopăr funcțiile creerilor. Nu sînt destul Nemți, Franțuzi, Englezi pe lume, ca sa facă treaba asta?
— Sigur, noǐ, Romînii, să venim la masa gata, nu în zadar sîntem boeri, zise Aurel.
— Hai, Domnilor, o nație făr’ de ambiț înseamnă, că nu-l are, zise Vasilescu cu gest teatral, ironic.
— Pardon, am ambițiea să trăesc bine, lucru ce nu se poate, dacă ași urma exemplul doctorului Armașu.
Deci, îi zic: „Pe calea ce-ai apucat, n'oiǔ merge nicǐ o dată”, făcu Iliescu.
— Ascultă, Iliescule, cînd de atîta bine, cît spui, ți se va scrînti mașina creerulul, să nu, uiți că eram prieteni și că-ți ofer, de pe-acuma serviciul mieu gratuit.
— Iți mulțumesc, colega! Și eu te invit de pe acuma, la vînătorile ce voiǔ organiza pe domeniile mele, pe celebrul psihiatru Aurel Armașu. Dar păn atunci execută-te și-mi fă bine c’o băncuță, să-mi iau un pac de tutun.
Aurel, zîmbind :
— Cu plăcere, domnule senator, deși contra otrăvirei cu nicotină.
— Mulțumim, ilustre savant coate-goale, în curînd ne veți da poate și un studii despre intoxicarea creerulul cu nicotină!
— Bre ! Bre ! Mult sînteți naivi. S’au trecut vremile de aur cu doctori îmbogățiți; pentru savanți încă n’au sosit. O să fim cu toții niște prăpădiți de doctorași de plasă, zise Vasilescu, lăsînd de astă dată gluma.
— Să mă bat cu babele pe la sate? Maǐ bine mă împușc, zise altul.
— Tot e o misiune maǐ nobilă de cît să te îmbogățești numaǐ și să facǐ vînătorî, zise Aurel.
— Dă-o Naibei nobleță! N’am a trăi o sută de ani, zise Iliescu.
— Eu mă devotez științei, fie ce-o fi. Voiǔ munci și trebue să iasă ceva.
— Știǐnța nu’nșeală, făcu Aurel.
— Ba’nșeală, uit'te ce mi-a făcut mie la examen!...
— Nu’nșeală, dacă muncești. Dacă umbli cu lene și minciuni îți rupe și gîtul.
— Credea coliverul c’o prosti pe Chimijă, cum a prostit armata. A chefuit, bre, două mie și două nopți și-a scăpat de oaste-ǐ.
— Vai de așa chef să nu dormi o secundă. Toate ca toate, dar vomitivul m’a dat gata. Par’că-mi luase pînza de pe obraz. Frumos nu m’a făcut mama de felul mieu; dar, cînd m’am înfățișat la inspecție, ras, uns, cu ochiǐ ca de capră pierită, nemîncat de două zile, par’că eram, cel de pe comoară. S’a speriat comisia, suflam scurt și des. Doctorul de colo mă întreabă: „Tușești?” „Nu. Adică noaptea și demineața.” „Sînge n’ai vărsat?” „De vărsat nu, doar așa cîte-o dată, să ertași, scuip!”. Căpitanul dădea din cap cu milă, șoptind: „Scutește-l, scutește-l, nu ne trebue!” „De mult tușești? Maǐ făcu doctorul” „Or fi vre-o doi ani; am avut o aprindere de plămîni, dar m’am vindecat.” Doctorul a zis, să n’am habar! „Da, da! De cît tot maǐ bine să te scutim!”....
Cînd am auzit, cît pe ce să bufnesc de rîs...Dar tușeam într'una.
— Ai făcut la perfecție pe prostul mamei, zise Vasilescu.
— Aice e cuiul. Eǔ l’am făcut; tu n’ai nevoe să-l facǐ.
— El e tot-de-a-una.
— Nu știai! că ești la medicină.
— Eram prost să le spun? Mă credeau un prostălăti din mahala.
— Zi, c’o beție zdravănă prostiși armata? Cine dracul te-a învățat?
— Secret, las’o încurcată.
Dar nouă nu ne facǐ o cinste, de bucurie? — Vouă? cîte o țuică de cinci parale.
— Lăsați spiritele.
— Ascultă, Iliescule, eǔ mărturisesc, nu te-cred atît de reǔ, zise Aurel. Nu se poate să nu fii încălzit de idealul doctorului, de a alina suferințele, de-a da sănătatea și-a alunga, pe cît cu putință, durerea. Să mîntui un tată, o mamă, un copil din gura morței, nu-ǐ maǐ frumos ideal de cit a avea milionul ? Nu merită să-l iertfești pe acesta ? J r
— Ți-ǐ a glumi, Aurel? El trimete pentru’n milion o sută pe ceea lume, doar nu degeaba oe uns un fecior de popă. Cînd n’avea cîte-va zile colivă, îl întreba pe taică-so: „Ce D-zeǔ, numaǐ moare nimenǐ, taică? Mi-ǐ dor de colivă”.
— Tu vorbești, care i-aǐ trimite și pentru mai puțin de-un milion? Știm noǐ la ce izvor s’a adăpat neam de neamul tău! -zise Iliescu.
— Nu vă certați și nu glumiți cu lucruri serioase. Menirea doctorului e mare, zise Aurel. Ai marǐ bucurii, dar și marǐ supărări. E o datorie de conștiǐnță a-ți îndeplini cu sfințenie sarcina ce-ți iai. La patul bolnavului, să te gîndești nu la plată, ci cum l’ai face maǐ curînd sănătos.
— Aurel, puiule, bine facǐ că te iai bine pe lîngă știǐnță, că nu ești omul să-ți facǐ clientelă, zise Vasilescu.
— Ce tot trăncănești? Banul e stăpînui lumeǐ, Dumnezeul a tot puternic al cerului și al pămîntului. Dați-mi nu maǐ mult de o sută de miǐ de lei și vă dau hîrtie la mînă că nu știtt nicǐ a mă iscăli și nu voiǔ lua în viață nicǐ condeitt, nicǐ carte ’n mină, zise Gavrilescu.
— Bravo, Gavrilescule, te-ai întrecut pe tine însu-ți!
— Așa departe nu merg. Nu zic că nu mi-ar plăcea să am bani. Să am cîteva sute de miǐ, ași face o casă de sănătate pentru boalele mintale, înzestrată cu toate mijloacele ce știința ni le dă astăzi.
E adevărată crimă ce se petrece cu bieții bolnavi. Pot zice că n'au nicǐ o căutare. Cîți din acești nenorociți, avînd o îngrijire, cum dictează știința, nu s’ar vindeca ?
Atîția inși dați societăței și familiei n-ar fi oare o faptă bună? zise Aurel.
— Zi maǐ apia, ai deschide o casă de nebuni, al cărei cel maǐ interesant personaj al fi chiar tu, zise Vasilescu.
— Tăcere, băeți. Vine moș Chimiță. Nu glumesc, parol? Eǔ l’am auzit tușind.
Și chiar venea..................
II
Aurel trecuse de două-zecǐ și doi de ani, dar tot bun, blînd și iubitor remăsese față cu cucoana Ana. N’o supăra, chiar văzind, o că are uneorǐ, ca orǐ ce bătrîn, capriț. Căuta s’o ia cu binele, s’o convingă, de se putea.
Ca bătrînă se credea cunoscătoare de lume și de oameni și căuta să dea mereu sfaturi. Multe erau bune, dar multe nu se potriveați cu vremea de azǐ. Aurel n'o brăzda cu vorbe aspre, nu-ǐ respingea povețile, ci din potrivă le maǐ dezvolta și căuta să le dea o formă maǐ logică și maǐ aleasă.
În una din zile Aurel veni vesel de tot.
— Mamă, mi-am dat doctoratele, maǐ am teza și scap.
— De m’ar ținea D-zeǔ, înnainte de-a muri, să te văd doctor și însurat.
— Dacă-ǐ vorba să mă’nsor ca să mori, o să aștepte Moartea mult și bine.
— Lasă gluma, dragul mamei. Bucuriile ne lungesc viața, supărările ne-o scurtează. Să te’nsori și să ia zestre; altfel nu scapi de sărăcie, nu-ți poți face clientelă, nu poți ajunge unde meriți.
— Mamă dragă, însurat cu sila nu se poate. Trebue să deschizi bine ochiǐ cu cine formezi o familie. Alt-fel plătim cu nenorocirea noastră și-a copiilor o aprindere a tinereței.
— Nicǐ eǔ nu zic să te’nsori cu ochii închiși; sînt doar destule fete învățate, de familie și cu zestre. Alege una și te’nsoară, îndată ce iai diploma.
— Nu ajunge s’aleg cu mintea, trebue și inima să fie pentru.
— Văd eǔ că o să mă superi, cînd ar fi să mă bucur.
— Nicǐ o-dată n’am să te supăr, fiind-că nicǐ ma-ta nu dorești să mă vezi nenorocit. Eǔ cred c’o însurătoare fără iubire nu m’ar face de loc fericit.
— Voi, tinerii, luați ades visurile drept lucruri aevea. La vărsta asta, dragă Aurel, treci criza cea maǐ primejdioasă. Cîți bărbați n’am văzut eu nenorociți din pricina unor însurători greșite!
— La urmă e o vorbă: omul peste umbra lui nu poate trece și noroc nu-și poate da. Eǔ cred un lucru: dacă ai minte chibzuită și apucături bune, fără să gindești, femeea iubită va fi o ființă aleasă. Francezul zice: „fie-care bărbat are femeea ce merită.”
Cucoana Ana îl privi lung, par’că vrea să-i ghicească gîndul. Pe urmă zise:
— Aurel, tu iubești vre-o fată și mie nu-mi spui nimic. Vezi? Atîta încredere meritam.
Aurel o privi zîmbind.
Cucoana Ana se uita la el maǐ cu drag ca de obiceiu; de-abia acum par’că băga seamă cît de frumos se făcuse Aurel. Părul blond, puțin creț, îi prindea minunat fața; mustățile îi crescuseră și-ǐ daǔ un aer de bărbăție. Blîndeța ochilor, unită c’o adîncă melancolie, îi făcea simpatic ori-cui.
Maică-sa gîndi: „Un băiat așa de frumos cui n’ar plăcea?”
— Eǐ, spune o dată, să văd și eu pentru ce odor am muncit și te-am crescut.
— Vezi, mamă dragă, viața cu necazurile eǐ ți-a înnăsprit inima, și privești altfel lucrurile. Noǐ ăști tineri, -nu doar că nu voim,— dar nu putem să le vedem și să le simțim cum le simt ceǐ bătrîni. Pentru așa ce-va trebue timp. Cum nu poți coace un fruct înnainte de vreme, tot așa nu poți face pe tînăr să simță și să cugete ca un bătrîn.
— Asta-ǐ o nenorocire, dar spune-odată.
— Eǔ, mamă dragă, nu mă’nsor fără să iubesc.
— Mă tem să nu te nenorocești singur, crzînd că te fericești. Cînd erai mic, te-am scăpat de foc și de apă, cu moartea în parte m-am bătut pentru tine. Și acum, cînd poate treci cea maǐ mare primejdie, sînt cu mînile legate, nu pot face nimic! Vai! dragă Aurel, nu știǐ ce suferă o mamă, cînd vece că nu-și poate mîntui copilul de-o nenorocire.
Pe cucoana Ana o podidiră lacrimile.
— Dar, mamă, ce’nsamnă asta? N’ai atîta încredere în mintea și caracterul mieu?
Cucoana Ana suspina mereu. Răspicat nu-și zicea, dar de aci înnainte, poate, pentru dînsa nu se va maǐ găsi nicǐ un colț în sufletul luǐ Aurel.
Aurel, par’că ghicindu-ǐ gîndul, zise:
— Ce te superi, mamă? Crezi că n’am să maǐ țiă la ma-ta?! Crezi sufletul mieǔ atît de mic, în cît să nu fi loc pentru maǐ multe sentimente în el?
— Eǔ, azǐ mine mor, dar tu o să te nenorocești; băeții buni n’au, de obiceiǔ, noroc.
— Eǔ cred că voiǔ fi fericit. Fata pe care o iubesc e bună, e frumoasă și învățată, e de familie, dar săracă, pentru norocul mieǔ. Dacă ar maǐ fi și bogată, părinții nu mi-ar da-o.
— Aveam dreptate să mă supăr. O fată de familie și săracă e cea maǐ mare nenorocire pen-tr’un băiat fără avere, fiind că nu vei avea cu ce-ǐ ținea grantul și de aci vor urma lanț nenorocirile.
— N’o iau acum; întîiǔ o să-mi fac cariera.
— De ce m’am temut, n’am scăpat. La Universitate ai întîlnit’o! Nenorocul tăǔ. Mare păcat! Cine a maǐ stîrnit să învețe fetele la un loc cu băeții! Să pui gaz lîngă foc!
— Dacă ai cunoaște-o, ai iubi-o ca și pe mine.
— La vîrsta asta, orǐ ce diavol ia chip de înger, păn te prinde.
— Lucia nu-ǐ din acelea. Mi-ǐ că, după ce-ǐ cunoaște-o, vei iubi-o maǐ mult de cît pe mine, zise Aurel zîmbind.
— Vrea să zică o chiamă Lucia și familia?
— Lucia Vilară.
Boeri săraci, zise cucoana Ana și începu iar aplînge. Aurel nu maǐ zise nimic. Știa că orǐ ce mîngîere, orǐ ce vorbă, n’ar fi ajutat de loc. Lăcremile aveau s’o recorească. Era geloziea obicinuită a mumelor, cînd văd că băiatul lor ține la o femee. De nenorocire, această gelozie e adesea întemeiată. Sunt puțin băeți, carǐ, odată însurațo nu uită c-au avut și că maǐ au o mamă. C.c.Ana văzuse atîția feciori, care uitaseră mame adevărate, iar încă adoptive? Aceste gînduri îi sfâșiau inima, cînd se gîndea cum o să se înstrăineze de dînsa. Aurel îi citea gîndul și după cîte-va minute, îi luă cu respect mîinile și i le sărută zicînd:
— Ascultă, mamă dragă, o să vezi că n'ai crescut un mișel. Însurat ori neinsurat, ma-ta vei fi tot mămuca mea cea scumpă!
III
Aurel o cunoștea pe Lucia de vre-o doi ani. Era o iubire care nu așteptase multe întâlniri, nicǐ vorbe.
Suflete menite unul pentru altul, de la cele-di’ntîiu priviri, scînteea iubirei s'aprinsese în inima lor.
Lucia urma la filosofia, curs la care venea și Aurel ca să capete maǐ multă lumină pentru specialitatea sa. Erau dar colegi și-și împrumutau cărți...
Ar fi fost cu neputință ca Lucia să nu-l deosebească pe Aurel: era nu numaǐ cel maǐ frumos băiat din clasă, dar și cel maǐ citit și maǐ deștept; cunoștințele fiziologice asupra creerului îl făceau să înțeleagă mult maǐ adînc chestiile filosofice.
Aurel nu iubise nicǐ odată, nicǐ nu dusese viața tinerilor de azǐ. Cucoana Ana îl ținea, cum zicea ea, din scurt, ca pe-o fată. Și dînsul era prea acufundat în studii ca să se gîndească la petreceri și chefuri.
Băeții îl porecleau „Frumosul maichii”. Țoți priveau cu năcaz simpatia ce-ǐ areta Lucia. Dînșiǐ n’o iubeau, dar le era necaz să vază ca Aurel e alesul eu. În ochiǐ luǐ albaștri, plini de viață, ceteai că-ǐ în stare a avea patimi puternic, și nestrămutate. Era un amestec de energie și blîndeță. Peste această înfățișare plutea o melancolie adîncă; durerea luǐ veche că nu-și cunoaște familia.
A spune despre Lucia că era frumoasă ar fi prea puțin, orǐ-cine o vedea, gîndea fără voe: Uit’te una, care n’are nevoe de zestre. Te simțeai atras de bunătatea și blîndeța sufletului eǐ. Aceste două calități au fost imboldul iubirei luǐ Aurel pentru Lucia. Ea avea admirație pentru inteligența luǐ scînteetoare și un fel de duioșie pentru acest băiat visător și melancolic.
Aurel, de cînd iubea, avea o nădejde. Cetea serile păn tîrziǔ. Dar de la o vreme, valuri de gînduri îl cuprindeau, se’nnăbușea, îi pierea somnul, îl apuca un neastâmpăr, trebuea să plece la aer.
Se oprea tocmai la grădina aleelor. Adesea se’ntreba dacă nu va’nnebuni orǐ, într’o clipă de descurăjare, dacă nu-și va pune capăt zilelor.
Această stare sufletească îi venea din pricină că se credea prea jos, prea nevrednic de Lucia. Ea îl iubea, dar ce vor zice părinții eǐ...? Ce va zice ea singură, cînd îi va ști că-ǐ înfiat de la orfielinatul copiilor aruncați?
Noroc că după asemenea descurăjare urma o văpae de energie, în care-și zicea: „Voiǔ munci, voiǔ răzbate prin merite, voiǔ ajunge doctor și profesor la una din facultățile de medicină.”
Cu Lucia schimbase cîte-va scrisori. Din ele se vedea că fata avea inimă de aur, că-l iubește, și la nevoe se va lupta împotriva îndărătnicǐei părinților. În una din scrisori îi spunea:
„Părinții țin mult la mine și au mare încredere că nicǐ odată nu voiǔ face un pas greșit, nicǐ nu voiǔ pune vre-o pată pe familia noastră. Nu vor avea de zis nimic împotriva alegerei inimei mele.”
„Ori cum, îl voiǔ lua pe’ncetul. Sărmana mamă e bolnavă de inimă din cîte nenorociri a avut. Nu voiǔ s’o lovesc cît de puțin. De alt-fel, îl știu pe Aurel destul de nobil pentru a nu-mi pretinde așa ceva.
„Nu voiǔ să le spuiu, de o cam dată, nimic. Ca părinți s’ar alarma. Dar cînd doctorul Aurel va avea o carieră și va fi, cum merită, profesor al clinicei mentale, atunci ce-ar maǐ putea zice părinții?”
Lucia îi iubea mult pe Aurel, dar voea să-i insufle cît maǐ multă energie, s’ajungă om cu vază. Era contra acelor idile mincinoase carǐ moleșesc, făcînd pe iubit să crează că pentru iubirea lor e-de ajuns iarna un bordeiu și vara o colibă.
„Ca să însemni ceva în viață, n’ajunge inteligența, trebue voință, ambiție și stăruință de-a ajunge acolo unde prin inteligența ta meriți să fii”.
Cu spiritul eǐ pătrunzător văzuse că Aurel e foarte deștept, înse mînat de un idealism utopic, care nu putea să-l ducă departe. Vrea să-l împingă să se ridice cît maǐ curînd la rangul de profesor universitar.
În altă scrisoare îi zicea:
„Cele ce mi-ai scris sînt pline de melancolie. De ce? Nu ți se pare că, din iubire, această bucată de timp o cea maǐ poetică,— partea cea maǐ dumnezeească.”
„Acuma toată vremea mi-i gîndul la tine. Și-ce gîndurǐ pline de dragoste, neatinse de micimile vieței, carǐ turbură orǐ-ce căsnicie, fie ea orǐ-cît de întemeiată pe iubire orǐ cît de ideală.”
„O dorință împlinită e pe jumătate stinsă și iubirea, fie cît de mare, nu cred să scape de legile patimilor. Te rog, iartă-mă. Știǐ că nu-ți place să „amestec” teorii în iubirea noastră!”
Din toate se vedea că-i o fată bună și iubitoare, dar care ținea la demnitatea eǐ și-a familiei. Nicǐ odată n’ar fi făcut un pas greșit, nicǐ odată iubirea n’ar fi împins’o la lucruri, de carǐ pe urmă s’o mustra conștiința...
Îl iubea pe Aurel și nu făcea o crimă. Avea, un sentiment ales, înnalt, dar era deplin încredințată că nu trebue nicǐ odată să calce legile și conveniențele sociale stabilite pentru prop și folosul familiei. Acestea nu și le zicea răspicat, dar erau încarnate în ea.
În altă scrisoare îi zicea:
„Înnainte de-a începe o căsnicie, trebue să avem cu ce s’o ținem, modest, dar să nu , care poate amărî și cele maǐ puternice iubiri. Familia e o întocmire menită să dureze o viață întreagă și, dacă voim să nu se zgudue de cutremurele și valurile viețeǐ, să-ǐ punem temelie trainică de la început. Nu-ǐ de-ajuns să ne mulțumim egoismul trebue să ne gîndim la copiǐ ca să nu fie jertfa neprevederei noastre.”
„Peste doi ani, voiǔ cîștiga și eǔ ceva, atunci vom putea întemeia cuib trainic. Totul atîrnă de la reǔșita ta. Nu cred să te superi de cele ce-ți spun.”
„Femeea are marǐ datorii ca mamă. Te rog să nu mă învinui de calcul, doar educația și cultura trebue să ne dea oarecare stăpînire asupra sentimentelor! Sînt de părerea ta, că iubirea trebue să fie imboldul ființei noastre întregi, dar sublimă e, numaǐ cînd mintea luminează ca un soare vesel, toate patimile venite din întunerecul veacurilor. O iubire neluminată de minte e ca o zi întunecoasă și posomorîtă, rare orǐ sfîrșind bine. Poate aci e pricina de ce maǐ toate iubirile es reǔ la capăt. Lumea le zice, cu drept, iubiri nebune! Oare nu vei arunca scrisoarea, zicînd că fac iar filosofie? Ce vreǐ? Defectele breslei.”
Educația științifică ce avea n’a făcut’o să fie o descreerată, ci o cugetătoare care pătrunsese adînc alcătuirea socială de azǐ, cu toate neajunsurile, dar și cu toate bunurile ei.
Nu avea spoeală și știință reǔ înțeleasă, care fac să tăgăduim totul, ci, știind mult, prindea înțelesul și rostul lucrurilor în tot largul luǐ.
Educația făcuse din Lucia om desăvîrșit, nu o păpușă nicǐ o zvînturată.
Aurel, cu cît vedea maǐ bine superioritatea Luciei, ca atîta maǐ mult viermele îndoelei îl rodea.
Adesea ar fi dorit s’o știe maǐ incultă și maǐ puțin deșteaptă, par’că atunci ar fi fost maǐ sigur de sentimentele eǐ.
Necontenit îl muncea gîndul: „Ce va zice ea, cînd va ști că sînt copil înfiat?”
Mereu se’ntreba, dacă loviturile marǐ morale nu sînt în stare să zdruncine patimile. „Va maǐ avea ea pentru mine aceea-și stimă și dragoste ca aazǐ? Ce sînt? Un copil aruncat de-o nenorocită, venită din lume să-și ascunză moment. Ploae purtată de vînt, cine mie di’ntr’un stejar falnic sau di'ntr'un netrebnic ciump?
Ades, în timpurile de melancolie neagră, se'ndoea de tot ce-ǐ spusese cucoana Ana.
— „Se prea poate ca tot ce spune biata bătrînă sa fie niște născociri, să mă mîngîe.”
„Atunci mă-ntreb: Ce putea fi mama care m’a făcut?”
„O ființă bună nu-și aruncă nicǐ odată copilul. Dar tatăl mieu? Un vînător de plăceri, un nemernic înșelător, care-și seamănă copiiǐ în cele patru colțuri ale lumeǐ. Dar eǔ, ce sînt atunci? Un mișel, care fură sentimentele unei ființe alese, ne-mărturisindu-ǐ tot. Venind din neant, de unde știu că mîine nu voiǔ fi nebun, maniac orǐ maǐ știu eǔ ce?”
Pornit pe-asemenea argumente, sufletul luǐ Aurel era străpuns de cele maǐ veninoase bănueli.
„Nu! Cel maǐ cinstit lucru e să rup, mărturisin-du-ǐ tot! Prea seamănă a roman tot ce-mi povestește mama.”
Nu, în zădar mă numeau în școala primară, „boz, copil lepădat”. Mahalaua spunea adevărul!
Era atît de dureros să-șǐ închipue că Luciana va maǐ ținea la el, în cît alt gînd maǐ puțin vrăjmaș îi șoptea.
— „Dar poate dînsa, suflet bun, m’ari iubi maǐ departe?”
„Orǐ cum, e reǔ că nu ǐ-am spus păn acum. Era bine de știea încă di’nnainte de-a avea pentru mine oare-care simpatie.”
„Copil aruncat! Poate fi pe lume ceva maǐ fioros? Cum să-ǐ spun? Și de ce întîrziu, de ce mă arde maǐ grozav. Mărturisirea mea poate să-ǐ recească iubirea, atunci îmi remîne revolverul sau otrava. Poate va fi maǐ bine. Se va sfîrșǐ odată cu zbuciumul ce mă chinue din copilărie.”
„Pe zi ce merge, văd cum gîndul acesta se pre'face într’o idee fixă.”
„Grozavă nenorocire! Am fost singur, chinuit, muncesc zi și noapte să-mi fac o carieră, să capăt un loc vrednic în societate, să pot zice iubitei mele: „Acum părinții tăi nu se maǐ pot îndoi că te voiǔ face fericită.”
Și cu toate astea la fie-care clipă simt o mînă nevăzută, care m’apasă, șoptind:
„În lături, copil aruncat!”
IV
Lucia era un tip cum rar se întîlnește.
Frumoasă, caracter bun, blînd, și maǐ pe sus-de toate, stăpînită de-o judecată dreaptă asupra întâmplărilor viețeǐ.
Nu era dusă de logica rece a femeilor pretinse culte, dar nicǐ de prejudecăți oarbe ce stăpînesc, cu atîta îndărătnicǐe mintea celor maǐ multe femei.
Maica sa de multe orǐ îi zicea:
— Luci’o, prea ești bună. Greǔ vei străbate prin lume.
— Cînd eram mică, ziceai să fiu bună, dacă voiu să-mi fie bine pe lumea asta și pe cecalaltă?
— Așa le spunem copiilor, dar mă tem că-ǐ nenorocim.
Tată-to, din prea multă bunătate, a pierdut averea.
— Ce-o fi să fie, nu stă’n puterea noastră să ne schimbăm.
— Te văd de cît-va timp gînditoare. Se petrece, mă tem, în sufletul tău ceva.
— Orǐ ce s’ar petrece, cred că nu te îndoeștǐ-de mine.
Nicǐ odată nu voiǔ merge inpotriva conștiinței drepte.
— Sînt multe feluri de a privi lucrurile. Tineriǐ văd lumea prin ochelari trandafirii. Dese orǐ faptele cele maǐ drepte și maǐ cinstite se răsplătesc maǐ crud.
— Avem mîngîerea că n’am făcut nicǐ un reǔ.
Slabă mulțumire, cînd te zdrobesc nenorocirile!
— Tot mai bună de cît mustrarea de cuget.
Fiǐ pe pace, mamă dragă, am destulă judecată să-deosebesc binele de reǔ, înțeleg datoriile viețeǐ și am să caut să le împlinesc, zise Lucia luîndu-și pălăria să plece la cursul de filosofie.
Era o după amiază caldă, cele din urmă lecții. Aveau sănceapă examenele.
În scrisoarea din urmă Aurel o rugase să vie la sala de conferința cavea să-ǐ spne cîte-va cuvinte de la carǐ atîrnă soarta luǐ? De obiceǔ sala era goală și n’avea să-ǐ supere nimenǐ.
Lucia zîmbi cetind aceste rînduri și-și zise: „Iar l’a apucat melancolia?”
Cum o zări Aurel, îi eși înnainte și-o luă de mînă cu emoție.
— N’o să te superi de îndrăzneala mea?
— De ce? Unde ar avea aerul de rendez-vous?
Formele nu mă supără, întru cît nu sînt cu rea intenție și nu compromit.
— Eǔ cred că am intenții bune.
— Din scrisoare nu se prea pare, zise Lucia, iar de pe înfățișare, ai idei negre.
Aurel era foarte chinuit. Glumele Luciei îi sfâșiau inima.
— Te rog, nu lua lucrurile în glumă. E foarte, grav ce am să-ți spun. A trebuit să-ți cer această întîlnire: De cînd n’am de urmat la cursuri, te întîlnesc foarte rar.
— Ce de-a scuze! La severă școală de politeță ai fost!
— Luci'o dragă! Nu știu, dacă, după ce vei auzi mărturisirea ce-am să-ți fac, voiǔ maǐ avea dreptul să te numesc ast-fel...
— Eǐ asta! N’am nevoe s’aud nicǐ o mărturisire, nu sînt duhovnic. Și nicǐ nue dreptul miu să-ți cer socoteală ce-ai făcut înnainte de-a mă iubi.
— Cred că nu trebue să ne ascundem nume, alt-fel, mereǔ ar fi între noǐ un sloiu de ghiață.
— Eǔ nu ți-am ascuns nimic.
E iubirea mea di’ntăiu și n-am nicǐ flirt, nicǐ passe-temps.
— Asemenea iubire trebue răsplătită în aceiași chip.
— M’am îndoit vre-o dată de lealitatea iubirei d-tale? De ce atîta analiză? Simțim așa cum simțim; în iubire nu se’ncap nicǐ comande nicǐ condiții.
— Dar se pot sugera!
— Atunci sugestia va fi reciprocă.
— Nu-ǐ vorbă nici de tăria iubirei, nicǐ de condiții, e altă ceva, care mă chinue de mult și n’am avut curaj să-ți mărturisesc de la început.
— Eǐ ce-o să fie? Ai iubit pe alta? Mă crezi în stare a-ți face o crimă din trecut ? Acesta nu se poate schimba.
— Vai! Trecutul, dragă Lucie, mă omoară, nu de un an, nu de doi, ci de un șir lung de ani, de cînd eram copil. Simți-vei tu milă orǐ despreț, cînd vei afla ce iad e în sufletul mieu ?
— Nu’nțeleg, respunse Lucia, molipsită și ea de întristarea luǐ.
— Sînt înfiat, luat de la orfelinatul copiilor găsiți.
Mama zice că știe pe cea care m’a făcut; dar eǔ n’o cred. Acum pricepi ce se petrece în sufletul mieu?
Tu, copila unor părinți de familie aleasă; eu, venit din necunoscut, nu știu dacă’s fiul cerșetoarei de pe stradă orǐ a cochetei ce-și primblă luxul în faeton!
Cu toate calitățile mele părute, de unde știu ce germeni ai crimei și nelegiuirei vor eși la iveală, dacă nu în mine, în copiiǐ miei?
Vei putea oare tu, ființă dreaptă și cinstită, să te hotăreștǐ a lua tată copiilor tăi un bărbat de care nu stii ce moșteniri le va da? Tu, care-mi vorbeai cu atîta groază de neînduratele legi ale moștenirei?
Ce ești tu de vină să suferi în copiiǐ tăi păcatele părinților miei?
Adesea mă’ntreb ce-ași fi făcut, eǔ, dacă iubita mea ar fi fost în condițiile în carǐ mă aflu!
Mi se face negru înnaințea ochilor și mintea-mi stă mută, nu știe ce să respundă.
E drept că de ani îmi analizez apucăturile cele maǐ ascunse și gîndurǐle cari vin mai pe furiș de conștiință și nu prind nimic viclean sau nelegiuit.
Dar toate astea, poate, unde dreapta judecată îngrozită de amenințările necunoscutului stă vecinic la pîndă.
Nu tot așa va fi în copiiǐ noștri, cari nu vor fi de mici îngroziți de acest demon.
Tot ce mu-a spus mama despre nașterea mea ar da oare-cari circumstanțe atenuante părinților, dar oare fi-va adevărat?
Această întrebare e monstrul ce mă sfâșie în nopțile mele chinuite de nesomn.
Acuma, ai aflat taina viețeǐ mele. Ai tot dreptul să mă respingi, cu atît maǐ mult cu cît am fost un mișel tăcînd păn acum. Dar e grozav să-ți iscălești singur osînda morței. Slăbiciunea mea e încă o dovadă de iubire.
Lucia, de la început, se făcuse galbenă. Mărturisirea luǐ Aurel și argumentele ce le aducea singur, o impresionau mult de tot.
O durea maǐ cu seamă suferința luǐ, pentru care nu vedea leac.
Simțea că e una din acele răni ce se vindecă numaǐ o dată cu moartea.
Orǐ ce-ar spune ea orǐ ce ar fi spus mama luǐ înfietoare, Aurel va fi ros de îndoială. În fața durerei luǐ Aurel, mila Luciei pentru dînsul fu nemărgenită și mila e cel maǐ puternic abat al dragostei...
Cu instinctul femeei care iubește, simți tot iadul ce chinuea sufletul luǐ Aurel, simți că nu de argumente are el nevoe, ci de devotamentul unei iubiri nesfîrșite. Îi luă cu dragoste mîna, o strinse la piept și, cu duioșie nespus de gingașă, șopti:
— Și, cu toate astea, te iubesc! Ți-am spus, iubirea mea e maǐ pe sus de orǐ-ce egoism, e eul mieǔ. E fatală ca moartea, care ne așteaptă, dar la care nu ne gîndim.
Nimic nu te poate deslipi de sufletul mieu, cît simț și gîndesc, Aurel dragă.
Ochiǐ îi erau plini de lăcrimi. La această dovadă de iubire adîncă, Aurel, cu ochiǐ umezi, cu adîncă mișcare, îi sărută mîinile.
— Ascultă, Aurel, wǔ am convingere că, tu, în melancolia ta, ai exagerat tot. Sînt deplin încredințată, pri’ntr’un instinct, că părinții tăi n'au fost criminali nicǐ desfrînați, cum zici. Dovada cea maǐ convingătoare ești tu, băiat deștept, cinstit păn la exagerare, dar pesimist! Cum, tu, cunoscător al legilor moștenirei, ți-ai putut închipui că din niște părinți mișei ar fi putut eși un caracter loeal ca al tău?
Te îndoești de tine însuți? Eǔ nu mă îndoesc! Cred că bătrîna nu minte. Tu, stînd mereu închis în melancolia ta neagră, te-ai îngrozit ca și copiiǐ în întunerec.
Ascultă, noǐ femeile, ne croim soarta maǐ mult prin instinct, de cît prin judecată și ăsta îmi zice că părinții tăi au fost maǐ cum se cade de cît crezi.
— Și de cîte orǐ vă înșelați!
— Cele pe carǐ soarta ne-a înzestrat c’un instinct ager și puternic, rar ne înșelăm. N’ai admirat, tu, adesea la mine prezicerile despre colegi și profesori? Eǐ, să mă crezi, ție îți prezic numaǐ bine, zise. Lucia stringîndu-ǐ cu putere mîna și privindu-l în ochi.
— Fiind-că mă iubești.
— Nu e o laudă a iubirei mele, dar tare mă tem că prezicerile bune, inconștiente, au precedat iubirea. Ce vreǐ, dragă? Această alegere e selecția care ne-a dăruit'o natura fără de voea noastră și nu-ǐ un merit. Nu mă laud, dar pe mine presimțirile nu m’ai înșelat nicǐ odată, și n’or să mă-nșele acuma, cînd e în joc fericirea viețel mele: iubirea.
— Mă vindeci, dragi Lucie, de deznădejde. Dar, ce va zice familia ta?
— Cînd vei avea nume, vei fi profesor, cine o să-și bată capul cu asemenea lucruri? Tu crezi, gîndind zi și noapte, ți-ai facut din aceasta un monstru, tot ast-fel or să facă și alții.
Cîți oameni cu vază n’au părinți cu nume pătate și cine le face din asta o vină?
— Iubirea ta o să-mi dea puteri uriașe de munca. În cunnd plec la Paris și’ntr’un an o să am loc de profesor.
— Ar fi maǐ fost oare iubire, dacă s'ar fi sfărîmat în fața unor fantasmagorii ale tale? Ascultă Aurel, ai toate calitățile, dar ai și o necalitate mare: ești timid. Și fără curaj și îndrăzneală nu se reușește azǐ.
— Iubirea ta o să mă vindece și de asta. Succesele daǔ curaj. Frica de a numaǐ fi iubit, cînd vei afla nenorocul nașterei mele, îmi puneau obezi. Mă mir c’am făcut și-atîta.
Fiind-că trebue să ne cunoaștem sufletele, îți maǐ spun că iubirea mea e din cele carǐ, întîmple-se orǐ-ce, ea stă ca de granit, și cărei se’n-chină toate celealalte simțiri. Te-ași iubi, chiar fiind nevrednic de mine. Te-ași plînge ca pe un mort, dar nu te-ași urî. Ași suferi, dar te-ași iubi, zise Lucia cu energie.
Din sufletul luǐ Aurel pieri tot noianul de gloduri negre. O liniște domoală, alinătoare, o dragoste nemărgenită de viață îi prinse. I se ușurase inima, i se luase greǔtatea, care'l apasă de’atîta vreme! Își părea vindecat de o boală grozavă.
— Mi-ai dat viață, dragă Lucie. De la respunsul tău atîrnă tot. Ca să nu maǐ am nicǐ o taină pe suflet, privește: m’ași fi ucis cu acid cianhidric, zise el, aretînd o sticluță.
Lucia se’ngălbeni ca o moartă.
— Vai, Aurel, eștǐ maǐ bolnav de cît te credeam. Nu, nu, de asta n’am să te ert curînd. După mine, sinuciderea e semnul unui egoism criminal. Nu te gîndeai la durerea sărmanei bătrîne, care te-a crescut și pentru care ești singurul sprijin? Nu te gîndeai la mustrarea de conștiință ce-mi lăsai mie, avîndu-te pe cuget. Atît de egoist nu te-am crezut! Nu.
Și Lucia căzu obosită pe un scaun.
— Ne iubit, desprețuit de tine, nu puteam trăi.
— Pentru a scăpa noǐ de durerea mișelie o facem altora! Presupune c’ași fi fost mai cu prejudicii și ți-ași fi aretat, fără de voea mea, oarecare receală și îndoeală. Nu trebuea să-mi lași timp-să mă deprind cu ceea ce mi-ai spus?
Peste cîte-va zile s’ar fi putut să viu la alte idei. Nu te gîndeai că vorbele se pot înturna, dar morții nu’nvie? Te-ai fi îndurat tu să lași ființei iubite o mustrare vecinică de cuget. Nu, la asta nu m’am așteptat. Au dreptate cei ce zic că e ceva putred în educația tinerilor noștri. Această ușurință de-a-și lua zilele, această slăbire a instinctului de viață, atît de puternic și la cele maǐ slabe ființi, e un simptom al unei neiertate slăbiciuni. Nu, nu! De asta greǔ am să te ert. E grozav! De la Aurel, așa de bun, așa de blînd și cuminte, care-mi vorbea cu atîta dragoste de mama luǐ, nu m’am așteptat la atîta egoism! -zise Lucia și, după o încordare atît de puternică, o prinse un plîns nervos.
Fără de voe, gîndul îi șoptea: „Dacă-ți aretam oare-carǐ îndoeli?” el era să moară ca trăsnit, el, așa de tînăr, așa de frumos! O vedea pe bătrînă nemîhgăiată. Și de toate astea ea vinovată, fără vină!
La acestea inima și creerul i se despicau, pri’ntre lăcrimi șoptea: „E grozav! E grozav! Cît de bolnavă e generația noastră!”
— Noǐ, bărbații, în fața iubirei zdrobite, nu maǐ cugetăm.
— Foarte trist pentru mintea voastră! Nu te gîndeai că era datoria ta să lași vremea să lucreze, pentru ca ideea să’nvingă prejudecățile? Viața nu ne-am dat’o și nu avem dreptul să ne-o luăm! Viață noastră e cea maǐ înnaltă manifestare la care a ajuns natura în creația eǐ, e deci cea maǐ mare crjmă s’o zdrobim! Dar, fără de asta, să calci tot în picioare, rude, iubire, prietenie, datorii sociale, e orǐ crimă, orǐ nebunie!
Nu, Aurel n’ar fi făcut asta.
Cînd gîndeam să te pierd, mi se întuneca mintea.
iar cînd sufletul ți-i bolnav, face de cît sa-l muncești? Patimile nu asculță de judecată.
— La bolnavi și pătimași, dar nu la inteligențile alese, cum ești tu.
— De acum am energie.
Lucia îl privi cu ochi aprinși de dragoste.
— Mă erți, Lucie dragă?
— Nu. Fapta asta cere timp. La ce te-ași minți?
— În curînd plec la Paris, o să ne despărțim fără un cuvînt bun de la tine?
— Înnainte de-a pleca, vin’o să te recomand părinților și să ne luăm adio.
— Atunci o să mă erți?
— La ce ți-ași spune cuvinte goale? Faptă atunci va fi ertată, cînd gîndul n’o să mă maǐ chinue cu ea, cînd o s’o uit. Viața nu ne-am dat’o și n’avem voe să ne-o luăm. La revedere, vine cine-va.
Aurel, ca prins de friguri, îi sărută mîna. Lucia îi aruncă o privire plină de nemărgenită dragoste, care pentru Aurel prețui cît toate bunurile lumeǐ.
V
Vorbele și sfaturile c.c. Marghiolitei avură înrîurire mare asupra luǐ Hristea. Întocmai, așa-ghicitoarele șirete nimeresc, de pe expresia feței noastre, cam ce sentimente ne zbuciumă și spunîndu-le ne capătă încrederea; iar prezicirile lor despre viitor au rolul unor sugestii puternice carǐ, e drept, că se adeveresc une-ori în puterea sugestiei ce ni s’a făcut.
Tot așa cucoana Marghiohța avea niște ochi de adevărată vrăjitoare. Orǐ ce minciună spunea, o credeai, așa o ticluea de bine și-ǐ da faptelor trăite. Istorisind cum alții sau însurîndu-se, taman de acelea-și suferinți ca și ale lui Hristea, dăduse maǐ mare valoare sfaturilor.
Hristea se gîndea și el.
— Poate mi-a venit vremea însurătorei. Se vede că-ǐ o fatalitate, de care poate scăpa rar omul. E întocmai ca pojarul.
I se întîmplă apoi cum îi prorocise cucoana Marghiolița, boala începea iar să-l cerce.
Puțin se îndeletnicǐ de afaceri și se simțea obosit, îi părăsise somnul.
Ceasuri întregi se zvîrcolea fără a putea închide ochiǐ. Tot felul de închipuiri de afaceri îi munceau zădarnic creerul.
Se gîndea serios la însurătoare, dar avea pretenții, nu voea să ia pe fie-cine; dînsul era mîndru de avere și rîvnea să intre într’o familie bună.
Numaǐ astfel amorul propriu l-ar fi fost mulțumit. Luînd o fată de familie mare, aveau să i se deschidă ușile caselor boereștǐ.
C.c. Marghiolița nu-l uitase, dar avea șiretlicurile d-sale.
— „Să-l las să mă dorească, zicea.”
Abia peste cîte-va septămîni veni, Hristea se primbla prin salon muncit de tot soiul de gînduri. Voea mereă să-și adune într’o cifră averea, dar nu izbutea. O trăsură cu muscal se opri la scară.
Feciorul anunță.
— Doamna Ciubec.
— Cucoana Marghiolița, îmbrăcată luxos, întră împrăștiind un fășiu de mătăsuri fine.
—
Bonjour
, domnule Hristea, tot singurel ca un sihastru?
Hristea o pofti să șază pe un jeț și stătu și el pe-un scaun în fața eǐ.
— Maǐ venii să te văz, frate. Ce facǐ? Treceam p'aci și mi-am zis: „Nu e bine să’ncunjor prietenii!”
— Încîntat de onoare, și-ți mulțumesc că nu m-ai uitat.
— Chiar merit să'mi mulțumești. Sînt, frate, atît de ocupată! Abia reușiǐ să fac pe beizadeaua mea șă se'nsoare. Slab și bolnăvicios, cum e, numaǐ viața și focul unei fete tinere îl poate .
— E cam bătrîn!
— Aș. E istovit de viața ce-a dus.
— Cu cine?
— Ce fată! Nu-ți fie necaz. Să vrei una și îți găsesc și maǐ și.
— Pe cine?
— Cînd te hotărești, ți-o spun eǔ.
— Ți-e frică să n’o iau fără d-ta?
— Aș! Între noǐ nu merg astea!
— M’am hotărît.
— E și vreme. Era tocmai ce-ți trebue. Fată cuminte, așezată, de familie, cu rude marǐ.
— Ceva zestre, are?
— Prea mult vreǔ. De bani nu duci lipsă.
— Nu-ǐ vorbă de lipsă, dar grantul și luxul femeei costă.
— O să ai traiu. Păn acum nu se chiamă c’ai trăit. O să’nțelegi ce-va din avere. Nu iai bani, dar iai un suflet.
— Numaǐ să fie fată cinstită. Știǐ cum sînt Bucureștiǐ.
— Vai de mine, domnule Hristea! Eǔ nu umblu cu fleacuri. Nu mă cunoști de eri, de azǐ!
— Un lucru să știǐ: A fost greǔ pînă m’am hotărît; dar acuma, ași vrea să isprăvesc cît maǐ curînd. Să cerc și asta.
— Cînd o să vezi fata, o să ai și maǐ mare zor.
— Parol!
— Păn într’o lună să fim gata.
— Atîrnă de formalități.
— Hîrtiile mele le fac toate cu marturi.
— Atunci merge răpede. La cinci vin să te iau; facem o vizită, pe urmă pun eǔ la cale tot.
Hristea ducea tot viața luǐ monotonă...Trebuea un eveniment însemnat ca însurătoarea, să-l scoață din obiceiurile vechi;
Avea numaǐ relații de afaceri. Cu cine ar fi voit să stea în prietenie, nu avea cum. Pe cei carǐ voeau să-ǐ capete prietenia, nu-ǐ voea el...
De cînd se hotărîse la însurătoare, singurătatea îi părea și maǐ nesuferită. Simțea nevoea de-a fi .
Știa că asta nu se capătă pe degeaba, ci țiind casă deschisă, dînd mese și petreceri. Dar va face orǐ ce, să scape de boala urîtului, care’l ținea de o bucată de vreme.
„Fiind scăpat de boala de nervi, îmi voiu căuta și de afaceri, maǐ cu spor.”
Tot nu lăsase încă ideea de-a face o societate de asigurare pe acțiuni, în care primul acționar să fie el.
— Fiind la Londra își luase maǐ multe statute, carǐ voea să le dea să i le traducă.
Prinzi, ca de obiceiǔ, singur. Noaptea dormise foarte reu. Ca să nu pară obosit, cercă să ațipească puțin; dar visuri rele, neguroase, nedeslușite, îi lăsară fiori.
Sări din pat, îșǐ frecă puțin ceafa, care par’că îi amorțise, își spălă fața cu apă rece și multă ca să-și recorească tâmplele. Se rase singur.
Nu știa cum să-și întrebuințeze timpul păn la cinci.
Voi să meargă la comptoar să reguleze niște poliți cu străinătatea, dar își aduse aminte că-ǐ Duminecă și comptuarul e închis.
De cîte-va zile îi sosise bagajul de la Londra, de unde fusese trimis pe uscat.
Hristea, ca om practic, îșǐ făcuse acolo cîte-va costume, între carǐ o redingotă și pantaloni șic. Părul și mustățile erau cărunte bine, avea înse o rețetă minunată: le căpea, făcîndu-le castanii.
Nu fusese nicǐ o-dată gras și fața-ǐ avea prea puține cute. Cele de la colțurile gurei erau a-scunse de mustăți. Pe frunte și la ochi mulțǐ sînt încrețiți, de tineri.
Cercă maǐ multe gulere. Pe unile, de enervare le rupse în două și le aruncă. De o bucată de vreme îșǐ pierduse răbdarea. Pentru cel maǐ mic nerv, certa, zbiera și sfășiă orǐ-ce avea’n mînă.
Într-o zi, la birou, se înfurie pe comptabil, care nu-i găsea maǐ curînd niște poliți. Luă călimara și i-o arunca’n cap, dacă chiar atunci n’ar fi întrat în biurou un funcționar mare de la finanțe cu care Hristea avea oare carǐ afaceri delicate.
De cînd se întorsese din călătorie, ținea fecior, dar, cînd își făcea toaleta, nu-i plăcea să-ǐ stea cine-va străjar.
Pe la cinci fără un sfert, veni și d-na Ciubec, într’o toaletă elegantă;
— Eǐ bravo! îmi placi, ești chiar nostim.
Să maǐ zici că bărbații nu știu să se dichisească, dacă vor!
— O să ai succes, ma parole!
C.c. Marghiolița știea că lauda e cel maǐ bun-întăritor; lauda veselește și veselia întinerește pe-om; de aceea nu maǐ sfîrșea cu laudele:
— Uit’te, așa maǐ zic și eu...Singur gîndul însurătorei te-a întinerit cu două-zecǐ de ani.
— Numaǐ să nu ne fie’n zădar.
— Am ales eu înnainte de-a alege d-ta. Par’că nu vă cunosc! Pe flăcăii tomnateci îi însori maǐ anevoe ca pe cei de douăzeci de ani; ălora răpede le furi mintea.
Să lăsăm gluma, o fată ca o bombonică și cu educație! Știe să se prezinte’n lume, să-ți vie-și prinți în casă...
Vezi; asta-i mult. Presupune că te-ai lăcomi Să iai o îmbogățită de azǐ!
Ce ți-e bună, dacă n’o avea maniere, nu va fi o femee de lume? Eǐ, d-le Hristea, afacerile d-tala de-acum or să crească, relațiile mai de aproape cu lumea mare, or să-ți îndoească răpede averea.
Să nu te ții căit, că vei cheltui.
— Asta nu se știe.
— Las’ c’o știu eu. Acuma facǐ numaǐ vizită...
O vezi, te vede; celealalte puncte le pun eǔ la cale.
— Socri sînt?
— Cum să nu fie? Dar nobili. N’or să se amestece, ca mitocanii, în casa d-tale.
Nu te duc între oameni ordihari. Voiu să-mi mulțumești, nu voiu să mă blestemi. Ai noroc că-ǐ săracă, alt-fel!!
Ce fată! Ce educație! Ar putea fi prințesă!
— Dar numele e secret ?
— Las’ ți’o prezint eǔ la fața locului.
VI
Familia fetei făgăduise doamnei Ciubec, de va reǔși să-ǐ constitue Hristea zestre peste o sută de miǐ, că-ǐ va da cîte-va miǐ de lei.
Îl știau pe Hristea bogat, și dacă se învoeau să dea fata, trebuea să ǐ se asigure o zestre bună.
În asemenea căsătorii, c.c. Marghiolița era sigură de reǔșită.
Luǐ Hristea er să-ǐ placă o fată tînără și frumoasă. Din partea fetei nu era chestie de plăcere ci de interes. Aice greǔtatea era constituirea zestrei.
Trebuea s’o scoață la capăt; alt-fel nu se făcea nimic. Și Hristea se lăsa greu de tot! Întîea-și dată nicǐ nu voea s’auză. Peste vre-o două zile de la vizită, d-na Ciubec veni maǐ de demineață.
De felul eǐ era chipeșă, c'o înfățișare plăcută, era o femee tot de-a-una veselă: înveselea și pe ceǐ din jurul eǐ.
— Am venit maǐ dimineață să nu te scap de acasă și-ți aduc nu o veste bună, dar două. Fata te place, cum nu-ți închipui; numaǐ părinții cam stau la gîndurǐ. Al doilea, ara o afacere grasă de tot. Știǐ că beizadeaua vrea să se’nsoare și-i trebue bani...numaǐ trusoul comandat la Paris costă o sută de miǐ.
— Bun de tot, zise Hristea. Nu’n zadar e doar beizadea!
— Mobilează un salon din nou. -Mă rog, e lată de tot.— Ce noroc au unele fete! Știǐ? Moșia luǐ de lîngă Buzău i-o constitue zestre! Dacă nu mi-o fi nicǐ asta recunoscătoare, apoi chiar a pierit recunoștința de pe lume. Dar să viǔ la interesul nostru.
M’am gîndit, în loc să ia de la vre un uvreiu baniǐ să-ǐ ia de la d-ta. Numaǐ trebue unși ochii intendentului. Armeanul face ce vrea, el e chee și lacăt.
— Bani pe polițǐ nu daǔ.
— Ce polițǐ ? Pune ipotecă o moșie, cea maǐ frumoasă din Oltenia.
— Eǔ, după credit, nu daǔ. Nu vreau să’mbrac mantă străină.
— Taci, frate, cred că nu-ǐ pusă la credit.
— D-ta crezi și eǔ știu bine. Moșia care o constitue zestre e și aea pusă pe cît nu face. Cu alte cuvinte nu dă nimic. Adevărată amăgeală..
Cucoana Marghiolita își mușcă buzele de necaz, gîndind:
— Al naibei Grecul, toate le știe!
Dar mare-ǐ diavolul și meșteră sînt eǔ.
— Va să zică nu-ǐ nimic de făcut?
— Poate pentru alțiǐ să fie, mie nu-mi place-să mă bag în afaceri nesigure.
— Dar pe-o casă mare cu prăvălii din calea Victoriei pui mîna?
— Nu prea!
— Atunci nu maǐ facǐ afaceri?
— Ba, cînd sînt sigure, fac.
— Cu casa e sigur: o Franceză, i-a remas moștenire, are nevoe de bani.
— Pe carǐ n’o să-ǐ maǐ văz.
— Cînd o casă de două sute pe miǐ, ți-o remănea pe-o sută de miǐ, e reǔ?
— Atîrnă ce casă. Să-mi dea actele și-om vedea.
— Să știǐ că Duminecă viǔ cu ea. Încă un lucru, d-le Hristea, cred că vei fi de părerea mea...
În aceste vorbe cucoana îl fixa bine în ochi, voind să vază, dacă e nemerită vremea.
În adevăr, afacerea cu casa nu era de lepădat și Hristea se maǐ veselise.
Să vedem, făcu el zîmbind.
— O fată, cînd se mărită, își pune întregul viitor în joc. Să nu te superi, dar bărbații sînt caprițioși, schimbători.
— Dar eu...sînt om așezat.
— Te rog...Să isprăvesc. Bărbații sînt cum am zis, foarte schimbători, maǐ ales, dacă n’au nicǐ un interes să nu fie.
Nicǐ nu știǐ din ce, le sare țandăra.
Omul, cînd n’are nicǐ o teamă, zeǔ, e ca un copil răsfățat. Așa, eǔ cu răposatul, de cîte ori în tinereți n’ar fi voit, din te miri, ce, să dea divorț!
Dar, cînd se gîndea să-mi numere zeztrea ce mi-o constituise, se liniștea omul.
Și-a fost bine, am trăit, nu ne-am făcut de rîs prin ușile tribunalului.
Vezi, mă gîndesc și la cazul d-tale.
Nu vă leagă nimic material.
Să-ǐ constitui o zestrișoară cît de mică, fie numaǐ de ochiǐ, lumei, doar baniǐ la d-ta or să remîe, o simplă formalitate.
Chiar pentru d-ta e mai demn, se chiamă că n’ai luat o fată săracă.
— Văd unde bați, dar eǔ sînt om cinstit. La caz de moarte, are un sfert din avere.
— E vorba de viață, nu de moarte. Și să ferească D-zeǔ să’ncapă fenșee pe mîna rudelor bărbatului. E chestie de demnitate. Gîndeșțe-te și d-ta: o fată tînără, frumoasă, de familie, să pună tot în joc, făr’de nicǐ o siguranță? D-ta, om cuminte, o să-i facǐ o observație, dînsa e tînără, numaǐ decît o s’o ia în nume de reǔ. Cearta e gata:
O să i se pară că-ǐ la placul d-tale. O fată măritată și-a pierdut farmecul. Cînd are ce-va sigur, aveți alte sentimente și ea și d-ta. În căsnicǐe e dese orǐ chestie de tact. Ce sînt pentru d-ta, milionar, cîte-va sute de miǐ de lei? Facǐ o afacere, bunăoară cea cu casa, și-ǐ pui la loc. Vorba: săracului: „de unde dai, D-zeu o să-ți dea”.
— Destul că nu iaǔ, să maǐ și daǔ?
— Dar gîndește-te și d-ta: o fată de nouă-spre-zece anǐ, cînd ia un bărbat în vîrstă...de...
— Nu-i destul că-ǐ garantez lux și țraiu fără grijă? De mine n’are a se teme, doresc să am liniște, să-mi capăt puterea de lucru.
Așa nu facem nimic. Prea ești a văr. Auzi?
Lucru mare două sute de-miǐ!
Hristea, de obiceiu, cînd, era enervat, începea a se primbla prin cameră.
De’nsurat trebuea să se’nsoare. Îi mersese vestea. Vre-o doi cunoscuți îl și felicitaseră. D-na Ciubec, văzînd că nu-i maǐ dă respuns, se făcu supărată și ridicîndu-se:
— Eǔ plec. Maǐ gîndește-te. Fie-care trăește după capul său.
— O sută cinci-zecǐ de miǐ. Maǐ mult nimic, te rog, să am respuns cît maǐ curînd.
— Fata vrea, că te place; dar părinții, știǐ ca părinții, nu vor s’o dea cu ochiǐ închiși, făr’ de nicǐ o siguranță. Așa, multora le-ar plăcea să ia o fată frumoasă și pe urmă... de! cum sînt bărbații...La revedere.
Servitoarea aduse corespondența de la curier, Cînd spre ușă, văzu, cam sub un jeț, o batistă mototolită. O ridică și desfâcînd’o, din ea aă căzut niște chipuri mici de ceară asemuind omul, legate cu mătase roșe, și alte boboane.
— Ce-ǐ acolo, Mand’o?
— Ce să fie? Farmec! ție-se de cine le-a făcut!
— Le-a pierdut cucoana de adinioară.
— C’a voit și le piarză. Ție-se de dînsa, dacă-ǐ de reu; dacă-ǐ de bine, bine să fie.
— Ce-or fi alea, Mand’o?
— Fleacuri de dragoste.
— Auzi, durere? Ce-mi lipsea mie!
VII
Cu toată dorința de-a se isprăvi nunta cît maǐ curînd, nu se putu din pricina truseului comaudat la Paris. Tot era un-fel gata. Cum sosiră lucrurile, se hotărî cununia.
Într’o Duminecă frumoasă, cu soare, la „Biserica Albă” se făceau pregătiri pentru nunta lui Hristea Pandele cu domnișoara Simona Iuliu.
Mirele făcuse dar miresei o diademă și un colier de mărgăritare, carǐ costau vre-o două-zecǐ de miǐ de lei.
Îl alesese împreǔnă cu d-na Ciubec.
Hristea voea unul maǐ eftin, cucoana îi făcu o scenă în prăvălie, amenințindu-l că strică tot.
Prinsese slăbiciunea luǐ Hristea că se temea de scandal.
De la juvaergiu s’a ales și dumneaei cu’n inel ca rabat. Hristea era de necunoscut, toată îndărătnicǐa veche îi pierise. Era în fața cucoanei Marghiolitei ca un somnambul, care ascultă orbește.
Ajungea să’nceapă a striga ascuțit, subțire și răpede:
— Nu, nu, nu, așa nu merge, nu!
Hristea se supunea gîndind: „Voiu scăpa eǔ și de Vidma asta!”
De alt-fel, avea nevoe de dînsa, să-ǐ aranjeze casa maǐ potrivit cu lumea în care trăea Simona; să-ǐ dea oare-cari lecții de eleganță și purtare.
El înțelegea toate astea și de nevoe trebuea s’o sufere pe c.c. Marghiolița, s’o vază dînd ordine și făcînd comenzi de dimineața pănă seara.
Hristea une-orǐ, scos din răbdări, trezit ca di’ntr’un vis reǔ, începea și el maǐ răstit:
— M'ai nebunit, cucoană. Să fi știut mă lipseam de’nsurătoare ca de nunta luǐ tata.
— Maǐ încet, frate, nu zbiera. Ne maǐ faci și de rîs? Vrai nu vrai, sînt stăpînă pe cămilă, vorba Arabului...
La biserecă s’adunase lume. Pe cine nu’ncîntă și nu farmecă un chip frumos?
Simona, în rochia albă de mireasă și cu beteală de aur în păru-i negru, părea o zînă din basme.
Cînd se coborî din cupeu cu un murmur de admirare, adevărată ovație adusă frumusețe!
Auzea: „Ce talie minunată!”, „Ce față îngerească!” „Uit’te și mirele!” „E bătrîn, dar bogat!” „Păcat de ea!” „Ferice de el! „Ba vai de el!”
Simona aducea mult cu statul antice grecești, carǐ poate au fost croite pe modelul străbunelor eǐ.
Poate era strănepoata acelei Elene, înnaintea cărei bătrînii înțelepți hotărîră că face să se lupte două popoare pentru asemenea frumuseță.
E o taină a naturei, măestria cu care știe să păstreze forme frumoase și să le dea pe neașteptate la iveală, minune a minunelor.
Femeile admirau maǐ mult toaleta luxoasă și scumpă: rochia brodată cu argint, vălul de mireasă ce era o valancicnă scumpă. Unele din reǔtate ziceau: „Cu așa haine și-un băț e frumos !”
La ușa biserecei jandarmii abia putură împiedeca lumea să nu dea năvală înlăuntru, unde așteptau invitații. La intrare ǐ se aruncară flori.
Hristea, după îndemnul doamnei Ciubec, ținuse să facă nunta cu tot luxul cuvenit.
Cînd mirii eșiră din biserecă alături, Hristea, în toaletă de gală, nu părea așa de bătrîn. Lumea, deprinsă cu asemenea căsătorii, nu băgă’n seamă nepotrivirea vrîstei. Milioanelor se iartă tot; invidioșii șopteau într’un gînd: „Halal de dînsa!” Un bătrîn, care văzuse și auzise multe, îngînă: „Păcatul nu l’a trecut!”
Hristea auzi vorbele și simți fiori.
Totul trecu răpede ca zborul unei păseri prevestitoare de reǔ.
Beția unei vieți nouă era prea puternică. Va avea familie, copil; el, omul căzut ca din cer nu va maǐ fi singur.
Aproape de apusul vieței simțea nevoe sa știe că, închizînd ochiǐ, neamul nu ǐ se va stinge pe veci.
Era, sărmanul, ca și acele plante carǐ daǔ flori tirziu, negîndind că le va prinde vijelia, înghețul, și nu vor avea parte roadele să se folosească de vlaga părintească.
De la biserecă lumea și mirii merseră acasă la Hristea. Simona nu fu de loc incintată de salon și mobile.
Remase chiar nemulțumită, totul era fără gust. I se părea că pentru frumuseța ei,chiar un palat regesc ar fi fost prea puțin.
Hristea plutea cu sufletul în lumea necunoscutului, nu știa ce îi va aduce această viață nouă de la care aștepta atîta.
Ca toți căsătoriții la această vrîstă, își închipuea că poate avea o tinereță nouă, că viața c’o femee tânără îi va întineri.
Invitații au băut șampanie, au mîncat prăjituri, bomboane și înghețată servită de „Casa Capșa”.
Cu cel maǐ apropiat tren, tinerii aveau să plece în călătorie de nuntă.
Mulți di’ntre cunoscuții Simonei socoteau căsătoria ei o profanare.
— Crezi că vor fi fericiți? Zicea un adorator al Simonei către un verișor al ei.
— Ce idee! Va avea fericirea care o poate da averea.
— Manierele luǐ, purtarea, totul va fi în nearmonie cu obiceiurile ei. Un bărbat nu se dă după mediu: mojic îl ai, mojic remîne. E stîngaciu în toate apucaturile. Nu știe nicǐ să dea brațul unei femei. Ai văzut la biserecă?
— O să se aranjeze și dînsa cum o putea, zise verișorul zîmbind ironic.
— Bine că are avere, celealalte va ști să și le capete. Ce-a fost greǔ s'a făcut.
— O fată frumoasă are carieră sigură: maǐ greǔ de noǐ.
— Dar e un a văr patentat.
— O să-l facă ea darnic.
— Salonul e binișor. Cam neartistic. Ce gust pe el causeusa aea galbenă?
— Nu pricepi? Ar vrea ca totul să aibă coloarea aurului, idolul luǐ!
— Adevărat, salonașul de fumat e tot galben. Are cîte-va tablouri de Grigorescu, maǐ vre-o două copil. Altfel, fără gust.
— Putea să aibă ceva de maeștri marǐ străini...Cumpără Simona, nu’nzădar trece prin Italia; o să-l dreseze ea.
— N’are seră.
— Ce-ǐ trebue? Merge la Cișmigiu, zise verișorul glumeț.
Simona privea toate cu’n zînbet ce aducea maǐ mult a ironie, de cît a fericire.
Avea să înceapă lupta de fie-căre clipă în loc de armonie și pace. De la început ipocrizia luă locul de frunte. Simona, față de lume, s’areta drăguță și iubitoare cu Hristea. Îi vorbea mereă franțuzește, zicîndu-ǐ: „
mon cher ami
”. Hristea se simțea cam stînjenit: el n’avea nicǐ accentul, nicǐ ușurința de-a vorbi franțuzește; învățase pe apucate; Simona înse căpătase educația la maice.
Sub blîndeța prefăcută, ascundea o fiiță neclintită.
Dorise, cu orǐ ce preț, să fie bogată. „Ce-a fost greǔ s'a făcut” își zicea, de acum va trebui să meargă după dorința mea. Voiǔ’ avea lux, echipaj, servitori, să nu maǐ vorbească rudele de sărăcia mea! E cam plicticos, dar că să ai milioane, face. Hristea nu era un temperamenta moros, pe care să-l încînte și să-l îmbete vederea unei femei frumoase. Își mulțumise ambiția că, el, săracul de odinioară, stă prin bogăție alături cu cei carǐ acum trei-zecǐ de anǐ îl priveau de sus. Prin căsătorie vă fi primit în casele boerești, va sta’n prietenie și vizite cu ceǐ maǐ de sus. Va fi invidiat nu numaǐ din pricina averei, dar și-a ferneei frumoase, răpită lumeǐ aristocratice. Era mîndru că’putea-să înfrunte cu privirea pe ceǐ din vîrful piramidei: „M’aim urcat așa de sus ca voi; am putut să iau odrasla voastră”
Cu toațe aceste amețeli ale mărirei, cîte-o dată, îl apuca, pe nesimțite, o lîncezeală.
Un gînd se furișa'de departe,dinadîncul cobștiinței, îi șoptea cuvintele din scrisoarea Susanei: „Unchiule, de mor, gîndește că la Institului de copiǐ găsisiți, e un nenorocit, care așteaptă mila și dreptatea ta.”
Rar de tot i se aretau luǐ Hristea icoanele trecutului.
Dar atunci erau fără de milă.
Mult îi chinuea asemănarea di'ntre Simona și Susana. O bucată de vreme nu-și putea aminti cu cine seamănă femeea luǐ, dar odată, așa ca din senin, îi veni în minte, chipul Susaneǐ.
De atunci mereǔ îl mustra cugetul că nu s’a purtat blînd cu ea.
Adesea, cînd nu putea dormi, de departe, foarte de departe, ca de sub pămînt, auzea glasul luǐ Nicola: „Ce-ai făcut cu averea și cu copiiǐ mieǐ?”
Trecutul, cu toată neființa luǐ, nu poate fi ucis, trăește în suflet ca să-l chinue.
Amintiri treceau furișîndu-șe ca niște umbre prin mintea luǐ Hristea, în nopțile lungi de nesomn, de carǐ tot nu scăpase.
Nicǐ oboseala drumului, nicǐ nenumăratele capriții ale Simonei nu-l doborau destul ca să doarmă dus!
Ațipea și de odată tresărea prins de fiori, par’că o nenorocire îi amenința și trebuea să fie străjar neadormit al unei fericiri închipuite.
Alergase o viață toată să adune avere și, cînd o căpătase, nu maǐ avea destulă vlagă să se bucure, întocmai cum fometoșii istoviți de slăbiciune nu maǐ pot mistui bielșugul bucatelor.
Simona ținuse să vază Veneția. Hristea, care făcea călătoria pentru plăcerea el, se supuse. Credea, și el că minunile cetăței dogilor, stăpînă altă dată a lumei, cu bogățiile și comerțul ei, îl vor liniști.
N’avea să vază el acolo ce-a fost în stare să facă maǐ mariǐ pentru păstrarea bogăției și puterei?
Omor, otravă, siluire, viclenie, trădare, toate au fost ertate pentru a face ți a păstra averea, pentru putere. El făcuse bogăție din nimic fără a face toate acestea.
Și să nu fie socotit om superior? I se părea ca Simona, văzînd cu ochiǐ ce-a fost în stare să facă acea nobilime pentru avere îl va stima și iubi maǐ mult.
Hristea nu știa istoria, dar pricepe, destul din .
Simona nu se gîndea de loc, nicǐ nu lua în seamă aluziile lui Hnstea. Dînsa făcuse putină pictură și avea pretenții că se pricepe.
Îi placea mult Tițiau, ale cărui opere le admira la Academia delle belle arte.
Hristea se miră, văzînd că’n cetatea bătrînă găsește nu apologia crimei, ci tablouri înnălțătoare. „Suferințele Mîntuitorului” și scene din Evanghelie, îi redeșteptau necontenitul zbucium al omenirei pentru milă și iubirea aproapelui.
La vederea tablourilor geniale, Hristea simțea fiori. Un glas de departe, venit ca pe o dungă de aer, îi șoptea:
— „Tu n’ai iubit pe nime: frate, nepoți, prieteni, pe nime!”
La aceste șoapte strîngea brațul Simonei, ca o legătură că-și va iubi nevasta și copiiǐ.
În bisereca San Rocco se află un fablos vestit al luǐ Tițian: „Hristos tîrît de călău”.
Simona îi sili să meargă și acolo.
Vrea să vază toate operele maestrului.
Înnaintea tabloului genial, care, după vorba luǐ Vassari, a adus biserecei maǐ mulțl bani de cît a cîștigat genialul Tițian în viața luǐ de aproape un veac, Hristea simți cea maǐ adîncă jale ce-i sfășiase vre-o dată inima de piatră.
Își aminti de fratele uitat, poate fără cruce la cap, în sătucul depărtat și de Susana, izgonită în lume și moartă între străini, de nenorocitul Ionel și de oropsitul Ene, ce murise în casa de nebuni.
Dînsul nu se credea vinovat față de ei, dar tot ǐ se părea că ar fi putut împiedeca nenorocirile.
La aceste amintiri, Hristea oftă. Geniul își făcuse datoria! Peste sute de anǐ, cu puterea luǐ nemuritoare adusese o clipă de milă; de înduioșare, într’un suflet împietrit. Clipe menite să îmblînzească omenirea, clipe carǐ înnobilează sufletul omului, cum dalta maestrului idealizează stana de marmoră!
Avea înnainte simbolul cruzimei și al bunătăței nemărgenite, care în chinurile agoniei, nu rostește vaete nici blesteme, dar cere milă pentru călăi! „Doamne, iartă-le că nu știu ce fac!”
Au maǐ fost la Roma, Florența, Neapolǐ; dar această goană prin orașele marǐ, prin pinacoteci, teatre, muzee, putea fi plăcută și neobositoare pentru Simona, înse pe Hristea îl nimicea.
Atîtea simțiri nouă nu puteaǔ primi nervii luǐ slabi și puterile luǐ istovite. După o lună de zbucium, poreclită lună de miere, se hotărî înturnarea în țeră.
VIII
Întors din călătorie, căută să-și reguleze, fiecare viață deosebit și potrivită cu înclinările.
Simona petrecea vremea cu vizite, cumpărături; conturile le plătea Hristea.
Întîiu se cam revoltă, dar apoi, fiindu-ǐ groază de ceartă, se supunea. Cercă să’nceapă afacerile.
Dădu cîte-va împrumuturi marǐ, din carǐ era să iasă cu pierderi.
Cînd în clipe maǐ liniștite își cerceta mintea și voința, vedea că nu maǐ e ce-a fost.
Nu mai avea acea limpezime de vederi, numaǐ, ținea seamă de-o mulțime de indicii mici, neînsemnate, dar carǐ, hotăresc reǔșita unei afaceri.
Mintea-ǐ era atît de adormită, că numaǐ mulțumită încăpăținărei maǐ întreprindea afaceri, din, care maǐ nicǐ o dată nu cîștiga.
Înnainte de izbucnirea crizei, n’a pierdut jumătate de milion numaǐ, din îndărătnicǐe, nedînd baniǐ pe-o casă pusă la credit, fiind-că nu-ǐ dăduse de la început cît procent ceruse. Avuse noroc, nu minte.
adusese liniștea la care se aștepta, ci plictiseală, grijă, certe.
Adesea, nervos la culme, încuea ușa camerei și muncită, cu ochiǐ, stinși, cu privirea pironită, măsura camera în lung și’n lat. Zbucium, neliniște și-o nemulțumire covirșitoare îi chinueau sufletul.
Simona era capricioasă, țipa și avea accese de nervi pentru cele maǐ mici neînțelegeri.
La față semăna atît de mult cu Susana, că une-ori Hristea se’ntreba de nu-ǐ ea întrupată, venită anume să-și răzbune.
Doctorii îl linișteau, spuindu-ǐ să aibă răbdare, că toate aceste capriții și enervări sînt din pricina sarcinei.
Stînd une orǐ singur cu gîndul luǐ, se’ntreba: ce i-a trebuit luǐ însurătoare?
Își amintea de vorba luǐ taică-so: „Cînd Dumnezeǔ vrea să piarză pe-un om, întîiu îi ia mintea.” Și luǐ, ce-ǐ drept, par’că’i luase mințile, cînd s’a însurat.
Cînd nopțile se luă pe gîndurǐ și nu’nchidea ochiǐ ceasuri întregi, se mira singur cît poate răbda.
Cu toată economia luǐ, Simona avea talent să-ǐ scoață bani.
N’a fost chip pănă ce nu și-a comandat de la Paris mobilă pentru’odaea da culcare: toată în lemn de mahon și catifea trandafirie.
Hristea aștepta cu nerăbdare să-și vază moștenitorul și pe Simona liniștită. Tot nu pierduse nădejdea în bucuriile căsniciei, prorocite de d-na Ciubec...
Poate paternitatea va fi maǐ darnică în bucurii.
Simona, din ce în ce mai nervoasă, abia de-l zărea pe Hristea.
Mama soacră sta maǐ toată ziua acolo, ca Simona să fie liniștită.
Hristea, ca să-și înlăture enervările, adesea nu sta cu ea la masă. În schimb, avea ea rudele eǐ maǐ totdeauna. Cu acestea era veselă și vorbea.
Uneori Hristea, scos din răbdări, de vizitele rudelor, întreba pe soacră:
— Cît o să maǐ ție canonul ăsta?
— Mon cher, ai puțină răbdare. E o sarcină foarte grea pentru biata fetiță.
Dacă n’ar avea puțină distracție, cine știe ce ǐ-ar veni.
— Bine, dar casa mea e otel adevărat, unde eu n-am nicǐ rostul portarului.
— Eǔ mă jertfesc pentru voi. Dacă vorbești așa, plec pe dată.
— Dar poziția mea e caraghioază.
— De loc. E dovadă că-ți iubești nevasta.
— Mulțumesc.
— Aibi răbdare, nu maǐ e mult.
Hristea remănea primblîndu-se prin cameră. Nervii îl chinuiau tot maǐ mult: nesomn, dureri de ceafă, slăbirea memoriei.
N’avea cui se jelui. Se simțea străin la el acasă.
Simona, cu pretențiile ei, prinsese camere, servitori, tot.
Adesea trebuea să sune de două-trei orǐ pînă să vie servitorul, ținut de poruncile Simonei, de ale soacrei sau de ale vre unei rude.
La orǐ-ce întrebare i se respundea: „Conița orǐ cucoana mare, nu mi-a dat răgaz.”
În sfîrșit a sosit și ceasul nașterei. Spre marea bucurie a luǐ Hristea și a tuturora, Simona făcu băiat.
Soacra l’a vestit și i-a spus că trebue, pentru a liniști și a împăca pe Simona, să-ǐ facă dar niște juvaere scumpe.
S-a dus singură,— a ales o brățară, o folie și un inel cu solitar— la un loc vre-o două-zecǐ de miǐ de lei.
— C’am scumpe.
— Vai, Hristeo, se poate să fii atît de avar cu biata Simona! A suferit atîta, ca să-ți dea un moștenitor! Alții ar da milionul, să aibă un băiat așa de voinic!
— De cînd tata trebuie să cumpere copilul?
— Bine, fă cum vreǐ; dar alt chip nu e să te înbuni cu dînsa. Nouă luni de chin! Și-o facere atît de grea?
Toate femeile nasc; doar asta le e menirea.
— Îmi pare reu! Fii donc! Asemeni pe Simona, atît de delicata, cu toate femeile?
Hristea tăcu. Mama soacră era ambițioasă. O vorbă să maǐ fi zis, și pleca!
De voe, de nevoe, trebui să înghită și acest hop.
I-a adus darurile orbitoare și Simona primi să-ǐ sărute mîna. Nu-l văzuse de cîte-va zile, îi păru maǐ înbătrînit, maǐ nesuferit de cît orǐ cînd.
își dădea înse seama că trebue să se poarte maǐ blînd; alț-fel l’ar scoate din răbdări.
A adus doică la copil, o Englezoaică, sub cuvînt că vrea să crească băiatul după metoda engleză.
Cîteva luni îi merse binișor copilului. De la o vreme inse începu a slăbi, a țipa într’una. Cu doica nu se înțelegea în vorbă nicǐ Hristea, nicǐ soacra. Numaǐ Simona știa englezește și dînsa lipsea orǐ la vizite orǐ la primblare.
Hristea, spăriat de slăbiciunea copilului, nemulțumit de explicațiile doicei, că așa sînt rei unii copiǐ și s’o lase să facă așa cum știe dînsa, o să fie bine, trimise după doctor.
Acesta observă copilul și spuse luǐ Hristea:
— Sigur, doica n’are lapte.
Cercetînd’o, se adeveri. Maǐ află că-ǐ dedea ceaiu de mac.
— De maǐ întîrziați o septăraînă, copilul murea de foame, zise doctorul.
Era, în adevăr, culmea ironiei: moștenitorul milionarului să piară de foame maǐ reǔ de cît al sărmanului nevoiaș!
Aduseră altă doică, tot sub privegherea Euglezoaicei. Simona nu voise să-i dea drumul.
Copilul începu a se tatrăma; doctorul vene odată pe septămînă, cerceta copilul, î-1 cîntărea să vază de crește regulat la greǔtate.
La toate vizitele, Hristea era nelipsit . Nu avea încredere nicǐ în priceperea soacrei, nici într’a Simonei. Pe Englezoaică n’avea ochi s-o vază.
— Era să-mi omoare copilul, nelegiuita.
Liniștea prindea să-șǐ facă loc în casa bancherului. Simona se întîlnea cu bărbatu-so la prînz și la masă.
Hristea începea a simți plăcerile paternităței. De cîte-va orǐ pe, zi mergea în camera copilului de-l privea cu drag. Toată lumea zicea că-ǐ seamănă.
Zîmbetele copilului erau pentru Hristea cea maǐ mare fericire.
Numaǐ i se părea că prea crește încet; ar fi voit să-l vază mare ca pe copiiǐ din povești.
Viața cu Simona era rece și monotonă.
Hristea pricepu, dar cam tîrziu, că nu poate fi înțelegere și dragoste, cînd femeea e cu zecǐ de anǐ maǐ tînără de cît bărbatul. Într’o ceartă, Simona îi strigă în față:
— Cu bani nu se cumpără sentimente. Mulțumește-te că ai moștenitor și femee care să-ți facă onorurile casei.
— Tristă mîngîiere pentru mine! Eǔ nu ți-am adus numaǐ avere.
— Te rog, te rog, nu fă pe cotoiul sentimental. La vîrsta d-tale e ridicul, pur și simplu, zise Simona, aruncînd nervoasă taburetul de sub picioare.
— Nu pretind sentimente pentru mine, dar, barim pentru copil. Maǐ multă îngrijire n’ar strica. De nu m’amestecam eu, îl pierdeam.
— Mînii de-om nervos! Copilul n’avea nimic. Ai adus o mojică, nu știe nicǐ a ținea copilul la piept.
— Dar are lapte. Copilul a început a crește în greǔtate; cu Englezoaica d-tale, murea.
— Nu maǐ voiǔ să m'amestec. Fă ce poftești.
— Ca mamă, ar trebui să te pricepi maǐ mult, te interesezi muî mult de bijuterii de cît de copilul tău.
— Ce, am maǐ crescut copil? Orǐ, poate, crezi că m-am măritat să-ți fiu doică? Destul, am îngrijit s’aduc una din Londra, nu o proastă cum au toți ceǐ carǐ vor numai să că țin doică.
— Să vezi cum îi merge copilului.
— Ai vrea să crească într-o lunp cît într-un an? N-am nici o grabă. Să trimeți s-achite abonamentul la operă, mi-au lăsat eri biletul.»
— De ce l-ai primit? Pentru cîte-va seri să plătesc sute de lei? Iai lojă, cînd ai chef să mergi.
Simona îl privi urît.
— Ți-am spus că nu pot face economii meschine. Vrai să-l plătesc din lunarul mieu ?
Maică-sa o sfătuea mereu să nu-și dea frîu inimei, să fugă de ceartă, acum cînd are copil, cu nicǐ un preț nu trebuea s’ajungă la divorț.
— „Rabdă și tu, dragă Simonă, n’are a trăi cît a trăit. Oameni ca Hristea, tac și fac. Caiafa de Ciubec m’a întîlnit și-mi spunea să te domolește că Hristea e foarte nervos și nemulțumit.
— Aș! E un fricos și jumătate; se teme de scandal. Nu, nu! Bărbatul trebue luat la răpezeală.
— Nu strică să-l iai și maǐ cu bine. Petrece cît ești tînără, dar să nu afle nicǐ el, nicǐ lumea.
— Atîta grijă să ai!
Simona dedea serate, serbări. La toate Hristea trebuea să fie față. Nu să petreacă, dar așa cerea eticheta. Lumea îi saluta cu respect, deprinsă cu înfățoșarea luǐ rece. Veselia era pentru oaspeți și pentru Simona; el, omul grav de afaceri, fiind socotit maǐ pe sus de asemenea slăbiciuni. Impunea tuturor respect, fie-care gîndind: „E mare om de afaceri. În vreme ce noǐ petrecem, cine-știe ce combinații lucrează în creerul luǐ? Ca să facă din nimic milioane trebue -pe lîngă noroc— , și minte-deosebită”.....
Spre 1 Ianuarie, Simona organiză un revelion, costumat, care remase vestit peste tot anul. Șampania și bombonăria costaiu cîte-va mii de lei, comandate la Paris.
Hristea se mira singur de-atît răbdare. De cîte-va orǐ cercă să pună frîu acestor cheltuei, dar Simona i-a spus ritos:
— Trebue să trăim după rangul nostru. Cînd primesc lumea cea maǐ aleasă, vreǐ să mă fac și să te facǐ de rîs ? Așa’nțeleg eu traiul. Dacă nu-ți convine, atunci știǐ ce remîne de făcut.
M'am măritat să petrec, nu să fiu cadînă.
Hristea se mulțumea că nu ataca din capital. De’nmulțit averea simțea că nu maǐ are putere.
Nervii luǐ obosiți abia puteaǔ să o conducă. Une-orǐ își amintea de energia trecută, de criticele ce făcea celor ce se lăsatu duși de femee și se minuna singur. În fața Simonei, aspră și cu privirea măreață, era ca fiarele în fața îmblînzitorului. Simona avea un gest caracteristic cu care își areta voința. Mîna dreaptă, ținînd întins aretătorul, făcea o mișcară de la piept în afară, iar din gură rostea scurt: „Așa voiu!”
— Căsniciea, îi zicea ea luǐ Hristea, în glumă, cînd era mai bine dispusă, e un războiu, bărbatul să fie fericit, dacă, din cînd în cînd, îi acordăm cîte-un armistițiu.
E trist, că noǐ bărbații plătim tot deauna despăgubiri de războiu.
— Aș! Te’nșeli, numaǐ cînd sînteți învinși. N’au toate femeile talentul de-a birui! zicea Simona izbucnind într’un hohot de rîs.
IX
Trecuseră doi anǐ de la însurătoare. Hristea nu maǐ avea pretenție de a fi stăpîn în casa lui, așa cum înțelegea el; ci se luota să nu fie pus sub papuc. Afară cernea fulgi marǐ de zăpadă, încet, alene, regulat, se așterneau jos, crescînd troianul alb. Era atîta melancolie în căderea lor, că, odată furate privirile spre fereastră, greǔ le puteaǔ întoarce. O sobă mare de teracotă albă arunca o căldură domoală în biuroul luǐ Hristea.
Mobila de nuc și marochin de aceeași coloare, mu o schimbase; era tot cea luată odată, cu casa.
— „Nu înțeleg să schimb mobila cu hainele. Sînt bune, frumoase, m'am depris cu ele”, respundea Simonei, cînd îi zicea: „De ce n'ai schimba vechiturile astea? Trebue și fie din veacul trecut, bune de dat la muzeu”...
Hristea privea dus pe ginduri cum așterneau fulgii.
Ziua da spre-nserate și Simona nu venise încă. Adesea se’ntreba cu gîndul: „Ce interese o mînă pe femeea asta de ese de acasă, fie vremea bună orǐ rea?” Respunsurile eǐ le știa pe de rost. Vizite la mama, la vere și rude, cumpărături și primblări nesfîrșite! Nicǐ odată nu era chip s’o vază înnainte de masă. Maǐ în tot de-a-una se’ntîrzia chiar după șapte.
Gînduri răzlețe îi treceaǔ prin minte, asemănînd femeile de-acum cu cele maǐ de demult, cînd eșeau atît de rar de-acasă: „Din ce în ce maǐ reǔ. Și asta se numește civilizație, bună creștere?”
Dar tresări, cine-va băteala ușă.
— Intră, zise Hristea răstit.
Simona, îmbrăcată într’o roche mauve, foarte elegantă, întră zâmbind cu gingășie.
Nu te așteptai, făcu dînsa, lovindu-1 prietenește-peste umăr. Azǐ am fost numaǐ la mama. Te deranjez?
— De loc!
Hristea nu se simțea bine cu amabilitatea Simonei. Știa că are ea vre-un interes, c'o să-ǐ ceară vre-un spor la toaletă, orǐ că avea vre-o notă urgentă și umflată de achitat.
Nu-s deprins să te știu la vremea asta venită. Azǐ femeile merg de-acasă maǐ exact de cît slujbai la slujbă.
— Așa-i, dragă, în toate trebue să ne supunem vremei, să fim robii modei. Dar nu-ǐ vorba de asta. E ceva maǐ grav. Tata are novoe de două-zecǐ de miǐ de lei și trebue să i-ǐ daǔ din pămînt.
— Frumos cadou! Zise Hristea picior peste picior, poziție nesuferită Simonei.
— Îți spun că trebue.
— Bine de tot, sor’o!
— Altă expresie gentilă! Dar îți spun că trebue.
— Destul că-i daǔ venitul zestrei.
— Adică baniǐ carǐ trebuea să-ǐ cheltuesc pe toaletă.
— Și carǐ trebue să-ǐ plătesc eǔ din pungă.
— Cît îmi dai e adevărată mizerie. Se poate o femee de rangul mieu îmbrăcă numaǐ cu cinci mii de lei? Mi-e rușine să spun. Cînd merg în prăvălii, mi se scot lucrurile cele maǐ fine. Roșesc că nu pot să iau.
Nu știu cum să aleg, să nu trec peste sumă, ca o servitoare, cărei îi dai baniǐ numărați. Și maǐ vorbești de acele mizerabile sute? Par’că un om de rangul tatei, poate trăi cu atîta!
— Pentru doi bătrîni e prea de-ajuns.
— Dar nu-ǐ deprins să mănînce un cap de țir și o lămîe pe zi.
— Zi maǐ bine că-ǐ pierde’n cărți.
— De obiceiu cîștigă; acum a avut ghinion. E datorie de onoare și maǐ bine îmi vînz juvaerurile de cît să se întâmple o nenorocire.
N’a cerut, dar trebue să-l ajut. Cu jocul și-a ținut rangul.
— Și-a pierdut averea.
— Scurtă vorbă: am eǔ zestrea mea orǐ n’o am? Iau două-zecǐ de miǐ, să-ǐ dau.
— Pentru asta trebue cerere la tribunal. M’ași face de rîs! Sub ce pretext? N’am cu ce te ținea?
— Dacă nu vreǐ să dai?
— Luîudu-te pe tine, n’am înțeles să dau iama în avere, să plătesc datoriile socrului. Nu voiǔ să fac dîră prin barbă.
— Nu îți pasă de onoarea familiei mele? Bine. O să vînd juvaerele.
— Fă ce poftești.
— Cîtă lipsă de simțire! Cînd m’am învoit se-mi schimb numele mieu în Pandele, n’am înțeles a mă înstrăina de părinți.
— Nicǐ eǔ n am înțeles ca, însurîndu-mă, să încurajez cu averea mea vițiile.
— Jocul de cărți nu e un vițiu. Nu-mi insuta familia.
— O fi o calitate boerească.
— Cel mult, o pasiune.
— Tot una.
— Vrea să zică, am zestre numaǐ cu numele? La o nenorocire, nu mă pot folosi de ea?
L'am găsit pe tata atît de pierdut. Mă tem să nu facă un act desperat.
— Cîte datorii d’astea neachitate o fi avînd de cînd joacă el?
Simona îl privi cu atîta ură și despreț, în cît Hristea nu maǐ putu isprăvi vorba.
— Ce crezi că tata e cămătar, un om care-și vinde sufletul pentru bani? Se vede lucru, pentru ca să mă folosesc de zestre, trebue să mă despart.
— Ce motive ai?
— Se găsesc ele, cînd vreǐ. Auzi, pentru cîte-va miǐ atîta scandal! Un Chrisoveloni a dat fiicei sale vitrege un milion zestre. Caracter nobil. Și-a luat văduvă, nu fată tînără.
— De cînd nobleță s’arată prin milioane aruncate? Sînt atîția nobili calici!
— Ți-o fi cinste, cînd vei auzi că tata s’a'îm-pușcat? Dar ce-ți pasă? Cum s’a spînzurat nepotu-to, din pricina avariției tale, așa pot să se omoare toate rudele. De cît să deschizi casa de fier, maǐ bine piară lumea’ntreagă! Te maǐ miri că nu pot avea sentiment pentru un om, care n’are nimică sfînt afară de bani?
— Nu-ǐ adevărat! Dau mereǔ.
— Te cunosc. Ce vreǐ maǐ mult? Îți daǔ chitanță c’am primit din zestre două-zecǐ de miǐ, ești mulțumit?
— N’are nicǐ o valoare.
— Atunci mă duc drept la juvaergiu.
— Frumos.
— Da! Numele Iuliu mi-ǐ maǐ scump de cît Pandele.
— Dar Pandele e numele copilului tau! Crezi că pentru două-zeci de mii mă-mpotrivesc? Trebuie să înțelegi că un pătimaș ca tată-to, cînd se deprinde de a lua din punga mea, va juca și milioane, aflînd slăbiciunea că-i dai.
— Nu. Tata e om de onoare. Nu mi-a cerut și rau mi-e teamă că nu-ǐ va lua. Doar ca împrumut.
— Ha! Ha! Ha! Sub formă de împrumut? Da, așa iau boerii și milioane! De plătit, la puntea raiului. E cunoscut. Cerșetorul cere să-ǐ dai cinci parale; boerul vrea să-i „împrumuți” o mie de lei, ce nu-ǐ maǐ vezi.
— Rușine! Compari pe tata cu toate lichelele?
— În chestii de bani nu merge cu mînii, nicǐ cu complezență.
— Plec la juvaergiu. N’am timp de pierdut.
— Sigur, îi așteaptă masa verde la Colaro.
— Te poftesc, maǐ puțină ironie pe seama familiei mele.
Și Simona plecă spre ușă.
— Dar e vremea mesei.
— Mă lipsesc de masă.
— Ascultă, Simonă, dacă e vorba s’amanetezi juvaerurile, dă-mi-le să trimet eu pe cine-va. Nu te face de rîs.
— Nu le amanetez, le vînd.
— Făr de voea mea nu le cumpără. Doar un pungaș, care să-ți dea nimica toată. Maǐ ca pe de furat.
— Dar sînt eǔ roaba ta? N’am nimic al mieu? Totul e numaǐ ficțiune? Dacă e așa, să știǐ că mă despart. Nu pot, mă’nnăbuș, nu maǐ sînt om, nu maǐ am sentimente de copil. Să-mi văz părinții în nenorocire, pe tata gata să-și facă seamă; și eǔ, cu avere, cu juvaeruri, să nu-ǐ pot da ajutor? Nu pricep niște legi carǐ fac din noǐ ființe lipsite de drepturi și datorii.
Dar voiǔ să fiu om. Mîine daǔ divorț, atunci o să, fiu stăpînă pe ce-am cîștigat cu jertfa tuturor sentimentelor mele. Da, da, om făr de inimă, în astă seară plec.
Ascultă, Simonă, îți daǔ, c'o singură condiție: să-ǐ spui că eǔ nu știu nimic de bani, că ǐ-ai luat amanetîndu-ți diamantele. Pătimașii sînt ca și copiii, nu-i mai poți opri cînd îți află slăbiciunea.
Dar ca garanție că nu-ǐ voi maǐ da, adă jiuvaierurie, sa le pun în casa da fier. Vor fi și maǐ în siguranță. Mereu se fac furturi.
— Femeile sînt maǐ veninoase ca viperele, gîndi Hristea.
Simona se întoarse și aruncă pe biurou cutiea cu diamante.
Înțeleg meschinăriile tale. Cămătarul trebue să-și dea’n țeapă. Fie! Dă-mi baniǐ numaǐ de cît. Hristea luă cutia, scoase din buzunar cheile de la casa de fier, descuie încet, puse juvaerurile, după ce se încredința că sînt în cutie, și, luînd apoi un pachet, numără 20 de hirtii de cîte-o mie.
— Sînt ultimii carǐ-ǐ daǔ pe gîrlă. Avem copil și averea trebue să fie pentru el.
închise apoi cu zgomot casa.
Simona luă hîrtiile cu mîna încordată, mototolindu-le ca să arate cît desprețuește baniǐ luǐ, și le grămădi în reticule.
— Le iai ca din gunoae? Zise Hristea, privind cu jale hîrtiile.
Simona îi aruncă o căutătură de ură și despreț și eși izbind ușa, fără a zice un cuvînt.
— Poftim mulțumită! zise Hristea, remînînd iar pe gîndurǐ, maǐ trist de cît înnainte. Îl îndurera grozav desprețul ce areta Simona pentru bani...
Fusese lovit în ce era carne din carnea luǐ și sînge din sîngele luǐ. Desprețuită munca luǐ de-o viață!
De-o bucată de vreme, averea îi aducea numaǐ supărări. Dar nu baniǐ lui munciți erau de vină, ci oameniǐ trîndavi și lacomi după averea a lui.
Pentru ce-a dat acești bani? La tinerețe a trebuit să muncească anǐ pentru a aduna aremenea sumă, pe care Simona o lua cu pe niște gunoae.
Ce diavol al răsipei s’a furișat în munca luǐ? Ce datorie are el pentru femeea asta, care-l desprețuește?
Întrebări, la carǐ nu putea respunde. Simțea că o mînă grea îl apasă, îl mînă înnainte.
Îl urmărea urgia unei fatalități, de care nu se putea feri. Groaza ce simte omul în vis, cînd vrea să fugă și îșǐ simte picioarele împiedecate.
Auzea zurgălăii de la sania cu care pleca Simona.
Par’că trecuse un veac Gîndul miilor ce se pierdeaă aruncate sub giulgiul de zăpadă ce s’așternea căzînd mereǔ și mereu îi țintui locului. Ochiǐ îi remaseră iarăși duși la scînteele de ghiață ce picurau agale și neîncetat.
Încet-încet mintea începu să-ǐ depene trecutul, cu toată munca și strădania după bani. Acum grija luǐ era să-și vază copilul mare, să facă din el om de afaceri.
Îndată ce va avea anii, îl va duce în Anglia la o școală de comerț. Pe urmă îi va da la o societate să facă practică. Va imita pe miliardarii americani. Înnainte de-a intra în avere, să știe valoarea banului muncit.
X
Căsnicǐa nu-ǐ adusese luǐ Hristea fericirile dorite. Cheltuelile Simonei îl supărau zilnic și necontenit era ceartă pentru bani:
— Bine, Simonă, tu ai cheltui o împărăție pe haine. E lucru de speriat. Nu ți se urăște cu atîtea cumpărături?
— Fiind-că n’am odată cîte-va miǐ de lei să cumpăr tot ce-mi trebue.
— La tine orǐ miǐ, orǐ sute tot atîta cinste au, îi zicea el de atîtea orǐ.
De la o vreme îi hotărîse o sumă fixă și l-a spus:
— Ascultă, Simona, maǐ mult nu capeți, să mori! N’am să-mi compromit averea pentru capriții femeești. Am un ideal maǐ mare.
Copilului îi dăduse numele său, adică Hristea cu toata împotrivirea Simonei.
— Atîta plăcere trebue să mi se facă, zisese dînsul către soacra.
De necaz, Simona nu-i zicea nicǐ odată pe nume, ci „Lili”.
Era leit Hristea, fruntea mare, chiar prea mare, capul cam țuguiat și bombat la spate.
Era acum de vre-o patru anǐ, c’o înfățișare ca de floare crescută la întunerec. Avea capul mare și față bătrînească.
În vreme ce părinții se certau, Lili creștea mărișor, răsfățat de tată, maǐ mult de cît de mamă.
Cînd cine-va îl întreba al cui e, respundea: „Sînt puiul tatei”. Simona îl certa orǐ de cîte orǐ îi auzea vorbind romănește și nu voea să-i respunză. Englezoaica plecase de vre-un an. În loc adusese o guvernantă franceză.
— Voia să fie bine crescut să nu roșesc de copilul mieu!
Asta era cea mai mare grijă a Simonei.
Copilul avea seriozitate de om mare. În jocurile luǐ nu făcea zgomot, se juca liniștit, cu regulă și cuviință.
Nu voea să se joace cu copilul portarului, zicînd că-i „obraznic”.
Cel mult îi punea să stea frumos, nemișcat și să privească la jucăriile ce le ținea în regulă desăvîrșită și nu le strica de loc.
N’avea rîs vesel de copil, dar toată purtarea de om așezat.
Hainele, ghetele, nu ǐ se stricau nicǐ odată, îi remîneau mici.
Grădinarul îi altoise un trandafir pe numele luǐ, și-ǐ spunea cât o să'nfloiească tot deauna pe vremea cînd s’a născut și cînd nu sînt alți trandafiri.
— O să-ǐ daǔ tatei.
Cînd une orǐ Hristea îl ținea pe geninchi și îi zicea: „Ce-ți place, Lili, maǐ mult?” ”Florile, tată. Cînd voiǔ fi mare, o să mă fac grădinar, să am multe, multe păn la cer.”
Ceasuri întregi se uita cum lucra florarul și întreba mereǔ: „Asta ce e? De ce facǐ așa?” Grădinarul zicea glumind : „Domnișorul vrea să-mi fure meșteșugul...”
De la o vreme, copilul dormea neliniștit, tresărea prin somn, scrîșnea de credeai că-și rupe dinții. Bona spusese în una din zile Simonei.
— Cuconiță, nu știu ce are copilul: doarme reǔ, tresare și scîrșnește.
— Da? Zise Simona, care se gîndea la o întâlnire amoroasă. Spune domnului.
Simona își mobilase salonul de primire după gustul fantaziei sale. Cu pretenții de pictură, alesese una din camerele ce avea ferestrele spre nord. O tapetase din nou cu tapete închise, mobila era de lemn negru și catifea săpată, verde antic; mesuțe cu vase artistice, cîte-va tablouri alese, cîte-va copii de pe statui antice, un covor moale, care înnăbușea pașii și un piano scump.
Într’o zi una din prietene îi făcu observație că-ǐ prea aspru mobilată, dînsa respunse glumeață:
— Salonul mieu e ca o ramă, operă de artă sînt eǔ. Cea di’ntîiu nu trebue se’ntunece pe-a doua cel mult să-ǐ arunce o lumină caldă.
— Așa, da, ai dreptate. De aceea ești tu atît de fermecătoare acasă la tine, făcu doamna Mitileanu, cu ironie.
— Numaǐ acasă, reǔtăcioas’o?
— Toaletele tale deschise cadrează minunat ca mobila mohorîtă. Apari ca o ființă ideală, o vedenie, zise verișoara Simonei, doamna Alinta.
— Ăsta-ǐ secretul femeei deștepte; să știe a-și înmii farmecul.
— Cînd ai pentru cine, zise doamna Mitileanu, uitîndu-se drept la Simona.
— Să ai, zise Simona. Fie și numaǐ pour l’a-mour de l’art.
— O! O! O! Ça ne vaut pas la peine. Ți se urățe numaǐ cu arta, zise o vorișoară, care știa secretele Simonei și voea s-o înțepe.
— Sărmană vară! Nu cunoști rețeta distracțiilor?
— Tu le știǐ? Învață-mă și pe mine.
— În asemenea materie, draga mea, trebue să fii autodidactă.
— Hai și fii altruistă, zise Angela Zenide. Cînd te plictisesc vizitele, te apucă de cumpărături. Nu-ți închipui cum distrează și liniștesc nervii tîrguelele. În ziua în care fac cumpărături, mă simt alt om.
— Foarte adevărat. Și eǔ mă simt veselă de tot, cînd cheltuesc bani, zise Simona.
— Atîtea lucruri frumoase, carǐ te delectează! Dantelele dau voluptăți; te pierzi la vederea lor ca într’o feerie gingașă, par’că te-ar adormi o muzică lină.
— Te simți zînă în spuma mărei. Simbolul luxului ar trebui să fie o zînă frumoasă, încunjurată de dantele, și de departe să samene că înnoate în valuri albe de spumă, zise Angela.
— O! O! O! prea multă poezie, pe mine mă’ncîntă, cînd văz că pachetele cresc în jurul mieu, pur și simplu, zise Simona.
— Sînt trofeele vieței noastre. În ziua în care cheltuim bani, avem maǐ multă vitalitate. Bărbații n'au dezvoltat acest gust, -zise domna Zenide.
— Bine că au desvoltat gustul de-a cîștiga, zise verișoara Simonei, rîzînd.
— Diviziunea muncei, zise Simona, care avea pretenția de a fi foarte cetită.
— Ce-ǐ cu chestia verișorului tău? Se însoară? zise d-na Zenide.
— De sigur. Îi pețcsc eǔ, o să-ǐ cunun.
— Va să zică o să fii scumpă nănașica. Ferice de tine! Ai gust! Frumos băiat .
— Vreǐ să zici frumoasă părechie și ferice de Aida ?
— Ba, vai de dînsa.
— Aș! Ce vreǐ? Fetele cu bani iau băeți frumoși? E vai de cele sărace, trebuie să ia urîți cu bani, zise Simona.
— Se desdăunează ele, zise doamna Zenide, privind pe Simona.
— Atîta ar trebui, după ce-și jertfesc tinerețe și frumusețe, să nu se răzbune. Lumea nu le condamnă, respunse aceasta.
— Serios? Îl lași să se’nsoare? zise verișoara glumeață.
— Se logodește.
— Și logodna o să ție vre-un an. Am înțeles. Ce dulce intimitate între nănașă și fin!
— Tu glumești și Angela o lua o în serios.
— Numaǐ prostiǐ. Luați glumeǐe în serios și minciunile drept adevăruri. Oameniǐ serioși văd și nu cred, aud și nu înțeleg, zise verișoara.
În vremea asta feciorul deschise ușa.
D.locotenent Măleanu. Un ofițer de roșiori, bălan, cu mustăți subțiri și bine făcute, cu părul frizat și cu mers elegant intră în salon, sărută mîna Simonei, privind’o cu respect și devotament, pe urmă sărută mîinele celor trei prietene ale Simonei.
— Vai, domnule Meleanu, de o bucată devreme ești invizibil, zise Angela.
— Ai haz! Nu știǐ care sentiment dispune la o dulce singurătate și meditație? zise verișoara.
— A! Dar uitasem. Lumea ne distrage. În singurătate vedem numaǐ icoana iubită, zise d-na Zenide.
— Cum îi șade unui logodnic ideal, zise Simona.
— O simplă întâmplare, cuconiță. Am fost ocupați cu inspecția generalului.
— Da, da! Scuze!
— Nu-i lucru de ascuns. Henri se logodește și e ocupat, zise iar Simona.
— Sigur, trebue atîtea atenție pentru logodnică. Preludiile în iubire, ca și’n muzică, sînt zice-se, răpitoare, făcu Angela, ridicîndu-se să plece. Orǐ cum, d-le Meleanu, nu ne uita de tot.
— O întîlnire care îmi face tot deauna plăcere, zise Meleanu.
— Eu, dragă, plec. Am atîtea vizite, zise Angela.
— Și ma-ta, tanti?
— Și, de, sîntem discrete; nănașa, poate, are de aranjat multe cu finul.
— A! Le putem foarte bine de voi n'avem secrete. Nu-i așa, Henri?
— Fără îndoială, doamnele pot să , sfătuitoare, au experiență.
— Crezi? Reutăciosule! zise d-na Zenide.
la Rothhan florile pentru logodnă?
— Ai zis că mergem împreǔnă.
— Da. Aǐ dreptate.
— Va să zică e serios, întrebă Angela.
— Poate nu prezint destulă seriozitate? zise cu mirare Meleanu.
— De! S’o vedea. La revedere.
Simona le petrecu păn la ușă, pe urmă se’n-toarse spre verișor. Acesta veni cîți-va pași spre ea și-ǐ cuprinse talia, șoptind:
— Simona mea, ești fermecătoare!
— Tu, ești delicios. O sărutare.
— O sută, o mie, o vecinicǐe ar fi prea puține.
— Vorbe! Vorbe! Vorbe! Cum o să le uiți acestea toate!
— Se poate? Frumuseța ta e atît de încîntătoare. Eǔ, pierdutul de altă dată, simt că mi-a sporit viața. Cînd te văd, inima'mi bate maǐ tare, sîngele e maǐ cald. Și ochiǐ nu-ți spun maǐ multe de cît vorbele ?
Simona îi flutură o batistă de dantelă pe la nas.
— Îți place parfumul de crini? Eǔ îi ador.
Și fața Simonel luă o expresie de încîntare fără margeni.
— Simona mea adorată! șopti Henri, sărutînd'o cu foc. Ce chip dumnezeesc ai. Mereǔ tot maǐ frumoasă ești.
Și remase ca hipnotizat.
— Ce te-au hipnotizat solitarele din urechi? Nu! Cele din ochi!
— Zeǔ? Nu te cred așa de îndrăgostit pe cît areți.
— Nu ai aflat oare că prefacerea e o calitate, care ne lipsește nouă bărbaților?
— Nu totdeuna!
— Ba da.
— Cînd vei fi însurat, va trebui s'areți dragoste nevestei.
— Nu mai vorbi. Nicǐ nu voiu să crez, c'o să mă’nsor. Vreǐ să joc un rol detestabil?
— Trebue, de ochiǐ lumei.
— Lasă-mă să crez că'i un vis tot ce facǐ cu mine.
— Ești băiat sărac, viața e grea, trebue să iai avere. Într’un an te plictisești tu de mine.
— Însurat orǐ nu, tot o să te iubesc numaǐ pe tine.
— Remîi la masă?
— Să-l văz pe urs? De ce mă pui la tortură? Oh, cît sufăr, cînd știu că Simona nu-ǐ numaǐ a mea.
— Pauvre naif! Gelos de Hristea!
— Gelos și pe vîntul ce-ți mîngîe fața.
Simona îi maǐ sărută cu foc.
— După masă eșim împreǔnă, mergem la logodnică.
— Ne abatem întîiu pe di’ncolo.
Simona privindu-l cu patimă:
— Dacă vreǐ.
— De ce ții tu să mă logodesc, să joc rolul de logodnic prost?
— Ca să poți fi amant cuminte. Un au de libertate nu-ți pare o fericire nebună? Vecinic amândoi. Curse, vizite și nime să nu poată zice ce-va! Spune, nu sînt meșteră iscusită?
În lume, dragă, „il faut savoir sauver les apparences.” Pe urmă toate merg „comme une lettre a la poste.”
— Și peste un an!
— Peste un an ? O! Un an e așa de mult! Cine știe ce va fi? Henri se poate plictisi de dragostea sărmanei Simone!
Ia logodna în serios; milionul e mare talismau în viață. Din urît te face frumos, din prost, cuminte, din mojic, nobil. Eǔ poate mor!!
Henri îi coperi gura cu mîna.
Simona i-o sărută.
— Femeea, chiar cînd iubește, vrea să tortureze. Nu mă vezi o dată să nu-mi spui reǔtăți, cari-mi săgeată inima. Să mă plictisesc de tine? Eternitatea, să te privesc, ar trece ca o clipă. În fericirile noastre de cîte orǐ n’am fi voit să oprim vremea’n loc?
— Dar pe’ncetul vei ajunge la alte sentimente, ești tînăr încă.
— Eǔ sînt trăit.
— Vom vedea și aceasta a opta minune: un amant vecinic amorezat. O să te cunosc îndată ce plictiseala ar avea măcar gînd să te prinză. N’o s’aștept să-mi dai tu concediu.
— Simona, de ce mă chinueștǐ? Asta’nseamnă că la cel maǐ mic caprițiu o să-mi sfâșie sufletul. Să știǐ inse că am leac; îți aduci aminte de seara luǐ 20 Ianuarie?
— Nu fii copil. O să te iubesc păn te vei plictisi tu, ca să nu te am pe cuget, zise Simona îmbrățișîndu-l.
— O să aștepți mult atunci...
Feciorul pofti la masă.
XI
Simona era veselă și maǐ frumoasă de cît orǐ cînd. Hristea venise’n sufragerie și desmierda copilul.
— Bună seara, d-le Hristea, zise Meleanu.
— Buna seara, domnule locotenent: Nu te-am vazut cam de mult. Simona era ingrijorata ca-i fi bolnav, tocmai inainte de logodna.
— Am avut o inspectie, domnule Pandele.
— A eșit bine?
— Foarte bine. Generalul m’a bătut pe umăr zicînd: „Dacă toți ofițerii și-ar face datoria ca d-ta, am fi cea maǐ disciplinată armată din lume.”
— Înnaintare sigură!
— Așa cred.
— Foarte bine: mire și căpitan deodată.
— Uit’te, Lili te privește cu admirație. Ți-ǐ drag, Henri, Lili?
— Mi-s dragi hainele luǐ.
— O să-ți facă tata haine de general.
La masă glumiră de una de alta, Hristea lăuda pe logodnica luǐ Henri.
— Facǐ o partidă bună. Fata are trei sute de miǐ și-un unchiu, pe care o să-l moștenească: un milion rotund.
— eǔ nu-ǐ zic? Un militar are nevoe de avere, dacă vrea să’nsemne ceva, făcu Simona.
— Oricine, nu numaǐ militarii. Simona și-a pus în cap să te’nsoare; nu scapi, te-asigur.
— Dacă nu m’ascultă, nicǐ să-l maǐ văz prin casă.
— A! A! Prea ești rea, verișoară!
— Tu ești idealist. Azǐ idealismul e bagaj greoi, trebue aruncat peste bord, dacă nu vreǐ să te-înneci în valurile viețeǐ.
— Da, da, nevasta e practică.
— Cred c’am dat dovezi, zise Simona. Știi o veste bună, Hristea?
— Ce, altă logodnă ?
— Eǐ aș! Crezi că deschid agenție? M’am jertfit pentru ștrengarul de Henri, să-l fac om, doar e botezat de tata.
— Vorbește! Sînt grăbit. Aștept contabilul pentru o afacere.
Tata și-a pus în gînd să facă o întreprindere.
Și asta e la tine veste bună? Să te ferească Dumnezeu de boer, cînd vrea să facă pe omul de afaceri.
Tata a maǐ făcut asemenea întreprinderi; e chestie de tăiat o pădure. Se poate cîștiga colosal, ca mijlocitor.
— Dacă e numaǐ de stăruinți, de nu cîștigă, pierde numaǐ vorba. Atunci e bine.
— Ar vrea să te aibă parte la beneficii. Pentru asta trebue sa pue ce-va capital, un bagatel, trei zeci de miǐ de lei, să cîștige o sută de miǐ. E o pădure colosală de exploatat. Asoțiază-te și tu.
— Să mă ferească Dumnezeǔ să fac asociație cu un boer. Cu eǐ e bine să mănînci, să bei, să joci cărți, ca să le eǐ baniǐ, atîta tot.
Fa-l să’nțeleagă că la vrîsta luǐ oameniǐ se retrag din afaceri.
— O să ți-l trimit să-l convingi.
— Te rog; lipsește-mă de această plăcere.
— Atunci ce vreǐ? Dă-ǐ bani.
— Să-ǐ piarză?
— Cum mi-a expus el afacerea nu se poate-pierde.
— Planurile boerilor daǔ tot deauna cîștig, dar punerea lor în lucrare, pagubă sigură.
— Ești nedrept.
— Aǐ uitat întreprinderea de-acum doi anǐ? Nu stărui de prisos. Să-ǐ dea la cărți ca și atunci? În loc să-ǐ pue în afaceri e maǐ atrăgătoare masa verde.
— Te rog, te rog, păn’ aci, tata nu-ǐ un șnapan. Cu baniǐ luǐ avea voe să facă tot ce poftea.
— Dar lua foc cu gura că-ǐ pune într’o întreprindere.
— De necaz l-a jucat. De unde credea că-tanti să-ǐ lase cîte-va sute de miǐ, se pomenește cu cîte-va biete miǐ, ca un servitor...S’a demoralizat și el...
— Așteaptă contabilul, la revedere.
— Nu mergi cu noǐ?
— Cu părere de reu, nu. Am de lucru.
XII
Trecuse anul și nunta lui Henri se tot amîna...din pricina formelor. Acum avea motiv că vrea, să fie întîiu căpitan.
Simona nu căuta maǐ de loc de copil. Guvernanta franceză înlocuise pe doica engleză. Fată bună și blînda, da toată îngrijirea copilului.
Toată grija Simonei era de hainele copilului. La joc îl purta cu haine îndemănatece. La masă trebuea schimbat de la cămașă pînă la ghete, să fie cît se poate maǐ elegant. La serate îi îmbrăca în costum de paj. Hristea îi bănuea dese oriǐ.
— Tu facǐ din copil o jucărie. Nu vezi cît arată a doua zi de obosit?
— Trebue de mic să știe a se prezenta’n lume, altfel va fi greoi ca un urs.
— N’am gînd să fac din el paiață.
— Eleganță nu strică nimărui.
— Te rog, să nu-l maǐ îmbraci ca pe un clown. Voiǔ să fac din copil un om serios.
Întruna din zile, găsind iar comandată o haină de fantazie, o luă și-o făcu bucăți. Simona îi privi cu despreț și zise:
— De-acuma nu mă ocup de copil. Să știǐ.
— Cu atîta maǐ bine. De cît cum te ocupi, maǐ bine lipsă!
Hristea, pe cît îi ajutau puterile, vedea de Lili. La vrîsta luǐ se trezise o dragoste nemărgenită pentru această ființă slabă: viață, liniște, tot ar fi jertfit pentru el, întocmai cum falnicul stejar înfruntă urgia furtunei și trage asupră-și trăsnetul, scăpînd vlăstarul gingaș de la rădăcină, tot astfel Hristea simțea că pentru copil nicǐ o jertfă nu i-ar fi prea mare.
El, omul banului, privea nedumerit trezirea acestui sentiment. Noaptea, neputînd dormi, mergea în vîrful degetelor la ușa camerei copilului să-ǐ asculte resuflarea.
De cîte orǐ eșea de acasă, îl săruta, părîndu-i an păn l-o vedea iar. În nopțile de nesomn și suferinți o frică fără margeni îi chinuea: „Să nu mor! Să-mi văz copilul îndrumat pe calea cea bună. Moștenitor al averei, puterea mea de muncă va trăi în el. Strădania mea, milioanele mele nu vor fi pleavă aruncată’n vînt de străini. Voiǔ trăi în copilul mieu.”
— De dragul copilului, fac orǐ ce.
În asemenea momente zbuciumul trecut, păcatele făcute cu voe și fără de voe pentru a se îmbogăți, i se .
lua copilul în brațe, tremura de bucurie, i se părea că-și cuprinde tot avutul.
Îl lua de subțiori și-l arunca în slavă. Copilul rîdea mulțumit. Erau singurele clipe de adevărată fericire copilărească.
— Papa, voiu să fiu mare, mare cît tine.
— O să fiǐ.
— Tu cum o să fiǐ atunci?
— Bătrîn de tot.
— Da?
Și copilul remănea gînditor.
În una din zile văzuse ducînd un mort.
— Papa, de ce mor oameniǐ? Grădinarul zice-că li se isprăvesc zilele?
— Da. Așa o fi?
— Și mie și ție or să ni se isprăvească?
— O dată, da.
Copilul nu pricepea, simțea numaǐ că e ce-va jalnic.
Prietenul cel maǐ supus la toate nazurile luǐ Lili era Mîrza, un cîine mare, cu părul negru și creț.
Vara, Leon îl tundea, lăsîndu-i păr numaǐ pe cap și gît ca o coamă. Lili, cum se încălzea, zicea : „Leone, fă-mi-l pe Mîrza leu-paraleu, să mă ridice pană’nnaltul cerului ca pe Făt frumos.
Cînd copilul era maǐ cu chef, încăleca pe cîine și-l ținea de urechi, strigînd: „Hiǐ! Mîrza, hiǐ!” Cîinele, supus, ascultător la toate toanele copilului, îi purta prin curte și grădină. După ce-ǐ făcea cheful, Mîrza îi privea țintă în ochi, așteptînd răsplata. Lili scotea din buzunare zahăr orǐ bomboane, le ridica în sus, strigînd: „Attrape, Mîrza, attrape!” Cîinele prindea și ronțăea zahărul, clipind des, par’că ar fi zis: „Tare-ǐ bun!” „Prostule, nu clefăi, o să te dea mama afară de la masă, îi zicea Lili!”
— Mîrza maǐ scotea de cîte-va orǐ limba luǐ subțire și roșie, se lingea pe bot, pe urmă îșǐ lipea capul de copil, par’că ar fi zis: „Tare-mi ești drag, stăpîne.”
Hristea de multe orǐ privind gingășiile copilului, remînea pe gîndurǐ nepricepînd pe Simona că se’ngrijea atît de puțin de Lili.
Zice că-1 iubește și pune maǐ mult interes pentru vizite, mode pentru a-și însura și mărita rudele de cît pentru copil! Cîtă ceartă și scandal nu mi-a făcut să împrumut bani luǐ văru-so, că mi-o da din zestre!? Dar de nu se’nsoară? Unui flueră’n vînt ca el cine știe ce-ǐ abate? Atunci remîn păgubit cu două miǐ de lei? Era netraiu, a trebuit să-ǐ daǔ. Cu dărnicǐa eǐ, de-ar putea, mi-ar țări casa de-un colț la rude. E cheltuitoare! Să fi știut n’o luam, de ar fi avut ea milioane! Cel puțin s’o văz că îngrijaște de copil! Vecinic pe mîna guvernantei.
„Oh! femeile de azǐ! nicǐ mame nu maǐ sînt!” Doctorul venea des să vază copilul. În una din zile a zis:
— E cam nervos. Trebue trimis cît maǐ curînd la aer de munte.
Hristea oftă. La munte l’ar fi trimes, dar cu cine? Simona nu voea să plece înnainte de a se începe sezonul. Numaǐ cu bona nu putea să-l lase. Hotărî să-l trimiți la șosea demineața și după masă. Din zi în zi, copilul era tot maǐ tăcut și sta maǐ mult locului. Dacă băiatul portarului venea să se joace, Lili la cel maǐ mic vuet striga:
— Șezi bine, te daǔ afară ; mă doare fruntea. Bona nu băga-n seamă. Credea că sînt capriții de copil răsfățat.
— Într-una din zile copilul nu voi să mănînce, zicînd că-ǐ vine reu.
Cutiea cu bomboane de-aseară, zise Simona, privind reu pe Hristea. Asemenea lucruri strică sănătatea copiilor, nu costumele.
— Numaǐ s-a jucat cu ele, zise bona.
— Mon cher ami, prea îl răsfeți. Îl strici.
Copilul privi lung la tată-so, parcă vrea-i zică: „Nu te potrivi; pe tine te iubesc maǐ mult.”
După prînz, bona zise franțuzește copilului:
— Domnișorul nu sărută pe maman? Lili cu pași înceți se duse s’o îmbrățișeze pe Simona.
— Drăguțule, să nu-mi strici coafura.
Lili abia își atinse buzele de fața ei. Sufletele gingașe ale copiilor simt cine ține și cine nu la el.
Cînd trecu la Hristea, cu toată dojana la care s’aștepta și el, luă copilul pe genunchi, și’l privi cu drag în ochi. Băețelul se’nveseli puțin și zîmbi vesel.
— Ce rizi, drăguțule?
— Mă văd în ochiǐ tăi.
Și-l cuprinse cu mînele după gît, îi sărută cu drag pe amîndoi obrajii.
Simona zîmbi.
— În necazul mieu vă drăgostiți, Lili?
— Tata n’are coafură să ǐ-o stric, zise copilul, netezind părul cărunt al luǐ taică-so. Apoi zise:
— Vreau să dorm. Mi-i somn, Lino.
— Foarte bine, dormi să crești, zise Simona.
Lili eși cu bona.
— Copilul arată reǔ, făcu Hristea.
— Ce nație de om să fii, de ești așa fricos? Are tenul delicat, dar n’are nimic.
— Nu-ǐ vorba de ten; prea tare-ǐ străluceau ochiǐ.
— Aș, păreri! Nervi de grand papa! zise Simona cu ironie.
— Doctorul de mult zicea, sa-l ducem din aerul.
— Să mă exilez la Sinaia, cînd nu-ǐ încă nime?
— Pentru sănătatea copilului, ce nu face o mamă? .
Simona îi privi cu ură și despreț.
— Atîția copiǐ trăesc la București și nu mor.
— Copiǐ și copiǐ.
— Tați și tați, zise Simona mușcător.
Ar trebui să ne azi fenmeile din măritiș sport ori afacere. Copilul, casa, bărbatul, sînt nu balast din care caută să lepede cît pot. Toată vremea e pentru lux, petreceri ori și mai reǔ.
— Ce fel de vorbă: și maǐ reǔ ? Te rog, să-nu dai socoteală! Aǐ vrea să fiu jupăneasa, bonă, guvernantă?! Renunț la așa viață.
— Trist pricep azǐ femeile viața? Dacă servitorii n’ar maǐ avea frică de controlul mieu, răsipa ar fi desăvîrșită.
— Mulțumită controlului d-tale, bucătăreasa pleacă. Mă deprinsesem cu felul eǐ de-a găti.
— Voeai să nu-ǐ zic nimic, după ce mi-au ajuns la urechi hoțiile eǐ?
— Nu se poate bucătăreasă să nu’ncarce de la coș.
— Frumoasă avere ar face un om cu cît fură servitorii din București într’o singură zi.
— Nu se poate alt-fel. Servitorii sînt un reǔ necesar.
— Maǐ mult control din partea stăpînei le-ar tăia veniturile necinstite.
— Te rog, esemenea meschinării îmi fac reǔ. Cînd mama făcea une orǐ caz de furaturile servitorilor, tata îi zicea: „Las', dragă, doar și eǐ nu trebue să se hrănească din fărimiturile ce cad de la masa stăpînului?”
— Da, da: cărțile, luxul și bandele de servitori au calicit pe boierii noștri. Nu’nțeleg nobleță-de-a te lăsa jefuit.
— Socotește furaturile ca un spor de leafă.
— Maǐ curînd ca o rechiziție. Tu ai mîngăere că bucătăreasa gătea cu unt?
— Vezi bine, totdeauna avea unt proaspăt.
Îl ținea în ghiață, de mărturie și noǐ mîncăm untură. Cu furaturi și-a făcut casă de două-zecǐ de miǐ de lei.
— Nu de la noǐ.
De la alte cucoane tot așa de galantoane ca tine.
Fiind-că nu se poate alt-fel, de ce mi-ași face sînge reǔ pentru cîte-va sute de lei pe an?
— Fiind-că nu trebue să te lași furată.
— Nu te poți lipsi de ei, de accea închizi ochii și taci. Care stăpîn nu știe că-l fură? Dar n-ai ce face.
— Știi tu? Cu cît răsipesc și fură servitorii, am putea mînca la cel mai mare restaurant.
Simona îl privi iar cu despreț.
— Ce? Crezi c'am nebunit? Dacă aveai gust de restaurante, la ce te-aǐ însurat?
— Nu zic, dar vezi, se impune un control.
— Ce control? Să am cămară îmi trebue cămărășită. O să fure ea, plus leafa. E chestia șarpelui care se mușcă singur de coadă. Fură bucătăreasa trei-patru lei pe zi. N’ai ce face, e un reǔ necesar.
Hristea remase de gîndurǐ. De-o bucată de vreme îi chinueau tot soiul de temeri. Une orǐ ǐ se părea că’n casă a intrat demonul răsipei și încet-încet o să-l ducă la ruină desăvirșită.
Atunci, zile întregi, își: socotea veniturile și cheltuelile. Chiar cînd cifrele îi desmințeau temerile, mintea luǐ bolnavă născocea catastrofe carǐ aveau să-l sărăcească.
Într’o criză de acestea cumpără aur de două sute de miǐ de lei și-l ascunse într’o casă secretă în lada de fier, gîndind: Cel puțin milionarul Hristea nu va remănea pe drumuri ca Mânue bancherul.
La cea maǐ mică tînjire a copilului tresărea; de la o vreme nu se maǐ temea de moartea sa, ci de-a copilului.
— „Eǔ sînt de fier, el e vlăstar gingaș.”
Mereǔ îi suna în urechi vorbele unei babe: „copilul prea cuminte și prea frumos nu trăește.” Și Lili era așa de cuminte. Copilul sănătos are prisos de viață; cel cuminte n’are energie, stă liniștit orǐ cel mult imitează pe ceǐ marǐ. Copilul cuminte e lipsit de vlaga sanătăței.
Gînduri de acestea îl urmăreau pe Hristea. Le avea vecinie în minte orǐ de cîte orǐ îi vedea pe Lili lipsit de zburdălnicǐa vîrstei.
La cele maǐ mici semne de boala îi sărea mim din loc. Ar fi dorit să-l vază cît de obraznic, jucîndu-se și sărind. De-ar fi dat foc casei cu nebuniile lui, maǐ bine l-ar fi părut, de cît să-l vază atît de cuminte și liniștit.
Copilului o singură fericire ǐ se părea maǐ mare, să fugă de sub privegherea bonei și s’alerge la Leon care-ǐ apunea povești cu zmei și feți frumoși orǐ îi lua de subsuori și-l arunca în sus.
— Maǐ o dată, Leone. Tare-ǐ bine, par'că zbor. Știǐ una, Leone? O să zic luǐ papă să te tocmească pe tine să mă păzești în locul Linei.
— Nu se poate, la copiǐ trebue Nemțoaică.
— Ce reǔ imi pare! Ea nu știe românește nicǐ să se joace cu mine.
Ce bine mi-ar părea să-mi fii tu Nemțoaică!
Luǐ Hristea ǐ se rupea inima, cînd auzea pe unii lăudîndu-1: „Ce copil cuminte!”
Adesea privea de pe fereastră la băiatul portarului, roș, voinic, alergînd în toate părțile, făcîndu-și joc din orǐ ce petec de hîrtie, rozînd cu poftă de lup un covrig orǐ un măr. Luǐ Lili nicǐ fructele nu-i plăceau, lucru ne maǐ auzit la copiǐ. Milionarul era gelos de copilul portarului.
Hristea primblindu-se cu Lili prin grădină, îl întîlnea une orǐ.
— Mă Nae, ți-ǐ foame?
— Da! zicea copilul îndesat.
Hristea îi dădea un ban, Nae alerga cît îl țineau puterile să-și ia din colț o prăjitură.
Lili, dacă îi dădea bani, îi strîngea într’o cutie.
Adunase vre-o două-zecǐ de lei.
— Ce-o să facǐ, Lili, cu dînșii? — îl întrebă Lina.
— Nu știu, să stea păn or fi mulți tare, zicea copilul, plictisit de așa întrebare, care nicǐ nu și-o punea.
XIII
O zi plină de zăpușeală, Hristea aștepta cu nerăbdare hotărîrea Simonei de-a pleca la Sinaia; dar dînsa amîna mereǔ, sub cuvînt că nu-ǐ sînt gata toaletele.
Știea că la Sinaia nu-și va putea ascunde atît de lesne amorul.
Principiul ei era: Poți face orǐ ce, dar trebue salvate aparențele. De această morală se țineau maică-sa și alte rude: O femee care nu știe cum să se poarte și dă prilej scandalului e de condamnat. Oameni sîntem și avem slăbiciuni, dar cel maǐ elementar bun simț cere să le ascundem de ochiǐ lumeǐ.”
„Nime n’are voe să-mi scruteze viața intimă întru cît nu blesez pe nime cu ea. Sîntem de carne și senzurile cer satisfacere. Căsătoria nu-ǐ ascetism.
„Societatea poate cere să nu lovim prin purtarea noastră nicǐ în pudoarea eǐ, nicǐ în onoarea bărbatului; alta nemic!”
De Simona se șopteau multe, dar nu dase loc la scandaluri ca altele. Avuse verișori foarte discreți.
Totdeauna cochetă, elegantă, de-o veselie severă cu toată lumea, foarte amabilă, era cunoscută ca una din frumusețele Capitalei, despre care se șoptea, dar nu se vorbea nimic...Nu pierdea nicǐ odată prilejul de-a spune față cu lumea:
— „Femeea e datoare să nu dezonoreze numele eǐ și al copiilor. Orǐ cît ar imboldi-o patimile, trebue să aibă tact și minte. Alt-fel e o nebună. Merită nu numaǐ desprețul societăței, dar a fi închisă într’o casă de sănătate. Faptele acestora aruncă umbre urîte asupra noastră a tuturor. Ipocriziea e un început de virtute.
XIV
Căldurile începeau a fi zăpușitoare. Hristea aștepta cu nerăbdare să plece cu familia la Sinaia.
Într’o zi, ca de obiceiu, după prînz, Simona plecase făr’a spune unde. Copilul începu a se văita că-l doare capul. Bona vesti pe Hristea, care lucra cu comptabilul în biurou.
— Să meargă’ndată după doctor, zise Hristea.
Bona trimise feciorul și veni lîngă copil. Lili gemea ca un om mare. Îi puse apa rece la cap...Nu trecură cinci minute și-l apucară convulzii. Hristea, chinuit de gîndul ce putea avea Lili, spuse comptabilului să vie a doua zi și alergă la bolnav.
Îl găsi cu fața vînătă, cu gura încleștată, cu ochiǐ peste cap, cu mîinile zgîrcite. Pe Hristea îi prinse tremur. Se răpezi, îi luă mînuța, îl strigă pe nume. Copilul nu simțea nimic.
— Maǐ curînd. Un doctor! Pe care l’o găsi! strigă Hristea, fără de sine. Dumnezeule, moare! moare!
I se rupea inima de jale. O clădire uriașă se prăbușea pe el.
Bona aduse oțet și apă de Colonia și frecă mânuțele reci ca de ghiață.
— Nu e nimic, domnule, așa i-a fost și la un copil al luǐ frate-mieu. Ia trecut numaǐ de cît. E reǔl copiilor, toți îl au, dar nu mor, zise bucătăreasa.
Doctorul urcă într’un suflet scara și veni întins la copil, îi căută pulsul, îi deschise pleoapele.
Fața i se posomorî.
Hristea nu-1 pierdea din ochi, vrea să-ǐ ghicească gîndul, să-și auză maǐ curînd osînda!
— Eǐ?
Atîta putu îngîna cu gura’ncleștată de durere, cu ochiǐ sticloși de ațitare.
— Să sperăm! E grav, dar nu deznădăjduit.
Hristea simți covîrșindu-1 durerea: toată munca luǐ de-o viață se năruea peste el ca un munte; îl strivea. Eși din cameră, neputînd stăpîni arsura durerei. O negură ǐ se așternu pe ochi.
— D-le doctor, maǐ scapă? zise bona cu lacrimile pe obraz.
— Nu cred, dar să ne facem datoria. Pe dată ghiață la cap într’un balon de cauciuc. E o congestie cerebrală tipică. De mult bănueam că nu-ǐ sănătos copilul ăsta.
Doctorul se gîndea: „Tată bătrîn și neurastenic. Mama cu predispoziție la tuberculoză. Întîiul copil maǐ tot deauna plătește cu viața ”
— Chiar de scapă, puțină bucurie.
— Păcat de-atîta avere! zise bona.
Hristea se aretă la usă mai palid de cît plecase, dar maǐ stăpîn pe sine. Copilul alb ca varul părea mort. La această priveliște, tată-so remase încremenit locului. Abia’ngînă:
— Ce are?
— Nu te speria, frate. Ești maǐ fricos ca o femee. Intră, uit te s’a liniștit, doarme. Copiiǐ se cresc anevoe. Bogați orǐ săraci, trebue să treacă prin unele boale.
— Mereu te-am rugat să vezi de el. Prea e slab.
— Dumnezei nu sîntem. Aer curat băi, hrană bună, alta ce voeai să facem? Viață’n sticlă nu avem.
— Copilul mieǔ Nu scapă! Nu?
La acest gînd simți o vîjieală în urechi: Ce-va de departe îi șoptea: „Unchiule, copilul mieu e la azil, aibi milă.” Avu o halucinație de auz și amețit zise:
— Ce zice?
— Ți se pare. Nu poate vorbi, e după acces. Hristea îșǐ iubea copilul ca egoistul, care în moștenitorul său pe sine se iubește.
Era să-ǐ dea educație aleasă, nu să fie crescut la voea vîntulul ca dînsul. Avea să moștenească avere și nume. Hristea Pandele, bancherul îmbogățit cu jertfe și muncă, va trăi în fiul său.
Ce-i pasă bradului falnic, cînd vremea necruțătoare îi va putrezi inima, veștejindu-ǐ verdeața, dacă alături de el trăește vlăstarul mîndru! Moartea nu-ǐ dă fiori de jale și necaz ca n vremea, cînd n'avea moștenitor.
Se temea numaǐ să nu vie prea curînd, să nu-1 ia înnainte de-a-și vedea odrasla rădicată de sine stătătoare, neamenințată de viaturile soartei.
Și iată idealul măreț doborît, sfărîmat! Ca ochiǐ țintă privea la copil.
Doctorul îi luă de mînă:
— Curaj, d-le Hristea. Tărziu afli că viața e încercare grea. Trecem în biurou sa fumez o țigară. Remîn cîte-va ceasuri să văd mersul boalei. Mereu ghiață, domnișoară, zise el către bonă, care era deșteaptă și ținea la copil.
Doctorul se gîndi mult și scrise o rețetă, dînd’o feciorului s’o aducă.
— Doctore, să facem consult, invită d-ta ce doctori crezi maǐ de seamă. Scăpați-mi copilul. Vă daǔ cît cereți. Orǐ cît, numaǐ scăpați-mi-l!
Doctorul oftă, gîndind cît de slabă și de neputincioasă e știǐnța tocmai acolo unde e maǐ multă nevoe de ea!
Ce poți face la o meningită. Nimic! Marele a tot puternic e organizam. Va învinge orǐ nu?
Suferea și ca om în fața acestui tată desnădejduit, și, ca doctor, vedea cu durere că ajutorul cerut de acest nenorocit părinte nu-1 putea da!
Muncit de aceste gîndurǐ negre, scoase două cărți de vizită și scrise ia două somități medicale, rugîndu-ǐ să vie pe-a doua zi demineața la consult.
— Așa! Trei judecă maǐ bine de cît unul.
Doctor conștiincios, dar în fața desnădejdei unui părinte, umanitatea îi poruncea să facă șarlătănie.
Cînd ar ști lumea ce mică ne-e puterea! cît de puțin face toată știința noastră!
Își asemăna arta luǐ cu a ghicitoarelor, carǐ prezic făr’a ști nimic.
Ideea consultului cu alți doctori îl maǐ liniști; nu va avea el singur respunderea.
Poate o minune va scăpa copilul! Despre medicamentele ce era să dea, și el, le știea pe de rost. Singura făcătoare de minuni era puterea de: lupfâ a trupului, dînsa face gloria doctorilor !
Și Hristea, care aștepta totul de la ei!
Ce ironie!
— Merg la copil. D-ta citește un jurnal, maǐ vezi: venim la putere? zise doctorul.
— Nu de polǐtică îmi arde!...
Doctorul merse la bolnav. Acesta resufla încet. Pulsul era neregulat. Trecuseră vre-o două ceasuri de la accesul întîiu. De odată copilul tresări, scoase un țipet ascuțit, deschise ochiǐ marǐ speriați, fața începu să i se vinețească, gurița i se strîmbă îngrozitor. Bona începu a plînge.
— Doctore, ce ne facem ?
Hristea auzi țipetul copilului.
O săgeată îi trecu prin piept. Cu inima de ghiață, veni șovăind. Văzînd copilul din nou prins de spasme, îi veni amețeală. Simți un sloiu de ghiață lăsîndu-i-se de la ceafă în lungul spinărei. Poticnindu-se, era să cază, dacă nu-1 ținea doctorul.
— D-le Pandele, fii liniștit. Eǔ nu pot îngriji de bolnav.
La aceste vorbe, Hristea se maǐ îmbărbăta, și abia îngînă:
— Doctore, scapă-l!
Nu putea suferi chinul copilului.
Doctorul stătu nedeslipit, îi făcu bae calda și cîteva injecții.
Era jale pe toate slugile.
— Conița nicăeri! Am fost la coana mare, au era nicǐ ea acasă. A noastră nu vine păn seara.
Bietul boer! zise jupîneasa....
— Nu-ǐ stil obiceiurile ei? zise feciorul.
— Hei! Hei! Pe unde i-or fi sticlînd eǐ ochiǐ acuma!
— Și cu cine? zise feciorul.
— Nu știǐ cu cine? Verișorul să fie sănătos.
— Am văzut prin gaura cheei cum o săruta .
— Prost te-a mai facut maica-ta. Ce? Nu se vede cit de acolo ca-si bate caputl cu dinsa?
— Boerul e prapadit. Amarnic tine la baiat. Dinsa nu prea.
— El știe că nu maǐ poate avea altul. Ea, cînd o vrea.
— De moare boerul, oare îi remîne eǐ averea?
— O fi avînd el rude. N’avea grijă, n’o să ți’o lase ție nicǐ mie. Să’nchiză numaǐ ochiǐ, sar puzderie. A strîns el avere, dar nu-i pentru cine se menește, ci pentru cine se nimerește, zise jupăneasa.
— Îi remîne și dînsei destul. A luat’o goală ca napul.
— Ce are a face! Fată de boer, trebue să-i vie avere de unde-va, doar n’avea să muncească, bună oară ca mine.
— Barim, dacă nu l’ar înșela.
— La boeri asta-ǐ floare la ureche. Dînsa tînără, el bătrîn. Gîndește și tu.
— Adică el știe?
— Atîta ar maǐ trebui! La ai noștri și-ǐ vorba: „Știe satul, nu bărbatul. Cine cutează a-ǐ spune?”
— Și cum își vorbesc delicat:
„mon cher”
,
„ma chere”
.
— Sînt prefăcuti. Așa le-ǐ polǐtica. Doar nu s’or bate ca ai noștri. Dar une orǐ tot țipă unul la altul ca surzii.
— Hei! Dar bine prinde uneori femeei o bătae. Știǐ colea cînd, o apucă pandaliile de zbiară la el! O învîrtitură de nițele cele încrețite, i-ar maǐ potoli țivliturile.
— Dacă-ǐ soiu reǔ, poți s’o bați cu toată pădurea, în zadar!
— Barim îți destoi...inima...
— Ascultă, Leone, lasă vorba. Băiatul e reǔ. Cine știe de apucă seara? Boerul e amețit de supărare, ea nu-ǐ acasă; litfei de Franțușcă nu-ǐ pasă de legea noastră. Doctorul ca doctorul, cu ale luǐ. Dă fuga la preotul Nae, chiamă-l să cuminece băiatul. E păcatul nostru, de’l lăsăm să moară ca un păgîn.
— Aǐ dreptate.
Ia și-o luminare de ceară. Numaǐ răpede, nu te’mpiedeca în drum, cum ți-i năravul.
D’asta-mi arde? Crezi că nu mă rupe la inima? Cum venea, mititelul, și-mi aducea țigări d’ale regale!
„Na, Leone, fumează. Vezi și tu ce-ǐ boeria .
— Sfîrșește o dată, moară hodorogită, și pleacă.
— Numaǐ să-l prind acasă.
— Dacă nu-l găsești, caută-1 în colț la berărie doar acolo își face slujba după masă...
Copilul deschise ochiǐ.
Te doare, dragă Lili ? zise bona.
— Capul. Tata! Să vie tata!
Doctorul îl chemă. Acesta s’apropie. Îi luă mînuța și i-o sărută cu dragoste.
— Papi, aice mă doare!
Copilul aretă la frunte.
— O să-ți treacă.
— Da? Vreau să-mi treacă răpede, zise micuțul, închizînd ochiǐ.
Nae al portarului, aflînd de boala domnișorului se furișase printre uși. Cum toate erau deschise ca să vie aer mult, și feciorul dus la preot, băiatul ajunse păn la ușa camerei bolnavului. Cu degetul la gură, se uita sperios la Lili, acum alb ca varul.
— Uit'te Nae! Pe dînsul nu-l doare fruntea, zise copilul, închizînd ochiǐ, par’că să nu-1 vază.
Aceste cuvinte fură pentru Hristea o mustrare, grozavă. Eși plin de durere. Nu putea sta locului. Simțea o părere de reǔ nesfîrșită, privind cît de sănătos era copilul servitorului. Plecă iar.
Pe Lili îl apucă alt atac, dar slab. Ținea dinții încleștați, scîrșnca, de credeai că-ǐ rupe.
— Așa scrîrșnește nopțile de vre-o lună de zile, zise Lina.
— De ce nu mi-ați spus?
— Am spus coniței.
— Conița are alte griji, zise doctorul, neputîndu-și stăpîni necazul împotriva acestei mame, care găsea vreme pentru toate numaǐ pentru copil.
— „O să-i pară rău. dar prea tîrziu”, gîndi doctorul, înduioșat tot maǐ mult de suferința copilului.
Privind la Nae cît era de vioiu și de voinic se’ntreba fără voe: „ce-ǐ maǐ de dorit, milioanele luǐ Lili, de carǐ nu va avea parte, orǐ viața a tot puternică ce un tată, sărac dar sănătos, i-o dase luǐ Nae? Omul bătrîn, ca și pomul îmbătrînit poate da numaǐ roade menite să cază de verzi.”
Peste o jumătate de ceas părintele Nae urca într’un suflet scara de serviciu, urmat de Leon, care îi sfătuise să zică luǐ Hristea, de cum-va l’o vedea, c'a auzit că-ǐ domnișorul cam bolnav și-a venit să-l vază. Pe de o parte s’aducă vorba că n’ar fi reǔ să-ǐ facă sfintele masle, și, de-o dată, măcar să-l cuminece. Sfintele taine adesea aduc însănătoșare.
Preotul dedea din cap la povețele luǐ Leon.
— Maǐ bine ar fi, de nu l’am întîlni. Bietul boer ține grozav la băiat și s’ar speria, orǐ ce l-am spune.
— Nicǐ nu-1 putem lăsa neîmpărtășit.
Jupăneasa eși înnainte și-l duse pe preot în camera copilului.
Preotul Nae, uscățiv, mărunt, cu barba sură și cu fața stacojie, întră ținînd c’o mînă sfintele învălite, cu alta giubeaua, lipită de piept. Dădu plecăciune doctorului și zise:
— E slab de tot, să-i dăm maǐ curînd sfintele taine.
— Nu se poate, părinte, o picătură de apă îi poate înnăbuși.
Luă o lingură de lemn și cu coada descleștă dinții.
Acum să-ǐ dăm, zise preotul nerăbdător.
— Puțină răbdare încă.
Numaǐ să nu-l scăpăm, cum s'a întîmplat cu unul maǐ zilele trecute.
— Nu-ți fie frică.
Zilele noastre sînt în mîna Domnului. Făr de voea luǐ un fir de păr, nu se face din negru alb.
— Peste scurt timp copilul începu să resufle maǐ liniștit.
Preotul stă ca pe cărbuni, știea că Hristea văzîndu-1, s’ar supăra.
— „Azǐ lumea s'a făcut haină; în loc s’o bucure venirea preotului în casă, o supără și-1 aseamănă corbilor, carǐ dau năvală îndată ce simt a mort”, se gîndea el.
Preotul era bătrîn. Văzuse pe mulțǐ la patul morței. Cum aruncă ochiǐ spre copil, clătină, desnădejduit din cap și gîndi: „Nu scapă.”
Doctorul cercă iar pulsul copilului. Îi făcu injecție cu eter și zise:
— Acuma părinte, fă-ți datoria.
Preotul rosti încet molifta împărtășirei și, cu lingurița de argint, mică de tot, puse în gura copilului, deschisă de doctor, sfintele taine.
— Să-l dăruească Dumnezeǔ sănătate, făcu, preotul, plecîndu-se la doctor și eșind tot pe unde venise.
Jupăneasa îl întîmpină în antretul din dos și-t sărută mîna.
— Ce crezi, părinte?
— N’ajunge ziua de mîine.
— Sărmanul copil!
— Pentru păcatele noastre ne ceartă Domnul, zise preotul eșind grăbit...
— Ascultă, Leone, vezi javra aea de cîne sa nu fie cum-va prin camera băiatului. De reu l’am alungat păn acuma...
— Bietul Mîrza! Vezi? Un dobitoc simte, el, că nu-ǐ bine cu stăpînu-so.
— Îi deprinsese năravul și-l plimba călare ca pe căluț. Nu mai departe eri.
Doamne ferește, nu-ǐ bine cînd își ia omul suflet să vie vre-un dobitoc prin casă.
— Sa ferească D-zeǔ, te pomenești că intră sufletul în el.
Leon se duse și peste cîte-va minute ieși cu Mîrza.
— Era sub patul domnișoiului, abia l-am scos.
— Săracul! Simte că-și pierde mila. Închide-1 în odae la tine.
— Chiar așa o să-ǐ fac. Doctorul zicea să-l las.
— Ce știe el! Știe să ia bani....
Pe la vre-o șapte sosi și Simona, împreună c'o verișoară, pe care o poftise la masă. Maǐ tot deauna avea grijă să vie cu vre-o rudă. Cînd văzu pe toți cu fețele posomorîte, crezu că i se întâmplase ceva luǐ Hristea. Cu îngrijorare prefăcută, întrebă:
— Poate boerul e bolnav?
— Domnișorul e reǔ de tot, zise jupăneasa.
— Lili?! strigă Simona și se răpezi în camera copilului.
Cînd îl văzu palid, cu ghiață la cap, pricepu tot. O năpădiră lăcrimile. Era mamă! În fața primejdiei copilului îi pieriră din suflet toate cele-alalte patimi.
La vederea micuțului pe moarte, se’nvinuea, dar prea tîrziu, de ușurința și nepăsarea de păn acum. Îi părea reǔ că nu prețuise maǐ mult fiorii bucuriilor de mamă! Jale amestecată cu mustrare îi prinse inima ca’ntr’un clește. Simți și ură nemărgenită în potriva luǐ Hristea, care nu dăduse maǐ multă putere de viață copilului ei.
— Doctorul unde-ǐ?
— A plecat acuma. Stă de trei ceasuri. Maǐ vine la noapte.
— Dar ce-a zis? Ce are? întreba mereu cu glas tăiat de lăcrimi.
— E ceva la creeri, mîine va fi consult.
— Nenorocita de mine! zicea mereu Simona sărutînd mîuuțele copilului. Un plîns neraîngăiat o zguduea. Sentimentul de mamă se răzbuna.
Simona remase în camera copilului păn după miezul nopței. Aproape de ziuă, doborîtă de oboseală, lăsă pe bonă lînga copil. Hristea nu’nchise ochiǐ toată noaptea; venea din cînd în cînd să-l vază, dar încet, în vîrful degetelor, ținindu-și resuflarea. I se părea că și cel maǐ mic zgomot face reǔ.
A doua zi, pe la nouă ceasuri, doctorii erau față la consult. Medicul de casă le făcu istoricul boalei, dîndu-și părerea că se teme de-o meningită tuberculoasă.
— De ce să credem într’un caz desperat? Poate fi tare bine un tifus. Păn peste cîte-va zile nu se poate spune nimic precis, zise unul.
— Avem simptome sigure, cel puțin, pentru mine, care cunosc copilul. Boala se prezintă ca o meningită tipică, zise doctorul de casă.
— Cu toate astea, colega, nimic nu e încă sigur, zise doctorul cel maǐ bătrîn.
— Prea adevărat. Diagnoza la copiǐ e aproape imposibilă, zise al doilea doctor.
— Și la urmă? întrebă doctorul de casă.
— La urmă?! Dumnezei nu sîntem și viața în sticlă n’avem. De o cam dată să sperăm.
— După mine, zise al doilea doctor: mereǔ ghiață la cap, ce-va calmante și dietă de lapte.
— Varsă tot, zise doctorul de casă.
— Să-i prescriem hapuri de ghiață și...
— I-am dat eri. Zădarnic.
— Dacă vom vedea nevoia, îi vom hrăni artificial.
— Doctorul de casă dădu desnădejduit din umeri.
— Aǐ fost la curse, colega? întrebă doctorul cel maǐ bătrîn pe celălalt din consultați.
— Le desprețuesc. Am pierdut anul trecut trei miǐ de lei. Aǐ cumpărat alți cai?
— Sînt dar de la socru-mieu...
— Foarte frumoși. Și eǔ am de gmd să-ǐ schimb pe-aǐ mieǐ.
— Te-aǐ împăcat cu Dalai-Lama.
— Eǐ,
mon cher
, în țeara romăneasca, adesea il faut faire bonne mine à mauvais jeu... E în stare a ne face cele mai marǐ șicane. Nu mie, dar la cei pe cari îi protejez.
— Pedant si ignorant.
— Ce-i pasă? Stă el bine pe lîngă ceǐ marǐ?
— Doctorul maǐ bătrîn scoase carnetul, rupse o foaie și scrise o rețetă.
— Nu-i asa? Medicament nou cu renume, liniștește durerile. Se vaită copilul de cap, trebue să-ǐ dăm ceva.
— Da, da, e foarte bine, zise al doilea doctor consultat.
Doctorul de casă sta pe gîndurǐ.
— Ești tînăr încă, făcu doctorul cel bătrîn. Cu vremea vei vedea că n’ajunge știǐnța. Maǐ trebue să cuuoști psihologia oamenilor. Adesea vii la un bolnav și, de formă, trebue să-ǐ dai măcar apă distilată. Dacă la toți cîți ne consultă, cu boli incurabile, le-am zice: „N’aǐ leac, du-te acasă”, atunci ar trebui să ne căutăm de alt meșteșug.
Ar fi și neuman să-ǐ lipsim de speranța vindecărei.
— Da, e o datorie umanitară să le ușurăm boala, pe cît putem, și cel puțin să mîngîem atît pe bolnav cît și familia, zise al doilea.
— Greǔ rol!
— Cel maǐ ușor, zise doctorul bătrîn. Să vezi cum voiǔ ridica moralul luǐ Hristea.
Eșiră tustrei din camera de consult. Hristea se primbla prin antret. Văzîndu-î eșind, se opri în fața lor cu ochi întrebători.
— Curaj, domnule Hristea, copilul e destul de robust; sperăm să’nvingă boala. Să vedem după noua rețetă ce mers ia.
— Nu voiǔ cruța nimic, numaǐ să-mi scape copilul.
Doctorii se feriră a da respuns pozitiv.
— La această vrîstă natura face minuni, făcu al doilea doctor.
— Maǐ ales cînd o ajuți cu toată știǐnța, zise cel maǐ bătrîn.
— Maǐ treceți pe seară.
— Nu e nevoe, domnule Hristea. Colega va observa mersul bolei și ne va spune mîine. I-am prescris un medicament nou, de la care așteptăm mult.
Apoi plecară, strîngind cu căldură mîna luǐ Hristea și maǐ repetînd:
— Curaj, domnule Hristea!....
— Simona uitase de vizite și plăceri. Cu ochiǐ duși m fundul capului, încunjurați de cearcăne negre, umbla cînd în camera copilului, cînd în camera ei, unde plîngea cu hohote.
Se mustra mereǔ că nu l’a îngrijit, că nu i-a dat maǐ multă putere de viață prin desmierdările de mamă.
I se sfâșia inima amintindu-și cuvintele copilului și ochiǐ luǐ duioși și dornicǐ de-a fi mîngăiațî.
Une orǐ îi venea să-l ia în brațe, să-l poarte la sîn și să-ǐ dea viață din pieptul eǐ.
— „Oh! Dacă ar scăpa, cum l’ar maǐ păzi și mîngăia! L’ar ținea în camera eǐ. Ar trăi numaǐ pentru dînsul!”.
Gîndurǐle se înșirau și se pierdeau ca niște cîrduri de păseri călătoare, lăsînd în urmă nemîngăiată jale și durere. Un glas dureros îi șoptea: „Zădărnicǐ păreri de reǔ! Trecutul nu se maǐ îndreaptă.”
De cînd se’mbolnăvise copilul, totul părea pustu în casă; toate împrăștiau jale nespusă. Masa o puneau de formă. Hristea abia atingea mîncarea. Simonei i se punea un nod în gît și nu putea înghiți. Toate mîngăerile maică-sa, erau zădarnice: „Așa se’mbolnăvesc toți copiiǐ, dar nu mor” îi tot da mereu.
Pe Simona o năpădea plînsul, zicea:
— Cu ce jale se uită la noǐ! Cum geme! Și nu-i putem ajuta nimic!
— Facem tot ce se poate. S’au adus ceǐ maǐ marǐ doctori. Ce-o vrea Dumnezeǔ!
— Prea nu m'am îngrijit de el.
— Asta-ǐ! De boală și de moarte nu se pot nicǐ împărații apăra.
Zilele scurmau triste, pline de jale pentru toata casa luǐ Hristea! Pretutindeni resuna a pustiire.
Doctorii făceau cîte două consulturi pe zi. Rețetele de dimineață le schimbau seara. Copilul abia le gusta.
Organismul lui fraged, plăpînd, se lupta încă. Noaptea Lili aiura:
— „Nu voiǔ să mor! Trandafirul micu. Tată, să vii cu mine...Mi-ǐ drag tata...”
În una din zile doctorul de casă zise către ceǐ doi:
— Tot maǐ sperați?
— Datoria noastră e să nu dezesperam cîtă vreme inima n'a încetat de-a bate.
— Fără îndoială e meningită cu simptomele clasice: burta încovățită, pleoapele lăsate. Ați văzut dunga luǐ Trousseau, cînd am apăsat cu degetul pe șold?
— Mă tem de-o nenorocire pentru tată-so.
— Ce putem face?
— Să-l pregătim, zise doctorul de casă.
— Cearcă. Eǔ n’am acest curaj.
— Nicǐ Eǔ, zise al doilea.
— De ce să-l chinuim? O dată copilul mort, va suferi durerea. Omul poate răbda maǐ mult de cît se crede, zise cel bătrîn.
— Și de nu va putea, va muri pe loc, dar să-l chinuim di'nnainte?! zise al doilea...
Era a șaptea noapte de veghe. Servitorii plîngeau de jalea copilului. Doctorul stase păn la miezul nopței. Prevedea agonia pe-a doua zi.
Simona ațipise îmbrăcată în camera luǐ. Supărarea și nesomnul o doborîseră. Dînsa sta pe un scaun aproape de patul copilului. Despre ziuă o prinseră fiori de frig, pe nesimțite capul greǔ ca de plumb îi căzu pe spetează. Adormi.
Bolnavul se resufla foarte neregulat. De-o zi pierduse conștiǐnța, numaǐ gemea greǔ din cînd în cînd.
Un capăt de lumînare pe sfîrșite, cu mucul plin de scrum, arunca o lumină fumurie.
Toate păreau prinse de umba morței, care își întinsese aripele asupra casei luǐ Hristea.
Pe geamul deschis puțin venea gemătul înnăbușit al luǐ Mîrza, care scăpase din închisoare și alergase sub fereastra copilului iubit.
— De l’ar strînge Dumnezeǔ, că prea se chinuește! zicea jupăneasa, ștergîndu-și lăcrimile.
Poporul în jalea luǐ, pătruns de fatalitatea iubite sfîrșit grabnic.
— Sărmanii boeri! El, ferice de sufletul lui, un înger, între îngeri. Bine era de noǐ, dacă am fi murit cînd eram ca dînsul, zise bucătăreasa, facîndu-și cruce. Nu ne încărcăm de atîtea păcate.
Stelele, martore neobosite ale morței eterne, sticleau pe cerul sineliu. Luceafărul blînd trimetea o rază gălbue prin fereastra deschisă, luminînd fața albă ca varul, ce abia se maǐ zărea di’ntre horbotele pernelor.
Tăcerea domnea. Somnul, frate cu moartea, doborîse pe toți. Numaǐ Hristea nu ațipise de loc, ochiǐ îi erau uscați, arși de supărare. Durerea îl ținea treaz. Aci se primbla cu pași înceți; aci doborît de jale, ședea pe-un scaun.
I se părea veac neisprăvit, de cînd ǐ se îmbolnăvise băiatul. Din timp în timp îi prindea cîte un înnec. Atanci mergea la fereastra deschisă, privind în neștire stelele ce se stingeau în văzduh. Mintea-ǐ obosită nu maǐ gîndea nimic.
De-o dată o simțire adîncă religioasă, îi stăpîni toată făptura. Era aceeași ca atunci cînd își îngropase pe taică-so și pe frate-so: nemicnicia omenească în fața morței atotputernice. O viață’ntreagă de năzuinți, de nădejdi, de muncă și fericire spulberată ca un netrebnic fulg în clipa morței.
Deșertăciuni goale tot rostul vieței.
El, cu toată munca luǐ de-o viață, cu întreaga luǐ bogăție, nu-și poate scăpa copilul maǐ scump de cît toate! Atunci la ce-ǐ maǐ e bună?
Dacă ar putea, s’ar nemici pe sine și averea ca lucruri netrebnice. Nu și le spunea prin cuvinte, dar le simțea; durerea prea mare n-are nicǐ glas nicǐ cugetare răspicată.
De o dată auzi un sughiț însoțit de înnec fioros. Alergi În camera copilului. Îl găsi cu ochii țintă în plafond. Păreau de sticlă. Din cînd cînd îl zguduea înnecul însoțit de sughiț.
Hristea se răpezi, îi ridică’n brațe, strigînd ca un nebun: „Lili, Lili, trezește-te!”
Cu toții săriră din toate părțile: jupăneasa aduse lumînarea. Copilul într’un înnec remase cu gurița căscată, cu ochiǐ marǐ deschiși, par’că’l privea pe taică-so, ca’n ziua cînd l-a zis: „În ochiǐ tăi mă văz pe mine.”
I l’au luat din brațe. Hristea, în durerea luǐ, părea un lunatec, ce nu maǐ simte primejdia. Fără a rosti un cuvînt, se duse în biurou și căzu pe scaunul unde făcuse atîtea planuri pentru viitorul copilului.
Acum, în sufletul luǐ, era gol. O furtună înghețată spulberase, nemicise, tot. I se părea că-ǐ în mijlocul mărei și nu maǐ are nicǐ o nădejde. E fioros să vezi că numaǐ ai nimic de făcut pe lume!
Trei zile n’a vorbit nicǐ n-a luat nimic în gură. Comptabilul și socrii au îngrijit de înmormîntare. Două cuvinte a spus doctorului: „Îmbălsămează-1”.
Ziua se’nchidea în biurou, să nu vază pe nime.
Noaptea privea cu ochiǐ țintă fața liniștită a copilului. Îi săruta mînuțele reci, și, la gîndul că nicǐ o dată n’or să-l maǐ cuprinză, toată făptura ǐ-o prindeati spasmele durerei. Inima se oprea locului. Leșină pe catafalc. Milionarul, nesățios de bani, era sătul de viață! La ce să maǐ trăească, dacă ǐ s’a stins odorul între odoare ?
Abia acuma simțea că o licărire de viață plătește maǐ mult de cit tot aurul din lume.
În urechi îi sunau vorbele drăguțului: „În ochiǐ tăi papă, mă văz pe mine.”
Avarul Hristea ar fi dat milioane să le maǐ auză odată.
XV
După moartea copilului, Hristea părea o umbră rătăcită în palat. Nu vorbea cu nime, nicǐ nu era chip să vorbească.
Treceau ceasuri întregi măsurînd camera. În minte îi năvăleau icoane din trecut.
I se înșira viața; pe toți cei ce fuseseră în jurul lui, îi vedea aevea.
A muncit, a suferit ca să fie bogat, crezînd că bogația e singura fericire. Alte orǐ se’ntreba, dacă a stricat ce-va. De fuga Suzanei nu se credea vinovat. I-a voit numaǐ binele. La gîndul copilului ei i se lăsa un greǔ pe cuget.
Acum înțelegea ce-i focul după copil, începea sa-l mustre cugetul că nu știe ce s’a făcut cu el.
O dată gîndul aci, se oprea, țintuit ca ochiǐ asupra unui punct luminos, care-1 fascinează.
Cînd nu maǐ era nime din neamul luǐ, grozav ar fi voit să știe de trăește copilul Susaneǐ, acel Aurel de care-ǐ scria!
Dar n’avea nicǐ un chip. Cînd a primit scrisoarea Susaneǐ, înfuriat cum era, o aruncase la coș. A căutat’o el pe urmă; dar n’a maǐ găsit’o.
Își amintea și de Ene. Nicǐ luǐ nu i-a voit reu. „Însurătoarea l’ar fi nenorocit ca și pe mine. Ce am fost și ce sînt?”
În durerea luǐ nu pricepea că apucase drumul căderei și-al neurasteniei înnainte de-a se’nsura. Crezuse că va întineri și căpăta puteri pentru o viață nouă!
Durerea îl săpa, zi cu zi, îi lua viața picătură cu picătură.
Era nesimțitor la tot ce-1 robise maǐ înnainte. Averea par’că nicǐ n’o avea; une orǐ îi prindea un fel de ură și gelozie împotriva acestei iubite scumpe, cărei își jertfise anii tinereței și bărbăției și acuma o lăsa altora.
Avea sentimentul amantului gelos, care ar dori ca iubita să moară odată cu dînsul, să nu maǐ fie a altuia.
Dacă ar fi trăit Lili, da: el era trup din trupul său, și, întinerit, ar avea să trăească în el. Averea ce adunase muncind era să facă fericirea și gloria luǐ Hristea Pandele fiul.
El, bătrînul, ar fi adormit pe veci, dar a doua zi s’ar fi trezit numele luǐ, sufletul luǐ întinerit, în Lili. Une orǐ ar fi voit, ca un nebun, să nimicească tot. Într’o noapte, în vis, se văzu cu o faclă neagră în mînă, dînd foc casei în cele patru colțuri. Somnul nu-ǐ maǐ era dătător de odihnă, ci plin de visuri rele, din carǐ sărea cuprins de fiori reci. Adesea se visa fugind cu Lili în brațe pe cîmp plin de zăpadă și de prăpăstii.
I se părea ca băiatul se înnăbușea și dînsul îl scoate la aer larg, să-i dea viață.
Toată elita bucureșteană îi făcuse vizită de condoleanțe. Hristea remase rece și la această măgulire de ambiție, la care ținuse odată. „Mărire?! Dar la ce-i e bună, cînd nu maǐ are cui o lăsa?”
Viața ǐ se scurgea zi cu zi, par’că durerea i-ar fi deschis o vină prin care sîngele picura încet, încet.
Simțea că mult nu va duce-o.
Ar fi voit să facă testament, dar ce-va neînțeles, tainic, îi ținea locului.
Într’o zi se sculă foarte ațîțat, și’ncepu a regula prin hîrtii. Ceasuri întregi remase la biurou, cetind și distrugînd.
Par’că se temea de-o perchiziție înnaintea judecăței din urmă !
Tot cercetînd, în minte îi veni chipul scrisorei de la Susana. Era un plic gălbuiu, cu scrisul mare și tremurat. Părea că maǐ eri o primise. Cu friguri scutură sărtarele păn la fund, temîn-du-se să nu remie ce-va ascuns în ele, păn ce în fundul unuia de jos, sub un carton netrebnic, zări un capăt de plic; ridică și rernase uimit: era plicul Susaneǐ.
Tremurînd, îi desfăcu: se temea să nu lipsească din el scrisoarea. Își amintea că le aruncase pe amîndouă.
De bună seamă, servitoarea bătrînă, care avea respect pentru hîrtii, le găsise și le strînsese în sărtar.
Sărmana Nicolină, nu știa că evlavia eǐ pentru tot ce era scris avea să ție locul dreptului judecător! Bătrîna de mult se odihnea în ținterimul de la Sf. Vasile, dar fapta eǐ neînsemnată avea să aducă noroc unul om vrednic. Poate Nicolina cunoscuse că scrisoarea era de la biata Susana și’nduioșată a pus'o bine, gîndind: „Supărarea n-o ținea cît lumea, atunci scrisoarea va prinde bine”. Faptele bune, pornite din milă, sunt ca diamantele pierdute: odată, cînd nu vom maǐ va afla cine-va și vor străluci iară-și, aruncînd lumină și veselie în suflete.
Hristea simți ceva ușurare. Dacă maǐ e cu putință, va îndrepta greșeala făcută. Atît îi înduioșă aflarea acestei scrisori, în cît se și gîndi la biata Nicolina, moartă de vreo zece anǐ, vreme în care nime nu-ǐ lipise o lumînare la mormînt, nu-ǐ pusese o floare la crucea de lemn.
Moartea copilului îi făcuse pe Hristea și maǐ religios și maǐ simțitor. Trimese preotului Nae două-zecǐ de lei să facă panaghie la mormîntul bietei Niculine!
Scrise pe dată la orfelinat. În scrisoare, era ziua cînd a fost dat și numele. Dar n’avca nicǐ o nădejde că va maǐ fi copilul în viață.
— „Sigur, au murit și Susana și copilul! Alt-fel venea dînsa după avere. Găsea ea pe cine-va să-ǐ deschiză mintea!”
„S’a nenorocit singură.”
După zile chinuite, tot se trezea în el omul de afaceri. Chiar în cele maǐ marǐ supărări, totul trebuea să fie în regulă. N'ar fi dat o sută de lei fără chitanță, vorba luǐ fiind :
— „Orǐ cît am fi de cinstiți, oameni sîntem și moartea nime nu știe unde și cînd ne pîndește. Tot ast-fel se gîndea c’ar fi o nelegiuire a-și lăsa averea la voea întîmplărei.
Cînd era copilul, avea cine moșteni; dar acum nu maǐ e! Nu, Lili al luǐ scump a zburat.
Într'o noapte de nesomn, cum îi erau toate, a făcut testamentul el singur cu mîna luǐ:
Las luǐ Aurel, copilul nepoatei mele Susana, sumă ce i se cuvine din averea fratelui mieu Nicola Pandele. Copilul dat la orfelinatul din Iași 1887, luna Aprilie 12.
„Las o sută de miǐ de lei „Academiei” , ca din venit să facă o bursă pentru finanțe, sub numele de „Bursa Hristea H. Pandele.”
„Toată cealaltă a mea avere, care se ridică la aproape cinci milioane în bani, efecte și, case, o las societăței „Elenismos”, ca venitul să se întrebuințeze conform statutelor.
„Acest testament e făcut de mîna mea, iscălit și datat tot de mine.
„Dacă nepotul mieu Aurel nu se va maǐ afla în viață, cele cinci sute de miǐ vor trece tot la societatea „Elenismos”.
14 Septembrie 1902
Hristea Pandele
P.S. Aurel l'au dat la Institutul Gregorian din Iași, cum se vede din alăturata aci scrisoare a Susaneǐ.
H.P.
Aceste cîte-va rînduri erau scrise regulat și bine. Deși era prăpădit și mîna îi tremura, dar scriindu-și cea de pe urmă voință, prin care își regula munca și zbuciumul unei vieți, se înfiripase pri’ntr’o silință cum era numaǐ Hristea în stare să-și împue.
Averea, această zeitate, cărei își robise viața și jertfise păn și neamul și urmașii, trebuea să fie la adăpost și’n veci să poată cîrmui.
După cum păcătosul simte prin spovedanie ușurîndu-i-se păcatele grele ce-ǐ mistue sufletul, ast-fel Hristea simți, după ce făcu testamentul, ușurare. El, care fusese o viață întreagă robul averei, acuma cînd scăpase de ea, se simți ușurat, ca slobod de niște obezi grele!
Acum avea un singur dor: să moară.
Îl apucă pofta morței, a liniștei vecinice.
„Am avut tot în viață, muncă, nevoe, sărăcie, avere, femee tînără...Toate mi-au lăsat plictis și oboseală. Singura clipă, singurul vis fericit, a fost copilul, copilul mieu! Și nu maǐ e! Ași fi dat averea’ntreagă să nu-l pierd. De dragul luǐ ași fi început din nou munca grea a îmbogățirei, de dragul luǐ ași fi economisit iar de la fărima de pîne și de la țandăra de lemn! Pentru Lili ași fi trecut prin foc și prin apă. Mi-ǐ dor de el, îmi e sete de moarte, mă sting de dorul ochilor, carǐ nu se maǐ văd în ochiǐ miei!”.
Lui Hristea îi suna mereu în urechi cuvintele dragi așe: „În ochiǐ tăi, papa, mă văz pe mine!” Îmbătrinise Hristea, în cîte-va septămîni, cu zece anǐ. Areta moșneag gîrbov ca de nouă-zecǐ de ani. Zilele îi păreau nesfîrșite. La fie-care curier aștepta respuns de la direcția orfelinatului. Dar nu-ǐ era lăsată nicǐ această mîngăere.
Direcția nu dase nicǐ o însemnătate scrisorei unui particular. Să cerceteze în dosarele de douăzeci și patru de anǐ în urmă, aruncate în cine știe ce beciu? Era lucru prea greǔ pentru niște slujbași, carǐ cred că slujbele sînt pentru ei, nu eǐ pentru slujbe.
Se gîndiră: „Sigur copilul a murit. Prea tîrziu i-a ajuns dorul!”
Simona a plîns cu lăcrimi amare moartea copilului. Își amintea cele maǐ mici nimicuri. Vorbele luǐ îi sunau în urechi; cugetul o mustra că n’a știut să prețuească fericirea cea maǐ mare dragostea de mamă. Nu l’a cuprins cu foc la piept și cînd l’a strins era rece......
Meleanu venise de vre-o două orǐ, Simona îl primi plîngînd. Ar fi voit să și-l facă părtaș durerei și mustrărei ei, dar el nu era omul jălaniei.
Cînd maǐ află și de testamentul luǐ Hristea, pierdu nădejdea milioanelor Simonei, deci, în scurtă vreme, făcu nuntă cu logodnica bogată, fără să maǐ aștepte a fi căpitan.
XVI
În fie care zi Hristea mergea la mormîntui copilului, îi ducea flori, flori, pe carǐ le iubise Lili atît de mult!
Îi sădi trandafiri de jur în prejur, miǐ de lei aruncase economul Hristea pe cele varietăți, el care'n tinerețe n'ar fi cheltuit un ban pe flori! Acum i se părea că nu dă de ajuns spre a face plăcere celui ce nu maǐ era! Colorile cele maǐ vii se întreceau în frumuseță și gingășie.
În fie care demineață Hristea culegea ceǐ maǐ frumoși trandafiri și-ǐ ducea la mormînt.
Acolo stătea ceasuri, privind în neștire la copilul iubit. Prin ce minune a firei se muiase această inimă de piatră? Oare sentimentul de tată, nesocotit, înlănțuit o viață întreagă, nu se răzbuna crud? După ce-l făcu să zărească o clipă bucuria și nemurirea, trăind în copilul său ca un răzbunător neîndurat, îi strigase: „Îndărăpt, e prea tîrziu!”
Și Hristea remase zdrobit de vraja farmecului neîntrecut, ca și nenorociții căror li se arată apele morților.
Lili, îmbrăcat în haine de catifea albastră ca seninul cerului, sta cu mînuțele la piept în racla de argint cu capac de cristal. Ochii prăbușiți de greǔl boalei zăcute, fața ca de ceară, în umbra întunecată...Părea că doarme somn de adîncă odihnă!
Ceasuri sta Hristea cu privirile țintă la odorul scump. Avea extazul durerei: cufundat în ea, părea că n’o maǐ simte.
Visa ce ar fi făcut din copilul ce nu maǐ era.
Zărea bucuria unor fericiri, căror nu le-a fost dat să fie.
Legătura di’ntre el și urmași pe veci era să fie ruptă. Aceasta nu i-o spunea gîndul, dar întreaga putere creatoare. Simțea nimicnicǐa în care avea să intre pe veci. Blestemul viețeǐ știrbite, nimicirea întîei licăriri de viață, îi apăsa cu urgia morței eterne, pe dînsul care crezuse că va fi nemuritor prin avere.
Moartea copilului însemna izgonirea neamului de la banchetul viețeǐ.
Acest om, în care, o viață toată, staseră înnăbușite de dorul îmbogățirei orice simțiri omenești, acum, la sfîrșit, ca’ntr’o criză de pe urmă, se trezise cel maǐ neîndurat sentiment: jalea lipsei de urmași.
Întocmai după cum la expatriații, carǐ, un vac de om, uită credință și limbă, dar, pe patul de moarte rostesc rugăciuni în graiul copilăriei, remășiți remase ascunse în adîncimile tainice ale sufletului...
De multe orǐ l’a scos feciorul leșinat din bolta mormîntului.
Se stingea în mijlocul bogăției de dorul ochilor ce nu se maǐ oglindeau în ai săi.
Servitorii șopteau: „Îi chiamă copilul.”
Otrava supărărei îl învenina zilnic.
Camera luǐ Lili era neatinsă, cum remăsese după moarte. Pătișorul nestrîns, cearșaful cu întipăriturile ce făcuse trupșorul cald încă. Plăpămioara trandafirie sta aruncată la o parte, perina de dantele par’că’l aștepta să vie.
Ceasuri se uita Hristea la locul unde zăcuse Lili.
Acum și după zilele în carǐ bolise îi părea reǔ că nu se maǐ repetă. Atunci îi putea vedea și aștepta o minune!
Jucăriile stau aruncate pe masă, cum le lăsase în ziua cînd l’a prins boala.
Adesea Hristea avea halucinația că'l vede stînd la măsuță, clădind cu lemnișoare o casă, pe care o începuse, fiind bolnav.
Le tot dase de grijă:
— „Să n’o stricați! O s’o isprăvesc, cînd mă fac sănătos!”
Cu inima sîngerată le privea Hristea, gîndind:
— „Mînuțele lui le-au așezat toate cu răbdare.”
Peste cîteva luni de la moartea luǐ Lili, palatul bancherului era din nou în doliu mare.
Galben, cu ochii prabusiti in vagaune, cu fata linistita, numai cu gura otetita de jale, sta Hris-tea pe catafalc, inconjurat de nenumarate coroane.
I se implinea cea de pe urma dorinta sa-l duca alaturi de copilul iubit.
Coroane tot mai multe si mai bogate sporeau in juru-i.
Privindu-le frumuseța, aducătoare de jale le asemănai bogăției luǐ Hristea, care, în loc de fericirea cerută, i-a adus suferință și păcate.
Murise străin, cum a trăit străin. Nicǐ o lacrimă fierbinte de jale nu i-a încălzit o clipă fața rece ne veci! Nime, să-ǐ dea sărutarea de pe urmă din sutele de oameni, carǐ îl petreceau la locuința de veci, nicǐ unul nu venise mînat de jale. I s-a împlinit vorba: „că singur banul nu ne’nșeală”, el și-a făcut datoria, înlesnindu-ǐ doliul de poruriceală.
Iar moartea, darnică, neobosită stăpînă, l’a dăruit cu liniștea de veci!
XVI
Simona îmbrăcă doliul cel mare.....
Chiar a treia zi consultă un advocat renumit dacă nu poate strica testamentul.
Cum, ea, nevasta milionarului Hristea, să se aleagă numaǐ cu neînsemnata zestre ce-ǐ constituise?
Advocatul îi făgădui că, deși chestia e grea, dar își va da toate silințele, să-ǐ scoață un sfert, ca unei femei sărace, față de milioanele luǐ Hristea.
Aurel se’ntorsese de la Paris, bogat în cunoștinți și speranțe. Făcuse descoperiri asupra boalelor minței. Avea dovezi că multe, foarte multe boli de nervi sînt, o autointoxicație, asemănătoare otrăvirei cu alcool, opiu orǐ alte otrăvi. Deosebire că la acești bolnavi, organismul, din pricina unei funcționări proaste e singur producător de veninuri, carǐ otrăvesc creerul.
Idealul luǐ era: să aibă un spital, unde să fie atotputernic, avînd mijloace îndestulătoare să poată întrebuința o dietă și-o higiena cu totul nouă, de la care era încredințat că va căpăta rezultate bune, dînd întrămate societăței și familiilor atîtea ființe.....
Pe Lucia o găsi maǐ frumoasă și maǐ iubitoare de cît o lăsase. Dînsa îl prezentă părinților săi pe logodnicul ei.
Peste cîte-va zile de la venirea luǐ, cucoana Ana se pomeni cu o adresă de la orfelinat, în care o întreba să dea informații ce s'a făcut copilul Aurel, pe care’l înfiase.
De asta dată întrebarea la orfelinat venise din partea tribunalului de Ilfov și direcția trebui să răscolească prin condicele din beciuri.
Cucoana Ana presupuse că-1 caută unchiul orǐ că ǐ-a lăsat ceva prin testament.
Nu spuse nimic luǐ Aurel, dar respunse că băiatul înfiat prin tribunal și Curtea de apel, s.i, cu actul No. 788 din 1878, trăește și e doctor sub numele de Aurel Armașu.
Bătrîna era de-o veselie neobicinuită. Avea să-șǐ vază copilul deplin fericit, și, încredințat că nu l’a mințit despre nașterea luǐ.....
Peste cîteva septăinîni primi Aurel adresa tribunalului, prin care era vestit că e moștenitorul unei jumătăți de milion, lăsat prin testament de unchiul său Hristea Pandele.
Citind adresa, Aurel ramase un moment nedumerit, mai citi din nou, se’ncrediuță că spusele bătrînei fuseseră adevărate.
Îmbrățișîndu-și muma adoptivă, zise:
— Dragă mamă, tot ce mi-ai spus era adevărat. Unchiul îmi lasă jumătate de milion.
Cucoana Ana cu lacrimi de bucurie, îngîna, sărutîndu-l:
— Pe lîngă minte, Dumnezeǔ ți-a dăruit și avere.