THEOCHAR ALEXI

BABETA

ROMAN ORIGINAL

BRAȘOV

TIPOGRAFIA ALEXI.

1888

CAPITOLUL I.
Ruşinea.

„Din Ionică ’oi face un Domn!”

„Să te ajute Dumneȡeu! Cu ce dragă de inimă n-aş fi făcut şi eu din Tomiţa-al meu, căci este cu cap drăguţul, scie carte şi încă ce bine, cu tòte că n-a mers de cât numaĭ două erni la dascălul Iancu...”

„Bine, bine,... sciu Reveico... Par-că ȡiceai că-ţĭ trebue baniĭ pentru cele trei ȡile din urmă ce aţĭ muncit în câmp la noi.”

„Aşa, nene Radule, întări lelea Reveica oftând. Nenea Radu sĕ sculă, merse la masă, deschise puiul ei şi scòse o hârtie de un fiorin şi două băncuţe de câte ȡece creiţarĭ.”

„Trei nemţescţĭ banĭ rĕĭ, atât vi sĕ face” el apoĭ întingând baniĭ aceleĭ neveste cu faţa pricăjită, cu portul sărăcuţ, care stetea dinaintea luĭ şi despre care am auȡit că o chiamă Reveica.

„Trei nemţescĭ, nene Radule”, repeta femeia cu un suspin amar când primi baniĭ, pe care, luându-ĭ, îĭ legă într-un colţ al cârpeĭ sale de pe cap, apoi maĭ ȡise: „rĕmâneţĭ cu bine”, şi plecă, clătinând mereu din cap.

Nenea Radu remase acum numaĭ cu nevastă-sa, cu lelea Maria, fata şchiopuluĭ.

Am auȡit că omul nostru s-a făgăduit a face Domn din Ionică al sĕu, cu tòte astea sĕ nu credem cumva, că va fi fost vr-un sătean putred de bogat, cum sĕ află câte unul ici colea şi printre Românaşiĭ noştriĭ. Era cu dare de mână, — nicĭ vorbă cât despre asta, dar uitându-te la el credeai că nu pré are cele de lipsă. Acum bună òră nu încălţase nicĭ cisme, nicĭ opincĭ măcar, ci era desculţ tot asemenea ca şi nevastă-sa. Fiind vacul frumos ca şi acum şi când n-avea sĕ mérgă la oraş, umblau tot de-auna pe tălpile ce le primiseră de la mamele lor, căci le dovedise maĭ trainice de cât tălpile cismelor, ale papucilor sĕu ale opincilor. Aşa sĕ deprinseseră ei sĕ umble desculţĭ din moşĭ strămoşĭ şi nicĭ prin cap nu le trecuse vr-o dată a sĕ lăsa de acest obiceiu din bătrêni, măcar că „nea” Radu-şĭ agonisise vr-o două pământurĭ de arat, tot atâtea, ba pare-mi-sĕ chiar maĭ multe locurĭ de fênaţiĭ şi că avea şépte caĭ în grajd, cincĭ pe drum cu marfă d-ale negustorilor şi treĭ séu patru care.

„Auȡit-ai Ionică, tată-tĕu vrea sĕ facă Domn din tine, ȡise lelea Maria cătră un băieţaş ca de vr-o şépte anĭ care sĕ tăvălea pe prispă.

„Vreai sĕ te facĭ? maĭ adaose ea.

Băiatul îmbrăcat numaĭ în o iiă lungă şi încins cu un găitan roşu peste mijloc, clinti din ochiĭ săi ceĭ mititeĭ şi uitându-se la mă-sa nu ȡise de cât:

„Păi!” apoi remase cu ochiĭ aţintiţĭ asupra părinţilor săi, care eşiseră în curte.

„Veȡĭ cât e de cu minte”, strigă nea Radu.

„Nu-mĭ maĭ trece, că şi Reveica”... reîncepu lelea Maria.

„Ce nu-ţĭ trece?” repetâ nea Radu, căcĭ lelea Maria sĕ întrerupsese din vorbă şi pornise sĕ gonăscă un viţel, care sĕ apucase sĕ ròȡă prin crepăturile şurei, pe unde eşia câte un firicel din orzul cel mult, ce era acolo.

„Nu-mĭ maĭ trece că Reveica ar fi voit sĕ facă şi ea Domn din Tomiţa-al ei,” îşi săvêrşi ea apoĭ vorba, întorcându-sĕ la bărbat şi la copil.

„Nu-i mumă şi ea?” făcu nea Radu, „ba maĭ mumă de cât tine,” adause el în sine.

„Ce maĭ mumă,” ȡise lelea Maria strâmbând din nas.

„Ca tòte mumele,” urmă nea Radu.

„Ce, mĕ pui în rênd cu o femeiă ca Reveica, pe mine nevastă cinstită” ţifni lelea Maria aprinsă.

„D-apoi,” îngână nea Radu, „adică vorba vine, ea nu l-a avut de-a gata...”

„Șt...” făcu lelea Maria clintind din ochĭ şi arătând cu o privire fugitivă asupra luĭ Ionică, care nu-şĭ luase ochiĭ de pe ei, „eu nu l-am făcut cu o cătană, ca Reveica pe Tomiţa..”

„Șt...” repetă acum şi nea Radu la rêndul sĕu punându-şĭ tot o dată degetul pe gură.

Dar Ionică auȡise şi înţelesese.

Lelea Maria nu era atât de rea de inimă sĕu atât de neprecugetată la cap, după cum am trebui sĕ conchidem din vorbele ei de până acum.

La semnul ce-i făcu bărbatu-sĕu, îşi luă séma că i pornise gura pe dinainte şi tăcu.

Era însă pré târȡiu, căcĭ acela de care sĕ feria, n-avea trebuinţă dĕ explicărĭ, i era de ajuns cu ceia ce auȡise.

Ionică sĕ sculase şi pe nesimţite o luase spre poieniţă, unde vĕȡuse pe Tomiţa cu un cârd de băeţi.

Ulmeniĭ, căcĭ aicĭ sĕ petrec aceste evenimente, nu sĕ putea numi sat, nicĭ cătun măcar, de óre-ce sta numaĭ din vr-o şépte, opt case şi n-avea nicĭ biserică, nicĭ cârcimă măcar.

Locuitoriĭ din Ulmenĭ sĕ închinau la icónele bisericiĭ din satul vecin şi tot în acel sat anume Bărsescĭ închinau paharele de-şĭ potolea setea de rachiâ. Acest sat învecinat nu era departe, cale ca de vr-un pătrar de oră.

maĭ era în apropiere şi oraşul Ştefănescĭ, ca vr-o oră departe de Ulmenĭ.

De şi nu trăiau de cât vr-o opt nouĕ gazde în acostă localitate, Ulmeniĭ nu sĕ puteau ȡice că ar fi fost un loc pustiu, maĭ ales pe timp de vară, unde orăşeniĭ veniau cu cârdul ca să-şĭ petrécă prin împrejurimea cea desfătată.

Casele luĭ nea Radu erau cam pe la capul satuluĭ, la marginea pădureĭ, pe o poeniţă din cele maĭ minunate, câte poţĭ vedea pe acest frumos pământ.

Spre drépta caselor era un pisc crescut tot cu braȡĭ drepţĭ ca o făcliă şi înalţĭ ca o biserică; spre stânga o grădină boerescă, cu florĭ frumóse, care sĕ vedeau prin zăbrelele de fier ce împrejmuia acea grădină.

În faţa caselor era poeniţă ér în fundul ei pădurĭ de brad, aşeȡate una după alta tot maĭ pe deal, tot maĭ sus, de pare că dealul cel maĭ din fund, cel maĭ depărtat, era aşa de înalt în cât nu maĭ avea de cât o palmă, mult două până ’n cer, când era senin, ér când era plóie şi cerul plin de nori sburătoiĭ atuncĭ aceĭ munţĭ erau acoperiţĭ maĭ până jos la casele luĭ nea Radu. Aşa dară nicĭ astea nu erau tocmaĭ departe de cer.

Érba de pe poeniţă nu sĕ facea mare ci rămânea numaĭ ca un deget de lungă, căcĭ o păsceau viţeiĭ, care o scurtau mereu, şi astfel era ca şi când pământul ar fi fost acoperit cu un covor scump de catifea mole şi verde ca smaraldul.

Sus cerul albastru, jos covorul cel verde deschis, împrejur munţiĭ cu bratȡiĭ cei mândriĭ, étă teatrul, pe care băeţiĭ din Ulmenĭ săvêrşiau vitejiile lor copilărescĭ. Să jucau, sĕ întreceau în fugă, sĕ luptau, aruncau pietre cu praştia, sĕ trânteau în luptă dréptă sau cu piedecă. Aicĭ era lumea lor unde imitau mult puţin pe ómeniĭ cei marĭ.

Vătaful copiilor era Tomiţa al Reveichiĭ, căcĭ el scia să-i mustruéscă maĭ bine de cât ori care, el arunca maĭ bine şi maĭ departe cu praştia, fugia maĭ iute şi era maĭ tare de cât toţĭ ceĭ lalţĭ. El scia cele maĭ multe cântece, cele maĭ minunate poveştĭ şi câte nesdrăvĕniĭ tóte.

Toţĭ băeţiĭ-l iubiau, numaĭ unul era, care nu-l putea suferi, Ionică al Raduluĭ.

Acesta era cu vr-un an maĭ mic de cât Tomiţa şi cu mult maĭ slab, maĭ şubred, maĭ nepriceput întru tóte, dar sĕ credea maĭ mult de cât dênsul şi-l pizmuia pentru trecerea ce avea dinaintea celor lalţĭ băieţĭ.

Era o pizmă mare, care cuprinsese tótă firea luĭ Ionică şi l-ar fi omorît, dăcă nu s-ar fi mângâiat ȡicându-şi, că Tomiţa-i sărac, venindu-i aminte, că mumă-sa nu-i aducea nicĭ o dată pâine albă din Stefănescĭ, cum i aducea luĭ în fie care vinere, când părinţiĭ săi sĕ întorcea de la oraş, dar nu numaĭ pâine albă, ci chiar covrigei fragezi de sĕ topiau în gură şi colacĭ albĭ ca zăpada şi moi ca fulgiĭ şi bunĭ... maĭ bunĭ, de cât ceapa. Dar cu tóte astea, când nu era vorba de mâncare, ci de joc şi de alergare, ceia ce sĕ întâmpla maĭ des, vedea că Tomiţa îl lua pe dinainte şi atunci sĕ mîhnia. Numaĭ nădejdea, că mâncarea cea bună îl va face sĕ crăscă maĭ mare de cât Tomiţa şi să-l intrécă întru tóte, numaĭ acésta nădejde îl maĭ ţinea de nu i crepa ferea în el.

Aceste gândurĭ şi simţirĭ nu erau aşa de lămurit aşeȡate în capul luĭ Ionică, cum le-am espus noi aicĭ dar în fine de şi maĭ nelămurite, ele existau, erau realitate, şi-i înfluĭnţau tot pasul, tótă pornirea. —

Când auȡise din gura mame-sĕi vorba, că Reveica făcuse pe Tomiţa cu o cătană, eşise tiptil, ca sĕ nu-l simţă părinţiĭ săi şi sĕ nu-l oprăscă cumva de la săvârşirea pasuluĭ, de care pre bine scia, că este o rĕutate.

Dintru întâiŭ mergea încet şi pândind cu códa ochiuluĭ dăcă-l vede mumă-sa ori tată-sĕu. observând însă că aceştia nu-l luară în sămă, o porni fuga în acea parte a poeniţeĭ, unde vedea pe băeţiĭ adunaţĭ la o laltă.

Atât nea Radu cât şi lelea Maria vĕȡuseră prea bine plecarea luĭ, creȡuseră însă că merge ca sĕ să întâlnéscă ca tot de-a-una cu băeţiĭ.

Da, asta o voia şi Ionică, sĕ să întâlnéscă cu băeţiĭ, dar nu ca tot de-a-una, căcĭ astăȡi avea o scire, care trebuia sĕ dobóre pe Tomiţa, să-l facă de batjocură, de rîsul băeţilor.

Pe pajiştea poeniĭ era val-vrêtej.

Un cârd de băeţĭ din satul Bărsescĭ venise ca sĕ caute prin pădurea de la Ulmenĭ bureţĭ de ceĭ lăptoşĭ, de care nu sĕ făceau nicăirĭ aşa de bunĭ la gust ca sub brădetul de la Ulmenĭ.

Intorcêndu-sĕ băeţĭ Bărsesceanĭ spre casă, daseră prin poeniţă,ér acolo fură întâmpinaţĭ de câta Tomiţei. —

„Ho mĕi,” strigase prietinul nostru la vederea băeţilor streinĭ, „dăcă vĕ trebue bureţĭ, căutaţĭ pe la voĭ!”

„De când te ai făcut jitar?” întrebâ unul dintre băieţiĭ de la Bărsescĭ.

Jitarĭ sĕ numiau păzitoriĭ pădureĭ. Săteniĭ de prin munţĭ nu urăsc însă pe nimenĭ maĭ tare de cât pe aceştĭ ómenĭ care nu-i lasă sĕ sĕ foloséscă după placul lor de lemne, şi de alte bunătăţĭ ale pădureĭ.

Întrebarea strigată de Bărsescenĭ cătră Tomiţa, era ca şi cea maĭ mare ocară cu care sĕ putea acoperi vr-un om prin acele părţĭ ale lumiĭ.

„Eu jitar!” răcni Tomiţa, „staţĭ numaĭ că vĕ arăt eu vouă să-mĭ ȡiceţĭ jitar, ho pe ei!”

La acéstă provocare a luĭ Tomiţa, Ulmeneniĭ cu dênsul în frunte, sĕ aruncară pe Bărsescenĭ şi sĕ încăierară.

Lupta nu ţênu mult, căci strategia şi curagiul luĭ Tomiţa fiind maĭ presus de a adversarilor săi acestia peste puţin fură fugăriţĭ.

Tocmaĭ în clipéla în care Bărseseeniĭ o luară la sănătósa sosi Ionică pe câmpul de bătaiă.

„Ai văȡut Ionică cum fug de noi Bărsesceni!,” i strigă Tomiţa mândru de isbânda sa.

„Vĕȡut, făcu tainicul duşman, apoi fără nicĭ o transiţiune, după firea copiilor începu sĕ strige:

„Tomiţo, mă-ta te-a făcut cu o cătană!”

„L-a făcut cu o cătană, n-are tată, mă-sa e o blăstămată!” repetară de o dată toţĭ copiĭ arătând cu degetele spre Tomiţa, şi toţĭ câţĭ îl urmaseră până acum ca pe un maĭ mare al lor, sĕ retraseră ca şi ruşinaţĭ de la dênsul, dându-se în partea luĭ Ionică.

Acesta sĕ simţia fericit de efectul vorbelor sale şi repeta: „da, da, l-a făcut cu o cătană, am auȡit-o din gura mamei mele.”

Însă fericirea sa n-avu sĕ dureze mult timp.

La cuvintele cele hulitóre ale luĭ Ionică, repetate apoi de toţĭ băeţiĭ, Tomiţa remase dintru întêiu ca şi uimit. Dar înlemnirea sa nu ţênu mult timp, peste puţin îşĭ veni în fire.

„Minţĭ mişelule,” răcni el de o dată şi sări la Ionică.

Céta de băeţĭ sĕ spulberă ca pléva în vânt dinaintea furieĭ luĭ.

„Minţĭ ca un câine,” maĭ repetâ Tomiţa încă o dată, apoi apucând pe Ionică de peptŭ îl sgudui de i sĕ clănţinau dinţiĭ.

„Lasă-mă, săriţĭ, ajutor!” sbierâ fiul luĭ nea Radu luat de gróza morţiĭ.

Cum sĕ trudea ca sĕ scape din încleştarea de fer a luĭ Tomiţa, i sĕ rupse cheutórea de la cămaşe, de care-l înhăţase protivnicul sĕu şi rupându-să, scăpă din mânile luĭ Tomiţa, dar numaĭ pentru a sĕ lungi cu faţa în sus pe erba poeniĭ.

Tomiţa sĕ aplecâ spre el ca să-ĭ tragă vr-o două. În urma acesteĭ mişcărĭ i picâ cuţitaşul ce-l purta într-o técă la brâu.

Acéstă întâmplare fu scăparea luĭ Ionică, căcĭ Tomiţa, ca sĕ nu-şĭ péarȡă cumva cuţitul, sĕ repeȡi spre el şi-l smulse de jos împreună cu un pumn de érbă şi de paie uscate, aruncând tot ce luase de jos în sânul sĕu care sĕ sbătea de focul mânieĭ. Apoi sĕ întórse éră spre Ionică.

Vitézul nostru însă sĕ folosise de regazul ce-i dase mişcarea luĭ Tomiţa, sĕ sculace de jos, făcuse vr-o doui paşĭ, apoi căȡuse în mijlocul băieţilor.

Acolo-l năpădise sângele pe gură şi prin nas.

„L-a ucis! L-a ornorît!” ţipară copiĭ împrăştiindu-se care în cotro.

Tomiţa însă înfiorat de resultatul luptei sale fugi în păduie.

CAPITOLUL II.
Fugit.

Sórele asfinţise, când Tomiţa, luând o hotărîre mare, sĕ întorsese la coliba sêrmanei şale mame,

„Ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut?” strigă lelea Reveica cu ochiĭ lăcrimaţĭ la vederea luĭ.

„El a fost de vină, el a început, de ce nu şi-a ţênut gura!” respunse Tomiţa posomorît.

„Nea Radu şi lelea Maria strigă ’n gura mare, că décă-or pune mâna pe tine, te-or schilodi cum le-ai schilodit şi tu pe Ionică al lor.”

„Că ȡeu n-or maĭ pune ei mâna pe mine!”

„Of, of, seraciĭ de noi!”

„Că eu ’mĭ iau lumea ’n cap.”

„Vai de păcatele nóstre!”

„Dar sĕ nu creȡĭ că fug de frica luĭ nea Radu, ci... ”

„Nu fugĭ de frica luĭ nea Radu, ci repetâ lelea Reveica tremurând ca vérga şi făcându-se albă ca crinul.

„Ci, ci...” îngânâ băiatul şi nu putea sĕ spună, căci lacrimele cele amare îĭ înecau glasul.

Apoi învelindu-şĭ faţa cu amêndouĕ mânile strigâ cu vocea întreruptă de suspine.

„Fug mamă de ruşine... am sĕ mĕ ascund, sĕ nu mĕ maĭ vadă nimeni, mĕ duc la streinĭ, care nu mĕ scie.”

„De ce, păcatele mele, de-ce fugi?”

„De ruşine, mamă! că m-ai făcut cu o cătană, mamă!”

Și cu astea o tuli alergând ca un cerb gonit.

Reveica voia să-l chieme înapoi, dar nu era în stare sĕ scótă o vorbă măcar. Pare că o strîngea cineva de gât aşa de tare în cât nu putea nicĭ sĕ ţipe.

Îl urmări cu ochiĭ cât îl maĭ putea vedea, până la un loc, unde o cotitură a drumuluĭ îl făcu nevăzut.

D-abia în acel moment îşĭ regăsi glasul.

Tomiţo! strigâ ea cu viers pĕtrunȡĕtor,

Tomiţa însă, nu o maĭ auȡia, ori că nu voia s-o auȡă.

„Tomiţo! repeta biata femeiă încă o dată apoi căȡu la pământ.

Luna sĕ înălţase pe bolta ceruluĭ.

Reveica tot lungită stetea pe prispa colibei sale unde am vĕȡut-o cărând, când durerea cea marş, care-i sfăşiase inima la fuga fiu-sĕu, ’i tăiase tóte puterile.

Lelea Maria luĭ Radu, mama luĭ Ionică era aplecată d-asupra ei, o scutura de braţ şi-i striga:

„U, surată Reveico, scólă.”

Reveica deschise ochiĭ.

Cum dete cu ei de Maria începu sĕ sbiere ca luată din iele.

„Mi l-aţĭ mâncat!” ţipâ ea.

Lelea Maria sĕ obli şi privind pe surată-sa cu faţa speriată îşĭ făcu cruce.

„A nebunit sĕrmana,” ȡise ea apoi.

„Ba n-am nebunit,” respunse Reveica şi gemând sĕ sculă de jos.

„Décă n-ai nebunit, ce ţĭ este pentru Dumnezeu” strigă Maria.

„A fugit Tomiţa, şi-a luat lumea ’n cap, m-a părăsit,” respunse Reveica şi şiróie de lacrime i spălară faţa cea pricăjită.

„Dór' nu va fi fugit de gróza nóstră, vai de mine” făcu Maria.

„Aş, de gróza vóstră!” ȡise Reveica cu un aer de suprem dispreţ.

„Décă-i aşa, sĕ sciĭ de bine că sĕ va întórce cât de curând. Va fi mers în pădure.

„Ba nu s-a maĭ întórce cât e lumea şi pământul. Mi l-aţĭ mâncat, mânca-v-ar şi pe voi”

„Ci mângâie te surat-o? luĭ Ionică ăl nostru nu-i este nimic,”

„Dar ce-mĭ e mie de Ionică al vostru ca sĕ mĕ mângăiă cu gândul că nu-i este nimic?”

„Apoi dăcă mi-l-ar fi omorît Tomiţa-l tĕu, ţi-ar fi părut maĭ bine.”

„Batăr aş fi sciut, că n-a fugit de urîtul meu.”

„De urîtul tĕu, dar ce-mĭ vorbescĭ surată, pare-că tot ai căpiat!”

„Of, afurisită sĕ fi fost şi clipéla în care mĭ-a venit gândul sĕ mĕ mut aicĭ la Ulmenĭ, între nisce ómenĭ hulitorĭ precum sunteţĭ voi... ba vai, chiar de s-ar maĭ întórce Tomiţa, nu va maĭ fi băiatul duios, mĭ l-aţĭ otrăvit cu vorbele vóstre. Auȡĭ colea, să-ĭ spune-ţĭ în faţă, că l-aş fi făcut cu o cătană!”

„Reveică dragă, sĕ nu care cumva sĕ creȡĭ că am vorbit cu vr-o rĕutate de tine... dar éar afurisita de gură, când nicĭ cu gândul nu te gândescĭ ţi-o ia pe dinainte, cu tot felul de bazaconiĭ... aşa ȡeu... mĕ luă şi pe mine pe dinainte... uitasem că Ionică e de faţă şi că mĕ aude. Băiatul, săracul de el, cu capul sĕu cel nepriceput a zorit pe dată sĕ alerge după Tomiţa şi să-i strige ’n gura mare...”

„Că l-am făcut cu o cătană, aşa este femeiă aşa a strigat spurcăciunea de fiu-tĕu după odorul meu?”

„Ce mĕ maĭ întrebĭ, căcĭ o sciĭ dóră.

„Îmĭ cam dedeam eu cu părerea, dar apriat nu am sciut cum s-a petrecut. Bine surată Mario, îţĭ mulţămesc de tóte bunătăţile tale. Dar aşa sĕ dea Dumnezeu ca bucuria ce mĭ-aĭ făcut cu unicul meu fiu, aceiaş bucurie sĕ aibi şi tu cu Ionică al tĕu!”

„Taci Reveico, că numaĭ pĕcate-ţĭ faci. Ia-ţĭ înapoĭ blăstemul tĕu... ori ce mĭ-aĭ cere, fiă lucrul cel maĭ preţuit de pe faţa pĕmântuluĭ, averea mea tótă ţĭ-o dau, numaĭ să-ţĭ ăntorcĭ cuvêntul”.

„Aşa! şi creȡĭ că eu am maĭ puţină inimă, că eu-mĭ iubesc maĭ puţin copilul de cât tine, de şi l-am făcut cu o cătană...”

„D-apoi nu-i drept óre?” ţifni lelea Maria care nu era din cele răbdătóre.

„Drept, drept! şi... décă-i drept, ce aţĭ avut cu sĕrmanul băiat?”

„Dar nu ţi-am spus că n-am avut nimic cu el, şi că-mĭ pare rĕu de vorba ce mĭ-a scăpat din gură, dar acum éar spune-mĭ şi tu, n-a luat Tomiţă-al tĕu o cruciuliţă?... ”

„Ce fel de cruciuliţă?”

„De aur...”

„Cum sĕ fi luat el o asemenea cruciuliţă şi de unde? Nu sciu nimic de asta.”

„Ci-că o purta Ionică al meu atărnată de gât er acum n-o maĭ are.”

„Trăba luĭ...”

„Aşa, bine... Remâi sănătâsă Reveico.”

„Décă este un Dumneȡeu în cer şi dreptate la el trebue sĕ vĕ resplătescâ rĕul ce mi-aţĭ făcut!”

Maria nu-i maĭ respunse nimic ci sĕ întórse a casă. —

„Găsitu-o-ai?” o intrebâ nea Radu.

„Nu, — am căutat pe pajişte, am întrebat pe toţi.

„Și pe Tomiţa..?”

„Tomiţa a fugit!”

„Unde?”

„Dar maĭ sciu şi eu, — mĕ sa ȡice că a luat lumea ’n cap.”

„Ce ne-om face noi fără cruciuliţa luĭ Ionică?”

„N-am avut nicĭ o dată lipsă de ea...?”

„D-apoi Ionică..- era unicul semn...”

„Cine scie pentru ce va fi bună şi perderea asta, Dumneȡeu va fi vrut sĕ fie aşa.”

„Póte că i aşa cum ȡici tu nevastă. — ”

Tomiţa fugind de la coliba mă-sei, o luase peste o livade înverȡită care sĕ întindea ca vr-un cart de oră de la Ulmenĭ şi bătea în hotarul Bărsescilor. Nu sĕ opri băiatul nicĭ măcar ca sĕ răsufle până ce n-ajunse la capătul liveȡeĭ, până dară nu eşise din hotarul loculuĭ sĕu de nascere.

Ajuns pe vătra comunei Bărsescĭ căȡu pe o pétră mare ce stetea lîngă drum, îşi sprijini cotele pe genunchi, îşi puse capul între pâlmĭ şi resuflând cu sgomot de sarcina oboselei, începu a sĕ gândi.

Era hotărît a nu sĕ maĭ întórce a casă cu nicĭ un preţ. maĭ bine mort, de cât o viaţă plină de hulă şi de ruşine, care nu sĕ putea şterge nicĭ o dată. Trebuia sĕ să ascunȡă printre ómenĭ, care nu scia de ruşinea luĭ. Dar unde sĕ sĕ ducă. Dăcă s-ar fi oprit în Bărsescĭ ar fi fost ca şi când ar fi rămas a casă... căci pré era aprópe, ómeniĭ d-acolo sĕ întâlniau cu cei din Ulmenĭ, îl cunoscea... tot asemenea ar fi fost şi dăcă ar fi mers la oraş, la Stefănescĭ.

„Trebue sĕ mĕ duc departe, departe, ca sĕ mi sĕ pérȡă până şi urma, sĕ nu maĭ dau de nicĭ o faţă cunoscută. Voi trece graniţa şi m-oi duce dincolo în ţéra românéscă, în acea binecuvântată ţéră, unde omul trăiesce maĭ în ticnă ca aicĭ şi unde-mĭ voi găsi şi eu vr-o bucăţică de pâine.”

Cam aşa îşĭȡicea bietul copil.

Apoi urmând maĭ departe cu gândurile sale sĕ întrebâ:

„Dar cum sĕ trec graniţa, cu ce sĕ merg, ce sĕ mănânc, la cine sĕ mĕ duc?”

Étă nisce întrebărĭ, care ar fi putut încurca pe un om cu mintea cóptă de cum pe un sĕrman băiat ca şi Tomiţa.

„Voi cerşi... căci cine cere, nu pere,” îşĭ ȡĭse el. „Dar e ruşine,” adause el, „mă voi duce maĭ bine prin pădure peste plaiu, mĕ voi hrăni cu bureţĭ, cu rădăcinĭ şi buruenĭ, cum voi putea şi eu, ér décă voi peri de fóme, mort voi fi. maĭ bine aşa de cât încărcat cu ruşine.”

Tomiţa de şi nu numĕra maĭ mult de cât ca vr-o opt anĭ, cunoscea tóte potecile şi cărările care prin munţiĭ dimprejur duceau în România. Le cunoscea, căci vara-érna mergea când după găteje, când la fragĭ, zmeură şi bureţĭ de străbătea pădurile în tóte părţile lor.

De pe pétra pe care sĕ aşeȡase Tomiţa putea vedea dinaintea sa dasupra satuluĭ Bărsescĭ şirul de munţĭ peste care trebuia sĕ trécă ca sĕ ajungă în România.

Luna plină lumina aprópe ca şi sórele.

In drépta i sĕ arată vârful cel ascuţit al „postăvaruluĭ”, de unde sĕ vedea până ’n vama românéscă la Predeal, ér în stânga cóma munteluĭ numit „pétra mare,” care părea a fi chipul unui om lungit în un cosciug deschis.

De multe orĭ sĕ uitase băiatul nostru la acéstă formaţiune bizară a munteluĭ, dar nicĭ o dată nu i sĕ nălucise în formele unui chip atât de jalnic şi amar.

Aşa de tare-l impresiona acéstă vedere în cât nu o putu suferĭ şi-şĭ întórse îndată ochiĭ de la ea, aruncând o privire asupra liveȡeĭ peste care fugise şi care sĕ perdea în zarea cea pălită a lunei. Vĕȡuse ca şi nisce nălucĭ şirul de munţĭ, care încheiau orizonul loculuĭ sĕu de nascere.

Să scutură ca de un chin greu şi nu maĭ voi sĕ vaȡă nicĭ acéstă panoramă, care la lumina astruluĭ nopturn şi sub impresiunea disperăreĭ sale i sĕ arătă posomorît, lugubru chiar, până când sub razele sóreluĭ şi în veselia jocurilor copilărescĭ, nu maĭ departe de cât auȡi diminéţă chiar, i sĕ păruse ca şi raiul pe pământ.

Obosit sĕ sculâ de pe pétră şi o porni înainte spre Bărsescĭ, unde voia sĕ trécă pe dinaintea cârciumeĭ, apoĭ s-o cotéscă la drépta pe o potecă îngustă spre munţiĭ prin care duceau plaiul peste hotarul ţéreĭ. —

Cărcima Bărsescilor era tocmaĭ în capul satuluĭ.

Nicĭ n-ar fi putut lipsi d-acolo, căcĭ Bărsesciĭ erau lîngă drumul împărătesc, care drept prin mijlocul satuluĭ ducea dincolo în „Țéră.”

Acest drum de vecurĭ întregĭ şi pănă în timpul în care sĕ petrece naraţiunea nóstră, era, am putea ȡice unica cale pe timp de érnă, care mijlocea legătura Europeĭ occidentale cu mănósele ţênuturĭ ale ţărilor dunărene.

Era dară un drum fórte umblat, şi cârcima de lîngă acest drum din Bărsescĭ era una din cele maĭ cercetate formând prima staţiune de la Stefănescĭ spre România, ér cărĕuşul cel adevărat, crescut din neam în neam la acéstă cam murdară dar poetică meserie, ar fi murit maĭ bine, de cât sĕ nu sĕ fi oprit la locurile sciute şi consacrate de un venerabil obiceiu ca locurĭ de staţiune.

Maĭ în tótă vremea, ȡiua, séra, ba chiar şi nóptea găsiaĭ câte un car două, încărcate pănă sus cu marfă, trase dinaintea cârcimeĭ, date din drum pe cât sĕ putea.

Să formase ca şi o schelă dinaintea aceluĭ han.

Tomiţa peste puţin ajunse la cârcimă, de unde voia sĕ apuce apoi în drépta spre munte.

Dar o întâmplare tot de-a-una interesantă pentru trecător şi fórte atrăgătóre pentru copil, îl făcu sĕ să opréscă şi sĕ privéscă.

Un car încărcat din greu cu marfă stĕtea răsturnat în şanţul şoseleĭ, ér împrejurul caruluĭ sĕ formase un cerc de ómenĭ din care parte făcea gură, parte sĕ încerca a da vr-un ajutor, parte însă privia numaĭ, fără a ȡice sĕu a face ceva.

Un om spătos, cu chica lungă, cu un brâu lat, împodobit cu florĭ formate din ţintişóre, şi purtând în el o técă cu vr-o patru cuţite; cu mânile gróse, crĕpate de frig şi murdare de necurăţeniile drumuluĭ, înjura cât îl lua gura şi făcea o gălăgie în cât orĭ cine putea scil îndată că este stăpânul caruluĭ răsturnat.

„Luate-ar hăla şi hăla,” striga el, „dar orb ai fost, chior ai fost de ai mânat carul în şanţ şi l-ai resturnat pe drum oblu, în cât nicĭ palma mea nu-ĭ maĭ óblă. Că bine ţĭ-ar fi fost să-ţĭ fi frânt gâtul, mĕi prostule şi nătărĕule. Te dau draculuĭ chéză rea ce eşti numaĭ sĕ dau de vr-un băiat, care sĕ te înlocuiască.

„Ia-mĕ pe mine în locul luĭ, bade,” strigă Tomiţa, ca şi inspirat de o ideiă bună.

„Dar te pricepĭ tu mĕi Statupalmă sĕ umbliĭ cu caiĭ şi sciĭ tu ce va sĕ ȡică un car de cărĕuş.

„Sciu nene.”

„Dă-te în lăturĭ, sĕ răstĭ acum badea Nicolae cărĕuşul, cătră băétul care resturnase carul şi care sĕ opintea cu alţiĭ de a-l ridica.

Băétul tresări şi sĕ pituli de o parte lîngă unul dintre privitoriĭ ceĭ maĭ groşĭ.

Încă o opintire, şi încă una şi maĭ una şi étă étă că chervanul stă érăş pe rótele sale, mândru şi umflat, consciu de însemnătatea sa centenară.

Badea Nicolae îşĭ şterse cu dosul mâneĭ sudorile de pe fruntea cea sbârcită, adăugând la brazdele sbârcitureĭ încă şi unele de praf şi zmólă şi după ce-şĭ înavuţise astfel figura ȡise cătră Tomiţa:

„Hei pizmiric, dăcă te pricepĭ la d-al de-ale caruluĭ, ean pune-mĭ la loc şerigla cea de colo, sĕ vedem ce ispravă-mĭ vei face,

Tomiţa ajutase de multe ori slugilor luĭ nea Radu din Ulmenĭ aşa în cât, fiind băiat deştept învăţase tóte apucăturile şi scia şi acum ce şi cum sĕ facă. În scurt timp aşedase şerigla la loc spre mulţămirea luĭ badea Nicolae.

„Cum te chiamă,” îl întrebâ cărĕuşul cu un zimbet de mulţămire pe buzele sale adumbrite de nisce mustăţĭ stufóse şi sburlite.

„Toma,” respunse băiatul nostru.

„Al cui eştĭ?”

„Al Reveichiĭ luĭ Ciurea din Ulmenĭ”.

„Da, este al Reveichiĭ”, afirmă unul dintre Bărsesceniĭ privitorĭ.

„Ai tată?”

Acéstă întrebare îl săgetâ la inimă pe bietul Toma şi speriat aruncă o privire sfiiciósă împrejur, ca şi când ar fi voit sĕ véȡă că óre nu sĕ va apuca cineva sĕ spuiă cărĕuşuluĭ, că era feciorul nelegiuit al unei cătane.

Dar pe semne cei de faţă orĭ că nu sciau nimic despre pata nascereĭ sale, orĭ că în acel moment sĕ ocupau de vr-o altă cestiune maĭ interesantă, destul, că nimenĭ nu ȡise nimic.

Tomiţa ca şi zorit de o putere nespusă respunse la întrebarea luĭ badea Nicolae, că n-are tată.

„Bine, mĕ voĭ înţelege dar cu mă-ta îndată ce mĕ voĭ fi întors de la Bucurescĭ”.

„Până atuncĭ însă...” îngâna Toma întristat, vĕȡênd că nădejdea sa de a pleca în ţéră cu acest mândru car de negustorie sĕ risipise tot atât de iute precum venise, ba chiar maĭ iute încă.

„Până atuncĭ... hop în car şi hai sĕ plecăm cu Dumneȡeu, — ér tu”, sĕ adresă nea Nicolae cătră celalt băiat, „ticălosule sĕ fi bun bucuros că te las cu atâta. Auȡĭ colea, să-mĭ restórne el gogiŭgugiamite carul meu pe un drum oblu „ca şi în palmă.”

Tomiţa sĕ urcâ în car, badea Nicolae mereu boncănind după el şi peste puţin plecară înainte, căcĭ cărĕuşul voia sĕ soséscă cel dintâiu la vama Nemţuluĭ, când vor deschide porţile a doua diminéţa.

Astfel eroul nostru găsise un minunat adăpost, tocmaĭ pe când credea că va fi silit sĕ rătăcéscă prin pădurĭ, sĕ dórmă pe vr-un vârf de munte şi să-şĭ astâmpere fómea cu bureţĭ şi cu rădăcini.

Am voi să-l însoţim şi noi pe calea cea romantică ce avu sĕ percurgă ca sĕ ajungă la Bucurescĭ, căcĭ frumseţea aceluĭ drum ar merita ca s-o facem, dar mulţimea întâmplărilor în ale căror curent trebue sĕ punem pe cetitorĭ, ne silesc, ca sĕ părăsim de o cam dată pe Tomiţa în voia întêmplărĭ.

Îl vom regăsi, căcĭ de acum înainte avem sĕ nu-l maĭ părăsim din ochiĭ noştriĭ ceĭ atenţĭ, acum însă suntem siliţĭ sĕ alergăm în altă parte a lumeĭ, într-un loc unde iubitul cetitor şi drăgălaşa cetitóre nicĭ cu gândul n-ar fi gândit, că vor fi transportaţĭ dintr-un singur salt de la Bărsescĭ.

La Viena în capitala Austrieĭ trebue sĕ mergem acum, rugând pe toţĭ, care voiesc sĕ ne urmeze şi d-aicĭ înainte, sĕ facă bine a veni cu noi.

CAPITOLUL III.
Primul debut.

Pe acel timp — sunt ca vr-o două ȡecĭ şi maĭ bine de ani de atunci — Viena era cu totul deosebită de Viena cea de astăȡĭ.

Oraşul era încă împresurat de bastiunĭ ca d-un cerc ér dinaintea bastiunelor sĕ întindea un câmp larg jur împrejurul oraşuluĭ.

Acest câmp sĕ numia „glacis.”

Dincolo de „glacis” începeau suburbiile.

Eşind din oraş prin pórta numită a Scoţianilor, aveai spre drépta pe bastiune aşa numita grădină a paradisuluĭ ér în faţă „glacisul” care pe atuncĭ era un câmp larg, deşert şi pustiu, unde însă astăȡĭ sĕ ȡĭce, că s-ar fi concentrat cele maĭ măreţe şi importante clădirĭ ale capitaleĭ austriace. Traversând acel „glacis” dedeai în suburbiul — mahalaua ar ȡice Bucuresceniĭ, — numit „a lui Iosif.”

Acest suburbiu era p-atuncĭ şi este paremi-se şi astăȡĭ un fel de cartier latin. Era şi este locuit de studenţĭ, dar maĭ cu sémă de ascultătoriĭ facultăţiĭ de medicină, care şed p-acolo pentru a fi în apropierea spitaluluĭ cel mare, unde-şĭ au sălile lor de anatomie şi clinica, adecă unde traduce în praxă, ceia ce învaţă în teorie.

În apropierea spitaluluĭ celuĭ mare era o casă, aprópe şi maĭ mare de cât spitalul, numită la „spaniolul cel negru.” Acéstă clădire era o adevărată casarmă, căcĭ sute şi sute de persóne, pentru ca sĕ nu ȡicem de familiĭ locuiau prin cele multe odăi şi odăiţe, care formau nisce locuinţe maĭ marĭ şi maĭ micĭ, dar tóte aprópe de o potrivă de miserabile séu cel puţin repulsătóre.

Nisce scărĭ întunecóse, şépte, opt séu chiar maĭ multe, conduceau în nisce coridóre posomorîte, aşternute cu lespeȡĭ de pétră, care eranu tot de-a-una jilave de evaporaţĭ unea ómenilor, ce circulau p-acolo.

Cu cât te urcai maĭ sus cu atât scara devenia maĭ îngustă, maĭ sucită, maĭ greu de umblat, coridórele însă erau tot maĭ murdare şi aerul prin ele tot maĭ infectat.

Tocmaĭ sus de tot în podul caselor erau nisce locuinţe — mansarde le ȡic Franceziĭ — folosite de stratul cel mai sărac dintre locuitoriĭ cei veselĭ ai veseleĭ Viena, oraşul împărătesc, cum îl numesc Austriaciĭ.

Cu voia cetitorilor avem sĕ dăm o visită în una din aceste mansarde.

După ce ne-am urcat patru etagiurĭ, sosim aprópe fără resuflare dinaintea uneĭ uşĭ înguste şi scunde, care odinióră fusese albă, care acum însă era maĭ mult de cât cenuşie. Pe o tăbliţă de tinichea albă prinsă cu patru cuie ruginite în mijlocul uşeĭ stĕtea cu litere de jumătate şterse legenda: Wenzislaw Cibolca, agent.

Aicĭ avem sĕ intrăm.

Cum deschidem uşa dăm într-o odaiă ca de vr-o opt metriĭ pătraţĭ de mare, cu două firide, formate de înclinaţiunea coperişelor, ér în aceste firide găsim nisce ferestriĭ cu gâmurile destul de murdare.

O masă lungă de brad, văpsită cu alb, dar ştărsă de văpsélă la cele maĭ multe locurĭ, plină de pete de cerneală, ba ici colea chiar cu ciopliturĭ, cum le fac uneori băeţiĭ pe băncile publice, stetea în mijlocul mansardeĭ. În faţa meseĭ era un divan cu învălitórea ruptă în maĭ multe locuri de se vedea umplutura de păr de cal, lîngă divan de amêndouĕ lăturile vr-o două scaune de lemn cu jelţ de paie destrămate, într-un colţ un dulap cu uşa eşită din ţiţinĭ, étă întregul mobiliar destul de miser al acestei odăi.

În momentul când intrăm, mansarda este ocupată de treĭ fiinţe femeiesĭ.

Una, maĭ în vârstă de cât cele lalte stetea lungită pe divan, alta îmbrăcată ca de ducă şedea pe un scaun, ér a treia, cea maĭ tênĕră pisa ceva şi avea o faţă cât sĕ póte de acră şi silnică.

„L-aţĭ înmormântat,” întrebă bătrêna, care era mama celor lalte doue femeĭ,

„Da,” făcu cea de pe scaun, fata maĭ mare anume Maria.

„Nu va fi fost lume multă la mormânt”, continuă Dómna Cibolca.

„Lume multă!” repetă Maria cu un zîmbet sarcastic, „la mormântul unuĭ căpitan în retragere, scăpătat, unde te duci cu gândul mamă?”

„Voi aţĭ voit-o aşa, dăcă mĕ lăsaţĭ pe mine sĕ fac, cum am voit, altmintré l-am fi îngropat pe tata, dar póte nicĭ n-ar fi murit, ȡise fata cea maĭ mică contenind pisatul pentru un moment.

Nimen nu-i respunse nimic.

Sĕ făcu o pausă.

Babeta, asta era numele fetei celei maĭ micĭ, după ce pisase câtva timp cu înverşunare sĕ opri de odată şi uitându-sĕ crunt la mă-sa ȡĭse cu gura încleştată:

„Dar noi amêndouĕ ce ne om face?”

Dómna Cibolca oftă.

„Pe Maria ai măritat-o,” urmâ Babeta vărsând din ochiĭ ei cei vĕrsând un foc de ură consumătóre asupra mamei sale, „pe mine însă...”

„Tacĭ, tacĭ,” o întrerupse bătrêna, „astăȡĭ cel puţin în ȡiua care aţĭ înmormântat pe nefericitul vostru tată, nu-mĭ maĭ aduce aminte, că purtarea ta i-a scurtat firul vieţeĭ.”

„Purtarea mea!” exclamă Babeta cu un surîs diavolesc pe buzele ei cele supţirele şi pălite, „ori traficul Dv. cu nevinovăţia mea. Dar aţĭ fost răi speculanţĭ... fórte răi...”

„Babetă,” strigă bătrêna cu voce tânguitóre sculându-sĕ cu chin de pe divan. Dar nu sĕ putu susţine pe piciórele ei cele şovăitóre, ci recăȡu din nou pe mobila cea sdrenţuită.

„Are dreptate Babeta,” adause Maria fără nicĭ un pic de milă, „aţĭ speculat cu nevinovăţia ei”

„Tótă lumea scia de desfrênările baronilor Rosten,” adause Babeta. „Atât seniorul de majorat Wal-'ter cât şi cavalerul Maltez Hugo, erau reputaţĭ craidonĭ. Dv. cu tóte astea m-aţĭ dat în acea casă.

„Nimen nu ni-a spus asemenea lucru despre baronul de Rosten, ” ȡise bătrêna. „Baronesa, mama lor, avea trebuinţă de o camerieră. Noi ne aflam în mare lipsă. Ție Mario îţĭ picase norocul. Pentru aţĭ face trusoul am dat pe Babeta din casă, căcĭ baronesa Rosten îmĭ fusese amică...”

„Baronesa amică, orĭ baronul amic?” ȡise Babeta cu impertinenţă.

„Șt,” făcu Maria.

Dómna Cibolca nu respunse nimic, ci, împreunându-şĭ mânile şi ridicându-şĭ ochiĭ cătră cer ȡise 'năbuşită de un chin amar: „cu ce ţi-am greşit o Dómne de m-aĭ bătut aşa de cumplit.”

„Maĭ întrébă cu ce a păcătuit,” reluâ Babeta. „Dar ai uitat óre că în casa baroneseĭ Rosten am fost sedusă de fiul ei Hugo, şi că în loc sĕ sari cu trup şi suflet, ca să-mĭ recâştig onórea perdută...”

„Hugo era Maltez, călugăr, el nu putea decĭ să-ţĭ dea unica reparaţiune posibilă”

„El, da e drept, nu putea sĕ mĕ ia de soţie,” adause Babeta, „dar frate-sĕu Walter...”

„Nebuniă!”

„Nebuniă, firesce décă însăşĭ părinţiĭ neîndreptăţiteĭ, décă Dta şi cu reposatul tată în loc de a face gură în lume, aţĭ pus peptul de aţĭ cocoloşit tréba. În loc sĕ pretindeţĭ, ca sĕ mĕ aşeȡe în iatacul cel maĭ elegant din castelul baronilor Rosten, sĕ mĕ îngrijéscă ca pe una care dă un moştenitor aceleĭ case, în loc sĕ faceţĭ astea, m-aţĭ trimis în o ţéră depărtată, într-un sat prost la ómenĭ streinĭ, care vorbiau o limbă ce nu înţelegeam şi care m-au pus în o colibă de am dat viaţa unuĭ prunc. Apoĭ m-aţĭ adus a casă la voi ér pe prunc pe care în durerĭ l-am născut, am fost silită a-l lăsa la aceĭ ómenĭ streinĭ. Sunt mamă, copilul îmĭ trăiesce, dar nu sciu unde. Însă bun e Dumneȡeu şi mĕ va ajuta sĕ regăsesc copilul meu.” —

„Cum, căcĭ nicĭ nu-l cunoscĭ!” observă Maria.

„I-am legat o cruciuliţă de gât, ca să-l cunosc, să-l regăsesc. ”

„Adică ţĭ-e dor sĕ aibĭ un copil la tine, tu care nu sciĭ de unde să-ţĭ potolescĭ fómea,” adause Maria.

„Ha, ha” rîse Babeta, „nu sunt mamă aşa de duiósă după cum creȡi tu. Îl caut pe fiu-meu, ca sĕ am o puternică armă în contra baronuluĭ Walter Rosten. ”

„Adică voiescĭ să-l storci cu ajutorul fiuluĭ tĕu.”

„Da, aşa voiesc.”

„Zadarnică intenţiune, nu te-a lăsa mânia.”

„Nicĭ ea nu va trăi cât lumea!”

„Tăceţĭ, orĭ voiţĭ sĕ mĕ omorîţĭ aicĭ în acéstă clipélă cu vorbele vóstre. Sunteţĭ ca şi nisce căţele, ba maĭ rele chiar.” gemu bătrêna.

„Maĭ rele ȡeu căcĭ căţeaua când n-are ce mânca a casă merge în vecin şi sĕ satură cum póte, eu însă trebue sĕ mor de fóme.”

Acéstă conversaţiune, care ne-a făcut sĕ întrevedem o prăpastiă fiorósă, care însă nu ne-a permis ca sĕ distingem în amănuntul grozăveniile ascunse în adâncimea ei, aşa în cât vom fi siliţĭ a maĭ reveni, — fu întreruptă prin intrarea unuĭ tênĕr.

„Bine că sosescĭ,” exclama Dómna Cibolca cu óre care veselie la vederea celuĭ sosit.

„Dar nicĭ un bine nu-ţĭ aduc mamă, ” respunse tênĕrul, care era de vr-o două-ȡecĭ şi patru de anĭ. Tótă înfăţişarea luĭ arăta că din frageda-ĭ copilărie a fost deprins cu lipsa şi că în tóte ȡilele a trebuit sĕ sĕ lupte în contra miserieĭ celeĭ maĭ cumplite.

„Of, v-aţĭ conjurat cu toţiĭ, ca să-mĭ amărîţĭ viéţa! Și tu Otone, care de altă dată îţĭ ţineai de datorie a mĕ mângâia, astăȡĭ îmĭ vorbescĭ astfel, tocmaĭ astăȡĭ, când mângâierea mi-ar fi maĭ de lipsă ca orĭ când!”

„Până ce vei fi împresorată de asemenea fiinţe...” la aceste cuvinte tênĕrul arată cu un gest de nespus dispreţ asupra surorilor sale.

Babeta nu-l lăsâ să-şĭ termineze vorba.

„Frumos, atât ne-a maĭ lipsit, sĕ ne criticĭ şi tu” ȡise ea restită.

„Mamă,” reluâ Oto, care părea frământat de o iritaţiune grozavă, „trebue sĕ te mântuescĭ de aceste hiene, care sunt în stare sĕ te mănânce de viiă. Opresce pe Maria de a maĭ veni la noi, ér pe Babeta trimite-o în lume ”

„Ha, ha, bravo!” făcură amêndouĕ fetele cu batjocură.

„O Dómne!” exclamă bătrêna, „ce voi maĭ auȡi. Puteam eu óre sĕ opresc pe Maria de a nu lua parte la înmormêntarea tatăluĭ sĕu! Ér d-acolo a venit aicĭ. Cât despre Babeta, am notat-o deja la biroul de informaţiuni pentru un post de guvernantă. — Cruţă-mĕ Otone, décă-ţĭ este cu putinţă”.

„Nu pot sĕ te cruţ mamă, trebue să-ţĭ spui de mârşăvia cea maĭ cumplită, ce s-a săvârşit de când stă lumea asta, şi care s-a săvârşit de ele.”

„A aflat,” făcu Babeta cu o clintire de ochĭ spre Maria şi urmâ a pisa cu mare sgomot aşa încât d-a-bia sĕ maĭ putea înţelege ce sĕ vorbia.

„Da, am aflat că...”

„Ai face maĭ bine sĕ tacĭ”, întrerupse Babeta pe frate-sĕu,

„Să tac,” reluâ Oto, „da, póte aşĕ tăcea décă aşĕ sciĕ că te căiescĕ şi décă nu mĕ-ar fi frică că chiar mormântul sĕ va deschide şi că mortul din el va striga împotriva nóstră!”

„Ce este pentru Dumneȡeu!” suspină bătrêna, „sfârşesce, spune, nu mĕ maĭ chinuĭ.”

„Surorile mele au vêndut cadavrul tatăluĭ nostru.... ”

„Vêndut!... cum aşa... ce blasfemie! cui l-a vêndut?” întrebă Dómna Cibulca cu vocea întreruptă de gróză.

„L-au dat spitaluluĭ!”

„Spitaluluĭ, nu înţeleg!” ȡise bătrêna ca şi aiurită. —

„Nu înţelegĭ, d-apoĭ nu sciĭ,” făcu Oto, „că studenţiĭ de medicină vin la spital ca sĕ studieze la cadavre, tăindu-le bucăţele...”

„Ș-apoi!” făcu Maria cu un cinism grozav.

„Apoi, apoi,” sbierâ Oto revoltat şi, păşind spre feréstră, deschise gémul dintr-o singură smucitură, — „én priviţĭ colea, vedeţĭ pe acel om cu vana ’n spinare, el duce bucăţelele de carne pe care le-au rupt din sârmanul corp al tatăluĭ nostru.”

„Ti-ha scârbosul de el!” ţipă Babeta şi, ridicând pisălogul din piuşóră îl aruncă cu atâta putere în spinarea luĭ Oto, în cât acesta lovit chiar în osul spinărei, căȡu jos ca şi mort.

„L-ai ucis!” sbierâ Dómna Cibolca frângându-şĭ mânile.

Maria s-aplecase speriată la Oto.

„Nu, n-a murit,” ȡise ea după un scurt examen.

În acest moment Oto deschise ochiĭ.

„Ridicaţi-mă,” îngână el cu vocea stinsă, „şi puneţĭ-mĕ pe divan, căcĭ nu-s în stare de a mĕ mişca!”

Femeile săriră la el şi punându-şĭ tóte puterile ridicară pe bietul tênĕr şi-l aşezară pe divan.

Bătrâna era ca şi leşinată, fetele erau tîmpite de spaimă.

„Numaĭ de n-ar murĭ,” borborosi Maria.

Babeta tăcea dar nu-şĭ maĭ lua ochiĭ de pe frate-sĕu, urmărind cu încordare orĭ ce mişcare a luĭ.

Oto resufla cu greu, părea a fi cu totul cutropit de durerĭ.

Ochiĭ numaĭ din când în când i se deschideau, dar de câte orĭ privirea i cădea asupra vr-uneia dintre surorile sale, faţa i sĕ consuma ca de o durere şi de o scârbă nespusă.

„Mi-e sete,” ȡise el în fine după o tăcere îndelungată, întreruptă numaĭ de gemetele dómnei Cibolca. —

„Să-ţĭ aduc puţină apă?” întrebă Maria.

„Pune şi zahar în ea. Am un praf răcoritor în busunar, îmĭ voi face o limonată.”

Pe când Maria i prepara paharul de apă cu zahar, Oto scóse din buzunarul giletciĭ sale un plic îngust şi supţirel şi-l desfăcu cu mânile tremurânde.

„Adă,” ȡise el apoĭ şi luând paharul vărsâ praful din plic în apă, amestecâ cu linguriţa, apoĭ cu o mişcare convulsivică ’l puse la gură şi bău.

Paharul era golit, de jumătate.

Oto, când îl luâ de la gură, fu apucat de un cutremur grozav.

„Este amar praful tĕu,” întrebă Maria, „adă sĕ gust.” —

„Amar ca fierea,” respunse Oto, „nu gusta — este otravă. ”

„Otravă!” ţipară tóte trei femeile.

„Da, m-am otrăvit ca sĕ scap de dragostea vóstră!”

Maria şi Babeta la aceste cuvinte remaseră ca şi înlemnite, Dómna Cibolca însă, aruncându-sĕ ca nebună asupra fiuluĭ sĕu, i smulse paharul de jumătate golit din mâna luĭ cea tremurândă, şi până sĕ fi prins de veste cineva ce vrea sĕ facă, îl şi pusese la gură şi-l golise până la fund.

Apoi căȡuse jos.

„Blăstemate, afurisite sĕ fiţĭ,” maĭ ȡise ea sub convulsiunĭ grozave, cu buzele învineţite şi cu ochiĭ stâlpiţĭ.

Maria scóse o răcnitură de gróză apoĭ fugĭ ca şi aiurită, ca şi gonită de furiile infernuluĭ.

Babeta era singură cu doui muribunȡĭ.

Stete cu ochiĭ înholbaţĭ, ér când sĕ trezi din ameţela în care căȡuse, vĕȡu că atât frate-sĕu cât şi mamă-sa expiraseră deja.

Să hotărî deci a sĕ duce şi ea cât maĭ de grabă din acel loc înfricoşat.

Dar cu mânile góle nu putea pleca.

Prin odaiă nu sĕ afla nicĭ un obiect de valóre, trebuia decĭ sĕ scormonăscă prin busunarele morţilor.

„La mama sciu că nu voi găsi nimic,” ȡise ea cu un zimbet amar, „să vedem la 0to.”

Nu găsi nicĭ la frate-sĕu de cât numaĭ două plicurĭ asemenea aceluĭ din care scosese praful otrăvitor, care decĭ de bună sâmă cuprindeau şi ele aceiaş otravă.

„Ce sĕ fac cu aceste plicurĭ?” sĕ întrebâ dênsa şi era gata sĕ le arunce, dar luându-şĭ sănia, le puse în busunar ȡicând „cine scie dăcă nu-mĭ vor prinde bine vr-o dată.”

„Servitorul de la anatomie,” continuâ ea apoi, „îmi va da cel puţin câte cincĭ fiorini de fie-care cadavru.”

Să prepară sĕ plece ca sĕ încheiă acest târg înfricoşat.

Tocmaĭ când voia sĕ ésă ăétă că sĕ deschise uşa. Nimen nu intrâ.

O mână de bărbat sĕ vîrî prin crepătură dr o voce răguşită strigâ:

„O scrisóre de oraş pentru Domnişăra Babeta Cibolca.

„Aicĭ,” strigâ ea şi sărind la uşă luâ scrisórea.

„De la biroul de plasament,” borborosĭ Babeta, după ce aruncase o privire asupra pliculuĭ, apoĭ sĕ grăbi a rupe învălitărea scrisóreĭ şi a cetĭ.

„Am găsit un post pentru Dta în capitala Românieĭ, la Bucurescĭ. Plata este bună de şi numaĭ în o casă de comerciant. O fetiţă de doui şi un băieţel de cincĭ anĭ. Părinţiĭ trăiesc amândouĭ.

Baniĭ de călătorie sunt avisaţĭ,”

„Guvernantă la un comerciant român, după ce am aspirat a fi contesă germană! Ce contrast! Dar în fine... n-am ce alege... trebuia sĕ fiu bună bucurósă că mĭ sĕ oferă acest adăpost — strălucit în comparaţiune cu starea mea de astăȡi.

CAPITOLUL IV.
Lipscanul.

În rondelul şoselei care străbate grădina numită a luĭ „Kiselef,” ce sĕ desfată dinaintea Bucureştilor, stetea cărêtă de cărêtă, trăsurĭ şi birjĭ jur împrejur.

Boeriĭ şi boerdicele, bancheriĭ şi toptangiĭ capitalei cu soţiĭle, copiĭ, guvernantele şi cu bonele lor eşiseră la şosea, ca sĕ ia puţin aer, sĕ vaȡă şi sĕ fiă văȡuţĭ şi văȡute. Cursa nu mergea maĭ departe de cât până în acel rondel. Acolo visitiĭ întorceau trăsurile şi, până a nu apuca înapoĭ érăş spre Bucurescĭ, sĕ opreau, ca sĕ resufle caiĭ şi sĕ maĭ privéscă boeriĭ.

Într-o trăsură elegantă, trasă de doui cai galbinĭ şedeau în fund un domn şi o damă, ér pe banchetă era un băiat ca de vr-o cincĭ anĭ şi lângă băiat o guvernantă.

Băiatul era un copil fórte drăgălaş şi sĕ juca cu un balonaş de gumielastic, aruncându-l când domnuluĭ, când dómneĭ când apoĭ guvernanteĭ.

Toţĭ făceau haz de jocul nevinovat al copiluluĭ, dar cine ar fi observat maĭ de aprópe pe guvernantă ar fi văȡut că veselia ei nu-ĭ isvora din inimă, ci era o penibilă prefăcătorie.

Domnul, care era tatăl băiatuluĭ şi soţul Dómnei şi care purta numele de Sasan, într-un moment de neîndemânătăcie scăpâ balonul aşa de nefericit, în cât căȡu jos pe şosea şi sĕ rostogolĭ o bucăţică de drum.

„Ah, cine-mĭ va aduce balonul,” exclamă copilul. —

„Eu, scumpul meu” respunse guvernanta, gata de a părăsi trăsura.

„Domnişóră Babeta...”

Da, guvernanta era Babeta Cibolca şi domnul Sasan era comerciantul la care primise angajament şi care în acest moment o reţinea sĕ nu sĕ cobóre din carêtă.

Tocmaĭ atunci un chervan încărcat cu marfă trecea pe lângă trăsura de care ne ocupăm.

Lângă chervan mergea un băiat ca de vr-o opt ani, care observând balonul ce sĕ rostogolea pe şosea, îl luâ de jos şi alergâ cu el la trăsură.

Acoto-l presentâ ȡicând:

„Poftim cocóne”.

„Ce băiat prevenitor” observă Dómna Sasan cătră soţu-sĕu, care primi balonul din mâna băiatuluĭ.

„Stai puţin” ȡise comerciantul cătră băiat scormonind prin buzunar, căcĭ voia să-ĭ dea un bacşiş.

„Nu pot sĕ stau cocóne, trebue sĕ alerg după car, sĕ nu mĕ perd cumva de el,” şi cu astea băiatul sĕ luâ iute după chervan, care purcese înainte spre bariera Bucurescilor.

„Păcat că nu i-aĭ dat nimic,” observă Dómna Săsan.

„Nu-i pré târziu!” replică comerciantul.

„Creȡĭ că-l vom ajunge cu trăsura,” întrebă soţiă sa.

„Ba că nu vom arangia dóră o gónă după el”.

„Aşa dară..”

„Îl voi revedea, căci carul cu care era îmi aduce marfă şi mie; am văȡut mărcile lăzilor.”

„Va veni la noi băiatul, ce bine,” făcu mititelul Sasan. „Să-l aduci sus la mine ca să-i mulţămesc şi eu,” maĭ adause el.

„Ce ȡice Costică?” întrebă Babeta care nu înţelesese pe băiat, de óre-ce vorbise românesce.

Dómna Sasan i tălmăci dorinţa copiluluĭ.

„Ah ce suflet bun drăguţul”, exclamă nemţóica ca şi extasiată şi sărută cu foc pe micul Costică pe amândoui obrajĭ ai luĭ.

Părinţiĭ sĕ simţiră fórte măguliţĭ.

„Da sĕ mi-l aduci tată, şi să-l oprescĭ pentru tot de-a una ca sĕ am cu cine mĕ juca, ȡise apoĭ Costică, preocupat de gândul la băiatul de cărĕuş.

De astă dată vorbise nemţesce în cât îl înţelese şi guvernanta.

„Étă o ideiă minunată, ce băiat cu minte,” aplaudâ Babeta, care precalcula deja, că un asemenea arangiament i-ar lua de pe umeri tocmaĭ jumătate din sarcina ce avea cu supraveghiarea copiilor.

„Da, da,” afirmă şi Domnul Sasan. „Acest băiat de cărĕuş pare a fi înzestrat de la natură cu bune calităţĭ, să-l angagiăm ca soţ de joc şi de studiu pentru Costică. Ce ȡicĭ dragă Mari”.

„Ce sĕ ȡic?” replică Dómna Săsan, „îmi pare că ar fi bine.”

„Da,” reluă guvernanta după o mică pausă, „cu cât mĕ gândesc maĭ mult cu atât maĭ nimerit găsesc planul Dv. Costică în urma acestuĭ arangiament va primi o educaţiune maĭ potrivită sexuluĭ sĕu, căc presupui cumcă băieţiĭ vor avea, sĕu maĭ bine ȡis vor primi un institutor.”

„Negreşit”, o întrerupse Domnul Sasan, „nu-i aşa Mari!”

„Da, da,” afirmă Dómna Sasan, „acéstă întocmire o găsesc de pré bună. Atuncĭ şi Leniţa va fi cu atât maĭ bine îngrijită”.

„Da Dómnă,” sĕ grăbi a ȡice Babeta, „cât despre acéstă nu încape nicĭ o îndoială, dară vĕ rog sĕ nu credeţĭ cumva că mĕ voi îngriji maĭ puţin ca până acum de binele scumpuluĭ Costică,” apoi îl sărută din nou.

„Să mergem tată,” ȡise Costică întorcând desmerdările nemţăiceĭ. „D-abia apuc sĕ mĕ joc cu.... cu.... dar cum îl chiamă?” sĕ întrerupse mititelul.

„Nu sciu nicĭ eu,” respunse Domnul Sasan, „vom afla însă şi asta. Trage Ioşi,” adause el apoi adresându-sĕ cătră vizitiu.

Acesta prinse hăţurile maĭ strâns în mână, ridicâ biciul şi pocnind una cu el, făcu pe cai sĕ pornéscă în pas mândru, mărunt dar des, şi săltând mereu.

Astfel peste puţin ajunseră la capul poduluĭ Mogoşóeĭ.

Pe acele timpurĭ nu era încă nicĭ un drum de fer prin România, ea decĭ nu era legată cu streinătatea de cât prin Dunăre şi apoi prin şoséua naţională care de la punctul Predeal trecea pe la Câmpina, Ploiescĭ şi venia la Bucurescĭ,

Acéstă şosea traversa grădina Kiselef şi dedea în capitală pe la barierea poduluĭ Mogoşóeĭ.

Era deci în tótă vremea val mare la capul aceluĭ pod. Dar maĭ cu sémă pe timpul când reintrau şi boeriĭ în caratele lor de la preumblare de pe şosea atuncĭ adeseorĭ sĕ grămădeau atâtea trăsurĭ dinaintea bariereĭ, în cât dedeau prilej la învălmăşelĭ şi siliau pe cei care veniau maĭ pe urmă sĕ să opriseră în drum, până le isbutia epistaţilor sĕ restabildscă ordinea şi sĕ asignreze circulaţiunea.

Pică orĭ ce ar ȡice amiciĭ pretinsuluĭ progres. Pe timpul acela, când comunicaţiunea şi transportul sĕ făcea cu ajutorul carelor trase de caĭ, era maĭ multă poesiă în lume, era un traiu cum am ȡice maĭ cu ticnă, de cât acum unde tóte până şi sentimentele sĕ tracteȡă Cu iuţăla produsă de puterea aboruluĭ.

Óre streinul care sosia atuncĭ la Bucurescĭ nu primia o ideiă maĭ împunătóre de cât astăȡĭ despre însemnătatea acesteĭ metropole, vĕȡênd pitorósca învălmăşea de dinaintea bariereĭ pe care avea să-şĭ facă intrarea.

Să vedem.

Cu tótă iuţéla locomotiveĭ călătoruluĭ de aȡi sĕ pare ca şi o lungă eternitate timpul ce are sĕ trécă de la o staţiune până la cea laltă. D-abia ai plecat din Ploiescĭ, ai vrea sĕ şi fi la Bucurescĭ când colea n-ai sosit de cât la prima staţiune Brafji. Te pui sĕ maĭ tragi un somnuleţ, dór, dór te vei deştepta în gara capitaleĭ, când colea te trezescĭ la Crivina şi maĭ ai sĕ treci prin staţiunele Periş, Bufta, Chitila ca apoi sĕ sosescĭ în fine la ţinta călătorieĭ. Aicĭ te cobori pe peron îmbrâncit de hamali, care alergă să-ţĭ ia bagagiul de mâna. Apoĭ după maĭ multă alergătură în sus şi-n jos îţĭ scoţĭ şi cufărul şi în fine eşi şi te urci în birjă, décă a maĭ remas vr-una în curtea staţiuneĭ, ér décă nu, aştepţĭ până vor sosi altele sĕu încarci pe vr-un hamal cu calabalîcul şi o iai la picior, décă nu voiescl sĕ aştepţĭ tramvaiul şi sĕ te aşeȡĭ în el.

Unde este poesia la tóte astea.

Odinióră însă timpul îţĭ trecea pe pernele diligenţeĭ în dulci reveriĭ şi în contemplaţiunea peisagiuluĭ strein. De o dată te pomeneaĭ la Săftica, acolo te restaurai şi dabia pornit sosiai la Bănesa, de d-aicĭ pândiai în zara depărtată din care începea sĕ sclipéscă ici colea câte un turn svelt de la cele trei sute de bisericĭ care sĕ ȡicea s ar afla în Bucurescĭ.

Dorul necunoscutuluĭ, al misteriosuluĭ îţĭ umplea sufletul şi te punea în o posiţiune pré potrivită de a admira de la rondelul şoseleĭ încolo, unde soseaĭ peste puţin, cochetele, frumósele şi galeşele Bucurescene, care resturnate în fundul caratelor, întreţineau un foc vivace din ochiĭ lor cei artȡĕtorĭ cu admiratoriĭ lor.

Ér dinaintea bariereĭ, vedeai chervanele, caratele, birjele care înaintând, care oprite pe loc; împrejurul lor zăreai pe bragagiĭ şi le auȡiai versul lor ademenitor: bragă dulce, rece dulce, secundaţĭ de rahagiĭ şi de alţĭ vênȡĕtorĭ; contemplai pe zarzavagiĭ aşezaţĭ pe lîngă şosea cu marfa lor, care umplea aerul cu un miros caracteristic de cépă, căci parfumul numiteĭ plante bulbóse nu juca un rol secundar, şi te transpunea îndată în disposiţiunea acceptibilă pentru poesia maĭ mult sensitivă de cât eterică a orientuluĭ.

Și în ȡiua de care am vorbit la începutul acestuĭ capitol era mare învălmăşélă dinaintea bariereĭ, Ioşi vizitiul Domnuluĭ Sasan fu silit a cârmi pe lângă un chervan, care sĕ oprise lângă magherniţa vameşuluĭ de jugărit şi care încurcase drumul.

Lângă acest chervan stetea un băiat.

Cum văȡu Domnul Săsan pe acest băiat de cărĕuş, ridicâ bastonul sĕu şi atinse cu el pe Ioşi în dosul spinăreĭ.

Babeta, eşind cu trăsura pentru prima óră în aceea şi necunoscând obiceiurile Bucurescenilor nu putu sci, că astfel li sĕ făcea semn vizitiilor ca sĕ opréscă. La vederea acestuĭ semn îşĭ reaminti de o dată scena cu pisălogul, pe care-l aruncase în osul spinărei al frateluĭ sĕu şi la astă reamintire i trecu un fior rece peste tot trupul sĕu.

Tot odată ca prin farmec îşĭ revăȡu întregul sĕu trecut dr costumul băiatuluĭ de cărĕuş o transpuse în acel sat necunoscut, unde odinióră născuse un băiat, — căcĭ tot astfel sĕ purtau copiĭ p-acolo.

Ioşi, înţelegând semnul stăpânuluĭ sĕu, opri căreta în drum. Domnul Săsan, care recunoscuse pe băiatul cu balonul, i făcu semn.

Chematul alerga la caretă.

„Cum te chiamă,” îl intrebâ comerciantul.

„Toma,” respunse băiatul.

„Și încă cum?” urmâ Domnul Săsan.

„Toma... Toma...,” şi bietul băiat pe care de bună sémă îl vor fi recunoscut cetitoriĭ noştri, şi care nicĭ o dată nu întrebase pe mumă-sa de numele tatăluĭ sĕu, nu scia în grabă ce sĕ spuiă, dar simţind că incurcala sa nu-i póte servi de recomandaţiune, ȡise pe scurt:

„Toma Ciurescu”.

„Pe mine mĕ chiamă Costică Săsan,” ȡĭse copilul din trăsură.

„Să trăiesci cuconaşule,” adause Tomiţa.

Domnul şi Dómna Săsan precum şi micul Costică erau încântaţĭ de amicul nostru.

Numaĭ Babeta i arunca pe furiş de sub gónă câte o privire maĭ mult de ură de cât de iubire.

„Afurisit neam,” sĕ gândi în sine, dar faţa i zimibea şi cu vocea tare ȡise:

„Ce copil inteligent!”

„Da,” afirma Domnul Săsan, „pare a avea mintea unui om bătrên şi voi face o bună achisiţiune angagiându-l la casa mea”.

„Va fi un bun servitor maĭ târziu,” observă Babeta.

„Ba maĭ târziu voi face din el un băiat de prăvălie,” replicâ Domnul Săsan, apoi adresându-sĕ cătră băiat îl intrebâ:

„Ai venit cu tată-tĕu la Bucurescĭ?”

„Ba nu,” şi o roşâţă repentină sĕ lăţĭ peste faţa luĭ Tomiţa. „Sunt la stăpân.”

Domnul Săsan nicĭ nu luâ în sémă acéstă roşaţă, dar Babeta care-l privise maĭ de aprópe pe băiat, nu o trecu cu vederea.

Îndată voi să-şĭ explice emoţiunea luĭ Tomiţa.

„Ce a întrebat tată-tĕu pe băiat?” sĕ adresă deci guvernanta cătră micul Costică.

„L-a întrebat de tată,” respunse el.

„Pe semne n-are sĕrmanul!” observă guvernanta.

„Nu sciu,” făcu Costică. „Ai tată?” ȡĭse el apoi cătră Tomiţa.

„Nu, n-am!” respunse acesta înroşindu-sĕ din nou. —

„Acestă roşeţă este surprinăȡtóre,” îşĭ ȡise Babeta, „băiatul de bună sémă nu-şĭ cunósce pe tată-sĕu, este un copil din flori... ca şi al meu.”

„Când veţĭ veni la magazinul meu” reluâ Domnul Săsan adresându-să cătră Tomiţa, „voi vorbi cu stăpânu-tĕu ca sĕ te lase la mine. Vreaĭ sĕ remânĭ?”

„Cu dragă inimă,” respunse Tomiţa.

„Eu mĕ numesc Săsan, sunt lipscan, am văȡut în carul vostru nisce lăȡĭ d-ale mele, când veţĭ descărca marfa sĕ întrebi de mine.

„Bine Domnule, sărut manile Domnule,”

„La revedere dară!” şi cu aste făcu semn vizitiuluĭ, caiĭ sĕ porniră ducând trăsura cea strălucită sforăind prin stradele Bucurescilor.

Pavagiul nu prea era bun pe acele timpurĭ şi caretele te sdruncinau cu tóte că erau aşezate pe cele maĭ bune arcurĭ

Acéstă sdruncinătură maĭ scóse pe Babeta din gândurile trecutuluĭ şi capul ei fiind silit a sĕ apleca de voie, fără de voie când spre micul Costică, când spre Domnul Săsan, când spre soţia acestuia, era lucru firesc că-şĭ intórse şi gândurile sale spre aceste persóne.

Zimbi deci băiatuluĭ, şi sĕ smeri dinaintea domnuluĭ şi dómneĭ.

Dar zimbetul nu-i venia din inimă şi nicĭ smerenia nu era alt ceva de cât o curată prefăcătorie.

„Îmĭ va veni vr-o dată timpul meu, îşĭ ȡicea ea, „dar până atunci trebue sĕ mĕ susţin în graţia acestor.., vite încălţate.”

Careta intrâ în fine prin pórta cea mare ce sĕ deschisu dinaintea ei în curtea spaţiósă a uneĭ case marĭ şi frumóse din calea Moşilor, de ceĭ din caretă sĕ coborîră şi merseră în casă.

Domnul Sasan peste puţin eşi şi apucâ spre piaţa Sf. Gheorghe unde-şĭ avea magazinul în faţa gradineĭ.

Era mare magazinul Domnuluĭ Sasan, sĕ compunea din maĭ multe piese marĭ, ocupate de sus până jos cu rafturĭ, care erau pline îndesate cu mărfurile cele maĭ elegante, maĭ fine şi maĭ scumpe.

Avea o mulţime de servitorĭ, o dróie de băieţĭ de prăvălie, cassarĭ, grămăticĭ ba chiar şi un procurist.

De câte ori intra Domnul Sasan în magazinul sĕu avea obiceiu a cutreera tóte încăperile, cercetând cu de-a amănunţitul ce făcea fiecare din ómeniĭ săi, care la intrarea luĭ, erau cuprinşi ca de nisce ferbinţelĭ şi şi vedeau de lucru cu îndoită atenţiune, căci era un straşnic şef.

Apoĭ după ce-şĭ făcu observările pe care le creȡu de lipsă, merse în biroul sĕu, care era în încăperea cea din fund şi sĕ aşeȡa la masa sa, cetind epistolile intrate, sfătuindu-sĕ cu procuristul sĕu, primind pe representanţiĭ caselor cu care lucra şi pe muşteriĭ săi maĭ de frunte.

Astfel făcu şi astăȡĭ. Timpul i trecu în sbor ca de obiceiâ.

De o dată veni un servitor şi ȡise:

„Domnule, un băiat de cărĕuş cere a-ţĭ vorbi.”

„Un băiat de cărĕuş?” exclamă comerciantul, care în toiul afacerilor uitase de micul eveniment de pe şosea. „Ce vrea!”

„Dice că i-ai fi poruncit pe şosea, că după ce vor fi descărcat marfa, să-ţĭ dea de scire,” respunse servitorul.

„Aha,” ȡise Săsan, lovindu-sĕ cu palma peste frunte, „este prietenul meu de pe şosea. Intrăbă-l pe stăpenu-sĕu décă-l póte lăsa aicĭ la mine în Bucurescĭ, ér dăcă-l lasă, vină cu băiatul în cóce.”

Servitorul eşi. Peste puţin sĕ întórse cu Tomiţa.

„Ei bine,” cu aceste cuvinte ’l primi Domnul Săsan, „eşti hotărît sĕ remâi la mine.”

„Da cocóne,” respunse băiatul fără sfială dar cu modestie.

„Să mergi dară cu dênsul la Mitraşofski sĕ să îmbăieze, apoĭ d-acolo te vei duce la fraţiĭ Hirschfeld din strada Șelarĭ. Cumpără-i vr-o două schimburĭ, apoĭ haine cum sĕ cade o pălăria, mergi şi la steaua albastră şi cumpără-i o părechie de ghete, apoi du-l acasă la mine şi pune-l în odăiţa de lîngă podul caselor, unde va şedea şi unde va putea îmbrăca până voi veni eu acasă,”

Acest ordin al Domnuluĭ Sasan sĕ execută întocmaĭ.

Când stăpênul caseĭ, după terminarea afacerilor sale de la magazin reintră în senul familieĭ sale şi trimise după Tomiţa, acesta sĕ presentâ în haine vinete dinaintea lor.

Haine vinete ȡic sătaniĭ din Transilvania costumuluĭ cum îl pórtă locuitoriĭ oraşelor.

Costică vĕȡênd pe Tomiţa astfel îmbrăcat, d-a-bia îl recunoscu, ér după ce sĕ convinse că este noul sĕu prieten de la şosea îl primi cu mare bucurie.

„A la bonne heure” îşĭ ȡise Babeta, „astfel totuşĭ mĕ voĭ deprinde a-l vedea împrejurul meu, dar în scârbosul 'mi costum de până acum, nu l-aş fi putut suferi. —

Tomiţa era un tovarăş de joc a luĭ Costică aşa de bun în cât tótă casa sĕ felicita de acuisiţiunea luĭ. Până şi Babeta i dedea lecţiunĭ cu plăcere, căci învăţa lesne ş-apoĭ Costică primea învĕţătura maĭ bucuros de la dênsul de cât de la guvernanta.

Astfel Babeta putea aşteptă maĭ cu răbdare sosirea promisuluĭ institutor.

Un nepot al Dómnei Sasan, care avea sĕ depuiă examenul de bacaulareat a casă în Transilvania şi sĕ vină apoi la studiu în Bucurescĭ, era destinat pentru postul de institutor.

Acest nepot, fiind fără mijlóce avea sĕ şéȡă şi sĕ mănânce la Domnul Sasan, ér în schimb i sĕ pusese condiţiunea sĕ dea lecţiunĭ la copil din casă.

Acum este însă timp ca sĕ facem maĭ de aprópe cunoscinţă cu personagiile nóstre.

Babeta, guvernanta, fiica agentuluĭ Cibolca din Viena, după cum, ne spune deja numele ei de familiă, era de origine slavă, dar făcea parte din acel soiă de fiinţe omenescĭ, care sĕ găsesc numaĭ în Austria, o amestecătură de german şi slav, era decĭ o adevărată austriacă sĕu o nemţóică, cum le ȡice Românul, şi încă nemţóică din creştet până-n tălpĭ.

De stat era mititică şi subţirică, avea o faţă sarbĕdă, ochi verȡĭ mititei, gura mică cu buze palide şi subţirele, ér când vorbia atuncĭ te mireai cât de mult i sĕ putea desface guricica ei. Când venia în extas glasul ei primia un timbru fonfăitor.

Nu trecuse încă de douĕȡecĭ şi patru mult douĕȡecĭ şi cincĭ de anĭ.

Cât despre caracter, reflexele ce au străbătut, ne fac a intrevedea un grózav abis.

Să ne întórcem acum la Domnul, la Dómna Săsan şi la casa lor.

Domnul Săsan ajunsese deja în acea etate, care sĕ numesce flórea vârsteĭ, adică era între patruȡecĭ şi cincĭ ȡecĭ de ani.

Născut în Bucurescĭ într-una din mahalalele locuite de stratul maĭ lipsit, avuse norocul de a intra ca băiat într-o prăvăliă din strada lipscanilor, şi fiind talentat, desvoltând maĭ cu sémă o pricepere admirabilă pentru gusturile cocónelor de modă, înaintâ curând, ajunse de tênĕr, stăpânul unui magazin de modă, care peste puţinĭ anĭ deveni centrul pentru confecţionarea celor maĭ căutate toalete.

Dómna Maria Săsan era făta unui comerciant din Transilvania de la Stefănescĭ, oraşul din vecinătatea Ulmescilor. Era o fiinţă bună, dar cam móle de inimă. Nu arăta alt interes, de cât pentru casa ei, acolo însă scia sĕ puiă la cale tóte lucrurile aşa de bine în cât cu două servitóre numaĭ îşĭ ţinea în ordine exemplară salónele, odăile, curtea şi grădina.

Nicĭ nu era lucra rar de a o vedea cu mătura în mână, sĕu cu vr-un petec frecând parchetul, orĭ ştergând mobilile de praf.

Séra era apoĭ obosită în cât nu maĭ putea sta pe picióre.

De la şépte ore sĕ arunca în fotoliu şi adormea.

Nu vedea la sine de cât din când în când câte o compatriótă a ei, între aste maĭ des pe cocóna Țica, o adevărată mahalagióică.

Domnul Săsan făcuse stare, ba era bogat, cu tóte astea remase tot atât de econom, sĕu scump, cum i ȡicea servitorimea, cum fusese ca băiat de prăvălie. Apoĭ nicĭ defectul cel maĭ mare al caracteruluĭ sĕu nu-l lăpădase. Era neîncreȡător până la extas, îşĭ bănuia chiar şi — umbra sa. Orĭ ce-ĭ făcea cineva, — sĕ fi fost chiar cel maĭ adevărat amic al sĕu, Domnul Săsan în un colţ ascuns al inimeĭ sale îl nevinovăţa de — mişelie, ori cel puţin de necapacitate. Nu sĕ încredea nicĭ în sine însuş. Când era sĕ hotărăscă ceva, maĭ cu sémă în cestiunĭ familiare, sĕ gândea, sĕ resgândea, sĕ chibzuia, aşa de mult în cât puteaĭ fi sigur, că dintre tóte combinaţiunile şi modalităţile va alege pe aceea, care maĭ pe urmă sĕ va arăta ca cea maĭ rea.

Te miri, că sĕ decisese aşa de iute ca sĕ ia în casă pe Toma băiătul de la Ulmenĭ. Cu angagiarea Babeteĭ ca guvernantă, lucrul durase maĭ mult timp.

Era tare la modă p-atuncĭ în Bucurescĭ, că în ori ce casă cu dare de mână, copiĭ sĕ fie crescuţĭ de o guvernantă — streină firesce. Décă sĕ putea franţuzóică, décă nu nemţóică.

Cât despre neapărata trebuinţă a uneĭ guvernante nu maĭ încăpea îndoiólă nicĭ în capul Domnuluĭ Săsan; dar părerile diferau cu privire la naţionalitate. Domnul voia o franceză, francezele fiind în general maĭ spirituale. Dómna ţinea una că o nemţóică ar fi maĭ bună, căci nemţóicele trec de maĭ aşeȡate, de nu sĕ cade de cât francezele,

După multe şi îndelungate desbaterĭ, sĕ convârtĭ şi Domnul Săsan la părerea soţieĭ sale, căci informându-se pe sub mână aflase, că francezele erau îndoit şi întreit maĭ scumpe de cât nemţóicele.

Dar cu asta nu erau terminate tóte îndoelile, ci ele începură maĭ tare încă, acum când era vorba, a cădea d-acord asupra unei anumite persóne, din mulţimea acelora, care sĕ oferiră în urma demerselor făcute de Domnul Săsan.

În fine după multă cumpănire aleseră pe cea maĭ bună dintre tóte... pe Babeta.

I vĕȡuseră posa fotografică, până nu încheiaseră cu dênsa. Când li sĕ presintâ în persănă, le plăcea maĭ puţin de cum le plăcuse în chip, însă acum era pré târziu, căcĭ Domnul Săsan era din acea categoria de ómenĭ care susţin şi urmăresc maxima Bulgaruluĭ: „săpun am cumpărat, săpun voi mânca.”

Dómna Maria Săsan era pră domălă şi pré nepăsătóre din fire, de cât sĕ să fi putut decide, a sĕ gândi măcar la schimbarea guvernanteĭ, cu tóte că acésta dintru început chiar era fórte arogantă faţă cu dênsa şi o trata ca pe o fiinţă de o categorie maĭ inferióră.

Micuţa Elena sĕ deprinse curând cu guvernanta, pe care nicĭ ea, ca toţĭ copil, n-o putuse suferi dintru întâi, tot asemenea şi Costică, fiind-că Babeta, de şi nemulţămită până în adâncul sufletuluĭ sĕu de posiţiunea în care o forţase destinul, văȡuse miseria prea de-aprópe, şi îĭ luase gróza, aşa în cât îşĭ impuse sarcina de a-şĭ câştiga iubirea copiilor, pentru a-şĭ susţine pe de-o parte posiţiunea, ér pe de altă parte aĭ putea domni cu atât maĭ lesne în casă, căci de dragul copiilor multe i sĕ treceau.

Numaĭ cocóna Țica, prietina Dómnei Maria Săsan, când văȡuse pentru prima óră pe Babeta strîmbâ din nas şi ȡise póte suferi. Odată deschiȡând vorba despre guvernantă exclamă:

„Ascultă Mari, eu n-aş suferi pe acestă nemţóică în casa mea.”

„De ce nu?”

„Maĭ întâiŭ îĭ fiind-că-ĭ nemţóică.”

„Tocmaĭ asta-i bine.”

„Să-mĭ nemţéscă copiĭ, aferim! Cam mâine le vor fi ruşine sĕ maĭ vorbescă românesce”

„Dar aşa, — cât va fi Tomiţa ’n casă...”

„No veȡĭ acel băiat îmĭ place, numaĭ sĕ nu sĕ nemţéscă şi el.”

„Nu te teme dragă!”

„Ș-apoĭ mutra nemţóiceĭ, nu-mĭ place nicĭ de cum?”

„Nicĭ mie nu-mĭ e simpatică.”

„Simpatică, nimpatică, mie-mĭ este greţósă şi, aduţĭ a minte Mari, ce-ţĭ ȡic eu, mult necaz o să-ţĭ facă nemţóică”.

„Eşti preocupată.”

„Adică ocupată sunt... dar sĕ lăsăm tréba baltă.”

CAPITOLUL V.
Nepotul

Ștefan Daftu nepotul Dómnei Săsan era un tênĕr puţin cam exaltat în părerile sale, visător, plin de idealurĭ măreţe.

Aştepta de la viéţă numaĭ încântare, credea în un amor sincer platonic, în o amiciţia neinteresată.

Sĕrmanul, nu cunoscea lumea de cât numaĭ din novelele nemţescĭ, pe care le cetise.

Când veni la Bucurescĭ credea, cum ȡice Românul că tóte pasările care sbóră sĕ şi mănâncă.

Fu întâmpinat cu dragoste din partea Dómnei Maria Săsan, Domnul Săsan privia în el un instructor eftin, ér Costică şi Toma un amic iubitor.

Ștefan nu sĕ simţĭ tocmaĭ rĕu în mijlocul acestor ómenĭ şi ca membru al acesteĭ căsniciĭ destul de monotone.

Babeta era cumpătată în purtarea sa cătră tênĕrul student, care-şĭ împărţea timpul între instrucţiunea pe de o parte luată la facultatea de drept ér pe de altă parte dată băieţilor din casă.

Încetul cu încetul guvernanta sĕ apropiâ pe nesimţite de tênĕr.

Câte o oftare ascunsă în aparinţă, dar potrivită astfel ca sĕ fie surprinsă de Ștefan, câte o căutătură din acele, care îs pe sub gene şi sunt menite a merge drept la inimă, îşĭ făcuse deja datoria.

Ștefan visătorul, idealistul, lipsit de orĭ ce prilej de a întreţine relaţiunĭ maĭ de aprópe cu femeĭ, ba chiar n-având ocasiune de a face cunoscinţa lor, începu a sĕ interesa de Babeta.

„Te invidiez,” şopti într-o séră guvernanta cătră Ștefan.

Erau, am putea ȡice singurĭ, căcĭ Dómna Săsan adormise în fotoliu, ér Leniţa aţîpise pe scaunul ei.

„Pentru ce?” făcu tênĕrul, aţintind ochiĭ săi ceĭ marĭ de un albastru profund asupra Babeteĭ şi simţind, că palórea sa cea ordinóră făcuse loc uneĭ roşelĭ de şi slabe, dar destul de pronunsate.

„Pentru liniştea D-tale?”

„Liniştea mea, nu sciu, de ce aş putea fi tulburat..?”

„Nu ȡic tulburat, dar nemulţămit.”

„D-ta eşti nemulţămită,” întreba Ștefan cu o mirare pe deplin sinceră.

„Eşti surprins de acéstă descoperire?”

„În adevăr, nu sciu...”

„Să vede că n-aştepţĭ lucrurĭ marĭ, ce ȡic marĭ, n-ascepţĭ nimic de la viéţă, de nu ai înţeles până astăȡĭ, că o inimă tênĕr nu póte fi mulţămită cu un traiŭ, cum este acela pe care-l port eu.”

„Ce fel de traiŭ?” observă Ștefan deconcentrat.

„Ha, ha,” rîse Babeta în batjocură, „ce fel de traiŭ? O călugăriţă are maĭ multă libertate de cât mine. La noi în ţéra nóstră chiar bucătăresele sunt tractate cu maĭ multă delicateţă din partea... stăpânilor de cum sunt tractată eu aicĭ, şi sunt maĭ considerate de cea laltă servitorime, de cum sunt eu considerată aicĭ...”

„Domnişóră Babetă, ţĭ sĕ pare numaĭ”

„Mi sĕ pare, ba nu, este crudă realitate. D-ta, care împlinesci aceleaşĭ îndatorirĭ ca şi mine în casa asta, te creȡi maĭ mult de cât mine, nu-i aşa?”

„Domnişóră!”

„Da, aşa este, te creȡĭ maĭ mult fiind-că eşti nepotul Dómnei Săsan.”

„Te înşeli, nicĭ o dată nu am tras vr-o paralelă între mine şi D-ta.”

„Dar spune drept, décă ai fi tras-o, nu ai fi ajuns la resultatul ce susţin eu.”

„Nu Domnişóră, fiind-că...”

„Ce fiind-că,” zimbi nemţóica şi aruncă o căutătură galeşă luĭ Ștefan. „Dar sĕ lăsăm acéstă conversaţiune... adause ea apoĭ, „étă că Dómna Săsan sĕ mişcă în fotoliul ei, trebue sĕ chem servitórea, sĕ culcăm pe Leniţa. Te culci şi D-ta?”

„Eu?” făcu Ștefan tulburat, „nu, încă nu.”

„Vreai sĕ studiezĭ cevaş?”

„Nu,... dar nu mi e somn!”

„Nicĭ mie, décă vreaĭ, putem sĕ vorbim încă vr-un cart, două de oră. Nu-mĭ voi încuia uşa.”

Intru aceia venise servitórea şi duse pe copila cea adormită.

„Bună séra Domnule Ștefan” ȡise Babeta când plecă cu ton formal, aruncând tot o dată o săgétă din ochiĭ ei ceĭ verȡĭ asupra tênĕruluĭ.

„Bună séra!” repetă Ștefan Daftu maşinalmente.

În acest moment nu scia apriat ce ȡice, căci cuvintele din urmă ale Babetei îĭ resunau mereu în urechĭ.

„Nu-mĭ voi încuia uşa!” Ce însemnau aceste cuvinte. —

Ștefan Daftu era nepăţit, decĭ ar urma ca sĕ nu atribuéscă nicĭ o însemnătate maĭ mare aceleĭ invitărĭ, făcute de Babeta cu un ton atât de natural.

Dar tênĕrul cetise novele, póte chiar şi romane, deci atribuia acesteĭ invitări adevărata însemnătate, ba póte chiar o însemnătate maĭ mare de cum i s-ar fi cuvenit.

Casele Domnuluĭ Săsan sĕ aflau, după cum am spus deja, pe calea Moşilor. Prin o pórtă cu două aripĭ intrai în o curte spaţiósă. La stânga erau vr-o treĭ patru trepte de pétră, care duceau pe un peronaş de unde prin o uşă cu două aripĭ ajungeai în peristilul scăreĭ principale, compuse din vr-o optsprezece trepte de lemn, ciruite chiar de mâinile Dómnei Săsan.

În fundul curţiĭ spre drépta erau grajdurile, ér lângă grajdurĭ şi în dosul lor o grădină, care respundea spre casele ce steteau cu faţa cătră grădina Sf. George.

Primul etagiu din jumătate casă era ocupat de Domnul şi Dómna Săsan.

În al doilea etagiu erau camerile copiilor, a guvernanteĭ, a luĭ Tomiţa şi a servitorimeĭ.

Ștefan Daftu locuia o odaiă din etagiul prim, având însărcinarea de a priveghia pe ceĭ doĭ băieţĭ, nu putea fi nicĭ de cum suspect, décă sĕ urca şi séra la dênşiĭ, de şi nu găsise cu cale a face acésta până acum. —

Astăȡĭ însă, după ce sĕ convinse, că Domnul Săsan reintrase şi sĕ retrăsese pentru restul serei, în odaia sa, Ștefan eşi ca şi un făcător de rele, pe vârful degetelor, în coridor unde sĕ opri puţin, pentru a resufla şi a privi cu sfială împrejur.

Tótă casa era adâncită în o linişte cumplită.

Ștefan urcâ linişor scara spre etagiul al doilea.

La ultima cotitură văȡu deja uşa Babeteĭ întredeschisă, ér când sosi pe trăpta din urmă, acea uşă sĕ deschise pe deplin şi guvernanta sĕ furişă afară.

„Cât de mult ai întârziat,” şopti ea.

Ștefan era atât de emoţionat în cât nu fu în stare a respunde nimic.

Babeta ’l luâ de mână şi-l trase în odaia ei.

Nu avea nimic atrăgător acea odaiă. Patul guvernanteĭ era deja gata făcut. Acéstă împrejurare în ochiĭ orbituluĭ tênĕr valora în acest moment maĭ mult de cât tóte frumseţile raiuluĭ.

„Șeȡĭ” ȡise Babeta, trăgând un scaun lângă pat şi punându-sĕ ea însăşi pe marginea luĭ.

Orĭ cât de sfiicios ar fi fost Ștefan, acéstă purtare provocătóre, trebuia să-l îmbărbăteze.

Și ȡeu în neexperiinţa sa, creȡu că este dator a trece îndată la atac.

În loc de a sĕ pune pe scaun, cuprinse talia guvernanteĭ.

„Ce faci?” ȡise asta zîmbind şi sĕ feri lin dar decis dinaintea tênĕruluĭ.

„Mor!” exclamă Ștefan.

„Fi cu minte,” replicâ Babeta zimbind mereu. „Pune-te pe acel scaun şi sĕ vorbim înţelepţesce,”

„Ce sĕ vorbim,” făcu Ștefan deconcentrat de acéstă desvoltare neaşteptată.

„Să clădim castelurĭ în Spania,” zimbi guvernanta din nou.

„Aş prefera sĕ gust din plăcerile raiuluĭ,” ȡise Ștefan.

„Să guşti din plăcerile raiuluĭ, ha, ha, eşti maĭ galant de cum aş fi creȡu.”

Ștefan sĕ simţea din ce în ce tot maĭ desamăgit. Amorul sĕu propriu era jignit şi nimic nu póte stinge maĭ curând focul pasiuneĭ de cât o asemenea jignire.

„D-ta ai creȡu póte, că nu sunt... cum sĕ ȡic... în fine nu sciu... de ce m-ai primit aicĭ... Domnişóră, m-ai creȡut...

„Nu, nu, scumpul meu, am creȡut că eşti un băiat cum sĕ cade, cu minte, resonabil. Am creȡut, că nu risic nimic, décă te tratez ca pe un amic intim, ca pe un frate. Décă m-aş fi temut câtuş de puţin, că D-ta vei tîlcuĭ purtarea mea altfel, m-aş fi ferit de D-ta, m-aş fi lipsit de singura mângâiere ce am creȡut a afla pe lîngă D-ta în acest deşert...

Babeta rostise aceste trase cu tonul ei cel fonfăitor într-un mod, care era pătrunȡător chiar prin monotonia sa, însă nicĭ de cum pătrunȡător în acea maniere în care ar fi vrut guvernanta ci în direcţiune contrară. —

În loc de a aprofunda simţirea luĭ Ștefan, în loc de a i sĕ săpa în inimă o închipuire plăcută, pe care sĕ să întemeȡe apoĭ o pasiune durabilă, după cum voia Babeta, Ștefan începu a sĕ scârbĭ de acéstă fată, care-l făcuse a sĕ ruşina de sine însuş.

Décă ar fi fost maĭ păţit, sermanul băiat s-ar fi ferit din primul moment de şerpóica cea veninósă, aşa însă i sĕ dete legat. Din fericire însă era încă prea modest, avea încă prea multă nevinovăţiă, S-ar fi găsit vinovat, décă ar fi îndrăznit a ofensa pe Babeta.

Remase în limitele bunei cuviinţe, — décă însăşĭ presenţă sa pe timp de nópte în acéstă odaiă, dinaintea patuluĭ făcut, putea intra în cadrul buneĭ cuviinţe, dar era revoltat în contra aceleĭ fiinţe, care-l umilise atât de mult.

Guvernanta făcuse o pausă, aşteptând respunsul luĭ Ștefan. Acésta persistă însă în o tăcere posomorîtă.

Babeta era destul de cu minte pentru a-şĭ esplica causa morosităţiĭ luĭ şi de ére ce nu voise alt nimic, de cât sĕ scormonâscă — cum ȡicea ea — pasiunea tênĕruluĭ, să-l înfierbinte şi să-l încovóie apoĭ după intenţiunele ei, vĕȡênd că tênĕrul este cât sĕ póte de frământat nu stărui maĭ departe.

„Văd, că în astă séră nu ne vom putea înţelege, de cum să-mĭ pot vărsa inima mea dinaintea D-tale,” ȡise ea, „deci îţĭ poftesc nópte bună,” şi cu aste plecându-sĕ spre el, îl sărută pe buze.

Ștefan sĕ cutremură, un fior neinţeles i percurse vinele.

„Nópte bună,” bîlbăĭ şi el, apoĭ plecă.

CAPITOLUL VI.
Vĕrsatul.

„Când mĕ gândesc cât de mult mĭ-am stâmpărat aspiraţiunele, mĕ apucă o tristeţă amară,”

„Odinióră visam de o corónă de contesă, acum sunt mulţămită a deveni soţia unui funcţionar.”

„Și pentru a ajunge la acéstă ţintă, câtă stăruinţă, câtă obosélă — dar tot una, în fine voi ajunge. Merg încet dar merg bine.”

Cam astea îşĭ ȡicea Babeta într-o dimineţă ca vr-un an în urma sceneĭ ce am schiţat în capitolul precedent.

De atunĭi nu sĕ maĭ întâmplase nicĭ un lucru demn ca sĕ fiă descris maĭ pe larg.

Familia Săsan sĕ sporise cu un nou membru, cu o fetiţă care primise în botez numele de Sofia.

Costică progresase în sciinţă, Toma însă învăţase chiar pré mult. Dicem, pré mult, fiind-că Domnul Săsan, vĕȡênd talentul băiatuluĭ, voi sĕ tragă folóse materiale de la el, şi-l luase de la Costică, dându-l la prăvălia sa, unde îndeplinea funcţiunele unui comis, de şi sĕ numia ucenic.

La acéstă schimbare a posiţiuneĭ sale, contribuise mult şi guvernanta a cărei aversiunĭ cătră bietul Toma sĕ redeşteptase din nou şi crescuse din ce în ce maĭ mult.

Ștefan Daftu maĭ avea sĕ studieze doui anĭ, apoĭ putea sĕ intre la un minister, pe baza atestatelor sale şi a recomandaţiunelor unchiuluĭ sĕu.

Étă pe scurt enumerarea celor ce era de lipsă sĕ scim, pentru a ne afla în curentul întâmplărilor.

Babeta, terminând acel monolog al sĕu cu care am deschis acest capitol, voia sĕ cobóre în jos, ca sĕ ia dejunul, cu întréga familiă ca de obiceiu.

„Hai de Leniţo!” sĕ adresă cătră copila, care sĕ uita prin geam, ce dedea în curte.

„Îndată madamă, dar ean vină de veȡĭ. Pare că Costică a avut trebuinţă de medic.”

„Da, în adevăr,” respunse guvernanta după ce aruncase şi ea o privire prin geam, „este medicul. Însă nu va fi nimic; mamă-ta e pré fricósă. Pentru puţină durere de cap l-a oprit pe Costică jos. Décă ar fi remas cu noi, i-ar fi trecut. Aşĭ însă, aşternutul neobicĭnnit nu-l va fi lăsat sĕ dórmă, ceea ce-i va fi sporit durerea de cap...”

Babeta fu întreruptă în expunerile sale.

Tomiţa veni a speriat.

„Să nu vĕ daţĭ jos,” ȡise el- „Costică are vărsatul.”

„Cine te a trimis?” întrebă guvernanta.

„Domnul Ștefan!”

„Cu scirea Domnuluĭ Săsan?”

„Da, şi din ordinul mediculuĭ.”

„Cine va căuta pe Costică.”

„Nu sciu. Domnul nu vrea nicĭ de cum sĕ lase pe Dómna, care voiesce cu orĭ ce preţ să-l îngrijéscă.”

„Bine, du-te şi rógă pe Dómna sĕ mĕ priméscă la dênsa, ori décă va crede, că va fi maĭ bine aşa, sĕ poftéscă Dumniaei în sus.”

Toma plecă.

„Ah, Dumnezeule” sĕ lamentâ Leniţa.

„Ce te vaiţĭ?” întrebă Babeta.

„Sĕrmanul Costică!”

„Lasă, că-i va trece!”

„Dar cine-l va îngriji?”

„Eu!”

„Dta?”

„Da”

În adevăr Babeta la prima scire despre manifestarea aceleĭ băle nedutate n-avu alt gând de cât: „móre!”

Apoĭ ca consecinţă a acestuĭ gând i venise frica, că după mórtea luĭ Costică, Ștefan Daftu va devenĭ superfluu în menagiul Domnuluĭ Săsan, ér dênsa în zadar sĕ va fi uneltit ca sĕ prinȡă pe bietul student.

În zadar ȡĕu, căcĭ o dată depărtat din casă, va lega alte relaţiunĭ, şi chiar de i-ar remânea credincios, fără ajutorul Dluĭ Săsan, nu era şi nu devenia nimic.

Babeta trecuse în copilăria ei prin vărsat, decĭ nu maĭ avea să-ĭ ducă frica, ér prin aparenta jertfă ce aducea familieĭ, luând asupra-şĭ îngrijirea favorituluĭ tuturor, a drăgălaşuluĭ Costică, îşĭ dobândea un netăgăduit şi valoros titlu la recunoscinţa părinţilor. —

Nemţóica era una din fiinţele cele maĭ abjecte, dar pe lângă nenumărósele defecte, avea o calitate fórte preţiósă. Era stăruitóre, nimic nu o obosea, când era vorba ca prin jertfe chiar să-şĭ ajungă un scop propus.

Puţine momente după ce plecase Toma, sosi Dómna Săsan, disperată, scăldată în lacrimĭ.

„Curagiu, Dómna mea,” i ȡise nemţóica cu vocea ei cea fonfăitóre, care însă acum avea un timbru de compătimire, „curagiu, rĕul nu este nicĭ o dată aşa de mare, cum şi-l închipuesce omul.”

„Oh, Domnişóră, Costică, oh,... nu sciĭ cum tremur.”

„Vĕrsatul este o bólă periculósă, da; însă nu trebue sĕ móră ori cine, care-l capătă.”

„Mamă, mamă!” plângea şi Leniţa vĕȡênd cât de amar suspina Dómna Săsan.

„Am o soră, care a avut vĕrsatul şi-a scăpat. O căutasem eu. Pare că mâna mea e norocósă. Décă permiteţĭ voi îngriji şi pe Costică.”

Babeta minţea; soră-sa n-avuse nicĭ o dată vĕrsatul. Décă ar fi spus însă că-l avuse chiar ea, i s-ar fi micşorat meritul.

„Primesc, cum sĕ nu... Dumneȡeu te va resplăti... el va binecuvânta ostenelele Dtale.”

Guvernanta sĕ însărcină deci cu îngrijirea luĭ Costică şi fu o infirmieră cum n-ar fi putut găsi părinţiĭ nicĭ o dată, de ar fi plătit miĭ de galbenĭ. Nicĭ chiar mama n-ar fi fost în stare a sĕ devota cu atâta abnegare acestuĭ greu serviciu. Medicul recunoscu asta; însă — vai — tóte fură în zadar. Costică muri după o grea şi lungă suferinţă.

Babeta fusese şi ea între cei care petrecuseră pe băiatul mort la mormânt. Ea nu scia românesce, şi totuş când preoţiĭ intonară dinaintea mormântuluĭ deschis lugubrul cântec: „vecinica pomenire” i sĕ făcea ca şi când i s-ar vesti sfârşitul speranţelor sale.

Sperase că Ștefan Daftu o va lua de soţie, acum însă de bună sémă i sĕ va lua prilejul avut până acum de a sĕ întâlni cu acest tênĕr şi de a-l ţine strâns legat în mrejele sale până când câştigându-şĭ o posiţiune, va veni timpul să-i realisese dorinţele.

„Domnul Sasan după mórtea fiuluĭ sĕu sĕ va desface de bună sémă de nepotul soţieĭ sale,” étă ce ’şi ȡicea nemţăica la mormântul deschis al copilaşuluĭ pentru care afectase nu numaĭ amor ci abnegaţiune chiar. —

De astă dată şirăiele de lacrimĭ ce le vărsa erau sincere, numaĭ cât nu-ĭ curgeau de dorul copilaşuluĭ ci de jalea inimeĭ sale.

Temerile sale sĕ împliniră în adevăr.

Domnul Săsan sub pretext că presenţa luĭ Ștefan Daftu i ar fi durerósă de óre ce i-ar reminţĭ necontenit perderea cea crudă şi, pentru a-şĭ póte face ilusiunea, ca şi când Costică al sĕu ar fi plecat numaĭ pentru câtva timp cu institutorul sĕu, îl rugă pe acesta să-şĭ caute alt adăpost.

Ștefan Daftu sĕ duse.

Doliul comerciantuluĭ era aşa de mare în cât i scóse cu totul din memorie pe fostul institutor al reposatuluĭ sĕu fiu. Astfel uitâ de subvenţionarea acestuia.

Cât pentru Tomiţa de la ómenĭ perderea soţuluĭ sĕu de studiĭ şi de jocurĭ, n-avu nicĭ o urmare stricăciósă căcĭ dênsuluĭ de mult nu-ĭ maĭ era permis a sĕ juca cu băeţiĭ, de óre-ce era aplicat la magazin, unde sĕ desvoltase pe ȡi ce mergea tot maĭ mult în calităţile profitabile unuĭ viitor comerciant.

Atât era de îndemânatic şi plăcut în purtările sale în cât ajunsese a fi giugiulit de tóte cocónele, care târguiau în magazinul luĭ Sasan.

Prin mórtea luĭ Costică el nu perduse alt nimic de cât un bun amic de copilărie.

Babeta nu-şĭ maĭ găsea locul în casa luĭ Săsan după strămutarea luĭ Ștefan Daftu de acolo.

Îşĭ pérdu cumpătul ce păstrase până atuncĭ, deveni nervósă, nerăbdătóre şi din ce în ce tot maĭ iritată. Nu sĕ maĭ putu răbda şi sĕ puse cu gura pe stăpână-sa. Biata Dómna Maria Săsan avea sĕ îndure nisce adevărate şi dese maltratărĭ din gura guvernanteĭ sale.

„Alte cocóne,” i ȡise ea într-una din ȡile „să îngrijesc de viitorul institutricelor din casa lor, le înzestréză, le caută câte un ginere, le tericesce cu un cuvânt. Dvóstră însă cu ce-mĭ recunăsce-ţĭ serviciile, jertfele chiar, — ori nu v-am adus jertfe?

„Ba da,” respunse Dómna Săsan şi lacrimile o podidiră, căci îşĭ aduse a minte de perderea nereparabilă ce suferise prin mórtea uniculuĭ fiu. „Ne ai îndatorat prin jertfa Dtale cea mare.”

„Da, şi cu ce-mĭ plătiţĭ?” reluâ guvernanta. „Cu o miserabilă sumă de banĭ, cu vr-un galben, douĭ maĭ mult pe lună, ca pe vizitiul Dv. Orĭ creȡi că lacrimele ce te-aĭ îndurat a vărsa înaintea mea acum mĕ pot mângâia pentru depărtarea uniceĭ, fiinţe bărbătescĭ, care a arătat óre-care interes pentru mine dintre toţĭ ómeniĭ cu care m-am întâlnit până acum în acéstă sălbatică ţéră!”

„Ștefan!” exclamă Dómna Săsan uimită,

„Da? Ștefan?” afirmă guvernantă,

„Este numaĭ un băiat încă.”

„Peste douĭ, treĭ anĭ şi-ar fi făcut o posiţiune în acéstă capitală, décă şi Dv. i-aţĭ fi dat mână de ajutor.”

„Îşi va face el posiţiunea cu sĕu fără ajutorul nostru, sunt sigură cât despre asta şi n-am nicĭ o grije.”

„Dta nu pré ai grije de nimic.”

„Domnişóră!”

„Da, profită-te de ocasiune şi dă-mĭ drumul, încoronéză-ţĭ bunătăţile Dtale.”

„Ștefan ar fi fost pré tênĕr pentru Dta!”

„Aşa! pré tênĕr. Nu care cumva sĕ ţiĭ de vr-o fată trecută!”

„Nu draga mea, dar în fine...”

„Ah, ah, cât sunt de nefericită!” şi Babeta începu sĕ plângă cu hohot.

Dómna Săsan sĕ înduioşâ de nefericirea ei şi-ĭ trecu cu vederea purtarea ei cea necuviinciósă.

CAPITOLUL VII.
Reclamaţia.

Nenea Radu pornise des de diminéţa la biserica din Bărsescĭ, căcĭ era Duminecă, ş-apoĭ de, cuvioşia şi încă altele îl îndatoraseră sĕ plece.

Pornise des de diminéţă, ér acum sórele maĭ avé încă numaĭ ca o suliţă până la apus şi încă tot nu maĭ sosia a casă.

Géba! de ce era cârcima lipită de sfânta biserică şi astfel în cât eşind din sfântul lăcaş pentru ca sĕ apuci la Ulmenĭ erai silit sĕ treci pe dinaintea loculuĭ cu pricina.

Décă nea Raţiu ar fi voit sĕ trécă pe dinaintea cârcimeĭ, fără sĕ fi intrat şi fără sĕ fi dat ȡiua bună la ceĭ care erau adunaţĭ acolo ş-apoĭ fără sĕ fi închinat cu ei, ar fi trecut de om fudul şi i-ar fi scornit câte şi maĭ câte pe lângă câte i scorniseră şi până acum. Bună óră ȡiceau ómeniĭ, că n-ar fi lucru curat cu fiu-sĕu Ionică.

Alţĭ ómenĭ muncitorĭ îşĭ iau folosul copiilor numaĭ după ce au crescut maĭ marĭ, după ce s-au făcut colea de vr-o ȡece, cincĭ spre ȡece anĭ, nea Radu însă înaintase în stare îndată după nascerea luĭ Ionică, şi, din lipitul pământuluĭ care fusese până atuncĭ, sĕ făcuse bogat vĕȡênd cu ochiĭ; cumpărase o sforicică de moşie după altă, o fênaţie după alta, îşĭ făcuse case de pétră, acoperite cu olane, îşĭ cumpărase cară, caĭ şi avea din tóte cu belşug.

Vecinĭ luĭ spuneau multe minunĭ despre el. Aşa bună óră, că în nóptea în care dobândise lelea Maria pe Ionică, ar fi fost mult umblet între bordeiul luĭ nea Radu şi între casele domnescĭ, care erau peste drum şi care steteau închise de şi sĕ scia că de la o vreme încóce fuseseră locuite şi încă de o coconiţă care zăcea în pat.

Când însă cineva voia sĕ afle maĭ cu amănuntul că ce voiau sĕ ȡică ómeniĭ cu aceste vorbe, atuncĭ toţĭ tăceau, nimen nu voia sĕ trécă de acela, care adusese vorba despre aceste lucrurĭ, dar înaintea luĭ nea Radu şi a leleĭ Maria nu spusese nicĭ un om o vorbă măcar despre aceste taine destul de minunate. —

Nea Radu póte că nicĭ n-ar fi mers la biserică cu tótă Dumineca, căcĭ trimisese vorbă să-ĭ vină cosaşiĭ pe care decĭ ar fi trebuit să-i aştepte a casă, dar sâmbăta săra Mitru cel guşat, care mergea în tóte filele la oraş de cerşia, întorcându-sĕ de acolo, i adusase o scrisóre mare, mare, scrisă pe nemţesce, decĭ fusese silit nea Radu sĕ mérgă la Bărsescĭ, ca sĕ sĕ întâlnéscă cu dascălul să-ĭ cetéscă cartea, care nu-i pré părea a veselie şi bucurie.

La biserică i făcuse decĭ semn dascăluluĭ şi după slujbă eşind din biserică nea Radu i maĭ trase una cu câda ochiuluĭ şi o pornise spre cârcimă unde îl urmâ şi dascălul.

Acolo sĕ închiseră în odaia din fund şi stetuseră închişĭ o sémă de vreme.

Dascălul sĕ duse sĕ maĭ véȡă şi de casă, unde-l aştepta soţiá-sa şi copil în jurul strachinei cu fertură, dar Radu remase în cârcimă şi turnase o mulţime de pahare de rachiu pe gât în jos.

Dabia cătră séră îşĭ luâ séră şi înfundându-şĭ pălăria pe céfă, plecâ din cârcimă mergând tare în două părţĭ.

„Maĭ m-aş prinde, că zaraful m-aştéptă a casă la noĭ,” ȡise el, cum mergea pe drum înainte, dovadă că rachiul ce consumase de şi-ĭ slăbise piciórele, nu-ĭ luase încă tóte minţile, căcĭ presupunerea sa, pe care o exprimase cu cuvintele maĭ sus reproduse, sĕ dovedi de dréptă.

A casă la el îl aştepta Domnul Nusmă primul zaraf din Stefănescĭ. Venise de mult şi părea a şedea ca pe spinĭ.

Lelea Maria sĕ învârtea de colo până colo. N-a-vea nicĭ ea astâmpăr biata femeiă. Pare că presimţia vr-un lucru neplăcut, dar acéstă presimţire i venise tot o dată cu zaraful, căci cum îl zărise i sĕ pusese ca un junghiu la inimă şi tocmaĭ ca biata cloşcă care vĕȡênd pe uliu, sĕ îngrijesce de siguranţa puilor săĭ, aşa şi lelea Maria la vederea zarafuluĭ făcuse semn luĭ Ionică sĕ péră d-acolo ca sĕ nu-l vaȡă Domnul strein. —

Ionică dusese, ér zaraful remăsese şi aştepta cu nerăbdare vădită, dar aştepta sosirea săténuluĭ. —

În maĭ multe rândurĭ întrebase şi de Ionică. Lelea Maria i respunsese că s-ar fi dus în pădure.

Când sosi nea Radu şi văȡu pe óspe şeȡênd în fruntea caseĭ, cu tóte că-l presupusese deja acolo, totuşĭ pare că sĕ trezi de spaimă.

„Venitu-ai în sfârşit!” cu aceste cuvinte întâmpină Domnul Nusmă pe sătean sculându-sĕ tot o dată de pe lada pe care şeȡuse.

„Bine a-i venit la noĭ Domnule,” replică nea Radu înaintând cu paşĭ nesigurĭ ca sĕ dea mâna cu óspele sĕu.

Zaraful cuprinse mâna oferită şi strângându-o exclamă: „Ar trebui sĕ respund: bine te-am găsit, dară ar fi minciună, căcĭ nu eu te-am găsit pe Dta, ci Dta m-aĭ găsit pe mine.”

„Domnul este tot de-a-una plin de şagă,” respunse nea Radu zimbind a silă.

„Ba că ȡĕu numaĭ de şagă nu n-oi apuca,” declară Domnul Nusmă. „Am perdut destulă vreme cu aşteptatul, n-oi maĭ perde şi altă făcând la glume cu Dta. Primitu-ai scrisórea de la Viena?”

„Da,” bîlbăi săteanul.

„Și ai fost de ţĭ-a cetit-o,” continuă zaraful.

„Aşa,” afirmă nea Radu.

„Prin urmare trebue sĕ sciĭ de ce am venit?”

„Sciu Domnule!” —

„Unde-ĭ Ionică!” reluâ Domnul Nusmă.

„Că nu-l dăm,” replică săteanul îndârjit.

„Nu, nu-l dăm, pe Ionică al nostru sĕ scim că am muri.”

„Vorbă sĕ fiă,” ȡise Nusmă aşezat, „nicĭ n-am sĕ vă întreb. Singur băiatul va hotărî unde vrea sĕ stea de aȡĭ încolo, la mine în oraş ca sĕ să facă Domn? orĭ aicĭ, ca sĕ remâiă un prost,”

„Domn om face şi noĭ din Ionică,” reluâ nea Radu.

„Dăcă şi Dv. voiţĭ sĕ faceţĭ Domn din el, trebue să-l trimiteţĭ printre Domnĭ în oraş,” continuă zaraful, „deci nu înţeleg, de ce maĭ faceţĭ atâta gură.”

„Apoi de, pare-mi-sĕ că ar maĭ fi vreme, până sĕ mérgă la oraş. Este atât de plăpând săracul.”

„Câţĭ anĭ are băiatul?” ’

„Merge în al nouălea.”

„Dar apoĭ trebue că a isprăvit şcolile din Bărsescĭ?”

„Isprăvit ȡĕu!”

„Aşa dară la tómnă totuşĭ l-aţĭ fi trimis la oraş.”

„Insă până la tómnă...”

„In sfârşit sciĭ, că atârnă numaĭ de la el. De va voĭ sĕ stea aicĭ, îl las, ér décă nu, trebue sĕ mi-l daţĭ. Du-te de-l chiamă să-ĭ vorbesc.”

„Du-te Mario de l chiamă,” sĕ adresă nea Radu, cătră soţiă sa.

Biata femeiă deprinsă a executa orĭ ce ordin primit de la soţu-sĕu, sĕ sculă şi merse de aduse pe Ionică, care era fórte stângaciŭ băiat, închipuit, dar cu tóte astea neîndrăzneţ.

La uşe sĕ opri şi nu voi sĕ trécă pragul cu nicĭ un preţ.

„Sărută mâna la Domn,” i ȡĭse mamă-sa.

„Ba că,” făcu Ionică.

„Vreai sĕ viĭ cu mine la oraş, Ionică” sĕ adresă Nusmă cătră băiat. „Am să-ţĭ dau tot colacĭ, sĕ te îmbrac în haine vinete, sĕ te fac Domn.”

Ochiĭ băiatuluĭ începură sĕ sclipéscă şi tótă faţa i esprima o nespusă bucurie.

„N-am băieţĭ şi sunt bogat. Voi să-ţĭ fiu eu tată de aȡĭ înainte şi soţiă-mea, o cocónă bună şi frumósă îţĭ va fi mamă,”

„Vreai Ionică.”

„Vreau, vreau,” ȡĭse băiatul fără a pregeta o clipălă măcar.

„Și ȡĕu ne-aĭ lăsa pe noi?” întrebă lelea Maria cu lacrimĭ în ochĭ.

„Te duci de la casa părintéscă,” ȡise şi nea Radu, care acum sĕ trezise de tot.

„Mă fac Domn,” respunse băiatul, „după cum îmĭ ȡicea tata mereu.”

„Da, da, fătu-meu, te faci Domn,” afirmă zaraful sculându-sĕ şi luând pe băiat de mână.

„Ni-l iai,” exclamară nea Radu şi lelea Maria de o dată.

„Bine sciĭ, nene Radule de că-l duc,” respnuse zaraful eşind cu Ionică, care de bucurie că-l ducea să-l facă domn, nicĭ nu-şĭ maĭ aduse a minte de părinţiĭ săĭ, şi eşi fără a-ĭ privi măcar.

„Dar aştéptă să-i dau de mâncare, schimburĭ, zăbunelul sĕ aca de mine,” strigă lelea Maria ca şi eşită din fire.

„Într-o jumătate de oră vom fi a casă şi soţia mea i va da cafea cu lapte,” respunse Domnul Nusmă, „ér cât despre schimburĭ şi vestminte, nu-ĭ maĭ trebuesc cele de până acum, căcĭ îşĭ va schimba portul.”

Și cu aste plecă, căcĭ întru aceia ajunsese la careta sa, care-l aştepta, aşezase pe Ionică în ea şi sĕ pusese şi el lângă băiat.

„Ce ne vom face fără de el săraciĭ de noi,” strigă lelea Maria frâugându-şĭ mânile. „Ce, óre sĕ n-avem nicĭ un drept asupra luĭ?” urmărea. „Sciĭ” bine, că în acea nópte, când am născut pe băiat mort şi când a venit móşa de la casa doumescă imbiindu-mĕ sĕ iau un copilaş născut de o cocóniţă tot în acea nópte în locul copiluluĭ mort, numaĭ aşa m-am invoit, ca sĕ remâiă în vecĭ al meu şi nicĭ o dată sĕ nu ni-l céră înapoĭ”

„Sciu,” respunse nea Radu ştergându-şĭ cu dosul mâneĭ peste ochĭ, care păreau a-l ustura, căci sĕ înroşiseră de tot, „dară,” adause el după un suspin, „maĭ pe urmă, când a venit tatăl băiatuluĭ şi ne-au îmbiat că ne va trimite banĭ pe fie-care lună pentru băiat, m-am legat cu iscălitura mea, că voĭ asculta de cele ce va orăndui Dsa pentru băiatul sĕu, şi étă că acum voind Dumnezeu sĕ móră, a făcut o adietă, în care stă scris, că sĕ sĕ dea băiatul la şcólă în oraş, décă va voi sĕ mărgă el, ér dăcă nu sĕ remâiă aicĭ. Bine veȡĭ că dênsul a voit.”

„I-a remas drăguţuluĭ ceva banĭ de la tată-sĕu?” întrebă lelea Maria.

„Da, i-a remas şi tocmaĭ pentru asta m-am gândit că va fi maĭ bine décă din copilărie sĕ va învăţa cu traiul, boieresc, ca sĕ scie cum sĕ să pórte prin lume şi cum sĕ să folosăscă de mulţimea de bani.”

„Păi, Dumnezeu sĕ ne ajute la toţĭ” sĕ mângâia lelea Maria.

„Amin” făcu nea Radu.

„Dar satul?” adause femeia.

„Ce-i cu satul?” întrebă bărbatul.

„Ce va ȡice, ne va vorbi de rĕu?” respunse lelea. —

„Cum sĕ nu! Vom spune în sat că bogatul zaraf, ne având băieţĭ a luat de suflet pe Ionică al nostru.”

„Aşa sĕ facem bade,” sĕ învoĭ şi nevasta.

„Décă sciam una ca asta,” reluă nea Radu după câtva timp, „mă lipsiam maĭ bine de tóte. Ce haznă am avut că l-am crescut, acum unde l-am îndrăgit maĭ bine, ni l-a luat.”

„Las că nu l-a dus peste lume” îl mângâia lelea Maria, „îl putem vedea cel puţin o dată pe săptămână, orĭ i-au spus că nu-ĭ suntem părinţĭ, şi nu va voĭ sĕ scie de noĭ”

„Ba nu, dabia când sĕ va face vârstnic va afla, căcĭ numaĭ atunci am să-ĭ trimit adieta, de voi trăĭ”.

„Dar de nu vei trăi?”

„I va da altul, tu, orĭ apoĭ Domnul notar, căci şi dênsul scie.”

CAPITOLUL VIII.
Bancherul.

„M-a trimis Dómna sĕ poftescĭ îndată la noi. Domnul bătrên trage sĕ móră.”

„Bine, bine, spune că aȡĭ e vinerĭ şi nu pot lăsa tréba numaĭ aşa.”

„Sărut mânile.”

Domnul Nusmă continuă a număra galbeniĭ muşteriuluĭ, care stetea dinaintea tarabeĭ şi nu maĭ adause nimic la răspunsul ce deduse servitórei, trimisă din partea mamei sale.

Muşteriul, un mocan de pe la munţĭ reputaţĭ de economĭ şi scumpĭ, totuşĭ sĕ uimi în sine, că Domnul Nusmă, a căruia familia i era cunoscută, nu voi să-şĭ lase tréba — fiă chiar în ȡĭ de târg — nicĭ pentru a merge la patul de mórte al tatăluĭ sĕu.

Zaraful sĕ puse de socotĭ galbeniĭ, -numără mocanuluĭ suma cuviinciósă, ér după ce sĕ duse acésta făcu semn unuĭ băiat, care stetea la uşă cu însărcinarea ca sĕ cheme muşteriĭ ce treceau pe dinaintea zărăfieĭ.

Băiatul intră.

„Să şeȡi aicĭ, până mĕ voi întórce. Décă mĕ va căuta cineva, spune i sĕ vină maĭ târȡiu.”

„Dar muşteriĭ de schimb?”

„Spune-le, că tată-meu este pe patul de mórte.” Și cu aste plecă Domnul Nusmă.

Zărăfia sa nu era departe de locuinţa tatăluĭ-sĕu. Și totuşĭ mergând pe un timp neobicĭnuit, în ȡi de târg printre ómenĭ, în loc sĕ stea la tarabă şi sĕ schimbe aur pe hârtie, i sĕ părea, că face un păcat de mórte, pentru care-l va pedepsi Dumneȡeu.

Domnul Nusmă era ca de vr-o patru ȡecĭ şi cincĭ de anĭ, mic de stat, ciupit de vărsat, cu ochiĭ slabi aşa în cât trebuia sĕ pórte ochelarĭ, dar cu tóte astea îşĭ luase obiceiul a-şĭ vârî barba în faţa omuluĭ, când voia să-l vaȡă, şi a sta aşa, chiar când vorbia, suflându-ĭ în nas un greu miros de fum de tutun, căcĭ Domnul Nusmă fuma tótă vremea, ȡiua nóptea, când nu dormia.

Era decĭ tare necăjit cum mergea acum pe stradă; ofta necurmat şi când urcâ scara de la locuinţa tată-sĕu, îşĭ scóse pălăria din cap, desvălind o frunte luciósă, care-ĭ mergea aprópe până la creştetul capuluĭ şi-şĭ şterse sudorile, ce-l trecuseră.

„Ce-i, ce-i, de ce ni-aţĭ chiemat?” sĕ resti cătră mamâ-sa pe care o găsi în antisală, ca un bujor la faţă şi cu ochiĭ înroşiţĭ.

Faţa i sĕ roşise de vinul ce-l băuse, âr ochiĭ de lacrămile ce le vărsase.

La vederea fiu-sĕu o podidiră érăş lacrimile cu o amărăciune cu atât maĭ mare, cu cât fusese silită a ascunde maĭ repede sticluţa de vin din care sorbise.

„Móre, ah, móre şi vrea să-ţĭ vorbéscă,” ȡise mama bancheruluĭ între suspine.

Domnul Nusmă nu sĕ maĭ opri, ci trecu de-a-dreptul în odaia, unde zăcea tată-sĕu, lăsând astfel pe cocóna bătrênă în deplină voie să-şĭ termine sorbitura întreruptă, ceea ce şi făcu între două suspine adânci.

„Tu eşti Aristide,” întrebă muribundul cu vocea slabă.

„Eu sunt tată,” respunse Domnul Nusmă. „Am lăsat zărăfia în ȡi de târg...”

„Rău, rĕu fătul meu, dar simţ că mor...”

„Eu nu te pot feri de mórte..”

„Sciu, sciu... nicĭ nu te-am chiemat pentru ca să-mĭ dai vr-un ajutor, ci pentru ca să-ţĭ vorbesc de afaceri.”

„Frumóse afacerĭ ȡĕu!”

„Lasă imputările, precum voiesc sĕ le las şi eu”

„Dta împutărĭ?”

„Și încă fórte drepte. Au nu mĭ-ai păpat tu o bună parte din capital.”

„Apoi, ca fiul bogatuluĭ bancher Simion Nusmă nu puteam trăi ca un calic; dar Dta ce te-ai apucat sĕ ţiĭ miĭ şi miĭ de galbenĭ nefolosiţĭ, pe când plătiai câte ȡece la sută dobânȡĭ.”

„Ți-am spus că împutărĭ nu maĭ încap aicĭ, dinaintea patuluĭ meu de mórte. Ascultă decĭ ce maĭ am să-ţĭ spun înainte de a închide ochiĭ pentru vecie.”

„Ascult.”

„Starea casei nóstre o sciĭ”.

„O sciu,” respunse Aristide Nusmă.

„Ce ai de gând sĕ facĭ?”

„Cum vei închide ochiĭ, voi duce cheile la tribunal.”

„Vai... sĕ nu cumva... sĕ facĭ una ca asta...”

„Nu mĕ maĭ pot susţine. Ioan Rădulescu peste patru anĭ sĕ face vârstnic. De unde să-i număr partea sa de treiȡecĭ de miĭ de fiorinĭ”.

„Patru anĭ sunt un veac pentru un ora cu minte. În patru anĭ... cu frumosul credit de care ne bucurăm... ȡĭci că depunerile au ajuns cifra de treĭ sute de miĭ... poţĭ sĕ facĭ un capital întreit atât de mare, de cum este partea luĭ Ioan... folosesce te de împrejurărĭ... nu-mĭ păta numele, care este şi al tĕu.. nu...

Bătrênul sĕ oprise fără de veste. Firul sĕu de viăţă i sĕ rupsese.

Aristide înholbâ nisce ochĭ speriaţĭ spre el, aşteptă vr-o câteva minute, apoĭ vĕȡênd că nu maĭ resuflă eşi din odaiă, picând cătră mama sa, care érăş ascunse în grabă o butilcă la apariţiunea luĭ: „a reposat”

Cocóna Safta începu un bocet pătrunzător, apoĭ după ce-şĭ făcuse datoria în acéstă privinţă rândui cele trebuincióse pentru spălarea mortuluĭ, pentru îmbrăcare şi întinderea luĭ pe sarcofag, pentru priveghiat, colive şi altele, cu un cuvânt pentru tóte cele trebuincióse la un mort cum sĕ cade.

Domnul Aristide Nusmă sĕ întórse întru aceea la zărăfiă. Schimbă încă vr-o câteva sute de galbinĭ, napoleonĭ şi alte monete, dar nu era cu gândul acolo, ceea ce sĕ vedea din neobicinuita sa tăcere. Nu maĭ întreba pe muşteriĭ de sănătatea lor şi a celor de pe acasă, nu maĭ făcea glumele sale cele vestite.

Nu ȡĕu, căcĭ îl muncea necurmat grijea, cum sĕ facă maĭ bine. Să închidă zărăfia declarându-sĕ în stare de faliment sĕu sĕ urineze cu afacerile după povaţa tatăluĭ sĕu.

De o dată avu o ideiă.

„Ean să-l fac tovarăş al zărăfiei inele. Să-ĭ propun că după depunerea examenuluĭ de maturitate, adică după facerea bacalaureatuluĭ, în loc de a merge la studiul medicineĭ, sĕ intre ca comptabil la mine. Va primĭ negreşit, când va auȡi că după ajungerea vârstnicĭeĭ sale îl voi face asociatul meu la casa mea de bancă.

Și Domnul Aristide Nusmă îşĭ frecă mâinile de bucurie.

„Veȡĭ la asta nu s-a gândit bătrênul, păcat! ar fi murit cu inima maĭ uşurată. Géba! nu are tótă glumea capul luĭ Aristide. Acum nu mĕ maĭ rabdă aicĭ, voi închide zărăfia. Lumea nu mĕ va vorbi de rĕu. În ȡiua morţiĭ tatăluĭ meu, a vechiuluĭ şef al firmeĭ, voi putea dără închide maĭ de vreme.”

Când ajunse Aristide a casă întrebă numaĭ de cât de Ioan.

„Este dus cu un soţ de studiu să-şĭ facă preparaţiunele de examen” respunse soţiă-sa, cocóna Nastasia.

„Cum sĕ va întórce, sĕ viiă la mine în odaiă,” făcu Domnul Aristide şi voi sĕ să depărteze.

„A murit socru,” maĭ întrebă Nastasia.

„Cred că vei fi aflat astă deja de vr-o două ore, pentru ce mĕ maĭ întrebĭ” dară?”

„Ca sĕ sciu, căcĭ mutra ta nu-mĭ vestea nicĭ de cum jalea de care ai trebui sĕ fi cuprins.”

„Nu te aprinde aşa de iute. De séră, când vom avea amândoĭ regaz, îţĭ voi spune ce grijĭ mĕ preocupă, decĭ răbdare până atunci.”

Cocóna Nastasia nu maĭ ȡise nimic, ér coconul Aristide plecă.

Cetitorul va fi sciind că Ion Rădulescu, despre care a fost vorba aicĭ, nu era altul de cât Ionică, pe care l-am întâlnit în două rândurĭ la nea Radu în Ulmescĭ, şi anume pentru ultima óră tocmaĭ în momentul când Domnul Nusmă îl luase să-l aducă la Stefănescĭ în casa Dsale.

CAPITOLUL IX.
Refusată.

Ștefan Daftu ajunsese copist la ministerul de interne. Maĭ venia din când în când în casele D-luĭ Săsan sĕ vaȡă pe mătuşă-sa şi pe verişărele, după cum ȡicea el, sĕ maĭ vorbescă şi sĕ petrécă cu Babeta, după cum credea dênsa.

Trecuseră vr-o douĭ anĭ de la mórtea luĭ Costică şi de când, pentru prima óră reproşase Babeta cocóneĭ Săsan, că n-ar stărui nicĭ de cum, ca sĕ i procure un soţ în persóna nepotuluĭ D-ei, resplătind astfel ostenelele şi jertfele ei.

Dómna Săsan de şi nepăsătóre şi sfiiciósă din fire, pentru a scăpa de neîncetata cicălire a Babeteĭ, sĕ decise într-una din ȡile sĕ vorbescă cu Ștefan.

Era într-o séră, câteva momente înainte de a merge copilele la culcare, cărora Ștefan de obiceiă le urma, mergând câte o dată în sus, ér în cele maĭ multe ceasurĭ, plecând a casă, căcĭ după cum scim, sĕ mutase de la Domnul Săsan, de când cu mórtea luĭ Costică.

„Aş dori să-ţĭ vorbesc,” cu aceste cuvinte pronunsate cam în ton şoptitor, opri Dómna Săsan pe Ștefan la dênsa.

„Étă-mĕ gata, a te asculta, scumpă mătuşă.”

„Babeta te iubesce!”

„Aş!” făcu tênĕrul cu un aer destul de cinic.

„Da, ea te iubesce,” repetă Dómna Săsan, cu ton maĭ ridicat, căcĭ timbrul voceĭ luĭ Ștefan i anunţa o luptă.

„De unde sciĭ asta?”

„Ea mĭ-a spus!”

„Sârmană fetă!”

„De ce sârmană?”

„Fiind-că...”

„De ce te oprescĭ?”

„Spnne-mĭ dragă mătuşă, te intereséză mult acéstă cestiune.”

„Da, fiindcă Domnişóră m-a îndatorat şi trebue să-i fiu recunoscătóre.”

„Nu înţeleg, ce are a face recunoştinţa D-tale, cu iubirea eĭ”.

„Nu înţelegĭ, adică nu voiescĭ...”

„Ha, ha, dór nu vei voi serios s-o măriţĭ după mine!”

„Și de ce nu?” ȡise Dómna Săsan blocată, sculându-sĕ de pe scaun.

„Fiind-că n-o iubesc, şi nicĭ n-o voi putea iubĭ vr-o dată. O nemţóică! Maĭ bătrênă de cât mine! — Fără banĭ!”

„N-o iubescĭ!” exclamă Dómna Săsan.

„Nu!”

„Dar ea ȡice...”

„Ce ȡice?”

„Adică din vorbele ei trebuia sĕ înţeleg, ca şi când numaĭ lipsa de banĭ v-ar reţinne de la căsătorie.”

„Lipsa de banĭ? Ha décă ar fi numaĭ atât şi dăcă n-ar lipsi şi cele lalte tóte, cât de lesne am trece peste acéstă lipsă, căci amorul este orb.”

„Iubescĭ dar pe alta!”

„Da!”

„Atuncĭ nu maĭ am ce sĕ fac în acéstă trébă. Mĭ-am împlinit datoria.

„Cred, că nu vei fi supărată pe mine!”

„Supărată nu sunt, dar îmĭ pare rĕu că nu poţĭ să-mĭ realisezĭ dorinţa mea”.

„Lasă mătuşică dragă, cine scie pentru ce va fi bun şi asta. Sărut mânile.”

„Nópte bună.” —

A doua ȡi des de diminéţă Babeta d-abia apuca sĕ pândéscă un prilej, ca sĕ vorbéscă cu cocóna între patru ochĭ.

Dómna Săsan părea din contra, a sĕ feri de o întâlnire cu guvernanta.

Ca nicĭ o dată opri pe Toma, care de când ajunsese primul comis al Domnuluĭ Săsan, mânca cu ei la mésă, îl oprĭ ȡicem după dejun, ca sĕ confereze cu el, pentru o toaletă, ce voia să-şĭ facă.

Babeta stetea ca pe ghimpĭ, aşteptând ca Toma sĕ urmeze după Domnul Săsan, care sĕ depărtase de mult. —

Pe fetele le trimisese îndată după plecarea Domnuluĭ Săsan să-şĭ revéȡă lecţiunele.

În fine Dómna Săsan nu maĭ putu reţine pe Toma, care grăbia la prăvălie.

Cum sĕ văȡu Babeta singură cu Dómna Săsan i ȡise îndată:

„Ai vorbit cu Ștefan?”

„Da!”

„Și ȡice că nu te iubesce!”

„Nu sĕ póte...”

„Te rog Domnişóră, adu-ţĭ a minte cu cine vorbescĭ!”

„Ertare Dómna mea! Respunsul Dtale m-a tulburat în cât nicĭ nu sciu ce am ȡis. Pare că n-am fost cuviinciósă.”

„Nu, n-aĭ fost.”

„Aş fi trebuit sĕ ȡic că Ștefan n-a vorbit adevărul, când a susţinut că nu mĕ iubesce.”

„Cât despre asta, n-am sĕ cercetez.”

„Nu, n-ai sĕ cercetezĭ. Sciu pré bine. Omul să-şĭ jertfăscă viăţa pentru Dv.; asta vi sĕ pare lucru pré firesc, dar când acel om îndrăsnesce a vĕ ruga, sĕ vĕ interesaţĭ puţin de sórtea luĭ, atuncĭ respundeţĭ: ce am eu! Of, Dómne, Dómne!”

Nemţóica începu sĕ plângă cu amar.

„Domnişóră... nu maĭ plânge. Sciĭ de mult, că sunt gata la orĭ ce, pentru ca să-ţĭ recunosc binele ce ne-ai făcut!”

„Décă nu mĭ-ar fi de copile... de Leniţa şi de Sofia, pe care le-am crescut după inima mea — care sunt în adevăr copilele sufletuluĭ meu, n-aş maĭ sta nicĭ o clipélă în acéstă casă, unde sunt tratată ca o streină, ca o servitóre...”

„Domnişóră aşa te rog..”

„Da, sunt tratată maĭ rĕu încă de cât o servitóre... ele pot eşi... ele îşĭ pot petrece după fasonul lor... Eu însă mor de urât şi mĕ topesc de mâhnire... of Dómne, Dómne!”

Babeta sĕ porni a plânge din ce în ce tot maĭ amar.

„Dta,” reîncepu ea, după ce i sĕ maĭ alinase plânsul, „fiiesce, dai creȡĕmênt nepotuluĭ Dtale. Te mulţămescĭ cu simpla luĭ declaraţiune că nu mĕ iubesce. Dar întrébă-l te rog, décă nu mĕ iubesce, de ce stăruiesce mereu după favorurile mele, de ce oftéză, de ce este cuprins de fiorĭ.”

„Să fie óre,” observă Dómna Săsan.

„Dta creȡi că jócă numaĭ comedie, când face astea. Cu atât maĭ rĕu. De ce o face, spune-mĭ Dómnă, de ce o face?”

Dómna Săsan nu respunse nimic.

„Taci, nu respunde fiindcă după tóte, ce-ţĭ pasă Dtale, décă eu, o streină, o venetică mĕ voi nenorocĭ. Ar trebui să-ţĭ pese însă, căcĭ prin ruşinea mea, a guvernanteĭ sĕ pătéză tótă casa maĭ vârtos, când un membru al familieĭ este causa ruşineĭ”.

„Exagerezĭ Domnişóră. Va fi avut şi Ștefan momentele sale de slăbiciune, ori cum sĕ ȡic. Te va fi curtat găsindu-sĕ lângă Dta, căcĭ fată eştĭ...”

„Aşa, fată. În asta-mĭ stă tot meritul. Orĭ un tênĕr, după părerea Dtale, când i este urît, póte să-şĭ trăcă urîtul nefericind o fată, din simpla causă, că întâmplarea a voit a sĕ găsi lângă ea.”

„Îmi supozezĭ nisce idei, pe care nu le-am avut nicĭ o dată,” replică Dómna Săsan

„Cred şi eu că nicĭ o dată nu mĭ-aĭ ȡis asta, cu cuvintele ce am aplicat eu. Dar décă n-aĭ stărui cu tot adinsul ca sĕ găsescĭ o scusă, nu atât pentru purtarea nepotuluĭ Dtale, ci maĭ mult pentru nepăsarea Dtale faţă cu durerea mea, ai trebui sĕ recunoscĭ că am dreptate în tóte, dar în tóte...”

„Deu, dragă Domnişóră mĕ aduci la disperare, ţi-aş da ajutor, dar nu pot.”

„Nu poţĭ fiindcă nu vreai, am ȡis-o şi o repet acum şi tot de-a-una. Orĭ ce ţĭ-aş spune; sufletul de mĭ l-aş scóte din pept şi l-aş pune înaintea Dtale, décă m-aş jura pe tot ce am maĭ sfânt pe lume, nu m-aĭ crede. Ștefan mĕ iubesce, a minţit când ţi-a spus contrarul, şi décă vreai te voi face sĕ veȡĭ cu ochiĭ că mĕ iubesce.”

„Domnişóră, Dta eşti în exaltare, eu sunt obosită. Să lăsăm astea pe de altă dată. Îţĭ promit, că nu voi scăpa nicĭ o ocasiune, pentru a sonda inima luĭ Ștefan, că i în fine décă num i ţĭ-a afectat iubire şi nu a simţit-o, atuncĭ ar fi o nenorocire pentru Dta, dăcă ţi-aĭ realisa dorinţa.”

„Nu mĕ crede, o Dómne Dumneȡeule nu mĕ crede,” repetâ Babeta cu ton sfâşietor. „Décă aş putea sĕ smulg din peptul meu acéstă próstă dragoste pentru copil duşman lor mei, persecutorilor mei, aş fi fericită, căcĭ aş putea fugi d-aicĭ din acést iad...”

CAPITOLUL X.
După înmormnêtare.

Pe bătrênul Nusmă îl înmormântase cu o mare pompă. Musica militară, facle, onoraţioriĭ oraşuluĭ înşiraţĭ de amêndouĕ lăturile ale driculuĭ, un cortegiu numeros.

Pe acele timpurĭ nu era încă la modă cununile. Décă ar fi fost, ar fi urmat cel puţin două care pline îndesate cu cununĭ.

Căcĭ reposatul lăsase la diferite instituţiunĭ filantropice, am putea ȡice chiar că lăsase la tóte acele instituţiune câte o sumuliţă, cam modestă, însă totuş lăsase şi astfel membriĭ acelor reuniunĭ sĕ simţiau datorĭ a urma pe mort în cortegiu, şi reuniunile n-ar fi lipsit a da fie-care câte o cunună.

Cât despre legatele de care am menţionat, nu era lăsate de reposatul Nusmă. El nicĭ nu făcuse testament. Astea veniau tóte de la fiul sĕu Domnul Aristide Nusmă şi nu erau de cât un mijloc dibaciu pentru a susţine reputaţiunea de opulenţă, de care sĕ bucura casa Nusmă. Tot cu acest scop plăti la visteria statuluĭ o sumă mare drept contribuţiune de moştenire.

Tóte erau aşa de bine alcătuite în cât publicul era pătruns, că de când stăteau Stefănesciĭ nu murise şi nu sĕ îngropase un om maĭ bogat de cât bătrênul zaraf Nusmă.

Lumea préfericea pe fiu-sĕu Aristide, unicul moştenitor al acestor bogaţiĭ.

După ȡic mergeau Domnul Aristide cu mumă-sa, Ionică Rdulescu eu Dóm a Nusmă, toţĭ cerniţĭ, mama luĭ Aristide maĭ roşiă la faţă de cât la ochĭ. Era şi nea Radu cu soţiă-sa în alaiu.

Coliva o făcuse mare cât o pórtă de şură; pomană bogată, pânĭ marĭ albe, luminărĭ gróse şi banĭ. Vorbesc până şi ’n ȡiua de astăȡĭ săraciĭ din Stefănescĭ de acéstă pomană.

Popĭ, — am uitat sĕ vĕ spun, — popĭ erau cel puţin vr-o douĕȡecĭ, toţĭ ceĭ din Stefănescĭ ş-apoĭ din tóte satele dimprejur. Bătrânul Nusmă fusese ctitor la maĭ multe bisericĭ.

După ce sĕ cântase „vecĭnica pomenire,” Domnul Aristide cu ai săi porni a casă, şi lăsând în grijea contabiluluĭ sĕu împărţirea pomeneĭ, chemâ pe Ión în odaia sa, şi-l pofti sĕ şaȡă.

Ionică sĕ făcuse mare, dar nu prea era fecior sdravăn. Sarbed la faţă, cu ochiĭ roşiĭ de insomniĭ, trupul slab, dar spiritul încrezut.

Carte învăţase, ba învăţase fórte bine, era eminent şi voia sĕ remână eminent, căcĭ „sciinţa e putere,” — acésta maximă şĭ-o alesese de devisă.

Toţĭ carĭ nu sciau cât scia el, erau ignoranţĭ dinaintea sa, dar nu numaĭ ignoranţĭ ci chiar proştĭ.

Avea nisce maniere repulsătóre, nimen nu-l iubea; mulţĭ îl admirau şi totuş nu cred sĕ fi fost cineva, care să-l fi invidiat.

Faţă cu binefăcătorul sĕu, — căcĭ Domnul Aristide Nusmă trebuia sĕ trăcă de binefăcător dinaintea sa — nu resimţea acest tênĕr, de cât un suprem dispreţ.

Domnul Aristide nu înţelegea nicĭ un cuvânt latinesce, étă explicarea purtăreĭ luĭ Ionică faţă cu el.

Ear cât cu privire la nea Radu şi lelea Maria, părinţiĭ luĭ Ionică, cel puţin după cum scia el, apoĭ i era curat ruşine, chiar a sĕ gândi că s-a născut din ómenĭ, care nicĭ carte nu sciau.

Când îşĭ aducea a minte sĕ înroşia de ruşine.

Nu ne vom mira decĭ, aflând că Ionică nicĭ o singură dată nu maĭ mersese la Ulmenĭ ca să-şĭ vaȡă părinţiĭ.

Acum după ce scim ce şi cum sĕ făcuse Ionică sĕ ne întórcem în odaia unde era Domnul Aristide cu el.

„Am rămas singur!” ȡise banchérul frecându-sĕ cu batista peste ochĭ, ca şi când şi l-ar fi şters de lacrimĭ

„Da,” făcu Ión cu ton sec;

„Afacerile mĕ năpădesc! De când îmĭ lipsesce ajutorul bietuluĭ tată am lucru îndoit, ce ȡic eu îndoit, întreit... căcĭ pe ȡi ce merge sĕ sporesce numărul clienţilor meĭ.”

„Maĭ ia-ţĭ vr-o doui comptabilĭ!”

„Comptabilĭ! Am destui lucrători, îmi trebue însă un soţ, un tovarăş de muncă, un om, care sĕ aibă parte la afacerĭ.”

„Ce te împedécă, de a-ţĭ lua un asociat!”

„Ce mĕ împedécă, ha, ha, ȡĕu trebue sĕ rîd de simplicitatea ta! Ca şi când tovarăşiĭ, orĭ cum ȡicĭ tu, asociaţiĭ demnĭ de casa Nusmă şi fiu, s-ar găsi colea pe stradă.”

„Nicĭ n-am ȡis să-l iai de pe stradă.”

„În fine aicĭ în Stefănescĭ nu este nicĭ un om destul de avut, cu capital destul de mare, pentru ca sĕ pótă deveni asociatul meu”

„Cum aşa... Dta ai lipsă de aţâţĭ marĭ de banĭ!”

„Eu lipsă... nicĭ de cum... tocmaĭ dimpotrivă am pré mulţĭ banĭ”.

„Apoĭ de ce maĭ pretinzĭ de la un asociat banĭ, şi încă mulţĭ banĭ”

„Pentru ca sĕ aibă tot aţâţĭ, ca şi mine.”

„Asta nu o înţeleg.”

„Nu, căcĭ asemenea lucrurĭ nu sĕ învăţă pe lătineşte.”

„Ori maĭ bine, că Dv. nu sunteţĭ deprinşĭ a vorbĭ după logică...”

„Ióne... te obrăznicescĭ!”

Sub alte împrejurărĭ Domnul Nusmă ar fi devenit furios. Acum însă aducendu-şĭ a minte de scopul ce-l urmăria şi că pentru ajungerea luĭ era avisat la favórea luĭ Ion, sĕ stăpâni.

„Logică n-am învăţat, ce-i drept!” urmă el după o mică tăcere, „dar atâta sciu, că cu cât spune omul maĭ mult cu atât este maĭ puţin înţeles. Orĭ cine s-ar asocia cu mine ar trebuĭ sĕ fie interesat de aprópe la afacerile caseĭ mele. Un strein trebue sĕ puiă tot aţâţĭ banĭ ca şi mine în negoţ, pentru ca sĕ aibă acelaş interes. După cum ţĭ-am spus asemenea om nu sĕ află. Dar sĕ află o fiinţă, care nu-mĭ este streină, de la care decĭ pot aştepta cu drept cuvânt, că va îngrijĭ de afacerĭ ca şi mine. Acéstă fiinţă eşti — tu.”

„Eu?!” exclamă Ion uimit.

„Da, tu. Te surprind vorbele mele?! Nu mĕ mir. Ai fost crescut de noi pentru o carieră maĭ modestă.”

„Maĭ modestă?!” repetă Ion tărbăcit.

„De bună sémă maĭ modestă. Aveam de gând sĕ te fac medic.”

„Împlinindu-mĭ cea maĭ ferbinte dorinţă.”

„Da, aşa doriaĭ până acum, fiind-că nicĭ o dată nu ţi-am arătat acea perspectivă strălucită, care ţĭ sĕ deschide acum.”

„Ah, tată dragă.”

„Da, voiesc ca să-mĭ deviĭ un adevărat fiu. Până acum am tot sperat, că voi avea un moştenitor. Acéstă speranţă am părăsit-o de vr-o câţi-va ani deja. Astăȡĭ, când simţ maĭ tare ca orĭ şi când lipsa unui sprijin, îţĭ ofer starea mea. Te voi lua de suflet... îndată ce va împlinĭ şi soţia mea etatea cerută de lege.”

„Nu sciu prin ce am meritat atâta bunătate,” ȡĭse Ion, care era de tot confusiat.

„Încă nu ai meritat-o, dar sper că o vei merita în viitor.”

„Cum îmĭ este datoria...”

„După ce vei fi depus examenul...”

„Voi pleca îndată la Viena.”

„Ba nu”

„Nu?! Aşa dară la tómnă.”

„Nicĭ la tómnă. Ci vei intra ca viitorul asociat în casa mea de bancă.”

Tênĕrul sări de pe scaun.

„Ce ai?!” întrebă Domnul Aristide restit.

„Glumesc! tată!?” ȡise tênĕrul, cate devenise palid ca mórtea.

„Nicĭ o dată n-am vorbit maĭ serios în viaţa mea.”

„Îmi pare rĕu!”

„Ce fel?”

„Nu pot primi nicĭ de cum fericirea ce mĭ aĭ destinat!”

„Nu?”

„Nu!”

Să vedea sforţarea cea grozavă, ce întrebuinţa Domnul Aristide pentru a nu irupe, şi a nu-şĭ perde firea. —

„Du-te fĕtul meu,” el cu vocea înecată. „maĭ chibzueşte-te. Nu mĕ îndoiesc, că după o matură precumpănire vei alege ceea ce-ţĭ ofer, fiind-că în alt cas nu ţĭ-ar remânea ceea ce creȡĭ tu... cariera de medic, ci... cornul pluguluĭ, dar şi asta numaĭ décă te va reprimi tată-tĕu Radu de la Ulmenĭ, ér décă nu, te vei alege cu sacul de cerşitor.”

„Ai uitat Domnule Nusmă, că un om care a învăţat opt clase gimnasiale...”

„Latinesce,” îl întrerupse zaraful cu maliţie.

„Care a învăţat şi scie latinesce,” adause Ionică, „nu va ajunge nicĭ o dată a cerşi, căcĭ sciinţa este maĭ mare şi maĭ sigur capital de cât baniĭ, pe care i poţĭ perde aşa în cât în adevăr sĕ ajungĭ a cere milă...”

„Ce îndrăznescĭ, răcni Nusmă furios, căcĭ érăş credea ca tot de-a-una când venea vorba de sărăcie, ca sĕ facă alusiune la starea sa, „ce îndrăznesc!? maĭ repetă el încă o dată şi aruncându-sĕ pe Ionică voi să-l lovéscă în faţă.

Acesta alb ca păretele sĕ feri de lovitură şi smucind uşa, fugi.

CAPITOLUL XI.
Sărutul.

„Ah pardon!”

„Hi, dar şi m-ai speriat. Dta eştĭ Ștefane, şeȡĭ colea şi întórce-ţĭ ochiĭ.”

„Dic eu n-aş fi creȡut că pe asemenea timp te voi surprinde făcând toaleta Babeto.”

„Am cetit până aȡĭ diminéţă, şi m-am sculat târȡiu. Este Duminecă. Atâta plăcere am şi eu. Mĕ pot scula Dumineca, când vreau. Dar ce te tot uiţĭ încóce, nu ţĭ-e ruşine.”

„Ba da, mĭ-e ruşine, că m-am oprit aicĭ la uşă, şi n-am îndrăznit a-mĭ procura plăcerea, care mĕ ispita. Acum e pré târȡiu, ca să-mĭ repar greşăla.

„Fugi de aicĭ, sĕ nu te auȡă fetele, care sunt în odaia d-alăturea. Décă nu te pui îndată pe acel scaun, mĕ supăr.”

Ștefan sĕ puse pe scaun.

„Eată-mĕ aicĭ, cred că mĕ vei resplăti la timp şi ocasiune pentru că sunt acum atât de cu minte.”

„Ce resplată poţĭ aştepta Dta de la mine.”

„Asemenea lucru nu sĕ spune, şi totuş sĕ înţelege.”

„Étă, acum sunt gata şi pot sĕ dau mâna cu Dta. Bonjour, scumpul meu. Te-aĭ făcut fórte rar în timpul din urmă.”

„Oficiul..”

„Care? cel de la minister, sĕu acela de la dulcineea Dtale.”

„Dulcineea, eu şi dulcineeă?”

„Da, Dta ai o amantă”

„N-am sciut pănă 'n acést moment, acum însă o sciu.”

„Adică, eu ţi-am deschis ochiĭ.”

„Dta, sĕu maĭ bine ȡis vederea Dtale.”

„Asta va sĕ fiă o declaraţiune de amor! Sciĭ, că este delicată maniera Dtale, păcat numaĭ, că nu eşti sincer.”

„Eu nu-s sincer?”

„Da Dta!”

„Pretinde orĭ ce dovadă despre sinceritatea mea, sunt gata a ţĭ-o da.”

„Dovadă! Par-că pentru acéstă înaltă virtute ar fi de ajuns o singură dovadă. Sunt ómenĭ fórte oneştĭ după credinţa lor şi după tóta aparinţa, care sĕ pot mândrĭ a fi fost sincerĭ tótă viéţa lor, numaĭ în ale amoruluĭ sĕ cred îndreptăţiţĭ a face excepţiunĭ.”

„Dta pare că mĕ numerĭ şi pe mine intre aceştĭ ómenĭ,” ȡise Ștefan ale căruĭ sensurĭ sĕ aţiţaseră prin vederea carmenilor secrete a acesteĭ şirete, care aflase, că va veni la ea, şi-l aşteptase a nume în neglige.

De şi Babeta întru aceea îşĭ făcuse toaleta acum când vorbia cu tênĕrul cel aprins şi cum şedea aprópe de el, îl atinsese în maĭ multe rândurĭ cu trupul eĭ, aţiţa astfel necontenit poftele luĭ.

Scaunele lor erau puse dinaintea ferestreĭ, care dedea spre grădina din curte.

Guvernanta trăgea mereu cu códa ochiuluĭ spre acea grădină.

De o dată tresărĭ. Văȡuse ceea ce pândise mereu. Dómna Săsan venise în grădină.

Era tocmaĭ în momentul când Ștefan adresase ultimele cuvinte cătră guvernantă.

Ea le auȡise, firesce, dar nu cuprinse înţelesul lor.

„Ce întrebă ca şi aiurită, sculându-se de pe scaun şi mergând la geam, dar tot o dată un ce nedescriptibil în aerul ei provoca pe tênĕr sĕ fiă maĭ îndrăzneţ.”

Ștefan sĕ sculă şi sĕ puse lângă ea.

„Cât eşti de frumósă,” ȡise el ca sĕ nu remâiă cu totul mut şi o prinse de taliă.

Nemţóica sĕ smuci ca sĕ scape de braţul tênĕruluĭ, aplecându-sĕ tot o dată cu atâta stângăcia meşteşugită spre dênsul, în cât resuflarea ei, cea artificial profumată i atinse faţa, ceea ce avu efectul unuĭ curent electric asupra luĭ.

Beat de focul voluptăţiĭ scormonit cu cel maĭ mare rafinament din partea acesteĭ nemţóice, o strînse la pept şi-şĭ alipi buzele sale înfocate de ale ei.

Tocmaĭ în momentul când rătăcitul tênĕr culegea de pe aceste buze un venin perfid, guvernanta — érăş din stângăcie meşteşugită — sĕ atinse cu cotul de geam şi-l sparse.

Hârburile căȡură cu sgomot pe petrile curţiĭ.

Dómna Săsan, care era în grădină, cercetând după causa acesteĭ zingăniturĭ, dete cu ochiĭ de părechia îmbrăţoşată.

Atâta aşteptase nemţóica.

Fiind acum sigură de succesul ei, afectâ spaimă şi sĕ retrase de la feréstră.

Dar bucuria isbândei i răpise pentru un moment precugetarea, ce de obiceiŭ nu lipsea nicĭ o dată de la faptele şi vorbele ei, astfel ȡise cătră Ștefan:

„Maĭ îndrăznesce acum a susţinea, că nu mĕ iubescĭ. Mătuşă-ta nu-ţĭ va maĭ da creȡĕmênt cum ţĭ-a dat până acum, cad a văȡut cum m-aĭ sărutat.”

Să-i fi turnat o doniţă de apă rece peste cap, Ștefan nu s-ar fi putut recori maĭ tare, ca prin aceste cuvinte ale nemţóicei.

„Aşa!” ȡĭse el, „ne-a văȡut. Nu face nimic!”

„Nu face nimic? Cum sĕ înţeleg aceste vorbe?” întrebă Babeta, care în adevăr nu scia cum să-şĭ esplice în bine sĕu rĕu acéstă exclamare a luĭ Ștefan.

„Însă cu tóte astea n-aş vobi sĕ dau îndată ochiĭ cu ea, continuă Ștefan, fără a respunde la întrebarea Babetei.”

„Nu te teme, de când sunt aicĭ n-a venit în sus”.

„Dară nicĭ nu cred sĕ fi avut vr-o dată o causă ca sĕ vină, cum i-am dat noi astăȡĭ”.

„Aş’! Dómna Săsan nu-şĭ ese din tact, de s-ar dărîma chiar bolta ceruluĭ asupra ei”.

„Fiă cum ar fi, trebue sĕ mĕ scuzi dinaintea mătuşei mele”.

O raȡă de bucurie sĕ întinse peste faţa nemţóiceĭ. Credea că-i este permis a tâlcui aceste vorbe ale luĭ Ștefan în favorul ei.

„Voi vorbi cu Dómna Săsan. Dar ce să-i spun”. Îi schînteiau ochiĭ, adresându-i acéstă întrebare.

„Vei găsi D-ta ceva”

„Voi găsi ceva... n-am sĕ găsesc nimic. Voi spune adevărul.

„Da, da, bine, spune-i adevărul,” făcu Ștefan încurcat şi plecă pe uşă.

„Fatală întâmplare,” îşĭ ȡise el coborînd scara, „tocmaĭ în ȡiua când voiam sĕ rog pe mătuşă-mea, sĕ mĕ cunune cu Zoiţa a trebuit sĕ mĕ vaȡă sărutând pe guvernanta ei. Sunt silit să-mĭ caut altă nănaşă.” —

„L-am prins, n-am de cât sĕ ’l ţiu bine, ca sĕ nu-mĭ maĭ scape,” ȡise nemţóica după depărtarea luĭ Ștefan frecându-şĭ mânile, apoi coborî de grabă jos în grădină.

„Ai văȡut” întrebă încă din depărtare pe Dómna Săsan.

„Da,” respunse acésta cu sfială.

„Ei bine, ce ȡici acum. Nu te-a minţit nepotul D-tale, când a ȡis că nu mĕ iubesce.”

„Ce sĕ ȡic!” făcu Dómna Săsan dând din umeri

„Veȡi dară dragă cocónă, că da vei avea niţică bunăvoinţă, de vei stărui cu serĭositate pe lângă Ștefan, îl vei îndupleca sĕ mĕ ia de soţie, şi astfel mĕ vei îndatora până la mórte.”

„Sciĭ pré bine, că sunt gata a face orĭ ce-ar putea depinde de la mine pentru fericirea Dtale”

„Nu mĕ îndoiesc nicĭ de cum despre voinţa D-tale, dar décă mĕ ierţĭ a fi sinceră, ţĭ-aş spune defectul cel mare ce ai.”

„Sciĭ că nu mĕ supăr lesne.”

„Veȡĭ dómnă dragă, asta ţĭ-e defectul, eşti pré rece, nimic nu te întereséză, nimic nu-te póte scóte din flegma D-tale”.

Dómna Săsan nu răspunse nicĭ un cuvânt.

„Deu fetele D-tale au avut noroc, că mĕ aţĭ angagiat pe mine de instructóre. Cu acésta nu voiesc sĕ ȡic, că n-aţĭ fi putut găsi o guvernantă maĭ învăţată ca mine, dar nu cred sĕ fi găsit pe una, care sĕ suplinéscă pe lângă ele ceea ce le-ar fi lipsit fără mine. Un suflet simţitor, impresionabil, care sĕ să bucure de bucuria lor cea nevinovată şi sĕ să întristeze de mâhnirea lor cea copilăréscă, cu un cuvânt o-fiinţă care sĕ simţă cu ele. Cred că eşti pătrunsă, de acest adevăr.”

„Aşa va fi draga mea. Dar póte sĕ fiă şi altfel!”

„Cum, ce ai voit sĕ cu asta.”

„Póte că dăcă n-ai fi venit D-ta în casă, copilele m-ar fi iubit maĭ mult.”

„Iubit maĭ mult! Dar acum nu te iubesc din destul, maĭ mult póte de cât ar resulta după tótă răcéla ce le areţĭ”.

„Răcélă,” respunse Dómna Săsan, care începu a sĕ aprinde, cum nu pré obicinuia dênsa, când sta cu cineva de vorbă. „Răcélă,” repetă ea, „aşa ţi-s-o fi părând D-tale. Cum să-mĭ şi înţelegeţĭ simţirile mele, de vreme ce mĕ siliţĭ, ca sĕ le esprim într-o limbă, care mĭ este streină. Cu mamă mea n-am vorbit franţuzesce, nicĭ nemţesce ei numaĭ românesce. Fetele mele, mulţămită instrucţiuneĭ D-tale nu mĕ înţeleg décă le vorbesc în limba lor maternă, în dulcea limbă românéscă.”

„Ah, ba” îngână guvernantă şi voi sĕ replice ceva, dómna Săsan însă nu-i dete timp, ci continuă cu foc,

„Dar copilele ne sunt instreinate nu numaĭ prin limbă, ci şi prin datine... prin religiune chiar!”

„Re...ligiune!” făcu Babeta indignată.

„Da,” continuă dómna Săsan. „Este drept, că cercetéză biserica ortodoxă...câte o dată... dar atuncĭ rîd de cântările psalţilor şi a preoţilor noştrĭ. Când sĕ închină, rostesc rugăciunĭ streine. Nimic din ce ne-a fost noue sfânt în obiceiurile nóstre, în istoria nóstră nu preţuesc ele, ba multe din aceste le dispreţuesc chiar. Cu un cuvânt copilele mele nu maĭ sunt românce, decĭ eu, mama lor, care sunt româncă cu trup şi suflet trebue sĕ le le par rece, dcă nu le sunt chiar — de rîs.”

„De rîs”!?...

„Da, că-cĭ Dv. care vĕ mândriţĭ a fi maĭ cultivate de cât noĭ, vĕ rîdeţĭ adese-orĭ de manierele nóstre ce vi sĕ par necioplite, fiind-că nu le puteţĭ înţelege.”

„Dómnă scumpă,” ȡise guvernanta, dorind ca sĕ sfârşéscă acésta convorbire desavantagiósă, „ne am depărtat de la scopul ce m-a adus la D-ta. Copilele mĕ aştéptă. Te rog încă o dată nu uita de ceea de ai bine voit a-mĭ promite. Isbânda D-tale nu-mĭ va fi priinciósă numaĭ mie, ci şi D-tale. Veĭ putea dobândi influĭnţă asupra copilelor D-tale, îndată ce n-oi maĭ fi lângă ele”.

„Décă nu va fi pré târȡiu” observă dâmna Săsan cu un suspin.

CAPITOLUL XII.
Desbinarea.

De când sĕ dusese Ion din casa luĭ nea Radu, pare că îmbâtrînise cinstitul ţeran şi cu soţia-sa văȡînd cu ochiĭ.

Ce le foloseau lor acele bogăţiĭ, pe care le strînsese din baniĭ primiţĭ pentru ţinerea băiatuluĭ şi carĭ sĕ înmulţiseră de atuncĭ, chiar fără ca nea Radu şi soţia-sa sĕ sĕ maĭ fi trudit înadins pentru acéstă.

Dar vorba cea românéscă: lac sĕ fiă, brâscele s-adun? Fusere greu până ce pusese temelia, acum sĕ înbogăţia pe ȡi ce mergea tot maĭ mult.

Dinaintea Ulmenescilor cocoloşiseră tréba cu Ionică. Ei nu mărturisiră nimenuĭ adevărul, că adică acel băiat nu era al lor, şi că-l luase zaraful Nusmă la sine, după dreptul ce avea acesta de la tata luĭ Ionică, ci susţinuseră, că zaraful, dar maĭ cu sémă soţia luĭ îndrăgiséră aşa de mult pe fiul lor, în cât sĕ însărcinase a-l ţină la el tot timpul cât va cerceta şcolile de la Stefănescĭ şi a-l trimite apoĭ la învăţătură maĭ mare prin ţérĭ streine. După cum scim mulţĭ din ómenĭ nu-l pré credeau pe nea Radu, dar érăşĭ mulţĭ îl préfericeau şi-l învidiau.

El însă nu era nicĭ de cum de învidiat în acéstă privinţă.

Inima sa pré simţitóre pentru starea în care sĕ afla, nu sĕ putuse mângâia nicĭ decum de depărtarea aceluĭ copil, pe care sĕ deprinsese a-l iubi, ca pe al sĕu propriu, că-cĭ acest copil, după cum scim, de când mersese în oraş, nu maĭ voia sĕ sciă nimic de părinţiĭ săi de la sat.

Nea Radu sĕ ducea adese-orĭ la Stefănescĭ. De câte orĭ venia acolo nu lipsia nicĭ o dată de a nu cerceta casa D-luĭ Aristide Nusmă, făcându-şĭ de lucru p-acolo sub fel de fel de pretexte, numaĭ şi numaĭ ca sĕ pótă ȡări din depăitare măcar pe „domnul lor”, cum numiau ei acum pe Ionică.

Apoĭ când sĕ întorcea a casă trebuia sĕ povestéscă lelei Mariă cum îl văȡuse pe domnul lor, cum i sĕ păruse, ce maĭ auȡise despre el, de lelea Maria sĕ bucura când afla, că a maĭ crescut şi că este domn în tótă puterea cuvântuluĭ.

Când sĕ întâmpla sĕ viiă şi lelea Maria la oraş, atuncĭ căutau amêndoui să-l zărâscă măcar în trécăt pe Ionică.

În ȡiua de îngropăciune a bătrênuluĭ Nusmă alergaseră ca sĕ ia şi ei parte la alaiul luĭ, căcĭ prin Ionică sĕ simţeau şi ei aliaţĭ intru câtva cu casa zarafuluĭ şi credeau de datoria lor a da reposatuluĭ cea de pe urmă ordine.

Onesta păreche de la ţéră sĕ profită de acéstă ocasiune, de a vedea pe Ionică, în măsura cea maĭ mare, privind necurmat la domnul lor şi urmărind cu cea maĭ mare atenţiune şi cel maĭ viu interes tóte mişcările sale.

După îngropăciune erau hotărîţĭ sĕ plece acasă, dar până a nu executa acéstă a lor hotărîre ar fi dorit pré mult sĕ maĭ vaȡă încă o dată pe fiul lor de suflet. —

Să învârtiră decĭ câtva timp împrejurul locuinţeĭ luĭ Aristide Nusmă, la care şedea Ionică.

„N-o maĭ eşi astăȡĭ nevastă,” ȡise nea Radu că-ti-ă lelea Maria după un timp óre-care.

„Aşa cred şi eu,” oftă lelea Maria.

„Hai, sĕ plecăm dară,” adause nea Radu.

„Să plecăm,” repetă lelea Maria.

Îşĭ îndreptară paşiĭ spre strada, prin care trebuia sĕ trécă, pentru a merge a casă.

Tocmaĭ când erau sĕ cotéscă colţul stradeĭ, auȡiră în dĕrăptul lor o voce năbuşită strigând: „tată, mamă!”

Era o voce de fecior, ér nu de băiat mic.

La amêndoui li sĕ părea cunoscută.

Amêndoui îşĭ ȡiseră în sine:

„Pare că e Ionică!”

Dar amêndoui sĕ grăbiseră a adăuga:

„Ah, Ionică, el nu ne maĭ ȡice: tată, mamă.”

Nu avură însă timp a sĕ chibzui maĭ departe asupra acesteĭ părerĭ, căcĭ acela care strigase îl ajunsese dintr-o singură săritură

Era în adevăr Ionică.

Dar cât era de schimbat.

Faţa sa cea rece de altă dată, acum era consumată de văpaiele unuĭ foc, care-i ardea sufletul.

„Tată, mamă,” repetă el încă o dată.

Nea Radu şi lelea Maria sĕ opriră uimiţĭ.

In sufletele lor cele nevinovate sĕ lupta bucuria cu spaima.

„Iată-l drăguţul!” exclamă lelea Maria.

„Ce ţĭ s-a întâmplat pentru Dumneȡeu?” adause nea Radu.

„Merg cu Dv.” scóse Ionică cu greu din peptul sĕu care sĕ sbătea de o frământare fórte mare.

„Unde? la Ulmenĭ?!” întrebă lelea Maria mirată. —

„Da, la Ulmenĭ!” făcu Ionică pe scurt.

„Dară...” voi bă obiecteze nea Radu.

„Voiescĭ sĕ întrebĭ, că nu maĭ merg la şcólă,” îĭ tăiâ Ionică vorba.

„Aşa ȡĕu, asta voiam sĕ ȡic!” respunse nea Radu. —

„ Aȡĭ şi mâine n-oi merge, căcĭ am sĕ mĕ înţeleg cu Dta, tată!” ȡise Ionică posomorît.

„Ce s-a întâmplat! De când te-a luat în casa zarafuluĭ n-ai maĭ venit la noĭ, ba nicĭ n-ai maĭ vorbit cu noĭ? Trebue că este un lucru mare, care te-a putut îndemna la acest pas, pe care-l faci acum.”

Ionică nu respunse îndată la acestă întrebare.— îşĭ aduse a minte de căuşele căre-l reţinuseră până acum de la o apropiere cătră presupuşiĭ săi părinţĭ, şi nu scia în ce ton să-şĭ formuleze cererea, ce-i zăcea la inimă.

Lelea Maria sĕ uita la el, ca la Dumneȡeu şi aştepta cu smerenie vorbele luĭ.

„M-am desbinat cu Domnul Aristide Nusmă, era sĕ mĕ bată,” ȡise în fine Ionică.

„Te-ai desbinat!? era sĕ te bată, o Dómne Dumneȡeule!” exclamă lelea Maria.

„Și de ce?” adause nea Radu.

„Fiindcă Domnul Aristide de o dată şi-a schimbat cugetul faţă de mine!”

„Și-a schimbat cugetul!” ȡise éarşĭ lelea Maria plină de mirare.

„Ce fel?” repetă nea Radu.

„Până acuma era învoit, ca sĕ mĕ dea la învăţătură, sĕ mĕ fac doctor!”

„Aşa sciam şi noĭ” afirmă nea Radu.

„Astăȡĭ însă m-a chemat la sine şi mi-a descoperit, că are de gând sĕ mĕ facă tovarăş la zărăfia sa.”

„Tovarăş la zărăfia sa! n-ar fi rĕu nicĭ asta,” observă nea Radu cu firea neţulburată

Ionică, sĕ opri pe loc şi-l privi uimit.

Cumpătul săténuluĭ la aurirea acesteĭ sosiri, care-l surprinsese chiar pe el, îl frapâ.

„După părerea Domnuluĭ Aristide” ȡise Ionică continuând a merge cu părinţiĭ săi spre Ulmenĭ. „ar fi chiar maĭ bine pentru mine, décă aş primi tovărăşia. Dar nu numaĭ maĭ bine, — ar fi chiar un noroc nespus.”

„Adică i vorba de bogăţie,” făcu nea Radu.

„Da, de bogăţie,” respunse Ionică.

„Apoĭ dăcă te mulţămescĭ cu maĭ puţin, sĕ nu-ţĭ pară rĕu de desbinarea ce aţĭ avut.

„Eşti bogat tată!”

„Bogat, că am suflet, numaĭ dracul e sărac, căci el n-are.”

„Mă poţĭ dar ţine la şcolĭ streine, până voi învăţa sĕ mĕ fac doctor.”

„Te pot, nu te pot, asta nu sĕ întrăbă. Destul sĕ sciĭ, că dăcă ţiĭ sĕ te faci doctor, te vei face.”

„Aşa fătul meu,” aprobă şi lelea Maria, „décă vrei sĕ te facĭ doctor, te vei face.”

Și la aceste cuvinte, uitându-sĕ la bărbatu-sĕu clinti din ochĭ, ca şi când ar fi voit sĕ ȡică: „ce sciĭ tu, sciu şi eu, n-am uitat nimica, deşi au trecut d-atuncĭ ca vr-o doispreȡece, trespreȡece anĭ.”

„Acum maĭ remâne sĕ sciu încă una,” continuă Ionică cu un óre care respect, ce-ĭ însuflase — cum am ȡice — bărbăţia, cu care tractase nea Radu o cestiune atât de însemnată.

„Ce maĭ voiescĭ a sciĭ?” întrebă nea Radu.

„La cine sĕ şed aicĭ în Stefănescĭ, cele douĕ treĭ lunĭ, câte maĭ am sĕ merg la şcólă?” respunse Ionică.

„La cine?” făcu nea Radu. „Ean auȡi ce întrăbă Mariă?”

„Aud, aud,” rîse lelea Maria.

„Nu vĕ înţeleg,” insistă Ionică. „Dór nu aveţĭ şi aicĭ vr-a casă, vr-o locuinţă?”

„Noi sĕ avem casă în oraş! Feritu-au sfinţiĭ” exclamă nea Radu.

„Ce am putea face noi cu o casă aşa fudulă?” adause lelea Maria.

„Bine dar... spuneţi-mĭ unde sĕ şed...?”

„Unde...?” repetă nea Radu.

„Da, unde!

„La Domnul Aristide Nusmă,” ȡise nea Radu serios şi decis.

„Dar m-am desbinat cu el,” observă Ionică, cam deconcentrat.

Nu scia ce sĕ creȡĕ. Acum i sĕ părea că tóte câte a ȡis nea Radu până acum, le-a din prostie.

„Décă te-a desbinat cu el, va trebui sĕ să ia cu binele pe lângă tine, ca sĕ te împaci cu el.”

„Ai nebunit!” irupse Ionică.

„N-am nebunit. Haide acum cu noi. Mâine mĕ voi întórce la Stefănescĭ, şi décă nu voi sosi cu Domnul Aristide, care te va pofti sĕ viĭ érăşi în casă la el, apoĭ să-mĭ ȡicĭ că sunt prost şi nebun.”

Ionică nu maĭ respunse nimic, că-cĭ nu scia ce sĕ spună.

CAPITOLUL XIII.
Biletul de cununie.

„Ștefan nu s-a maĭ arătat de mult pe la noi,” ȡise dómna Săsan cu tonul ei cel apatic.

Îşĭ adusese aminte de nepotul ei, fiind că maĭ de multă vreme venia şi el, ca sĕ ia o căscă de ceaiu, séra, împreună cu copilele, cu guvernanta şi cu cine sĕ maĭ nimerea p-acolo din puţiniĭ amicĭ şi amice ai familieĭ.

În asta séră venise şi cocóna Țica, apoĭ şi Tomiţa, care de la un timp în cóce era admis în acest cerc maĭ intim al familieĭ.

Domnul Săsan rare-orĭ lua parte la ele. Nicĭ în astă séră nu era de faţă.

„Dar nu v-a spus că sĕ însóră” întrebă cocăna Țica, reflectând la esclamaţiunea Dómnei Săsan,

„Să însóră,” ȡise Dómna Săsan speriată.

Babeta sĕ îngălbinĭ.

Chiar şi Sofia, fata cea maĭ mică a Dómnei Săsan părea impresionată de acéstă scire.

Numaĭ Tomiţa şi Leniţa pare că nicĭ nu o auȡiseră.

Erau ocupaţĭ — a sĕ privi reciproc pe furiş.

Consternaţiunea, ce produse scirea cocóneĭ Țica asupra unei părţĭ din societate, provocă o mică pausă în conversaţiune, care nu era nicĭ o dată pré animată.

„Ba ȡĕu, nu sciţĭ nimic?” continuă cocăna Țica, care-şĭ făcea o predilecţiune din colpartarea diferitelor sciri.

„Drept să-ţĭ spun,” respunse Dómna Săsan, „mă cam îndoiesc de adevărul acestei scirĭ”.

„Va fi o glumă din partea Dómnei Reveanu,” observă guvernanta.

Reveanu era numele de familie al cocóneĭ Țica.

„Décă m-a minţit Ștefan, apoi mint şi eu,” ȡise acésta.

„Ți-a spus el în persónă, că sĕ însóră,” întrebă Dómna Săsan.

„Da, m-a poftit să-i fiu nănaşă!”

„Aşa.”

„Și când i am observat, că de ce nu te-a rugat pe tine Mari, să-i fiĭ naşă, cum s-ar fi cuvenit, de óre-ce i eşti mătuşă, mi-a respuns, că s-ar sfiĭ de tine.”

La aceste cuvinte, cocóna Țica, clinti din ochi, privind, spre Babeta.

Dómna Săsan tresări de spaimă, ér Babeta de ciudă.

Sofia, văȡînd pe guvernanta lor atât de agitată, sĕ simţĭ tare indispusă şi pentru a scăpa din acéstă situaţiune neplăcută ȡĭse:

„Madamemoaselă dragă mi-e somn, sĕ mergem sus. ”

Leniţa sĕ grăbi a protesta:

„Ba nu, sĕ maĭ stăm puţin” ȡise ea.

Dicênd asta nu sĕ pută opri de a nu arunca încă o privire ascunsă asupra Tomiţeĭ.

Guvernanta surprinse acestă privire. Tot o dată văȡu faţa Tomiţei, ca şi transfigurată sub efectul miraculos al amoruluĭ ascuns.

Frumseţea acesteĭ feţe, inspirate de o gingaşe pasiune, o frapâ.

Din acest moment Babeta concepu o ideea funestă.

„Mergem?!” repetă Sofia.

Guvernanta tresări ca dintr-un vis.

Uitase de realitate.

Făcend o sforţare asupra-şĭ, respunse.

„Mergeţĭ dragelor mele.”

„Ndpte bună,” ȡise Sofia sculându-sĕ ca sĕ plece.

Leniţa era silită s-o urmeze.

Tomiţa o urmări cu ochiĭ, până ce dispăru, apoĭ ca şi când dabia în acest minut şi-ar fi adus a minte de lumea care-l impresora, puse mâna în buzunar şi scóse d-acolo un bilet, pe care-l întinse Dĭmnei Săsan, ȡicînd:

„Acest plic a sosit astăȡĭ cu poşta pentru D-ta; pardon că am uitat a-ţĭ-l da până acum,”

Dómna Săsan luâ în primire biletul, nu-l deschise însă ci l puse pe mésă.

„Și nicĭ nu întrebĭ pe cine va lua de soţie,” reluă cocina Țica.

Dómna Săsan ar fi întors vorba cu mare plăcere, că-cĭ nu-i plăcea nicĭ decum discusiunea asupra acesteĭ afacerĭ aicĭ faţă cu guvernanta.

„Pe cine, pe cine,?” întrebă Babeta.

Vocea ei nu trăda în acest moment nimic de cât o viiă curiositate.

Dómna Săsan, ba chiar şi cocónă Țica, erau surprinse de acésta schimbare.

„Este fata uneĭ văduve germane din mahalaua „Popa sóre”

„Frumósă!” continuă Babeta.

„Frumósă şi tinerică,” afirmă cocóna Țica.

„Când va fi nunta?” adause Babeta.

„Décă nu mĕ înşel, biletul de colea cuprinde tocmaĭ invitarea de nuntă,” ȡise cocóna Țica drept respuns. Dómna Săsan la acésta observare luase biletul de pe măsă, îl deschise, îl percurse cu o aruncătură de ochĭ şi ȡise:

„Da, este invitarea de nuntă!”

„Aşa dară totuşĭ este adevărat,” esclamă Babeta cuprinsă fără de veste ca de un fel de furie. „Adevărat, şi D-tale nu-ţĭ pasă câtuşĭ de puţin de acésta mîrşavă purtare a nepotuluĭ D-tale.”

„Domnişóră...”

„Aşa Domnişóră..., alt nimic,” continuă guvernanta, „vorbe góle, promisiunĭ, şi décă cer ca sĕ ve aduceţĭ a minte de promisiunĭ, atuncĭ mi-o luaţĭ în nume de rĕu, nu-i aşa...”

Tomiţa, care după depărtarea Leniţei nu avea înteres ca sĕ maĭ stea şi care sĕ simţea penibil atins de scena ce guvernanta făcea stăpâneĭ sale, îşĭ luâ voia de a părăsĭ societatea.

Dómna Săsan îl congediă bucuros, ca sĕ scape de unul dintre martoriĭ purtăriĭ necuviincióse a Babetei.

Cum eşi Tomiţa pe uşe, şi guvernanta îşĭ lua fără de veste séra bună şi plecă plângând amarnic.

„A nebunit, rogu-te, Marĭ dragă,” întrebă cocóna Țica.

„Nu sciu,” respunse întrebata.

„În locul tĕu, sciĭ ce aş face?” „Aş lua-o de mână şi aş scóte-o frumuşel afară”

„Ah dragă, nu pot sĕ fac asta!”

„De ce nu!”

„Îi sunt datóre cu recunoscinţă!”

„Ce fel de recunoscinţă!”

„Pentru îngrijirea ce a avut tot de-a-una, de câte orĭ erau copil bolnavĭ.”

„D-apoĭ nu era datoria ei?”

„Datoria?! N-am angajat-o ca îngrijitóre de bolnavĭ.”

„Nu, nu, asta-i drept. Trebue sĕ recunosc şi eu, că a făcut maĭ mult de cât i-ar fi fost datoria. Dar pentru asta nu i sĕ cuvine să-ţĭ vorbéscă aşa cum ţĭ-a vorbit acum, şi sĕ pretindă de la tine ca s-o măriţĭ, după cum sciu, că a pretins.”

„Omul trebue sĕ maĭ sufere şi lucrurĭ necuviincióse.”

„Da, trebue sĕ sufere, când n-are în cătrĕu, când i vine un foc, un necaz, în sfârşit ceva ce ne trimite pronia ceréscă, dar ca sĕ îndurăm asemenea lucrurĭ de la... cum să-i ȡic...servitóre, aşa de la o servitóre, asta-i pre afară din cale.”

„De n-ar fi copilele!”

„Copilele sunt destul de măricele, nu maĭ au trebuinţă de guvernantă.”

„Ba, ah, ȡĕu au trebuinţă, nu de guvernantă, ci chiar de Domnişóră Babeta”

„Pentru ce?”

„Pentru că s-ar simţĭ nefericite decă le-ar lipsi. Cine le-ar maĭ vorbi cum scie sĕ le vorbéscă dênsa.”

„Aşa, aşa, ar fi nefericite, décă n-ar maĭ auȡit de acele flecurĭ nemţescĭ, de sentimentalitate, de pom de crăciun şi altele. Vorbesce le tu de lucrurĭ românescĭ, spune-le de Ileana Cosinzana, de Făt Frumos, pune-le sĕ cânte doine, sĕ admire frumósa nóstră natură şi sĕ veȡĭ că peste puţin vor uita de nemţóica lor şi vor începe a simţĭ românesce!”

„Ai dreptate draga mea, însă de unde sĕ mĭ iau timpul necesar?”

„Veȡĭ aşa, pentru nepăsarea ta, sĕ suferi pe acestă nemţóică reutăciócă împrejurul tĕu, să-ţĭ instreinezĭ copilele.”

„Nu maĭ are ce sĕ instreineze, că-cĭ deja nu mĕ maĭ înţelege şi nu le maĭ înţeleg. Deu, am fi fórte nefericite ele şi eu, décă de o dată am fi avisate unele la altele.”

„Me mir numaĭ că soţu tĕu a suferit aceste lucruri! ”

„Soţu meu, ah, el este ocupat cu negoţul luĭ”

„Care merge destul de bine, aşa încât ar maĭ putea sĕ lase trebile şi în grijea băieţilor. Tomiţa de esemplu este un băiat fórte cum se cade.”

„Da.”

„Ca şi făcut pentru Leniţa.”

„Unde te duci cu gândul?! Dar drept să-ţĭ spun şi eu am început să-mĭ ȡic acésta de la un timp încóce. Însă George soţu meu, sĕ nu auȡă acuma despre acésta, că-cĭ ar turba.”

„De ce?”

„Fiind-că viseȡă de domniĭ, de boieriĭ pentru fetele luĭ. Nu vrea sĕ facă dintr-ânsele negustoresc, — ş-apoĭ chiar de ar face, trebue sĕ fiă milionare.”

„Lasă, vom vorbi noi altă dată despre astea tóte, nópte bună.”

„Te duci dragă? nópte bună!”

„Culcă-te, că-ţĭ cad ochiĭ de somn!”

CAPITOLUL XIV.
Intórcerea.

Cât de schimbate i sĕ păreau tóte la Ulmenĭ luĭ Ionică.

Adese-orĭ, când îl îneca aerul cel infectat de prin clasă, şi când asuda de căldură, îşĭ aducea a minte de poema cea frumósă unde petrecuse aniĭ săi de fragedă copilărie, în asemenea momente deşi sufletul sĕu sĕ înstreinase cu totul de acele locurĭ, totuşĭ pare că-l cuprindea un dor fără nume după aerul cel limpede şi curat, după miresmele pădureĭ, după cerul cel albastru, după concertul paserilor.

Acum când le revăȡu érăşĭ, sĕ simţĭ desilusionat. Poena i sĕ părea maĭ mică, covorul de érbă de pe el nu i sĕ maĭ presenta în acea splendóre nemaculată, cum era imaginea, ce-şĭ formase în suvenirele sale despre acest covor. Dar maĭ cu sémă, casa luĭ nea Radu, odinióră lăcaşul cel maĭ distins pentru el de pe faţa pământuluĭ, acum i sĕ părea o clădire próstă, miseră — nesuferită.

„Cum îţĭ maĭ place pe la noi,” îl întrebă nea Radu după ce intraseră în casă.

Un greu miros, cum domnesce prin odăile neventilate ale sătenilor, i inecă peptul luĭ Ionică, când respunse:

„Mie, fórte bine, sĕ vede de cât călea că eşti bogat.”

Acest respuns măguli fórte pe sătean.

„Dar de grădiniţă ce ȡicĭ,” întrebă lelea Maria.

„Grădiniţă, ah, da, este frumósă!” respunse Tomiţă. În realitate nicĭ nu observase acel petec de pământ dinaintea caselor, pe care-l îngrădise cu un stobor şi împărţise în straturĭ, aşa încât avea aerul unei grădinĭ.

Și lelea Maria era la culmea fericirei.

Amêndoui, atât nea Radu cât şi soţia-sa sĕ întreceau care de care sĕ mulţăméscă pe scumpul lor óspe.

Acesta muria de nerăbdare şi de urât, însă învingându-se pe sine, nu dete pe faţă nimic din acesta şi pentru a scăpa cât maĭ curând de dragostea atât de greu gustată, sĕ culcă. —.

Domnul Aristide Nusmă după ce plecase Ionică de la dênsul, nu era nicĭ de cum aşa de sumeţ, cum sĕ arătase dinaintea acestuia.

„Drace, drace, numaĭ la una ca asta nu m-am gândit,” murmură în sine, măsurând cu paşĭ marĭ odaia sa.

„Nimic maĭ lesne, de cât sĕ să întâlnéscă cu Radu de la Ulmenĭ; dar nu numaĭ lesne, ci nimic maĭ firesc, décă cumva Ionică va fi ferm hotărît a nu primi oferta mea — şi pare că este în adevăr — atuncĭ negreşit va alerga la pretinşiĭ săi părinţĭ. ”

Maĭ mĕsură de vr-o câteva orĭ odaia apoĭ continuă.

„N-am în cătrĕu, trebue sĕ aştept! Până la vârstnicĭa luĭ Ionică maĭ sunt treĭ, patru anĭ, în acest restimp multe sĕ pot schimba. Pot câştiga cu vr-una din numerósele bilete de loterie, orĭ la bursă... Hm, hm, bursă de aş sci numaĭ, cum sĕ fac, ce sĕ cumpăr, când sĕ cumpăr, lesne aş câştiga în scurt timp aţâţĭ banĭ încât nu mĭ-ar maĭ păsia de nimenĭ?”

Nu sĕ cădea sĕ mérgă la casină în acea ȡi, în care îngropase pe tată sĕu. Fiind silit a sta a casă, avu timp sĕ facă cele maĭ variate planurĭ cu privire la viitorul caseĭ.

Până a nu sĕ culcă întrebă de Ionică.

„A plecat de mult şi nu s-a maĭ reîntors!”

„Semn rĕu, semn rĕu,” îşĭ ȡise Domnul Aristide, apoĭ adause, vorbind cătră servitor.

„Décă sĕ va întórce sĕ mĕ înştiinţaţĭ, de nu voi fi adormit deja. Să nu spuneţĭ însă nimic, că am întrebat de el.”

Dar séra înainta şi nimenĭ nu veni sĕ anunţe Domnuluĭ Aristide, că Ionică s-a întors.

„Este la Radu!” Acest cuget, care-ĭ venise chiar în acel moment, în care auȡise despre lipsa luĭ Ionică, nu maĭ voia să-l părăséscă, şi nu-l lăsa sĕ adórmă.

Des de diminéţă sĕ sculă obosit.

„Nu a dormit a casă Domnişorul Ionică?” întrebă el eşind.

„Nu, Domnule,” respunse servitorul îngrijat.

„Să va fi dus la ţéră,” observă Domnul Aristide cu nepăsare, ca sĕ risipăscă bănuielile servitorilor. „Décă mĕ va căuta cineva, sĕ vină la birou, trebue sĕ mĕ apuc de lucru, des de diminéţă, ca sĕ pun la loc ce am negligeat erĭ”.

Dabia eşise, când étă că veni nea Radu sĕ întrebe de el.

„E la zărăfie,” i sĕ respunse.

„Aşa de diminăţă,” exclamă nea Radu.

„Cum veȡĭ nătăraule!ĭ” replică servitorul cu insolenţă.

„Hei, hei, nu te obrăznicĭ frăţióre, orĭ vreai să-ţĭ” pieriĭ pâinea, sbierâ sâténul.”

„Eu să-mĭ pierd pâinea din pricina unui mojic ca Dta, dór nu s-a’ntors lumea pe dos,” ȡise servitorul şi trânti uşa dinaintea nasuluĭ luĭ nea Radu.

„Las’ că-ĭ vedea tu cine-s eu,” cu aceste cuvinte sĕ depărtâ săténul mergând la zărăfie.

Cum îl văȡu Domnul Aristide Nusmă sĕ sculă şi ȡise:

„Bine ai venit la noĭ, nene Radule, ce ne aducĭ!”

„Multă sănătate şi pace bună,” respunse sătânul.

„A venit şi Ionică cu D-ta?”

„Ba nu, că-cĭ este pré ostenit. Vei pofti Dta cu carâta să-l aduci a casă.”

„Eu eu carâta?!” ȡise Domnul Aristide apăsat.

„Da, Dta! Însă maĭ întâi fă-mĭ plăcerea Domnule, şi gonesce pe sluga Dtale, îmĭ pare că-i ȡice Ferencz, că-cĭ a fost obraznic, vorbind aȡi cu mine.”

„Să gonesc pe Ferencz? îmĭ pare, că nu eşti cu minţile întregi!”

„Ba nu-mĭ lipsesce nicĭ o dógă măcar, Domnule Aristide!” respunse nea Radu lasându-sĕ pe un scaun.

Domnul Aristide Nusmă era furios, cu atât maĭ furios fiind-că nu putea domolĭ acel simţ de frică, ce-l cuprinsese de când recunoscuse situaţiunea derută a caseĭ sale, şi care-l muncea cu atât maĭ greu, cu cât cineva sĕ purta maĭ necuviincios faţă de el.

„Să veȡĭ Domnule Aristide,” reluâ nea Radu, „noi ceştĭ alalţĭ de pe la sate nu suntem atât de proştĭ precum ne credeţĭ Dv. Tot odată suntem temetorĭ şi astfel simţim unele lucrurĭ, de care alţiĭ póte că nicĭ nu viseȡă şi care sĕ adeveresc maĭ pe urmă...”

Domnul Aristide devenise din ce în ce tot maĭ neliniştit.

„Aşa dară nu te mira Domnule Aristide auȡiră din gura mea un adevăr, la care nu s-a îndurat a sĕ gândi până acum nicĭ un suflet de om.”

„Și care este acest adevăr,” îngână Domnul Aristide, care sĕ făcuse galben ca céră.

„Adevărul este că zărăfia Dtale nu stă, precum crede lumea.”

„Nene Radule, ce îndrăznescĭ a vorbi.”

„Sciu, că este o îndrăznéla a-ţĭ spune acéstă în faţă, dar nu mĕ sfiesc. Binele luĭ Ionică, de care trebue sĕ mĕ îngrijesc, ca de un fiu al meu, îmi poruncesce a mĕ purta aşa.”

Domnul Aristide scóse un suspin greu. Să credea perdut. Îĭ părea rĕu, că nu esecutase planul sĕu a sĕ declara falit.

„Nu-ţĭ doresc nicĭ un rĕu!” adause săteanul.

„Nu, văd eu, că-mĭ voiescĭ numaĭ binele,” ȡise Domnul Aristide cu amar.

„Ar fi o prostie din partea mea, décă aş voi sĕ te stric; însă atâta-ţĭ spun, aibĭ grije de baniĭ luĭ Ionică, împlinesce-ţĭ datoria faţă de el. Din venitul capitaluluĭ sĕu póte pré bine trăi chiar la scóli din ţéri streine, decĭ n-ai sĕ te împotrivescĭ dorinţeĭ luĭ. Și acum trimite vorbă a casă sĕ vină vizitiul cu caiĭ şi cu trăsură, ca s-aducĭ pe Ionică de la Ulmenĭ”.

„Eşti un om primejdios nene Radule. Ai o gură ca un briciu, ai putea lesne să-mĭ tai firul cinsteĭ mele şi al credituluĭ meu cu părerile Dtale despre starea mea. Orĭ cât de greşite ar fi acele părerĭ nu pot îngădui ca sĕ străbată printre ómenĭ. Lumea este rea şi crede rĕul. Cu atât maĭ vârtos s-ar da creȡĕmênt vorbelor Dtale, décă de o dată s-ar unĭ şi Ionică cu Dta spre a mĕ defăima. Aşa dară, îţĭ împlinesc tot ce ceri, ca să-ţĭ leg limba Dtale cea rea. Când va fi Ionică érăşĭ la mine, cred că nu-ţĭ va maĭ da în glas şi atuncĭ póte să-ţĭ umble gura, că-cĭ nu-mĭ va face nicĭ o stricăciune.”

„Bine, bine, Domnule! Poţĭ sĕ ȡicĭ orĭ ce-i vrea, din ale mele nu mĕ scoţi. Din rĕutate nu-ţĭ oi face eu Dtale nicĭ un rĕu, dar décă te-ai încumeta Dta a te purta cu Ionică precum nu-mĭ place mie, atuncĭ vei vedea...”

„Te rog moderéză-te cu ameninţările Dtle.”

„Bine ȡicĭ eram p-aci sĕ uit de Ferencz. Tocméla sĕ prinde şi pentru dênsul.”

„Décă nu voiescĭ să-l ierţi”

„Nicĭ de cum.”

„Fiă, ţi-l jertfesc.”

„Aşa dară sĕ ne vedem sănătoşĭ la Ulmenĭ. Până-i trimite Dta să-ţĭ vie caréta, eu am făcut jumătate din drum. Ne vedem însă negreşit, chiar astăȡĭ”

„Da nene Radule.”

CAPITOLUL XV.
Presemne.

Ferencz era favoritul Dómnei.

Basat pe trecerea ce avea el lângă stăpână sa, îşĭ permitea adese-orĭ câte o insolenţă, precum îşĭ permisese faţă de nea Radu.

Ameninţările acestuia îl revoltaseră, dar nu-l speriaseră de loc.

Trecându-ĭ necazul, uita cu totul de acest incident neplăcut.

Domnul Aristide plecase în adevăr şi readuse încă în decursul înaintea prânzuluĭ pe Ionică.

Când sĕ dete jos din trăsură strigâ de resuna curtea:

„Unde eşti Ferencz, vită încălţată!”

„Ce strigi aşa!” replicâ Dómna Nusmă, care scosese capul prin feréstră.

„Ferencz, de ce nu alérgă, când aude că sosesc.”

„Fiind-că nu era obiceiul până acum,” ȡise servitorul, care venise la faţa loculuĭ.

„Nu era obiceiŭ, aşa sĕ răspunde ticălosule!” răcni Domnul Nusmă şi redicâ mâna, ca sĕ lovéscă pe Ferencz.

Acesta sĕ feri, Domnul Nusmă, sĕ învârti în jurul sĕu şi era p-acĭ, p-acĭ sĕ pice.

„Afară cu tine! sĕ nu te maĭ văd!”

„Ce ai pentru Dumneȡeu?” întrebă Dómna Nusmă.

„Ce am, ce n-am, pe acest ticălos sĕ nu-l maĭ văd în ochĭ.”

Ionică destul de frapat deja prin faptul că Domnul Aristide venise în persónă să-l aducă de la Ulmenĭ după cum i făgăduise nea Radu, acum sĕ uimi cu totul, vĕȡênd că Domnul Aristide sĕ grăbea aşa de mult a îndeplinĭ dorinţa aceluĭ sătean şi cu privire la Ferencz.

Nea Radu, când Domnul Aristide plecase de la Ulmenĭ strigase în urma luĭ.

„Să nu uiţĭ de a goni pe Ferencz.”

Ionică stăruise a afla de la Domnul Aristide causa acesteĭ stranieĭ recomandaţîunĭ, dar el nu-i dete nicĭ un răspuns la acésta, ci remase aprópe cu totul mut în întregul parcurs al drumuluĭ de la Ulmenĭ până la Stefănescĭ.

Ionică nu era curios din fire, dară purtarea din urmă a Domnuluĭ Aristide i sĕ părea aşa de straniă încât sĕ hotărî a ispiti în acéstă privinţă numaĭ de cât pe Dómna Nusmă.

Intre Ionică şi soţia Domnuluĭ Aristide nu pré domnia vr-un simţ de iubire. Cocóna Nusmă l-ar fi iubit póte, décă n-ar fi trebuit sĕ să ocupe aşa de mult cu caţaluşiĭ, cu pisicele şi cu păserile ei, fiind însă tare ocupată cu aceste fiinţe drăgălaşe, apoi având a îngriji afară de asta şi de re va rele cu florĭ, nu-i pré remânea timp, ca sĕ să intereseze şi de Ionică, ér acesta nu cunoscuse giugiulire de mamă decĭ nicĭ nu doria, ca alţĭ copil o alipire óre-care lângă o femeiă.

In acest moment Dómna Nusmă era fórte supărată de gonirea luĭ Ferencz, care scia sĕ să îngrijéscă aşa de bine de căţăluşiĭ ei; să-i spele, să-i ducă în preumblare şi sĕ le dea de mâncare.

„Unde ai fost?” ȡise ea cam restită cătră Ionică.

Aşa este omul, când i s-a aprins mânia, stăruiesce a-şĭ versa focul.

„La Ulmenĭ!”

„La părinţiĭ tăĭ?”

„Da!11”

„Auȡĭam că nu maĭ voiai sĕ te întorci d-acolo.”

„Nicĭ nu m-aş fi întors, décă n-ar fi venit Domnul Nusmă după mine.”

„Ce fel de lucrurĭ face bărbatu-méu? A înebunit? Pe tine te aduce îndărăt, ér pe Ferencz îl gonesce!”

„Nicĭ eu nu-mĭ pot explica acésta, dar maĭ puţin încă un alt lucru.”

„Care?”

„Că atât readucerea mea, cât şi gonirea luĭ Ferencz, Domnul Nusmă pare sĕ le fi făcut după cererea tatăluĭ meu.”

„După cererea luĭ nea Radu!”

„Da!”

„Aş! nu sĕ póte!”

După acéstă exclamare Dómna Nusmă remase pe gândurĭ.

„Și totuşĭ?” ȡise ca după o mică pausă; „s-ar putea sĕ aibĭ dreptate. Am auȡit de la servitóre, că nea Radu aȡi diminéaţă s-a simţit vâtâmat de Ferencz, şi că, ducendu-sĕ l-ar fi ameninţat, că-l va scóte din slujbă.”

„Eu însă-ţĭ spun că tata mi-a predic atât venirea Dluĭ Nusmă după mine, cât şi gonirea luĭ Ferencz.”

„Ce vor fi având ei amêndoui?”

„Tocmaĭ asta voiam sĕ sciu şi eu?”

„De mult m-am gândit că trebue sĕ fie ceva între Aristide şi între nea Radu!”

„Te ai gândit numaĭ fără sĕ fi aflat ceva hotărît.”

„Nicĭ nu mi-am pré bătut capul că sĕ aflu. Dar’ de când te-a adus în casă, nu mi s-a părut lucru curat.”

„Eu credeam, că vĕ era dor sĕ aveţĭ un copil în casă.”

„Aşa credeam şi eu despre Aristide, dar când am auȡit că spunea asta despre mine, l-am bănuit, că umblă cu alte scopurĭ, după cum şi umblă.”

„Ai aflat dară ceva?”

„Nu, întâmplările de astăȡĭ însă, mĕ fac ca sĕ cercetez maĭ de aprópe.”

„Oh, scumpă cocónă, décă vei afla ceva, spune-mĭ şi mie, căcĭ sunt sigur, că mĕ atinge pe mine de aprópe. De când îmĭ aduc aminte, n-am putut crede nicĭ o dată, că Radu din Ulmenĭ şi nevastă-sa sĕ fiă adeveraţiĭ mei părinţĭ”

„Să póte ȡĕu, că misterul pe care am dori să-l desvălim, acopere şi originea nascereĭ tale. Décă voiescĭ sĕ stârnesc în acest lucru, trebue să-mĭ viĭ întru ajutor. Maĭ nainte de tóte este de lipsă sĕ sciu de orĭ ce lucru ce ai făcut. De ce te-aĭ dus érĭ la Ulmenĭ!?”.

„Fiind-că nu maĭ puteam sta aicĭ!”

„Explică-te.”

„Domnul Nusmă îmĭ propuse sĕ întru în zărăfia sa, sĕ învăţ treba, pentru ca maĭ târȡiu sĕ mĕ făcă tovarăş al sĕu”

„Pe tine?”

„Pe mine!”

„Misterul devine din ce în ce tot maĭ întunecat. De bună voie nu ţi-a făcut Aristide acéstă ofertă. Tu ai refusat?”

„Da!”

„Pentru ce?”

„Pentrucă nu-mĭ pot închipuĭ altă carieră, de cât aceea pe care mi-am ales-o!”

„Voiescĭ sĕ te faci medic?”

„Da!

„Și ai fi preferat maĭ bine sĕ te lipsescĭ de tóte câte ai avut până acum, sĕ trăiescĭ după mijlócele luĭ nea Radu, de cât sĕ părăsescĭ idea ta!”

„Da!”

„Mă mir de fermitatea caracteruluĭ tĕu, dar póte fi şi încăpăţinare. Eu una te-aş fi lăsat unde te-aĭ dus, şi chiar Aristide, după cât îl sciu eu, ar fi făcut aşa, décă s-ar fi putut lua după capul sĕu.”

„Sunt convins, că atârnă întru câtva de la tată-meu!”

„Da, nea Radu trebue sĕ aibă o influénţă hotărîtóre asupra luĭ Aristide, dar lasă că vom afla noĭ asta.” —

De atuncĭ Dómna Nusmă urmărea cu maĭ mare atenţiune toţĭ paşiĭ soţuluĭ ei şi descoperĭ că era a dese-orĭ trist, că grijile-l covârşeau din ce în ce tot maĭ tare.

Când îl întreba, ce are, i respundea pe scurt: afacerile.

Domnul Aristide nu fusese darnic de când sĕ însurase, ba era scump, de câte orĭ sĕ trata despre lucrurĭ destinate pentru viéţa intimă, scump în ale mâncăriĭ, nu ţinea gazete, nu cumpără cărţĭ, ér când era vorba de o cheltuélă pentru ochiĭ lumeĭ: de haine, de o representaţiune teatrală, atuncĭ Domnul Aristide Nusmă nu sĕ da înapoĭ. Acum însă cârtea cu mult maĭ mult, ér în ale mâncăreĭ şi în cele lalte devenise de o avariţie cumplită.

Ajunsese de nu maĭ mânca de cât strictul necesar pentru a-şĭ susţine viéţa. Bucătăria exista aprópe numaĭ pentru servitorime, care era lăsată la vechiul regim, căcĭ de — şi ea făcea parte din lume.

Stăpâniĭ măncau maĭ puţin, însă nu din economie ci fiindcă nu era sănătos a sĕ îndopa cu atâtea mâncărĭ. Aşa ȡicea Domnul Aristide.

Soţiă-sa nicĭ acum nu sĕ temea de adevăr.

Cu tóte astea era tare neliniştită; sĕ aştepta de la o ȡĭ la altă sĕ auȡă de un rĕu.

CAPITOLUL XIV.
Ispita.

Luĭ Tomiţa-i crescuseră mustăţile.

Leniţa era fată mare.

Din séra aceea în care am aflat pentru prima dată, că Tomiţa suspina după Leniţa şi că acésta mijea ochiĭ când simţea că privirile luĭ sĕ aţinteau pe faţa ei; de atuncĭ au trecut ca vr-o patru anĭ.

Ștefan Daftu se însurase de mult. Nu maĭ dase de atuncĭ pe la casele Dluĭ Săsan. De vr-o doui ani îl transferase chiar din Bucurescĭ în un oraş din provincie. Nu sĕ maĭ vorbea de el.

Babeta ’l uitase, fiindcă-i umbla gândul după altul.

Nefericitul pe care îşĭ aruncase acum ochiĭ era Tomiţa.

In patru anĭ de ȡile, — căcĭ cetitorul atentiv îşi va fi aducând a minte, că Babeta concepuse o înclinaţiune pentru Tomiţa, tocmaĭ în séra de care am vorbit maĭ sus — în patru anĭ de ȡile dară, nu avansase încă până la declaraţiune.

Babeta mersese încet, tare încet, ca şi o pisică, care vrea sĕ prinȡă pe un biet şórece.

Tomiţa nu simţise nimic din întenţiunele eĭ cele mârşave. Din contră. De când Babeta pusese gând rĕu cu Tomiţa, acesta prinsese din ce în ce tot maĭ multă simpatiă pentru guvernantă.

Cum ar fi şi fost cu putinţă a nu lua în afecţiune pe o fiinţă, care i voia binele în mod atât de eclatant, precum arăta Babeta cătră dênsul.

Era ca şi o mamă cătră el, sĕu maĭ bine ȡis ca o soră, ca o prietină, ba ca o amantă — cu minte. Îĭ dedea ocasiune a sĕ întâlni maĭ des cu Leniţa. Chiar acest singur cas ar fi fost de ajuns ca sĕ umple cu recunoscinţă nemărginită cătră guvernanta pe bietul băiat.

Babeta avea un plan infernal.

Dând luĭ Tomiţa ocasiunea de care am vorbit, nutria prin acest fapt un foc consumător în inima tênĕruluĭ.

Acest foc era cast, sacru prin urmare, dar bătrêna cocheta sĕ pricepuse a arunca pe ascuns câte o scânteiă de voluptate în jăraticul cel curat.

Într-o séră-l văȡuse visător, suspinând lângă Leniţa.

Sofia sĕ culcase şi dormia dusă.

„Ți-e somn Tomiţo” i ȡisese ea cu un zîmbet provocător,

„Ba nu,” replicase Tomiţa.

„Dar étă că acum ai căscat ȡiecea oră de când eşti cu noi.” „Da,” ȡicea éră, „am numărat bine.”

„Am o ferbinţélă, care mĕ face sĕ casc, sunt bolnav”

„Ah sermanul, ean sĕ văd,” şi cu aceste cuvinte întinse mâna, apoi i-o pusese pe frunte. Toma la acésta atingere sĕ încălȡi şi maĭ tare.

„Da, ai în adevăr ferbinţelĭ, du te de te culcă.” Tomiţa sĕ sculă.

Babeta luâ luminarea, ca să-l conducă până la scară.

„Nópte bună Domnişóră,” ȡise Tomiţa cătră Leniţa.

„Nópte bună”, replicâ acésta.

La capul scăreĭ Babeta puse luminarea pe mărginea balustradeĭ şi îmbrăţoşând pe Tomiţa cu gingăşie îl sărută cu foc pe buze.

„Dormi bine scumpul meu”, şopti ea extasiată.

Toma simţĭ un fior prin vinele sale.

Era deşteptarea poftelor trupeşei.

A doua ȡĭ dabia aştepta sĕ înserese pentru ca sĕ sĕ repete o scenă asemenea celeĭ descrise.

Dar nemţóica scia cum sĕ aţiţe focul.

Nu-l maĭ chemâ sus în acea séră.

A treia ȡĭ i făcu avansurĭ aşa încât Toma îşĭ luâ îndrăznâla a-i cere permisiunea, de a le visita séra.

Babeta triumfa.

În adevăr acésta rugare era prima dovadă, că el va purcede necurmat pe calea acea, câtră care i dirigiase paşiĭ.

De astă dată Tomiţa nu şeȡu mult cu ele ci plecâ maĭ de vreme.

Guvernanta-l conduse érăş până la scară.

Când voi sĕ pună jos luminarea, i sĕ stinse din întâmplare, după aparinţă, în realitate însă Babeta provocase anume acésta stingere.

Cum sĕ făcu întunerec, guvernanta scóse un mic ţipet şi prinse mânile luĭ Tomiţa, ca de frică.

Tênĕrul simţĭ resuflarea cea ferbinte a nemţóicei şi aducându-şĭ a minte de plăcerea ce-ĭ isvorise din sărutarea de alaltă séră, o cuprinse în braţe şi o sărutâ de nenumărate orĭ.

Babeta afecta ca un leşin, apoĭ, după câteva momente, sĕ prefăcu că-şĭ vine érăş în fire şi respingând cu bruscheţa pe amăgitul tênĕr, reintră în odaiă.

Tomiţa era desperat.

Sĕrmanul credea, că a comis o crimă, care nu i sĕ va érta nicĭ din partea Babetei, dar cu atât maĭ puţin din partea Leniţei, décă asta va afla despre dênsa.

Îşĭ facea cele maĭ crude reproşurĭ.

„Cum am putut uita eu de respectul cuvenit Domnişórei Babeta, uneĭ guvernante, uneĭ fiinţe, care ca educatrice trebuia să-mĭ fiă sfântă.”

„Sărutul ei de alaltă séră m-a amăgit!”

„Dar sărutul ei n-a purces din acel isvor tulbure, din care a pornit îmbrăţişarea mea- îngrijirea maternă a îndemnat-o sĕ mĕ mângăiă cu acest gagiu de gingăşie. Eu însă!”

„Eu ticălosul de mine, m-am îmbătat de respiraţiunea ei, şi perȡându-mĭ minţele, am săvârşit o blasfemie!”

„Da, este blasfemie, m-am atins de guvernanta Leniţei cu pofte lumesci!”

„Am putut uita până întru atâta nu numaĭ de datorinţele unui om cum sĕ cade, ci am uitat chiar şi de Leniţa!”

Cu aste şi cu alte asemenea vorbe sĕ dojenea bietul băiat, care nu putea sĕ dórmă întréga nópte.

Nemţóica însă îşĭ elicea în sine.

„Imĭ-este sigur. Cu mult maĭ sigur de cât cel dintâĭ, de cât Ștefan, căcĭ Tomiţa este amoresat de o fiinţă pe care o cunosc, care stă sub pasa mea, pe care o pot guverna după placul meu.”

„Leniţa este o fiinţă nevinovată. Sufletul ei este plin de preceptele mele. Ele nu o vor ierta a pardona vr-o dată unui om, care ar fi atât de slab ca sĕ calce credinţa faţă cu dênsa.”

„Ea ar muri maĭ curând, de cât sĕ facă una ca asta.”

„Toma însă la prima ocasiune va uita de tóte pretinsele datoriĭ”.

„Iar când sĕ va deştepta în braţele mele, atuncĭ nu va maĭ putea sĕ repăşâscă nicĭ o dată.ĭ”

„Dar ean sĕ vedem, merită el óre, ca sĕ mĭ bat capul după el.”

„De ce nu? Este un băiat tênĕr, viguros, şi cu minte. Stăpânu-sĕu îl iubesce, pare că-i este aprópe nedispensabil.”

„Va face carieră sub conducerea mea. Va deveni peste puţin primul confecţionist în Bucurescĭ, vom aduna banĭ, mulţĭ banĭ, ş-apoĭ vom părăsi acéstă ţéră sălbatică, acest oraş afurisit. Ne vom întórce la Viena, sĕ arăt acolo, că totuş am ajuns la ceva.”

„Ah, Vienă... unde sunt speranţele mele daurite din timpurile de atuncĭ, ce v-aţĭ făcut.ĭ”

„Soră-mea îmĭ scrise, că ar fi murit acela pe care l-am iubit cu primul amor. Nu şi-a maĭ adus aminte de mine... dar de copilul nostru? Nu cred sĕ fi uitat de el, căcĭ ceĭ din neamul Rosten ţin mult la descendinţiĭ lor, chiar şi la cei nelegitimĭ. Eată din care causă au arangiat lucrurile astfel în cât nicĭ nu sciu unde am născut, de cum sĕ sciu unde sĕ află acum copilul meu.”

„Familia a vrut sĕ să feréscă de reclamaţiunile mele, şi m-a despărţit pe veci de fiu-meu.”

„Numaĭ întâmplarea mi l-ar putea readuce. Nu-l cunosc, nu sciu ce nume i-a dat. Décă însă va fi păstrat cruciuliţa ce i-am lăsat, atuncĭ totuşĭ s-ar putea întâmpla minunea necrezută de familia Rosten.”

„Dar pentru asta aş trebui sĕ cutreer lumea, sĕ văd ómenĭ maĭ mulţĭ”.

„Când voi fi măritată, maĭ lesne îmĭ voi putea îndeplinĭ dorinţa.”

Nu vom urmări maĭ departe meditaţiunile acesteĭ femeĭ care luară din ce în ce o espresiune tot maĭ vagă, maĭ neînţelésă. Alte evenimente ne reclamă acum întréga nóstră atenţiune.

CAPITOLUL XVII.
Testamentul.

Era societate veselă la cafeneaua Șvab în Viena.

O dróiă de studenţĭ, cea maĭ mare parte din ei, fiĭ Transilvanieĭ, se îndesuia p-acolo, care jucând la bilard, care în cărţĭ, care cetind jurnale, care discutând cestiunile ȡilei.

Într-un colţ întunecat lângă o mâsă rotundă şedea un student palid, gânditor.

„Ce-i Ióne?” îl întrebă un nou venit, aşeȡâdu-sĕ lângă dênsul.

„Nimic,” făcu el întrebat pe scurt.

„Ean ascultă,” continuă celalalt, „nu mi-a venit încă baniĭ d-acasă, împrumută-mĕ cu ȡece fiorinĭ.”

„Nicĭ mie nu mi-au venit” respunse Ioan.

„Să póte?”

„Da, este aşa cum îţĭ spun!”

„Ce s-a întâmplat. Tată-tĕu, bancherul cel bogat de la Stefănescĭ, care era punctual cum numaĭ un bancher póte fi, sĕ fi uitat de tine.”

„Mă întrebaşi maĭ adinéorĭ, ce am, acum sciĭ!”

„Drept să-ţĭ spui şi eu în locul tĕu aş fi fórte neliniştit. — Hai sĕ trecem pe la pedel, dar décă ne-au picat vr-o scrisóre cu cincĭ sigile.”

„Ale mele nu sunt nicĭ o dată cu cinci sigile.”

„Fiă dar recomandate, viĭ orĭ ba?”

„Să mergem.”

Ceĭ douĭ studenţĭ plecară.

Unul dintre ei, după cum v-a fi înţeles deja lectorul, era Ion Rădulescu, fiul adoptiv al zarafuluĭ Aristide Nusmă de la Stefănescĭ.

La pedelul universităţiĭ, unde sĕ predau de la poşte tóte epistolile sosite pentru studenţĭ, Ion găsi în adevăr o scrisóre recomandată la adresa sa.

„Victoria, étă baniĭ,” strigă celalalt student.

Ion însă nu sĕ arătă nicĭ decum aşa de voios ca şi soţul sĕu.

„De ce te uiţĭ atât de crunt în lume?” îl întrebă acesta.

„Fiind-că epistola nu este din biroul tatăluĭ meu,” replică Ionică.

„Décă nu voiescĭ sĕ mĕ împrumuţĭ cu acea miseria de ȡece fiorinĭ ce ţi-am cerut, spune-mi-o verde ’n faţă, şi nu-ţĭ lua refugiul la negaţiunĭ,” ȡise amicul amărît.

Ionică întru aceea rupsese cu nerăbdare învălitórea scrisóreĭ, şi găsi într-ênsa încă un plic sigilat.

Pe lîngă plic era o cólă de hârtie scrisă cu litere marĭ.

Plicul însă purta următórea inscripţiune:

„Cătră fiul meu Ioan numit Rădulescu. A i sĕ preda în ȡiua când va împlinĭ două-ȡecĭ şi patru de ani, ar décă ar muri maĭ ’nainte atuncĭ sĕ va preda preotuluĭ acelei bisericĭ, unde va fi înmormântat.”

Ionică vĕȡênd acéstă inscripţiune uită cu totul de amicul sĕu şi de vorbele acestuia.

Grăbea spre casă pentru a ceti în linişte hârtiile, care i sosiseră.

Amicul îl părăsi superat, fără a-şĭ lua măcar adio de la dênsul.

Ionică în preocupaţiunea sa nu observă nicĭ acésta. Dabia când suia treptele de la scara, care conducea în locuinţa sa, îşĭ aduse aminte de el.

„Décă scrisórea îmĭ va aduce în adevăr banĭ îl voi da ceĭ ȡece fiorinĭ, ér décă nu, va răbda şi el, şi pace.”

Descuiă, iute uşa odăiĭ sale, intră, îşĭ lăpădă pălăria şi punându-sĕ la ferestră, ceti maĭ întâiŭ cóla de hârtie lângă care era alăturat acel plic cu inscripţiunea misteriósă.

Domnul nostru

aşa era scris în capul cóleĭ, apoĭ cu un rând maĭ jos urma:

„Maĭ nainte de tóte, după cum datoria ne calcă, trebue sĕ te întrebăm de sănătatea D-tale, căcĭ fiind bună sĕ ne bucurăm şi sĕ mulţămim din suflet a tot puterniculuĭ tată ceresc. Noi din mila luĭ Dumnezeu ne aflăm bine şi-ţĭ scriem acéstă carte, fiind-că aşa ni s-a lăsat din partea aceluĭa, care a avut dreptul de a ne da porunci în acéstă privinţă.

Află Domnule, că nu eşti nicĭ fiul nostru nicĭ al Domnuluĭ Aristide, ci a unui domn, care vrând Dumneȡeu astfel, a murit cam p-atuncĭ, pe când a venit Domnul Aristide la Ulmenĭ, ca sĕ te ia de la noĭ.

Tot atuncĭ am primit şi eu o scrisóre dela Domnul tata D-tale împreună cu cartea ce ţi-o trimit aicĭ.

In acea carte sĕ cuprinde adieta necunoscutuluĭ tată al Dtale. Cetindu-o vei vedea că-ţĭ remâne în moştenire suma de 30,000, — fiorinĭ, care este pusă cu camătă la zaraful Nusmă.

Cum s-a numit tatăl Dtale nu sciu, dar atât mĭ-a scris că a avut un frate maĭ mare, care era sĕ fiă moştenitorul avereĭ părintescĭ, pe când chiar dênsul n-avea altă stare de cât slujba sa, astfel în cât dintru întâiŭ cu tótă bună voinţa Dsale n-a putut face maĭ mult pentru Dta şi pentru viitorul Dtale de cum a făcut. —

Dar murindu-ĭ fratele şi remânând tatăl Dtale moştenitor al uneĭ averi mari, îndată avu grijă să-ţĭ facă parte de ȡisa sumă de 30,000 fiorinĭ şi tot o dată orândui, că de vei voi sĕ te strămuţĭ la Domnul Nusmă şi fiu dator a te lăsa.

Domnul Nusmă te-a luat dela mine ca sĕ tragă el tot venitul capitaluluĭ Dtale, ceea ce m-a pus pe gândurĭ, căcĭ un zaraf putred de bogat, cum ȡice sĕ el, nu umblă după asemenea venit, dar şi după alte semne am cunoscut că Nusmă este prăpădit, decĭ alérgă să-ţĭ iai baniĭ de la dênsul.

Multă sănătate. De. vei veni la Stefănescĭ cercetéză-ne şi pe noi la Ulmenĭ, căcĭ tare te dorim,

Io Radu Avram.”

Ionică percursese aceste rândurĭ cu o grabă febrilă. —

„Nu sunt nicĭ fiul luĭ Radu, cu tóte că-i port numele, nicĭ a bancheruluĭ Nusmă, cu tóte că el m-a crescut!” îşĭ ȡise el desfăcând cu degetele tremurânde scrisórea despre care spunea hârtia luĭ nea Radu, că ar fi testamentul tatăluĭ sĕu.

Étă cum suna:

Iubite fiule.

Intenţiunea mea a fost a te lăsa în nesciinţă despre fatalul defect al nascerei tale. Însă destinul a voit altfel. mĕ simţ murind şi dator a-ţĭ asigura viitorul.

Décă aş fi trăit, te-aş fi lăsat în o fericită nesciinţă îngrijind sub vălul discreţiuneĭ de binele tĕu. Amar îmĭ este, că trebue sĕ te trezesc, dar maĭ amar, că nicĭ acum, nu-ţĭ pot spune numele meu, şi nu pot să-ţĭ dau dreptul de a-l purta.

Păcatele tinereţelor m-au adus în atingere cu mumă ta, care maĭ vinovată ca mine, nu merită sĕ te posédă.

Ea nu scie unde eşti, precum nu sciĭ nicĭ tu unde s-o găsescĭ.

Ertă mĭ acéstă cruzime, o esercitez numaĭ spre binele tĕu.

M-am îngrijit necurmat de prosperarea ta trupéscă, am luat disposiţiunĭ, ca şi spirirul tĕu sĕ fiă cultivat. Vei fi crescut după inclinaţiunele tale şi vei putea sĕ ţĭ alegi liber cariera ta. Ți-am asigurat tótă averea de care pot dispune, căcĭ patrimoniul meu fiind constituat fidel comis trebue sĕ remâiă moştenire a legitimilor descendenţĭ. Ceia ce-ţĭ pot da, face suma de treiȡecĭ de miĭ fiorinĭ. Acest capital este al tĕu, din interesele luĭ. vei fi crescut, ér când vei împlini verstnicĭa îl vei putea lua în primire dela casa Nusmă şi fiu din Stefănescĭ.

Biletul de depunere sĕ află la notarul public din Stefănescĭ, care pe basa acestui testament ţi-l va libera în primirea ta.

Urméză spre întărire sigilul meu. Codicil. Déca fiu meu Ion numit Rădulescu ar muri înainte de a sĕ face vârstnic, atuncĭ epitropia bisericeĭ unde nefericitul meu fiu va fi înmormântat, este rugată a ridica baniĭ de la casa maĭ sus numită. Jumătate din ei să-ĭ întrebuinţeze pentru facerea unui monument la mormânt, ér cu cea laltă jumetate sĕ formeze un fond pentru ajutorarea săracilor din comună, care fond sĕ pórte numele fiuluĭ meu.

Câte o copie legalisată de pe acest testament sĕ află la Radu Avram din Ulmenĭ, la Domniĭ Nusmă şi fiu şi la notarul public din Stefănescĭ.

Ionică Rădulescu după cetirea acestui testament exclamă:

„Frumósă moştenire! Baniĭ depuşĭ la un bancrutar. Da, Domnul Aristide Nusmă trebue sĕ fie deja nesolvabil căcĭ altmintrea n-ar fi întârȡiat cu trimiterea câştuluĭ meu lunar.

„Nea Radu, — căcĭ aşa trebue să-ĭ ȡic de aci încolo — îmĭ scrie sĕ mĕ grăbesc cu ridicarea banilor de la Domnul Nusmă, însă fără banĭ de drum, cum sĕ esecut acest sfat?”

Tocmaĭ când Ionică ajunsese la acéstă întrebare delicată, sĕ smuci uşa, şi studentul de adinéori, intrâ la dênsul.

„Rădulescule!” strigă acesta.

„Ce vreai, Gronescule,” replicâ Ionică cu nerăbdare.

„Trebue sĕ mĕ ajuţĭ, n-am ce mânca, creditul mi s-a tăiat din tóte părţile.”

„Să te ajut, dar cu ce? Nu ţi-am spus, că n-am bani!”

„Dar ai credit!”

„Am la birt, însă numaĭ pe séma mea şi birtaşul cărtesce deja. Nu sciu până când îmĭ va da şi mie.”

„Dar la bancherul tatăluĭ tĕu adoptiv?”

„Acela îmĭ dă banĭ, numaĭ décă casa Nusmă şi fiu îmĭ trimite un bilet cătră ei?”

„Nu ţi-ar da acum, o singură dată şi fără bilet.”

„Nu cred!”

„Nicĭ dăcă i-ai spune, că Domnul Nusmă este bolnav şi că d-aceea a întârȡiat de astă dată cu trimiterea biletuluĭ. Aş putea merge cu tine, ca martor.”

„Ce fel de martor?”

„Să spui că viu drept de la Stefănescĭ, şi că l-am lăsat pe Domnul Nusmă în pat.”

„Astea-s flécurĭ, copilăriĭ. Dar totuş au deşteptat în mine o ideeă.”

„O ideeă, care face parale?”

„Aşa cred?”

„Ei bine, execută-o!”

„Vină cu mine?”

Ceĭ douĭ studenţĭ plecară pentru a merge la Simon Gr. Șina bancherul casei Nusmă şi fiu.

Ionică ceru sĕ vorbéscă cu gerantul casei în o afacere seriósă.

Îndată fu condus în cabinetul procuristuluĭ. Gronescu remase întru aceea în sala de aşteptare.

„Domnule,” începu Ionică cătră procuristul casei Simon Gr. Șina, „Dv. staţĭ în relaţiune cu casa Nusmă şi fiu din Stefănescĭ!”

„Da,” replică procuristul.

„Eu până acum am primit regulat în fie-care lună de la numita casă un bilet de 150 fiorinĭ asupra casei Dv.”

„Ah, Dta eşti Domnul Ion Rădulescu?”

„Da,Domnule, îmi pare bine că memoria Dtale este atât de bună!”

„Bine-voiţĭ a veni la obiect.”

„De astă dată nu mi-a sosit biletul?”

„Sciu!”

„Având însă mare trebuinţă de banĭ, v-aşĭ ruga să-mĭ înaintaţĭ un acont asupra biletuluĭ meu obicinuit. —”

„Nu sĕ póte!”

„Nicĭ décă aţĭ întreba cu depeşă la Stefănescĭ, şi décă s-ar aproba plata din partea caseĭ Nusmă şi fiu.

„Nicĭ atuncĭ, căcĭ Domniĭ Nusmă şi fiu nu dispun în acest moment de fondurĭ la noĭ”.

„Și nicĭ de credit?”

„Nicĭ de credit.”

Acest respuns, de şi s-ar fi putut aştepta la el, îl înlemnĭ pe Ionică.

Procuristul păru a sĕ înduioşa de efectul ce vorbele sale produseră asupra studentuluĭ.

„Nu dispui de alte mijlóce?”

„Nu, Domnule, şi-mĭ trebuesc banĭ pentru a pleca îndată la Stefănescĭ! Să vĕ depui o garanţă, ca sĕ primesc baniĭ de călătorie.”

„Ce fel de garanţă?”

„Un testament!”

„N-are nicĭ o valóre, nicĭ chiar pentru moştenitor până ce n-a murit testatorul, de cum pentru un bancher.”

„Dar testatorul a murit.”

„Aşa, atuncĭ este întrebarea décă cunóscem noi pe testator?”

Acéstă observare arătâ luĭ Ionică zădărnicĭa decisiuneĭ sale de a-şĭ procura banĭ, depunênd testamentul şi divulgând astfel secretul ce plana asupra nascereĭ sale.

„Nu-l puteţĭ cunósce!” respunse el cu un adânc suspin şi în deplină disperare.

„N-aveţĭ pe nimenĭ la Stefănescĭ, afară de casa Nusmă şi fiu?”

„Pe nimen?”

„Nicĭ împrejur, sunteţĭ fără părinţĭ, fără rude, fără prietinĭ”.

La acéstă întrebare Ionică-şĭ aduse a minte de nea Radu, care-l iubea ca şi pe un fiu, de şi el nu avuse şi nu avea nicĭ acum simţirĭ fiescĭ cătră dênsul.

„Ba am pe... pe un moşier aprópe de Stefănescĭ, la Ulmenĭ”.

„Depeşéză dar acestuia sĕ mérgă la banca comercială din Stefănescĭ, sĕ depuiă acolo suma ce voiescĭ a avea, pentru ca banca comercială să-ţĭ îĭ aviseze tot prin depeşă de plată la noĭ”.

„Mulţămesc Domnule de preţiosul sfat.”

„Adio Domnule.” Cu depeşa de avis de la Stefănescĭ vei trece la cassă”.

„Înţeleg, nu vĕ voi deranjia maĭ mult, —

„Ei bine ideea?” întrebă Gronescu.

„Va face banĭ ideea, dar maĭ întâiŭ am sĕ dau o depeşă ş-apoĭ sĕ primesc respunsul la ea.”

CAPITOLUL XVIII.
Hanu Gabrovenĭ Nr. 7.

Tomiţa sĕ sculase cu ochiĭ umflaţĭ şi roşiĭ de insomnie. Diminéţa nu sĕ întâlnea de cât fórte arareorĭ cu copilele şi cu guvernanta, astăȡĭ însă stărui a pleca cât maĭ de vreme şi cât maĭ pe furiş, ca Babeta sĕ nu dea cumva cu ochiĭ de el.

Credea că-i va crepa obrazul de ruşine, când îl va privi guvernanta pentru prima óră, după necuviinţa, ce comisese în contra ei.

Tótă ȡiua era tărbăcit. Domnul Săsan i arunca câte o privire încruntată, ȡicând din când în când:

„Dăcă n-aş sci de sigur, că a stat tótă nóptea a casă, aş crede, că a fost la vr-un crailic.”

Simţea şi Tomiţa, că nu este cum ar trebui sĕ fiă, îşĭ dedea tóte silinţele, ca sĕ maĭ uite de păcatul sĕu, dar nu putea.

„După influenţa, ce are guvernanta în casă, póte pré lesne sĕ mĕ scótă din slujbă — orĭ chiar de va fi milăsă, apoĭ cel puţin nu va îngădui ca sĕ mĕ apropiĭ de Leniţa.” —

„Of cât am fost de nesocotit. Eu, care aş fi avut lipsă de cel maĭ puternic sprijin, pentru ca să-mĭ văd cu ochiĭ visul meu cel de aur, sĕ mĕ văd soţul Leniţei, eu — un băiat fără tată.... un copil din flori...”

„Când mĕ gândesc de unde mi-a putut veni atâta îndrăznălă... căcĭ este o pornire din cele maĭ îndrăzneţe de a-mĭ ridica ochiĭ până la fiica stăpânuluĭ meu... ş-apoĭ... fapta mea de éri... n-a fost óre îndrăznéţă... temerară, chiar; când mĕ gândesc la astea îmĭ vine o frică, sĕ nu mĕ exaltez.” —

La prânz, pe care-l luau cu toţĭ la şése óre séra, găsi un prilej, ca sĕ nu mérgă a casă.

Și séra ar fi voit sĕ să scape de întâlnirea sa cu guvernanta, dar dorul Leniţei nu-l lăsâ.

Să îmbărbăţĭ şi merse acasă.

Când deschise uşa de la scară i sĕ păru că clopoţelul care resuna tot de-a-una la acest prilej, vestesce caseĭ întregĭ nelegiuirea sa, i sĕ părea că chiamă pe guvernanta, ca să-l întimpine cu dojenile ei cele maĭ aspre.

Cu inima tremurândă urcâ treptele scăreĭ trecând dinaintea săleĭ de mâncare, n-avu curagiul ca sĕ arunce o privire înlăuntru, de frică sĕ nu vaȡă pe guvernanta; tocmaĭ cum sĕ sfiesce şi osânditul ca sĕ arunce o privire asupra maşiuei celeĭ înfricoşate, care este destinată a-i tăia cupul.

Merse în odaia sa şi aşteptă, ca sĕ fiă, ca de obiceiu, chemat la măsă.

N-avu sĕ aştepte mult, căci ai casei erau deja aşezaţĭ împrejurul mesei.

Nicĭ o dată n-a sciut să-şĭ dea sémă, cum ajunse în acea séră din odaia sa în sala de mâncare.

Dar n-a uitat nicĭ o dată că întrând în sală fu întâmpinat cu o privire încurăgiatóre, ba chiar galeşă din partea guvernantei.

Acéstă privire avu un efect straniu asupra luĭ.

I luâ frica de la inimă, dar tot o dată îl umplu cu o simţire, pentru care nu putem găsi altă numire de cât — desgust, ca sĕ nu ȡicem scârbă.

Acea privire spunea apriat că Babeta n-a uitat de cutesanţa luĭ de a séră, că-şĭ aduce a minte de ea, însă nu cu măniă, după cum sĕ temuse el, ci cu plăcere.

Ea Babeta, care după aniĭ ei, ar fi putut să-i fiă mamă, sĕ găséscă plăcere în dezmierdările sale!

Ea guvernanta în a căreĭ îngrijire erau date copilele caseĭ sĕ încuragieze cu asemenea privirĭ pe un tênĕr, care s-a purtat astfel cătră dênsa.

Asta voia sĕ ȡică desfrânul ascuns sub masca buneĭ cuviinţe, sub vălul seriosităţiĭ.

Asta voia sĕ ȡică un abis plin de şerpĭ veninoşĭ, acoperit cu verdéţă rîȡĕtóre.

Tomiţa sĕ puse şi el la mâsă.

Nu pré era obiceiu a sĕ întreţine vr-o conversaţiune maĭ inţesată la acea masă, astăȡĭ însă toţĭ fură maĭ tăcuţĭ ca orĭ şi când, căcĭ Tomiţa şi Babeta, cele două persóne, care de altă dată deschideau vorba despre una alta, erau preocupaţĭ de gândurile lor.

Gândurile luĭ Tomiţa le cunóscem întru câtva. Babeta însă ţesea la un plan, cum sĕ grăbéscă desnodarea intrigei, pe care o începuse cu bietul băiat, şi care, după ideea şi voinţa ei, avea sĕ să sfârşéscă prin o căsătorie cu dênsul.

După cină Babeta sĕ sculâ de la mâsă şi ȡĭse cătră Tomiţa:

„Am hotărît sĕ citim aȡĭ un act din „Hoţiĭ” de Schiller, vei lua parte şi Dta?”

Putea el óre sĕ refuze?

Nu!

Primind invitarea, plecă cu copilele şi guvernanta.

Ceti maĭ întâiŭ Leniţa apoĭ Sofia, ascultându-sĕ numaĭ ele reciproc, căcĭ Babeta şi cu Tomiţa erau cu atenţiunea lor în altă parte.

Cu tóte că n-ascultau, sĕu maĭ bine ȡis tocmaĭ fiind-că n-ascultau, le trecu vremea fără de veste.

Era ȡis sĕ să cetéscă un singur act, dar copilele ajunseseră tocmaĭ la sfârşitul actuluĭ al cincelea, când sĕ desmeteci guvernanta lor.

„Atât de mult m-a răpit minunata tragedie a luĭ Schiller,” îngânâ dênsa cu privirea aiurită, „în cât nu m-am îndurat a vĕ întrerupe. Vĕ mulţămesc.”

„Fórte frumos,” adause şi Tomiţa.

„Este târȡiu, trebue sĕ ne despărţim, reluâ Babeta, „Nópte bună,” ȡise Tomiţa sculându-se.

„Te voi conduce érăş până la scară,” adause guvernanta.

Eşiră.

Babeta ȡise la capătul scărei cu un aer de mare importanţă:

„Trebue să-ţĭ vorbesc, fără martor!”

„Ordonă,” replicâ Tomiţa uimit.

„Am să-ţĭ spui multe, şi trebue decĭ să-mĭ dai întâlnire afară din acéstă casă, mâine chiar.”

„Mâine chiar?!” făcu Tomiţa zăpăcit.

„Da!”

„Însă unde?

„Unde? Asta mĕ întrebi pe mine!”

„Să fiă dară în grădina sfântu George!”

„Nu sĕ póte, trebue sĕ fim numaĭ între patru ochi!”

„Aşa!”.

„Da aşa, spune, decide-te, căcĭ deja am stat pră mult de vorbă aicĭ.”

„Să fiă dar la un hotel,” ȡise Tomiţa, care ceda a silă insistenţeĭ acesteĭ femeĭ.

„Fiă! la care? sĕ nu alegĭ vr-un hotel mare, nicĭ pré departe!”

„Hôtel London!”

„Aicĭ vis-à-vis, e pré aprópe”

„Hôtel Gabrovenĭ?”

„Unde este?”

„In dosul lipscăniĭ”.

„Bine, des de diminéţă să-ţĭ iai o odaiă. La unspre-ȡece óre sĕ mĕ aştepţĭ în coridorul hoteluluĭ.”

Tomiţa nu scia, e deştept orĭ viséză.

Ar fi remas póte în acéstă nedumerire, décă cum ajunse pe trépta pe pe urmă, călcând rĕu n-ar fi căȡut cât era de lung aşa în cât simţĭ peste tot trupul, că a fost deştept, şi că prin urmare nu visase, cele ce auȡise la despărţirea sa, dela guvernanta, colea sus la capul scăreĭ.

De prisos a maĭ spune lectorilor, că bietul tênĕr tótă nóptea a căutat răspunsul la întrebarea ce şi-o repeta necurmat: „Ce va fi avênd să-mĭ spuie?”

Câte o dată i sĕ făcea, că ar fi găsit răspunsul, că ar fi ghicit adevărul, dar plin de o sfântă indignare sĕ silea de a alunga departe de la sine acest gând. —

„Nu sĕ póte sĕ fie atât de frivolă, dar ce ȡic, frivolă — atât de mîrşavă, ea, o guvernantă, o fiinţă bine crescută, o nemţóică virtuósă.”

„Nu, nu, nu sĕ póte! Ar trebui să-i fiă frică, că aş abusa în urmă de circumstărĭ, şi că pe preţul discreţiuneĭ mele, voi cere ajutotorul ei, ca sĕ mĭ câştig pe Leniţa”.

„Și totuş — sĕ póte. Va fi voind sĕ mĕ aducă la un pas greşit, ca sĕ mĕ siléscă apoĭ, sĕ repar greşéla.”

Se decise a-i refusa întâlnirea.

Dar apoĭ sĕ gândi érăşĭ, că s-ar simţĭ fórte ofensată şi că în furia ei îl va nimicĭ; — căci influenţa ei pe lângă Dómna Săsan crescuse pe ȡi ce mergea, ba de la un timp încóce sĕ întinsese şi asupra Domnuluĭ Săsan, care simţindu-se din ce în ce tot maĭ obosit de vîrtejul afacerilor, începuse a înmulţĭ momentele sale de repaos, petrecând maĭ des în mijlocul familiĭ sale, unde nemţóica convertise aprópe pe toţĭ la vederile şi la gusturile sale.

„I voi acorda întâlnirea,” ȡĭse el apoi érăş, „dar voi avea grije de mine.”

De şi în decursul nopţiĭ îşĭ schimbă maĭ de multe orĭ decisiunea, totuş când sĕ sculă, i fu cea dintâiu grije, după ce-şĭ regulase afacerile curente, de a merge la Hanul Gabrovenĭ pentru a închiria o odaiă.

I sĕ dete odaia cu numerul şépte, —

Strada Gabrovenĭ, în care sĕ află hanul Gabrovenĭ şi care, după cum am auȡit deja din gura Tomiţei este situată în dosul Lipscanilor, pe timpul acela era o stradă destul de murdară.

Asemenea şi hanul Gabrovenĭ împreună cu hanul de lângă el al luĭ Boambeu séu al Transilvanieĭ era unul dintre hotelurile cele maĭ — orientale — ca sĕ nu întrebuinţăm altă espresiune — din tótă capitala Românieĭ libere, cu tóte că ajunsese deja sub domnia luĭ Carol I.

Scara principală, care conducea într-un coridor îngust şi murdar, era şi ea îngustă şi murdară; curtea nemăturată, plină de gunoiu aşa încât tótă atmosfera era umplută de acel miros greu, care prin clasele populare trece de priincios plămânilor.

Tomiţa sĕ preumbla prin coridor şi respira acel aer infect, ceea ce nu contribua nicĭ de cum la liniştirea nervilor séi atacaţĭ în grad deosebit de frământarea sufletéscă în care sĕ afla.

Precise la unspre-ȡece óre, după cum promisese sĕu maĭ bine ȡis după cum decisese, apăru Babeta.

Era într-o toaletă, care sĕ deosebea fórte tare de portul ei cel obicinuit, şi avea un văl des tras peste obraz.

Tomiţa deschise uşa odaieĭ numărul şépte.

Babeta întră, Tomiţa după ea.

„Nu scoţĭ cheia?” întrebă dênsă luându-se vălul de pe obraz, „orĭ este ivĕr pe din nauntru.”

Tomiţa tresări.

„Este ivĕr,” respunse el cu vocea înecată, după ce căutase la uşă.

„Trage-l dară, ca sĕ nu fim surprinşi cumva”.

Pe Tomiţa-l trecură sudorile, esecutând acesta cerere a guvernanteĭ, care întru aceea lapadându-şĭ mantila sĕ puse pe divan şi-şĭ scóse mănuşile.

Aceste preparaţiunĭ, care denotau decisiunea Babetei de a petrece un timp maĭ îndelungat aicĭ, adauseră la temerile luĭ Tomiţa.

Temeri? dai însă tot o dată şi aşteptare!

Căcĭ şi el era om, un bărbat tênĕr, care, orĭ cât de tare ar fi fost morala luĭ, nu putea sĕ vaȡă fără un simţ de sensualitate preparativele atât de promiţătóre ale uneĭ fiinţeĭ femeescĭ, care după tóte de şi era destul de înaintată în vârstă, totuş nu era lipsită de acel farmec, care nu sĕ póte esplica, care nu-şĭ are reson de cât chiar în ţinereţile şi neesperienţa fermecatuluĭ.

„Şeȡi aicĭ lângă mine,” ȡise Babeta cu vócea vibrătóre de emoţiune, aşa încât nu sĕ simţea pré tare gângănirea ei.

Tomiţa ascultâ de provocare şi merse de sĕ puse tremurând lângă ea.

„Te vei fi mirat,” începu guvernanta cu un zîmbet, încuragiător, „pentru ce am dorit acéstă întrevorbire.”

Tomiţa nu respunse nimic.

„Am voit să-mĭ vérs o dată după placul meu jalea şi mîhnirea, ce-mĭ mâncă viéţa, de când mĕ aflu aicĭ în Bucurescĭ”.

„Cred şi eu, că-ţĭ va fi dor de patria Dtale!” ȡise Tomiţa încântat în acest moment, că póte s-aducă vorba despre un lucru, care părea a-ĭ depărta de la nomplicaţiunea redutată şi tot odată—dorită.

„Da, mi-e dor de locul unde m-am născut, dar maĭ tare dor îmĭ este sĕ scap de jugul sub care gem”, făcu Babeta suspinând şi sfăşiându-şĭ la aceste cuvinte, ca de durere cumplită talia rochiĭ de la gât în jos, astfel încât i sĕ desvăli puţin peptul care sĕ zăria acum sub creţele unei cămăşi fine, străvăzătăre si profumate.

Tomiţa văȡu şi avu érăş un fior de plăcere.

„Ah, dăcă ţi-aş putea fi de vr-un folos,” oftâ el.

„Trebue să-mĭ cunosci viéţa, pentru ca sĕ mĕ compătimescĭ după cuviinţă. Nu voiesc să-ţĭ spun ce am fost ca fetiţă, cum mi-am petrecut copilăria mea, dar voiesc să-ţĭ vorbesc de nefericirea mea de aicĭ. Îţĭ maĭ aduci a minte de Ștefan nepotul Dămnei Săsan.”

„Da,” ȡise Tomiţa, care necontenit trebuia sĕ sĕ uite la sânul desvălit al bătrêneĭ curtesane.

„Acest Ștefan este un nelegiuit.”

„Cum aşa?”

„Îmĭ promisese că mĕ va lua de soţie”.

„Se póte”?!”

„Da, sĕ póte, ba încă şi maĭ mult sĕ póte. Eu l-am crezut, şi el abuzând de încrederea mea m-a nefericit.”

Acéstă mărturisire fu făcută cu obrajiĭ aprinşĭ, cu ochiĭ plecaţĭ, aşa încât Tomiţa, cu tótă nepriceperea sa în asenjenea lucrurĭ, înţelese despre ce putea fi vorba, şi érăş i svâcnĭ sângele la cap.

În acest moment un inelaş cu care sĕ jucase Babeta i picâ jos.

„Ah, inelul meu”! strigâ ea.

Tomiţa-l căuta cu ochiĭ.

„Etă-l aicĭ ”! ȡise guvernanta arătând cu vârful ghietelor asupra unuĭ punct de sub piciorul ei.

Tomiţa sĕ aplecă.

„Aicĭ, aicĭ!” repetă Babeta şi ridică piciorul astfel în cât tênĕrul ameţit deja de maĭ nainte sĕ încercă a sorbi cu ochiĭ ceea ce nu maĭ era cu totul ascuns.

Acuma Babeta-l atinse cu vârful picioruluĭ.

Convulsiunea de care deplorabilul tênĕr fu apucat la acésta atingere fu atât de mare în cât leşină şi sĕ lungi ca şi mort pe podinĭ..

Babeta speriată, sări în sus, sĕ aplecă spre el, şi spre a-i uşura peptul i sfăşiâ legătura de la gât împreună cu camaşa luĭ.

Când îşĭ retrase mâna, un lucru sclipicios atârna de o baieră pe care o apucase şi o smulsese de la peptul luĭ Tomiţa.

„Cruciuliţa mea”! striga nemţóica, „nefericita de mine, maĭ adaose ea şi căȡu de tot sdrobită pe divan.

„Este fiul meu”, îşĭ ȡise ea îngropându-şĭ obrazul în amândoue mânile.

CAPITOLUL XIX.
Creditul cel nou.

Tare sĕ prefăcuse zărăfia Domnuluĭ Aristide Nusmă. Nicĭ nu sĕ maĭ numia zărăfiă, ci casă de bancă şi de schimb.

Din prăvălióra cea mică sĕ mutase în una mare în care avea două piese la disposiţiune, una pentru publicul cel de rând, alta pentru clienţiĭ, cari aveau sĕ reguleze afacerĭ maĭ marĭ şi care veniau decĭ în cabinetul particular al şefuluĭ.

Acesta îl aşeȡa pe un divan, sĕ punea lângă ei îşĭ vâra nasul în faţa lor şi aşa le esplica cele maĭ minunate şi cele maĭ ingenióse planurĭ finanţiare, speculaţiunĭ de bursă, combinaţiunĭ de lotăriă. Firma Nusmă şi fiu avea o clientelă fórte mare, căcĭ nu numaĭ că trecea de cea maĭ solidă şi cea maĭ bogată casă de bancă, dar plătea cele maĭ marĭ interese pentru depunerĭ, apoi întocmise o mulţime de societăţĭ de loteria, la care sĕ îmbulzea lumea, fiind-că una din aceste societăţĭ nimerise cu vr-o ȡece lunĭ înainte un câştig principal şi d-atuncĭ banca Nusmă şi fiu sĕ numia „locu cu norocu,”

Suferea de ameţelĭ, bietul Domn Nusmă. Dar cum sĕ nu fi suferit. Gândurile i sĕ învârteau în cap ca o rótă de móră stricată.

Aicĭ avea sĕ confereze cu un client, colea avea sĕ respunȡă la un muşteriu, dincolo trebuia sĕ dea ordine grămăticilor săi, apoĭ în grabă trebuia sĕ cetéscă depeşĭ, sĕ respunȡă la ele, sĕ dicteze cuprinsul epistolilor maĭ însemnate, maĭ cu sémă trebuia însă sĕ ia disposiţiunĭ, ca sĕ nu lipséscă în cassa de banĭ fondurile necesare pentru prompta întâmpinare a nenumăratelor plăţĭ ȡilnice.

Ș-apoĭ nu era numaĭ lucru mult ci era şi lucru greu pe care trebuia să-l isprăvéscă Domnul Aristide, decĭ nu ne putem mira décă séra, după ce închidea birourile sale, era obosit. Tot o dată era însă şi tăcut, rĕu dispus, cu fruntea încreţită, cu ochiĭ încruntaţĭ.

Cu tóte astea lumea-l invidia de bogăţia sa, de însemnătatea firmei sale, căcĭ numele Nusmă şi fiu era cunoscut aprópe pe la tóte bursele europene.

Aşa dara nu sĕ împliniseră temerile, care-l munciseră când cu mórtea tatăluĭ sĕu? va întreba lectorul cel atentiv.

Nu, până acum cel puţin nu. Părea că bogăţia casei sĕ sporise de atuncĭ, nimen din Stefănescĭ nu s-ar fi îndoit de-soliditatea acesteĭ averĭ.

Décă am ȡis nimen, am greşit, uitând de primul contabil al caseĭ, Domnul Baltasar un némţ pricopsit, care pătrunsese secretul, cu tóte că Domnul Aristide îşĭ reservase purtarea cărţiĭ principale.

„Domnule!” ȡise Baltasar, care intrase în cabinetul şefuluĭ sĕu, „fondurile ce le-am strîns pentru plata deposituluĭ Ion Rădulescu au fost întrebuinţate la alte plăţĭ, trebue sĕ ne îngrijim de ramplasarea lor.”

„Sciu!” replică Domnul Aristide pe scurt.

„Aştept ordinile Dv.”

„Le vei primi”.

Contabilul vĕȡêndu-sĕ congediat în manieră atât de bruscă, sĕ retrase şi sĕ puse érăş la cantorul sĕu.

„Nu i-a trimis de astă dată baniĭ lunarĭ” bombăni în sine, „ca sĕ nu pótă veni acasă, să-şĭ reclame depositul. Departe am ajuns, décă un regaz de două treĭ ȡile ne pare ca şi o scăpare din necaz. Pe ce va fi contând şeful?”

„S-a isprăvit cu meşteşugul meu,” îşi ȡĭse Domnul Aristide, după ce eşise contabilul, ştergându-şĭ fruntea de sudorĭ, „până acum a mers din bute în bute, acum însă nu maĭ merge.”

Domnul Aristide percurse plicurile cu privirea şi voia sĕ le dea pe tóte înapoĭ, pentru ca băiatul sĕ le ducă la contabil, când ochiĭ i sĕ opriră de o dată pe cel din urmă plic.

„De la Zimmermann and Thomas!” exclamă el.

„Da!” afirmă băiatul.

„Cine te întrébă pe tine,” sĕ resti Domnul Aristide cătră dênsul, „eşĭ afară!”

Băiătul eşĭ.

Domnul Aristide luă plicul şi sĕ sculă.

„Ultima speranţă,” el. „Mi-e frică sĕ nu mi sĕ zădărnicăscă. Décă nicĭ acéstă casă nu-mĭ acórdă creditul cerut, atuncĭ trebue sĕ încetez cu plăţile, căcĭ pe Ion Rădulescu de bună sémă îl va fi aţîţat Radu ca să-mĭ céră baniĭ. Acel mojic a simţit de mult cum stau!”

„În fine, orĭ aşa orĭ aşa, trebue sĕ sciu!” ȡise el acum rupând plicul.

Domnilor Nusmă şi fiu

Stefănescĭ.

Spre respuns la epistola Dv. ce ni-aţĭ făcut onóre de a ne adresa la 15 ale curenteĭ luĭ suntem cu plăcere gata a vă acorda creditul cerut, de fl. 50,000, — v. a. adică cincĭ-ȡecĭ miĭ fiorinĭ valuta austriacă, de care veţĭ putea dispune cu tratele Dv. treĭ lunĭ a dato. —

Acoperirea, se înţelege, va trebui s-o faceţĭ tot de-a-una cu treĭ ȡile înaintea expirărei cambiilor Dv. Suntem etc.

Zimmmermann and Thomas.

Asta era cuprinsul epistolei.

„Victoriă,” ȡise Domnul Nusmă, după ce devorase cu ochiĭ aceste rândurĭ mântuitóre. Apoĭ merse la masă şi puse în mişcare un clopoţel.

Domnul Baltasar, contabilul apăru.

„M-aţĭ chemat?” întrebă el posomorît.

„Da!”

„Ordonaţi!”

„Să faci treĭ trate de câte ȡece miĭ fiorinĭ una, treĭ lunĭ a dato asupra Zimmermann and Thomas Viena.

„Ah,” făcu Baltasar uimit.

„Da, ni s-a acordat creditul cerut! Aceste trate sĕ le scontezĭ la banca naţională, cu baniĭ primiţĭ sĕ scoţĭ parte din losurile zălogite.”

„Chiar astăȡĭ?” observă Baltasar.

„Chiar astăȡĭ de nu va fi deja pré târȡiu” dispuse Domnul Aristide,

„Să va face!” cu aceste cuvinte sĕ retrase Baltasar. —

„Energiă are, şi trăba şi o pricepe, bombăni érăş contabilul pe când scria tratele”

„Treĭ lunĭ regaz, asta însemnâză scăpare deplină,” îşĭ ȡise Domnul Aristide. „Până atuncĭ bursa va trebui sĕ intre érăş în reprisă, acţiunile maritime sĕ vor urca şi voĭ realisa chiar numaĭ din ele un beneficiu de cel puţin cincĭ-ȡecĭ de miĭ de fiorinĭ.

Domnul Aristide nu putu sĕ urmeze cu planurile şi cu combinaţiunile sale, căcĭ un băiat întrâ şi ȡise:

„Domnule, ţeranul Radu Avram de la Ulmenĭ voiesce sĕ vĕ vorbescă în persónă”

„Di-ĭ sĕ intre!”

Nea Radu veni cu faţa roşie, gâfâind, speriat.

„Un telegraf!”

Atât putu spune, maĭ mult nu, s-ar fi înecat, décă ar maĭ fi adăugat un singur cuvânt.

„O depeşă, ce fel de depeşă, de la cine?” întrebă Domnul Aristide, care presimţea ceva, care însă acum după primirea nouluĭ credit, nu maĭ reduta pe Radu, cum îl redutase maĭ nainte.

Săténul îşĭ maĭ venise puţin în fire şi respunse:

„De la Ionică!”

„De la Ionică?” repetă bancherul.

„Da!”

„Și ce vrea?”

„Cere banĭ, fiindcă nu i-ai trimis pe luna acésta.”

„Nu-i am trimis? va fi uitat contabilul!”

„Îmĭ ȡice în telegraf sĕ duc o sută de fiorinĭ la banca comercială, ca să-ĭ orânduéscă cu telegraful de plată la Viena.”

„Ei bine, şi ce mĕ privesce astea tóte pe mine?”

„Ce te privesce? — d-apoi nu erai şi nu eşti dator să-i trimiţĭ Dta aceştĭ banĭ. Dicĭ că ai uitat! Ei bine am venit să-ţĭ aduc aminte.”

„Maĭ nainte de tóte, nene Radule, nu uita cu cine vorbescĭ. Eu nu sunt unul din muncitoriĭ sĕu slugile Dtale. Văd că n-ai o sută de fiorinĭ”.

„Ba am”!

„Décă ai apoi cu atât maĭ rĕu te porţĭ faţă de mine”

„Aşa, când îţĭ cere cineva baniĭ ce-i datorezi, atuncĭ acela sĕ pórtă rĕu cu Dta?”

„Nu-ţĭ datorez cu nicĭ o para!” sĕ resti Domnul Aristide cătră nea Radu, „dar la cele din urmă trebue sĕ mĕ scap de Dta.”

Domnul Aristide ȡicênd acésta pune érărşĭ clopoţelul în mişcare.

Erăşĭ apăru Domnul Baltasar.

„Să număraţĭ luĭ nea Radu Avram o sută de fiorinĭ pe contul Domnuluĭ Ion Rădulescu,” ȡise Domnul Aristide cătră contabilul sĕu, apoi adresându-se cătră nea Radu adause, „du-te cu Domnialuĭ, vei căpăta baniĭ”.

„Fórte la timp i-a venit creditul cel nou,” morăi Baltasar, „căci ȡĕu nu sciu décă fără acel credit i-ar fi dat mâna sĕ vorbăscă astfel cu acest cinstit ţăran.

CAPITOLUL XX.
Mamă fără inimă.

Babeta ascunȡên-şĭ obrazul în amêndoue mânile sĕ adâncĭ în gândurĭ, uitând întru aceea cu totul de bietul Tomiţa, care zăcea leşinat pe podini.

Ea-şĭ reaminti copilăria, tinereţele.

Îşĭ aduse aminte de strălucita stare în care sĕ aflase mamă-sa ca fată. Fusese fiica unui general, amică cu fetele din cele maĭ de frunte case nobile. Amorul o uni cu Cibulca, un tênĕr locotenent, care avansâ până la gradul de căpitan, apoĭ atrăgându-şĭ o infirmitate în o garnisâuă unde locuise în nisce încăperĭ igrasióse în un castel dosnic, fusese silit a sĕ retrage, primind un serviciu civil, care dabia i oferia pânea cea de tóte filele pentru familia sa, compusă afară de el şi de dómna Cibulca încă din un băiat şi două fete.

Infirmitatea îl aruncâ adese-orĭ la pat, zăcerile luĭ ocasione cheltuelĭ extraordinare, lipsa şi miseria ocupâ din ce în ce teren maĭ mare în casa părintăscă.

Crescerea maĭ ales a copilelor era fórte negligétă. Nicĭ n-aĭ fi putut fi altfel, căci biata Dómna Cibulca era silită a cóse ȡiua, nóptea pentru ca sĕ contribuiâscă şi ea la susţinerea caseĭ.

Fetele deveniau maĭ marĭ, trebuinţele lor cresceau, posiţiunea lor socială, cunoscinţele părinţilor, le rangia printre omeniĭ maĭ bine situaţĭ ca ele, ceea ce nu putu avea alt efect, de cât de a le amărî sufletul a le face invidióse şi râvnitóre de plăcerile lumescĭ.

Maria, făta cea maĭ mare, sĕ împărtăşĭ de o sórte destul de bună; un funcţionar, un coleg maĭ tênĕr al Domnuluĭ Cibolca sĕ amoresă de dênsa şi o ceru în căsătorie.

Înzestrarea ei, orĭ cât de miseră fusese, sleise tóte mijlócele caseĭ părintescĭ şi astfel sĕ hotărî Dómna Cibolca, a primi oferta amiceĭ sale din copilărie, a dómnei baronesa Rosten, şi a da pe Babeta ca camerieră în casa eĭ.

Dómna Rosten avea doui fiĭ, unul predestinatul senior, ér celalalt oficer, însă membru al ordinuluĭ Maltez, a unui ordin, care nu erta căsătoria.

Babeta, după caracterul sĕu, începu a cocheta cu seniorul, de şi oficerul i plăcea maĭ mult.

Farmecul tinereţelor, cochetăria ei, subjugară pe amêndoui fiĭ şi astfel duse Babeta în acea casă o viéţă plină de furtunĭ, în care amorul, — décă putea fi vorbă de amor faţă cu Babeta —, sĕ lupta cu pofta ei de a devenĭ dómnă mare.

Acéstă luptă nu ţinu însă mult. Babeta creȡuse că va putea gusta din amêndoue cupele.

Cedând insistenţilor înfocate ale oficeruluĭ maltez sorbi cupa plăcereĭ, ér prin resistenţa ce opunea stăruinţelor senioruluĭ credea a-şĭ asigura cupa mărireĭ şi a fericireĭ.

Lucrurile merseră în adevăr după dorinţa feteĭ, până de o dată o ajunse fatalitatea.

Babeta sĕ simţĭ mamă.

Acum îşĭ ȡise că trebue sĕ cedeze şi senioruluĭ, pentru a-l face sĕ creȡĕ că el este tatăl copiluluĭ.

Seniorul gustâ şi el din fructul oprit, dar când i spuse de pretinsa consecinţă a amoruluĭ lor el sĕ retrase cu totul de la ea, ba o sémâ sĕ părăséscă casa, până ce nu va mijloci pe lângă mamă sa, ca s-o dea afară.

Impetrită de spaimă şi de indignaţiune Babeta i jurâ vecinică ură, apoĭ avu recurs la adevăratul tată al copiluluĭ, la oficerul maltez, care de şi era gata a repara greşéla, nu o putea face în sensul cum ar fi dorit Babeta, fiind oprit de legile ordinuluĭ sĕu de a sĕ căsătorĭ, dar ni sĕ pare, că tocmaĭ acésta imposibilitate îl făcea atât de prevenitor la reclamaţiunea feteĭ.

Părinţiĭ Babetei, firesce aflară de nenorocirea ei, erau însă destul de nobilĭ de inimă, ca sĕ nu dea mână cu dênsa, care după cum am aflat deja, voia prin scandal sĕ sĕ facă baronesă de Rosten.

Părinţiĭ ei, tocmaĭ din contra, sĕ învoiră, ca Babeta sĕ fiă dusă am putea ȡice cu forţa din Viena, departe într-un sat, printre nisce ómenĭ ai căror limbă nu o înţelegea dênsa, şi cari nu o înţelegeau pe dênsa.

Acolo născu un băiat, căruia spre a-l recunósce pe viitor i legase o cruciuliţă de gât.

Cum sĕ intremase maĭ bine de putu suporta o călătorie, o readusese la Viena, unde-i am făcut prima cunoscinţa, ca vr-o şépte ani după evenimentele pe care le-am reamintit aicĭ, într-o scenă destul de caracteristică.

Acum reaflase acea cruciuliţă la gâtul luĭ Ionica, pe care voia să-l seducă, şi să-l constrîngă apoĭ a o lua în căsătorie.

Erăşĭ perduse o speranţă. Găsise însă în locu-i un sprijin.

Dar ȡicênd sprijin, nu ne-am esprimat bine. Babeta nu sĕ gândia nicĭ de cum a face din fiul ei acel sprijin natural de care sĕ bucură orĭ ce mamă, ce are fericirea de a posede un fiu bun, ci sĕ gândea că a regăsit undiţa ce perduse şi care i trebuia pentru a-şĭ căuta drepturile sale faţă cu familia Rosten.

Astea erau gândurile Babetei pe când stetea cu câtele recȡămate pe mâsă şi cu capul în pălmĭ.

Acum sĕ ridicâ şi privi pe Tomiţa, care începu a da semne de viéţă.

Acésta vedere o readuse la actualitate.

Ér actualitatea i spunea că sĕ află departe de Viena, că acel tênĕr ce zăcea acolo şi în care regăsise pe fiul ei, după cât îl cunoştea dênsa, sĕ va purta în causa ei cu familia Rosten tot cum sĕ purtaseră şi părinţiĭ ei, că adecă şi el i va refusa concursul sĕu, că nu va voi să-ĭ fiă de ajutor, ca sĕ stórcă pe acea familiă..

Și gândindu-se la astea, inima ei cea spurcată sĕ umplu de venin. Ar fi voit sĕ estermine pe toţĭ pretinşiĭ ei duşmanĭ, câţĭ maĭ trăiau. Dar dintre acestĭ duşmanĭ numaĭ o singură persónă era la discreţiunea ei.

„Dómna Săsan!” esclamâ ea.

„Décă ar fi fost maĭ recunoscătóre cătră mine”, adause ea apoĭ, „aş fi astăȡĭ soţia luĭ Ștefan, care era un băiat talentat şi care a şi ajuns deja la un post însemnat, având chiar aspiraţiunĭ de a deveni ministru”

„Dintre toţĭ duşmaniĭ mei nicĭ unul nu mi-a făcut; atât reu, ca acésta femeéă lipsită de energie. Resbunându-mĕ asupra ei, îmĭ oblesc şi mie calea cătră portul căsnicĭeĭ, căcĭ Domnul Săsan.... ”

Un gemet ce scóse Tomiţa o întrerupse în monologul ei.

Se sculâ, puse cruciuliţa în busunar şi mergând la el îşĭ ȡise:

„Să vedem décă numaĭ decât va lua în sémă lipsa cruciuliţeĭ?”

„Ți-ai venit în fire,” întrebă ea, căcĭ Tomiţa-şĭ deschisese ochiĭ.

„Ce s-a întâmplat?” gângăvi acesta sculându-sĕ cu greu.

„Te-a apucat o ameţélă şi ai leşinat!”

„Ah, da, îmĭ aduc aminte, şi o roşéţă subită sĕ lăţĭ peste faţa tênĕruluĭ.

„Am perdut un timp preţios” reluă Babeta pândind mereu pe Tomiţa, care confusiat, îşĭ arangia toaleta, încercând a-şĭ pune în rânduiâlă gulerul de la cămaşă şi legătura de gât.

„Ar fi trebuit sĕ observe până acum lipsa cruciuliţei,” îşĭ ȡise nemţóica, „să vede că nu pune atât preţ pe dênsa, precum crezusem dintru întâiŭ, ean sĕ bat cu vorba într-acolo.”

„Da, am perdut un timp fórte preţios” ȡise ea încă o dată, adresându-sĕ cătră tênĕr. „Voiam sĕ te întreb de părinţiĭ Dtale?”

„De părinţiĭ mei,” replicâ Tomiţa, făcându-sĕ galben ca căra.

„Da, căci am mare interes sĕ sciu cine sunt!”

„Mama este o sĕrmană ţărancă în Transilvania.”

„O ţărancă!” exclamă Babeta, în sine însă adause, „da, aşa va fi sciind el,” apoi continuă cu vocea tare:

„Dară tata, de ce nu-mĭ vorbescĭ şi de tată?”

„Tata”... îngână Tomiţa devenind din ce în ce tot maĭ confusiat.

„Spune, de..” îl încuragia nemţóica ȡicându-şĭ tot o dată: „nu încape nicĭ o îndoiălă, este el, fiu-meu. Încurcătura în care l-am adus cu întrebarea mea, îmĭ dovedesce acăsta maĭ tot atât de bine ca şi cruciuliţa, dar mĕ mir numaĭ, cum de persistă în neobservarea lipsei ei.”

„Tata...” repetase Tomiţa, apoi luându-şĭ inimă în dinţĭ ȡise: „nu l-am cunoscut. Lumea ȡice că aş fi un copil din florĭ”

„Oh, sârmanule!” exclamă Babeta mângâind cu mâna pe bietul tênĕr ruşinat. „Îmĭ vei povestĭ de altă dată astea tóte; astăȡĭ pré a înaintat timpul.”

„Sper...” îngână Tomiţa, „că nu-mĭ veĭ lua în nume de rĕu purtarea mea de astăȡĭ şi că... mĕ vei cruţa.”

„Fi sigur, nimen nu va afla ceea ce s-a petrecut astăȡĭ între noĭ şi nicĭ ceea ce am aflat astăȡĭ de la Dta. Spre dovadă că-ţĭ sunt sinceră, primesce înapoĭ acéstă cruciuliţă...”

„Ah, cruciuliţa mea!”

„Ți-e dragă?”

„Da, căcĭ îmĭ reamintesce locul meu de nascere, dar nicĭ pré dragă, căcĭ îmĭ revócă şi acel moment dureros, în care am aflat, că nu sunt fiul legitim al mameĭ mele.”

„Voi încerca, a-ţĭ înlocui pe mama,” ȡise nemţóica cu ton duios.

Tomiţa fu aşa de impresionat de aceste cuvinte încât nu putu respunde nimic.

Luâ mâna guvernanteĭ şi depuse pe ea o sărutare respectuósă.

„Cu timpul póte totuşĭ îl voi aduce acolo unde voiesc să-l am. Până atuncĭ voi păstra încă secretul meu. I voi fi întru ajutor sĕ ia pe Leniţa,de soţie... dar stai, asta nu va merge, căci n-aş putea să-i devin apoi sócră... maşteră, nu, nu nicĭ el nu-mĭ póte deveni ginere.

Unde sĕ gândia acéstă femeéă spurcată! Dómne feresce!

CAPITOLUL XXI.
Catastrofa.

Ionică primise baniĭ. Din ei dase ȡece fiorinĭ prietinuluĭ sĕu, apoi împachetându-şĭ de grabă vre-o doue haine, şi ruféria trebuinciósă, merse la gara de nord şi-şĭ scosese un bilet de clasa a doua de-a dreptul până la Stefănescĭ.

Sosi a treia ȡi pe la prânȡ.

Nu maĭ văȡuse acel oraş de patru anĭ de când plecase la studiu; i sĕ păru mort, fără viéţă.

Dicem i sĕ păru, căcĭ în realitate nu era maĭ mort nicĭ maĭ fără viéţă decum fusese maĭ ’nainte, dar în comparaţiune cu sgomotul din Viena, Stefănesciĭ neapărat trebuia sĕ apară ca şi un oraş pustiu.

Nu găsi aprópe nicĭ o schimbare.

Numaĭ cantorul Domnuluĭ Aristide i sĕ presenta într-o lumină maĭ bună de cum trăise în imaginaţiunea sa.

Schimbarea de care scim şi noi i făcu o impresiune bună.

Domnul Aristide îl primi cu un aer de o demnitate cumpătată.

„A uitat cassarul a-ţĭ trimite bani pentru luna asta,” i ȡise, după ce-l poftise sĕ şaȡă pe canapea.

„Da, am avut sĕ sufer de acéstă uitare,” replică Ionică.

„Pardonăză. Văd că badea Radu ţi-a trimis îndată suta de fiorinĭ, ce a ridicat de la mine.”

„De la Dta i-a ridicat” făcu Ionică ceva cam surprins.

„De ce te mirĭ. Cum mi-a spus badea Radu că ai reclamat pentru neprimirea banilor i-am dat suma cerută. Nu înţeleg, de ce nu te-ai adresat de-a dreptul cătră mine?”

Acéstă întrebare încurcă puţin pe Ionică.

„Sciu,” continuă Domnul Aristide, „că ai primit şi ai cetit testamentul tatăluĭ Dtale, din care ai putut afla că nu-ţĭ sunt nicĭ măcar tată adoptiv. Cu tóte astea nu înţeleg de ce în o afacere care ne privia pe noi amêndoui ai găsit de lipsă, ca sĕ amestecĭ pe un sătean.”

Domnul Aristide vorbise cu ton aspru, care scormoni întru câtva fierea luĭ Ionică.

„N-am făcut acésta din capul meu,” replică tênĕrul cu ton apăsat.

„Cine te-a putut sfătui la asemenea necuviinţă,” întrebă Domnul Aristide restit.

„Procuristul casei Simon G. Șina.”

Domnul Aristide sĕ făcu galben ca céra.

„Până intru atâta sĕ tem deja vechiĭ mei corespondenţĭ”, acest gând i trecu ca un fulger prin cap.

După o mică tăcere penibilă, Domnul Nusmă reluă:

„Afirmaţiunea Dtale mi-a făcut o impresiune din cele maĭ dureróse, căcĭ ea-mĭ dovedesce că număroşiĭ meĭ duşmanĭ mi-au subminat creditul; însă bine că sciu, ca să-mĭ iau măsurile cuviincióse. Dta firesce ai alergat ca sĕ reclami depositul Dtale. Baniĭ sunt gata. Du-te la cassă sĕ ţi-ĭ numere.”

Ionică cât venise pe drum nu sĕ gândise la alt nimic de cât cu ce fel de ameninţărĭ sĕ siléscă pe Domnul Aristide ca să-ĭ dea îndată baniĭ, dar, fiind pe deplin convins că va întâmpina greutăţĭ din partea Dlui Aristide, nicĭ prin cap nu-ĭ trecuse sĕ ia o hotărîre, ca ce sĕ facă cu baniĭ, unde să-ĭ ducă.

Astfel dară provocarea bancheruluĭ îl aduse în o mare nedumerire.

„Da, aşa... acum!” ȡise el căutând în zadar a lua o decisiune.

„Orĭ sĕ ţi-ĭ ducă undeva?” continuă Domnul Aristide, care pătrunsese îndată pe clientul sĕu.

„Ba nu!”

„Aşa dară i iaĭ îndată cu Dta?”

„Te rog, dă-mĭ puţin regaz!”

„Poţĭ sĕ aibĭ cât voiescĭ, însă te rog a te convinge cel puţin, că baniĭ stau în adevăr la disposiţiunea Dtale.”

„Oh, nu mĕ îndoiesc.”

Cu tóte astea urmâ pe Domnul Aristide care merse la cassă, ordonând cassaruluĭ sĕ ia suma de treiȡecĭ miĭ fiorinĭ, să-i numere dinaintea Domnuluĭ Doctor Ionică Rădulescu, care va dispune apoĭ de aceĭ banĭ”

Cassarul îndată aruncâ pe mâsă treĭ pachete cu câte o sută de bancnote austriace fie-care de o sută de fiorinĭ.

„Te rog să-i pui érăş în cassă, ” ȡise Ionică.

„Până când?” întrebă Domnul Aristide.

„Până... dar ne vom înţelege noi despre acesta. Póte că voi lua ceva hârtiĭ”.

„Bine, voiescĭ sĕ tragi la noi?”

„Décă mĕ primiţĭ!”

„Odaia Dtale îţĭ stă la disposiţie.”

Intru acésta reîntraseră în cabinetul particular.

„Credeam,” continuă Domnul Aristide, „că voiescĭ sĕ te duci la Ulmenĭ”.

„N-am avut şi n-am intenţiunea acésta? Ce sĕ caut eu acolo?”

„Să te consultezi cu badea Radu!”

„În ce privinţă?”

„In privinţa banilor, ha, ha.”

Acest sarcasm vătămâ pe Ionică.

„N-am trebuinţă a mĕ consulta cu nimen în acésta privinţă,” ȡĭse el cu ton sec.

„Nu te supera. Am glumit. În afacerile de bani gluma n-are însă loc, acest adevăr îl recunosc.”

„A la bonne heure!

„Dar am văȡut că Dta nu ţi-aĭ făcut nicĭ un plan cu privite la baniĭ Dtale.”

Ionică nu respunse nimic.

„Căci în fine,” continuă bancherul, „nu te cred cu desăvârşire decis a cumpăra hârtiĭ de valóre pe ei.”

„Ba da,” afirma tênĕrul.

„Ai ales deja?”

„Încă nu.”

„Vei alege dară şi-mĭ vei spune. Hârtiile le vei ţine firesce la Viena,” făcând acésta întrebare i tremura puţin vocea Domnuluĭ Aristide, astfel încât un observator maĭ fin, ar fi putut înţelege însemnătatea cea mare, ce atribuea acesteĭ întrebărĭ.

„Da,” replică Ionică pe scurt.

„Bine, poţĭ sĕ le duci cu Dta, dar poţĭ sĕ iconomisesc portul adusuluĭ, căcĭ décă vreai, dau ordin sĕ le cumpere la Viena şi sĕ le ţină acolo pentru Dta”.

„Asta va fi maĭ bine”, replică Ionică.

„Acum permite-mĭ să-mĭ terminez postea; întru aceea poţĭ sĕ vorbescĭ soţieĭ mele, care sĕ va bucura când te va revedea.”

Ionică plecă.

„Totuş îmĭ va succede póte sĕ maĭ ţân baniĭ în mână, cel puţin până sĕ va alege la un fel cu acţiunile maritime. Décă mĕ va însărcina pe mine să-i cumpăr hârtiile, le voi cumpăra per lichidaţiune şi-i voi da borderorul.”

Lectorilor carĭ nu sunt iniţiaţĭ în secretele operaţiunilor de bursă trebue sĕ le spunem, că bancherul pentru a nu fi silit ca sĕ scótă baniĭ îndată, avea de gând sĕ tocméscă hârtiile pentru sfârşitul luneĭ şi sĕ dea luĭ Ionică numaĭ răvaşul de tocmélă.

Ionică îşĭ făcu întru aceea visita la Dómna Nusmă, dar nu fu nicĭ de cum un dspe plăcut, căcĭ era necontenit preocupat de gândul, ce sĕ facă cu baniĭ. Une orĭ îşĭ ȡise ea, că ar fi maĭ bine să-ĭ lase la Domnul Nusmă, până-şĭ va lua diploma de doctor, dar apoĭ era şi i veniră temerile şi érăşĭ sĕ întorcea la ideea sa primitivă de a-şĭ asigura capitalul.”

Domnul Nusmă în acea séră nu-i maĭ făcu nicĭ o pomenire despre banĭ.

A doua ȡi veni nea Radu sĕ vaȡă pe Ionică şi-l sfătui să-şĭ ridice îndată depositul de la casa Nusmă şi fiu şi să-l ducă la banca de comerciu.

„Fă cum îţĭ ȡic eu, sĕ nu-ţĭ pară rĕu pe urmă, că n-ai făcut aşa”.

„Dar nu-mĭ vine să-mĭ întorc vorba. Am apucat sĕ spui Domnuluĭ Aristide că voi lua hârtiĭ pe aceĭ banĭ”.

„Ce fel de hârtiĭ”.

„Nisce hârtiĭ care aduc dobândă”.

„Cum le ȡice”.

„D-apoi singur eu nu sciu de care să-mĭ cumpăr, căcĭ sunt de multe felurĭ. Voi întreba la bancă.”

„Bine, întrébă şi dăcă vor avea ce-ţĭ trebuie nu întârȡia nicĭ măcar o ȡĭ”.

La banca de comerciu i spuseră luĭ Ionică sĕ cumpere bonuri rurale, din care avea.

Ionică merse apoĭ la Domnul Aristide şi îĭ spuse hotărirea sa.

Bancherul tresărĭ.

„Bine,” ȡise el „cumpăra, cere contul şi spune să-mĭ trimită hârtiile aicĭ, le voi plăti. — Póte că-mĭ va lăsa cel puţin hârtiile, îşĭ” ȡise apoĭ în sine.

Ionică sĕ întórse la banca de comerciu.

„Tocmaĭ acum am vândut o parte din bonuri, dar în doue, mult treĭ ȡile le putem pune la loc décă comandaţi”.

„Vă rog să-mĭ procuraţĭ pentru suma de treiȡecĭ de miĭ de fiorinĭ, şi sĕ trimiteţĭ hârtiile îndată ce vor sosi la Domniĭ Nusmă şi fiu, carĭ le vor plăti.”

„Acontul tot acolo ni sĕ va da.”

„Acont, da.”

Acéstă afacere era regulată.

Ionică voia sĕ sĕ întórcă la Viena, dispunând ca sĕ i sĕ triméţă apoĭ hârtiile acolo.

Nea Radu, care sĕ interesa în grad fórte mare de acéstă afacere, îl sfătui sĕ nu plece până ce nu va primi hârtiile în mână.

Nimic nu sĕ lipesce maĭ lesne de om de cât frica, temerea.

Ionică găsi fórte prudent sfatul luĭ nea Radu şi sĕ decise a aştepta.

A treia ȡi merse la biroul Domnuluĭ Aristide, ca sĕ sĕ informeze décă n-a venit încă bonurile.

Cassarul, contabilul şi scriitoriĭ păreau preocupaţĭ de o gestiune importantă. Steteau toţĭ grămadă şi şopteau împreună.

Când intrâ Ionică ȡise unul din ei aşa de tare încât auȡi şi el:

„Etă-l!”

Ionică întrebâ de Domnul Aristide.

Contabilul cu un semn mut arătă spre uşa cabinetuluĭ particular.

Fără a-şĭ da séma de ce, Ionică resimţĭ ca o spaimă surdă.

Intrâ în cabinetul particular.

Domnul Aristide stetea dinaintea cantoruluĭ sĕu, cu o depeşă deschisă în mână.

Ochiĭ séi erau aţîntiţĭ cu o espresiune de gróză asupra cuprinsuluĭ depeşeĭ.

Ce stetea în acea depeşă.

Numaĭ vr-o treĭ cuvinte.

Aceste treĭ cuvinte însă păreau că aveau asupra Domnuluĭ Aristide Nusmă acel efect înspăimântător, de care spune legenda anticilor că ar fi exercitat asupra muritorilor privirea capetelor ale aşa numitelor „Gorgóne.”

Etă acele treĭ cuvinte:

„Zimmermann and Thomas nesolvabilĭ”

Domnul Aristide înlemnise ca de vr-o cincĭ-spre-ȡece minute în cetirea acestor cuvinte.

Intrarea luĭ Ionică îl trezi.

Privirea ce aruncâ asupra luĭ părea lipsită de puterea inteligenţeĭ.

„Bună ȡiua Domnule Aristide” îl salutâ Ionică.

„Bună ȡiua” respunse bancherul.

Apoĭ ca şi când dabia acum şi-ar fi venit în fire, sau ca şi când ar fi luat de o dată o hotărîre i ȡise:

„Bine c-ai venit, am să-ţĭ vorbesc. Șeȡĭ”

Ionică sĕ simţĭ din ce în ce tot maĭ alarmat. — Numaĭ a silă sĕ puse pe canapea şi aşteptă în tăcere sĕ auȡă ce-ĭ va spune bancherul.

„Veȡĭ acéstă depeşă” continuă Domnul Nusmă. luând fóia cea ominósă şi neteȡîndu-o, căcĭ o strivise în pumnĭ, apoĭ o aruncă pe măsă.

Ionică ceti cele treĭ cuvinte fără a simţĭ nicĭ o impresiune, căci nu înţelese însemnătatea lor.

„Îmi datoreză cincĭ-ȡecĭ de miĭ de fiorinĭ. Acceptele sunt în circulaţiune, astăȡĭ mâne sĕ vor întórce... trebue sĕ le plătesc, cassa îmĭ este sleită îndată ce vei ridica şi Dta baniĭ, te rog — dă-mĭ regaz două, trei ȡile măcar.”

Adevărul era, că acea depeşă venise şi la bancă şi că Domnul Aristide fusese silit a înapoia baniĭ pe care îl primise pe acceptele caseĭ Zimmermann.

„Asta-ĭ catastrofa,” îşĭ ȡise Ionică, apoĭ respunse Domnuluĭ Aristide:

„Cât despre partea mea aş aştepta, dar sciĭ că am comandat hârtiile la banca de comerciu şi trebuesc plătite.”

„Perd maĭ bine de la mine arvuna... ” gângănĭ bancherul disperat.

Arvuna ce sĕ numărase la bancă, era de o miiă de fiorinĭ. A jertfi o sumă aşa de însemnată pentru un regaz de două, treĭ ȡile numaĭ, — asta voia sĕ ȡică: lipsa la culme. Aşa îşĭ esplica Ionică lucrul şi explicarea sa era nimerită.

„Nu pot primi” ȡise decĭ resolut,

„Te rog,” insistă Domnul Aristide şi învins de gróza ruşineĭ ce-l aştepta prin bancruta iminentă, căȡu în genunchĭ dinaintea tênĕruluĭ: „fiă-ţĭ milă de mine, aduţĭ aminte că ai crescut sub îngrijirile nóstre, continuă el cu vocea tremurândă şi cu mânile ridicate, „nu mĕ nefericĭ”.

„Îmi pare rĕu,” replicâ Ionică tremurând şi el de frică că-şĭ va perde baniĭ, „nu pot sĕ te maĭ aştept”

Domnul Aristide sări în sus.

„Nu poţi!” strigă el amărît, ȡise maĭ bine că nu vreai. Regazul de care te-am rugat trebue sĕ mi-l dai, căci nu maĭ pot, dar nicĭ nu maĭ voiesc să-ţĭ număr baniĭ. Până când vei cere dela judecată şi până când acesta va decide plata, vor trece, nu ȡile, ci lunĭ, aşa dară...”

„Décă-ţĭ convine Dtale,” îl întrerupse Ionică, „să mĕ duc numaĭ de cât la banca comercială, sĕ spun acolo ceea ce mi-aĭ spus acum”

„Du-te,” strigă bancherul exasperat şi alergă să-şĭ ia pălăria, „afară, descurcă locul! Eşiţĭ şi Dv.,” ȡise cătră personalul sĕu ajungând acum în prăvăliă, „închideţĭ uşile şi aduceţi-mĭ cheile sĕ le duc la tribunal.”

„La tribunal, ce va sĕ ȡică asta?” întrebă Ionică tremurând.

„Asta va sĕ ȡică că sunt falit!” replică Domnul Aristide.

CAPITOLUL XXII.
Sĕracĭ.

„Cap sec!” borborosi contabilul Baltasar, „era de prevăȡu că vei fi silit aȡĭ mâne la acest pas, nu sciu pentru ce ai maĭ plătit aȡĭ la bancă acceptele luĭ Zimmermann.”

Domnul Aristide aştepta sĕ i sĕ dea cheile, ca şi când ar fi zăcut scăparea sa în ele.

Nu era timpul cel obicinuit pentru a închide birourile.

Trecătoriĭ sĕ opriau întrebând:

„Ce-i, de ce închideţĭ aşa de vreme?”

„Falit,” şopti unul dintre funcţionariĭ caseĭ.

Acéstă veste sĕ respândi cu iuţăla fulgeruluĭ prin tot oraşul.

Uşile birourilor nu erau ]ncă bine închise şi un caier înspăimântător sĕ formase deja dinaintea lor.

Cine auȡise de acéstă veste necreȡută alergase la faţa loculuĭ sĕ vaȡă, sĕ să convingă cu înşişĭ ochiĭ luĭ de acest eveniment înfricoşat.

Veniau bieţiĭ meseriaşĭ, servitorĭ, birjarĭ, carĭ ademeniţĭ de interesele cele bune ce plătise casa Nusmă şi fiu, aşeȡară baniĭ lor acolo, veniau sĕ constate în persónă, că economiile lor, câştigate cu acre sudori, erau perdute.

Veniau şi precupeţele pentru a compătimĭ pe aceşti bieţĭ păgubaşi şi a înjura şi a blestema, pe cât le lua gura, pe hoţul de zaraf.

Dar veniau chiar şi capitaliştiĭ, carĭ perdeau cu miile la acest faliment.

Ér unul din aceştĭ capitaliştĭ, Domnul Negreanu, întâlnind pe Domnul Aristide cum sĕ ducea cu cheile în mâni, ca sĕ le depuiă la tribunal îl opri în loc:

„Este drept pentru Dumneȡeu drept,” i strigă el ca şi eşit din minţĭ.

„Da, drept, vai de păcatele mele!” respunse Aristide cu vocea înecată.

Atunci Negreanul îl scuipă în faţă.

Ionică, care însoţise pe bancher, ca sĕ vaȡă décă în adevăr mergea cu cheile la tribunal sĕu décă-l speriase numaĭ cu acea ameninţare, Ionică în loc de a lua în apărare pe educătorul sĕu, văȡînd că Aristide sufere acéstă ocară şi pătrunȡêndu-sĕ prin acésta de trista realitate, că baniĭ săi sunt perduţĭ, sĕ uni cu acel om nesocotit şi brutal şi începu a scuipa şi el pe falit în faţă.

„Înşelătorule,” răcni el, „mĭ-ai mâncat baniĭ, treiȡecĭ de miĭ de fiorinĭ!”

Până şi brutalul capitalist, cel ce scuipase maĭ întâi pe falit în faţă sĕ uimi de acâstă purtare a luĭ Ionică, care trecea de fiu adoptiv a luĭ Aristide Nusmă.

Domnul Negreanu, sĕ căi la acéstă scenă revoltătóre de vehemţa sa, care-l făcuse sĕ comită un pas ruşinos şi mânat de un impuls mărinimos strigă cătră Ionică:

„Fiă-ţĭ ruşine nemernicule! Cum ai îndrăznit a mĕ urma la esemplul detestabil ce ţi-am dat în prima mea furiă, şi sĕ scuipi în faţă pe binefăcătorul tĕu, pe tată-tĕu cel de suflet”

„Nu-mĭ este binefăcător, nu-mĭ este tată de suflet!” protestă Ionica făcând spume la gură, „este un înşelător, un calpugiu.”

„Lasă-l,” ȡise Domnul Aristide cu vocea stinsă cătră Domnul Negreanu, care de indignat ce era, voia sĕ pălmuiască pe Ionică, „lasă-l în voia luĭ Dumneȡeu care-l va resplătĭ”.

„Maĭ îndrăznesce sĕ vorbéscă de resplata... sbierâ Ionică, dar nu putu să-şĭ continueze vorba, căci Domnul Negreanu făcând semn Domnuluĭ Aristide să-şĭ vaȡă de calea sa, îl luase de braţ şi-l smuci cu sine, spărgând cercul, care începuse deja a sĕ forma împrejurul lor.

Ionică îşĭ reveni din furia în care-l adusese acea convicţiune, că de la Domnul Aristide nu va maĭ primi nicĭ un ban, dar cu cât i sĕ astâmpără maĭ mult arţagul, eu atât îl cuprindea maĭ tare gróza de starea de lipsă în care ajunsese.

Domnul Negreanu ’l ţinuse câtva timp de braţ, ca să-l opréscă de a sĕ maĭ întórce cătră Domnul Aristide, apoi îl părăsi în voia luĭ Dumneȡeu căcĭ era pré agitat de perderea ce-i aducea falimentul caseĭ Nusma şi fiu, şi încă pré indignat de purtarea luĭ Ionică, de cât sĕ maĭ fi stat cu el de vorbă, pentru a afla esplicarea aserţiunilor sale.

Ionică şedea la Domnul Aristide. După scena ce sĕ petrecuse nu sĕ maĭ putea nicĭ gândi măcar de a remânea la dênsul. Din suta de fiorinĭ nu-i maĭ remăsese aprópe nimic.

„Ce sĕ fac”? sĕ întrebă el pentru a miia óră, fără a sci ce să-şĭ respunȡă.

Rătăcea astfel fără căpeteiu prin stradele Stefănescilor.

Oraşul era în mare ferbere. Toţĭ cunoscuţiĭ, cari ’l întâlniau, păreau a sĕ sfiĭ de el.

De o dată dete cu ochiĭ de nea Radu.

„E drept, e drept?” întrebă şi ăsta încă din depărtare, gâfâind de emoţiune.

„Drept, adică întrebi de Domnul Aristide?”

„Da, — însă Dta ţi-ai scăpat baniĭ!”

„Nu!”

„Vai de păcatele nóstre, ce-ai făcut!”

„Ce am făcut, ce n-am făcut aşa este cum îţĭ spun eu. Fă bine slăbeşte-mĕ cu văităturile Dtale, căcĭ şi aşa sunt destul de necăjit”.

„Dar cum sĕ nu fi, seraciĭ de noĭ”!

„Eram sĕ te rog sĕ mĕ iai cu Dta la Ulmenĭ, însă décă-mĭ vei arunca mereu acésta nenorocire...”

„Voi tăcea ca un pesce, vină, poftesce la noi”.

„La Domnul Aristide nu maĭ pot şedea”.

„Cred şi eu!”

„Îmi iau un hamal, care să-mĭ aducă cufărul de la Domnul Aristide”.

„Ce-ţĭ trebue hamal, n-am eu braţe destul de tarĭ?”

„N-aş primi nicĭ decum, dar fiindcă nu-mĭ pré vine sĕ mĕ duc singur acolo, mĕ învoesc. Haide dară”

Pe drum mergând Ionică îşĭ ȡise în sine: „avui pentru un singur moment nebuna ideeă, că acest om, — care pentru a economisi, ȡece crucerĭ, sĕ însărcineză sĕ ducă o povară în spinare, creȡusem ȡic că, — mĕ va ajuta, să-mĭ sfârşesc studiile la Viena”.

Nea Radu purcedea lângă el tăcând necurmat, încreţindu-şĭ fruntea, ba lovindu-o câte o dată cu palma, cu un cuvânt în o frământare vederată.

Ajungând la Domnul Aristide, îl găsiră a casă.

Soţia Dsale părea a nu sci nimic despre nenorocirea înfricoşată, ce căȡuse asupra lor, cu tóte că era uimită de întórcerea Domnuluĭ Aristide pe un timp neobicinuit.

„Am venit să-mĭ iau cufărul”, ȡise Ionică cătră dênsa.

„Pleci,” întrebă cocóna Nusmă.

„Da,” respunse Ionică.

Domnul Aristide îşĭ întorsese faţa şi tăcuse malcom. —

Tocmaĭ când nenea Radu era să-şĭ încarce cufărul pe umăr, étă că intrâ un aprod dela judecată.

„Aristide Nusmă,” strigă aprodul, cu intonaţiunea ce întrebuinţa când chema pe vr-un rob la înfăţişarea luĭ nea Radu i căȡu cufărul din mâni şi rămase cu gura căscată.

Domnul Aristide sĕ făcu alb ca păretele şi începu sĕ şovăiéscă aşa de tare încât fu silit a sĕ ţine de mâsa — lângă care stetea, pentru ca sĕ nu creȡu

Cocóna Nusmă înholba nisce ochi marĭ spre aprod şi intrebâ speriată: ce-ĭ?

„Aristide Nusmă,” repetă aprodul cu ton glacial, apoi adause: „este aicĭ?”

„Étă-l,” făcu Ionică.

„În numele legiĭ” continuă aprodul, „urmâză-mĕ la închisóre preventivă!”

„La închisóre,” ţipă biata femeă a prevenituluĭ.

„Haide,” zori aprodul, „plécă!”

Domnul Aristide eşi mut şi şovăind pe uşă, urmat de aprod.

„A înşelat lumea, ne-a mâncat baniĭ şi acum îşĭ ea resplata cuviinciósă,” strigă Ionică.

Cocóna Nusmă începu sĕ tremure cumplit, dinţiĭ i sĕ clănţinară ca şi când ar fi scuturată de cele maĭ grozave frigurĭ şi pentru a-şĭ uşura durerea sufletéscă scotea din când în când câte un răcnet ascuţit, atât de pătrunȡător încât Ionică eşi de grabă, ca sĕ nu-l maĭ auȡă ér nea Radu maĭ bun de inimă sĕ văȡu îndemnat a o mângâia cu vorba.

În zadar i fu însă tótă truda. Pătrunȡêndu-sĕ de zădărnicĭa stăruinţelor sale luă cuferul şi plecă.

Biata femeea remase cu disperarea ei.

Ionică întâmpină pe nea Radu ȡicêndu-i:

„Credeam că nu maĭ viĭ”

„Sĕrmana cocónă,” respunse el.

„E de compătimit, în adevăr,” afirmă Ionică, „dar ce sĕ i facem, şi maĭ ales ce m-oi tace eu?”

„Dta,” ȡise nea Radu schimbând cufărul de pe umărul cel drept pe cel stâng, „Dta te vei intórce la Beciu, vei isprăvi cu învăţătura şi te vei face doftor.”

„Fără banĭ?!”

„Cum aşa! nu fără banĭ!”

„Sciĭ pré bine că nu maĭ am!”

„Am eu, décă n-ai Dta!”

„Deu... ba... aş...” Ionică era atât de uimit în cât nu scia ce sĕ maĭ ȡică.

„Da, am... şi-ţĭ voi da, căcĭ m-am făgăduit la noĭ a casă c-oi face Domn din Dta.”

CAPITOLUL XXIII.
Otrava.

Pare că-l fermecase pe Domnul Săsan.

El, om în vârstă, cu mintea cóptă, ofta adese orĭ, şi nu maĭ lipsea aprópe nicĭ o dată de la întrunirile de séră ale familieĭ sale.

Sub pretext că voiesce a sĕ perfecţiona în limba germană, adresa necontenit cuvântul Babetei şi devenia nervos, décă nu-i respundea îndată.

Acéstă nervositate avea tótă aparinţa uneĭ gelosiĭ, căcĭ sĕ arăta maĭ cu sémă în acele momente, când Babeta arunca vr-o privire asupra luĭ Tomiţa, sĕu când conversa cu el.

Purtarea cea straniă a Domnuluĭ Săsan fusese observată chiar de soţiă-sa, care cu tótă apatia ei, începu a-şĭ teme bărbatul.

Aceste temeri o impresionaseră atât de mult încât i alungaseră somnul.

Până când soţu-sĕu nu luase parte la ceaiul lor de séră, Dómna Săsan moţăia necontenit şi nu sĕ interesa de cele ce sĕ petreceau în jurul meseĭ, acum însă era cu ochiĭ ageri şi cu urechia deschisă şi astfel afla maĭ mult decât i-ar fi plăcut, — maĭ mult de cât i-ar fi trebuit pentru a-şĭ păstra liniştea sufletéscă.

Nervositatea părea a fi cuprins tótă casa. Despre Domnul Săsan am aflat deja de ce era nervos; iritaţiunea cea necurmată în care sĕ afla Dómna Săsan de la un timp încóce atacase şi nerviĭ ei. Guvernanta părea a fi frământată şi ea de nisce preocupaţiunĭ serióse şi consumătóre. Tomiţa şi Leniţa erau chinuiţĭ de amorul lor cel secret, ér Sofia sĕ mâhnia că nimenĭ nu sĕ ocupă de dênsa,

„Maĭ poftescĭ o căşcă? ” întrebă guvernanta pe Domnul Săsan. Ea dintru început îşĭ arogase drepturile şi sarcinile unei representante a caseĭ.

„Te rog Domnişóră” respunse Domnul Săsan întinând céşca.

Privirea ce aruncase cu acéstă ocasiune Babetei fu surprinsă de Dómna Săsan, care resimţĭ ca o săgétă la inimă şi perȡându-şĭ răbdarea ȡĭse cătră copile: „Domnişóra Babeta pare a uita că sunteţĭ ostenite, duceţi-vĕ de vĕ culcaţĭ. Domnul Tomiţa vĕ va conduce până sus, căcĭ şi el va fi bun bucuros, décă sĕ va putea retrage.”

Copilele sĕ uitară uimite când la mama, când la guvernanta lor. Nicĭ o dată nu li şă întâmplase, ca mama sĕ dispună astfel de ele în presenţă guvernanteĭ lor.

Autoritatea ei nu putu în acest moment învinge temerea copilelor dinaintea guvernanteĭ, decĭ cu tóte că Dómna Săsan vorbise destul de categoric, ele nu sĕ mişcară din loc.

Numaĭ Tomiţa sĕ sculase, aruncând o privire sfiiciósă asupra Babetei.

„Ei bine, n-aţĭ auȡit ce v-am spus,” repetă ómna Săsan cu ton restit.

„Dar Domnişóra are sĕ maĭ servăscă pe tata,” îşĭ permise a observa Leniţa.

„Domnişóra póte să-şĭ facă datoria cătră tatăl vostru, şi va sta cu noĭ cât vom pofti, voi însă aveţĭ sĕ ascultaţĭ la moment de mine. Duceţi-vă.”

Fetele sĕ sculară consternate.

„Duceţi-vă,” făcu şi Babeta cu un zîmbet maliliţios. —

Copilele eşiră cu Tomiţa împreună.

Domnul Săsan amesteca necontenit cu linguriţa în ceaiul sĕu şi aştepta o irupţiune din partea soţieĭ sale.

Babeta zîmbea mereu.

Dómna Săsan tremura şi sĕ silea a-şĭ stăpâni indignaţiunea.

„Bune exemple îşĭ iau copilele” ȡĭse ea în fine cu vocea tremurândă.

„Ce fel de exemple?” întrebă Domnul Săsan.

„Și de unde?” adause guvernanta.

„Exemple de desfrânare de la însăşĭ guvernanta şi...”

„Dómnă, eu desfrânată,” strigă Babeta sărind în sus de pe scaun.

„Ce vorbescĭ Mari? ” făcu şi Domnul caseĭ.

Dómna Săsan sĕ speriase ea însaşĭ de vorba cea mare care-i scăpase din gură. Întreruperea Babetei i venise bine, căcĭ o feri de a complica şi pe soţu-sĕu în bănuelile sale, după cum sĕ pornise a o face.

„Vorbesc, vorbesc,” îngână dênsa drept răspuns la exclamaţiunea Domnuluĭ Săsan, „fiind-că nu maĭ pot tăcea; — nu maĭ pot suferi sĕ văd cum, acéstă guvernantă...”

„Acéstă guvernantă.... ce delicat sĕ exprimă dómna, a uitat cum mĕ chiamă... decĭ cum sĕ nu fi uitat şi de jertfele ce i-am adus.”

„Jertfe... ce fel de jertfe? Ți-aĭ împlinit datoria. Nimic maĭ mult”.

„Datoria, aşa! Au era datoria mea, a guvernanteĭ ca sĕ veghiez la patul infectat de contagiĭ al copiilor Dtale. Deu, nu sciu a cui datorie a fost acésta, a guvernanteĭ sĕu a mameĭ!”

„Destul... sunt sătulă de aceste reproşurĭ”.

„Cred...”

„Tăcere...” Dómna Săsan îşi eşise din răbdărĭ, necazul i dedea o elocinţă neobicĭnuită. „Pretinsa jertfă ce ne-aĭ adus nu te-a autorisat nicĭ de cum ca sĕ tratezĭ amor în casa nóstră.

„Eu?”

„Da, Dta! Ai sucit capul bietuluĭ Ștefan!”

„Sucit capul, ba... ba... orĭ el a voit sĕ mg. seducă, şi văȡînd că n-o scóte la cale, s-a însurat.”

„Ferice de el, c-a sciut sĕ să scape din mrejile Dtale. — Am văȡut apoĭ că te-aĭ legat şi de Tomiţa”

„De Tomiţa, aşa,” ȡise acum Domnul Săsan, care urmărise până acum în tăcere dialogul între soţiă-sa şi guvernanta.

„Asta-i gólă nălucire,” replică Babeta şi strânse apoĭ din buze.

„Tot o dată ai început sĕ ademenescĭ şi pe soţu-meu,” continuă Dómna Săsan, care observase cu satisfacţiune impresiunea ce făcuseră vorbele ei din urmă asupra Domnuluĭ Săsan.

„Auȡĭ Domnule...”

„Da auȡi şi veȡĭ că sunt bine informată, maĭ bine de cum aţĭ fi putut crede, vĕȡênd-mĕ până acum atât de nepăsătóre. Nu maĭ pot suferi aceste lucrurĭ. Domnişóra Babeta va trebui sĕ părăséscă casa.” —

„Sciam că aȡĭ mâne asta-mĭ va fi resplata,” exclamă guvernanta începând a plânge cu hohot, „mă duc, décă mă isgoniţĭ, dar lumea va afla pretextul meschin de care vă folosiţĭ pentru a-mĭ da drumul acum, după ce credeţĭ că educaţiunea fetelor Dv. este terminată şi presupuneţĭ că ne maĭ având trebuinţă de mine, puteţĭ economisa acea miserie de léfă ce îmĭ daţĭ”.

Dómna Săsan încremenise de obrăznicĭa acestei femeĭ. —

Domnul Săsan însă avu destulă presenţă de spirit pentru a sĕ folosi în favorul sĕu de prilegiul ce i sĕ dedea.

„Romul din céiu — n-am în cotro, trebue sĕ ȡic şi sĕ cred acésta — romul din céiu ţĭ s-a urcat la cap, dragă Mari, şi ţi-a încurcat minţile. Când îţĭ vei lua séma maĭ bine, sunt sigur că-ţĭ va părea rĕu de scena ce mi-ai făcut în astă séră.”

„Nópte bună,” ȡise guvernanta, care găsi de oportun a părăsi în acest moment pe ceĭ doĭ soţi.

Dar şi soţiĭ sĕ despărţiră, muţĭ, măsurându-sĕ cu ochiĭ unul pe celalt.

Guvernanta ajungând sus în odaia sa nu maĭ era atât de cumpătată precum sĕ arătase jos.

Fruntea i sĕ încreţise, gura i sĕ încleştase şi o smucitură continuă a muşchilor din obraz, denota furtuna cea cumplită de care era brăzdat sufletul ei cel negru. —

„Maĭ stăm ăncă la cumpene, nesocotita de mine,” îşi ȡise ea scrîşnind fioros. „Eu ori ea, una din două. Voi avea grije ca sĕ nu fiu eu.”

După ce-şĭ ȡise aceste cuvinte sĕ duse la un dulap, îl deschise şi dintr-un unghiu ascuns, scóse o cheiţă mică. Cu acéstă cheiţă descuiâ un cufăr mare ce stetea în colţul odăiĭ.

Reȡămând capacul cufăruluĭ de zid, luâ luminarea şi o ţânu astfel încât putea vedea până ’n fund.

Cufărul era aprópe cu totul deşert. Numaĭ o rochie vechiă acoperia fundul lăȡiĭ

Era rochia în care Babeta părăsise odinióră Viena.

Da aspectul aceleĭ haine, nemţóica simţĭ ca un fior prin vinele sale, căci i reamintea nisce momente gróznice, mórtea frate-sĕu şi a mamei sale, tot odată -însă acest suvenir părea a arunca un reflex lugubru asupra viitoruluĭ.

Dar nemţóica cu tóte astea nu-şĭ eşi din fire.

Nehotărîrea în care căȡuse durâ numaĭ un singur moment, în următórea clipélă Babeta sĕ plecase, ridicase acea rochiă şi, scosese din buzunarul ei două plicurĭ supţirele.

Le cumpăni pe amêndoue în mână, apoi deciȡêndu-sĕ de o dată, opri pe unul, şi repuse pe celalt în buzunarul rochei, pe care o lăsâ sĕ pice érăşĭ pe fundul cufăruluĭ

Babeta închise cufărul, replasâ cheia cu mare îngrijire în dulap ş-apoi îşĭ făcu de lucru cu plicul pe care-l oprise în mână.

Curiósă fu procedarea ei de acum.

Maĭ întâiŭ sĕ asigură ca nimenĭ sĕ n-o pótă surprinde în manipulaţiunea ei. Trase ivărul la uşa care da în odaia laterală unde dormiau fetele, apoĭ şi la uşa dinspre coridor.

Acum nimenĭ nu maĭ putea intra la ea.

Merse în mijlocul odăiĭ şi respiră odată din adâncul plumânilor, cum face acela care sĕ pregătesce la săvârşirea unei fapte mari sĕu neertate.

De aicĭ trecu la o masă, luâ o céşcă de porţelan şi picură dintr-o carafă puţin spirt în ea.

Apoi deschise plicul deşertând o parte din cuprins în spirtul din céşcă.

Plicul cu restul de praf, îl puse în busunar.

Peste câteva secunde praful sĕ topise de tot în spirt fără sĕ fi turburat sĕu să-i fi schimbat faţa. În acest spirt Babeta ţinu o bucăţică de zahar, care supse încetul cu încetul, frumuşel întregul ei licuid. —

„Asta-i va fi de ajuns pentru început,” ȡise ea cu o strîmbătură diavoléscă, punând bucăţica de zahar cu multă îngrijire pe marginea meseĭ ca sĕ să usuce.

Zaharul era îmbibat cu otrava pe care Babeta o găsise în busunarul frateluĭ sĕu, când acesta avuse recurs la acelaşĭ praf pentru a-şĭ curma firul vieţei.

CAPITOLUL XXIV.
La şipot.

Lelea Maria de mirare îşĭ împreună mânile d-a-supra capuluĭ, când văȡu pe nea Radu venind cu Ionică şi aducând şi calabalîcul acestuia.

„Bine aţĭ venit,” ȡise ea cu tóte astea.

„Bine te-am găsit,” respunse nea Radu, „şi nu te mira aşa afară din cale. Ionică pe care ni l-au luat maĭ acum cincĭ-spre-ȡece anĭ, sĕ intórce érăşĭ la noi, vrea érăşĭ sĕ fie fiul nóstru”.

„Domnul Ionică, fiul nostru!”

„De suflet şi de inimă, cum a fost şi maĭ este încă şi după nume, nu-i aşa.”

„Aşa este tată,” îngâna studentul, căcĭ i venia greu a da acest nume dulce şi venerabil unui sătén prost, dar n-avea încătrĕu, trebuia sĕ înghiţă nodul, ca sĕ nu scape cumva ajutorul promis.

„Of, dragul nostru, odorul nostru!”... striga lelea Mana extasiată de bucurie, „ce minune s-a întâmplat, de ne-am redobândit pe fiul cel perdut.”

În acest moment trecea lelea Reveica, mama Tomiţeĭ pe dinaintea caselor lor.

Srêmana femeéă era gârbovită de sarcina supărăreĭ care-i apăsa şi-ĭ rodea inima de când o părăsise Tomiţa.

Ea nu maĭ auȡise d-atuncĭ nimic despre el, nu scia décă maĭ trăiesce orĭ a murit, şi pătrunȡênd cuvintele cele din urmă ale lelei Maria la auȡul ei, i sĕ reînfăţişâ de o dată tótă nenorocirea, tot chinul ei şi în amărăciunea ei strigă cătră cei dela pórtă:

„Să aveţĭ partea de noroc, pe care am avut-o şi eu.” —

„Taci cóbă rea!” replică lelea Maria scârbită, „nu maĭ blăstema!”

„Dar taci nevastă!” o întrerupse nea Radu. „Nu lua în rĕu cuvintele bieteĭ Reveica; cine scie ce parte i-a maĭ păstrat norocul!”

„Bună parte ȡĕu,” continuă Reveica, „să văd eu cum vĕ bucuraţĭ de un fiu, care n-a fost al vostru, pe când al meu, acela pe care l-am avut în pântecele mele, pe care l-am născut cu dureri, şi pe care l-am iubit şi-l iubesc cum îmĭ iubesc trupul şi sufletul meu, sĕ văd pe Ionică la voi, pe când copilul meu este fugit, rătăcesce prin lumea mare, şi mĕ blastămă... şi astea tóte din vina cui, a păcătosuluĭ de Ionică... de cap sĕ vĕ fie, de cap...”

Și bătrêna trecu înainte boncănind mereu.

Ionică turbase, era p-acĭ p-acĭ sĕ să arunce asupra leleĭ Reveica. Nea Radu îl reţinu ȡicînd:

„Las-o pe sĕrmana, supărarea i-a mâncat inima şi i-a stricat capul, nu scie ce face.”

„Că bine” reluâ şi lelea Maria, „las-o... haĭ sĕ mergem maĭ bine la şipot, că n-am maĭ fost acolo de când te-a luat dela noĭ şi étă minune, tocmaĭ astăȡĭ, când mi-am pus în gând a mĕ duce-din nou ca sĕ maĭ beau o dată din acea apă, care-ţĭ dă sănătate, mĭ te a adus Dumneȡeu.”

„Să mergem,” ȡise şi nea Radu.

Ionică maĭ bine s-ar fi scăpat de aceşti ómenĭ, dar neputând găsi nicĭ un pretext, ca sĕ pótă remânea înapoĭ, fu silit a merge cu ei.

„Dar rogu-vă, spuneţi-mĭ şi mie acum minunea care ne-a readus pe Domnul nostru, pe D-ta odorul meu”

Nea Radu se apucă sĕ povestéscă lelei Mariĭ pe lung şi lat, cum sĕ temuse el de mult, că zaraful Nusmă n-ar sta bine, cum venise terminul pentru ridicarea banilor luĭ Ionică, i fine tóte câte le scim şi noĭ”.

Ionică nu luâ parte, cu un cuvânt măcar, la acéstă povestire, ci puicedea cufundat în gândurĭ lângă părinţiĭ săi adoptivĭ.

Din când în când, aducându-şĭ a minte de perderea ce suferise şi că era avisat la dragostea acestor săteni, suspina şi sĕ amăria din ce în ce tot maĭ mult. —

În zadar i zîmbea natura cu tótă dulcéţa uneĭ ȡile de primăvară, care aicĭ printre braviĭ cei maĭestuoşi, pe covorul cel móle şi verde de muschiu ce sĕ întindea printre pomi pe pământ, părea a-şĭ fi ales locul de predilecţiune.

Cucul cânta, mierla se desfăta în melodiĭ duióse, era un ciripit, un concert desfătător. Dar nu numaĭ ochiĭ şi urechile omuluĭ cu simţ aveau parte la darurile suave ale natureĭ celeĭ splendide, ci şi mirosul sĕ delecta la aroma suculuĭ pomilor, a erburilor şi a florilor de pădure..

Poteca spre şipot cotea tot printre pomi care de care maĭ mĕiestuoşĭ; aşezaţĭ ca nisce colóne măreţe într-un templu minunat, clădit de cel maĭ ingenios maestru. Cuvântul vorbit dobândea o sonoritate armoniósă prin resonanţa pădurei.

Ionică nu gustâ din aceste plăceri, el călca muşchiul cel móle, tot ca şi când ar fi purces pe trotoarul cel dur al Vienei, respira aerul plin de cele maĭ vivificătóre miresme, ca şi când ar fi resuflat în mijlocul aeruluĭ celuĭ infectat din vr-un oraş, auȡul sĕu era însă pré dur, pentru ca suavele melodiĭ ale cântăreţilor sburătorĭ sĕ i sĕ fi părut maĭ mult de cât un son neînţeles.

Nicĭ nea Radu cu lelea Maria nu pré luară sémă de aceste frumuseţĭ, căcĭ erau preocupaţĭ de cele ce îşĭ spuneau.

Dar orĭ cât de interesantă era istoria luĭ nea Radu, lelea Maria totuşĭ nu sĕ putea răbda, sĕ nu-şĭ întrerupă din când în când atenţiunea, aruncând o privire de fericire asupra figurei „Domnuluĭ lor,”

Acum trecuseră peste vâlceaua formată de apa izvoruluĭ numit şipot, ţinta preumblărei lor, decĭ nu maĭ avea încă de cât ca vr-o sută de paşi până acolo.

Cărarea cotea aicĭ spre drépta şi era de o dată maĭ suişă ca până acum.

La capătul cărăreĭ sĕ înălţa o stâncă acoperită cu muschiĭ şi cu alte verdeţurĭ, ér din mijlocul acesteĭ stâncĭ resărea o limbă de apă, grósă cam ca o ţévă de puşcă. Acéstă era şipotul.

Apa din şipot sĕ trăgea ca un fir de argint printre verdeţa de pe stâncă şi prefăcută în un mic pârâiaş curgea de vale.

O cărare fórte îngustă şi sucită conducea până la obîrşia şi potuluĭ.

„Staţĭ aicĭ” ȡise nea Radu, „mă voi duce eu în sus şi vĕ voi aduce apă.”

Onestul sătean începu a sĕ urca pe potecă în sus. Cum ajunse la şipot, îşĭ luă pălăria din cap, întórse păreţiĭ ei astfel în cât forma ca un fel de scoc. În acest scoc de pâslă luâ apă din şipot, aplecându-sĕ cât putu spre el.

Când sĕ ridicâ din posiţiunea sa plecată, tresări făr’ de veste şi aşa de cumplit, în cât,versâ tótă apa, tot o dată strigâ:

„Ti, ucigă-te-ar, cum m-ai speriat?”

Din dosul stânceĭ sĕ arătase o figură de femeéă, a cărei apariţiune subită surprinse pe nea Radu atât de mult.

Acea femeea era lelea Reveica.

„Ba sĕ vĕ ucigă pe voi,” replică lelea Reveica amărîta

„Nicĭ aicĭ sĕ n-am pace de voi!”

„Dór n-aĭ fi luat cu arendă pădurea?” observă lelea Maria amestecându-sĕ şi ea în vorbă.

„Nu, căci n-am aţâţĭ bani ca şi voĭ!” respunse lelea Reveica, apoĭ schimbându-şĭ de o dată rostul, sĕ adresă cătră Ionică.

„Ean ascultă domnule, ” ȡĭse ea, „n-aĭ întâlnit pe nicăirea prin ale ţéri streine, pe unde ai umblat D-ta pe fiu-meu Tomiţa.”

„Nu,” replică Ionică pe scurt.

„Nu fi aşa de fudul Domnule, ci maĭ bine aduţĭ aminte de rĕul ce mĭ-aĭ făcut..”

„N-a fost cu voia sa,” o întrerupse lelea Maria.

„Cu voie fără de voie,” îşĭ urmă lelea Reveica vorba „rĕul este făcut şi-l port cu mine de o sémă de vreme, îmĭ pare ca şĭ-o milă de anĭ.”

„Hai sĕ plecăm d-aicĭ”, ȡise Ionică.

„Nu zori aşa Domnule, ci ascultă-mĕ puţin,” reluă lelea Reveica cu insistinţă. „N-am să-ţĭ spun vr’ un lucru rĕu orĭ sĕ te rog de cine scie ce. Numaĭ atâta te-aş ruga, de vei întâlni vr-o dată pe fiu-meu, spune-i, că-l doresc, sĕ vie sĕ mĕ vaȡă şi spune-i, că ai minţit când ai ȡis că l-am făcut cu o cătană.” —

„E smintită?” întrebă Ionică cu un gest de nerăbdare. —

„Nu-i smintită, dar Dta póte nicĭ nu-ţĭ maĭ aduci a minte de fiu-sĕu Tomiţa, decum sĕ sciĭ ce ai strigat o dată după el!”

„Nu ȡĕu” afirmă Ionică.

„T-ei duce v-o dată în Țăra românéscă,” îl întrebă lelea Reveica făr’ de veste,

„Póte!” replicâ Ionică, respunȡând la acéstă întrebare cam cu voie, fără de voie.

„Trebue dar să-l veȡĭ pe Tomiţa, sciu de bine că s-a dus acolo, mi-a spus ómeniĭ din sat, îl vei întâlnĭ decĭ acolo.”

„Décă nu va fi murit!” observă Ionică cu un zîmbet sarcastic.

„N-a murit, nu, inima mea de mamă ar fi trebuit sĕ simţă mórtea luĭ!”

„Ei bine, décă-l voi întâlnĭ şi-l voi recunăsce, i voi spune cele ce mĭ-aĭ ȡis”

„Să-ţĭ dea Dumneȡeu sănătate Domnule,” ȡise lelea Reveica, apoĭ plecă maĭ veselă de cum fusese vr-o dată de când i fugise băetul.

Să duseră d-acolo şi nea Radu, lelea Maria şi cu Ionică.

CAPITOLUL XXV.
Céiul.

Babeta sĕ sculase des de diminéţă şi în contra obiceiuluĭ ei sĕ coborîse jos, cerând a vorbi cu cocóna.

Dómna Săsan o primi.

Orele nopţiĭ îmblânziseră pe cocóna, care era lăsătóre din fire şi care decĭ nu putea persista timp maĭ îndelungat în starea de resoluţiune sufletéscă în care o adusese scena de la măsa de céiu din séra trecută.

Dar cocóna Săsan nu numaĭ că era îmblânzită ci chiar deprimată, pare că sĕ sfia de guvernantă. I venise ca un simţ de căinţă, când sĕ gândi la violenţa cu care o tratase. Să înţelege că nicĭ vorbă nu maĭ putea fi de o persistenţă în hotărârea enunţată, ca guvernanta sĕ părăsescă casa.

Cum intrâ Babeta, observă disposiţiunea favorabilă a cocónei pentru dênsa şi cu minte cum era, îşĭ formă îndată un plan de purcedere.

„Sărut mânile cocónă,” ȡise ea smerită cum nu maĭ fusese nicĭ o dată dinaintea dómnei Săsan.

„Bună diminéţa,” respunse acésta, apoĭ tăcu aşteptând cu neastâmpăr sĕ auȡă ce voiesce guvernanta.

„Aséră v-aţĭ supărat pe mine fără causă,” reluă guvernanta cu ton fonfăitor, căcĭ aşa vorbea dênsa tot dăuna când voia sĕ fie stăruitóre. '

„Fără causă?!” întrebă Dómna Săsan cu ton lungit.

„Da, cocónă. Un singur cuvânt ar fi risipit bănuéla Dtale atât de vătămătóre pentru mine.”

„De ce n-ai spus acel cuvânt.”

„Fiind-că nu voiam sĕ intărît pe Domnul Săsan şi să-l fac ca să-şĭ pricinuéscă pagubă sĕu cel puţin jignire în afacerile sale comerciale”.

„Nu te înţeleg!”

„Este vorba că n-ai sĕ temi pe Domnul Săsan... căcĭ din partea D-sale n-am observat nimic, cu atât maĭ mult însă din partea Tomiţei”

„Tomiţa! ar putea să-ţĭ fie fiu.”

Babeta tresări.

Dómna Săsan creȡu, că guvernanta s-a simţit vătămată fiind-că o făcuse aşa de bătrênă. De unde sĕ să fi gândit ea, că ghicise adevărul.

„Voiam sĕ ȡic că-i numaĭ un băieţel... tênĕr... fraged...” îngână Dâmna Săsan.

„Băieţel,” replica Babeta învingându-şĭ turburarea, „dar muncit deja de focul amoruluĭ, i va trece... cu timpul. Fiind convinsă de acésta şi sciind, că este de mare folos comerciuluĭ Domnuluĭ Săsan, nu numaĭ, că nu l-am dat de gol până acum, dar pentru a orbi pe soţul Dtale am recurs la un mijloc periculos, după cum m-am convins acum.”

„Mijlocul D-tale...?”

„A fost cochetăria,” mărturisi Babeta cu jumătate voce.

„În adevăr un mijloc fórte periculos, cu atât maĭ periculos cu cât bărbaţiĭ, după cum am văȡut şi în acest cas, n-aştéptă de cât cea maĭ slabă urmă de prevenienţă, pentru a-şĭ perde minţile.”

„Sunt gata, Dómna mea, a suferi consecinţele — prostiei mele. Voi părăsi casa Dv. N-am voit sĕ plec însă, fără sĕ nu fi încercat, a te convinge că cu nedrept m-ai învinovăţit pe mine. Este o mare pedépsă ce trebue să-mĭ iau pentru o bună intenţiune rĕu executată,” adause nemţóica, care nu maĭ fonfăia ci plângea. „Îmi pare rĕu numaĭ de bietele fete, — căci Dta nicĭ o dată nu m-ai iubit, ér de Domnul Săsan mi-a venit o gróză de când am văȡut cât de lesne — uită de Dta.”

„Domnişóră,” reluâ Dómna Săsan, „sciĭ bine, că eu numaĭ ipocrită nu pot sĕ fiu. Décă vreai sĕ sciĭ, află că nu te-am iubit nicĭ o dată, acum însă te urăsc. Prin urmare este o necesitate neevitabilă, ca sĕ părăsescĭ casa mea.”

Babeta îşĭ şterse lacrimele din ochĭ şi aruncând o privire de ură nespusă asupra Dómnei Săsan ȡise:

„Ai tótă dreptatea, fiind-că ai puterea, Dómna mea. Nu voiesc sĕ ţi-o disput, ba nicĭ nu voiesc sĕ îţĭ spui cât de uşor ţi-aş putea lua locul...”

„Neruşinată...!”

„Te rog nu te aprinde Dómnă! Sciu că eştĭ gata a mĕ scóte din casă la moment, însă sciu şi aceea, că eşti cu minte, eşti domălă şi nu-ţĭ place scandalul. Te rog dară a-ţĭ recâştiga acel cumpăt admirabil, acea linişte olimpică, acea nepăsare — aş putea ȡice, pentru care te-am invidiat tot-déuna, én când vei fi liniştită vei recunósce, că n-ar fi de cât a usa de dreptul meu cel firesc, décă aş începe sĕ fac cel maĭ cumplit scandal, îndată ce mĕ vei espune criticei orĭ cui ar fi. — Nu voiesc sĕ te silesc, ca sĕ mĕ ţiĭ în casă, dar voiesc, ca sĕ aibă aparinţa, ca şi când v-aş părăsi eu pe Dv. Decĭ te rog lasă tóte cum au fost maĭ înainte, până de séră numaĭ. Deşiră însă la măsa de céiu fă-mĭ o obseivare cu privire la educaţiunea fetelor. Eu mĕ voiu aprinde şi ţĭ voi cere îndată congediul, Dta, firesce, că mi-l vei...”

„Bine, bine... fie cum dorescĭ”, făcu Dómna Săsan care, fiind nedeprinsă cu asemenea iritaţiunĭ, stăruia sĕ scape de presenţa guvernanteĭ.

„Tu ai voit-oĭ” ȡĭse Babeta ducându-să.

Fiă criminalul cât de mare, şi de ar avé inima cea maĭ spurcată, totuşĭ nu va face nicĭ odată rĕul fără pretext orĭ cât de nelogic şi nepotrivit.

Acest adevăr este de mult recunoscut. Ingeniosul Aesop ni l-a representat în mod clasic în fabula sa despre „lup şi miel.”

„Ce-mĭ turburi apa” ȡise lupul cătră miel, care băuse din jos de el.

„Tu ai voit-o” îşĭ repeta şi Babeta luând acea bucăţică de zahar pe care o preparase a séră şi punându-o cu mare îngrijire în buzunar.

La diner Domnul Săsan era fórte mirat a nu vedea nicĭ o schimbare.

După scena din séra trecută s-aşteptase a găsi pe soţia sa iritată, pe guvernanta mîhnită şi tristă.

Nimic din tóte astea.

Nicĭ cel maĭ mic semn nu denotă furtuna care bântuise în mijlocul lor.

Domnul Săsan credea după astea tóte că sĕ împăcase vrajba casnică tot aşa de iute precum venise, şi era mulţămit. —

Sóra la céiu Babeta făcu onorurile ca de obiceiu. Dintâiu servi pe Dómna, apoĭ pe Domnul Săsan, pe Tomiţa, pe fetele de-a rândul, în fine şi pe sine.

„Lucru de disperat,” ȡise ea de-o dată.

„Ce ai Domnişóră?” întrebă Domnul Săsan alarmat.

„De la un timp încóce trebue să-mĭ constat tot maĭ des un defect fórte supărăcios, ba chiar nefericit.”

„Ce defect?”

„Sunt pré adese-orĭ distrasă. Acum de esemplu aflu o bucăţică de zahar în buzunar. Mĕ tem că în loc de a-l fi aruncat în céşca Dómnei l-am pus în buzunarul meu.”

Și picând acésta cu glas straniu, care părea a vibra de o emoţiune ascunsă, aruncă bucăţica de zahar ce scosese din buzunar în céşca Dómnei Săsan.

„Aşa-i că céiul Dtale nu era destul de dulce,” bâlbăi ea, făcându-sĕ galbenă.

Dómna Săsan, de când sĕ pusese la mesă, sĕ tot gândea şi resgândea la scena, ce după înţelegerea de aȡi diminéţă, avea sĕ aibă loc între guvernantă şi ea, şi acest gând, care-i era cu totul neplăcut, o preocupa atât de mult, în cât nu dete nicĭ o importanţă straniuluĭ pretext, ce întrebuinţase Babeta pentru a introduce din busunarul ei o bucăţică de zahar în céşca sa, şi nu observă nicĭ strania frământare în care sĕ afla Babeta în timpul execuţiuneĭ.

Tomiţa când era lîngă Leniţa nu maĭ scia de alt nimic, de cât de dênsa. Ba nicĭ de dênsa, ci numaĭ de acel simţ, care muncindu-l, i era un izvor de fericită preocupaţiune.

Leniţa pe lîngă că o neliniştea presenţa Tomiţei era aşa de pătrunsă de superioritatea guvernanteĭ, în cât n-ar fi îndrăznit nicĭ o dată a critica vr-una din vorbele sĕu faptele ei. Și acum ascultase împreună cu soră-sa Sofia care împărtăşea adoraţiunea ei pentru guvernanta, cu un fel de veneraţiune la mărturisirea Babetei care li sĕ părea sublimă, un model de modestie şi de abnegaţiune şi nu găsiră, firesce, nimic suspect în aceea, că sĕ grăbise a pune zaharul uitat în céşca din care pretindea că ar lipsi.

Numaĭ Domnul Săsan, care de când sĕ legase nemţóica de el, o urmări a necontenit cu gândul, dr când era lângă ea — cu ochiĭ, observase încurcala, sfiala ei. Asta i făcu o urîtă impresiune, aşa de urîtă, încât era p-acĭ, p-acĭ sĕ smucéscă césca din mânile soţiei-sale, ca sĕ nu bea céiul în care sĕ topise deja bucăţica de zahar.

De două orĭ întinsese mâna şi de două orĭ şi-o retrăsese éră, ameţit de lunga şi pătrunȡătore privire ce-i aruncase guvernanta în amêndoue rândurile.

Dómna Săsan bău tot căni.

Crima era consumată!

Otrava cu care fusese îmbibată acea bucăţică de zahar ce scosese guvernanta din buzunar şi care nu era alta de cât acea ce preparase în séra trecută cu atâta îngrijire, otrava ȡicem începu a lucra îndată în stomacul nefericiteĭ Dómne Săsan şi-şĭ arăta efectul.

Fu apucată de nisce dureri gróznice de cap, care o siliră a sĕ retrage, fără de a fi executat scena despre care sĕ înţelesese diminéţa cu guvernanta, cu scop ca acésta să-şĭ dea dimisiunea.

Domnul Săsan vĕȡênd indisposiţiunea soţieĭ sale, avu un atac de remuşcare. Aruncă o privire plină de reproş asupra guvernanteĭ.

Acésta zîmbi cu maliţia, şi ȡise:

„Sper că rĕul nu va fi atât de mare, precum ne temem în acest moment. Dómna Săsan n-a cerut ajutorul unuĭ medic, decĭ sĕ nicĭ n-o contrariăm trimiţându-i cumva unul fără de voia ei.”

La aceste cuvinte aruncă Domnuluĭ Săsan o privire expresivă.

El tresări sub influénţa acesteĭ privirĭ fascinătóre, care-l ţinti pe loc şi-i luâ puterea morală de a alerga întru ajutor nefericiteĭ sale soţiĭ, după cum îl mâna necontenit consciinţa sa cea alarmată.

Guvernanta nu ridica mésa pentru a ţinea pe Domnul Săsan, sub controla ei, căcĭ îl vedea în luptă cu sine.

În fine după vr-o oră, petrecută destul de trist, sĕ sculâ de la mésă.

„Nópte bună,” ȡise ea cătră Domnul Săsan ducându-se cu fetele. „Dómna pare a sĕ fi liniştit... acum ar fi şi pré târȡiu a chema pe medic... pré a înaintat... timpul...”

Aceste cuvinte fură însoţite de nisce priviri, care nu maĭ lăsară nicĭ cea maĭ mică urmă de îndoiélă în sufletul Domnuluĭ Săsan.

„Pré târȡiu, pré târȡiu, îşĭ repetă el ducându-sĕ a sĕ pune în aşternut, unde nu putu gusta nicĭ o odihnă, căcĭ pilotele cele pufóse şi saltéua cea móle i sĕ făcuseră pline de ghimpĭ înţepătorĭ.

CAPITOLUL XXVI.
Opiniunea publică.

Cocóna Țica locuia în mahalaua Lucaciu.

Vecinele sĕ adunau adese-orĭ pe la Domniaeĭ, pentru a lua o céşcă de cafea, o linguriţă de dulcéţă cu un pahar de apă rece şi a pune apoĭ lumea la cale. —

Vorbea de câte tóte, aşa încât ascultând la vorbele Domnialor vom fi pe deplin informaţĭ de opiniunea publică, care domnia prin tóte mahalalele Bucurescilor — cât în privinţa politiceĭ maĭ înalte. Dar cocónele din mahalaua Lucaciu maĭ vorbeau şi de lucruri de un interes secundar: de întâmplările private, familiare sĕu individuale de prin mahala şi din părţile învecinate.

Ne-am ales societatea din Lucaciu nu numaĭ din motivul, că cunóscem pe cocóna Țica, amica Dómnei Mari Săsan, dar şi pentru că acolo vom auȡi nisce noutăţĭ, care ne intereséză pré mult şi care ne vor pune în curentul întâmplărilor. —

„Vai de noi,” ȡicea cocóna Safta o damă grasă şi roşie la faţă, „o sĕ ne scumpéscă pâinea şi carnea.”

„Și vinul şi ţuica,” adause Dômna Leftera, care avea un nas cam roşu la vârf.

„Aşa ȡĕu”, sĕ vor scumpi tôte, afirmâ şi cocôna Țica. —

Dômnele Zinca şi Catinca nu maĭ exiseră nimic, ci sĕ mulţămiră a ofta.

Un timp ôre-care nu sĕ maĭ auȡia de cât zîrgătul acelor de tricotat, căcĭ aceste cocóne, care maĭ tóte sĕ trăgeau din Ardeal, erau atât de harnice, încât nu steteau fără de lucru nicĭ prin sindrofiĭ, ci făceau mereu la ciorapĭ.

Cu cât le umbla gura maĭ tare, cu atât le sporea şi lucrul maĭ bine, de óre ce-şĭ bătea tactul cu acul. —

„Adevărat sĕ fie” întrebă de o dată Dómna Zinca.

„Cum sĕ nu fie drept, dór Ienache al meu va sci maĭ bine ca orĭ cine. L-a chemat la ministerul de răsboiu ca să-i dea contractul de fân şi orz ce va trebui pentru caiĭ căsacilor,” ȡise dómna Safta.

„Drept să-ţĭ spui,” începu cocóna Catinca, „d-a-bea aştept sĕ văd vr-un ofiţer zdravăn de casaci”.

„Eu nu!” observă Zinca.

„Nu, fiind-că te mulţămescĭ a vedea pe ofiţeriĭ noştrĭ”, replica Catinca ridând.

„Da, ca patriótă, însă nicĭ de cum în sensul cum o înţelegi tu,” ȡise Zinca cu foc.

„Aproposito de patriotism” adause Leftera, „să ȡice că şi armata nóstră va lua parte la răsboiul între muscalĭ şi turcĭ.”

„Tocmaĭ voiam sĕ plâng pe bieţiĭ noştriĭ coconaşĭ, pe ceĭ încinşĭ cu săbiĭ, ce va fi de pielea lor, săraciĭ de ei!” ȡise Dómna Safta.

„Deu nu sciu nicĭ eu ce ispravă vor maĭ face pe câmpul de resbel. Soldaţiĭ noştriĭ n-au mănuit arma de cât la parade, mult la manevre,” opinâ cocóna Țica.

„Soldaţiĭ s-or purta ei cum s-or purta, dară ofiţeriĭ coconaşiĭ, cum i-a ţis atât de bine Dómna Safta, mĕ tem că jumătate din ei vor fugi la prima puşcătură,” continuă Catinca.

„Vom vedea,” făcu Zinca, „eu una ţin cu Rosetti şi ȡic, că armata nóstră va uimi lumea întrăgă!”

„Ha, ha,” rîse Catinca, „cred şi eu c-o va uimi prin destrăbălarea ei. Asta n-o ȡic de la mine, ci am auȡit-o de la bărbaţiĭ, carĭ sĕ pricep la asemenea treburĭ”.

„Nimeni nu póte judeca pe om, până nu l-a văȡut la muncă,” o întrerupse Zinca cu zel. „Ceĭ carĭ pretind că ofiţeriĭ noştri n-au curagiu şi că nu sĕ pricep la ale răsboiuluĭ, nu scie ce vorbesc...”

„No, no, rogu-te,” o întrerupse Catinca, „dór' n-eĭ vrea sĕ fi maĭ cu minte de cât noi tóte. Nicĭ una din câte suntem aicĭ nu-i de părerea ta, prin urmare trebue sĕ fie cum ȡicem noi.”

„Ce sciţĭ voĭ”, strigă Zinca indignată.

„Dreptu-ĭ cocónă Țică, ” întrebă acum cocóna Safta, „că a murit Mari Săsan, Dta trebue sĕ sciĭ, că i-aĭ fost prietină.”

„A murit sĕrmana,” respunse cocóna Țica cu faţa întristată. „Décă ar fi ascultat de mine ar trăi şi astăȡĭ”.

„I-ai spus vr-un leac pentru bóla ei şi n-a vrut să-l ia. Ce bólă a avut?”

„Doftoriĭ ȡic că a avut un fel de lingóre”, respunse cocóna Țica.

„Sciĭ sĕ tămăduescĭ lingórea,” întrebă cocóna Safta cu interes.

„Ba nu, nicĭ o dată de când sunt n-am făcut vr-un leac, nicĭ pentru mine nicĭ pentru alţi.”

„D-apoĭ ce spuneai, că décă te-ar fi ascultat...”

„Aşa este, sĕ sciţĭ de bine, că n-ar fi murit biata Mari, décă ar fi scos pe guvernanta, după cum i-am ȡis de mult.”

„Ce póte avea guvernanta cu mórtea ei?”

„De bună sémă va fi necăjit-o, de-i va fi turburat tótă fierea.”

„Da, a necăjit-o destul.”

„Vedeţĭ că i aşa cum spuneam eu!”

„Dar nu necazul a omorît-o!”

„Nu!?” făcu întregul cor, apoĭ întrebară tdte de o dată: „ce dară?”

Cocóna Țica sĕ uită împrejur ca şi cum ar fi voit sĕ sĕ convingă că n-o póte auȡi nicĭ o urechiă streină, apoi ȡise:

„Décă-mĭ făgăduiţĭ că nu veţĭ vorbi cătră nimenĭ, vĕ spui temerile mele.”

„Îţĭ făgăduim.”

„Eu,” începu cocóna Țica, apoi sĕ opri şi schimbând glasul ȡise: „dar veniţĭ maĭ aprópe că nu-i bine sĕ spui în gura mare ceea ce sciu.”

Cocónele se strînseră în jurul ei..

„Eu,” şopti acum cocâna Țica, „sunt convinsă că blăstămata de nemţóică a otrăvit pe biata Mari.”

„A otravit-o!” repetă corul uimit.

„Da,” afirmă cocóna Țica.

„Ce te face a crede asta,” întrebă cocóna Safta.

„Apoi sĕ vedeţĭ...” continuă cocóna Țica. — „După cum sciţĭ eram prietină bună cu reposata.”

„Da, scim.”

„O cercetam adese-orĭ. Când am văȡut pentru întâiaş dată pe nemţóica, nu mi-a plăcut.”

„Este urîtă?” întrebă Zinca.

„Nicĭ urîtă, nicĭ frumósă, destul că nu-mĭ plăcea de loc, căcĭ pré sĕ purta fără cuviinţă faţă de biata Mari.”

„Asta însă nu póte face a crede, că a otrăvit pe stăpâna sa.”

„Dar maĭ am eu şi altă causă.”

„S-a plâns vr-o dată Mari de dênsa cătră Dta!”

„De multe orĭ!”

„Este óre şi soţul ei la mijloc?”

„St” făcu cocóna Țica, şi începu a vorbi şi maĭ încet, „nu vĕ juraţĭ cu dracul.”

Cocónele sĕ strînseră şi maĭ mult în jurul eĭ.

„Spune de, ce sciĭ şi nu ne maĭ chinui”.

„Ascultaţĭ dară în tăcere!”

„Étă că nicĭ nu maĭ resuflăm de aşteptare.”

„Cum am auȡit că s-a bolnăvit Mari,” ȡĭse acum cocóna Țica vorbind cu mare plăcere, „m-am dus la dênsa. Vai cât era de schimbată, cu tóte că nu zăcea de cât de vr-o două ȡile numaĭ.”

„Ce ai pentru Dumneȡeu” o întrebai cu compătimire.

„Ah mor!” suspină dênsa, „dă-mĭ sĕ beau, îmĭ ard buzele, îmĭ arde inima.”

„Să-ţĭ fac o limonada?” întrebă guvernanta, care era lângă pat.

„Te rog?” ȡĭse bolnava.

Guvernanta eşi.

„Mari dragă, i ȡisei eu, ca şi împinsă de o putere necunoscută,” „eu nu m-aş încrede în acéstă nemţóică.” —

„Mari sĕ uitâ speriată la mine şi voia sĕ respunȡă ceva, dar în acel moment întră guvernanta aducênd limonada. Era urmată de Domnul Săsan.

„Părea ca şi când ar fi avut amêndoui o dispută împreună, căcĭ Domnul Săsan era roşu la faţă, ér guvernanta tremura aşa de tare încât zîrgăia linguriţa în paharul cu limonadă.”

„Poftim limonada,” ȡĭse guvernanta ajungând la pat dinaintea bolnaveĭ.

„Medicul mi-a recomandat, să-ţĭ dau din lécurĭ, de câte orĭ îţĭ va fi sete, sĕ nu beai dară limonada,” ȡise Domnul Săsan fórte îngrijat.

„Nimic maĭ bun de cât o limonadă în contra ferbinţeleĭ”, adause guvernanta, care părea contrariată de oposiţiunea Domnuluĭ Săsan.

„Bea dragă din aceste lécurĭ,” continuă el şi sĕ încercă a trage pe guvernanta de la pat, care nu voia sĕ să mişce d-acolo.

Era ca şi o luptă între aceştĭ doĭ ómenĭ.

„Décă permiţĭ, voi bea eu limonada,” ȡise de o dată nemţóica, „căcĭ Și eu am ferbinţélă”.

„Ba nu, nu, adă!” ceru cu insistenţă bolnava.

Ér Domnul Săsan sĕ făcuse galben ca céra şi sĕ retrăsese dela pat.

„Mari luă paharul şi-i sorbi cuprinsul cu lăcomie.”

Apoĭ de ostenită şi slăbită ce era i lunecă paharul din mână şi căȡu pe covorul, de dinaintea patuluĭ.

Biju, căţăluşul meu, care intrase cu mine şi sĕ ţinuse până acum frumuşel sub un scaun, eşi sĕ lingă paharul.

Guvernanta la acéstă vedere sări ca o leóică turbată la bietul căţeluş şi-l alungă cu o lovitură de picior de la pahar, strigând:

„Ce manieră de a aduce câni în odaia de bolnav — marş, marş!” continuă ea şi scóse afară pe Biju, care fugea cu códa între picióre şi chilălăind.

Domnul Săsan stase dintru întâiŭ fără mişcare, apoĭ sĕ plecase pentru a ridica paharul şi a şterge cu îngrijire picăturile de limonadă, ce sĕ versaseră. —

Mie mi sĕ puse ca un cuţit la inimă.

Maĭ întâi îĭ lupta între soţul bolnaveĭ şi între guvernanta, apoĭ spaima acestuia când nemţóica ameninţase că va goli ea paharul, acum gróza de care fură apucaţĭ amêndoui când văȡură că ar putea gusta şi altă fiinţă vieţuitóre din acea limonadă: astea tóte mĕ sileau a ghici adevărul.”

„Limonada era otrăvită!”

„Da, aşa cred, maĭ cu semă fiind-că a şi murit biata Mari, a treia ȡi.”

„N-ai făcut arătare?”

„Eu arătare? La ce vĕ gândiţĭ? Ce am eu d-a-colo. Să mĕ hărţuéscă pe la parchet, ca martoră. Ș-apoi aş scăpa pe biata Mari, nu! Să le fie de cap.” —

„Că deu bine ȡici!” aprobară cele lalte.

Istoria cocónei Țica sĕ respândi firesce prin tot oraşul.

Domnul Săsan sĕ bucura însă de o vaȡă atât de mare încât nimenĭ nu îndrăznea a susţine serios inculparea şi a porni o cercetare judecătoréscă în contra lui şi a Babetei.

CAPITOLUL XXVII.
Doliul.

Tótă casa sĕ cernise.

Dară trist nu era nimenĭ de mórtea Dómnei Săsan, afară de Tomiţa.

Aşa este, n-am greşit, n-am uitat că Dómna Săsan avuse fete,

Leniţa şi Sofia sĕ înstreinaseră aşa de mult de muma lor încât mórtea ei nu le aduse nicĭ un gol.

S-ar fi simţit maĭ nefericite décă ar fi trebuit sĕ să lipséscă de guvernantă.

Tomiţa însă pusese tótă speranţa sa în Dómna Săsan, care era domólă, care i arătase adese-orĭ interes ba chiar iubire, astfel încât ar fi îndrăznit a-şĭ descoperi la timp inima sa cătră dênsa, şi a o ruga ca să-l priméscă de ginere şi sĕ mijlocéscă şi pe lângă Domnul Săsan întru acésta.

Domnul Săsan era un om fórte încrezut şi fórte gelos de véȡa sa.

Pe Tomiţa îl preţuia ca pe un bun ajutor la comerciul sĕu dar cu nimic maĭ mult.

Décă ar fi îndrăznit să-i facă o alusiune măcar de aspiraţiunile sale, îndată l-ar fi depărtat din casă.

Étă dar pentru ce Tomiţa era singurul care jelea în adevăr pe reposata.

Domnul Săsan nu era trist, dar era posomorît peste măsură, şi fugea de casa sa, de când i murise soţia. Pe semne sĕ ferea de a nu da ochi cu fetele şi cu — guvernanta.

Babeta luase acum cu desăvârşire cârma caseĭ.

Era maĭ mult jos de cât sus la copile,

De acéstă împrejurare sĕ profita Tomiţa, ca sĕ ţină de urît fetelor.

Babeta era preocupată de alte griji aşa încât nu pré luâ sémă de ceea ce făceau copil, cum numia dênsa pe fetele şi pe Tomiţa.

Chiar în séra după înmormântarea Dómnei guvernanta voise sĕ pândéscă întórcerea Domnuluĭ Săsan, ca să-i vorbéscă în secret.

El nu reîntrase însă, nu veni nicĭ la diner.

Aşteptarea ei fu înşelată o săptămână întrégă, séră de séră şi prânȡ de prânȡ

În fine vĕȡênd că Domnul Săsan fugia de dênsa sĕ hotărî a vorbi cu el chiar în cantorul sĕu.

Fără a sĕ anunsa, merse de-a dreptul la el şi-l surprinse la măsa de scris.

„Te am tot aşteptat Domnule” începu ea, „să-ţĭ vorbesc despre interesele menagiuluĭ Dtale. Vĕȡ însă că doliul te opresce de a reintra în acea casă unde ai gustat atâta fericire, o fericire care acum este îngropată.”

„Domnişóră..” îngână Domnul Săsan.

„Ori ce trăbă ai avea nu póte fi atât de urgentă ca şi afacerea, pe care voiesc a-o supune chibzuirei Dtale. În două cuvinte ne-am înţeles. Îmi acordezi pe de séră o întâlnire a casă la Dta.”

„Nu, că nu voi reintra.”

„Și până când ai de gând a face tot aşa?”

„Până când te voi sci pe Dta în casă.”

„Aşa, bine! Nu voi sĕ te reţin de la familia D-tale?”

„Când vei pleca?”

„Chiar acum!”

„De ce aşa grabă mare?”

„Fiind-că voiesc sĕ mĕ sciu odată la fel. — Și nicĭ nu întrebi unde voiesc sĕ mĕ duc.”

„Nu sunt aşa de indiscret.”

„Di că nu-ţĭ pasă. Te înşeli însă, căci ȡĕu trebue să-ţĭ pese...”

„Domnişóră?”

„Da, neapărat, trebue să-ţĭ pese căci mĕ duc....”

„Ei bine, unde?”

„La parchet!”

„La parchet?!” exclamă Domnul Săsan aruncând o privire de gróză asupra nemţóicei, care zîmbea cu amărăciune.

„Ce voiesc sĕ fac la parchet, asta vreai sĕ sciĭ?” întrebă dênsa pândind.

„Spune de...”

„Plecă-te cu urechia la mine, ca să-ţĭ şoptesc, căcĭ mi-e frică sĕ nu m-auȡă cineva.”

„Domnişóră, pré abusezi de răbdarea mea.”

„Décă ţĭ s-a isprăvit răbdarea te las. Vei afla şi aşa ceea ce eram să-ţĭ şoptesc, însă o vei afla pe o cale, care nu-ţĭ va place nicĭ de cum.”

„Eşti nebună şi cu nebunele trebue sĕ te porţĭ nebunesce, étă urechia, spune.”

„Aşa dară totuşĭ te interesezi de viitorul meu,” zimbi nemţóica.

„Te rog nu maĭ glumi,” sfârşesce.

„La parchet,” şopti Babeta, „voi mărturisĭ că am otrăvit pe Dómna Săsan.”

„Aşa,” îngână Domnul Săsan retrăgându-sĕ dinnaintea guvernanteĭ, ca şi când acésta ar fi fost un şórpe veninos, „ai otrăvit-o, acéstă mărturisire îţĭ va costa libertatea — la Dv. în Austria te-ar costa viéţa.”

„Cu a mea împreună şi pe a Dtale!”

„Pe a mea, ce spui nebună?”

„Nu-s nebună şi spun adevărul, Dta eşti complicele meu la otrăvirea soţieĭ Dtale.”

„Eu, eu... minţi!”

„Nu striga aşa, că, te póte auȡi cineva. Sciĭ pré bine că nu minţesc.”

„Doveȡi, doveȡi!” ghifâi Domnul Săsan.

„Doveȡi n-am!”

„Nicĭ nu poţĭ avea pentru nisce născocirĭ!”

„Doveȡi n-am, dar am mărturiă!”

„Mărturiă... ha, vei fi cumpărat pe vr-o prietină d-ale Dtale, de séma Dtale...”

„Cumpărat... n-am cumpărat pe nimenĭ.... martora mea nu-mĭ este prietină, nicĭ nu este de séma mea.”

„Sfârşesce şi dă-mĭ pace, nu maĭ am timp sĕ te ascult.”

„Mă duc dară!”

„La parchet?”

„Da, la parchet.”

„Acolo nu te las eu!”

„Am sciut pré bine.”

„Nu te las sĕ te ducĭ de voie bună, ci voĭ merge eu şi voĭ cere sĕ te ducă cu aproȡiĭ”.

„Ba asta n-o veĭ face ȡĕu căcĭ ai urma şi Dta după mine”

„Vorbe.”

„Nu-s vorbe. N-am de cât să-ţĭ spui numele martoreĭ mele ca sĕ îngălbinescĭ din nou.”

„Spune..”

„Cocóna Țica.”

Domnul Săsan îngălbinĭ în adevăr la auȡirea acestuĭ nume.

„Da, cocóna Țica a fost de faţă când am dat a doua óră otravă cocóneĭ Dtale. Ea te-a văȡut lîngă mine şi a văȡut cât de mult te-aĭ grăbit a şterge picăturile de limonada care sĕ vărsaseră pe covor. Acéstă depunere va dovedi la evidenţă, că sciai, că limonada era otrăvită.

„Opresce-te, voi veni de séră a casă şi vom vorbi maĭ departe,” bîlbăi Domnul Săsan.

Este de prisos a maĭ spune că din acéstă oră văduvul devenĭ sclavul Babetei.

Hotărîseră ca după trecerea anuluĭ de doliu sĕ să căsătorăscă în streinătate.

CAPITOLUL XXVIII.
Experimentul.

Nu sĕ răbdase cocóna Țica, trimisese după Tomiţa şi-i povestise observările sale, i spuse bănuelile sale. —

Sĕrmanul băiat credea, că-i trăznit când auȡise despre acésta,

„Ai visat, cocónă Țică, sĕu décă n-aĭ visat ţĭ s-a nălucit aceste grozăveniĭ”, ȡise el speriat, „nu sĕ póte sĕ să fi întâmplat lucrurile aşa după cum presupui Domniata.”

„Nu sĕ póte, nu sĕ póte, eu sunt dară órbă!”

„Nu ȡic că eştĭ órbă, însă urăscĭ pe guvernanta nóstră, şi cel care urăsce vede multe altmintră de cum sunt în adevăr.”

„M-am gândit eu că nu mĕ vei crede şi am vorbit cu nepotu-meu spiţerul, care mi a spus ceva, cum am putea sĕ dovedim otrăvirea.”

„Să sĕ desgrópe reposata şi sĕ să cerceteze cadavrul ei,” întrebă Tomiţa tresărind.

„Ba nu, cu acest păcat nu voiesc să-mĭ încarc sufletul, n-aş vrea pentru mult sĕ fiu eu de vină, ca sĕ să turbure repausul sĕrmanei Mari!”

„Décă însă vei stărui a spune pe la toţĭ ce ţĭ s-a nălucit, atuncĭ de bună sémă va intreveni judecata, şi va orândui numaĭ de cât desgroparea.”

„Tocmaĭ pentru a scuti ósele bieteĭ Mari de acéstă turburare, te-am chemat, să-ţĭ spui cum s-ar putea dovedi fapta”

„Și de ce ai voit să-mĭ spui tocmaĭ mie asta?”

„Ca sĕ nu alergăm îndată la judecată, ér afară de ea nimenĭ altul de cât Dta n-ar fi în stare a statorĭ dovada.”

„Te rog dar am spune ce sĕ fac.”

„Maĭ întâiŭ trebue însă să-mĭ promiţĭ, că décă va ajunge tréba la parchet nu mĕ vei amesteca şi pe mine în acéstă afacere?”

„Îţĭ promit cu atât maĭ vârtos, fiind-că sunt convins, că nu va ajunge tréba la parchet.”

„Fă cum vei gândi, eu una îmĭ uşurez cugetul spunând ce sciu, dar nu stăruesc nicĭ de cum întru pedepsirea vinovaţilor.”

„De va fi vr-un vinovat séu vr-o vinovată de mórtea Dómnei Săsan, nu voĭ întârzia ca sĕ avisez judecata, însă, mĕ îndoiesc.”

„Aşa dară étă” ce sĕ faci décă voiescĭ sĕ te convingĭ”

„Ascult.”

„Covorul care a fost înaintea patuluĭ Dómnei Săsan şi pe care s-a vărsat din limonadă, ce s-a făcut óre?”

„Nu sciu, de bună sémă va fi tot acolo unde a fost.”

„Ai putea să-l iaĭ de acolo.”

„Décă ar fi de lipsă aş găsi vr-un pretext.”

„Este tare de lipsă!”

„Ei bine l-aş cere sub pretext ca să-l arăt unuĭ muşteriu!”

„Aşa, să-l iai dară şi căutând locul unde s-a vărsat limonada, pe care trebue să-l cunoscĭ după peţele ce a făcut picăturile vărsate pe el, să-l speli binişor cu apă, dr acéstă apă s-o storcĭ în o sticlă. Dând uneĭ paserĭ, sĕ bea din acéstă apă, va muri décă a fost otravă în limonadă, ér décă a fost multă otravă, atuncĭ va muri şi un câne care va bea din spălăcania asta.”

„Bine cocónă Țică,” ȡise Tomiţa, „voi face asta şi décă nu va muri nicĭ măcar o păsăruică de acea spălăcanie atuncĭ îmĭ promiţĭ a crede, că numaĭ ţĭ s-a nălucit grozăveniile în care pari a crede acum.”

„Da, îţĭ promit, décă vei aduce covorul la mine şi décă vom face încercare aicĭ”

„Fiă,” ȡise Tomiţa ş-apoĭ plecâ după ce-şĭ luase ȡiua bună în grabă.

Tomiţa era în o, frământare cumplită.

„Biata Leniţa, trebue s-o prepar, de şi nu cred nimic din tóte câte mi-a spus acéstă cocónă limbută. Dar după câte sciu şi eu n-ar fi un lucru tocmaĭ neputincios”

Prima luĭ grije fu însă a face experimentul dorit de cocónă Țica.

Nu credea în eficacitatea aceleĭ încercărĭ. Chiar décă ar fi fost otravă în limonadă, îşĭ ȡicea el, picăturile căȡute pe covor n-au putut conţine de cât un atom din ea, ş-apoĭ acest atom va fi perit deja în decursul timpuluĭ.

De la cocóna Țica merse drept a casă.

Acolo ceru covorul sub pretextul sciut.

Babeta auȡind despre acésta avu un moment de turburare, cum i sĕ întâmpla tot de-a-una, când vr-un lucru i aducea a minte de reposata Dómna Săsan; dar învinse îndată acéstă turburare şi fiind-că nu găsi nimic suspect în cererea Tomiţei, i-o încuviinţâ.

Tênĕrul observase impresiunea ce făcuse cererea sa asupra guvernanteĭ, şi sĕ speriase din nou.

Un servitor duse covorul la cocóna Țica.

Tomiţa merse după el şi sosi tot o dată cu dênsul acolo.

Cocóna Țica sĕ afla în o mare agitaţiune.

D-apoĭ nicĭ nu este lucru puţin de a dovedi pe omorîtorul uneĭ prietine.

Ea sĕ închise cu Tomiţa într-o odaiă şi cu mănîle tremurânde desfăcu covorul pe mésa, pe care o pusese.

„Étă, étă,” ȡise ea, arătând cu degetul o anumită parte a covoruluĭ.

Acolo sĕ vĕȡuseră întru adevăr vr-o patru cinci pete. —

Tomiţa perdu din ce în ce tot maĭ mult contenanţa.

Acum cocóna Țica luâ o carafă cu apă şi turnâ din ea frumuşel pe fie-care pată atâta precât putu suge covorul.

Apoĭ sĕ apucâ sĕ stórcă apa din covor, prinȡân-du-o într-o céşcă şi având grije sĕ nu pérdă nicĭ o picătură măcar din ea.

Din céşcă turnâ apa într-o mică fiolă cu dop de sticlă.

Era un licuid murdar, firesce, căcĭ covorul conţinea praf în sine, apoi de bună sémă sĕ discompuse şi ceva şi din vópseaua cu care era colorat.

Tomiţa asistase la aceste manopere ale cocónei Țica fără a vorbi un cuvânt măcar.

„Veȡĭ acéstă apă,” ȡise acum cocóna Țica ţinând fiola spre lumină, „în ea trebue sĕ să afle din otrava de care a murit biata Mari, ceea ce vom dovedi îndată.”

Într-o colivie un biet canar sărea în sus şi ’n jos, fără a avea presimţirea rĕuluĭ de care era bântuit.

„De dragul răposateĭ voi jertfĭ canarul meu cel maĭ iubit,” continuă cocóna Țica şi turnâ vr-o două picăturĭ din fiolă pe o bucăţică de zahar, pe care o puse între gretelele de sârmă ale colivieĭ.

Păsărică începu îndată a ciupuli din zahar.

Tomiţa privea cu interes de şi era convins că în nicĭ un cas zaharul acela nu va putea produce mórtea canaruluĭ.

„Nu ţi-a spus nepotul Dtale, cam cât timp va trebui otrăveĭ pentru ca sĕ lucre”

„Orĭ ce otravă, cât de slabă ar fi,” respunse cocóna Țica, „trebue sĕ lucreze asupra uneĭ pasărĭ atât de şubrede cum este canarul meu mult peste un sfert de oră, aşa mi-a spus nepotu-meu.”

„Décă-mĭ permiţĭ voi sta aicĭ până când sĕ va arăta efectul.”

„Să înţelege de sine, că vei aştepta până atuncĭ. Pe mine sĕ mĕ ierţĭ însă, că am sĕ vĕȡ puţin de ale caseĭ. Mĕ voi reîntórce numaĭ de cât. Pune-te în ferăstră până atuncĭ”.

Tomiţa deschise o feréstră ca sĕ maĭ resufle puţin aer próspăt. N-avea nicĭ de cum poftă a privi la cei treĭ perĭ care sĕ resfăţau în curtea cocónei Țica. —

Gândurile care-ĭ treceau prin cap, tot alte, alte, tocmaĭ cum sĕ grămădesce şi pe marea furtunósă val de val, i scurtau timpul fără de voia sa.

Din când în când arunca câte o privire sfiiciósă asupra colivieĭ.

Canarul era vesel, sărea din spiţă-n spiţă, apoĭ érăşĭ îşĭ scălda penele în apa din ceşculiţă, cu un cuvânt n-arăta nicĭ un semn care s-ar fi putut lua drept efect al otrăveĭ.

Peste câtva timp se întórse cocóna Țica, roşiă ca racul.

„Értă-mă,” ȡise cătră Tomiţa, „am zăbovit maĭ mult de cum creȡusem când m-am dus, dar am tot frecat dulcéţa şi n-a voit nicĭ de cum sĕ maĭ pérȡă din córdă. Acum am lăsat-o aşa, căcĭ nu maĭ puteam de nerăbdare. A murit?” întrebă ea în fine apropiindu-se de colivie.

„Nu!” respunse Tomiţa.

Canarul tocmaĭ sĕ curăţia. Îşĭ vîrîse ciocul sub aripă. Aşa-l vĕȡu cocóna Țica.

„Ce spui Dta!” exclamă dênsa la acesta vedere, „dar nu veȡĭ că şi-a ascuns capul sub aripă. Décă n-a murit, trage sĕ móră.”

„Aştéptă un moment, şi vei vedea cum va sări érăşĭ”.

„Oh sĕrmanul meu canar, biată păsărică,” sĕ văiera cocóna Țica şi deschiȡând uşa colivieĭ, prinse pasărea cu mâna, apoĭ o puse la buze sărutându-i ciocul cu delicateţă.

„Veȡĭ, dabia sĕ maĭ ţine pe picióre,” exclamă dênsa şi voi sĕ cumpănéscă canarul în palmă.

Acésta însă cum sĕ văȡu liber sĕ înălţă îndatâ şi luând direcţiunea spre feréstră, sbură afară.

„Ai scăpăt păsărica, n-are nimic! păcat de canarul cel frumos!” exclamă Tomiţa.

Cocóna Țica rămase un moment cu gura căscată de uimire.

„Și aşa era perdut pentru mine!” ȡise ea în fine. „Să veȡĭ că îl vom găsi mort în curte.”

Cu aceste cuvinte eşi de grabă afară, Tomiţa după dênsa. Căutară în sus, căutară în jós, nicĭ o urmă de canar.

„A sburat departe, este în puterĭ, sănătos!” afirmă Tomiţa.

„Décă n-a murit şi nu va murĭ, trebue sĕ să întórcă. Mi-a maĭ scăpat şi a revenit érăşĭ.”

„Dar în fine, décă nu sĕ va întórce, şi décă nu-l vom găsi mort, tótă încercarea nóstră a fost în zadar.”

„Să maĭ încercăm o dată.”

„Maĭ ai vr-un canar?”

„Nu, dar veȡĭ de găsesce vr-un câne.”

„Să repetăm experimentul cu un câne? bine! Dar pentru astăȡĭ este pré târȡiu”

„Și eu ȡic aşa. Cât despre mine sunt însă convinsă, că bietul canar a murit.”

„Aşa dară nicĭ nu maĭ voiescĭ să-ţĭ fac supărare. Voi lua fiola cu mine şi găsind vr-un câne voi încerca cu el.”

„Dar să-mĭ spui şi mie!”

„Negreşit. ”

Tomiţa luâ fiola şi plecâ cu totul tărbăcit.

CAPITOLUL XXIX.
Afară din casa mea.

Un nebun aruncă o pétră ’n lac şi ȡece înţelepţĭ nu-s în stare a o scóte.

Acéstă axiomă sĕ adeveri şi faţă de Tomiţa.

El era un băiat destul de cu minte, dar pétra ce aruncase nebuna de cocóna Țica cu experimentul ei cel prost şi de rîs nu o putu scóte, i zăcea la inimă.

Décă ar fi purtat acéstă grije singur cu sine ar fi trebuit sĕ nebunăscă şi el.

Pentru a-şĭ uşura sufletul, s-apucă de povesti tot ce auȡise de la cocóna Țica şi cele ce făcuse în urmă la ea, Leniţei şi Sofiei, cu care chiar în aceaşĭ séră avuse ocasiune a sĕ găsi singur timp maĭ îndelungat, căcĭ guvernanta era ocupată jos cu menagiul.

Asupra Leniţei povestea Tomiţei făcu ’o impresiune grozavă; era aprópe sĕ leşine, Sofia însă rîse cu dispreţ.

„Cocóna Țica este o adevărată mahalagióică,” ȡise ea, „i place sĕ vórbéscă de toţĭ cunoscuţiĭ şi de tóte cunoscutele ei, şi sĕ născocéscă fel de fel de grozăveniĭ, bune ca sĕ speriĭ copiĭ cu ele. Mĕ mir numaĭ de Dta Tomiţă, că n-ai rîs ca şi mine de dênsa, ci i-a dat în glas, punând vârf prostieĭ de mahala cu experimentul Dv.”

„Mie nu-mĭ vine sĕ rîd, ȡĕu” adause Leniţa. „Istoria Tomiţei m-a înspăimântat. Răutatea lumiĭ este mare, maĭ mare de cum aş fi putut crede vr-o dată.”

„Răutate amestecată cu prostie!” o întrerupse Sofia, „nu-i aşa Domnişóră,” sĕ adresă cătră Babeta, care intra tocmaĭ în acel minut.

„Ce sĕ fiă?” întrebă nemţóica.

Sofia i spuse tot.

Nimenĭ nu o întrerupse nicĭ cu o vorbă măcar.

Tomiţa tăcea, căcĭ nu sĕ simţea bine. Cu cât înainta Sofia maĭ mult în expunerea ei, cu atât tênĕrul sĕ pătrundea maĭ mult că făcuse o prostie, şi sĕ ruşina din ce în ce maĭ mult aşa în cât maĭ pe urmă nicĭ nu maĭ îndrăznia sĕ ridice ochiĭ.

Și Leniţa sĕ liniştĭ, căcĭ după vorbele Sofieĭ şi ei i părea tot lucrul maĭ mult de rîs de cât supărăcios.

Babeta însă tăcea şi asculta cu dinţiĭ încleştaţĭ, cu faţa palidă de emoţiune şi cu privirile ţintite când pe Tomiţa când pe Leniţa, ca sĕ vaȡă impresiunea cuvintelor Sofiei asupra lor.

După ce terminase copila ȡise cu un ton de dispreţ:

„Asemenea istoriĭ numaĭ în ţéră la voi sĕ póte întâmpla. Mĕ dóre că şi Tomiţa a putut avea un moment de îndoieliĭ. El nu mĕ cunósce cum mĕ cunósceţĭ voĭ”.

„Domnişóră” sĕ încercă Tomiţa de a sĕ scusa.

„Orĭ ce vorbă este de prisos, lasă dară. Trebue sĕ comunic chiar în astă séră Domnuluĭ Săsan ce spune lumea despre noĭ. Nu vĕ culcaţĭ, până nu mĕ voi întórce. Tomiţa vĕ va ţine de urât.”

Cu aste eşi, lăsând pe fete şi pe Tomiţa, pe fiecare cu cele maĭ diferite gândurĭ.

Domnul Săsan era a casă şi nu fu nicĭ de cum încântat de neobicinuita reîntórcere a guvernanteĭ.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă el cu fruntea încreţită.

„Lumea începe sĕ ne vorbéscă, sĕ ne bănuéscă!”

Domnul Săsan sĕ făcu alb ca păretele..

„Étă ce-am aflat acum,” şi Babeta începu să-i spuie cele ce scim deja, dr după ce-şĭ terminase raportul urmă: „Sciam că cocóna Țica ne va vorbi, dar că va merge aşa departe, ca sĕ caute chiar a găsi doveȡi în contra nóstră, asta n-aş fi creȡut-o.”

„Afurisit sĕ fi fost şi ceasul în care m-am gândit a te aduce în casa mea,” isbucni Domnul Săsan.

„Faci tocmaĭ ca copiĭ, blastemĭ şi înjuri în loc a te gândi la vr-un mijloc de scăpare.”

„Ce mijloc, ce scăpare? Vĕȡ bine că sfârşitul îmĭ va fi ruşinea... of, vai de păcatele mele.”

„Când blăstemĭ ca un copil, când te vaeţĭ ca o babă. Fie-ţĭ ruşine.”

„Îmi este destul de ruşine, că nu pot sĕ te iau de gât şi sĕ te dau afară.”

„Sfârşesce cu aceste graţiosităţĭ. N-am venit pentru a mĕ pătrunde şi maĭ bine de necapacitatea ta, ci am venit ca să-ţĭ spui, că tocmaĭ stăruinţa cocóneĭ Țica de a găsi doveȡi în contră nóstră ne-a pus în stare, ca să-ĭ astupăm gura.”

„Eşti gólă dracul.”

„Maĭ bine drac de cât o mâţă plouată. Ascultă numaĭ”

Babeta începu a-ĭ vorbi cu grabă şi cu mult foc. Domnul Săsan o asculta şi faţa luĭ devenia din ce în ce tot maĭ senină, semnele sale de aprobaţiune din ce în ce tot maĭ dese.

„Da, da,” ȡise el de o dată, „este aşa, canarul cocóneĭ Țica este părechiă cu al nostru, sémănă unul cu, altul.”

„Și pentru ca sĕ nu constate dênsa vr-o dată lipsa canaruluĭ nostru şi sĕ nu viiă prin acesta érăşĭ la bănuelĭ, mĕ voi duce la dênsa şi-i voĭ spune părerea nóstră despre vorbele ei”.

„Aşa, aşa,” aprobă Domnul Săsan.

„Maĭ remâne Tomiţa cu fiola sa.”

„Trebue sĕ ne scăpăm şi de el.”

„Neapărat!”

„Dară cum?”

„Și asta sĕ ţi-o spui. Gonesce-l, étă tot!”

„Aşa din chiar senin!”

„Ba nu aşa, ci fiind-că trateză amor cu Leniţa!”

„Amor cu Leniţa!” strigâ Domnul Săsan sărind de pe scaun.

„Da, aşa este Domnul meu!” décă nu creȡĭ poftim acum în sus şi te vei convinge.”

„Tomiţa este sus?”

„Da, şi de bună sémă singur cu Leniţa, căcĭ Sofia este somnurósă, cum fusese şi mumă-sa, şi de bună sémă sĕ va fi culcat...?”

„Mă duc să-l iau de gât!”

În momentul când Domnul Săsan era sĕ ésă ca un turbat pe uşă, intrâ factorul de la telegraf eu o depeşă.

Domnul Săsan luâ în primire depeşa, expediâ pe factor, apoĭ ceti telegrama:

„Ruşiĭ au trecut Prutul... resboiul este declarat. România va fi implicată, căci Ruşiĭ au dobêndit dreptul de a trece pe la noĭ cu armatele lor.”

Asta era cuprinsul depeşeĭ.

„Poftim!” exclamă Domnul Săsan. „Trebile sĕ îngróşă pentru politică, ér pentru noĭ comercianţiĭ sĕ pregătesce o recoltă de aur. Poliĭ imperialĭ ai Ruşilor vor juca prin piaţă, păcat că trebue sĕ mĕ lipsesc tocmaĭ acum de ajutorul Tomiţei.”

„No, că ai şi nimerit-o, Ruşiĭ vor cumpăra sdrenţele vóstre! ”

„Ruşiĭ nu, dar Româncuţele nóstre, cu poliĭ rusescĭ”.

„Acéstă aşteptare nu te' va fi făcut dără ca să-ţĭ fi luat séma. Veȡĭ sĕ nu ne pérȡă lăcomia ta.”

„Sémă, eu sémă. L-aş goni chiar numaĭ fiind-că a îndrăznit a-şĭ ridica ochiĭ până la fiă-mea, mojicul de el.”

Și cu aste Domnul Săsan éşi.

Babeta merse în urma luĭ, ca sĕ intre şi ea în odaia în care era Tomiţa cu Leniţa.

Sofia stase cât stase cu soră-sa şi cu Tomiţa, dar urându-i-sĕ de a tot căsca, căcĭ nimenĭ nu vorbia nimic, ȡise nópte bună şi sĕ retrase în odaia d-alăturea unde steteau paturile lor şi unde sĕ culcâ.

Tomiţa rămas singur cu Leniţa nu îndrăzni dintru întâiŭ a-i vorbĭ. Nicĭ Leniţa nu spuse nimic, ci oftâ mereu.

Într-un târȡiu Tomiţa îşĭ luâ inima în dinţĭ şi întrebă:

„De ce oftezi?”

„Mă maĭ întrebi?”

„Pentru Dumneȡeu, dór nu vei fi neliniştită prin scirile ce v-am adus eu în astă séră.”

„Cum sĕ nu fiu, biata mamă!”

„Să-ĭ fiă ţărîna uşóră şi memoria neuitată, dară sórtea omuluĭ este de a murĭ”

„Însă nu de otravă! ”

„Astea-s numaĭ nisce bănnelĭ ale uneĭ mahalagióice, cum a ȡis pré nimerit Sofia. Să uitam de ele dar.”

Dicând astfel Tomiţa sĕ apropiase de fată şi începu s-o mângâie, neteȡându-i mâna.

Leniţa pe semne perdută în gândurile cele triste ce-i provocaseră scirile de astăȡĭ suferi acéstă mângâiere.

Tomiţa deveni maĭ îndrăzneţ.

„Leniţo,” ȡise cu vocea şoptitóre, „doliul nu ţi-l pot lua de la inimă, dar îţĭ pot da asigurarea, că orĭ ce s-ar întâmpla, eu voi fi gata a te apăra, a te scuti. Primescĭ scutul meu?”

Leniţa începu a plânge şi-şĭ sprijinĭ capul de peptul Tomiţeĭ.

Acésta nu putu scăpa ocasiunea. Strângând pe iubita copilă cu foc, i săruta guriţa.

În acest moment uşa sĕ deschise.

O spaimă repentină cuprinse pe amanţĭ şi-ĭ prefăcu pe amêndoui în nisce stâne de pétră.

Aşa va fi împetrit şi Loth cu soţiă-sa când a întors privirile lor înapoĭ spre Sodom şi Gromorha.

Pe tineriĭ noştriĭ îl amorţise apariţiunea Domnuluĭ Săsan, care sĕ ivise în acel moment în uşă.

La spatele luĭ stetea guvernanta.

„Éatâ-i!” ȡise ea.

„Afară din casa mea,” răcni Domnul Săsan după un moment de tăcere, la care-l redusese indignaţiunea.

Leniţa leşinase, încât Tomiţa n-o putea lăsa din braţe.

„Afară!” repetă Domnul Săsan cu glasul răguşit de emoţiune.

Spre nefericirea sa, Tomiţa nu putu fugi de furia Domnuluĭ Săsan, căcĭ era silit a duce maĭ întâiŭ pe Leniţa cea leşinată până la un divan.

Domnul Săsan, cuprins de nebunie ridicâ bastonul şi începu sĕ încarce spinarea Tomiţei cu loviturĭ dese.

Tênĕrul maltratat, din o singură săritură aruncă pe biata Leniţa pe divan, apoĭ întorcêndu-sĕ galben ca céra cătră Domnul Săsan i ȡise ţişnind:

„Să nu maĭ dai!”

„Opresce!” strigă şi Babeta parte de milă, parte de frică.

Domnul Săsan însă era turbat. Nu voia sĕ să opréscă.

Perind şi Tomiţa resonul, sĕ aruncă asupra luĭ şi-l prinse de mâni, apucându-l cu atâta putere încât trebui sĕ scape bastonul.

„Afară!” răcni Domnul Săsan, „săriţĭ, ajutor, mĕ omóră.”

Tótă casa sĕ puse în mişcare la aceste strigăte. Servitoriĭ alergau din tóte părţile.

„Luaţi-l de gât şi aruncaţi-l afară!” strigă Domnul Săsan cătră aceştia.

Ei voiau sĕ să arunce asupra Tomiţei, dar Babeta sări la el, îl luă de mână şi-l trase în odaia de durmit, care era alăturea, picând cătră lumea adunată şi cătră Domnul Săsan; „lăsaţi-l în grijea mea; duce-ţi-vĕ de vĕ culcaţĭ!”

CAPITOLUL XXX.
Schimbărĭ marĭ.

Tomiţa începu sĕ plângă de ciudă şi de mâhnire.

Babeta eşi érăşi în odaia cea laltă, unde avu cu Domnul Săsan o convorbire maĭ lungă.

Domnul Săsan plecâ; Babeta sĕ intórse cu Leniţa, care era maĭ mult mórtă de cât viă.

„Culcă-te draga mea,” i ȡise ea; apoĭ întorcându-sĕ cătră Tomiţa, care stetea ca şi tâmpit într-un colţ i ȡise:

„Vină cu mine!” apoĭ eşi mergând érăşi în odaia în care sĕ petrecuse scena ce am descris.

Tomiţa o urmâ şovăind.

„Tomiţă,” începu guvernanta, „mă veȡĭ mâhnită până în suflet. Sciu că te-ai îndoit şi te maĭ îndoiescĭ de mine, dar n-am de cât sĕ pronunţ o singură vorbă pentru a te face ca sĕ te căiescĭ. Am vrut sĕ ţin secretul, maĭ ales după întâlnirea nóstră din hanul Gabrovenilor.”

Băietul sĕ roşĭ la acéstă amintire.

„Acea întâlnire mi-a dovedit că eşti un băiat cu minte, purtarea ta... Nu te mira că-ţĭ ȡic mai, continuă dênsa după o mică pausă provocată prin semnele de uimire ce arăta Tomiţa, „nu te mira, căcĭ peste puţin vei afla explicarea. — Trebue sĕ revin însă la întâlnirea nóstră din han. Îţĭ aducĭ a minte, că te întrebasem de părinţĭ?”

„Da!”

„Ei bine, mĭ-aĭ spus că mamă-ta e o ţărancă, şi că nu cunoscĭ pe tată-tĕu!”

„Aşa este!”

„Eu însă îţĭ voĭ spune, că ai greşélă. Acea femeéă care în ochiĭ tăi trecea de mamă-ta, a fost numaĭ doica ta”

„Să póte, Dumneȡeule! Dar tata?”

„Tată-tĕu a fost un Domn mare?”

„Nu te întreb de asta, ci voiesc sĕ sciu décă a fost cununat cu mamă-mea”.

„De ce nu mĕ întrebi de mumă-ta!”

„Fiind-că maĭ bine n-aş voĭ s-o cunoscĭ décă nu-s fiul ei legitim”

„Aşa — bine, nu-ţĭ voi vorbi de ea.”

„Nu-mĭ vorbi. Este maĭ bine sĕ nu-mĭ afirmi temerile mele. Mi-aĭ spus deja pré mult pentru odihna mea, lasă-mĭ cel puţin mângâierea îndoieleĭ, nu-mĭ tăia prin mărturisirile Dtale firul speranţei întru onestitatea nascereĭ mele.”

„Étă că mĕ plec voinţeĭ Dtale,” replicâ Babeta. „Una însă te rog. Spune-mĭ ce ai de gând sĕ facĭ acum.”

„Am de gând sĕ mor!”

„Nu fi copil,” ȡise Babeta în a căreĭ inimă sĕ lupta duioşia cu frica.

„Ce maĭ pot căuta în astă lume. Cui maĭ pot folosĭ. Fără părinţĭ, fără cerc de activitate.... Nu sunt bun de nimic.”

„Aş voi sĕ te mângăiâ, dar nu pot. Dicĭ că nu eştĭ de nicĭ un folos în lumea asta. N-aĭ dreptate! tocmaĭ acum este maĭ mare lipsă ca orĭ când de braţe bărbătescĭ”.

„De ce tocmaĭ acum?”

„D-apoĭ dormi de nu sciĭ, că Muscaliĭ au declarat răsboiu Turcilor şi că va lua parte şi România la acest resboiu.”

„Ha, bine ȡici,” exclamă Tomiţa. „De ce să-mĭ dau viéţa pe nimic, s-o jertfesc maĭ bine pentru mărirea ţéreĭ!”

„Vreai sĕ te înrolezi?” întrebă nemţóica cu o privire pânditóre.

„Da, mĕ înrolez, ca sĕ mor pentru patriă!” —

„Acum însă mergi de te culcĭ” ȡise Babeta.

„Bine ȡici, trebue sĕ mĕ grăbesc, ca sĕ nu sĕ închidă tóte hotelurile.”

„Când o sĕ te socotescĭ cu Domnul Săsan.”

„N am să-i dau nicĭ o socotélă, eu însă renunţ la tóte.”

„Rău facĭ. Dar lasă că voi avea eu grije de interesul Dtale.”

„Nópte bună.”

„Nópte bună.”

„Aproposito, dă-mĭ cheea de la odaia Dtale şi trimite-mĭ mâne respuns unde să-ţĭ aducă lucrurile Dtale.”

Tomiţa dete cheia şi plecâ.

Babeta îl conduse până la uşa scăreĭ, pe care o închise în urma luĭ. Apoĭ întorcêndu-să, merse de-a dreptul în odaia luĭ, unde scotoci şi scormoni totul.

Afară de acel flacon, care conţinea spălăcania covoruluĭ, nu găsi nimic ce ar fi avut interes pentru dênsa!

Flaconul îl luă şi-l aruncă în latrină.

Tomiţa chiar a doua ȡi presentâ la ministrul de resbel şi ceru a fi. înrolat.

Cererea sa fu admisă.

Când auȡi Domnul Săsan despre acesta, ȡise: „Dumneȡeu nu bate cu băţul, — ce maĭ piftie vor face Turciĭ din el, orĭ — ceea ce-i maĭ de creȡut — îl vor împuşca ai noştriĭ ca desertor, căcĭ la întâia bubuitură de tun, va dosi.”

Nu-l scia Domnul Săsan pe Tomiţa, tot asemenea precum nu sciau sĕ preţuescă locuitoriĭ Bucureştilor şi ai ţéreĭ întregĭ armata română după adevărata ei valóre.

Era amărît Domnul Săsan de lipsa Tomiţei din prăvălie. Trebuia el însuşĭ să-i ia locul şi făcêndu-i acesta multă bătaiă de cap, căuta a-şĭ vărsa necazul prin vorbe, cum erau şi acelea pe care le-am reprodus maĭ sus.

Apoĭ maĭ avea sĕ reguleze şi afacerea cu cocóna Țica, ceea ce contribuia încă mult la iritaţiunea sa.

În primul moment pe care şi-l putu rupe de la afacerĭ, trimise după un băiat, un oltean isteţ, care vindea caş, póme, verdeţurĭ, puĭ, după cum sĕ nimeria, şi care făcea şi alte serviciurĭ, când avea regaz şi i sĕ plătia bine.

Cu acest oltean anume Niţu merse Domnul Săsan a casă.

„Ascultă Niţule, este vorba sĕ mĕ faci sĕ câştig o prinsóre,” i ȡise el acolo.

„Poruncă boierule!”

„Veȡĭ colea p-acel canar în colivie.”

„Îl văd boierule.”

„Pe acel canar sĕ mi-l iaĭ, şi sĕ mergem amêndoui în mahalaua Lucaciu. Acolo îţĭ voi arăta o casă. Décă va fi feréstra deschisă va trebui sĕ facĭ ce-i face, ca sĕ sbóre canarul în casă; ér de va fi închise ferestrile, atuncĭ vei intra în casă şi întrebând de cocóna vei cere de la dênsa voie, ca sĕ cauţĭ un canar prin curte. M-ai înţeles?”

„Înţeles Domnule!”

„Dar încă nu ţi-am spus tot!”

„Aştept să-mĭ maĭ spui!”

„Décă vei face sĕ sbóre canarul prin feréstră în casa cocónei, atuncĭ îndată vei intra şi tu acolo şi vei cere pasérea înapoĭ, că-ĭ a ta.”

„Asta-ĭ pré firesc şi adevărat lucru.”

„Cocóna nu va voi să-ţĭ dea canarul, tu să-l maĭ cerĭ, apoĭ la cele din urmă sĕ te rogi ca să-ţĭ dea cel puţin un bacşiş pentru ostenéla ta.”

„Cât pentru bacşiş, nicĭ o grijă sĕ n-aibĭ boierule.”

„Dar sĕ póte că cocóna nu va ȡice că-ĭ eĭ când vei cere canarul. Atuncĭ firesce n-aĭ sĕ maĭ faci nicĭ o vorbă ci sĕ viĭ drept la mine înapoĭ şi să-mĭ spuĭ”.

„Înţeleg boierule”

„Acum trebuie să-ţĭ maĭ spun, cum sĕ urmezi décă feréstra nu va fi deschisă.”

„Atuncĭ voi cere voie sĕ caut prin curte!”

„Aşa-ĭ; — după puţină căutare vei spune că ai găsit canarul şi-l vei arăta cocóneĭ.”

„Care va începe sa ȡică că-i al ei!”

„Aşa cred şi eu!”

„Ș-apoĭ va urma érăşĭ bacşişul.”

„Tocmaĭ, ér décă nu va ȡice că-ĭ al ei!”

„Voi tăcea şi voi alerga de-a dreptul la Dta ca să-ţĭ spui.”

„Vĕȡ că m-aĭ înţeles pe deplin; însă décă nu-ţĭ va da bacşiş, fă vânt canaruluĭ în curte.”

Pré bine boierule.

Niţu olteanul plecâ. Găsi feréstra deschisă la cocóna Țica.

Avea decĭ o mare sarcină, căcĭ era vorba sĕ nu-ĭ scape cumva aiurea canarul când îl va da drumul spre feréstră, sĕu sĕ l bage cumva cine-va în sémă când va vârî mâna cu canarul prin feréstra deschisă. —

Să gândia, că óre nu va fi maĭ bine décă ar face ca şi când n-ar fi nicĭ o feréstră deschisă.

Niţu nu era deprins cu multă bătaiă de cap, cu chibzuelĭ în cóce şi în colo. Alese îndată, ce i sĕ păru maĭ lesne.

„Cocónă, cocónă,” începu sĕ strige cât i lua gura. —

Îndată sĕ puse cocóna în feréstră.

„Ce vreai mojicule?” întrebă ea.

„Mi-a scăpat un canar şi a sburat în curte la Dta. Fă bine şi értă-mĭ să-l caut.”

„Un canar ţie, mojicule?”

Niţu nu maĭ aştéptă nicĭ o voie sĕu vr-un respuns, ci sărind dintr-un singur avânt în curte, sĕ făcu ca şi când ar fi luat ceva de jos.

„Étă-l, étă-l!” strigă cu bucurie cătră cocóna Țica, care privise cu uimire la apucăturile luĭ.

„Adă aicĭ pasărea,” strigă ea acum, „este a mea, mi-a scăpat erĭ din colivie.”

„Ce-mĭ daĭ?” întrebă Niţu.

„Ce să-ţĭ dau obraznicule, o bătaiă bună să-ţĭ dau.” —

„No că ȡĕu pentru o bătaiă n-am să-ţĭ dau eu canarul. Maĭ bine étă-l!” şi cu astea Niţu dete drumul pasereĭ.

„Mişelule!” răcni cocóna Țica.

„Sărut mânile cocónă,” maĭ ȡise olteanul tulindu-o drept la Domnul Săsan, ca să-i raporteze isprava sa. Canarul însă din întâmplare sburâ în casă, unde fu prins de cocóna Țica, ceea ce văȡu olteanul.

„Ai câştigat prinsórea Domnule,” ȡise el terminând raportul sĕu, „s-o taiu acum pe acea cocónă şi tot va ȡice, că canarul care i-a sburat astăȡĭ de la mine în casă este acela care i-a fugit Domniaeĭ.”

„Bravo, bravo Niţule!” respunse Domnul Săsan vesel, „m-aĭ făcut sĕ câştig mult, na şi ţie o parte din folos.”

Era un galben sclipicios ce puse în mâna olteanuluĭ.

„Sărut mâna boierule!”

„Dar nicĭ o vorbă cătră nimenĭ despre acésta. Auȡit-ai!”

„Aş fi sciut, şi fără să-mĭ fi spus.”

Domnul Săsan alergă sĕ comunice guvernanteĭ, că reuşise stratagema lor.

„Să-i maĭ dau şi eu perdaful, apoĭ sciu de bine că nu vom avea sĕ ne maĭ temem de ea,” ȡise nemţóica. —

Cocóna Țica sĕ pusese pe chibzuelĭ.

Tot nu-i venise sĕ creȡĕ, că spurcata de guvernantă sĕ nu fi fost de vină la mórtea Măriei Săsan. Dar canarul ei maĭ trăia încă şi acum, după ce mâncase din zaharul preparat cu apa din covor, decĭ limonada nu fusese cu otravă, dar fusese otravă în alt ceva şi de altă dată şi pace.

Ajunsese tocmaĭ la acestă conclusiune când sĕ pomeni cu Babeta.

„Na, poftim plăcinta, étă ipochimena!” îşĭ ȡise ea, „ce-o fi vrând.”

„Bună ȡiua Dómnă,” salutâ Babeta cu aer rece.

„Bună ȡiua,” replică cocóna Țica cu dispreţ şi sĕ opri la uşă pentru ca nicĭ guvernanta sĕ nu mérgă maĭ departe şi sĕ nu sĕ pună jos cumva.

„Tomiţa, fostul băiat de prăvălie dela noĭ, ţĭ a adus eri un covor,” începu Babeta fără nicĭ un preambul.

Cocóna Țica era puţin cam uimită. Nu scia ce va eşi din asta. Tăcu pentru un moment, apoĭ însă ȡise:

„Da, a adus, ş-apoĭ ce-ĭ cu covorul?”

„E de furat,” replică Babeta.

„De furat!” exclamă cocóna Țica.

„Da, închipuesce-ţĭ. Acel băiat, pe care Domnul Săsan l-a cules după drumurĭ, plătesce astfel bunătăţile de care a avut parte.

„Cine ar fi creȡut una ca asta!”

„Dar lucrul este încă şi maĭ detestabil, de cum ai crede!”

„Detestabil, cum am ȡice scârbos! Să póte! maĭ detestabil încă!”

„Da. Éri séră când Domnul Săsan a descoperit furtul, din care covorul face numaĭ o mică parte, sciĭ ce-a făcut Tomiţa.”

„De unde sĕ sciu,” respunse cocóna Țica, pe care era maĭ s-o apuce istericalele.

„A început să-l ameninţe pe Domnul Săsan!” ȡicea că ar fi otrăvit cu mine împreună pe soţia-sa,” aicĭ nemţóica îşĭ şterse cu năframa peste ochĭ apoĭ urma cu vocea înecată, „şi că astea tóte le-ar scie de la Dta.”

„De la mine?” făcu cocóna Țica speriată.

„Da, de la Dta şi încă într-un mod fórte straniu, spunea de un experiment ce aţĭ făcut cu covorul, de un canar otrăvit... dar étă-l dovedit mincinos, căcĭ canarul Dtale este în colivie, orĭ ai maĭ avut altul?”

Cocóna Țica era bună bucurósă, că sĕ întorsese vorba la canar.

„Ba nu, n-am avut altul, este canarul meu, Tomiţa minte, precum veȡĭ.. Covorul...”

„L-ai cumpărat,” o întrerupse Babeta.

„Da l-am cumpărat,” afirmă cocóna.

„Și l-ai plătit!”

„Negreşit! ”

„Nicĭ nu sĕ putea altfel, i-am spus eu Domnuluĭ Săsan care este pré pré bănuitor din fire. De ai sciĭ până unde merse cu bănuiéla! Era sĕ vină chiar el la Dta. Nu l-am lăsat, căcĭ Dsa, una, două parchet, judecător, nu scie alta. Nu l-am lăsat să-l dea nicĭ pe Tomiţa în judecată. L-a gonit numaĭ. Îşĭ va lua el plata şi aşa, căcĭ sĕ face soldat, după cum am auȡit — Sărut mâna cocónă.”

Cu aste sĕ duse.

Cocóna Țica remase consternată. Din acel moment nu maĭ scóse din gură nicĭ un cuvânt măcar împotriva guvernanteĭ.

CAPITOLUL XXXI.
Griviţa.

Tomiţa sĕ pricepea în mânuirea armelor, căcĭ fusese în garda orăşenéscă. Sciind şi carte, ajunse peste puţin sergent.

Era în al doilea batalion de vânătorĭ, care făcea parte din divisia a patra de sub comanda coloneluluĭ Anghelescu, adică era dintr-aceia, carĭ au avut parte de Plevna.

Istoria resbeluluĭ din 1877 s-a descris de mulţĭ cu până maĭ maestră decum póte fi a nóstră în asemenea materie, decĭ nu ne putem ocupa de evenimentele resboinice decât numaĭ întru cât a participat Tomiţa la ele.

Nu voim sĕ urmărim cariera sa cea militară dintru început, nicĭ să-l însoţim în mersul sĕu peste Dunăre şi prin Bulgaria, ci vom sări de o dată la punctul culminant al faptelor sale resboinice.

Era în August al anuluĭ 1877.

Ruşiĭ deja în maĭ multe rêndurĭ mâncaseră bătaiă de la Turcĭ, şi Osman paşa îl îngrozise aşa de tare, încât slăbind din sumeţia lor, sĕ adresară cătră Domnitorul Românieĭ, poftindu-l ca sĕ le vină în ajutor.

Sfetniciĭ luĭ Carol asigurară cât putură interesele ţéreĭ faţă de Ruşĭ, apoĭ armata română sĕ puse în deplină cooperaţiune cu cetele muscale pe câmpia Bulgariĭ.

Încă nu avuseră Româniĭ nicĭ o ciocnire cu Turciĭ, dar ţânuta lor de până acum, nu numaĭ că împrăştiase temerile necredincioşilor din ţéră, dar silise deja atât pe Muscalul aliat cât şi pe Turcul duşman a da respect acestor ómenĭ, care cu tot exteriorul lor nearătătos, desvoltaseră tóte virtuţile militare, disciplină, inteliginţă la tóte evoluţiunele strategice, perseverenţă şi abstinenţă admirabilă.

De când Tomiţa sĕ făcuse soldat, pare că i sĕ schimbase tótă firea, nerviĭ săi ceĭ moleşiţĭ de viéţa din capitală sĕ oţăliseră prin regimul dur şi necruţător la care-l supusese traiul de campaniă.

Décă n-ar fi avut sĕ geme sub o lovitură sufletéscă atât de aspră, s-ar fi putut simţĭ fericit în vigórea cea nouă a corpuluĭ sĕu.

Dar lucrurĭ de acelea de care suferise bietul băiat nu sĕ uită atât de lesne, apoĭ nicĭ chipul adorat al scumpeĭ Leniţe nu-l părăsise şi, necontenit i revoca fel de fel de scene din trecutul sĕu.

Soţiĭ săĭ îşĭ petreceau timpul cântând la doine şi trăgând la hore, chiar şi acum când ajunseră din-naintea redutelor inamice, unde serveau deja drept ţintă la puscile şi tunurile Turcilor.

El însă nu lua parte la veselia tovarăşilor săi de luptă.

„Haide Tomiţă!” i ȡicea adese-orĭ câte un coleg de arme, „prinde-te cu noi în horă!”

„Dar lasă-l mĕi, nu-l veȡĭ că sĕ crede maĭ mult de cât noĭ, este boier!” observă altul.

Tomiţa zîmbea dureros, dar nu ȡicea nimic.

Ce i-ar fi folosit, décă ar fi declarat, că e greşită părerea aceluĭa, care ȡicea că el sĕ crede maĭ mult de cât cei laltĭ.

Zîmbea dureros, căcĭ îşĭ aducea a minte, că el departe de a fi maĭ mult ca aceĭ flecăĭ voioşĭ, nu avea nicĭ măcar un nume onest ca ei.

„Voi spăla eu ruşinea cu sângele vărsat pentru libertatea patrieĭ mele,” îşĭ ȡicea el atuncĭ şi-şĭ înghiţia tristeţea.

„Ce frumos, când va ceti Leniţa în lista căȡuţilor numele meu şi când o lacrimă de compătimire va uda hârtia cea nesimţitóre.”

Apoĭ cădea în miĭ şi miĭ de combinaţiunĭ, cum sĕ facă maĭ folositóre mórtea sa pentru causa cea sfântă a eliberăreĭ popórelor creştine de sub jugul păgânesc.

Era în 27 spre 28 August 1877 când corpul de armată din care făcea parte divisia patra, în care servea Tomiţa şi care înaintase deja de maĭ multe ȡile până dinaintea Plevneĭ, când ȡicem divisia patra căpătă ordinul ca sĕ atace şanţurile turcescĭ, care sĕ aflau spre resărit de la reduta Griviţeĭ.

La primirea acestuĭ ordin soldaţiĭ românĭ sĕ umplură de un entusiasm ne maĭ pomenit. Ca şi când s-ar fi vorbit cu toţiĭ, întinseră o horă atât de mare în cât sĕ minunară Turciĭ din redute şi sĕ încercară a le strica pofta, aruncând cu ghiulele şi obuze printre ei.

Soldaţiĭ făceau haz de ele. Numicĭ obuzele scrófe, care făta purceĭ, şi nicĭ că le luau maĭ mult în sémă de cât bună óră ar fi luat în sémă vr-o pétra aventată spre ei.

Chiar şi Tomiţeĭ i sĕ ştersese mâhnirea de pe inimă. Șuerătura destul de înţepătóre a glănţelor şi mirosul fumuluĭ nu putuse să-l scótă din rugină, cum ȡiceau camaraziĭ săi; acum însă sĕ îngroşase tréba.

Trecuse de mieȡul nopţiĭ, când colónele române sĕ puseră în mişcare înaintând cu precauţiue şi evitând de a face sgomot în credinţă că doar, doar îl vor surprinde pe păgân. Dar de unde?

Spurcaţiĭ îĭ simţiseră..

Tăceau însă, nu deteră nimic pe faţă şi lăsară pe Români sĕ să apropie maĭ bine de ei ca sĕ i înspăimânte fără de veste, şi să-i ia la fugă.

Româniĭ înaintând mereu sĕ apropiaseră de şanţurĭ, ca de o bătătură de puşcă, când de o dată ce sĕ veȡĭ orĭ maĭ bine ȡis, ce sĕ auȡi?

O pocnitură de credeaĭ că s-a pornit una din acele furtunĭ cum le avem câte o dată prin Carpaţiĭ noştrĭ, unde nicĭ nu maĭ eşti în stare a număra trăȡnetele de iute ce sĕ urméză.

Noroc că îl deprinsese Turcul pe Români cu asemenea bubuit şi troznĭ căcĭ dăcă l-ar fi auȡit ei atuncĭ pentru întâiaşĭ dată, nu scim ȡeu ce s-ar fi întâmplat.

Tomiţa după cum a mărturisit el cu gura sa maĭ pe urmă, cu tóte că pornise d-acasă anume ca sĕ caute mórtea de vitéz pe câmpul de răsboiu, avu un moment de slăbiciune şi încă de aşa slăbiciune în cât, dăcă nu i-ar fi fost ruşine ar fi căutat sĕ să ascunȡă undeva.

Dar asta ţinu numaĭ până când picâ unul dintre soţiĭ săi, care mergea lângă el.

Vederea acestui om, acestui bun camarad şovăind, a sângeluĭ ce-i ţîşni din rana mortuară, avu un efect straniu asupra luĭ.

In loc de a sĕ îngroȡit şi maĭ tare, fu apucat ca de o furiă, de o turbare. Era setea de răsbunare, era o sfântă ciudă, care insuflă acelora ce sunt apucaţĭ de dênsa, spiritul eroismuluĭ.

Cu cât cădeau maĭ mulţĭ împrejurul sĕu cu atât sĕ îndârjea maĭ mult, dar nu numaĭ el, ci toţĭ carĭ mergeau cu el.

Aşa însetaseră copiĭ — cum numiau ofiţeriĭ pe soldaţĭ, — aşa însetaseră de sânge păgânesc, în cât alergau înainte cu sudorile pe frunte, cu dinţiĭ încleştaţĭ, scoţând numaĭ din când în când, câte o chipitură de furiă.

Toţĭ zîmbeau a milă, când un comandant maĭ zelos ca cei lalţĭ sĕu maĭ puţin cunoscător de ómenĭ sĕu în fine maĭ puţin atent la soldaţĭ, începu a striga: „înainte băieţĭ... nu vĕ temeţĭ ţemeţĭ... nu care cumva sĕ întórceţĭ spatele... pieptul e maĭ greu de nimerit!”

Furia devenia maĭ turbată.

Turciĭ trăgeau mereu.

„Adio,” ȡise érăşĭ unul din camaraziĭ Tomiţei, şi, nimerit de un glonţ în piept, căȡu la pământ.

Nimenĭ nu sĕ putu opri ca sĕ vaȡă de el, tot precum nu sĕ putuse opri nimenĭ ca sĕ vaȡă de ceĭ care căȡuseră înaintea luĭ.

„Adio” respunse Tomiţa urmându-şĭ fuga.

Salutarea murinduluĭ, ca prin un farmec neînţeles, i readuse a minte de Leniţa.

„Bine că nu mĕ póte vedea aşa,” îşi ȡise el, „ce gróză mi-ar maĭ duce!”

Capul colónelor române, unde sĕ afla şi Tomiţa, ajunse la şanţ.

Cei din şirurile prime sĕ învălmăşiră cu Turciĭ.

Nu trecu nicĭ un cart de oră şi étă că un stég cu tricolorul românesc fâlfâia d-asupra şanţuluĭ.

Acéstă vedere electrisâ pe Românĭ.

Ca şi orbi sileau înainte, mereu înainte. Mulţĭ dintre ei cădeau, dar cei care remâneau umpleau îndată golurile.

În zadar le fu cerbicia Turcilor, în zadar turbarea, în zadar vitejia lor, trebuiră sĕ să retragă.

Tomiţa avuse norocul de a face parte din acea divisiune care repurtase prima victorie a armelor române înaintea Plevneĭ.

În urma acesteĭ isbende Româniĭ sĕ aflau într-un punct asigurat ca vr-o 1200 până 1800 metriĭ de la reduta Griviţeĭ, ce, după planul de resboiu al Românilor, trebuia sĕ caȡă cu orĭ-ce preţ.

Nu suntem în stare a descrie bucuria de care sĕ umplu inima Românilor, dar maĭ ales a Tomiţei, vĕȡêndu-sĕ învrednicĭt de sórte de a sĕ număra şi el printre vitejiĭ aceleĭ — lucru nepriceput —

Leniţa nu i maĭ eşia nicĭ de cum din gând.

În acest moment ar fi vrut sĕ fi fost şi ea de faţă ca să-i admire pe toţĭ, dar maĭ cu sémă pe dênsul.

N-ar maĭ fi căutat mórtea cu nicĭ un preţ, căcĭ după tóte minunile ce sĕ întâmplaseră cu el, în acest moment de supremă satisfacţiune, putea nutri legitima speranţă, că norocul i va surîde şi cu privire la aspiraţiunile sale cele intime.

Cu tóte astea dăcă ar fi văȡut mórtea venind la el, nu s-ar fi speriat de ea, ci i-ar fi urmat cu capul ridicat scoţând un singur suspin stors de amintirea jaleĭ, ce ar causa reposarea sa scumpei sale Leniţe.

Tótă ȡiua acea precum şi cea următóre, Româniĭ o petrecură în pregătirile pentru un nou atac, pe care aştepta a-l întreprinde din ceas în ceas.

Tomiţa, setos de nouă gloriă, muria de nerăbdare, ca sĕ să vaȡă érăşĭ în luptă. Dar pe lîngă setea de glorie îl maĭ îmboldea încă ceva.

I sĕ părea că îndată ce sĕ vor învălmăşĭ Roniĭ cu óstea luĭ Osman paşa i vor bate aşa de cumplit, încât i vor scóte din Plevna şi vor sili prin acésta pe Sultanul de la Stambul ca sĕ încheiă îndată pace. —

Pace pentru Tomiţa era egală cu întórcerea triumfală la Bucurescĭ.

Étă esplicate căuşele nerăbdăreĭ ce-l munci a în şanţul dinaintea Griviţeĭ.

Noroc numaĭ, că nu avu sĕ aştepte mult.

Era în ȡiua de 30 August.

O ȡi tómnă, limpede, soratică.

Tomiţa privia de pe marginea şanţuluĭ turcesc, pe care-l cuceriseră Româniĭ şi de unde nu maĭ eşise.

Locul care sĕ întindea dinaintea sa spre redutele turcescĭ, era şes, numaĭ unde sĕ apropia de Griviţa era puţin cam suiş. La stânga sĕ cobora o câmpie, ca şi o albia afundă.

Tunurile Românilor erau astfel aşeȡate...

Treĭ-ȡecĭ şi şése la număr steteau într-o liniă, care începeau de la viile din sus de satul Griviţa, treptate spre redută, ér două-spre-ȡece erau la reservă. —

Pe când sĕ uita Tomiţa aşa şi-şĭ făcea în sine un plan cum s-ar purcede maĭ bine, pentru a lua reduta, numaĭ étă că sună alarmă şi soldaţiĭ primesc ordinul a sĕ forma în colóne de atac.

Brigada întâia a coloneluluĭ Boranescu şi a doua a coloneluluĭ Cantilli aveau sĕ atace Griviţa cea mare. —

În acelaşĭ moment începu bubuitul tunurilor românescĭ, carĭ aveau sĕ prepare atacul.

Până ce sĕ formară colónele, până una alta sĕ făcu ca la vr-o douĕ óre şi jumătate. Atuncĭ sĕ puseră Româniĭ în mişcare.

Batalionul al doilea de vânătorĭ, la care era şi Tomiţa, sĕ desfăşură în liniă de tirailorĭ. Tomiţa şi cu camaraȡiĭ săi erau maĭ aprópe de cât toţĭ de redută. —

Décă ar fi mers după Tomiţa, ar fi alergat îndată înainte şi ar fi smuls acel steag păgânesc, care fâlfăia ca în batjocura Românilor de pe o margine a întăriturilor. Dar era cu străşnicĭe oprit de a sĕ depărta vr-unul de cei lalţĭ.

Tirailoriĭ aveau ordin a înainta de o potrivă cu colóna principală condusă de colonelul Voinescu.

Cam pe la treĭ şi jumătate, adică un ceas după pornirea Românilor, lupta era încinsă pe întréga liniă. —

Era crâncenă de tot.

Din primele şirurĭ sosiau neîntrerupt răniţĭ, dar nicĭ unul dintre câţĭ maĭ aveau puterea trebuinciósă, nu părăsise arma sa.

În cea maĭ mare turbare a lupteĭ sĕ auȡia din sute de guri noul cântec:

Fiĭ Românieĭ
Toţĭ flăcăi de frunte
Șoimĭ de prin carpaţĭ,

şi aşa maĭ departe, er refrenul: arme arme, arme ne maĭ daţĭ, însufleţea pe luptătorĭ la acte ne maĭ pomenite de bravură, pe cei răniţĭ însă la scumpa păstrare a armelor preţióse.

Împuşcăturile pîrâiau una, neîntrerupt, Turciĭ apărau reduta cu îndârjire, dar Româniĭ înaintau în colóne strânse, fără a fi sguduiţĭ.

Începuse a înopta, lupta însă totuşĭ mergea înainte.

Tunurile s-apropie de redută şi bombardéză Griviţa cu efect, ceea ce dă Românilor prilej a sĕ apropia maĭ tare de posiţiunile Turcilor.

Nu maĭ puteau răbda sĕ ţintéscă din depărtare asupra Turcilor. Cu un „ura” resunător tirailoriĭ din al doilea batalion, câţĭ maĭ remaseră, sĕ urcă pe şuişul de dinaintea redutei şi étă-i: la parapete.

Tomiţa era cel dintâiŭ şi mergea oblu la stâgul turcesc. Cu el înainta vânătorul George Ioan, sergenţiĭ Stan George şi Nica Vasilie.

Glónţele Turcilor şuerau d-asupra capetelor lor, dar ei nicĭ habar nu aveau.

„La stég copiĭ!” strigâ Tomiţa avântându-se dintr-o singură săritură spre punctul unde fâlfăia semiluna păgênéscă.

Soţiĭ Tomiţei ca nisce smei în urma luĭ.

Dar şi Turciĭ recunoscuseră intenţiunea acesteĭ mânĭ de ómenĭ şi alergau întru apărarea stoguluĭ.

Tomiţa întrecuse pe soţiĭ săi cu vr-o ȡece paşĭ.

În momentul când întinse mâna ca sĕ smulgă stăgul, sĕ văȡu împresurat de vr-o cincĭ, şése păgânĭ.

Lovind cu arma în drépta şi în stânga doborî pe doĭ dintre ceĭ care erau maĭ aprópe de el, apoĭ însă fu nimerit şi el în cât căȡu fără simţirĭ la pământ. —

Era rănit de mórte.

CAPITOLUL XXXII.
Sora de caritate.

De când plecase Tomiţa sĕ schimbase în casa Domnuluĭ Săsan multe nu numaĭ în fond ci şi în formă.

Guvernanta cu fetele nu maĭ şedeau sus, ci sĕ mutaseră jos şi ocupau apartamentul, care maĭ ’nainte era reservat pentru Domnul şi Dómna Săsan, ér stăpânul caseĭ şedea în odaia Tomiţei.

Babeta provocase de vr-o două orĭ pe Domnul Săsan, ca să-şĭ împlinéscâ promisiunea, sĕ plece cu dênsa în streinătate la cununie; dar împrejurările sĕ opuneau acesteĭ dorinţe nutrite maĭ tare din partea ei de cât a luĭ.

În urma resboiuluĭ, afacerile luaseră un avânt aprópe de necreȡut aşa încât Domnul Săsan nu putea lipsi de la trébă, fără ca să-şĭ pună în risic întréga sa avere, — maĭ cu sémă acum unde îl lipsea cel maĭ de frunte ajutor — Tomiţa.

Babeta sĕ interesa decĭ pré mult de starea lucrurilor de pe câmpul de răsboiu, din care causă sĕ abonase la un jurnal şi-l cetia pe fie-care ȡi cu atenţiune.

Tot atât de tare sĕ interesa şi Leniţa de evenimentele belice. Și dênsa cetia cu atenţiune încordată tóte scirile de pe câmpul de răsboiu.

Întréga capitală a României imitase mult, puţin în acăstă privinţă pe Babeta şi pe Leniţa, căcĭ aprópe tótă suflarea avea un interes personal la desvoltarea şi starea răsboiuluĭ.

Opiniunea, care dintru început, după cum am înţeles deja din conversaţia cocónelor din sindrofia, era cu totul în defavorul soldaţilor românĭ, sĕ schimbase fără de veste.

În loc de scepticism domnia acum în tóte părţile încrederea cea maĭ nemărginită.

Curagiul Domnitoruluĭ care asistase în persónă la începerea unei canonade între Giurgiu din partea artilerieĭ române şi Rusciuc din partea celeĭ turcescĭ servi tuturor de imbold, de emulaţiune în aşa grad, încât până şi cel maĭ resfâţat burtă verde de băcan sĕu lipscan n-ar fi pregetat a sĕ arunca în mijlocul celuĭ maĭ crâncen foc de pusei sĕu de tunurĭ.

Erau chiar femei, care strigau sĕ li sĕ dea arme. Pentru astea găsi nobila Domnitóre Elisaveta o cale maĭ potrivită şi punându-se în fruntea lor le conduse pe acésta cale spre binele bieţilor suferinzi.

Elisaveta Dómna ca protectóra cruciĭ roşiĭ, organisâ un serviciu de caritate pentru răniţĭ.

Tóte damele române sĕ întrecură, care de care sĕ înfiinţeze o ambulanţă, sĕu sĕ intre în serviciul carităţiĭ.

Leniţa când auȡi pentru prima óră de acéstă mişcare a damelor române, nu maĭ avu astâmpăr.

„Ai cetit Domnişóră,” întrebă pe guvernanta, „prinţesa Ghica a înfiinţat o ambulanţă şi va pleca însăşĭ pe câmpul de răsboiu, ca sĕ caute pe bieţiĭ răniţĭ”.

„Excentrităţĭ!” făcu guvernanta, aruncând o privire pătrunȡătore asupra Leniţei.

„Ce fericite trebue sĕ fie cocónele care-şĭ pot permite asemenea excentrităţĭ,” suspină Leniţa.

„Ce dór’ ai vrea sĕ faci şi tu ca ele,” întrebă Sofia strîmbând din nas.

„Și încă cu dragă inimă!” replică Leniţa.

„Ba mie mi s-a urât deja sĕ maĭ fac la scamă,” observa Sofia.

„Veȡĭ de asta mi s-a urât şi mie. Scamă sĕ facă copil, sĕu servitorĭ şi servitóre, noi însă, care avem simţirĭ maĭ nobile, o inteliginţă maĭ perfectă, trebue sĕ stăruim a le pune în serviciul patriĭ; étă şi tata, sĕ vedem ce ȡice dênsul.”

„Despre ce este vorba,” întrebă acesta.

„Domnişóră Leniţa,” ȡise guvernanta cu ton înţepător, „a cetit prin jurnale, că prinţesele înfiinţéză ambulanţe şi merg pe câmpul de răsboiu, şi ar voi sĕ facă şi Domniaeĭ după prinţese.

Nemţóica credea a cunósce pe Domnul Săsan. În acest moment însă orĭ nu-l cunoscea, orĭ învinsă de firea eĭ cea rea uitase să-l menagieze. Pe scurt fiă ȡis: Babeta n-ar fi putut alege un ton maĭ nepotrivit, de cât acela ce-şĭ alesese pentru a vorbi acum Domnuluĭ Săsan, care era de o trufie fără sémăn şi nu suferea, ca punându-l pe el, sĕu pe casa sa în paralelă cu cineva, să-l găséscă maĭ pe jos ca orĭ cine.

Observarea Babetei i scornise trufia; devenind roşu ca un curcan, ȡĭse:

„Ș-apoi óre de ce n-ar putea şi fiă-mea sĕ înfiinţeze o ambulanţă?”

„Nicĭ vorbă că nu póte,” sĕ grăbi a ȡice guvernanta, „dar n-ar fi bine s-o facă.”

„Și de ce nu?” întrebă Domnul Săsan.

„Fiind-că... pare c-ai uitat, orĭ nu sciĭ!”

„Ce?”

„Că Tomiţa este soldat!”

„Ș-apoĭ!”

„Tótă lumea ar ȡice, că Leniţa numaĭ de dragul luĭ a plecat pe câmpul de răsboiu.”

Leniţa avea şi ea un. pic din mândria tată-sĕu. La acéstă observare rĕutăciósă a guvernanteĭ sĕ făcu ca para foculuĭ şi ȡise:

„Regret că tocmaĭ Domnişóra îmĭ impute asemenea motive. Îţĭ mulţămesc tată pentru voinţa D-tale de a-mĭ îndeplinĭ îndată dorinţă, acum însă nu maĭ stăruiesc.”

„Tot este fătă cu minte Leniţa mea,” ȡise Babeta voind s-o mângăiă cu mâna.

Ea însă sĕ retrase, şi replicâ:

„Póte totuşĭ nu sunt atât de cu minte precum ai dori ca sĕ fiu.”,

„Ce voiescĭ sĕ ȡici cu acésta?”

„Voiesc sĕ ȡic, că şi décă am renunţat la ideeâ de a mĕ duce cu o ambulanţă pe câmpul de răsboiu, am hotărît, pa cu voia tată-meu sĕ mĕ fac soră de caritate.”

„Asta nu sĕ póte!” exclamă Domnul Săsan.

„Și eu ȡic aşa!” adause Babeta.

„De ce sĕ nu sĕ pótă?” continuâ Leniţa, care era fată cu minte şi scia de unde sĕ ia pe tată-sĕu, „dar bine ȡici, ceea ce sĕ cade pentru Domnitóreá ţéreĭ, nu sĕ cade pentru fiica comercianteluĭ Săsan.

„Nu-i voi bă de cădere sĕu necădere,” replicâ Domnul Săsan necăjit, „ci...”

„De ce alta ar putea dară fi vorba?” îşĭ permise a observa Leniţa.

„Nu voiesc, şi pace!”

„Rău faci tată!”

„Ba nicĭ de cum!”

„Firesce, trebue érăşi sĕ mĕ întorc la vorba de mai nainte, o fătă de comersant nu sĕ póte pune cu prinţese şi cu boieróice. Lumea îţĭ va da dreptate, când voi spune, că nu m-aĭ lăsat.”

„Voiescĭ sĕ spui asta ’n lume.”

„Fireşte, căcĭ mĕ prind că va veni vorba despre asta.”

„Las’ sĕ spuiă ce va voi,” reluâ Babeta, care stăruia acum sĕ restabilăscă pacea, căcĭ nu vedea nicĭ un folos din susţinerea opiniuneĭ sale, „însă după tóte i-aĭ putea permite a sĕ face soră de caritate.”

„Décă ȡici D-ta...” făcu Domnul Săsan.

„Și tot o dată ai putea înfiinţa o ambulanţă sub numele fetelor D-tale.”

„Bine ȡici, aşa vom face. Astfel numele Săsan va figura printre numele celei maĭ de frunte nobilimĭ a ţéreĭ”.

Leniţa mulţămĭ Babetei, cam cu jumătate gură, căci adevăratul ei scop fusese a merge ea însăşĭ cu ambulanţa pe câmpul de răsboiu. Îndemnul la acéstă dorinţă, îl ghicise guvernanta, când ȡisese, că presenţa Tomiţei o atrăgea acolo.

Sofia însă era sinceră în recunoscinţa ei cătră guvernantă, căcĭ sĕ simţea fălósă, că o ambulanţă va purta numele ei.

Chiar a doua ȡi sĕ făcură paşĭ pentru îndeplinirea acestor hotărîrĭ.

Leniţa fu primită cu plăcere între surorile de caritate.

De-o cam dată n-avea încă a-şĭ esercita profesiunea, căcĭ nu începuseră a sosi până în Bucurescĭ răniţiĭ, dar totuşĭ trebuia sĕ mérgă, pe fie-care ȡi, în costum de soră la spital, ca sĕ asiste la instrucţiunea ce li sĕ da pentru tractarea bolnavilor răniţĭ.

Acéstă ocupaţiune i redete puţin din curagiul, pe care-l perduse aprópe cu totul de la depărtarea Tomiţei, şi o făcea sĕ privéscă maĭ cu cumpăt la nenorocirea sub a căreĭ lovitură trebuia sĕ sufere.

CAPITOLUL XXXIII.
Plevna.

La Viena studenţiĭ de naţionalitate română au fondat de maĭ mulţĭ anĭ şi întreţin d-atuncĭ încóce o societate numită: „România jună.”

Nicĭ o dată, de când esistă acéstă societate, nu s-au adunat membriĭ ei aşa de bucuros şi aşa de des, ca pe timpul mareluĭ răsboiu.

Râvna de a afla cât maĭ de grabă şi cât maĭ amănunţit noutăţile de pe câmpul de răsboiu, setea de a-şĭ comunica unul altuia temerile, speranţele... de a împărtăşĭ cu toţĭ împreună bucuriă, îĭ aduna, am putea ȡice oră de oră.

Pe Ionică Rădulescu îl găseai tot de-a-una la aceste întrunirĭ sĕu maĭ bine ȡis întâlnirĭ ale studenţilor. El însă nu prea sĕ amesteca în desbaterĭ; stetea la o parte şi asculta cu luare a minte la cele ce sĕ spuneau.

Ionică era deja Doctor cu diplomă, îşĭ terminase chiar praxa de spital, şi nu maĭ aştepta decât pacea, pentru a sĕ duce la Bucurescĭ, unde-şĭ propusese a sĕ stabilĭ.

Aştepta pacea, nu sĕ duse pe timpul de răsboiu, fiind-că nu-i convinea a face serviciĭ de câmp, lucru de care nu s-ar fi putut scăpa décă ar fi mers acum în România.

Avea decĭ un mare interes personal la încheerea păciĭ.

Cucerirea Griviţeĭ la care luase parte şi Tomiţa după cum scim, căcĭ l-am lăsat acolo lungit de loviturile mortuare ale Turcilor, tocmaĭ în momentul când voia sĕ ia un steag turcesc, adică sosirea acesteĭ cucerirĭ produse un mare entusiasm în colonia românâscă din Viena.

Studenţiĭ s-aşteptau sĕ auȡă acum de minunĭ şi maĭ marĭ săvârşite de Români, aşa în cât muriau de nerăbdare când cetiau prin jurnale despre evenimentele ce urmară luareĭ Griviţeĭ şi pe care le vom recapitula acum pentru a pune în curent şi pe cetitoriĭ noştrĭ.

După cucerirea Griviţeĭ Româniĭ sĕ apucară de lucru, construiră o bateriă spre vest, apoĭ forturile Alexandria, Verbiţa şi Tudor. Între Alexandria şi Tudor săpară tranşeurĭ pentru a putea apăra aripa cea dréptă.

A maĭ construit Româniĭ încă o redută în Calisovaţ cu scop de a putea domina valea ce sĕ întinde de la Vid până la Riben şi care adăpostea cavaleria română ce opera pe malul stâng al rîuluĭ Vid.

Terenul ocupat de Români de la Griviţa până la Creta era considerabil, avea o întindere de 21 kilometriĭ. Pentru a asigura linia cea lungă a Românilor în contra atacurilor inamice strînseră brâul de împresurare făcând o întórcere de la satul Riben până la Vid. După ce maĭ construiră încă vr-o două redute, armata română avea însemnate puncte de răȡimare pe cóma unuĭ deal paralel cu posiţiĭle turcescĭ. Linia de împresurare devenia din ce în ce tot maĭ strimtă. Turciĭ simţiau mult perderea Griviţeĭ, de ér ceea făceau dese atacurĭ de reocupare, însă tot de-a-una fură respinşĭ de Românĭ cu perderĭ însemnate.

Ruşilor le venise un nou comandant la Plevna, generalul Totleben, vestit inginer, acesta fu surprins, de spiritul cel bun al armateĭ românescĭ şi de exactitudinea cu care fură executate lucrările lor. Lumea începu a-şĭ forma alte ideĭ despre valórea militară a lor. —

Ploua, ba ningea, soldaţiĭ românĭ cu tóte astea nu-şĭ perdeau nimic din zelul, am putea ȡice din voia lor cea bună.

Ostenelele şi încordările cele marĭ şterseră însă roşiaţa de pe feţele bravilor soldaţĭ, decĭ, décă cetitoriĭ jurnalelor erau nerăbdătorĭ de fapte militare, atuncĭ vitejiĭ românĭ cu atât maĭ mult doriau a sĕ bate, de cât a sta la pândă prin şanţurĭ sub o plóia continuă de proiectile.

Comandantul divisieĭ a patra generalul Gr. Anghelescu vĕȡênd acest spirit ceru dela comandantul trupelor române autorisaţiunea de a da asaltul redutei, când va crede momentul oportun.

Anghelescu a ales ȡiua de 19 Octomvre pentru a da asalt redutei Plevniţa, dar nu-ĭ succese a o lua, deşĭ trupele române sĕ bătură şi astă dată cu cunoscuta lor bravură, şi décă nu au reuşit, causa a fost, că Turciĭ carĭ erau scutiţĭ în derĕptul fortificaţiunelor primiră necurmat nouă ajutóre, ér Româniĭ nu.

Divizia a patra perduse din ȡece miĭ ómenĭ 5200 adică maĭ bine de jumătate.

Lucrările Românilor sĕ continuau.

Principele Carol şi cu statul sĕu major chiar de la începutul operaţiunelor era de părere, că Plevna nu sĕ póte lua de cât prin o împresurare desăvârşită şi că atacurile parţiale şi cu baioneta nu pot aduce nicĭ un folos practic.

Acéstă convicţiune fondată pe adevărată cunoscinţă militară a fost desconsiderată de întregul consiliu al generalilor rusescĭ cu marele duce Nicolae în frunte. Singur numaĭ Totleben aproba părerea luĭ Carol care îndată după sosirea sa modifică planul de asediu.

În urma acesteĭ modificărĭ Plevna la 19/31 Octobre era complect împresurată atât de Românĭ cât şi de Ruşĭ, împreunându-se la Dolni-Dubnic trupele luĭ Cantili cu ale luĭ Sotof, care comanda aripa stângă ruséscâ de cernare.

Osman paşa nu maĭ avea deci nicĭ o linie de retragere fiind avisat d-aicĭ în colo numaĭ la puterile sale, căcĭ de nicăirea nu putea căpăta ajutor.

Întru aceea colonelul Slăniceanu sĕ luptă victorios la Rabova, cucerind acésta posiţiune şi câştigând Românilor meritatul titlu de vitejĭ.

Inelul încheeat împrejurul Plevneĭ sĕ stringea tot maĭ tare.

Marele duce Nicolae încă în 1 (13) Novembre provocă pe Osman paşa sĕ capituleze, ca sĕ puiă capăt vărsăreĭ de sânge. Acesta însă trăia în speranţa, că ajutorul promis din Constantinopole totuşĭ i va sosi la timp, decĭ respunse: „suntem otărîţĭ, armata mea bravă şi cu mine, de a ne vărsa ultima picătură de sânge pentru sfânta nóstră causă.”

Vĕȡênd maĭ pe urmă Osman paşa, că ajutorul promis nu maĭ sosesce, trimise la marele duce Nicolae un parlamentar cu vorbă că voiesce a capitula sub condiţia sĕ să retragă cu întréga armată nedesarmată la Vidin sĕu la Sofia. Să înţelege că acéstă capitulare nu sĕ primi.

Luĭ Osman paşa nu i remase deci alta de cât a face o încercare de eşire cu tóte forţele sale, spre care scop şi începu a sĕ pregătĭ.

Planul luĭ Osman paşa era de a face atacul la 10 Decembre, fără ca Ruşiĭ şi Româniĭ sĕ scie ceva, însă acésta nu i-a succes.

Carol presimţind de mult intenţiunea Turculuĭ, pregătise şi el tot astfel, cât orĭ pe unde ar fi încercat eşirea, sĕ să pótă concentra o armată destul de puternică pentru a respinge pe păgânĭ.

În séra de 9 Decembre s-a constatat prin doui spionĭ turcescĭ concentrarea trupelor osmane la podul peste Vid şi golirea şanţurilor. Tot în acéstă nópte avantposturile brigadeĭ române Sachelariu simţiră o mişcare a inimiculuĭ, care aduna trupe spre gura Plevneĭ şi începuse construirea unui pod peste Vid. Dela Sachelariu s-a observat în Plevna şi jur o mulţime de luminĭ şi o mişcare neobicinuită.

Carol decise pentru diminéţa de 10 Decembre un atac concentric; ordinile date în acest sens fură executate numaĭ de cât. Reservele sĕ aşeȡară în ordinul de bătaiă indicat. Trupele peste nópte remaseră sub arme, cavaleria cu caiĭ gata înşelaţĭ, totul preparat a intra în acţiune la primul semnal.

În ȡorĭ de ȡile colonelul Cerchez, comandantul divisiuneĭ a doua fu însciinţat de colonelul Cotruţ, care comanda trupele din tranşeurĭ, că în Plevniţa s-a observat o mişcare de retragere. Pe la 8 óre s-a observat chiar că era părăsită de Turcĭ.

Trupele române din tranşeurĭ înaintară spre redută, pe care o şi luară în posesiune cu multă precauţiune, sciind că era subminată. Din norocire însă n-a exploadat mina, căcĭ lunta de aprindere, care era pe la intrarea redutei, o aflară Româniĭ stinsă.

Din Plevniţa trupele înaintară cu repeziciune în câmpul retranşat de la Bucova unde desarmară garnisóna turcéscâ, apoĭ sĕ îndreptară spre Vid unde sĕ postară cu faţa spre apus pentru a pută sĕ respingă pe Osman, décă ar veni sĕ reocupe posiţiunile luate.

Să maĭ luară alte două redute turcescĭ din partea Românilor, până la ȡece óre.

Pe la órele 12 brigada Cantilli precedată de bateria călăraşă Alexandru înainta spre şoseaua Sofia dincolo de Vid spre a ataca pe inimic în flanc. Întru aceea colonelul Cerchez în fruntea divisiei sale veni de la Bucova şi înainta direct spre Plevna. Regimentul al şóselea de liniă din acéstă divisiune fu cel dintâiŭ din întréga armată de împresurară care intră în Plevna sub conducerea coloneluluĭ Algiu.

Osman vĕȡêndu-sĕ încungiurat de maĭ multe părţĭ şi vĕȡênd încercarea de eşire nesuccesă, încetă lupta şi înarborâ drapelul pe maĭ multe puncte. El însuşĭ era greu rănit la un picior.

Chiemâ un ofiţer din suita sa şi-l trimise sĕ poftéscă pe comandantul trupelor înaintate la dênsul, ca sĕ se înţelégă. Acest ofiţer turcesc merse la colonelul român anume Cerchez, şi-i spuse dorinţa luĭ Osman paşa. Cerchez însoţit de colonelul Arion, Berendeiu şi maĭ mulţĭ ofiţerĭ din statul major român, merse la Osman paşa pe care-l aflară rănit şi încongiurat de maĭ mulţĭ generalĭ şi de şeful sĕu de stat major.

Osman i declară că sĕ consideră de prisonier împreună cu armata sa, care depune armele, numaĭ după ce a făcut totul ce-ĭ comanda onórea militară. —

Plevna a căȡut! Osman paşa s-a predat unuĭ comandant român! Acéstă scire electrisă tótă suflarea românéscă, umplu prin urmare şi pe membriĭ societăţiĭ „România-jună” din Viena cu dréptă bucurie.

Doctorul Ionică Rădulescu îşĭ freca mânile, ȡicându-şĭ: „Plevna căȡută pacea va fi încheeată, ór eu mĕ voi putea avânta pe calea, care va sĕ mĕ conducă la avuţie.

CAPITOLUL XXXIV.
Trezirea.

După ce ne-am făcut datoria faţă de istoria universală, dându-i, precum sĕ cuvine, pas înaintea istoriĭ peisonagiuluĭ nostru, trebue sĕ ne întórcem la Tomiţa, care nu a murit, după cum am putut presupune, care însă a fost mult timp maĭ aprópe de mórte de cât de viéţă şi a îndurat chinurĭ nespuse. Norocul luĭ, că remase în o stare de ameţélă chiar până în momentul în care doctoriĭ-l declarară de scăpat din pericol.

Ca pe mulţĭ alţĭ răniţĭ românĭ şi păgânĭ, aşa şi pe dênsul îl scăpâ una din acele ambulanţe, care era datorită simţuluĭ de binefacere a damelor române.

Medicul ambulanţeĭ cercetând rana Tomiţei, constată că un glonţ i intrase în piept, fără a-i fi stricat vr-o parte delicată a corpuluĭ sĕu, dar că glonţul remăsese acolo şi că décă nu va fi scos la timp, prin însăşĭ greutatea sa îşĭ va face drum până la vr-una din părţile delicate, aducându-i mórtea.

Ar fi trebuit decĭ sĕ să scótă glonţul.

Acel medic era ocupat pe de o parte, ér pe de altă parte fiind încă tênĕr, prin urmare cu praxă puţină, nu sĕ indurâ a întreprinde acea operaţiune fórte periculósă. Hotărî decĭ a trimite pe rănit de-a dreptul la Bncurescĭ, ceea ce sĕ şi făcu.

Aicĭ Tomiţa fu supus operaţiuneĭ celeĭ periculóse, fiind executată de un doctor dibaciu, reuşi, dară rănitul remase mult timp în letargie, între mórte şi viéţă aşa în cât era cel maĭ cunoscut dintre toţĭ pacienţiĭ din spitalul central.

„Unde sunt?” cu aceste cuvinte sĕ trezi Tomiţa în una din făcând nisce ochĭ marĭ şi căutând cu uimire împrejur.

Erau maĭ multe persóne lîngă patul sĕu, în cea maĭ mare parte cocóne; din bărbaţĭ douĭ sĕu treĭ numaĭ.

Una dintre dame stetea de tot aprópe de patul sĕu, ór cele lalte sĕ ţineau în óre-care depărtare de la dênsa. Acea damă, ce stetea maĭ aprópe era o femeéă chipeşă, cu o faţă aşa de blândă şi tot odată aşa de strălucită, în cât părea a fi un ânger pogorît din cer, ca sĕ aline suferinţele trupescĭ şi sufletescĭ la o lume întrégă.

Toţĭ câţĭ erau cu dênsa priviau respectuoşĭ la ea, când auȡiră întrebarea luĭ Tomiţa.

Un zîmbet fericitor luci ca o raȡă de sóre pe faţa eĭ cea senină.

„Scăpat!” ȡise ea, şi îl întinse mâna cu o nespusă bunătate.

Un fior petrecu vinele Tomiţeĭ la atingerea acesteĭ mânĭ albe ca crinul şi móle ca catifeaua.

Ca şi împins de puterea închinăciuneĭ sărută acea mână.

„Am avut grijă de Dta, vitézul meu,” maĭ ȡise dama, apoĭ sĕ duse, urmată de toţĭ cei lalţĭ.

„A avut grije de mine!” sĕ întrebâ Tomiţa remânând pe gândurĭ.

„Dómna,” i şopti un soţ de suferinţe, care era în patul de lângă el.

Tomiţa nicĭ că-l luâ în sémă.

„Dómna, a fost Dómna,” repetă celalalt.

Stăruinţa acestuia atrase atenţiunea Tomiţeĭ.

„Dómnă, ce fel de Dómnă — unde sunt,” cu aceste cuvinte tresărĭ din meditaţiunele sale, care-l reconduseseră în domeniul visurilor, astfel în cât nu maĭ distingea realitate de fantasie, nu scia décă ceea ce văȡuse acum sĕ petrecuse în realitate sĕu numaĭ în fantasia sa.

„Dómna Românieĭ”, continuă vecinul bolnav, „Elisaveta Dómna, care a ascultat adese-orĭ la vorbele Dtale tânguitóre, câte o dată înţelese, dar maĭ mult neînţelese pe care le scoteai, când te apucau fierbinţelile.”

„Elisaveta Dómnă?! dar unde sunt?” întrebă Tomiţa încă o dată cu mirare.

„În spital, la Bucurescĭ!”

„La Bucurescĭ, dar Griviţa?”

„Ha, Griviţa, luată de mult!”

„Luată, o Dómne, acolo am fost şi eu.”

„Sciu, eu n-am fost tocmaĭ acolo, dar aprópe!”

„Unde?”

„Tot împrejurul Plevneĭ!”

„Ce-i cu Plevna?”

„Căȡută! Osman paşa s-a predat unui colonel românesc!”

„Visez, of, érăşĭ visez!”

„Ba nu, nu visezĭ, décă-am fi în stare sĕ ne sculăm am putea asista mâine la intrarea triumfală a armatei române!”

„Intrarea triumfală, Româniĭ au fost învingĕtorĭ. Dar steagul de la Griviţa, nu sciĭ nimic de acel steag!”

„Steagul de la Griviţa, ba sciu, cum sĕ nu sciu, orĭ ce Român scie de acest stég, primul care s-a luat Turcilor!”

„S-a luat dară, of Dómne, eu am arătat calea spre el.”

„Sciu şi asta! Nu ofta Domnule sublocotenent şi posesor al virtuţiĭ militare, cavaler al steleĭ Românieĭ şi al cruciĭ sf-luĭ George...”

„Mi sĕ pare că aiurezĭ frate,” întrerupse Tomiţa pe soţul sĕu cel necunoscut, „eu-s numaĭ sergent.”

„Ai fost, dar încă la Griviţa te-a înaintat la gradul de sublocotenent...”

„Decoraţiunile....?”

„Cele românescĭ ţĭ le-a dat Domnul Carol, căpitanul român, ér cel rusesc împăratul Alexandru.”

„De unde sciĭ astea tóte?” îl întrebă Tomiţa, căruia i crescea inima de semeţie.

„Cum sĕ nu sciu, apoĭ n-am auȡit eu ce vorbia Dómna aicĭ înaintea patuluĭ D-tale?”

„Dómna?!”

„Da, din gura ei am maĭ aflat şi alte lucrurĭ, care te privesc fórte aprópe pe Dta.”

„Ce, ce...” voi sĕ întrebe bietul rănit, dar scirile cele însemnate pe care le auȡise cu totul nepregătit şi care decĭ trebuiră să-l impresioneze şi să-l afecteze pré mult în starea de slăbiciune în care sĕ afla, îi tăiaseră puterile... căȡu din nou în nesimţire.

Acéstă nesimţire ţênu o oră, două, cine scie cât ar maĭ fi ţênut încă, décă o voce cunoscută, o voce dulce, armoniósă, o voce de serafim nu l-ar fi deşteptat din letargia sa.

Dintru întâiŭ Tomiţa credea, că érăşi este prada joculuĭ închipuirilor sale, dar puţin câte puţin sĕ încredinţâ, că nu era vis, nicĭ vedanie, ci că sĕ petrecea aievea ceea ce auȡia.

Leniţa Săsan, în costum de infirmieră, vorbia cu garda bolnavilor.

„Dómna i-a adresat cuvântul?” ȡicea dênsa.

„Da!” respunse gardianul.

„Și el îşĭ venise în fire?” urmâ Leniţa.

„Aşa, da, părea cel puţin că este în fire!” afirmâ servitorul spitaluluĭ.

„Da, da’” continuă Leniţa, ca şi când ar fi vorbit în sine, „tot aşa ȡice şi biletul acesta, ce mi-a venit de la palat, ca sĕ mĕ mâne aicĭ, pici însă că Toma....

„Domnul sublocotenent Toma Ciurescu,” o întrerupse servitorul.

„Că Domnul sublocotenent ar fi recăȡut în nesimţire...”

„Aşa pare, cuconiţă... sĕ vede că sbuciumarea de bucurie... aflând că Elisaveta Dómna i-a purtat de grije...”

„Cine i-a spus asta?”

„Ean vecinu-sĕu de colea!”

Toma închise ochiĭ iute, căcĭ Leniţa sĕ întórse în acel moment şi pornise înspre patul soţuluĭ sĕu de suferinţe.

Acest soţ părea gelos de scena, care sĕ petrecuse. Nu-i plăcea că Leniţa sĕ întreţinuse cu servitorul, până când de altă dată vorbise tot numaĭ cu el. —.

„Domnule sergent,” — rănitul de lîngă Toma era deci sergent, — „ce ai spus Domnuluĭ sublocotenent de a recăȡut în nesimţire?” îl întrebă féta cu óre-care sfiălă.

„Nimic,” făcu sergentul pe scurt.

„Nimic,” repetă Leniţa, „nu scia dară de interesul ce-i pórtă Elisaveta Dómna?”

„N-am avut trebuinţă a-i spune de acest interes, căcĭ a văȡut pe Dómna lîngă patul sĕu,” ȡise sergentul cu destulă asprime.

Tomiţei i venia sĕ sară din pat şi sĕ sugrume de gât pe acest om grosolan. Dar dorinţa, de a maĭ trage cu urechia la convorbirea lor, — pentru că spera a afla astfel lămurirea încurcăturilor în care-l aruncase presenţa Leniţei, — i dete răbdare de a nu sĕ mişca. —

„Nu cumva i-ai spus,” continuă Leniţa, fără a lua în sémă nepoliteţa aceluĭa cu care vorbia, „nu i-aĭ spus că a vorbit în ferbinţelĭ?”

„Ba da...”

„Și că mĕ pomenea pe mine — că Elisaveta Dómna aflând despre durerea sa sufletescă, a pus o damă de onóre de la curte de a scris tatăluĭ meu.”

„Este împăcat Domnul Săsan!” strigă Tomiţa, ne maĭ putând a sĕ stăpânĭ.

Sofia sĕ speriâ; sĕ făcu albă ca păretele, dar în următorul moment sĕ reculese şi privind pe Tomiţa cu un zîmbet dulce reşpunse:

„Da, tata-ĭ împăcat!”

„Dar Babeta?”

„Domnişóra?”

„Da, guvernanta, Domnişóra Babeta?”

„Când vei veni a casă, vei afla!”

„A casă! aşa dară éarşĭ sunt a casă la vétra vóstră,” exclamâ Tomiţa plin de bucurie, fără a maĭ insista, ca sĕ afle ce ȡice Babeta.

CAPITOLUL XXXV.
Promisiunea.

„Voiam sĕ te cruţ, dar nu pot. De ce ai venit să-mĭ turburĭ fericirea. Eu eram înaintea ta în acéstă casă, tu ai venit în urma mea. Mie mi sĕ cuvine dară locul prim, tu trebue sĕ cedezĭ”.

Acea care pronunţese aceste vorbe cu o voce aspră, cu resuflarea comprimată, grăind iute, era Babeta Cibolca. Acela cătră care erau adresate cuvintele astea era, după cum va fi ghicit deja amabilele cetitóre, Tomiţa Ciurescu.

„Nu te înţeleg Domnişóră,” ȡise tremurând de emoţiune.

„Astăȡĭ nu mĕ înţelegĭ, dar maĭ adinéori m-aĭ înţeles. Atunci ȡiceai că nu voiesci a mĕ înţelege, şi te-am cruţat. Pretinȡĭ a nu mĕ înţelege, astăȡĭ când ţi-am declarat că nu maĭ pot ceda.”

„Fi explicită, ca sĕ sfârşim!” exclamă Tomiţa decis.

„Domnul Săsan n-aştéptă decât expirarea terminuluĭ de doliu ce pórtă pentru soţiă-sa, ca sĕ mĕ ia în căsătorie, — este asta destul de esplicit,” adauge Babeta.

„Da,” respunse Tomiţa tresărind, căcĭ îşĭ aduse a minte de bănuiâla cocónei Țica şi tot o dată şi de ceea ce înţelesese el despre Babeta.

„Ce tresari?” întrebă guvernanta.

„Cuvântul doliu mi-a trecut peste osul spinăreĭ”, respunse Tomiţa.

„Ascultă băiete, făcu Babeta cu privire posomorită, „am voit sĕ uit de amestecul ce ai avut la prósta încercare a aceleĭ cocóne din mahala, îmĭ pare că o numesce Țica. Nu mĕ face să-mĭ aduc aminte, că şi tu ai fost în stare a bănui un moment măcar pe mumă-ta.

„Pe mumă-mea?” repetă Tomiţa înfiorat.

„Da, eu îţĭ sunt mamă, şi prin urmare nu pot să-ţĭ fiu şi sócră, ai înţeles?”

„Oh Dómneĭ”! respunse Tomiţa frângêndu-şĭ mânile de disperare, „m-ai scăpat din gura morţiĭ, mĭ-aĭ arătat raiul din apropiere, raiul sigur şi tóte astea — pentru ca sĕ fiu respins din înălţimea fericireĭ, tocmaĭ când mĕ credeam ajuns în port.”

„Te compătimesc băiete...”

„Oh mamă, décă-mĭ eşti mamă!..”

„Ce? nu mĕ creȡĭ?”

„Cum sĕ te cred. Femeia pe care o sciam că-mĭ e mamă, era o femeéă próstă, ea însă şi-ar fi dat şi inima din pept, décă ar fi sciut că prin acesta îmĭ póte cruţa o durere — Dta însă te gândescĭ numaĭ la folosul Dtale, căci după tóte, nu poţĭ iubi pe Domnul Săsan.”

„Cine ţi-a spus ţie, că nu-l iubesc. Ș-apoĭ chiar décă ar fi aşa, prin măritişul meu nu-mĭ fac mie un bine, ci ţie, moştenitoruluĭ meu, asigurându-ţĭ avuţia luĭ Săsan.”

„De când copilul maşter este preferat copiilor adevăraţĭ, — Domnul Sasan are două fete?”

Tomiţa tresări din nou când îşĭ aduse a minte de mórtea Dómnei Săsan.

„Să lăsăm acéstă întrebare! Destul că sciĭ ce-ţĭ sunt, şi ce voiescĭ”

„Sciu ce pretinzĭ a-mĭ fi, şi tare mĕ tem sĕ nu sciu maĭ adevărat de cum ai crede că sciu, —ce voiescĭ!”

„Ce vorbe sunt astea!” exclamă Babeta cu ton ameninţător.

„Sunt vorbele unui om, care nu voiesce sĕ dea din mâni suprema sa fericire, şi care vĕȡênd că vrea sĕ i sĕ răpéscă, este gata a sĕ apăra până la mórte — la vecinica peire chiar.”

„Eşti nebun, vreai sĕ te resvrătescĭ în contra maniei tale.”

„Nu-mĭ eşti mamă, cu ce drept te numescĭ D-ta mama mea?”

„Cu dreptul ce mi-a dat creatorul ca aceleĭ fiinţe care te-a născut pe tine?”

„Nu-i drept, nu Dta m-ai născut, Reveica Ciurea din Ulmenĭ îmĭ este mamă!”

„Da, Ulmenĭ, aşa este, acum îmĭ aduc a minte, că am auȡit pronunţându-se acest nume înaintea mea când eram lauȡă cu tine în acel sat părăsit, unde m-au trimis, ca sĕ te dobândesc ascunsă de lume; căcĭ tată-tĕu era silit sĕ să feréscă de lume.

„A fost cătană tată-meu?”

„Cătană?! Cine ţi-a spus asta?”

„Aşa sĕ ȡicea prin sat pe la noi!”

„De unde puteau sĕ scie săteniĭ cei proştĭ, ce a fost tată-tĕu.”

„Nu e fum fără foc,” ȡice o vorbă românăscă. Trebue sĕ fi fost cam aşa ceva, căcĭ altmintrea n-ar fi vorbit lumea aşa.

„Ți-a spus cineva ţie în faţă?”

„Cum nu, chiar asta a fost pricina, că am fugit de-a casă. Mumă-mea Reveica Ciurea n-a tăgăduit, când i-am aruncat acéstă hulă în faţă, aşa dară veȡĭ că nu póte fi drept ceea ce spui Dta despre mine.”

„M-aş îndoi şi eu, décă n-aş fi găsit la tine un semn sigur, care nu értă nicĭ o îndoiălă”.

„Ce semn?”

„Îţĭ aduci a minte de întâlnirea ce am avut la Hotelul Gabrovenĭ”.

Tomiţa sĕ înroşi şi plecâ ochiĭ.

„Văd că-ţĭ aduci a minte. Atuncĭ când ai leşinat, ţi-am sărit întru ajutor şi am dat la gâtul tĕu de o cruciuliţă de aur.”

„De o cruciuliţă de aur!” repetă Tomiţa a căruĭ faţă sĕ înseninase fără de veste.

„Da, după ce te-am născut, acea cruciuliţă ţi-am atârnat-o de gât, ca sĕ te recunosc, décă te voi întâlnĭ vr-o dată în viéţă, căcĭ sciam prea bine, că tată-tĕu mĕ va ţine despărţită de tine.”

„Cruciuliţa de aur?” maĭ ȡise o dată Tomiţa cu un zîmbet deschis.

„Ai înţeles acum, că nu póte fi nicĭ o greşélă la mijloc?”

„Am înţeles — dar nu cum ȡici Dta, că nu póte fi nicĭ o greşélă la mijloc, ci tocmaĭ dimpotrivă, că eşti înşelată Dta, D-şóră sĕu maĭ bine Dómnă Babeta.”

„Eu înşelată, cum aşa?!” întrebă Babeta schimbând la feţe

„Fiind-că acea cruciuliţă nu mie mĭ-aĭ atârnat-o, ci altuĭ băiat.”

„Altuĭ băiat?” repetă Babeta uimită.

„Da, — tocmaĭ băiatuluĭ, care hulindu-mâ, a fost pricina, că am fugit de acasă” şi Tomiţa sĕ apucă sĕ povestéscă Babetei acea întâmplare pe care o scim deja, şi în urma căreia Tomiţa smulgând cruciuliţa de la Ionică remăsese cu ea.

„Aşa, aşa!” ȡise Babeta după ce terminase Tomiţa, „cu atât maĭ bine pentru Dta, acum nu-ţĭ maĭ pun nimic în cale, poţĭ sĕ iai pe Leniţa şi să-mĭ deviĭ ginere ”

„Îţĭ mulţămesc Dómnă,” ȡise Tomiţa cu un zîmbet maliţios.

„Ean ascultă Domnişorule,” replică guvernanta, „să nu care cumva sĕ te înduri a schimba tonul faţă de mine, décă ţiĭ la fericirea Dtale.

„Dómnă!”

„Nimic Domnă, sunt Domnişóră cum am fost şi maĭ ’nainte. Nu te încrede pré mult în protecţiunea de la curte, căcĭ nicĭ acéstă protecţiune nu este în stare a şterge péta de pe nascerea Dtale.”

„Domnişóră...!”

„Da, sĕ sciĭ, că décă nu-mĭ vei promite aicĭ cu sfinţenie, pe parola Dtale de onóre, că tot de-a-una vei păstra respectul ce-mĭ datorescĭ ca cavaler faţă de o damă, apoi ca ginere faţă de sócră, ȡic décă nu-mĭ vei jura asta aicĭ în acest moment, va afla chiar astăȡĭ Domnul Săsan, cine eştĭ”

„Domnişóră... mĕ amenenţezĭ, dar ameninţarea Dtale, în loc să-ţĭ fiă de folos, mă silesce sĕ mă dau pe faţă...”

„Să te dai pe faţă? Sunt curiósă cu ce!”

„Cu nimic maĭ mult, nicĭ maĭ puţin de cât sĕ denunţ la parchet partea ce ai avut la mórtea Dómnei Săsan.”

Babeta sĕ îngălbini dar totuşĭ rîse cu hohot şi ȡise:

„Ha, ha, partea ce am avut la mórtea Dómneĭ Săsan, cu asta voiescĭ sĕ mĕ speriĭ. Dar uiţĭ Dta că lumea vorbea şi de viitorul Dtale socru.”

Tomiţa-şĭ muşcâ buzele.

„Declară-te acum la moment, continuă nemţóica aruncând o privire pânȡitóre asupra tênĕruluĭ care era prada îndoieleĭ, tras când de partea Leniţei, când de partea simţuluĭ dreptăţiĭ înăscut fie-căruĭ om de bine. —

„Fiă,” ȡise el ’n fine cu gura încleştată, „te voi cruţa, décă nu-mĭ vei pune nicĭ o pedecă.”

„Cu atâta nu-mĭ este destul, dă-mĭ parola Dtale de onóre.”

„Ți-o dau!”

„Și jură-mĭ la fericirea Leniţei.”

Tomiţa tăcu.

„Nu voiescĭ, eh bine, facă-sĕ după voia Dtale, rupă-se orĭ-ce legătură între noi. Vom vedea cine va fi acela, care sĕ va căi.”

„Îţĭ jur la fericirea Leniţei, că nicĭ o dată din partea mea nu voi provoca cu intenţiune nimic spre rĕul Dtale! Eştĭ mulţămită.”

„Da.”

„Însă trebue sĕ te mulţămescĭ cu atâta.”

„Nicĭ nu-ţĭ voi cere nimic maĭ mult.”

„Suntem dară înţeleşĭ”.

„Cu desăvârşire înţeleşĭ!”

CAPITOLUL XXXVI.
Noul Doctor.

Ionică nu putuse merge de la Viena la Paris, ca să-şĭ dobêndéscă de acolo unica recomandaţiune valabilă fără contestaţiune în societatea română, nu sĕ putuse duce, căcĭ nea Radu declarase că nu maĭ este în stare a-i trimite baniĭ trebuincioşĭ pentru călătoria, şederea şi studiul la Paris.

Totuşĭ pentru a-şĭ da un aer franţuzesc, Ionică ’şĭ schimbase numele. Din Ionică Rădulescu sĕ făcuse le Docteur Jean Radoleano.

Examenul de nostrificaţiune, pe care ori ce doctor de medicină trebue sĕ depuiă la facultatea din Bucurescĭ, înainte de a putea începe praxa, îl trecu Domnul Jean cu bun succes, aşa în cât nu-i maĭ lipsea alt nimic pentru a fi un doctor după tótă forma de cât clienţĭ sĕu paţienţĭ.

Auȡise că directorul general al serviciuluĭ sanitar de pe atuncĭ studiase ca şi el tot la universitatea de la Viena, şi că copilărise prin Ardeal.

Ceĭ care îĭ spuneau acésta, îl sfătuiau tot odată să-ĭ facă o visită şi sĕ să închine protecţiuneĭ sale.

Domnul Dr. Jean Radoleano trăsese de-o cam dată la un hotel. La uşa odăiĭ sale pus-ese o placă cu inscripţiunea Dr. etc, ordinéză de la 10—12, pentru sĕracĭ gratuit de la 3—4. Apoĭ sĕ anunţase prin tóte jurnalele capitaleĭ, însă tóte astea le făcuse fără nicĭ un efect; nu venia nimenĭ, nicĭ măcar săracĭ la consultaţiunĭ gratuite.

Vĕȡênd una ca asta, sĕ decise a face visita directoruluĭ general, cu tóte că n-avéa nicĭ o recomandaţiune cătră el şi cu tóte că aflase multe detaiurĭ, care de care maĭ puţin încurăgiătóre de maniera cu care trata Domnul director general visitele ce i sĕ dedeau peste tot, dar maĭ cu sémă visitele de categoria cum era şi a sa.

Directorul general şedea în apropierea hoteluluĭ.

Ionică creȡu cu tóte astea că trebue sĕ mérgă în trăsură la visită, parte pentru a da directoruluĭ cinstea cuvenită, parte pentru a-şĭ da şie-şĭ aplombul cuviincios.

Maĭ avea încă vr-o câţi-va francĭ în pungă, căcĭ venind de la Viena trecuse pe la Ulmenĭ şi văȡuse pe lelea Maria, care păstrase pe séma luĭ, în un unghiu ascuns al caseĭ, o sumuliţă fórte considerabilă pentru împrejurările lor, şi tusese fericită, că „Domnul lor” sĕ îndurase a o primi din mânile eĭ.

Când ajunse la directorul general o trăsură sta dinaintea scărĭ, ér din trăsură sĕ cobora un moşneag mititel, cu barba căruntă, cu bucile scufundate, dar cu ochiĭ vioĭ.

Ionică sĕ opri înaintea porţiĭ şi sări din birjă tocmaĭ în momentul, când moşnégul, care sĕ dase din trăsură, sĕ întorcea cătră scară, înspre care-şĭ dirigea şi Ionică paşiĭ săi.

„Cine eşti Dta?” îl întrebă moşnégul restit, fixându-l tot o dată cu o privire pătrunȡătore!

Auȡise acéstă întrebare şi tonul cu care fuse rostit, Ionică îndată-şĭ dete cu părerea, că moşnégul trebue sĕ fiă stăpânul caseĭ, adică directorul general al serviciuluĭ sanitar, şi sĕ grăbi a respunde cu glasul sĕu cel maĭ umilit.”

„Doctorul Jean Radoleano de la universitatea din Viena.”

„Dta eşti, aşa, bine că te văd!”

Acésta exclamare cu care sĕ oprise directorul pe peronul scăreĭ i părea luĭ Ionică de bună prevestire, decĭ aştepta cu un zîmbet prevenitor încheerea vorbeĭ începute.

„Cum am auȡit numele Dtale” continuă directorul, ér Ionică întinse urechia cu atenţiune şi maĭ mare, „mi-am ȡis îndată: étă..

O tuse sécă i tăiâ directoruluĭ firul vorbirei.

Ionică zîmbea mereu cu cea maĭ mare provenienţă. —

„Étă...” reluă directorul, „unul din aceĭ prostolanĭ, care şi-a schimonosit numele, din Ion a luĭ Radu, Jean Radoleano... ce vreai Domnule,” o rupse apoĭ directorul fără de veste.

Doctorul Jean Radoleano îşĭ perduse cumpătul tocmaĭ cum şi-l perde şi omul când, creȡând că are sĕ calce sus, sĕ cufundă în jos. El sĕ înroşĭ şi tăcu. —

„Spuneaĭ că eştĭ de la Universitatea Vieneĭ” urmă directorul general.

„Da Domnule director general”

„Român de dincolo?”

„Da Domnule director general.”

„Vină ’n sus!”

„Nu maĭ îndrăznesc sĕ vĕ incomodez”

„Flecuri, poftim trecĭ înainte,” ȡise directorul arătând spre uşa scăreĭ cu o mînă atât de imperiósă, încât Ionică nu maĭ avu curagiul de a-l contrazice, ci deschise uşa şi urcă treptele urmat de generalul sĕu, care boncănea necontenit.

După ce sosiră sus, intrară în odaia de ordinaţiune a doctoruluĭ director.

„Când pleci?” întrebă acesta pe Ionică din chiar senin.

Bietul doctor nou înholbâ nisce ochi speriaţĭ cătră directorul general.

„Orĭ”, continuă acesta observând uimirea visiteĭ sale, „ai pus de gând sĕ staĭ aicĭ în Bucurescĭ?”

„Décă nu sĕ găsesce cumva vr-o staţiune în altă parte,” respunse Ionică cu totul deconcentrat, căcĭ nu scia că directorul general luase obiceiul a întreba pe oricine venia la el: „când pleci?”

„Staţiune, n-am vreme să-ţĭ procur o staţiune. Ai o locuinţă aicĭ?”

„Da, Domnule director general, am tras colea la Hotel London, adio!” Ionică n-avea o răbdare pré lungă, o perduse faţă cu directorul general şi voia sĕ plece.

Acestuia îĭ impuneau tocmaĭ acei ómenĭ, cari nu făceau cas de el; astfel bruscheţa nouluĭ doctor îl domoli.

„La Hotel London? şi d-acolo ţi-a trebuit trăsură până aicĭ coconaşule,” ȡise el apucându-l de un nasture al gheroculuĭ. „Aşa, bine, de câte orĭ nu mĭ va convenĭ sĕ merg unde mĕ va chiema, voi trimite lumea la Dta.”

„Mulţămesc Domnule director,” replică Ionică şi eşi turbat pe uşă afară.

„De-mĭ va surîde norocul vr-o douĕ săptămânĭ încă tot aşa precum mi-a surîs până acum,” îşĭ ȡise el trântindu-sĕ pe canapea, după ce ajunse a casă, „va trebui sĕ mĕ gândesc orĭ la altă meserie, orĭ sĕ plec din România. — Asta sĕ fie acea ţéră făgăduită,” continuă el după o pausă, „de care visăm noĭ Ardeleniĭ din frageda nóstră copilărie, ca de un picior de raiu, unde prin rîul curge lapte şi miere, unde stradele oraşelor sunt podite cu galbenĭ, în cât n-ai de cât a te pleca, pentru a-ţĭ umplea busunarele... Aş! Nimen nu voiesce sĕ scie de tine. Unul te rîde décă îl spui că ai studiat la Viena, căcĭ ȡice, ce poţĭ învăţa de la Nemţĭ, altul, ca acest director general, te ţine de rĕu că nu ţi-aĭ păstrat numele rustic, unul aşa, altul altmintré, dar nicĭ unul nu te ia în consideraţiune... De ar veni barem vr-un sărac, sĕ fac o cură după gustul Românilor liberĭ, să-l tămăduesc prin o lovitură de baston, sĕu dându-i o straşnică palmă... Dar nu s-arată nimenĭ!”

„Când nu va voi sĕ mérgă unde-l va chiema, va trimite lumea la mine, aşa ȡise Domnul director general. De bună sémă şi-a bătut joc de mine cu acésta. El, care trece de cel maĭ lacom şi cel maĭ avar om, sĕ refuze o visită... da, póte la vr-un sărac... în mijlocul nopţiĭ...”

Era aprópe disperat noul doctor, — aşa de disperat în cât nu maĭ eşi în acea séră, ci remase acasă aşteptând până târȡiu séra, că dór, dór i va veni vr-un bolnav.

În zadar însă.

Cătră unspre-ȡece óre sĕ culcâ, înjurând pe Domnul director general şi pe toţĭ bolnaviĭ din Bucurescĭ, cari nu voiau sĕ scie de el.

Avea însă nedreptate de a dispera şi de a sĕ îndoi de sinceritatea directoruluĭ general, căcĭ, după cum vom vedea — chiar a doua ȡi i trimise un paţient bun.

CAPITOLUL XXXVII.
Apoplexia.

Putea óre Domnul Săsan sĕ refuze crucea de comandor al ordinuluĭ numit „stéua României?”

Nu, nicĭ de cum!

Omeniĭ maĭ puţin vanitoşĭ de cât dênsul n-ar fi fost în stare sĕ resiste acesteĭ ispite.

Dama de onóre de la curtea Dómneĭ Elisaveta i dase sĕ înţelégă, că, devenind socrul vitézuluĭ Tomiţa Ciurescu, nu i sĕ va putea refusa acéstă distincţiune, pentru meritele sale documentate prin înfiinţarea ambulanţeĭ.

În urma acesteĭ informaţiunĭ tatăl Leniţei d-abia maĭ putea aştepta însănătoşarea fostuluĭ sĕu băiat de prăvălie şi actualuluĭ sublocotenent Tomiţa Ciurescu, pentru a-l îmbrăţoşa ca ginere bine venit.

Dar bucuria sa avea sĕ fie tulburată!

Babeta, care după cum scim, trăia în părerea că Tomiţa este fiul ei, şi care nu voia sĕ dea de o pedecă neînlăturabilă a căsătorieĭ sale cu Domnul Săsan, i declară acestuia în ton categoric, că îndată ce sĕ va învoi la cununia Leniţei cu Tomiţa îl va denunţa la parchet pentru otrăvirea soţieĭ sale.

Étă explicarea ulterióră a aceleĭ convorbirĭ ce avuse Babeta cu Tomiţa, când acesta venise pentru prima óră după însănătoşarea sa în casa Săsanuluĭ.

Cetitoriĭ noştriĭ au asistat la acéstă între vorbire şi-şĭ vor fi reamintind, în ce mod sĕ terminase.

Babeta află, că Tomiţa nu era fiul ei şi astfel sĕ învoi a nu sĕ maĭ opuue căsătorieĭ sale.

Fiul Reveichiĭ îşĭ celebră cununia cu fata Domnuluĭ Săsan, care îşĭ primi decoraţiunea.

Ce ómenĭ fericiţĭ.

Da, după aparinţă, în realitate însă Tomiţa, de şi îşĭ văȡuse visul cu ochiĭ şi cu tóte că soţul Leniţei ar fi putut trăi ȡile dalbe, nu era nicĭ de cum fericit.

Bănuielile pe care le concepuse faţă cu guvernanta şi în consecinţă şi faţă cu socru-sĕu, nu-i dĕdéau pace.

Aceste bănuelĭ, care nu adormiseră nicĭ o dată în sufletul sĕu, fură aţiţate până la nesuferire de cocóna Țica, care auȡind de căsătoria luĭ, găsise ocasiune a-i vorbi şi a-i spune despre învinovăţirea de furt cu care-l înegrise Babeta înaintea eĭ, când cu înrolarea sa în armata Românieĭ.

Tomiţa, pentru a domolĭ pe cocóna Țica, i spuse, că ceĭ din casă creȡuseră în adevăr ceea ce-i spusese nemţóica, dar că tóte s-ar fi lămurit pe urmă. El însă din ce mergea era maĭ tare convins, că Babeta comisese crima de omor asupra Dómnei Săsan, întocmaĭ după cum i sĕ imputa, şi că Domnul Săsan era complicele ei.

Acéstă convincţiune i muncea necontenit spiritul.

„Datoria de om cinstit,” filosofa el adese-orĭ, - „mă face sĕ desconsider tot afară de drept şi sĕ denunţ pe acéstă şerpóică, riscând chiar a-mĭ perde amorul soţieĭ mele. Dar parola de onóre ce i-am dat, ba jurământul ce am depus?” urmâ el apoĭ, sĕ opri însă aicĭ, fără a-şĭ da răspuns la întrebare.

Tomiţa credea că tăcând împlintsce datoria de om cinstit, care nu póte călca parola dată cu nicĭ un preţ, în adevăr însă-l reţinea maĭ mult frica, că vorbind, Leniţa şi tótă lumea va afla cum că este copil din florĭ.

N-avuse curagiul a descoperi secretul nascereĭ sale înaintea soţieĭ sale, de şi-şĭ propusese a o face, chiar înaintea de căsătorie, ér Babeta de bună sémă şi-ar fi răsbunat cu divulgarea acestuĭ secret, décă dênsul s-ar fi decis a o da pe mânile justiţieĭ.

Posiţiunea Tomiţei în loc sĕ să amelioreze devenia din ce în ce tot maĭ nesuferită, căcĭ Leniţa şi Sofia din ce mergea stima tot maĭ mult pe afurisita de nemţóică. De ce? fiind-că Babeta, urmărind necurmat ţinta de a deveni soţia Domnuluĭ Săsan sĕ purta cu atâta gingăşie şi îngrijire cu ele, încât le fermecase.

Uitaseră cu totul de urîtele bănuelĭ, care resăriseră în sufletele lor după mórtea mameĭ lor; nu numaĭ că uitaseră, ci décă ar fi venit cineva sĕ le dovedéscă adevărul acelor bănuelĭ, nu l-ar fi creȡut, ba ar fi prins o ură de mórte în contra luĭ.

Tomiţa simţise acéstă disposiţiune a nevesteĭ şi a cumnateĭ sale, deci îşĭ impuse a silă tăcere şi faţă cu ele, dar totuşĭ nu era în stare a sĕ stăpâni întru atâta, în cât sĕ nu sĕ simţe aversiunea ce avea împotriva nemţóicei.

Babeta era un spirit fórte rafinat. Nu întrebuinţa nicĭ o dată forţa de cât numaĭ unde era neapărat de lipsă, ci căuta a-şĭ ajunge ţinta prin blândeţe, prin dulceţă şi prin prevenienţă.

Scim că Domnul Săsan era cum am ȡice silit a sĕ căsători cu dênsa. Ea, deşi cunoscea puterea influinţeĭ sale purcesă din complicitatea lor la mórtea Dómnei Săsan, avea destul tact a nu maĭ aminti nicĭ o dată de acéstă crimă. Din contra sĕ silea a o face uitată şi sĕ purta cu tótă cochetăria uneĭ femeĭ, care voiesce sĕ cuceréscă inima unui bărbat.

Domnul Săsan sĕ făcuse un om fórte pocit. Nimenĭ nu-i maĭ putea face pe plac. Să credea cel maĭ cu minte om din lume de când primise crucea de comandor al steleĭ Românieĭ.

Nu-ĭ maĭ impunea nimen — afară de Babeta. Zîmbetul ei cel sarcastic îl tăia torentul cel maĭ furios de vorbe. Dar Babeta nu numaĭ că-ĭ impunea ci— îl preocupa tóte gândurile luĭ. Nemţóica sĕ pricepea a pune în purtarea eĭ faţă cu dênsul un farmec, a căreĭ esenţă nu suntem în stare de a o explica, care însă erá destul de puternic pentru a subjuga pe acest om.

De câte-orĭ venia a casă trebuia sĕ dea de Babeta. O surprindea în odaia sa, arangiându-i măsa de scris, dar apoĭ de altă dată un ţipet pătrunȡător îl chiamă în odaia ei, unde o găsia lungită pe divan, fără simţirĭ, leşinată în aparinţă.... aşa în cât trebuia să-i vină întru ajutor.

Scia să-i dea în glas într-un mod fórte ingenios. Tot de-a-una, în desele lor dispute, când casnice, când de o importanţă maĭ mare, părea că superioritatea luĭ o silise a sĕ întórce la opiniunea luĭ. Acésta îl măgulea şi-i asigura simpatiile luĭ.

De când cu scena după mórtea Dómnei Săsan, i storsese promisiunea, că o va lua în căsătorie îndată ce va espira anul de doliu, ea nu pomenise nicĭ o dată cu un cuvânt măcar de acéstă promisiune; el însă cu tóte astea n-o uitase.

Evenimentele politice, resboiul, isgonirea Tomiţei, reîntórcerea acestuia, cununia luĭ cu fiă-sa Leniţa, nimic nu răcise simţimentele sale cătră guvernantă, ér în ȡiua când expira terminul de doliu, Domnul Săsan întorcându-sĕ a casă chiemâ pe ginere-sĕu Tomiţa în odaia sa particulară şi-i declară, că sĕ va căsătorĭ cu Babeta.

Tomiţa părea ca şi lovit de trăznet, la auȡirea acesteĭ declaraţiunĭ categorice.

O sémă de vreme nu fu în stare a-i răspunde nimic.

Domnul Săsan vĕȡênd pe ginere-sĕu mut, schimbă la feţe şi începu sĕ tremure.

Înţelese că descoperirea sa uimise pe Tomiţa.

Pe semne, pentru a scăpa de explicaţiunĭ neplăcute Domnul Săsan, nicĭ n-aşteptâ ca sĕ să desmeticéscă ginere-sĕu, ci plecâ.

Tomiţa alergă îndată la Leniţa. Filosofia sa ajunse la capăt. De şi i spusese guvernanta, că sĕ va mărita după socru-sĕu, Tomiţa sperase, că Domnul Săsan nu sĕ va da în acéstă privinţă după pofta guvernanteĭ. Vĕȡênd acum, că sĕ înşelase, voia cu ajutorul soţieĭ sale sĕ zădărnicéscă planul Babetei.

Leniţa însă după ce ascultase plângerea Tomiţeĭ respunse:

„Nu găsesc nicĭ un rĕu în hotărîrea tată-meu.”

„Babeta să-mĭ fiă sócră!” exclamă Tomiţa îngrozit.

„De ce nu? maĭ bine ea de cât o streină”

„De ce nu? Cum poţĭ întreba aşa? Ai uitat ce spunea lumea de ea şi de tată-tĕu. Acéstă căsătorie nu ar confirma óre din nou bănuelile ómenilor?”

„Eu ȡic tocmaĭ dimpotrivă” respunse Leniţa. „Décă guvernanta s-ar simţĭ vinovată de crima ce cu nedrept i sĕ impută, cred că ea ar fi cea dintâiŭ, care ar fugi de orĭ ce lucru, ce ar putea sĕ întăréscă bănuelile lumeĭ”.

„Da, ai dreptate, ea nu sĕ simte vinovată, cu tóte că după deplina mea convingere a comis crima, nu sĕ simte ȡic, fiind-că s-a deprins cu crima şi a perdut orĭ-ce simţire în acéstă privinţă.”

„Tomiţă — moderéză-te. Nu scim ce sĕ cred de turbarea ta în contra unei fiinţe, care după tóte merită recunoscinţa nóstră, căcĭ ei avem sĕ mulţămim tot ce suntem eu şi cu soră-mea.”

Leniţa voia sĕ continue încă pe acest ton, dar vĕȡênd Tomiţa, că nu o va scóte la cale cu ea, merse érăşĭ la socru-sĕu.

Domnul Săsan nu era singur.

Nemţóica cea afurisită, sĕ afla în odaiă la dênsul.

„Bine că viĭ” ȡise Domnul Săsan cătră Tomiţa. Ședea pe divan şi părea forte obosit, bolnav chiar. Tremuriciul, de care fusese apucat deja când vorbise maĭ nainte cu Tomiţa, nu-l părăsise de loc.

Mai cu sémă mâna sa cea stângă tremura necontenit.

„Am dorit să-ţĭ vorbesc tată!” ȡise Tomiţa cu sfiélă.

„Și eu,” respunse Domnul Săsan, a cărui limbă sĕ încurca, aşa în cât nu maĭ vorbea curat, ci bâlbâia. —

„Dar ceea ce am să-ţĭ spun nu sufere presenţa Domnişórei Babeta” replică Tomiţa.

„Eu însă,” reluâ socru-sĕu, bâlbăind tot maĭ tare,... vo... voiesc sĕ vor... besc toc... maĭ de Ba... ba... beta... chemaţĭ şi fe... fe... tele..”

Babeta alerga sĕ chieme pe Leniţa şi pe Sofia.

Tomiţa voia sĕ să profite de ocasiune pentru a spune socruluĭ sĕu între patru ochĭ, ce-l ardea la inimă, dar spre spaima sa, vĕȡu că Domnul Săsan de o dată sĕ făcuse mototol.

„Tată dragă!” strigă el şi sări săi ridice.

În acest moment sosi Babeta cu fetele D-luĭ Săsan.

„Vai, tată, ce ţi-e!” striga Sofia speriată.

Domnul Săsan deschise ochiĭ şi, vĕȡênd pe fiicele sale începu sĕ plângă.

„Iute, de grabă un doctor,” ţipâ guvernanta, ca şi eşită din fire.

CAPITOLUL XXXVIII.
Prima visită.

Tomiţa alergase cu capul gol drept la doctorul care locuia maĭ aprópe de dênşiĭ.

Acest doctor din întâmplare era directorul general al serviciuluĭ sanitar.

Domnul director general şedea tocmaĭ la mâsă, când intră Tomiţa la el ca din tun eşit.

„Ce vreai,” sĕ răsti directorul la el.

„Domnule Doctor, te rog pentru Dumneȡeu” începu Tomiţa apoĭ sĕ opri căcĭ nu maĭ putea sĕ răsufle, decum sĕ maĭ vorbéscă.

„Ei bine ce-ĭ,” făcu directorul general continuând a mânca.

Din când în când suspina ca şi furat de gândurile sale şi uitând cu totul de presenţa Tomiţei.

„Móre socru-meu, Domnule doctor, te rog vină să-l scapi!

Acesta după ce căscase de vr-o două orĭ gura fără a putea articola vr-un ton. Îşĭ regăsi în fine vocea şi ȡise:

„Móre, móre!” boncăni directorul general. „Toţĭ ȡic aşa, şi décă alerg după vorba lor, ce sĕ veȡĭ când sosescĭ la bolnav: stomac stricat, sĕu durere de dinţĭ, ba câte o dată efectul beţiĭ chiar.”

„Domnule doctor,” reîncepu Tomiţa, „pentru Dumneȡeu nu te maĭ da la reflecsiunĭ, ci vină sĕ scapi un om de la mórte.”

„Și eu sunt tot atât de bun ca şi socru D-tale, decĭ voi sta maĭ întâiŭ la măsă, căcĭ dăcă aşĭ alerga acum cu Dta, mi-aşĭ atrage o indigestiune, sĕu vr-o altă bólă.”

„Socru-meu este comerciantul Săsan, îţĭ dăm pentru visita Dtale, ori cât ai cere.”

„La dracu!” sbierâ directorul general aruncând furculiţa sa cât colea şi cu atâta vehemenţă în cât resturna un pahar, care sĕ sparse făcând hîrburi şi o farfuriă, „ce credeţĭ că sunt avisat la baniĭ Dv; plăcă d-aicĭ, nu mĕ maĭ supăra.”

„Décă-mĭ va muri socru, n-ai sĕ rîȡĭĭ”, strigâ acum şi Tomiţa, care-şĭ eşise din fire apucând spre uşă. —

„Săsan, Săsan, repetă directorul general,” „mi pare că şéde p-aicĭ aprópe. Ean ascultă Domnule” sĕ adresă cătră Tomiţa, care tocmaĭ pusese mâna pe clănţă.

Acesta sĕ opri un moment, sperând că doctorul totuşĭ va veni cu el.

„Eu nu pot sĕ mĕ duc cu Dta,” continuă directorul general, „dar én colea în Hotelul London este un medic nou, chiamă-l pe acela, va fi bun bucuros sĕ mérgă ori unde l-ai duce.”

Tomiţa eşi ca fulgerul şi peste câteva momente îl vedem la uşa Doctoruluĭ Jean Radoleano.

Cetind tăbliţa îşĭ ȡise:

„Nu-s orele de consultaţiune, póte nicĭ nu va fi a casă.”

Cu tóte astea încercâ la uşă.

Era deschisă. Doctorul Jean Radoleano, şedea necăjit pe canapea.

„Domnule Doctor,” cu aste cuvinte sĕ adresă Tomiţa cătră el.

„Un client,” făcu acesta sărind de pe canapea.

„Da şi încă un cas fórte urgent, te rog vină cu mine!”

„La moment!” Doctorul Jean îşi luă pălăria şi ȡise: „étă mĕ s”

Plecară.

Tomiţa fugea ca un nebun, fără a ȡice un cuvânt măcar pe drum mergând.

Aşa alerga Tomiţa încât doctorul dabia era în stare a-l urma. Noroc că casele Dluĭ Săsan erau numaĭ vr-o câţĭ va paşi de la hotelul London, căcĭ altmintră doctorul în valul de ómenĭ s-ar fi perdut de conducătorul sĕu.

Pe scară sĕ opri Tomiţa şi ȡise:

„Eşti recomandat de directorul general al serviciuluĭ sanitar, Domnule doctor, prin urmare sper că-ţĭ va succede a scăpa pe bolnavul la care te duc”

„Sper şi eu.” respunse doctorul, în sine adause: „totuşĭ n-a uitat de mine domnul director, sunt dator a-mĭ pune tóte silinţele, ca sĕ nu-l fac de ruşine.”

Când intrară în odaia bolnavuluĭ, doctorul perdu de o dată tot curagiul, ceea ce sĕ exprimă aşa de bine în faţa sa încât îl înţeleseră toţĭ dimprejur.

„Scapă-l, domnule doctor,” ţipa Babeta.

„Dómna soţiă?” făcu acesta, căcĭ la moment nu scia cu ce sĕ încápă maĭ bine vorba.

Acéstă întrebare isvorîtă maĭ mult simţuluĭ de nespusă genă în care sĕ afla de cât unei premeditaţiunĭ, făcu o impresiune plăcută asupra Babetei.

Ea-l privi pe furiş şi-l aflâ după gustul ei.

Nimen nu sĕ găsise a răspunde la întrebarea doctoruluĭ, el îşĭ văȡu decĭ de trébă.

Scoţênd din busunar o tăşcuţă cu unelte, luâ din ea o pinsetă, restrânse mâneca Domnuluĭ Săsan şi sĕ încercâ a-i lăsa sânge.

Încercarea sa rămase fără resultat.

„Pré târziu, sângele a început deja a sĕ închega,” ȡise el apoĭ cătră asistenţĭ, „este un atac de apoplexie!”

„Mort, mort, o Dumneȡeule” strigă Babeta şi căȡu fără simţirĭ, din fericire însă — orĭ era precalculaţiune — pe un divan unde rămase lungită.

„Tată, vai... Domnişóră... o Dómne, móre... ajută Domnule Doctor” strigară fetele alergând de la Domnul Săsan la Babeta, ş-apoĭ érăşĭ de la Babeta la Domnul Săsan.

„Domnuluĭ nu-i maĭ putem ajuta nimic,” ȡise doctorul, „ar fi decĭ bine sĕ ducem pe Domnişóra de aicĭ, ca să-i dăm îngrijirea trebuinciósă.”

„Da, da s-o ducem” ȡise Sofia plângând şi sĕ prepara a da mână de ajutor doctoruluĭ, ca sĕ ridice pe Babeta de pe divan.

Doctorul zîmbi. Biata fétă sĕ credea maĭ tare de cum era în adevăr. Totuşĭ sĕ aplecă spre cea leşinată, ca sĕ constate starea ei.

„Domnişóră” i ȡise el cu vocea duiósă.

Babeta deschise ochiĭ.

„Te rog, décă poţĭ, opintesce te puţin, sĕ te ducem la un adăpost maĭ bun de cum ai putea avea aicĭ. De o parte te voi sprijinĭ eu, ér de cea laltă Domnişóră...”

„Sofia” întregi Babeta cu un zîmbet palid şi sĕ ridică, încet, încet afectând o mare slăbiciune.

Ionică în acel zel ce desvóltă un medic la prima sa visită de praxă medicală, i dete mână de ajutor, luându-o aprópe cu totul în braţele sale.

Bătrâna cochetă, nemţóica afurisită, faţă cu un muribund, căruia afectase amor până în momentul expirat, sĕ lipi cu drag de corpul acestui strein.

O conduseră în odaia ei.

Doctorul Ionică sĕ întórse la Domnul Săsan, dar n-avu alt nimic de făcut, de cât de a constata mórtea luĭ.

Când îĭ aduse acéstă scire, Babeta leşină din nou, după aparinţă, în sine însă murmură: „le roi est mort, vive le roi!”

Ionică firesce i dete érăşĭ ajutorul sĕu medical şi peste puţin o redeşteptă din amorţélă.

„Eştĭ tare ocupat, Domnule doctor?” întrebă nemţóica cu vocea slabă.

„Ca un începător ce sunt” replică Ionică, care nu ar fi mărturisit nimenui, că nu este de loc ocupat. —

„Suntem cu un mort în casă, eu mĕ simţ atât de slabă, în cât nu sciu décă voi ajunge ȡiua de mâine...”

„Oh Domnişóră, cât despre asta, nicĭ o temere...”

„Suntem trei femei neputincióse, neexperte cel puţin şi un singur bărbat, ginerile răposatuluĭ, care va avea destul de lucru, cu înmormântarea, cu regularea succesiune... n-ai primi Dta, sĕ locuiescĭ la noĭ...”

„Domnişóră!” îngână Ionică confus.

„Spune-i şi tu Sofio!”

„Da, te rog şi eu Domnule Doctor” ȡise Sofia socotind ca tot de-a-una, aşa şi acum, părerile guvernantei de nefalibile.

Ionică îşĭ ȡise îndată, că décă va accepta acéstă propunere, va renunţa de o cam dată la stabilirea praxei sale, dară ochiĭ ceĭ blăjini ai Sofieĭ, aerul ei cel simpatic îl fermecară aşa încât nu maĭ stete la îndoiólă, ci respunse:

„Sunt gata cu plăcere, a vĕ sta la disposiţiune.”

„Du-te Sofiă, şi spune Domnuluĭ Tomiţa, că Domnul doctor a primit ca sĕ stea la noi, până... în sfêrşit, până vom avea trebuinţă de ajutorul sĕu.”

CAPITOLUL XXXIX.
Alt amor.

„Voiescĭ sĕ mĕ omorĭ, după cum ai omorît şi pe binefăcătorul, pe socrul Dtale, pe Domnul Săsan?”

Tomiţa-şĭ perduse graiul, auȡind acéstă neruşinată învinovăţire; stete vr-o câte-va momente bâlbăind înnaintea Babetei, apoi irupse:

„Bine mi e, aşa-mĭ trebue; eu care te-am cruţat, sĕ aud din gura Dtale, ceea ce cu drept cuvânt ar fi trebuit sĕ ȡic de Dta, dar nu numaĭ sĕ dovedesc chiar înaintea judecătoruluĭ. Dar ce maĭ stau de vorbă cu Dta, voi spune doctoruluĭ sĕ plece, şi pace.”

„Vrea sĕ mĕ omóră, sĕ mĕ omóră,” reîncepu Babeta.

„D-apoĭ bine femeéă, trebue sĕ aibi doctor în casă, nu póte sĕ te caute şi de la hotel, sĕu orĭ unde va şedea. ”

„Nu, nu, căcĭ pe mine m-apucă rĕul făr’ de veste, până sĕ mérgă la el, până sĕ viiă la mine, am murit! -”

Era ca vr-o două ȡile după înmormântarea repausatuluĭ Săsan când avu loc acest adialog între actualul şef al familiĭ şi guvernanta. '

Tomiţa voia tocmaĭ sĕ repete în mod şi maĭ categoric declaraţiunea sa, că nu va maĭ suferi pe doctorul Jean Radolesco în casă, când veni şi Sofia.

Despre acésta fetiţa nu scim până acum nimic maĭ mult de cât, că era copila cea maĭ mică a repausatuluĭ Săsan. Trebue sĕ facem cunoscinţa ei maĭ de-aprópe, căcĭ este chiémată a juca un rol principal de aicĭ înainte.

Scim că doctorul Ionică fusese atins la prima ei vedere, trebuia deci sĕ aibă un farmec óre-care în apariţiunea ei.

Cum sĕ nu fi avut. Să bucura de cel maĭ scump şi maĭ gingaş farmec — era tênĕră, castă, puţin cam sfiiciósă, cu un cuvânt avea farmecul nevinovăţieĭ. De altmintré era cu părul roşu, cu faţa albă ca zăpada, pe unde nu era acoperită cu pistruie, avea guriţă rumenă, dinţĭ frumoşĭ, era mijlocie de stat şi ceva cam durdulie.

Atât despre fisicul ei.

Cât despre caracter, venei a tot ce era nemţesc, muria după Babeta şi cu tot aerul ei cel sfiicios era pretenţiósă şi închipuită peste măsură.

De la viéţă pretindea să-i facă parte de un romanticism cât sĕ póte maĭ straniu; aşa dară nu s-ar fi măritat după un tênĕr aşeȡat, a cărei cunoştinţă ar fi făcut-o pe calea cea obicinuită, prin presentare stil recomandaţiune.

Când intrâ la Babeta, căcĭ acolo în odaia ei, dinaintea patuluĭ în care ȡăcea, avuse loc dialogul ce l-am reprodus maĭ sus, guvernanta exclamă:

„Bine că viĭ, ca sĕ veȡĭ cum cumnatul Dtale, noul stăpân al caseĭ, vrea sĕ mĕ dea afară, aşa bolnavă cum mĕ veȡĭ”.

Sofia privi indignată spre Tomiţa.

El stetea sĕ móră de necaz.

„Cum poţĭ spune asemenea... era sĕ ȡică minciunĭ, dar acest cuvânt i sĕ părea pré dulce pentru reproducerea aceluĭ cuget mîrşav, ce pusese guvernanta în vorbele ei, şi cum căuta după alt cuvânt maĭ nimerit, făcu o pausă.

„Voi veni şi eu cu Dta,” ȡise Sofia extasiată şi alergă la pat, ca sĕ mângâie pe şerpóica.

„Nu te va lăsa însă Domnialuĭ, căcĭ el îţĭ este epitrop,” fonfăi Babeta.

„Duceţi-vĕ în numele luĭ Dumneȡeu cu doctorul cu tot,” strigă Tomiţa înfuriat, căcĭ îşĭ perduse răbdarea. —

„Veȡĭ,” reluă guvernanta cea făţarnică, „veȡĭ că ne dă afară, ne scóte pe uliţă sub un pretext de nimica.”

„Pretext, nicĭ un pretext!” sbierâ Tomiţa turbat.

„Dapoĭ nu s-a născut tótă vorba din pricina doctoruluĭ, fonfăni érăşĭ Babeta, „ce rĕu îţĭ póte face doctorul, de-l urăscĭ şi-l persecuţĭ într-atâta.”

„Te rog nu mĕ aduce la disperare cu logica Dtale femeéscă,” respunse Tomiţa.

„Logică femeéscă, auȡi cu ce voiesce sĕ ne astupe gura Dsa, care este maĭ logic de cât noi. I vorbesc de medicină, şi Domniasa îmĭ respunde logică, a poftimĭ”

„În fine judecă şi tu,” sĕ adresă Tomiţa cătră Sofia, sătul fiind de a maĭ discuta cu nemţóica, „este óre cuviincios ca sĕ şaȡă un tênĕr la noi în casă. Ce va vorbi lumea.”

„Că mult îmi şi pasă de gura ómenilor...” reflectă Babeta.

„Nu-i vorba de Dta, ci de Sofia,” respunse Tomiţa cu dispreţ, „ea este fată mare şi trebue sĕ avem grijă de reputaţiunea ei.”

„Sofia! fată mare, ea sârmănica copiliţă,” rîse Babeta.

Aceste cuvinte atinseră pe cumnata Tomiţei în mod neplăcut, căcĭ ea sĕ afla încă în acea fericită etate care ţine de rĕu pe orĭ cine ar îndrăzni a-i ȡice copilă.

„Eu copilă!” exclamă Sofia, „da sunt uşură de minte, nepreveȡĕtóre ca şi o copilă de nu m-am gândit la necuviinţa ce este împreunată cu şederea doctoruluĭ la noi în casă. Îngrijirea pentru sănătatea Dtale m-a copleşit întru atâta, încât nicĭ n-am întrebat, ba nicĭ n-am văȡut, că doctorul este tênĕr. Astăȡĭ aflu asta, astăȡĭ sciu...”

„Ce? şi tu te dai pe partea duşmanilor mei! ab Dumneȡeule!” fonfăni nemţóica plângând.

„Orĭ e nebună, orĭ e amoresată...” Tomiţa nu ’şĭ sfârşĭ vorba, i venise o ideeă. „Étă mijlocul cel maĭ nimerit pentru a mĕ scăpa de ea cu faţa cinstită. Bătrâna móre după un bărbat, ér sâ i-l dăm pe acesta; odată măritată nu maĭ are ce căuta p-aicĭ. Doctorul ăsta, continuă Tomiţa în gândurile sale, şi aşa nu-mĭ este simpatic... nu l-am putut suferi din primul moment în care l-am văȡut. Aşa dară, în loc de a-i despărţĭ voi stărui a face cât maĭ curând o păreche din ei!”

„Aide Sofiă,” sĕ adresă apoĭ cătră cumnată-sa, „nu-i bine nicĭ pentru noi nicĭ pentru bolnava ca sĕ maĭ stăm p-aicĭ... să-i trimitem pe doctor, să-i scrie vr-o ordonanţă, ca să-i maĭ trécă rĕul.”

Eşiră.

Tomiţa voi sĕ încerce pe Sofia sĕ vaȡă că óre nu pórtă vr-un interes pré mare pentru doctor, i ȡise deci:

„Ce-aş maĭ rîde, décă s-ar face o părechiă din acest doctor şi din guvernanta vóstră.”

„Îmĭ pare, că ar fi prea tênĕr pentru ea” replică Sofia.

„S-ar potrivi maĭ bine cu tine, nu-i aşa,” întrebă Tomiţa pândind.

„Eu şi un medic, unde te-ai gândit!” respunse Sofia aşa de indignată şi cu un aer de dispreţ aşa de adevărat, încât nu permitea nicĭ o îndoială despre sinceritatea ei.

Sofia era gólă tată-sĕu, cât în privinţa îngâmfăreĭ, ş-apoĭ un amor atât de casnic, décă ni este permis a ȡice aşa, nu era nicĭ decum după gustul şi aspiraţiunele ei.

Din partea ei nimic deci nu era de temut.

Tomiţa stăruia de atunci cu tot adinsul ca sĕ realiseze căsătoria cea monstruósă între Babeta şi Ionică. Acest din urmă însă nu voia sĕ înţelégă nicĭ una din amintirile ce i sĕ făcuseră maĭ de multe orĭ.

El ofta după Sofia, décă n-ar fi fost acésta nicĭ n-ar maĭ fi rămas în casă.

Babeta sĕ schimbase de tot faţă de Tomiţa. I era recunoscătóre şi devotată pentru stăruinţele luĭ.

Astfel merseră lucrurile o sémă de vreme fără de a sĕ decide într-o parte sĕu într-alta.

Tomiţa era deja sĕ părăséscă planul sĕu, căcĭ din ce trecea tot maĭ mult sĕ convingea că doctorul a prins o slăbiciune pentru Sofia, decĭ i era témă, ca la cele din urmă sĕ nu ésă vr-un scandal din prelungita şedere a doctoruluĭ în casă la ei.

„Domnişóră!” ȡĭse el deci într-una din ȡile, „vĕd că sănătatea Dtale s-a restabilit, am putea sĕ dăm drumul doctoruluĭ.”

„M-am gândit şi eu la acésta... dar...”

„Ce dar...”

„N-ai fi de părere, că décă am petrece sesonul la Sinaia, ne-ar prinde la toţĭ bine.”

„La Sinai... ba da, şi...”

„De ce sĕ nu ducem pe doctorul cu noi.”

„Să ne înţelegem. Ai vĕȡut că am făcut tot posibilul din partea mea, ca sĕ ţĭ sĕ realiseze dorinţa finală faţă cu doctorul. Nu s-a putut, şi sciĭ de ce nu?”

„Fiind-că nu s-au copt încă lucrurile!”

„Ba nicĭ de cum, ar fi fost destul timp ca sĕ să cócă, ci fiind-că doctorul nu a prins slăbiciune pentru Dta, cum ne-am aşteptat, şi cum s-ar fi căȡut ci pentru Sofia... deci trebue sĕ fim cu mare băgare de sémă.”

Babeta sĕ îngălbinise.

„Slăbiciune pentru Sofia, ţĭ sĕ pare numaĭ, orĭ voiescĭ să-mĭ faci necaz!” ȡise ea.

„Cât despre asta fi încredinţată, că nu m-aş sfiĭ a ţi-o mărturisĭ, dar în acest cas nu este aşa. În propriul Dtale interes, lasă închipuirea la o parte şi veghiază asupra doctoruluĭ, căcĭ nicĭ eu n-aş voĭ ca sĕ ne ia pe Sofia.”

„Oh, n-aibĭ nicĭ o grije. Doctorul póte, maĭ sciĭ décă n-ar fi gata la asemenea pas, cât despre Sofia, fi sigur că fără un pic de romantism nu sĕ va amoresa de nicĭ un tênĕr, ér neamoresată nu sĕ va învoi nicĭ o dată a sĕ mărita.”

„Sinaia este însă un loc ca şi făcut pentru romantism.”

„Nu voi fi şi eu acolo!”

„Ba şi eu!” adause Tomiţa.

„De nu mi-ar fi témă că veĭ divulga secretul nascereĭ mele cu ce dragă de inimă te-aş da încă şi acum pe mâna judecătoruluĭ de instrucţiune” îşĭ ȡise el eşind.

CAPITOLUL XL.
In valea Peleşului.

Care dintre cetitorĭ nu cunósce óre Sinaia?

Toţĭ câţĭ au trecut vr-o datâ din Transilvania în România pe drumul cel vestit, care sĕ întinde de-a lungul Prahovei, l-au visitat de bună sémă.

Bătrâniĭ au conăcit în mănăstirea cea ospitalieră, tineriĭ vor fi admirat clădirile cochete ale flóreĭ boerimeĭ românescĭ.

Ferice de acei ómenĭ, cari au apucat sĕ maĭ vaȡă părţile Sinaiei pe acele vremuri, când solul ei era, cum am ȡice încă virginal, necălcat de acea dróie pestriţă venită din tóte părţile ţéreĭ pentru a mânca, bea, şi a sĕ chefui printre braȡĭ, infectând aerul jur împrejur, venind numaĭ puţinĭ dintre ei pentru a admira natura.

Éta frumósă, era admirabilă pustietatea de pe atuncĭ. Astăȡĭ însă este... un picior de raiu, cum ȡice lumea aceea care preţuiesce arta maĭ mult de cât natura.

Dar sĕ nu fim prea riguroşi. Au dreptate ómeniĭ décă laudă Sinaia cea de astăȡĭ, căcĭ are un merit necontestabil. Opresce pe mulţĭ dintre boeriĭ ţéreĭ de a maĭ cheltuĭ paralele prin streinătate pe la băile franţuzescĭ şi nemţescĭ.

Presupunând că totuşĭ sĕ va găsi printre cetitorĭ vr-unul care nu cunósce Sinaia de astăȡĭ, vom spune pe scurt cum sĕ presintă acum.

Ceea ce era altă dată maĭ popular, a rămas acum partea cea maĭ părăsită — mănăstirea, până maĭ de ună-ȡĭ chiar, centrul Sinaei, este acum părăsită de lume, a rămas numaĭ cu călugăriĭ săi, nisce fiinţe cât sĕ póte de neinteresante. Viéţa s-a coborît de vale unde treĭ hotelurĭ, Sinaia vechiă, Sinaia nouă şi Caraimanul adăpostesc pe dspeţiĭ pasagerĭ, ér vilele care de care maĭ cochete ce sĕ resfaţă jur împrejur ocupând o întindere de câţiva chilometriĭ sunt locuite de flórea boerimeĭ.

Este şi un casin, o casă de baiă, aleurĭ, chioşc de musică. În timpul sesonuluĭ cântă o musică militară dinaintea casinuluĭ, în fine Sinaia a ajuns o staţiune de véră din cele maĭ elegante de pe tótă faţa pământuluĭ, având, după cum de sine sĕ înţelege şi staţiune de drum de fer.

Într-una din ȡilele luneĭ luĭ Iunie, cătră sfârşitul ei, sosind trenul de la Bucurescĭ, debarcară din un compaitiment de clasa primă, între alţĭ pasagerĭ Tomiţa cu soţia sa Leniţa, doctorul Jean Radoleano cu Sofia şi cu guvernanta.

Tomiţa oferise braţul sĕu Leniţei, ér guvernanta sĕ grăbise a lua pe acela al doctoruluĭ şi rugâ pe Sofia ca sĕ inspecteze transportarea bagagiuluĭ cu care sĕ însărcinase un rustic din localitate.

Astfel urcară şoseaua cea costişă care conduce de la debarcadera drumuluĭ de fer sus pe un platou unde sĕ află cele treĭ hotelurĭ.

Cel dintâiŭ de pe cale şi tot o dată cel maĭ pompos este hotelul Caraiman, unde sĕ abătură prietiniĭ noştrĭ, căcĭ acolo opriseră prin depeşă patru odăi, una pentru Tomiţa, alta pentru soţia şi cumnată-sa, a treia pentru guvernanta şi a patra pentru doctor.

Hotelul Caraiman este clădit cu faţa spre munţiĭ Bucegiuluĭ, priveliştea ce o are decĭ spectatorul din ferestrile acestuĭ hotel este minunată. Dinaintea hoteluluĭ douĕ fântânĭ săritóre aruncă ródele lor de apă la o înălţime destul de considerabilă, de unde recade în basenele cele largi descompuse în miliarde de mărgele sclipitóre în feţele curcubeuluĭ, — maĭ departe stabilimentul de băi, casinul, amêndoue clădite în stil cochet, sus mănăstirea cu turlele acoperite cu tinichea sclipitóre îşĭ coronate cu crucĭ bizantine, apoi şi maĭ sus încă creştetele pleşuve ale munţilor.

Ca tótă lumea prin Sinaia aşa şi amiciĭ nostriĭ trăiau o viéţă pacinică şi liniştită.

Aerul cel limpede, curat şi vivificător al munţilor pare că-iĭ schimbase cu totul, le luase grijile şi preocupaţiunile de pe inimă, erau maĭ voioşi, maĭ deschişi de cât a casă.

Tomiţa era aşa de schimbat încât aprópe nu-l maĭ puteai recunósce.

Aerul, posiţiunea, bravii, copaciĭ Sinaei i reamintiră părţile locurilor unde copilărise, i reamintiră dulcea, şi cu foc iubita sa patriă, ceea ce l umplu cu atâta duioşie în cât era gata a erta tuturor.

Era aprópe împăcat cu guvernanta, ba ar fi ertat şi duşmanuluĭ sĕu din copilărie, luĭ Ionică al Raduluĭ, de care p-aicĭ maĭ adese-orĭ îşĭ aducea a minte ca prin Bucurescĭ.

Dicem că i-ar fi ertat şi luĭ. Aşa vine vorba, căci ȡeu nu scim, dăcă i-ar fi causat plăcere aflând, că acela cu care şedea împreună, era Ionică al Raduluĭ duşmanul sĕu din copilărie.

Ei nu sĕ recunoscuseră. Lucru firesc. Când sĕ despărţiseră erau ca de vr-o şépte, opt anĭ, acum însă bărbaţĭ în tótă firea. Faţa li sĕ schimbase cu totul, apoĭ nicĭ nu sĕ interesaseră mult unul de altul. Da-bia décă-şĭ sciau bine numele. De patriă, de trecut nu sĕ întrebaseră şi astfel nu scia nicĭ doctorul că stăruia după graţia cumnateĭ a aceluĭ soţ din copilărie, pe care-l desconsiderase şi l vătămase atât de tare încât fugise d-acasă.

Cea maĭ mare parte a timpuluĭ în Sinaia este destinată excursiunilor, decĭ şi amiciĭ noştriĭ petreceau tótă ȡiua prin pădure.

Maĭ cu sémă mergeau în valea Peleşuluĭ unde sĕ opreau, când în faţa casteluluĭ regal, când la casa de vânătorie, când maĭ spre mănăstire, cu un cuvânt sĕ invertiau tot împrejurul reşedinţeĭ regale.

Doctorul Jean Radoleano sĕu cum îl scim noi maĭ bine, Ionică, era tot împrejurul Sofiei, âr Babeta tot în urma luĭ Ionică, aşa încât Tomiţa începu sĕ resimţă ură, maĭ întâiŭ de societatea numiţilor, apoĭ chiar de Sinaia întrégă cu tótă frumseţia ei.

Sofia însă fugia, fugia, cât o duceau piciórele, numaĭ şi numaĭ ca sĕ scape pe vr-un minut două de presenţa doctoruluĭ, care-ĭ devenise nesuferit prin dulcea şi stăruĭtórea sa purtare, prin oftările sale.

Babeta o lăsa sĕ să pérȡă şi întrebuinţa fel de fel de mijlóce pentru a remânea singură cu Ionică prin pădure.

Dar Sofia nu refăcea departe; de câte orĭ Ionică sĕ putea scăpa pentru un moment de Babeta mergea drept în valea Peleşuluĭ, unde era sigur că o va găsi. —

O dată vĕȡêndu-o din depărtare avu îndrăznéla a-i striga: „hop, hop,” după cum fac nemţiĭ când merg în pădure.

Sofia trase uimită cu urechia.

Vocea doctoruluĭ era fórte plăcută, avea un timbru sonor, armonios.

Pentru prima dată de când îl cunoscea aşteptâ fără repulsiune sosirea luĭ.

Nu era singură, era eu Leniţa.

„Domnule Doctor,” întrebă Sofia, după ce ajunsese la ele, „eşti deprins cu musica vocală?”

„Da, am fost membru la societatea academică de cântărĭ, şi încă unul dintre membriĭ cei maĭ zeloşi..”

„Si distinşi...” adause Babeta care sosise şi ea gâfâind.

„Ce bine sĕ nimeresce asta,” reluă Sofia. „Pe Tomiţa, care şi el de zor nevoie cânta câte o dată cu noĭ, aicĭ în Sinaia nu l-am putut îndupleca nicĭ o dată, ca să-şĭ facă partida de bariton. Cred că nu ne vei refusa concursul Dtale.”

Doctorul Ionică sĕ înţelege că primi bucuros a cânta cu fetele luĭ Săsan, dar ce ȡicem bucuros, — era fericit că Sofia l-a învrednicĭt a cânta cu el.

„Sci partida de bariton din „întórcerea” de Șrubert, întrebă Sofia.

„Da, o sciu”, respunse Ionică radios de bucurie.

„Am putea dară încerca îndată acustica acestui loc, care îmĭ pare minunată, vreaĭ Leniţo?”

Leniţa nu refusa şi astfel începură a cânta.

Tomiţa şi Babeta formau publicul.

Tomiţa resimţĭ o adevărată plăcere ascultând la acéstă execuţiune, care mergea în adevăr minunat.

Babeta însă era neliniştită. Acest acord, acéstă armoniă în care sĕ găsia doctorul cu Sofia nu-i era nicĭ de cum pe plac. Să pornise de vr-o câteva orĭ ca sĕ i conturbe, dar nu sĕ îndurase, i era témă că va supăra prea tare pe Ionică.

„Bravo, bravo,” aplaudă Tomiţa, după ce finiră, „d-a capo, bis.”

„Să face răcóre, ar fi maĭ bine sĕ reintrăm,” observă Babeta.

„Răódre, ha, ha, pe mine m-au năpădit sudórea,” rîse Sofia ştergându-şĭ fruntea, şi căutând cu atenţiune împrejur, ca şi când ar fi aşteptat vr-un efect anume urmărit, de la cântul lor.

„Hai sĕ maĭ cântăm. încă o dată,” reluâ dênsa, după ce sĕ convinse, că nimic nu sĕ mişcă dinspre castelul regal, care nu era aşa de depărtat de locul unde steteau, în cât sĕ nu fi putut auȡi cântarea lor, cineva, care ar fi eşit pe terasă, „orĭ décă sciĭ din întâmplare şi „dorul de Șuman, am putea sĕ încercăm cu asta,” sfârşi dênsa cu un aer distras.

„Bravo, bravo!” exclamâ Tomiţa, „cântaţĭ deră dorul.

Babeta însă îşi ĭ” ȡise în sine: „Sofia caută cu tot adinsul ca sĕ atragă atenţiunea locuitorilor auguştĭ ai casteluluĭ, a regeluĭ sĕu a regineĭ asupra sa, étă tot, şi eu próstă începusem deja sĕ mĕ tem, că doctorul a făcut impresiune asupra ei. Nu, n-am de ce mĕ teme;” apoĭ ȡise şi ea cătră tinerĭ: „cântaţĭ, cântaţĭ, că mult îmi place şi mie.”

„Ți-a trecut frigul?” întrebâ Leniţa.

„Da!”

„Bătrâna s-a prostit întru atâta după doctor, încât are frigurĭ”, sĕ gândi Tomiţa, „aicĭ o ia fierbinţelile, aicĭ îngheţă...”

Sofia, Leniţa şi doctorul începură a intona dorul de Șuman.

CAPITOLUL XLI.
Întâlnirea.

Ajunseseră la ultimele tacte, când sĕ auȡi érăşi un repeţit „bravo”.

Nu era însă glasul Tomiţei, era un glas argintiu, de femeéă şi venia de după un tufiş.

Atât cântăreţiĭ cât şi ascultătoriĭ aţintiră cu atenţiune ochiĭ lor în direcţiunea de unde sĕ auȡise aclamaţiunea distingătóre.

Când ce sĕ vĕȡi — de o dată sĕ simţiră cu toţiĭ apucaţĭ de o sfielă mare.

De după tufiş eşi maĭestatea Sa regina Românieĭ, înaintând spre locul unde steteau cântăreţele, care amuţiseră la aspectul ei:

„Ah, protegiatul meu!” ȡise ea cu un zîmbet divin pe buze, când zări pe Tomiţa, „şi étă colea sóţă-mea, acum de bună sémă soţia Domnieĭ-Tale,” urmâ cu un semn semnificativ asupra Leniţei.

Acesta din urmă observare i dete Tomiţei curagiul a-i presenta întréga societate.

„Sunt amatóră de asemenea cântece,” ȡise maĭestatea Sa cu graţiă nespusă, „m-aţĭ surprins fórte. Nu m-aş fi aşteptat sĕ aud în mijlocul pădureĭ românescĭ un cântec german cântat aşa de bine de Români. Cred că veţĭ petrece maĭ mult timp prin Sinaia.”

„Da, aşa ne-am propus,” ȡise Sofia, care strălucia de fericire.

Îşi ajunsese scopul mult dorit.

Era remarcată de maĭestatea Sa.

Dar o aştepta o fericire şi maĭ mare, la care dabia îndrăznise a sĕ gândi, în care însă nu avuse audacitatea de a spera.

„Îmi voi face dară plăcerea,” continuă regina, „a asculta la cântecele Dv. chiar în castelul regal.”

După aceste cuvinte maiestatea Sa plecâ.

Sofia era în extas.

Și Leniţa sĕ simţia onorată.

Tomiţa avu o simţire neplăcută, nu şi-o putéa explica, dar i sĕ părea că pentru dênsul ar fi fost maĭ bine décă nu ar fi avut loc întâlnirea cu regina.

Cât despre Babeta apoi ea înţelese îndată că acest incident, apropiind pe doctor fórte mult de Sofia, îl depărtase cu atât maĭ mult de la dênsa.

Doctorul Ionică s-ar fi bucurat şi el, décă n-ar fi fost atât de amoresat pe cât era.

Până ce nu venise regina, Sofia totuşi i maĭ aruncase câte o privire, i maĭ adresase câte un cuvânt, — nu sĕ arătase aşa de sĕlbatică faţă cu el, cum fusese maĭ ’nainte; dar de când vorbise cu regina îl nesocotea cu totul. În zadar ofta, în zadar sĕ arăta stăruitor, Sofia nu lua act de dênsul, sĕu décă lua act — apoĭ o făcea cu o pornire, care semêna ca şi când ar fi voit sĕ să feréscă de desmerdările unui căţăluş nesuferit.

Astfel dispuşĭ sĕ intórseră spre hotel.

Ajunşĭ acolo, doctorul nu maĭ putu suferi chinul şi sĕ retrase.

Babeta făcu asemenea.

Sofia în fericirea ei, simţea un zor de comunicare. Rămase cu Leniţa şi cu Tomiţa de vorbă.

„Vom cânta la curte,” ȡise ea.

„Aşa pare,” afirmă Tomiţa.

„Ce pare, este lucru decis, n-ai auȡit ce mi-a ȡis regina,” replică Sofia.

„Am auȡit” făcu Tomiţa, dar cum ȡice némţul: „von der Lipp, zum Kelchesrand!”

„Ah, bah, tu tot numaĭ la rĕu te gândescĭ. Ne va feri Dumneȡeu de mórte!” îl întrerupse soţiă-sa Leniţa.

„Dar una aş vrea sĕ sciu” adause Sofia.

„Ce?” întrebă Leniţa.

„Décă vor invita şi pe Doctorul Jean?”

„Pe doctor?” repetă Leniţa.

„Negreşit că-l vor invita!” ȡise Tomiţa.

„Dar tu ce ȡici” sĕ adresă Sofia cătră Leniţa.

„Și eu cred, căcĭ fără de el cântarea nóstră n-ar fi complectă” respunse acésta.

„N-ar fi complectă, cum sĕ nu!” protestă Sofia, „nu scim nisce duete minunate pe care le putem cânta noi amêndoue cu acelaşĭ efect, ca şi terţetul pe care l-a auȡit regina”

Tomiţa tótă nóptea nu putu dórmi de cugetele cele multe ce-i veniau.

După cura scim promovase, cât i stetuse prin putinţă, apropierea Babetei cătră doctor, asta o făcea pentru a scăpa cu un minut maĭ curând de presenţa acesteĭ fiinţe nesuferite, pe care nu sĕ îndrăznia a o aţîţa în contra sa, ca sĕ nu sĕ dea pe faţă pata nascereĭ sale.

In tóte dimineţele când sĕ întâlnia cu dênsa, îl lua un fior rece, căcĭ trebuia sĕ - şi aducă a minte, că era silit a şedea la una şi aceeaşĭ masă cu o otrăvitóre.

Nicĭ Babeta nu odihni bine în acea nópte. Idea sĕu dorul, rîvna orĭ cum să-i ȡicem, în fine pofta sa de a sĕ vedea şi ea măritată, cu bărbat la vétra ei, devenise din ce îmbătrînise tot maĭ mare; crescuse în proporţiune geometrică la fie-care zădărnicĭre a planurilor sale de măritiş. După ce o părăsise Ștefan Daftu, alergase în urma Tomiţei, apoĭ sĕ aruncase cu înverşunare asupra văduvuluĭ Săsan.

Pentru a putea poseda pe acesta nu sĕ sfiise de a comite o crimă. Destinul nu o ajutase. Acum i adusese pe acest doctor, pe care-l urmărĭ a cu o adevărată furiă.

Nu s-ar fi lăsat sĕ fi sciut că sĕ cufundă tótă lumea cu ea, şi de ar fi trebuit sĕ sugrume chiar pe regina, care i sĕ puse în cale ca o chéză rea.

A doua ȡĭ Sofia era în necontenită aşteptare. Nu voia sĕ să depărteze din hotel ca s-o afle acolo trimisul regineĭ.”

Și Leniţa întreba mereu, că nu venise nimenĭ sĕ le caute.

Guvernanta maĭ prinse la inimă, tot asemenea şi Tomiţa începuse a avea maĭ multă încredere în o deslegare fericită a încurcătureĭ.

Doctorul Ionică era nefericit. Sofia nu voia sĕ scie nimic de el. Să învârti împrejurul ei, cât sĕ învârti, oftând, suspinând şi dând ochiĭ peste cap, apoi plecâ.

Nu sĕ duse însă departe, numaĭ colea pe cósta ceea a păduriĭ retăci dênsul şi strînse un buchet de flori mirositóre.

Cu acest buchet sĕ întórse şi-l presentâ Sofiei.

„Ce sĕ fac cu aceste buruieni?” exclamă dênsa cu nerăbdare.

Nu venise încă invitarea dela castelul regal.

Doctorul Ionică era plouat. Décă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi isbuenit în lacrimi.

Buchetul strîns cu atâta ostenélă, simbolul delicat dar expresiv al gingăşieĭ sale, tratat de o vârstă de buruienĭ!

Desamăgirea şi ciuda sa erau cu atât maĭ marĭ, cu cât simţia, că excuriunea sa şi culegerea sa de florĭ judecate cu sânge rece, fusese o gólă copilărie.

Puţine fete ȡĕu din ȡiua de aȡĭ, pun preţ pe un buchet strâns în sudórea feţeĭ tale. Cele maĭ multe sciă sĕ preţuiéscă maĭ bine giuvaerele, rochile şi gătelele care în adevăr au o maĭ mare valóre reală.

Aşa sunt timpurile — trăim în vécul realismuluĭ şi al materialismuluĭ.

Cam astea-şĭ ȡicea şi Doctorul Ionică, dar nu pré isbuti a sĕ mângăia.

„Vĕd că nu vĕ maĭ place a vĕ preumbla,” ȡise Tomiţa spre séră, „astăȡĭ aţĭ stat tótă ȡiua la hotel, n-ar fi maĭ bine sĕ ne întórcem la Bucurescĭ.”

„Eu aşi fi învoită, cu acéstă propunere” aprobă Babeta, care nu sĕ maĭ încredea în inofensivitatea Sinaei.

„Da, sĕ plecăm!” exclamă şi doctorul.

„Tocmaĭ în toiul sesonuluĭ!” observa Sofia, „ce ar ȡice lumea?”

„Ce ne pasă nouă de lume!” făcu Babeta.

„Nicĭ eu nu ȡic ca sĕ facem ceva de dragul lumeĭ,” luâ cuvântul Leniţa, „dar ar fi păcat sĕ ne întórcem”.

„Deu păcat!” adause Sofia.

„Sciu ce vĕ reţine,” reîncepu Tomiţa, „speranţa de a fi invitate la castel.”

„Ei bine, şi dăcă ar fi chiar aşa!” observă Sofia.

„Décă-i aşa, am sĕ vĕ fac o propunere,” continuă Tomiţa.

„Fă!” ȡĭse Leniţa.

„Aşteptăm douĕ ȡile”

„Ba, ȡi trei,” îl întrerupse Leniţa.

„Să punem patru!” adause Sofia.

„Fiă dar patru, décă nu va veni pănă atuncĭ invitarea, plecăm, căcĭ ne-am plictisi aşteptând.”

„Suntem învoite” ȡiseră Sofia şi Leniţa de o dată.

„Tot asemenea vom pleca îndată după serata petrecută în castel,” reluă Tomiţa.

„Cât despre asta, vom vedea,” respunse Sofia.

Babeta spera că doctorul nu va fi invitat şi acéstă speranţă o făcu sĕ nu fiă nicĭ ea în contra învoieleĭ, care sĕ făcuse acum.

Doctorul n-avea vot în consiliul familieĭ, decĭ tăcu. —

Cam în tăcere le trecu tuturor acea ȡĭ.

A doua ȡĭ era sĕ să repete în tocmaĭ evenimentele din ȡiua trecută.

Până şi doctorul plecase érăşĭ — dar nu pentru a strînge — buruienĭ, ci pentru a cumpăra un baston de munte, care plăcuse Sofiei.

Însă nicĭ acest omagiu al adoraţiuneĭ sale nu fu întâmpinat din partea Sofiei cu o delicateţă maĭ mare decum fusese primit sârmanul buchet din ȡiua precedentă.

Doctorul de ciudă şi de furdóre disperată era tocmaĭ sĕ frângă băţul în două, chiar înaintea societăţiĭ, compuse din adorata sa şi d-n cei din casă, când apăru un strein în mijlocul lor.

Era mesagerul curţiĭ.

„Domnul Toma Ciurescu cu Dómna!” ȡĭse el presentând un bilet.

„Eu-s,” făcu Tomiţa luând biletul în primire.

„D-şóra Sofia Săsan,” continuă mesagerul presentând un al doilea bilet.

„Aicĭ” respunse Sofia şi primi biletul cu mâna tremurândă.

„Domnul Doctor Jean Radoleano,” termină mesagerul scoţând un al treilea bilet.

Doctorul îl primi cu nepăsare.

Mesagerul sĕ închină şi plecâ.

Biletele conţineau o invitare pe de séra la castelul regal.

„Domnule Doctor, Domnule Doctor,” începu Sofia, după ce luase cunoscinţă de cuprinsul biletuluĭ, „par-că-mĭ oferiseşĭ un baston de munte.”

„Da Domnişóră, şi ai refusat primirea!”

„Acum nu maĭ refuz, unde este?”

Doctorul i dete bastonul tresărind, de fericire.

Feţele Babetei şi a Tomiţei sĕ întunecară.

CAPITOLUL XLII.
Castelul Peleşului.

Castelul regal din Sinaia pórtă numele pîrĕuluĭ Peleşul, care curge la piciórele luĭ scoborând din vârful muncilor.

Este o clădire cochetă într-una din cele maĭ încântătóre posiţiĭ ale lumiĭ.

Are două etagiurĭ de cărămidă, despărţite printr-un brâu de mosaic fórte fin, care represintă felurite figuri alegorice fórte delicat lucrate, un parter de pétră, cufundat de o parte în pământ, dominând de altă parte o terasă, după care ţĭ sĕ presintă priveliscea întreguluĭ amfiteatru din prejur; un şir de mansarde încolţurate cu formele cele maĭ variate şi o învelitóre, adevărat cap de operă de fantasie şi de îndrăsnélă în desemn. Étă pe scurt descrierea exterioruluĭ aceluĭ castel, unde era poftit Tomiţa cu ai săi.

Merită ca sĕ consacrăm spaţiul şi timpul cuviincios descriereĭ interioruluĭ acestui castel.

Deu în lăuntrul luĭ minunea domnesce în tótă strălucirea ei. De la prag chiar, visitatorul începe a vedea lucrurĭ, care-l fac a crede, că viséză, orĭ că vede aievea acele chipurĭ fantastice, de care sĕ spune în poveştile din Halima orĭ o miiă şi una de nopţĭ, cum i maĭ ȡuce.

Intrarea răspunde în o curte de onóre, d-acolo dăm într-o tindă sĕu peristil. Acéstă tindă este largă şi măréţă, are un tavan de pétră lucia şi împestriţată, susţinut de maĭ multe colóne de stil antic egiptian, care şi ele adică colónele sunt de marmoră şi păreţiĭ sunt căptuşiţĭ tot cu marmoră albă, roşie, galbenă, albăstruiă, cenuşiă şi verȡuie şi jur împrejur cu prevazurĭ de polială de aur curat.

În fundul tindeĭ începe scara cea de frunte, care duce în etagiurile de sus.

Lângă acéstă scară principală sĕ află bătută în părete o lespede de pétră albă de marmoră, pe care sunt săpate în litere de aur următórele inscripţiunĭ:

Eu Carol şi al meu popor
Făcut-am într-un gând şi dor;
În timp de lupte al meu regat
În timp de pace al meu palat —

ér maĭ jos:

„Eu Carol I Domn şi Rege şi cu Elisaveta Regina, după o silinţă neobosită de doĭ anĭ, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de isvóre, isbutit am a pune la pâlele Bucegiuluĭ temelia acesteĭ clădirĭ în anul mântuirei 1875 iar al domniei nóstre al noulea.

„Zidirea s-a oprit pe timpul rezbeluluĭ pentru neatârnarea României.

„Intrat-am în acéstă casă a nóstră în anul mântuirei 1883, iar al domnieĭ nóstre al 17-lea.

„Datu-i-am nume:

„Castelul Peleşului.”

Scara ce duce în sus este tot de marmură, încongiuiată de balustrade şi colóne de bronz, la capătul de jos este lată cât ţine lărgimea peristiluluĭ, mergând spre apus; după aceea cotesce spre resărit şi sĕ împarte în două ramure, asemenea cu balustrade de bronz de cel maĭ elegant stil.

Sala în care dau acele scări este măréţă, am putea ȡice uimitóră. Antisala unui palat al Califilor n-ar putea fi atât de bogată şi aşa de măréţă; afară de marmoră şi de bronz din care este făcut plafondul, geamurile cele colorate, prin lumina cea mistic temperată ce străbate prin ele, transpun pe simplul muritor într-o sferă, ce-i pare supraluméscă.

Din acea scară trecem printr-o arcadă elegantă într-o galerie, care înconjură din tóte părţile curtea interióră şĭ în care respund o mulţime de uşĭ de stejar sculptat.

Aicĭ sĕ află în partea despre apus cabinetul de lucru, apoĭ odaia de toaletă, camera de baie şi sala de culcare a maĭestăţiĭ sale regina. În coridorul despre méȡă-ȡĭ respund camerile de lucru, de audienţă şi de culcare ale maĭestăţiĭ sale regele.

Între aceste două apartamente sĕ află capela.

Din coridorul despre resărit dăm pe scara care duce la turnul de petrecere veselă.

Acolo fu condus Tomiţa cu ai săi de un valet de serviciu.

Acest turn este cel maĭ ’nalt din tóte şi sĕ află în partea dréptă ă clădireĭ principale, are în centru un orologiu mare, care vestesce prin sunetul unui viers pătrunȡător sferturile, jumătăţile şi orele braȡilor secularĭ şi muritorilor, care vin la rădăcina acelor braȡĭ ca sĕ să minuneze de cele ce văd p-aicĭ.

Sila de petrecere are jur împrejur tablourĭ, desemnărĭ şi inscripţiunĭ referitóre la veseliă, acolo Tomiţa cu ai săi sĕ simţĭ maĭ negenaţĭ şi graţia nespusă a maĭestăţiĭ sale îĭ făcu a sĕ simţĭ ca şi în eden, aprópe de Zeiĭ cei fericitorĭ.

Aicĭ în castel ceremonialul curţiĭ nu sĕ observă cu atâta stricteţă, dovadă despre acésta era însăşĭ presenţa Tomiţei, a soţiei a cumnatei sale şi a doctoruluĭ, care toţĭ nu erau introduşĭ” la curte.

Societatea adunată nu era mare, sĕ compunea din persónele admise la curte, care sĕ aflau pe la Sinaia. Astfel Tomiţa cu ai săi sĕ vedeau cam separaţĭ, avisaţĭ a şĭ petrece între sine, căcĭ nu cunosceau aprópe pe nimen sén maĭ bine ȡis nu erau presentaţĭ nimenuĭ.

Între alte persóne era şi beizadea Mitică Ghica, boerul „eforia cum îl ȡic săteniĭ din urbea Sinaia, căcĭ Dsa este preşedintele eforieĭ spitalelor, proprietărésa celeĭ maĭ marĭ părţĭ din Sinaia. Să maĭ vedea generalul Davila, agil ca şi argintul cel viu, apoi colonelul Străjan, comandantul garnisóneĭ, prinţul de Nassau un nepot al regineĭ, ofiţer în armata austriacă.

Domnişóre de curte, care maĭ frumuşele, care maĭ urâte.

Portul naţional prevala la dame. La unele le şedea destul de prost. Nu sĕ potrivea nicĭ de cum cu conversaţiunea lor purtată numaĭ în limba francesă.

Regina era afabilă ca tot de-auna. Regele serios ca de obiceiu.

Sofia era extasiată, cei lalţĭ nu sĕ prea simţiau bine în mijlocul acestor feţe recĭ — politicóse.

Societatea pe semne era informată despre causa invităriĭ, căcĭ uniĭ şi alţiĭ dintre domnĭ făcură alusiune despre acésta cătră Leniţa şi Sofia.

Beizadea Mitică găsindu-sĕ din întâmplare lângă Sofia i adresâ cuvântul.

„Maiestatea sa mi-a făcut elogiul Dv. cu atâta căldură încât abia pot de nerăbdare sĕ te aud cântând, ah, da bine ȡici — eu sunt Dimitrie Ghica,” adause el aducându-şĭ a minte că nu era presentat.

„Am onóre a vĕ cunósce prinţule, din văzute... maĭ bine ȡis din renume,” respunse Sofia.

„Domnul este soţul Dtale?” continuă beizadea. Mitică, arătând spre doctorul Ionică.

Sofia sĕ înroşi ca o ciréşă, apoi îngână:

„Sunt nemăritată, mĕ numesc Sofia Săsan.”

„Ah, pardon Domnişóră”... făcu beizadeaua.

În acest moment veni doctorul Davila şi ȡĭse;

„Maiestatea Sa regina, doresce a auȡi terţetul Dv,” la aceste cuvinte arătâ spre locul unde stetea un pian. Doctorul sĕ grăbi a da braţul Sofiei, ér Leniţa fu condusă de Tomiţa.

„V-am auȡit cântând o piesă de Șubert.” ȡise regina, „cunósceţĭ vr-una din cântecile sale pe care le-a numit „frumósa morărésă.”

„Da, maiestate!” respunse Sofia, apoĭ de-o dată luându-şĭ séma, privi spre Doctor, ca sĕ vaȡă décă nu s-a pripit cumva afirmând un lucru, despre care nicĭ nu era informată.

Doctorul răspunse la acéstă privire cam speriată cu un zîmbet afirmativ.

Sofia sĕ simţĭ uşurată şi în avântul ei strînse cu profusiune mâna doctoruluĭ.

Acesta trebui să-şĭ reculégă tóte puterile sale sufletescĭ pentru a-şĭ putea face partea sa în terţet, atât era de emoţionat.

Înnota în o mare de fericire, de o fericire atât de nemărginită, de afundă, încât era în risic de a sĕ înneca. —

Începură cu numărul întâiŭ din ciclul cântecelor „frumósei morărése.”

Regina asculta cu luare a minte, era emoţionată; acéstă cântare i reamintea patria ei cea germană, tinereţele ei cele poetice.

Regele, maĭ puţin sentimental de cât augusta sa soţie, şoptea într-un colţ, cu beizadea Mitică.

Domnişórele de onóre steteau smerite, — după aparinţă, în realitate însă, cu ochiĭ, icĭ colea şi cu gura îşĭ făceau observările lor, care nu erau nicĭ de cum în favorul cântăreĭ germane, dar încă maĭ puţin în favorul cântăreţelor.

După terminarea pieseĭ, regina mulţămĭ executorilor cu multă graţie.

Atuncĭ şi regele sĕ simţĭ îndemnat ca sĕ adauge vr-o câteva cuvinte de înaltă apreţiare.

Întréga societate firesce sĕ grăbi, ca sĕ serbătoreze pe amiciĭ noştriĭ.

Apoĭ ca şi uşuraţĭ de o sarcină neplăcută, începură conversaţiunea generală, din care însă fură escluşĭ mult puţin Tomiţa şi ai săi.

Sofia cu tóte astea sĕ simţia prea fericită, dar fericirea ei îşĭ ajunse culmea, când regina avu graţia a o întreba, décă este amatóre de excursiunĭ.

„Da, oh, prea mult,” sĕ grăbi a respunde, cu tóte că nu spunea adevărul, dar sciind că regina suia bucuros munţiĭ, credea că-i va face plăcere respunȡând astfel.

„Ne vom întâlni dară adese-orĭ” adause regina. „Chiar mâne vom face o excursiune la pustnic, fosta-ţĭ deja acolo?”

„Nu, însă... şi noĭ ne propuseserăm a merge tocmaĭ mâine...”

Regina în acest moment fu sustrasă de la conversaţiunea cu Sofia, aşa încât acésta nu scia, décă era invitată sĕu nu, ca sĕ ia parte la excursiunea regineĭ.

În tot caşul îşĭ propuse, sĕ mérgă a doua la pustnic.

Trebuia să-şĭ dea o contenanţă, decĭ acceptă omagiile doctoruluĭ, şi era fórte afabilă cu el, aşa încât Tomiţa sĕ alarmă din nou, şi decise, a face tot ce-i va sta prin putinţă, pentru a pleca chiar a doua ȡĭ din Sinaia.

CAPITOLUL XLIII.
Chelnerul.

„Cum a fost?” întrebă Babeta, care aşteptase până târȡiu nóptea, întórcerea amicilor noştrĭ, de la castel.

„Frumos, de minune,” exclamă Sofia. „Nu-i aşa!” sĕ adresă apoĭ cu un zîmbet soratic cătră doctor.

Acesta afirma radios de fericire.

Babeta avu ca un atac de nervi, astfel tresări de cumplit.

„Mâne însă vom pleca!” făcu dênsa.

„Nicĭ de cum,” protestă Sofia.

„Aşa ne-a fost înţelegerea” ȡise Babeta.

„Eu nu sciu nimic despre asta!” replică Sofia.

„Ba şi mie-mĭ pare, că ne învoisem a pleca a doua ȡĭ după ce vom fi fost la castel,” adăuse Tomiţa.

„Ne învoisem da,” reluă Babeta, „să aşteptăm treĭ, patru ȡile, şi décă nu vom fi invitaţĭ sĕ plecăm, dar maĭ departe nu m-am învoit la nimic. Mâine vom merge la pustnic.”

„Ce fel de pustnic?” întrebă Tomiţa.

„Décă nu sciĭ, vom afla! Póte scie doctorul!” respunse Sofia.

„Da, negreşit!” respunse acesta. În adevăr nu scia nicĭ el nimic despre pustnic, dar îşĭ propuse îndată că sĕ va informa a doua ȡi înaintea revărsatul zorilor. „Pustnic este un zihastru, continuă el.”

„Atâta scim şi noĭ”, îl întrerupse Tomiţa, „dar unde este acel pustnic,”

„Sus pe vârful unuĭ munte,” ȡise doctorul într’-un noroc.

„Mor, ah mor!” ţipâ acum de o dată Babeta.

Tomiţa scia prea bine de ce sbiară rĕutăciósa nemţóică aşa, dar având tot o dorinţă cu ea, ȡise:

„Nu-ţĭ priesce aerul cel aspru al munţilor?”

„Nu-mĭ priesce, mĕ omóră acest aer,” şopti ea.

„Să plecăm dară!” adause Tomiţa.

Guvernanta i aruncă o privire de recunoscinţă şi ȡise:

„Da, vĕ rog, aşa sĕ vĕ ţie Dumneȡeu.”

„Ean veȡĭ doctore,” începu Sofia, „găsescĭ de lipsă ca sĕ pornim în ruptul capuluĭ de aicĭ. Ne opresce óre starea Domnişórei, ca sĕ luam parte la excursiunea de mâine.”

„Domnul doctor,” îngână Babeta, „de bună sémă va avea plăcere ca sĕ participe la excursiune, decĭ nu va găsi, că starea mea este alarmantă şi că cere imperios grabnica mea strămutare la Bucurescĭ. Eu una nu mĕ încred în el, cât pentru astă dată...”

„Domnişóră Babetă...” vroi sĕ protesteze Ionică, dar Sofia-l întrerupse ȡicând.

„Nimic nu lâgă pe Domnul doctor de noĭ, el póte sta aicĭ şi după ce vom pleca, decĭ nicĭ o consideraţiune nu-l va face sĕ tăinuiéscă adevărul cu privire la starea Dtale, domnişóră.”

„Și eu sunt de astă părere,” afirmă Leniţa.

„Totuşĭ însă cred,” luă Tomiţa cuvântul „că pentru a sĕ arăta complesant cătră Sofia, care doresce atât de mult a participa la excursiune...”

„Domnule,” îĭ tăiâ cuvântul Ionică, „destul, te rog. Neîncrederea ce mi-a arătat domnişóra guvernanta, şi pe care ai confirmat-o acum şi Dta, mĕ dispenséză de datoria, ce are orĭ-ce medic faţă de un bolnav. Vĕ rog decĭ a consulta pe vr-un coleg al meu.”

„Ah!” exclamă Sofia.

„Ér Dv,” sĕ adresă cătră dênsa şi cătră Leniţa oftând, „trebue sĕ mĕ iertaţĭ... căcĭ nu vĕ maĭ pot da concursul meu..”

„Nicĭ măcar la cântări?” făcu Leniţa.

„Nicĭ... cu asta” sărută mâna Leniţei şi Sofiei şi plecă disperat.

Babeta ca rivală ce era, recunoscuse schimbarea ce sĕ făcuse în inima Sofiei şi uitând în pasiunea ei de orĭ-ce consideraţiune, sări în sus de pe divanul, pe care stătuse lungită.

Mişcarea ei atât de energică surprinse pe toţi.

„Sunteţĭ órbe” începu ea adresându sĕ cătră Sofia şi Leniţa, „nu vedeţĭ, că acest calic umblă numaĭ după pungile Sofiei... ticălosul. Eram ca şi sigură, că pe mine mĕ va lua de soţie, dar firesce, eu n-am o jumătate de milion, ca şi Sofia...” şi cu aste irupse într-un plâns cu hohot, de era p-acĭ, p-acĭ să-i misce inima chiar şi Tomiţei.

Sofia sĕ făcuse galbână ca căra.

„Dar vină-ţĭ în fire,” sĕ încercâ a mângâia Leniţa pe nemţóică, „Sofiei nicĭ prin gând nu i-a trecut, ca sĕ ia în serios pe doctor. N-ai văȡut cât este de rece cu el? De unde să-l iubéscă, nicĭ să-l sufere nu póte.”

Sofia nu ȡicea nicĭ un cuvânt.

Acéstă scenă în loc de a înăduşi flacăra născândă în peptul ei, o aţîţă încă şi maĭ mult. Asta sĕ vedea prea bine.

„Vom pleca dară mâine,” ȡise Tomiţa.

Nemţóica nu era din cele încăpăţînate sĕ ţie una, décă a apucat sĕ cevaşĭ. Resimţind, că cu purtarea ei cea violentă risca nu numaĭ a depărta de la sine pe doctor ci a-şĭ înstreina chiar şi pe Sofia, copila ei cea de suflet, întórse îndată fóia şi ȡise:

„Pare, că mi s-a făcut maĭ bine”, şi ȡicênd asta îşĭ şterse lacrimale din ochi, „nu voiesc sĕ stric plăcerea Sofiei... faceţĭ mâine excursiunea... Voi consulta pe doctor, póte că-mĭ va permite sĕ iau parte şi eu.”

„Bine, bine, vom avea timp mâine pentru astea tóte,” i tăiâ Tomiţa vorba, plecând sĕ să culce.

Babeta era disperată.

Râvna ei cea maĭ arȡĕtóre, pe care o nutrise din cea maĭ fragedă copilărie, pentru a cărei mulţămire nu pregetase de a şi jertfi nevinovăţia, nu pregetase de a comite chiar crima de omor, rîvna de a sĕ vedea măritată, pe care de atâtea orĭ era p-acĭ, p-acĭ s-o vaȡă împlinită, de a căreĭ împlinire sĕ văȡuse şi acum aşa de aprópe, acéstă rîvnă era érăşĭ în pericol de a fi înşelată.

Afurisit lucru şi de ne maĭ suferit.

Și cine i sĕ punea de astă dată în cale.

Fiinţa pe care o crescuse după chipul şi asemănarea sa, Sofia, care i era adevărată copilă de suflet, în a cărei inimă sădise semeţia, trufia şi — vai da, — şi egoismul.

„Décă şi Sofia a prins în adevăr slăbiciune pentru doctor, atuncĭ vai de mine,” îşĭ ȡise ea smulgându-şĭ părul, „căcĭ ea nu va avea nicĭ o consideraţiune cătră mine, tocmaĭ precum n-am şi nu voi avea în acest cas consideraţiune cătră dênsa.”

„Ce-mĭ vrea acéstă femeéă,” exclamă Ionică măsurând cu paşi neliniştiţĭ odaia sa din Hotelul Caraiman, „pare că voiesce sĕ să agaţe de paşiĭ mei, să-mĭ strice fericirea chiar în nascerea ei, dór nu sĕ va fi amoresat de mine, dór nu va fi lucrând din imboldul gelosieĭ.... Décă ar fi aşa,... şi mĕ tem fórte mult sĕ nu fiă aşa, atuncĭ ar fi sigilată, ar fi sigură nefericirea mea!...”

„Suferinţele luĭ Tantal, osândit a sta lângă apa cristalină fără ca să-i fiă ertat de a-şĭ astâmpăra setea consumătóre, nu sunt nimica în comparaţiune cu chinul meu. În momentul când ângerul visurilor mele sĕ arăta maĭ îndurător cătră mine, când pare gata a suferi, a primi, a agrea amorul meu, vine acóstă strigóiă de femeéă, acóstă nemţóică nesuferită, şi sĕ vâră între mine şi între Sofia!”

Mai măsurâ de câteva orĭ odaia în sus şi-n jos, apoĭ sĕ opri ȡicând:

„Ce-mĭ bat capul ca şi când s-ar fi isprăvit cu tóte. Femeile sunt schimbăcióse. Dar dăcă şi-au luat séma, şi totuşĭ vor merge mâne la munte şi eu nicĭ nu sciu în cătrĕu este pustnicul, ean sĕ întrebăm.”

Ionică sĕ apucâ sĕ sune.

„Ce poruncesce boerul,” cu aceste cuvinte sĕ presintâ un chelner.

Timbrul acesteĭ vocĭ părea fórte cunoscut luĭ Ionică.

Privi maĭ aprópe pe chelner.

Era un om înaintat în vârstă, cu faţa bărbósă, dar palidă, uscată şi în care necazul vieţeĭ brăzdase miĭ şi miĭ de creţe.

Numaĭ ochiĭ îĭ erau plini de vigóre, ba luciau chiar a energie.

„Ce poruncesca boerul?” repetă el încă o dată, pălindu-sĕ sub examenul scrutător al doctoruluĭ.

„Par-că te cunosc,” ȡise Ionică.

„Dór nu m-aţĭ chemat pentru a-mĭ spune asta,” respunse chelnerul cu destulă insolenţă, „nicĭ nu puteaţĭ sciĭ că voi veni eu, de óre-ce dabia de vr-o oră am intrat în serviciu aicĭ.”

„Aristide Nusmă, Dta eştĭ, nu-i aşa!” exclamă acum doctorul neliniştit.

„Da, eu sunt, Ionică Rădulescule!” respunse chelnerul cu un zîmbet amar.

„Dta, chelner?!” repetă Ionică.

„Eu chelner,” afirmă Aristide, „după ce am fost rob. Dabia erĭ m-a liberat din temniţă.”

„Ascultă Aristide,” ȡise Ionică după o chibzuélă maĭ îndelungată în decursul căreia i sĕ încreţise fruntea şi i sĕ încruntaseră sprîncenile, „va fi bine de Dta décă nu mĕ vei cunósce, tot aşa precum nu te oi cunósce nicĭ eu dinaintea ómenilor.”

„Nu eu am fost acela, care maĭ întâiŭ am dat pe faţă acéstă cunoscinţă,” respunse Aristide cu un zîmbet dispreţuitor, „deşi te-am recunoscut îndată cum te-am văȡut, aşa dară nu-mĭ va cădea cu greu a-ţĭ împlini dorinţa. Aicĭ mĕ chiamă Constandin Mălaiu. Domnule Ionică, spre sciinţa Dtale.”

„Er pe mine doctorul Jean Radoleano!”

„Am înţeles, boerule!”

„Décă stai numaĭ de erĭ aicĭ, nu vei fi sciind unde este pustnicul, p-aicĭ prin munţi? Asta voisem sĕ te întreb dintru început când te-am chemat”

„Pustnicul, ce fel de pustnic?”

„La care merge şi regina!”

„Ah, voiesci sĕ vorbescĭ de S-ta Ana, unde sĕ află chilia părăsită a unui pustnic din vechime, ba sciu unde este. Doresci a fi condus acolo.”

„Nu poţĭ să-mĭ descriĭ drumul?”

„Ba da! mi-oĭ face însă o plăcere conducêndu-te chiar eu în persónă.”

„Nu voi merge singur?”

„Asta nu schimbă întru nimic lucrul?”

„Bine, poţĭ sĕ viĭ, dar este bine înţeles că vei tăcea despre cunoscinţa nóstră, tot asemenea cum voi tăcea şi eu.”

„Am înţeles boerule, pe mâine dară!”

„Pe mâine des de diminéţă?”

Plecând chelnerul îşĭ ȡise în sine cu ochiĭ lucind a primejdie.

„Bine că sciu unde te dóre, — creȡĭ tu óre, că am uitat scuipatul tĕu... orĭ creȡĭ că nu-mĭ dă mâna ca să-mĭ răsbun asupra ta!...”

CAPITOLUL XLIV.
La Sf-ta Ana.

A doua ȡi când sĕ sculâ Tomiţa şi eşi afară găsi pe Sofia cu guvernanta şi cu doctorul Ionică pe terasa oteluluĭ.

„Nu s-a sculat încă Leniţa?” cu aceste cuvinte îl întâmpină Sofia,

„Nu, de ce întrebi?” ȡise Tomiţa.

„D-apoi! avem sĕ facem excursiunea!” replică Sofia cu buzele umflate.

„Îmi părea că v-aţĭ luat séma,” observă Tomiţa.

„Séma, séma, nu mi-am luat nicĭ o sémă. Domnişóra Babeta, da, dênsa s-a întors de la decisiunea ei, căcĭ étă-o împreună cu doctorul, gata de a ne însoţĭ”.

„Aşa!” făcu Tomiţa destul de supărat. Dar nu avea ce sĕ să mire, căcĭ şi bătrêna şi Sofia doriau sĕ fie cu doctorul.

Porni ca să-şĭ aducă soţia şi sĕ mângâia ȡicându-şĭ: „o ȡi în sus, o ȡi în jos, nu va strica mult, mâine însă vom pleca negreşit.”

„Am luat şi un chelner, care ne va aduce câte ceva d-ale mâncăriĭ” cu aceste cuvinte arătâ doctorul Ionică spre Aristide, care stetea de o parte, cu un coş atârnat de braţ şi urmărind cu priviri pânditóre tótă mişcarea dimprejurul sĕu.

„Ah, du-te ’ncolo, om materialist ce eşti!” ȡise Sofia zîmbind.

„Pardon Domnişóră, trupul nehrănit nu póte da adăpost îndelungat poesieĭ, orĭ cât de eterică ar fi ea!” replică Ionică.

„Are dreptate doctorul, şi trebue sĕ recunosc, că este cu mult maĭ practic de cât mine,” adause Tomiţa.

„Tot o dată Constantin ne va arăta şi drumul la Sta Ana” continuâ Ionică, „căcĭ acolo este coliba pustniculuĭ”.

„Haidem dară!” exclamă Leniţa.

Aristide numit acum Constantin, plecă înainte, trăgând mereu cu urechia, ca sĕ să convingă, décă în adevăr doctorul Ionică avea o slăbiciune pentru Sofia, după cum i sĕ arătase luĭ de la prima lor vedere.

„Îmi pare cam vanitósă fetiţa; nu cred că sĕ va învoi, ca sĕ numéscă pe un băiat de ţéran, sĕu chiar pe un copil din florĭ de soţ al sĕu!.....las’ Ionică, ţi-oĭ plăti eu ţie datoria ta!...”

Să suiră prin pădurea din dosul mănăstireĭ ţinând mereu la drépta şi urmând semnelor, care sĕ găsesc înfipte în pari din distanţă ’n distanţă.

Drumul până la un loc este bun, mergi ca şi pe o promenadă, suişul nu este repeȡĭ; dar cum sĕ zăresce prin malul dimpotrivă al Peleşului casa de vânătóre, drumul sĕ face maĭ greu, suişul maĭ repeȡĭt, până ce devine anevoios de tot.

Tomiţa dase braţul Sofieĭ, ca sĕ opréscă pe doctor de a merge cu ea; Ionică firesce oferi pe al sĕu Leniţei soţieĭ Tomiţei, ér Babeta sĕ ţĕra după ei urmată de chelner cu coşul pe braţe.

Guvernanta boncănea mereu de necomplesenţa bărbaţilor.

Chelnerul Constantin, fostul bancher Aristide o examina necontenit cu un interes crescând.

„Unde am văȡut eu acéstă femeéă”, sĕ întreba el mereu.

Cum mergea aşa unul după altul Babeta de-o dată scóse un ţipet pătrunȡător şi sĕ lăsă jos.

„Babeta, fosta amantă a baronuluĭ Rosten,” ȡise la acest ţipet chelnerul în sine.

O recunoscuse după glasul ei cel pătrunȡător, căcĭ o maĭ auȡise ţipând astfel în momentul, când o părăsi baronul, predându-o în grijea bancheruluĭ, care o duse apoĭ la Ulmenĭ, unde dobândi pruncul.

„Dar atuncĭ Costică este fiul ei” adause Aristide, „óre-şĭ cunósce mama? Nu cred Ean sĕ fiu cu băgare de sémă, ora resbunăreĭ pare cu mult maĭ aprópe de cum gândisem.”

Întru aceea Tomiţa mersese la guvernanta, ca sĕ vaȡă ce are.

„Mi-am scrêntit piciorul!” sĕ văera bătrêna.

„Oh, Dómne Dumneȡeule!” ţipâ Sofia şi sĕ arétă fórte speriată. O compătimea pe bătrêna dar maĭ mult sĕrmana, că nu care cumva acest incident să-i intórcă de pe drum.

„Dar cumnate,” sĕ adresâ ea cătră Tomiţa, „scólă-o de acolo şi dă-ĭ braţul.”

Tomiţa sculâ de jos pe guvernanta, care-l ţinu strens de braţ.

Ionică sĕ profită de acéstă ocasiune pentru a oferi Sofiei braţul sĕu cel stâng.

„Sunt curios cum bătrêna îşĭ va repara greşála”, îşĭ ȡise chelnerul, „căcĭ de bună semă tótă căderea ei n-a fost alt nimic, de cât un mijloc pentru a sĕ apropia de Ionică.”

„Ar putea părintele Ghermano,” cu aceste cuvinte sĕ încercă nemţóica a-şĭ îneca ciuda, „să croiască nisce drumurĭ maĭ bune, sĕ facă nisce serpentine, potecĭ resucite, ca sĕ pótă orĭ cine sĕ urce maĭ cu înlesnire.”

„Orĭ ce drum ar face mĕ tem că n-ar fi lesnicios pentru Dta,” respunse Tomiţa vĕrsându-şĭ” astfel puţin necazul.

„Staţĭ vĕ rog, nu maĭ pot!” strigă érăşĭ Babeta, „décă voiţĭ sĕ ajungem până sus, trebue sĕ mĕ sprijiniţĭ de amêndoue părţile.”

„Étă, étă şiréta,” îşĭ ȡise chelnerul, „mă tem că totuşĭ îşĭ va ajunge scopul.”

„Domnule doctor, sĕ adresă,” Sofia cătră Ionică, „ţân pré mult a mĕ urca până sus. Pe domnişóra Babeta n-o putem lăsa în drum, n-ai avea bunătate....”

„Oh pentru Dta,” replică Ionică, apoĭ luându-şĭ sémă că i póte auȡi cineva, precum îl şi auȡise chelnerul, care nu scăpa nicĭ una din mişcările sale, dar îl maĭ auȡise şi Leniţa, pe care o avea la braţul sĕu cel drept, deci continuă, „cred că Dómna Ciurescu îmi va da voie, sĕ...”

„Du-te Domnule Doctor, du-te,” zîmbi acésta, „jertfesce-te pentru binele comun!”

Ionică sĕ întórse şi oferi braţul sĕu Babetei.

„Mersi,” făcu dênsa, primind braţul, şi strîngându-l mereu şi bine.

„Ho, ho,” îşĭ ȡicea chelnerul Constantin, fostul bancher Aristide, „tréba merge strună.”

„Géba creȡĭ” ȡise acum Babeta cătră Tomiţa, „că eştĭ viguros. N-am simţit nimic de la ajutorul Dtale, d-aceea am avut trebuinţă de braţul d-luĭ doctor, care singur îmĭ este de ajuns. Treci la copile... dă-le braţul, ca sĕ nu alerge aşa, veȡĭ cât sunt de sburdalnice.”

Tomiţa era bun bucuros că putea scăpa de bătrêna, şi că putea fi maĭ aprópe de Sofia. El profită decĭ de ocasiune şi trecu la nevastă-sa şi cumnată-sa. —

Babeta, cu tóte că declarase de viguros braţul doctoruluĭ, ghîfâia mereu.. géba! piciórele ei cele bătrêne nu erau deprinse cu asemenea suiş.

Și chelnerul Constantin asuda sub sarcina corfei sale, ceea ce-l făcea a fi încă şi maĭ înverşunat în contra luĭ Ionică.

„Amar de tine, nemernicule,” îşĭ ȡicea el, „décă-mĭ vei cădea sub mâni!”

Ajunseră sus cât sĕ póte de obosiţĭ. Sĕ văȡuseră pe costişul munteluĭ la luminiş, de unde aveau o privelisce minunată, care îi făcu a uita pentru moment nu numaĭ de ostenélă ci şi de diferitele griji şi preocupaţiunĭ, care le apăsau sufletele.

Tótă valea Peleşului cu castel şi cu casa de vânătóre li sĕ înfăţoşa în proporţiĭ microscopice, învălite de o mare de verdeţă; ér ceva maĭ departe sĕ vedea Sinaia şi un orisont variu de cóme de munţi.

Nemăsurate stânuri de pétră cu formele cele maĭ neînchipuite sĕ înalţă d-asupra capuluĭ, aşa în cât privind în sus ţĭ sĕ ia răsuflarea, căcĭ ţĭ sĕ pare ca şi când ar fi vrând sĕ te strivéscă cu greutatea lor. Sub picióre un povârniş acoperit cu frunziş, duce drept în o prăpastiă adâncă, în care vîjăiă un părăiaş. Cărarea însă este bună, care respunde în mijlocul unui plaiu înconjurat de păreţĭ de pétră sub care sĕ adăpostesce o colibă vechiă şi micuţă, în care de mult a locuit un pustnic.

Aicĭ e locul ce sĕ numesce Sf. Ana.

De pe luminişul unde se oprise societatea nóstră ajunseră în o clipă până la acea colibă.

Intrară în ea. Să maĭ vedeau încă remăşiţele sobiţeĭ, ce a încălzit pe pustnic şi rogojina, putreȡită acum, pe care s-a odihnit.

Partea femeéscă fu cuprinsă de o jale nespusă la vederea acestor urme, ce arăta cu atâta elocinţă ticăloşia, nemernicĭa omuluĭ.

În mijlocul acesteĭ naturi atât de măreţet coliba cea micuţă este ca o umbră nepotrivită într-un tablou luminos.

Babeta ar fi voit sĕ să opréscă aicĭ. Sofia însă, care sĕ aşteptase sĕ afle pe regina, întrebă décă maĭ era prin apropiere vr-un punct demn de văȡut.

„Este isvorul!” respunse chelnerul.

„Să mergem la isvor!” exclamă Sofia.

„Nu maĭ pot!” declară Babeta.

„Dta stai dar aicĭ, cu... ean cu chelnerul şi cu cine va voi sĕ mănânce, eu plec cu... cu cine va voi sĕ maĭ admire natura!”

„Eu unul merg cu Dta,” sĕ grăbi a ȡice Ionică,

„Și eu, şi eu!” repetară cei lalţĭ, toţĭ, chiar şi Babeta numaĭ Leniţa ȡise:

„Dar cu mine nu va remânea nimenĭ?”

„Décă vrei sĕ stai aicĭ dragă,” începu Tomiţa cu jumătate gură, „îţĭ voiu ţine de urât. Este departe isvorul?” sĕ adresă el apoi cătră chelner.

„Nu, vr-o două, treĭ sute de paşĭ numaĭ!”

„Aşa dară voi merge şi eu,” decise Leniţa, „du-te cu mâncarea înainte şi întinde-ne o măsă.”

Aristide, voisem sĕ ȡicem chelnerul o luă la picior.

Cei lalţĭ îl urmară.

La drépta de la intrarea chiliĭ este un părete de pétră. Cotind acest părete dai de o nouă potecuţă, — drumul spre isvor.

Doctorul Ionică părăsise pe Babeta şi sĕ luase cu Sofia şi Leniţa după chelner pe care-l urmărea de aprópe.

Tomiţa şi Babeta nu fură în stare a merge aşa de iute. Peste puţin le periseră din ochĭ, căcĭ apucaseră după ȡisa cotitură.

Cu tóte bătrêneţele ei, Babeta zori după cei lalţĭ şi nicĭ Tomiţa n-ar fi voit a-i perde din ochĭ mult timp, decĭ grăbiră înainte.

Când ajunseră la cotitură, avură un aspect destul de frământător.

Chelnerul, urmat de Leniţa, Sofia şi Ionică ajunsese la un punct al poteceĭ unde sĕ cotea din nou pe după o stâncă.

Aristide era deja la cotitură când de o dată sĕ dete înapoi cu respect.

„Ce-i? bagă de sémă! erai sĕ mĕ dai în prăpastie!” strigă Ionică.

Sofia şi Leniţa, care erau cevaş maĭ jos, unde poteca era maĭ lată şi maĭ puţin repede, sĕ opriră la acéstă exclamare a doctoruluĭ.

Chelnerul însă pare că nicĭ n-auȡise exclamarea, căcĭ nu o luâ câtuşĭ de puţin în sémă, ci ȡise scurt:

„Regina!”

Tot o dată făcu încă un pas înapoĭ, dar cu atâta nedibăcie încât sĕ lovi de doctor.

Acesta-şĭ perdu balansa, dete o secundă din mâni, voind a prinde braţul luĭ Aristide.

Chelnerul i întinse mâna cea dréptă şi-l smuci, dar érăşĭ cu atâta maladresă încât în loc de a-l scóte din primejdie îl aduse maĭ aprópe de prăpastie.

De o dată îl scăpă din mână.

„Maĭ scuipă décă poţĭ,” i ţişni la urechiă.

„Ajutor!” strigă doctorul, apoĭ sĕ rostogoli în jos.

Astea tóte fură resultatul uneĭ singure clipeli.

Trăsnetul sĕ fi lovit pe Babeta nu s-ar fi putut speria maĭ tare de cât la acéstă vedere.

Sofia şi Leniţa remaseră ca impetrite pe potecă.

Regina apăruse din dosul cotitureĭ şi prin gesturĭ chema pe însoţitoriĭ ei, sĕ alerge întru ajutor celor primejduiţĭ.

Din fericire spaima societăţiĭ fusese maĭ mare de cât nenorocirea,

Povârnişul pe care căȡuse Ionică sĕ termina în o poeniţă. Acolo sĕ oprise doctorul în căderea sa, dar îşĭ scrintise piciorul.

Regina recomandă pré mult pe doctorul Ionică îngrijireĭ Leniţei şi Sofiei.

Ele sĕ înţelege că trebuiră sĕ dea urmare aceleĭ recomandaţiunĭ.

Sofia părea a nu fi avut tocmaĭ necesitate de intervenţiunea expresă a regineĭ, pentru a sĕ îngrijĭ de doctor.

Aristide vĕȡênd efectul cu totul contrar al reutăţiĭ sale scrâşnĭ din dinţĭ şi ȡise.

„Las’ că nu vei avea tu noroc în tóte ȡilele!”

CAPITOLUL XLV.
Căpitanul.

Aristide sosise cel dintâiŭ la doctorul Ionică.

„Te dóre?” întrebă el cu zîmbet sarcastic.

Ionică îşĭ întórse capul cu dispreţ.

Apoĭ privindu-l érăşi brusc ȡise; „ai noroc că ţi-am promis a nu te cunósce, căcĭ altmintre te-aş da pe mâna judecătorilor.”

„Cred şi eu, dar maĭ mare noroc am, că te cunosc eu şi că în momentul în care m-ar aresta, lumea ar afla, cine eştĭ.” Apoĭ vĕȡênd că s-apropie cineva adause: „voi alerga de vale, sĕ venim cu o targă pentru a te duce la hotel”

„Nu-ĭ de lipsă, am luat deja disposiţiunĭ”, ȡise un ofiţer din suita regineĭ.

Maiestatea sa stase de vorbă câtva timp cu Leniţa, Sofia şi cu Tomiţa, apoĭ convingându-să că doctorul avea sĕ scape cu viéţă, părăsi societatea, însărcinând pe acel ofiţer din suita sa, care sĕ pogorîse până la doctor, ca sĕ să ţină la disposiţiunele societăţiĭ.

Acest ofiţer era un adiotant al regeluĭ, cu rang de căpitan, Domnul Leon Roviţeanu, un bărbat chipeş şi sdravăn, care nu prea părea încântat de însărcinarea ce primise.

„Omeniĭ cu targa vor veni îndată,” continuă căpitanul Roviţeanu, care după cum scim, ajunsese lângă doctor şi întrerupsese conversaţiunea luĭ cu Aristide.

„Cine este D-luĭ,” sĕ adresă el apoĭ cătră acest din urmă.

„Doctorul Jean Radoleano,” respunse chelnerul apăsând cu maliţie asupra cuvântuluĭ Jean, şi asupra vocaluluĭ o.

„Décă eşti doctor, vei sci maĭ bine de cât noi, ce este de făcut!” ȡise acum căpitanul cătră Ionică.

„De o cam dată n-am lipsă de cât de linisce,” respunse Ionică, aruncând o privire plină de dor sus spre marginea prăpăstiĭ unde steteau Sofia, Leniţa, Tomiţa şi guvernanta, privind în jos la el.

Căpitanul urmări acéstă privire şi un zîmbet de inteliginţă sĕ arătâ pe faţa sa când descoperĭ unde sĕ oprise ochiul doctoruluĭ.

Acest zîmbet trecu ca un fulger peste faţa sa pentru a face loc unuĭ semn d-abia perceptibil de interes.

Cu tótă neperceptibilitatea sa chelnerul observase acea expresiune de interes.

„Décă Domnul doctor voiesce să-i dăm pace,” ȡise căpitanul, „ne vom retrage. Ómeniĭ cu targa nu vor întârȡia de a veni.”

Cu aceste cuvinte sĕ depărtâ făcând semn chelneruluĭ ca să-l urmeze.

„Cine sunt colea sus? ” îl intrebâ, după ce ajunseră destul de departe pentru a nu fi auȡiţi de nimenĭ.

„Domnul Ciurescu, lipscan din Bucurescĭ, cu soţiă-sa, cu cumnată-sa şi cu guvernanta lor.”

„Cea maĭ tênĕră este cumnata?”

„Da!”

„Curăţică fată!”

„Și tinerică, nepăţită.”

„Doctorul umblă după ea!”

„Aşa pare, dar...”

„Ce dar?”

„Nimic maĭ lesne pentru un tênĕr ofiţer întreprinȡător, de cât de a cucerĭ acéstă fetiţă.”

„Cu ajutorul...?”

„Meu şi al guvernantei!”

„De vom avea timp, ne vom folosi de ocasiune!” făcu căpitanul cu uşurinţă. Apoĭ adause în sine, „pare că nu vor remânea nerecompensate serviciile pe care le aduc în acest moment din ordin înalt.”

„Étă ómeniĭ cu targa,” observă chelnerul.

„Arată-le locul, încărcaţĭ pe doctor şi duceţi-l la hotel. Eu voi reconduce societatea de dame.”

„La ordin, domnule căpitan.”

„La prima ocasiune vei putea spune Domnişóreĭ...”

„Sofia Săsan...”

„Domnişóreĭ Sofia Săsan, că a făcut o mare impresiune asupra mea. Tot o dată, décă veȡĭ că voi fi agreat, poţĭ să-i oferĭ...”

„Un buchet...”

„Da, un buchet din partea mea.”

„Ér guvernantei...”

„Vei oferi vr-un inel cu diamant, sĕu vr-o cruce.”

„Asta ar fi o mare greşélă.

„Aşa dară...?”

„Guvernanteĭ voi spune, că ai intenţiunĭ serióse.”

„Bine, bine. Are parale fata?”

„Nu sciu, dar de vreme ce petrec véra la Sinaia...!”

„Bine, bine, maĭ sciĭ, décă din glumă nu va eşi un lucru serios.”

„Într-un ceas bun, Domnule căpitan.” —

Doctorul Ionică fu ridicat pe targa şi dus la hotel.

Tomiţa, Leniţa, Sofia şi guvernanta mergeau după el, căpitanul Leon Roviţeanu şi cu chelnerul îĭ urmau, întreţinând o conversaţiune animată.

Sofia din când în când îşĭ întorcea privirile spre ofiţerul cel atât de arătătos. I era cam ciudă, că nu-i adresase cuvântul până acum, ceea ce ar fi fost dator sĕ facă, căcĭ era pus la disposiţiunile lor din partea regineĭ,” îşĭ ȡicea dênsa. Aristide surprinsese vr-o două din aceste privirĭ ale Sofiei şi le înţelesese îndată. —

„Taci că-ĭ bine, Domnule căpitan” ȡĭse el, „fortăréţa este a nóstră, va capitula la primul atac.”

„Sunt gata a-l întreprinde chiar de acum!”

„Ba sĕ nu faci una ca asta, ar fi o mare greşélă. Cu cât te vei arăta maĭ nepăsător la început, cu atât maĭ bine.”

„Că ȡĕu mult timp nu-mĭ voi putea astâmpăra pofta de a-mĭ descoperi inima. Sunt apucat de un sentiment serios.”

„Îmĭ vei da cel puţin voie, ca maĭ întâiŭ sĕ mĕ informez despre averea ei”.

„Îţĭ dau timp de o oră pentru acésta.”

„Îmi ajunge. —”

Doctorul avea dureri maĭ marĭ de cum sĕ părea. Vĕȡênd-sĕ observat, sĕ stăpânise, acum însă, sdruncinătura purtătorilor săi, mărindu-i durerile până la nesuferinţă, nu sĕ putu opri, de a nu scóte din când în când câte un gemet cumplit.

Ele atinseră inima guvernanteĭ ca şi un fer roşu, chiar şi Leniţa compătimea pe bietul rănit, Sofia însă părea afectată în mod repulsiv de aceste sonurĭ de durere.

„Mai staţi puţin, sĕ resufle sermanul,” strigă Babeta alergând spre targă.

Omeniĭ depuseră bucuros sarcina lor.

„Suferi,” întrebă guvernanta care sĕ oprise lîngă cel rănit.

Ionică nu respunse nimic, ochiĭ luĭ căutau cu durere pe Sofia, care în acel moment, fiind ajunsă de căpitanul Roviţeanu, sĕ oprise confusă pentru a-i întórce salutarea sa cea respectuósă.

„Ai lipsă de ajutorul unuĭ medic!” înainte băieţĭ sĕ ajungem cât maĭ curend la hotel” exclamă guvernanta, care din o singură privire vĕȡuse şi recunoscuse ce sĕ petrecea în jurul ei.

„Este al meu,” îşĭ ȡise ea. „Sofia mi-l părăsesce în profitul aceluĭ căpitan. Nu cred că va putea resista devotamentuluĭ meu.”

La hotel rănitul fu dus în camera sa.

Peste puţin veni un medic, care-l visită cu amănuntul.

„Domnule colega, aicĭ nu vei putea avea îngrijirea necesară, trebue sĕ mergi la Bucurescĭ”, ȡise el apoĭ.

„Décă dorescĭ la moment te va duce un tren separat,” ȡise căpitanul Roviţeanu, căcĭ toţĭ sĕ adunaseră împrejurul bolnavuluĭ.

Babeta, Leniţa pentru a afla ce va ȡice medicul despre starea doctoruluĭ Ionică, Tomiţa ca sĕ nu remână singur, ér Sofia şi căpitanul, ca sĕ să despartă cât maĭ târȡiu unul de altul.

„Mulţămesc... prefer a remânea aicĭ!” îngână doctorul.

„Nu vei avea căutarea trebuinciósă!” observă medicul.

„Tot ca şi la Bucurescĭ” respunse Ionică.

„La Bucurescĭ sunt spitalurĭ” adause medicul.

„Domnul Ciurescu nu va suferi nicĭ o dată ca un óspe al sĕu sĕ fie căutat la spital” sĕ grăbi a ȡice Babeta. „îl voi căuta eu! Ne vom întórce şi noi...!”

„Décă-i aşa, nu îndrăznesc a vĕ contraria,” reluă Ionică cu un zîmbet palid, „primesc trenul separat ce mi-a oferit Domnul căpitan.”

„Plecăm!” exclamă Babeta. „Eu una sunt gata, voi însă...”

„Noi...” ȡise Sofia apoi sĕ opri. O săgétă din ochiĭ căpitanuluĭ o făcuse de amuţise aşa fără de veste. —

„Noi vom maĭ zăbovi o ȡi douĕ,” luă Tomiţa cuvântul, care tot maĭ urmăria ideia de a încurca pe Babeta cu Ionică, pentru ca sĕ scape de ea, şi care vedea în oferta Babetei cel maĭ nimerit mijloc pentru promovarea acesteĭ intenţiunĭ.

Ionică în acel moment avuse un atac nou de durere, care-l împedecâ de a revoca învoiala sa de a pleca îndată cu tren separat. Ar fi fost însă şi pré târȡiu, căcĭ căpitanul sĕ grăbise a da ordinile necesare în numele curţiĭ regale.

CAPITOLUL XLVI.
Biletul.

„Nicĭ o soire de la Sinaia?

„Cum te simţi?”

„Trupesce bine, dar sufletesce rĕu!” nicĭ o scire de la Sinaia, repetă Ionică.

Babeta trase un scaun lângă pat şi sĕ aşeȡe pe el.

Era des de diminéţă, nu sĕ auȡia nicĭ un sgomot împrejur, numaĭ din când în când străbatea strigătul laptagiuluĭ sĕu a zarzavagiuluĭ de pe stradă în odaia, ce ocupa doctorul în casele repausatuluĭ Săsan din Bucurescĭ.

Guvernanta nu respunse încă nimic la întrebarea repeţită a doctoruluĭ.

„N-am putut dórmi tótă nóptea.” începu ea după o lungă tăcere.

„Nicĭ eu nu maĭ sciu, ce este somnul, de când ne-am reîntors de la Sinaia.”

„Cred şi eu!”

„Ce te-a putut nelinisci pe Dta,” reluă Ionică.

„Grijea ce ţĭ-o duc.”

„Ce grijă ai să-mĭ duci? Deja de vr-o două sunt în stare a umbla, aȡi voi eşi chiar. Ce ȡici, sĕ nu surprindem pe Domnul Ciurescu la Sinaia?”

„Sinaia! ah, Sinaia!”

„Ce este pentru Dumnezeu!” exclamă Ionică ridicându-sĕ de o dată de pe pernă.

Babeta miji ochiĭ, căcĭ în urma mişcăreĭ celei repezi doctorul sĕ desvelise puţin.

„Domnule Doctor uiţĭ cu totul că sunt fată!

Acésta observare făcu pe Ionică sĕ privéscă în faţă pe nemţóică, care n-arăta aşa de bătrênă precum era, căcĭ Babeta-şĭ conservase peliţa şi, focul, care o consuma i dedea un aer de tinereţe şi o atracţiune voluptuósă. În acest moment avea un farmec, care îmbăta pe bărbat, acelaşĭ farmec, căruia i căȡuse jertfă odiniără maltezul Rosten. Tot o dată în rafineria ei, studiase amĕnuntele individualităţiĭ Sofiei şi le imitase pe tóte câte putea sĕ le imiteze, astfel încât persóna ei îşĭ aducea cu exteriorul Sofiei.

Doctorul nu observase până acum acest detail; acuma-l răpi întru atât, încât simţind ca o genă la închipuirea că Sofia l-ar fi putut vedea astfel, tresări de spaimă. Dar tresări póte de simţul voluptuos, ce isbutise a-i insufla cocheta, care şedea lipit de el.

Babeta ridicase érăşĭ ochiĭ asupra luĭ şi vĕȡênd emoţiunea în care căzuse, fu apucată de o mare bucurie.

„Oh, oh, băieţelul, cât este de sfiicios,” esclamâ ea mângâindu-l cu amêndoue mânile.

El i apucă mâna cea dréptă şi depuse o sărutare ferbinte pe ea.

„Ce faci?” ȡĭse dênsa, „décă ar intra servitorul” şi cu asta sĕ scula, merse la uşe şi trase iverul.

Doctorul era apucat ca de o beţie. Aştepta cu resuflarea reţinută intórcerea Babateĭ.

Asta veni şi sĕ puse pe marginea patuluĭ.

„Fi cu minte,” ȡĭse ea ferindu-sĕ de dismerdările luĭ.

Acéstă ferélâ era însă anume combinată ca sĕ aţiţe poftele doctoruluĭ până la extrem. Bătrână cochetă i cedă cu un ţipet lin.

„Ce ai făcut,” ȡise ea cu reproş.

Doctorul îşĭ umbri ochiĭ fără a respunde nimic.

Babeta sĕ sculâ şi merse de descuia uşa.

„Pare că mĕ întrebaseşi de scirĭ de la Sinaia,” reîncepu ea, aranjându-şĭ toaleta înaintea oglindiĭ.

Un gemet surd fu respunsul la acéstă observare.

„De ce nu vorbescĭ?” intrebâ Babeta.

Ionică părea prada celeĭ maĭ amare remuşcărĭ.

„Nu te sfiĭ de mine,” continuă nemţóica, „spune ce simţĭ! Ți-aĭ adus aminte de Sofia, nu este aşa?”

„Ah, Sofia!”

„Și te căiescĭ, că ai călcat o credinţă, ce nicĭ nu ai promis?”

„Sunt un păcătos!”

„Da, eşti un păcătos. Décă iubeai pe altă nu trebuiaĭ, nu-ţĭ era permis sĕ abusezi de increderea mea. Dar sĕ sciĭ, că eu una, nu voi îngădui, cu nicĭ un preţ, ca sĕ mĕ laşi şi sĕ mĕ faci de rîsul lumeĭ”

În loc de respuns sĕ auȡi érăş numaĭ un suspin greu.

„Mângăi-te scumpule,” reluă Babeta apropiându-sĕ érăşi de pat, „eu îţĭ pardonez grebla, îndată ce vei fi gata a o repara”.

„Cum?”

„Ce întrebare, sunt maĭ multe mijlóce pentru a repara asemenea greşeli. Eu nu cunosc de cât numaĭ unul.”

„Pe care?”

„Căsătoria!”

„Ah!”

„Aşa!, nu-ţĭ sunt destul de bună de soţie!”

„Nu ȡic”

„Nu ȡicĭ, oftezĭ după Sofia!

„Ah, ah!”

„Te rog încetéză cu gemetele şi cu suspiurile, carĭ nu sunt demne de un bărbat. Trebue sĕ acceptezĭ fără murmur posiţiunea, ce singur ţi-aĭ creat.”

„M-ai sedus!”

„Eu, sedus!”

„Dta 1!”

„Aşa eşti de slab, încât te-am putut seduce tam nesam!”

„Dar ce ne folosesce acum reproşurile!”

„Oh, Dumneȡeule!”

„În fine, décă numaĭ dorul Sofiei te reţine de a fi bărbat de onóre, află....”

„Ce, ce?” intrebâ Ionica alarmat.

În loc de a răspunde, Babeta sĕ sculâ, deschise usa şi strigă de vr-o doue orĭ: Petrache.

Un servitor apăru.

„Ai adus de la tipografia cărţile comandate!”

„Da domnişóră!”

„Unde sunt?”

„Jos la mine!”

„Adu-le aicĭ numaĭ de cât!”

Ionică ascultase cu nerăbdare la acest dialog, care nu părea a sta în nicĭ o relaţiune cu grijele sale.

„Unde vreai s-o scoţĭ cu astea!” intrebâ el cam restit după ce plecase servitorul Petrache.

„Mai rabdă un moment numaĭ şi vei vedea!”

„Cărţile ce va aduce servitorul, stau ele în vr-o legătură, cu ceea ce ai să-mĭ spui despre Domnişóra Sofia.”

„Da, şi încă în o legătură fórte strînsă; — dar étă-le!”

Cu aceste cuvinte sĕ sculă ca sĕ primăscă din mănile servitoruluĭ, care sĕ reîntorsese, un pachetaş învălit cu îngrijire în hârtie.

„Lasă-le numaĭ aicĭ!” După ce eşise servitorul, Babeta merse la pat, sĕ puse pe marginea luĭ şi ȡise cătră Ionică uitându-sĕ ţintă în ochiĭ luĭ:

„Am sciut că prinseseşĭ o slăbiciune pentru Sofia. Aş fi jertfit amorul meu ca sĕ nu turbur fericirea vóstră.”

„Ai fi jertfit!” ingânâ Ionică.

„Da, însă acum....”

„Ah, da, este pré târȡiu...”

„Éra pré târȡiu şi înainte de greşălă nóstră!”

„Oh, sfrêşesce în fine, nu mĕ chinui maĭ mult, spune ce ai să-mĭ spui.”

„Citesce acest bilet.” La aceste cuvinte Babeta desfăcând pachetaşul ce primise de la servitor, scóse unul din biletele ce forma coprinsul luĭ şi-l întinse doctoruluĭ.

Sofia Săsan

Căpitanul Leon Riviţeanu

fidanţaţĭ.

Étă ce era tipărit pe nefastul bilet.

Ionică scóse un gemet greu şi recăȡu pe pernă.

„Veȡĭ că nu suntem atât de culpabili, precum credeai,” reluâ Babeta după o pausă.

„Nu suntem culpabili,” repetă Ionică aiurit.

„Un om cu minte sĕ folosesce de împrejurărĭ”

„Nu înţeleg,” făcu Ionică.

„Sofia, ca şi mine, a simţit amorul JDtale cătră dênsa.”

„A simţit!” suspină Ionică.

„Ea te a jertfit pentru altul!”

„Jertfit, da, jertfit.”

„Care pe semue i-a plăcut maĭ bine de cât Dta!”

„Fetele, oh, fetele, mor după uniformă.”

„Aşa este, nu le displac însă nicĭ costumele moderne, şi sunt mândre când pot lega de carul lor triumfal cât maĭ mulţĭ bărbaţĭ”.

„Dta trebue sĕ sciĭ asta maĭ bine de cât mine.”

„Sofia sĕ va aştepta sĕ te vaȡă mîhnit, târându-te, cum am ȡice, în umbra fericireĭ sale.”

„După cum sĕ va şi întâmpla!”

„Ba nu, décă eşti bărbat, să-i areţĭ din contra că nu-ţĭ pasă de ea.”

„Și să-mĭ îndeplinesc tot o dată datoria de bărbat de onóre faţă cu Dta, nu-i aşa”

„Da, étă ce va fi în tóte privinţele demn de D-ta.”

„Fiă dară!” ȡise Ionică făcând o siluĭre asupră-şĭ.

„Oh, îţĭ mulţămesc scumpul meu odor,” şi-l îmbrăţişă cu înfocare, apoĭ alerga érăşĭ sĕ tragă iverul la uşă.

Ionică sări însă cu amêndoue piciórele din pat şi începu sĕ să îmbrace.

Avu ca un atac de gróznică repulsiune.

Babeta era bătrênă, însă după cum am spus deja, sĕ conservase bine, nu perduse încă toţĭ carmeniĭ femeescĭ, de unde dară acéstă repulsiune neinvincibilă din partea doctoruluĭ, acum, după ce sĕ decisese a o lua în căsătorie.

Óre sângele sĕu sĕ să fi revoltat în contra repţirei incestului.

CAPITOLUL XLVII.
Preotul.

Tomiţa stetea pe gândurĭ în odaia sa de lucru.

Să întorseseră de la Sinaia.

Sofia doria sĕ consacre fidanţarea sa cu căpitanul Riviţénu prin o serbare splendidă.

Babeta i comunicase, că şi dênsa sĕ logodise cu doctorul Jean Radoleano şi i ceruse voie, ca sĕ presinte sociăţiĭ pe logodnicul sĕu la acea serbare.

Adică cu alte cuvinte, acea serbare avea să-şĭ resfrângă strălucirea sa asupra nemţóiceĭ celei afurisite.

Tomiţa sĕ cam podise dintru început, dar Babeta-l ameninţase aşa de resolut cu un scandal, încât fusese silit a-i concede cererea.

„Ce păcate am avut Dómne,” îşĭ” ȡicea el, „de m-ai dat pe mâna acestei lăpădăturĭ. După ce nu te-aĭ îndurat a-mĭ da părinţĭ leguiţĭ, maĭ trebue sĕ sufer necontenit de vina altora.”

Era atât de amărît şi atât de cufundat în reflexiunele sale încât nu lua în sémă că cineva bătuse maĭ de multe orĭ în uşă.

Aceste bătăiĭ, ce-i drept, fuseseră dintru început cam slabe, acum însă resunâ una maĭ apăsată, pe care o auȡi şi Tomiţa.

„Intraţĭ!” strigă el supărat, că-l conturbă în meditaţiunile sale, până ce nu apucase sĕ ia o decisiune.

Uşa sĕ deschise şi prin ea intrâ un preot îmbrăcat cam rĕu.

„Sluga Dtale plecată, Domnule,” ȡise preotul.

„Bună ȡiuă Domnule părinte,” respunse Tomiţa fără de a sĕ scula „poftim de şeȡi”

„Nu voi îndrăzni a-ţĭ rupe pré mult din timpul Dtale cel preţios” urmâ preotul.

„Ce poftesc” părinte?”

„Am avut îndrăznéla a intra la Dta, fiind-că mi s-a spus, că te tragi de dincolo.”

„Adevăr ţĭ s-a spus.”

„Să nu-ţĭ fiă cu superare Domnule, şi eu sunt de dincolo şi am venit sĕ strîng ceva milă de la fiĭ noştriĭ vieţuitorĭ în acésta ţéră maĭ mănósă de cât a nóstră.”

„Pentru ce scop paralele?”

„Turnul sfinteĭ nóstre bisericĭ a fost aşa de tare ros şi stricat de vremi, încât trebue neapărat să-l reparăm, ér noi nu am fi în stare nicĭ o dată a contribui baniĭ trebuincioşĭ, decĭ....”

„Din ce comună eştĭ părinte!”

„Nu cred sĕ fi auȡit vr-o dată numele satuluĭ nostru, căcĭ este mic şi sărac.”

„Dar totuş aş vrea sĕ ’l aud, căcĭ nu sciu cum şi ce, dar îmĭ este ca şi când te-aş maĭ fi văȡut părinte, dar de mult, de mult..”

„N-aş crede, căcĭ eu de când m-am preoţit n-am maĭ esit din Bărsescĭ!”

La acest nume Tomiţa sărise de pe scaun şi sĕ uitase ţintă la preot, care nu scia ce sĕ fiă asta.

„Bărsescĭ ai ȡis părinte, aşa ai ȡis,” intrebâ Tomiţă după óre care timp în care sĕ încercase maĭ de multe ori a vorbi.

„Da aşa am ȡis,” respunse preotul cu mirare.

„De care sĕ ţin şi Ulmeniĭ!” continâ Tomiţa.

„Da, tocmaĭ aşa” afirmă preotul.

„Ai fost vr-o dată pe la noĭ”.

„Cum sĕ nu fi fost” exclamă Tomiţa. „Dumneȡeu te-a adus la mine,” continuă el apoĭ cu rîvnă, „ca sĕ mĕ dumeresc!”

„Nu te înţeleg.”

„De bună sémă vei fi cunoscând lumea de prin Ulmenĭ”

„Cum sĕ nu”

„Ei bine atuncĭ trebue că m-aĭ cunoscut şi pe mine, căcĭ şi eu sunt de acolo.”

„Nu sĕ póte, unicul băiat din Ulmenĭ care s-a făcut Domn este Ionică al Raduluĭ, é0r pe acela-l cunosc, căcĭ l-am văȡut de când e mare şi Domn. Nu eşti D-ta.”

„Tocmaĭ acel Ionică a fost pricina, că am fugit d-a casă”.

„Ha, stai.... dór, dór n-ei fi...”

„Cine părinte?”

„Tomiţa-l Reveichiĭ Ciurea?”

„Ba da eu sunt!”

„Dómne sfinte, dar minunate maĭ sunt căile tale, D-ta stăpânul acestor case, sĕ fi Tomiţa-l Reveichiĭ”

„Eu, părinte!”

„Apoi frumos, cu cale e, D-ta sĕ te desfăţĭ în dulceţurile vieţiĭ, ér biata mamă-ta, să-şĭ plângă ochiĭ din cap după D-ta şi sĕ trăiéscă ca vai de ea.”

„Să vede tréba că nu sciĭ părinte pentru ce am fugit d-a casă.”

„Apriat nu sciu, dór atât că Ionică ţi-ar fi ȡis că mă-ta te-ar fi făcut cu o cătană.”

„Aşa, şi nu-i destul asta?”

„Destul pentru a lua lumea ’n cap?”

„Da.”

„Și pentru a lăsa pe mumă-ta amărîtă, şi plină de jale.”

„Mumă mea, mumă mea, care m-a crescut cu ruşinea pe frunte.”

„Ce fel de ruşine?”

„Dar părinte, cum poţĭ întreba aşa”

„Nu ne înţelegem Domnule, D-ta vorbescĭ de ruşine şi când te întreb de care, D-ta te mirĭ”

„Cum sĕ nu mĕ mir. D-apoĭ nu este ruşine pentru om de a nu avea tată leguit”

„De a nu avea tată leguit, este ruşine da, însă ce are asta a face cu Dta!”

„Dar bine nu m-a făcut mumă mea cu o cătană.”

„Cu o cătană!... Aşa, acum îmĭ aduc aminte. Când ai aflat Dta despre asta, lumea nu scia că Reveica era cununată cu Stan Brădilă, care pe atuncĭ nu scăpase încă din cătănie.”

„Mumă-mea cununată cu cătana.... părinte... nu glumescĭ óre.... ia séma nu glumi cu asemenea lucruri... oh... oh... este cu putinţă... naşterea maĭ nu este dar pătată!”

„Este cum spui eu Domnule!”

„Sciĭ bine părinte?”

„Cum Dumneȡeu sĕ nu sciu, că eu i-am cumnat!”

„Înaintea naşterei mele!”

„Înaintea naşterei Dtale!

„Apoĭ cum sĕ face că nu scia lumea despre acéstă cununie!”

„Fiind-că s-a săvârşit în taină.”

„Nu înţeleg”

„Nu? Să póte sĕ nu sciĭ că soldaţilor nu le este permis a sĕ cununa.”

„Aşa dară a fost o căsătorie secretă.”

„Da!”

„Dar tata, ce s-a făcut? maĭ trăiesce?”

„Nu, nicĭ că s-a maĭ întors d-atuncea, a căȡut la Montebello!”

„Fiă-i ţerina uşóră!”

„Și memoria binecuvântată.”

Să făcu o mică tăcere, apoi reîncepu Tomiţă.

„Biserica de la Bărsescĭ sĕ va restaura pe cheltuéla mea părinte!”

„Oh, Domnule cum să-ţĭ mulţămesc?”

„N-ai să-mĭ mulţămescĭ, tocmaĭ dimpotrivă, am să-ţĭ mulţămesc eu pentru scirea ce mi-ai adus!”

„Aşa dară eu mĕ pot întórce a casă. Nu maĭ trebue sĕ umblu din uşă-n uşă.

„Ba sĕ nu te întorcĭ până mâne. Una că-ţĭ voi da baniĭ trebuincioşĭ ca să-ĭ duci cu Dta, apoĭ alta că aş voi sĕ iai parte la serbarea logodneĭ cumnateĭ mele, care sĕ va prăznui de séră aicĭ la noi”

„Cât pentru bani, mult te-aş ruga ca să-mĭ trimiţĭ pe poştă; apoi cât pentru logodnă eu nu sunt nicĭ decum pregătit ca sĕ iau parte la o serbare strălucită, deci iartă-mĕ Domnule sĕ mĕ întorc cât maĭ de grabă cu vestea îmbucurătóre la ai meĭ”

„Las că aş dori sĕ maĭ vorbesc cu Dta despre mama, şi despre alte multe din patriă, dar apoi s-ar putea întâmpla, că chiar la serbarea de aȡi, sĕ am trebuinţă de mărturia Dtale?”

„De mărturia mea? în ce privinţă!”

„În singura privinţă în care poţĭ să-mĭ fi martor.”

„Aha, înţeleg, vorbescĭ de căsătoria leguiută a părinţilor Dtale!”

„Da!”

„Décă-i aşa, sĕ înţelege, că nu mĕ pot retrage!”

„Aşa dar pe de séră!”

„Pe de séra Domnule. Plecăciune!”

„La revedere!”

Ca sĕ maĭ descrim simţul de fericire de care sĕ umpluse peptul Tomiţeĭ, nu suntem în stare.

Tot asemenea credem de prisos a esplica pe larg, că acum după ce putea dovedi în lume că avea tată legitim, sĕ hotărîse a sĕ scăpa de Babeta chiar în mod eclatant, şi că pentru acest cas îşi asigurase mărturia preotuluĭ.

CAPITOLUL XLVIII.
Resbunarea luĭ Aristide.

Ionică sĕ mutase érăş la hotel.

Când venia la casele Dlui Săsan, ceea ce făcea în tóte ȡilele, şi când dedea de Sofia, ceea ce sĕ întâmpla tot de-a-una de câte orĭ mergea acolo, sĕ arăta vesel, fericit.

El însă era în adevăr trist şi nefericit.

Nu s-ar fi făţărit aşa, décă n-ar fi observat, că purtarea sa făcuse asupra Sofieĭ în adevăr impresiunea, pe care i-o prezisese Babeta.

Era ca o resbunare pentru Ionică, când o vedea pe Sofia sĕ strîmbă din nas de câte orĭ îl vedea în intimitate cu guvernanta.

Să pregătea şi el pentru serata, la care după planul Babeteĭ aveau sĕ joce şi ei un rol principal.

Tocmaĭ îşĭ legase cravata dinaintea oglindiĭ când apăru factorul poştal în uşă.

„Domnul Dr. Jean Radoleano,” ȡise factorul.

„Eu-s,” respunse Ionica.

„O epistolă recomandată!”

„Recomandată? de unde?”

„Nu sciu, — vĕ rog să-mĭ iscăliţĭ recepisa.”

Ionică subscrise.

„Étă!” ȡise el apoĭ predând recepisa factoruluĭ care plecâ.

„Ce om urîcios. N-am avut adese orĭ presimţirĭ, dór vederea acestuĭ factor mi-a fost ca o chéza rea.”

Să maĭ uitâ încă o dată în oglindă. Cravata i stetea pe plac.

„Cine póte să-mĭ trimită epistolă recomandată,” sĕ întrebâ el, uitându-sĕ la plicul, ce-l pusese pe măsă.

„Scrisórea-mĭ pare cunoscută,” urmă el, luând plicul ca să-l desfacă.

„Ha, este scrisórea luĭ Aristide Nusma, fostuluĭ bancher, actualmente chelner! Ce póte să-mĭ scrie.”

Cu tóte că aceste cuvinte denotau curiositate, Ionică nu sĕ grăbi a desface epistola primită, ci-şĭ maĭ dete v-o douĕ peptănăturĭ, îşĭ resuci mustăţile parfumându-le, îşĭ curăţĭ unghile şi vĕȡênd apoĭ, după ce-şĭ terminase toaleta pe deplin, că maĭ are timp, sĕ trînti pe un fotoliu şi rupse plicul a lene.

Epistola era de o cólă mare scrisă pe tóte patru feţele.

„Ce-mĭ va fi cerând?” sĕ întrebâ Ionică.

Pentru a-i scrie aşa de mult, trebuie că avea lipsă să-i céră ceva, după ideia luĭ.

„Tocmaĭ bine,” urmâ el, „până voi termina cu cetirea va-fi timpul sĕ mĕ duc la serbare.”

Dar în loc de a începe sĕ citéscă căȡu în reverii.

„Nu mĕ ’nşel, nu. Sofia sĕ căiesce de ceea ce-a făcut.”

Séra de astăȡĭ va decide totul. Voi demasca pe Riviţean, séu maĭ bine, voi face ca Sofia să-l pună la încercare. El n-o iubesce, umblă numaĭ după paralele ei. Voi ruga pe Sofia sĕ facă o glumă cu dênsul. Să-ĭ spună că partea ei de avere era dată bancheruluĭ Priporea care a fugit maĭ de ună ȡile, Riviţeanu va crede, sĕ va retrage.... voi remânea eu, dar... Babeta, nemţóica cea afurisită. Babeta!”

Mai mult pentru a schimba cursul ideilor sale, de cât din interes începu sĕ citéscă epistola ce primise, şi care în adevăr era de la Aristide Nusma.

Ea suna:

Domnule Doctor.

Sunt sigur, că Dta vei fi uitat deja de un incident neinsemnat la care Dta şi cu nime am fost actoriĭ principalĭ.

Era în ȡiua nefericită, în care, după ce mĕ declarasem în stare de faliment, m-ai întâlnit pe stradă.

Dta ai uitat póte, până la ce grad te orbise ciuda când ai aflat, că baniĭ Dtale cari fusese depuşi la mine, sunt perduţĭ.

Ai uitat nu-i aşa, ce ai făcut atuncĭ?

Eu n-am uitat..

Și chiar dăcă maĭ ţiĭ minte, trebue să-ţĭ revoc aicĭ fapta Dtale.

„M-ai scuipat în faţă, Domnule!”

„Pe mine m-aĭ scuipat Dta care ai stat în casă la mine, la vătra mea, la măsa mea.”

„Am ţânut minte, şi mi-am resbunat.”

„Da, Domnule Doctor!”

„Eu sunt acela care am mijlocit apropierea Domnişórei Sofia Săsan de căpitanul Riviţeanu şi ţi-am luat astfel pe iubita Dtale!”

Ionică cetind acésta începu sĕ tremure. O furia surdă-l cuprinse. Décă l-ar fi avut pe scriitor înaintea sa, l-ar fi spintecat. Scrâşni fioros şi era p-acĭ, p-acĭ sĕ sfîrtece scrisórea, dar apoi, ca şi împins de o fatalitate, o reluâ şi urmâ maĭ departe cu cetitul.

„Sórtea mi-a promovat resbunarea,” astfel scria Aristide, „mi a dat prilej a te mâna în braţele unei femei, pe care o vedeam cuprinşiĭ de amor cătră Dta. Pe cât cunosceam pe acéstă femeea, ea avea sĕ te prinȡă şi sĕ te ţină strîns.”

„M-am informat şi am aflat că aşteptarea mea ş-a realisat.”

„Tratezi amor cu Babeta Cibolca!”

„Resbunarea mea e la culme, e desăvârşită!”

„Acea Babetă este.. muma Dtale!”

Ionică aruncă epistola jos şi o călcâ în picióre.

„Este nebun!” ȡise el. „Babeta nu póte fi mumă mea, ar fi pré tênĕră.”

Apoi căȡu pe gândurĭ.

„Și totuş! Aristide trebue s-o fi cunoscut-o. Al luĭ este pecătul, de ce m-a mânat în braţele ei.”

Privirea i căȡu acum pe oglindă unde-şĭ zări figura gătită, unde sĕ vedea dichisit şi-şĭ aduse aminte de serbare.

Nu scia cum sĕ facă maĭ bine, sĕ să maĭ ducă, ori sĕ remâiă a casă.

„De ce sĕ nu mĕ duc, tocmaĭ din contră. Acum maĭ mult ca orĭ şi când pot încerca cu mijlocul meu. Babeta — mamă-mea, după cum scrie Aristide — nu-mĭ va maĭ sta în cale.”

Când îşĭ reaminti că Babeta este mamă-sa fu apucat de o tresăritură cumplită.

Décă l-ar fi putut vedea Aristide în acest moment, ar fi fost mulţămit de resbunarea sa.

Puţinele minute, care trecuseră dela cetirea acelor rânduri nefaste, îl îmbătrêniseră cu ȡecĭ de anĭ.

Ochiĭ i sĕ încercănaseră, fruntea sĕ brăzdise, buzele i sĕ înălbiseră.

„Nu, nu,” ȡise el amar, „cerul nu mĕ póte pedepsi pentru un păcat, pe care l-am comis fără de voia mea.”

„Mă duc între ómenĭ, căcĭ gândurile mĕ omóră,” îşĭ ȡise el apoĭ de o dată şi voi sĕ plece.

„Dar cum voi da faţă cu mumă-mea. Avea voi óre puterea ca să-i spui ce-mĭ este.”

Érăşĭ sĕ cufundă în gândurĭ.

„Trebue să-i spui, până ce n-a apucat a ne compromite dinaintea lumeĭ.

Apoĭ surîse amar.

„Pré te-aĭ pripit Domnule Aristide, décă maĭ aşteptai puţin, póte că mĕ loveai şi maĭ tare.... dar nu, nicĭ o dată nu m-aş fi învoit a deveni soţul Babetei....”

Și în loc de a pleca, sĕ trinti pe canapea.

Timpul înainta. Începuse deja a sĕ întuneca.

„Domnule doctor,” aceste cuvinte-l treȡiră întru târȡiu din visurile sale.

„Ce vreai, cine eştĭ?” întrebă Ionică tresărind şi privi ca şi auȡit la omul care stetea dinaintea sa.

„M-a trimis dela Domnul Ciureanu?”

„Ha, de la Domnul Ciureanu, aşa, cine te-a trimis?” întrebâ Ionică trecându-şĭ mâna peste frunte, ca şi când ar fi voit să-şĭ ştérgă de pe ea acele creţe urâte, care sĕ săpaseră acolo chiar în decursul aceleĭ séri.

„Domnişóra guvernanta sĕ închină cu multă sănătate” continuă omul, care era un servitor din casa luĭ Ciureanu, „şi te rógă sĕ viĭ maĭ de grabă, căcĭ s-au adunat óspeţiĭ”.

„Bine, viu!” respunse Ionică.

Servitorul eşi.

Ionică-şĭ puse mănuşile şi plecă, mergând în doue părţĭ, ca şi când ar fi fost beat.

CAPITOLUL XLIX.
Serata.

Era lume multă la serata arangiată în casele Dluĭ Săsan.

Venise şi cocóna Țica, ba chiar şi Ștefan Daftu cu soţiă-sa, căcĭ sĕ întâmplaseră a sĕ afla prin Bucurescĭ.

Dintre ceilalţĭ óspeţĭ nu maĭ cunóscem pe nimen, nicĭ nu vom face cunoscinţa lor, dar va fi bine décă ne vom uita puţin împrejur, ca sĕ vedem maĭ de aprópe odăile şi salonul.

Pe peristil aşeȡaseră revare cu florĭ marĭ, scara era ciruită préspet, strălucia aprópe ca şi pe timpul când trăia Dómna Săsan.

Sus în antisală sĕ aşeȡaseră revare cu fel de fel de flori. În sofragerie, Capşa cofetarul, etalase un bufet exchisit şi bogat.

Salonul sticlea şi strălucia, parchetul era aşa de luciu încât ţi-era frică sĕ l calci, girandole cu gaz aeric respândeau o lumină orbitóră, ér din o odaiă laterală veni au sonurile delicióse ale capelei luĭ Wiest.

Tóte erau de minune arangiate. Babeta fusese organisătórea arangiamentuluĭ, ea însă sĕ pricepea bine la asemenea lucrurĭ.

Până a nu începe sĕ sosósecă grosul óspeţilor — nu venise de cât cocóna Țica, pe care o nerăbdare consumătóre o făcuse sĕ vie aşa de vreme — Babeta merse în odaia ei.

Acolo deschise érăşĭ cufărul, de care nu sĕ maĭ atinsese, de când cu acel céiu de funestă memoriă.

Luâ haina şi scóse din buzunar plicul acela, care dintre două, i rămăsese încă din cele găsite în giletca frate-sĕu.

Scim că acel plic conţinea otravă.

Ce voia ea tocmaĭ în acéstă séră cu acel plic.

Étă ce borborosi nemţóica luând otrava la sine.

„Mirare, décă-mĭ va îndeplini astă séră dorinţa mea, şi sĕ va declara de fidanţatul meu.....De o va face, de nu o va face, Sofia-mĭ va rămânea periculósă.... Sărbarea de astăȡĭ îmĭ va da prilej, sĕ încerc şi asupra ei efectul prafuluĭ meu.....”

Timpul înainta ér doctorul încă nu sosea.

Am văȡut că Babeta trimisese după el.

Dar nu sosise nicĭ preotul de la Bârsescĭ şi Tomiţa era în cea maĭ mare nedumerire.

„De va zăbovi vr-o jumătate de oră încă,” îşĭ ȡise el, „va sosi momentul decisiv, şi mĕ va găsi nepregătit faţă de pretenţiunea Babetei. Étă că a venit şi doctorul Radoleano.....”

Ionică venise, în adevăr.

El sĕ duse drept la Babeta şi cu un aer de aiurélă, în care-l aruncase scirea fatală ce primise de la Aristide, i ȡise pe scurt.

„D-ta eşti mama mea?”

Babeta sĕ îngălbini, făcu trei paşi înapoi, sĕ uită împrejur ca sĕ vaȡă décă nu-îl aude cumva cineva, apoĭ ȡise:

„Ai nebunit!”

„Ba n-am nebunit!”

„Eu mama D-tale. Dar nu te gândescĭ la etatea D-tale şi la a mea?”

„M-am gândit!” făcu Ionică.

„Décă te-ai gândit ai trebuit sĕ recunoscĭ îndată, că lucrul ce susţiĭ, este cu neputinţă.”

„Și eu mi-am ȡis acésta,” continuă doctorul cu ton apatic.

„Décă ţi-aĭ acésta, cum poţĭ sĕ susţiĭ o asemenea nebuniă, de unde ţi-a venit acest gând de demenţă.”

„Mi-a scris Aristide Nusmă, care trebue sĕ scie.”

„Aristide Nusmă...” exclamă Babeta devenind şi maĭ palidă.

Nu putură continua cu întrevorbirea lor, căcĭ Tomiţa, stăpânul caseĭ sĕ apropia de ei însoţit de un om în port preoţesc.

În fine sosise şi preotul. Întârziase până acum fiind-că sĕ rătăcise pe drum venind.

„Domnişóră” ȡise Tomiţa adresându-sĕ cătră Babeta.

„Dta care cunoscĭ atât de bine trecutul meu, vei afla cu plăcere din gura acestuĭ venerabil preot, că sunt fiul legitim, te rog a lua bine sémă, ȡic fiul legitim al unui soldat din Transilvania.”

„Da Domnişóră! Reveica Ciurea din Ulmenĭ era cununată şi încă chiar de mine, cu cătana, care a fost tatăl Dluĭ Tomiţa.”

Babeta inholbâ nisce ochĭ speriaţĭ asupra intrelocutorilor ei.

„Pentru ce-mĭ spuneţĭ asta?” intrebâ dênsa cu un gest de nerăbdare.

„Bine ȡici, eram maĭ sĕ uit de lucrul principal” reluâ Tomiţa. „M-am sfătuit cu Leniţa şi am hotârit, că astăȡĭ sĕ nu fiă încă vorba de logodna Dtale cu Domnul doctor”

Preotul fixase necontenit pe Ionică. Era la îndoiâla. Pentru a sĕ lămuri intrebâ acum:

„Décă nu mĕ ’nşel, eştĭ Domnul Ionică al Raduluĭ din Ulmenĭ”.

„Ionică al Raduluĭ?” repetă Tomiţa cuprins de o uimire nedescriptibilă.

„Din Ulmenĭ? adause Babeta tremurând ca o vergă.

„Dar apoi... dar apoi.... ” sĕ încercâ a continua Tomiţa căutând prin buzunare

„Ce, dór nu l-ai cunoscut?” făcu pieotul temându-se sĕ nu fi causat vr-o neplăcere prin vorbele sale.

„Dar apoi eşti fiul Domnişóreĭ!” complectă Tomiţa frasa ce începuse de două orĭ, apoi scoţând o cruciuliţă o întinse cătră Ionică, întrebându-l:

„O maĭ cunoscĭ?”

„N-o cunosc, dar va fi cruciuliţa de care mi-a vorbit adese orĭ lelea Maria spunând că aş fi perdut-o când m-am bătut cu Toma ’l Revechiĭ...” ȡise Ionică, vorbind tot în acel ton apatic, de care sĕ folosise şi până acum.

„Eu sunt acel Toma..”

„Dta....”

„La masă, la masă!” sĕ auȡi acum vocea Leniţei, care nu înţelegea cum de uitase Tomiţa a-şĭ îndeplini, după obiceiul sĕu, datorinţele sale de gazdă, îngrijind că óspeţiĭ săi sĕ să pună la mésă.

Era una din acele serate bogate, unde Capşa pe lângă bufet, servea încă şi un supeu.

„Sunteţĭ serviţĭ Domnilor şi Dómnelor,” ȡise acum şi Tomiţa, reculegându-se cu sforţare din uimirea sa, şi poftind pe óspeţiĭ săi la măsa cea întinsă.

„Hai fiule” făcu Babeta cu un zîmbet amar dând braţul sĕu luĭ Ionică.

Acesta o lua maşinalmente la braţ şi merse sĕ ocupe un loc la mésâ.

În acest moment îşĭ aduse aminte de planul ce concepuse pentru a strica logodna Sofiei cu căpitanul Riviţeanu şi trebui sĕ zîmbăscă şi el amar de simplicitatea sa.

Regăsirea séu maĭ bine ȡis găsirea mameĭ sale îl impresionase cu mult maĭ mult de cum îşĭ representase el la început.

„Nu voi maĭ fi fericit pe acéstă lume,” ȡise el, „am comis un păcat de mórte, care nu sĕ maĭ póte spela. În zadar îmĭ va fi orĭ ce pocăinţă.”

Aşa uitase de sine încât spusese acestea cu voce distinctivă.

„Taci, sĕ nu te auȡă cineva” i ȡise Babeta. „Vreai sĕ murim împreună” adause ea apoĭ.

„Vreau” respunse Ionică.

„Stai puţin!”

Babeta luâ cu mâna tremurândă doue pahare, turnă vin în ele, apoĭ scóse plicul şi vărsă în fie-care pahar câte jumătate din praf.

„Ce faci?” întrebâ Leniţa, care văȡuse asta şi care sĕ alarmase.

„Închinăm în sănătatea societăţiĭ,” strigă Babata şi goli paharul.

Ionică o imitase.

Ospeţiĭ sĕ uitau speriaţĭ la acéstă femeia.

„S-au otrăvit, cum au otrăvit şi pe biata Mari” strigă cocóna Țica.

„Da ne-am otrăvit, cum am otrăvit şi pe biata Dómna Săsan,” afirmă Babeta.

„Este nebună!” strigă Ștefan Daftu.

„Ba nu sunt nebună Ștefane, blăstem asupra ta, căcĭ décă nu m-ai fi înşelat, n-aşĭ fi ajuns sĕ mor cu fiu-meu împreună!” La aceste cuvinte arătă spre doctorul Radoleano.

„Să trimitem după un medic!” strigă unul.

„După un comisar!” sbierâ altul, „vom fi otrăviţĭ cu toţiĭ.”

„Nu vĕ temeţĭ, numaĭ... noi... doi suntem otrăviţĭ... Fiu-meu vedeţi-l... móre... mor şi eu.”

În adevăr peste puţine minute nu maĭ resuflau nicĭ Babeta nicĭ Ionică.

CAPITOLUL L.
La Ulmenĭ.

Lelea Reveica sĕ sbârcise cu totul, sĕ făcuse o babă amărîtă şi năcăjită ca vai de ea.

Ședea în căsuţa ei şi-şĭ vedea de mămăliguţă.

De mult ar fi părăsit până şi gândul mâncăreĭ décă n-ar fi îndemnat-o dulcéţa nădejdeĭ, că totuşĭ o va învrednicĭ Dumneȡeu, ca să-şĭ maĭ vaȡă pe mult iubitul sĕu fiu.

Tocmaĭ când voia sĕ ia căldarea de pe foc, étă că sĕ deschide uşa şi un glas cunoscut o chiamă pe nume.

Fumul de pe vétră o pişcase la ochĭ şi i le umpluse de lacrimĭ încât nu putea vedea îndată, décă în adevăr o chiăma preotul din Bârsescĭ, căcĭ glasul ce-l auȡise i sĕ păruse a fi al sfinţieĭ sale.

Îşĭ petrecu de grabă mâneca iei peste ochi şi acum văȡu că auȡul nu o înşelase: preotul stetea pe pragul uşeĭ.

„Să viĭ puţin cu mine lele Reveico,” ȡicea preotul.

„Să viu sfinţia ta,” sĕ grăbi a respunde lelea Reveica şi sĕ repeȡĭ tot odată de săruta mâna preotuluĭ.

„Te vei mira, ce-ţĭ voi spune!” continuă acesta.

„Ai sciri de la Tomiţa!” strigă femeia tresărind.

„Nu l-ai maĭ uitat!

„Cum sĕ fi uitat pe singurul meu odor!

„L-ai recunósce óre?”

„Între o miiă de inşĭ, mĕ duci la el. Oh Dómne, Dómne!”

„Vină-ţĭ în fire!”

„Étă-mă, nu mi-e nimic. Unde este, unde?”

„Hai sĕ mergem!”

Preotul o luâ spre acea poeniţă desfătată, care sĕ întindea dinaintea caselor luĭ Radu, şi pe care am descris-o în capitolul prim.

Radu şi cu lelea Măria erau înaintea porţiĭ lor.

„Am auȡit că ai fost la Bucurescĭ”, întâmpinâ nea Radu pe preot, „este drept că a murit Ionică al nostru.”

„Este drept, Dumneȡeu sĕ vĕ mângâie.”

„De géba ne-am trudit pentru el,” sĕ văiera lelea Maria.

Întru aceea o cétă de Domni şi Dómne care erau pe poeniţă, venind cătră preot, ajunseră aprópe de el.

„Ei bine Reveico, privesce şi veȡĭ décă vei găsi pe acela pe care-l cauţĭ de douĕ-ȡecĭ de ani şi maĭ bine.”

Lelea Reveica începu sĕ tremure şi împreunându-şĭ mânile sĕ porni a căuta în ochiĭ Domnilor, care o împresurau.

„Tomiţo, Domnul meu!” ţipâ ea de odată intinȡâdu-şĭ braţele cătră unul din ei.

„Eu-s mamă, eu, fiul tĕu cel rătăcit!” ȡise Tomiţa cu ochiĭ lăcrimaţĭ şi alergă în braţele mume-sĕi care începu sĕ plângă cu hohot.

Toţĭ sĕ înduioşară la acéstă privire, numai lelea Maria ȡise cu amar:

„O Dómne, cu ce ţi-am greşit, de mĕ baţĭ aşa de cumplit. În minutul când plâng pe fiul meu de suflet, trebue sĕ vĕd cum îşĭ regăsesce vecina mea pe al sĕu!”

„Dumneȡeu scie ce face!” observă preotul, „să ne plecăm înalteĭ sale voinţe, şi sĕ nu cărtim.”

„Amin!” ȡĭse Radu ştergându-şĭ ochiĭ.

„Ce întâmplare minunată,” ȡise una dintre Dómnele care nu era alta de cât cocóna Țica, „să mĕ aflu şi eu de faţă, pentru a vedea cum Domnul Tomiţa şi-a regăsit pe mumă-sa Ce rĕu mi-ar fi părut décă n-aş fi venit la băi, şi décă nu m-aş fi abătut de dragul Dv. în acest picioriĭ de rau.”

„În adevăr picior de raiu! De câte orĭ voi putea lua congediu, voiŭ petrece vr-o două săptămânĭ aicĭ,” ȡise căpitanul Riviţeanu cătră soţia sa Sofia.

„Dar şi noĭ” adause Ștefan Daftu, „nu-i aşa dragă”

„Ba da!” afirmă Dómna Daftu.

(Fine.)