Gh. Silvan

Pentru Neatârnare

1877-78

Roman Istoric.

Ediție Jubiliară

1906

Institutul de Arte Grafice Progresul

Pentru Neatârnare

1877-78

Roman Istoric.

Întâmpinare

Abia a apărut primul volum, din lucrarea de față, și am și primit câteva întâmpinări.

Am primit câteva însemnări, neiscălite, cari, după, cuprinsul și după caracterul lor, se cunoșteau a fi datorite unor militari, plini de un frumos avânt și de o românească, bărbăție.

Am mai primit unele arătări, intime și bine voitoare, de la cunoștințe și amici.

Am avut, în sfârșit, prețiosul prilej să citesc, chiar în presa noastră, câteva observațiuni dojenitoare, privitoare, la descrierea sufletească, a eroilor din prima carte a romanului acestuia.

Toate aceste însemnări, arătări și observațiuni se învârtesc în jurul a două fapte.

Sunt învinovățit, în primul rând, că n-am pus destul curaj și destulă oțerire în inimile și în sufletele eroilor mei.

«Dacă prea puțin stimabilul Herve,—scrie d. N. I. Apostolescu în «Literatură și Artă Română»)1) — ar voi să adaoge un supliment la teoria sa antiostășească, apoi ar fi mulțumit, și prea încă, să citeze o asemenea bucată literară) în care niște conducători la luptă par, în ajunul unui asalt, a fi niște condamnați la moarte, cari mai au câte-va ceasuri până să fie executați...»

Și mai departe, d. N. I. Apostolescu, adaogă următoarea sentință:

„Viteji de frică nu pot să existe; și în orice caz o destoinicie răsboinică făcută fără de voie, în vârtejul bătăliei,—cum se întâmplă, unui personaj descris de „Sienkiewicz”,—nu ar fi în stare să ducă la o desăvârșită biruință, într-un întreg răsboi, cum s-a întâmplat oștilor românești...”

Aceasta este, vina mea de căpetenie; și, de bună seamă, în jurul acestei culpe se vor învârti, în viitor, și alți multi cititori, recenzenți și critici.

O altă vină e că ani dat o prea mare întindere și un prea negru colorit scenelor dureroase și sălbatice din răsboi; și prea am ascuns, sub sânge și lacrămi, părțile frumoase, entuziasmul, gloriile și viața veselă, cari se întâlnesc prin lupte.

Cu un cuvânt, sub titlul falș de «Pentru Neatîrnare», care trebuia să implice neapărat avânturi și hotărîri uriașe, am dat naștere unei opere în care „lașitatea și „oroarea” constituesc sâmburele și concluzia adevărată a lucrărei.

In scurt: lucrare literară «anti-ostășească»,cum se rostește atât de sincer și concis, d-nul Apostolescu....

Cred că învinuirea ce mi-se aruncă e prea aspră....

E adevărat că în acest roman n-am făcut cu nici un preț apologia răsboiului.

Apologia răsboizdui am făcut-o—dacă și aceia „apologie” se poate numi,—în romanul „ Valea Albă, apărut în 1904.

Și mi-se pare că tocmai contrastul dintre acest prim al meu roman eroic, și romanul de față, este cauza fundamentală care a iscat, pe ici pe colo, surprinderi și mâhniri.

In tot cazul, dacă nu prea marea înflăcărare din „Valea Albă11 este isvorul acestor observatului,—isvorul lor este, fără îndoială, ideia preconcepută pe care noi,—cei netrecuți prin vârtejele focului,—o avem despre jertfele răsboaielor, și în sfârșit titlul romanului meu, apărut în epoca unui Jubileu.

îmi pare rău că n-am putut face și din „Pentru Neatârnare, un roman cu desăvârșire „eroic ca „Valea Albă.

Îmi pare rău că vremurile în cari răsboiul era aproape o stare permanentă, iar setea de luptă o necesitate obștească aproape perpetuă,— vremuri zugrăvite în „Valea Albă”,—nu se mai potrivesc vremurilor de acum trei decenii: de la 1877.

Ce să fac...? Firea noastră, a celor de astăzi, se deosibește foarte puțin de firea celor de-acum 30 de ani.

Iar firea celor de acum 30 de ani se deosibește enorm de mult de firea celor de acum 400 de ani...

Multi dintre eroii de la 1877 trăesc încă. Ii putem cunoaște. Le putem vorbi. Putem aduna destule dovezi asupra eroismului lor...

Sergiu Vladimir nu este personificarea,—cum o cred multi,—a eroului legendar. Este om ca noi toți, cei de astă-zi, în inima căruia se întâlnesc sentimente de o egală măsură. E omul care își iubește de o potrivă și familia, și țara, și răsboiul și pacea.

Atârnă de tăria împrejurărilor ca fie care din aceste sentimente să se suprapuie celor Vaite, și din patru puteri, pururea în luptă, să nască una.

Am fi,—cred eu,—vrăjmași adevărului, și vrăjmași firei omenești, dacă, spre a fi pe placul legendelor, sau din dorul de a încropi o istorie din ecouri depărtate, iar nu din adevăruri pipăite,—am cere ca nimeni dintre ostași, aibă ei ori-cât de duioase legături de sânge și de dragoste cu cei de acasă,—să nu șovăiască în răsboi, să nu cugete la ai lor, să nu râvnească de cât gloria și moartea.

Aceste principii, cari constituiau, poate, alte dăți patimi, iar nu norme, sunt prevăzute și astă-zi în codul moral al disciplinei militare.

Ele nu intră însă în firea omului sensibil și rațional de astă-zi, de cât foarte rar,—atât de rar în cât asemenea naturi stârnesc chiar mirare, și îndoeli, și temere, printre conviețuitorii lor.

Ar fi dorit cine-va, oare, să fac din Sergiu Vladimir o natură care, de îndată ce și-a încins sabia peste coapse, să îngroape sub cea mai sălbatecă nepăsare amintirea mamei lui, fi a logodnicei lui și a tuturor ființelor scumpe din depărtări?

Nesocotind toate legile adevărate, ale sufletului omenesc, aș fi putut s-o fac.

Dar sunt sigur că atunci mi s-a r fi strigat: „eroul d-tale este un ingrat, un suflet barbar”.

Și eu ar fi trebuit să răspund: „eu am fost barbar; suflete ca acesta, nu se întâlnesc de cât foarte rar....

«Am inventat....»

Eu n-am inventat, nici n-am luat ca normă lașitatea, nici n-am căutat să arunc peste eroismul oștilor noastre de la 1877 vălul îndoelei.

Cei cari cred ast-fel, rău cred.

Cei cari s-au așteptat cum-va, la pagini epice, —vrednice de condeiul lui Ossian,—rău s-a u așteptat.

Innainte de a fi croit scheletul romanului;— fără ca nimeni să mă călăuzească sau să mă sprijine, am alergat după eroii noștri de la 77, rămași încă în viață, și le-am scrutat sufletele și memoria pe cât am putut.

Fără îndouială, eroii aceștia,—cari ne-au dat neatârnarea,—și-au căpătat, prin expunerea vieței lor, un titlu de glorie, la care țin și trebuie să ție.

Acest titlu este numele de „erou”.

Și eroi, au fost. Dar nu eroi, așa cum voiesc unii dintre criticii lucrărei mele...

Au fost chiar mai mari eroi de cum ei înși-și își închipuiesc.

Mai toți vitejii de la 77, pe care i-am întâlnit și cu care am putui sta mai mult la taină, au sfârșit prin a-mi mărturisi,—cu sinceritatea omului conștient de mișcările sufletului său,—că ceasurile hotărîtoare în cari trebuiau să dea piept cu moartea, nu treceau atât de vesele cum ne închipuim noi, cititorii de legende și de poeme epice.

N-a fost inimă care să nu se înfioare, măcar o clipă, de teama morței care le rânjea de pe tăbiile inimice; și n-a fost suflet curat, duios și blajin,—cum este sufletul românului,—care, înnainte de a fi intrat în vârtejul peirei, să nu fi trimis pe aripile vântului o lacrimă caldă celor de acasă.

Aceasta nu e lașitate.

E simțire.

Vitejia lor mare, a stat într-alt fapt.

Cu toți fiorii, și cu toate lacrămile, nici-unul dintre acești martiri ai neamului n-au părăsit, în cel mai greu ceas al vieței lor, câmpul de luptă.

Iar, odată intrați în foc, toate sentimentele cele l-alte au pierit. N-a rămas de cât un singur avânt obștesc: să învingă, sau să moara.

*

Că paginile negre, și triste, covârșesc pe cele luminoase, în lucrarea mea, — aceasta este adevărat.

Nu am, însă, nimic să-mi învinuesc.

Invinuiască-mă toată lumea.

Voi primi toate aceste învinuiri, dar voința și convingerea mea vor rămâne pururea, neclintite.

Un alt roman, cu subiect răsboinic, de voi fi chemat să scriu, acelaș decor întunecos și sălbatec se va așterne peste câmpul vesel ce va fi existând,—eu nici nu l-am întrezărit,—în lupte.

Fie răsboiul dat în numele celor mai înnalte idei și revendicări omenești; el rămâne, cu ori ce preț, ca cea mai fioroasă și mai nenorocită dintre manifestările vieței.

Vaetele cari isbucnesc pe câmpurile de bătaie se aud.

Sângele cari țâșnește din rane, se vede și îngrozește.

Trupurile ciopârțite, și cadavrele lăsate pradă corbilor, înneacă toată pustietatea sufletului omenesc.

Doliul ce se revarsă, după fie care răsboi, peste familiile eroilor rămași peste hotare, nu se poate ascunde, nici împrăștia, de cât la depărtări de decenii și chiar de veacuri.

Acesta e răsboiul.

Eu l-am zugrăvit așa cum mi s-a zugrăvit.

Și, dacă de un lucru îmi poate părea rău, apoi nu ’mi poate părea rău de cât de faptul că nu mi s-a zugrăvit, sau nu Vam putut zugrăvi, așa cum aș fi voit să ’1 zugrăvesc.

Gh. Silvan.

CARTEA I
Valea Lacrămilor
PE CÂMPUL DE LUPTĂ

PENTRU NEATÎRNARE

[...]

De câte-ori vre-un ostaș, îmbîcsit de iarbă, de pușcă, înglodat până la genuchi, răsărea în ușa cortului, jucătorii lăsau cărțile din mână și priveau îngroziți spre lagăr. Pe chipurile lor se zugrăvea o mare neliniște, și fiori reci, ca de ghiață, le înfrigurau inimile...

In văzduhul înnăbușitor al cortului, încărcat de nouri groși de fum, de miros de pipe și de încălțăminte ostășești, apăsa par-că icoana unei mari întâmplări.

Se aștepta, din ceas in ceas, vești grele din Marele Cartier.

De după amiază, în bubuitul cutremurător* al celor trei sute de guri de tun, cari băteau de zile ’n șir întăririle musulmane, comandanții oștilor creștine țineau sfat de răsboi pe platoul Țarului. Acolo era, și principele românilor, și Marele Duce Nicolae, și toți generalii de frunte ai oștilor unite. In ziua aceia umedă și mohorîtă, înnecată într-o nesfârșită mare de fum, prin care șerpuiau fulgere scăpărătoare, urmate de huruitul prelung al tunurilor, se-hotăra soarta oștilor noastre. A doua zi trebuia să aibă loc asaltul cel mare. Ce regimente erau sortite să intre ’n foc...? Ce ofițeri erau chemați să primească, cei dintâi, botezul morței...? Acestea erau gândurile ce înfrigurau inimile tuturor ostașilor de pe câmpul de bătaie. Și aceasta era înfricoșata arătare ce apăsa sufletele micului stol de ofițeri, din regimentul 8 de linie, strânși în cortul comandantului lor...

Să uite cugetele negre, ei încercau acum un joc de cărți. In jurul unei mesuțe de brad, pe care abia puteau încăpea grămezile de ruble și de cărți răsipite, stau doui maiori, un căpitan și un locotenent-colonel. Ei stau îngrămădiți pe saci și pe lăzi desfundate, așezate unele peste altele, și vorbeau tare, une-ori silit. Voiau, par-că, să gonească prin veselia lor gălăgioasă, vedeniile urîte ce se furișau printre cărți și printre ruble. Locotenentul-colonel, un om trupeș, plin de vieață, nimerea, din când în când, câte-o glumă mai cu șart. Jucătorii isbucneau în hohote. Dar râsul lor se curma fără veste... Vre-un sgomot la ușe, vre-un ropot de copite pe afară, vre-un țipăt de goarnă, le ucidea tuturor surisul pe buze și în inimi...

De bubuiturile grozave ale tunurilor din de-p rtări, nimeni nu se îngrijea... Erau deprinși cu acest prăpăd de detunături, de șuere și de gloanțe, ce se ținea lanț de zile ’n șir. Din potrivă,când se întrerupeau une-ori salvele, întinzând tăcere scurtă, dar adâncă, peste tabere, jucătorii se opreau. In stropii de ploaie ce se scurgeau de pe streașinile cortului, li-se păreau că aud picurând lacrămi... Atunci se posomorau. Li-se redeșteptau in minte crâmpee din vieața lor de odinioară, li-se ridica iarăș din ’nainte icoana fioroasă a zilei următoare, și toți se întristau.

Jocul urma in liniște, fără vieață, fără voioșie, până când noui salve cutremurătoare veneau să le învioreze simțurile amorțite...

La spatele jucătorilor stau în picioare, urmărind sborul cărților și alunecarea repede a monedelor, câți-va tineri ofițeri de ordonanță.

Pe patul colonelului, în fundul cortului, tăinuiau în șiopte Vladimir Sergiu și maior Șonțu:

—«Nu cred...», murmura tânărul maior de dorobanți,—«să aibă loc, chiar mâine, asaltul cel mare. Eu aș dori lucrul acesta. Prea de mult așteptăm. Dar prevederile Măriei Sale Domnului s-au cam împlinit. De patru zile batem, fără preget, tăbiile musulmane, și nici un pai nu se mișcă...

«Nu cred ca Marele Duce să mai aibă încredere în isbânda unui atac obștesc.

«Și ar fi rău să nu facem pasul acesta....»

Vladimir Sergiu asculta cuvintele maiorului, cufundat adânc în gânduri. Une-ori zâmbea. Era însă un zâmbet aiurit, deșteptat de amintiri depărtate. Părea, mai de grabă, o mustrare blândă, adusă înflăcărărei tovarășului său de arme, de cât un semn de încuviințare.

—«Eu sunt încredințat că mâine primim toți botezul sângelui...», răspunse încet Vladimir.

«Cunosc din destăinuirile lui Basarab, firea adevărată a Marelui Duce. E un om neînduplecat. Ne va îmbrânci în foc, și vom pieri toți, prin șanțuri, fără nici-o isbândâ...»

—«Nu cam ești ostaș..!», îl dojeni maiorul.

—«Nu, domnule maior: am o inimă, poate prea ostășească. Dar în aceste patru zile de bombardare am văzut, ca și d-v, cat de puternice sunt întăririle turcilor. Apoi, asalturile desnădăjduite de la 8 și 18 Iulie, urmate de înfiorătoarele lor înfrângeri, îmi stau prea vii și vorbitoare din ’nainte...

«Și eu sunt setos de luptă. Nemișcarea și huetul acesta nesfârșit, îmi pustiesc sufletul. Dar, vedeți... mă gândesc la ce se va întâmpla cu țara noastră în cazul unei hotărîtoare înfrângeri..!»

—«Dar ce vrei să facem, dragul meu?» «Suntem ostași..!».

—«Suntem ostași, și ne vom bate, domnule maior... Dar ar fi mult mai bine să ne batem cu chibzuință. Planul Domnitorului nostru e cel mai bun. Numai prin lucrări încete, de apropiere și de împresurare, vom putea sfărîma adăpostul leului...».

Toată vitejia maiorului Șonțu păru că se topește în fața liniștei adânci și a vorbelor, atât de cumpănite, ale locotenentului Sergiu.

Cu toate acestea, fie că era chema! de trebi in lagăr, fie că socotea de prisos să mai chibzuiască asupra răsboiului, maiorul ieși din cort, stringând cu aprindere mâna tânărului ofițer.

—«Vom vedea», strigă el. «Eu am încredere în oștile noastre; iar dacă nu în toate oștile, cel puțin în ’batalionul meu.

In clipa-aceia jucătorii se ridicară de la masă. Fiorii grijurilor nu le dădură pas să ’și urmeze jocul în liniște. In ast-fel de împrejurări, jocul lor era mai de grabă un chin, de cât un prilej de uitare...

Locotenentul-colonel își privi ceasornicul și strigă, deodată, în mijlocul ofițerilor gata să se împrăștie:

—«Ei, băeți... Consiliul trebuie să fi luat sfârșit...

«Gata..?»

Glasul colonelului era sugrumat de fiori. Chipul lui pălise. Voise să dea avânt tinerilor răsboinici, dar el singur simți că nu era în stare.

Cuvintele lui căzură ca o ploaie de ghiață pe sufletele ostașilor. Câți-va își cercetară cea-sornicile. Alții încercară să surîdă...

Un singur căpitan, scund, rumen, cu ochii luminoși, avu puterea să strige în mijlocul acestei tăceri friguroase:

—«Gata, domnule Colonel... La moarte, ca și la stos: cu inima veselă..!»

Colonelul îl bătu, mai mult din sentimentul datoriei, pe umeri:

—«Să trăești, Mărăcinene... Cu ostași ca tine, țara nu piere...»

Dar n-apucă să sfârșească, și ofițerii făcură, toți, o mișcare de spaimă.

Din tabără se auzeau trâmbițele sunând, lung și tremurător, raportul.

In acelaș timp pânza cortului se dădu în lături, și căpitanul Mircea Basarab, din Marele Cartier, intră, abia suflănd, acoperit de sudori și de apă.

—«Mâine e ziua Țarului, camarazi»—strigă tânărul căpitan oprindu-se în prag fără veste... «Maiestatea sa dorește să-’i facem dar, de ziua lui, Plevna.»

«Curaj...!»

Locotenentul colonel ieșise.

Ofițerii se îngrămădiră în jurul căpitanului Basarab, albi ca varul.

Vladimir își făcu loc și întinse mâna ofițerului domnesc:

—«Eu sunt pus...?» întrebă el liniștit, cu un cald zâmbet de resemnare pe buze.

—«In a doua coloană, Vladimir...,» — răspunse căpitanul, cu durere...

Sergiu se trase înnapoi, abătut și slăbit.

Chipul lui își pierdu roșeața. Il isbise, par?Că, o flacără dogoritoare peste obraz; apoi sângele de pretutindeni fugise, îngrozit și înghețat, la inimă.

Începu să-i vâjâie urechile, și lacrămile stau să ’i năpădească printre gene.

Se lăsă jos, în acelaș loc unde tăinuise cu maior Șonțu, și, clipind rar, căută să-și înfrângă slăbiciunea, să și înăbușească lacrămile.

Frații lui de arme nu-l văzură. N-aveau timp să-l vadă. Fiecare își vedea numele trecut în ordinul de zi, și toți erau pe cale să cadă jertfă aceleiași lovituri.

Basarab citi ordinul de luptă al armatei de Vest.

Corpul al IV-lea, sprijinit de reserve, trebuia să ia parte la atac.

Și ei făceau toți parte din corpul al IV-lea! Citi, apoi, ordinul de zi al generalului Cernat. întreg, ordinul, era o osândă, la moarte, în massă.

Dar era o osândă atât de rece, atât de ne-păsătoare, atât de sălbatecă, in cât înfrigura inima cea mai tare:

«Tiraliorii vor înnainta fără a trage. Ei nu vor începe focul de cât când vor fi ajuns în diurnul acoperit, la marginea șanțului. Atunci vor trage numai asupra inimicului de pe parapete. In acest timp, pelotoanele de lucrători se cobor în șanțuri și pregătesc urcarea pe redute...»

La citirea acestor rânduri, și mai ales când Basarab rosti, apăsat, fraza: ‘«atunci ofițerii vor striga toți: înnainte!»’, — un zâmbet plin de ironie, lumină chipul lui Vladimir.

I-se părea atât de fără rost acest sfat, pentru niște vremuri atât de grozave!

Ofițerii ascultară ordinul de zi cu toată luarea-aminte. Dar nimic nu se anina de mintea lor. Li-se păreau că aud pe cineva scoțând strigăte nedeslușite în mijlocul unui vifor de șuere vagi. In sufletele lor, și în jurul lor, era furtună...

Ei așteptau să-și audă, fie-care, numele.

Acolo era îndreptată toată luarea lor aminte.

Dar numele lor încă nu se pomeneau...

In sfârșit, Mircea Basarab dădu citire rânduirei coloanelor.

Rând pe rând ofițerii se traseră înnapoi isbiți de aceiași flacără dogoritoare, de care fusese isbit Sergiu.

Se pomeni numele locotenentului colonel, al maiorului Șonțu, al căpitanului Valter, al locotenentului Vladimir. Apoi toate numele ofițerilor fură rostite rar și deslușit în lugubra tăcere a cortului.

Toți le auziră lămurit, sunând tremurător, ca într-un văsduh limpede de sticlă.

Când Basarab sfârși,— în cort se făcu o liniște de moarte.

Căpitanul ridică de braț pe Vladimir.

—«D-zeu să vă ajute, camarazi...» strigă el, ieșind din cort, cu capul în piept, apăsat de gânduri... «Să nădăjduim că mâine seară, ne vom întâlni iarăș...»

Nimeni nu răspunse.

O parte din ofițeri ieșiseră. Valter fugise, încă de când își auzise numele, spre a-și pregăti oștenii.

Rămăseseră numai doi ofițeri.

Amândoi se lăsaseră jos, pe grămezile de provizii răsturnate în mijlocul cortului.

Și cu capetele strânse ’n palme, cu ochii înghețați, pironiți în întuneric, gândeau, pentru cea din urmă oară, la părinții, la soțiile, și la copii lor, lăsați în depărtări....

II

[...]

In revărsarea nopței, Vladimir porni, singur, spre dealurile Bucovei.

Se opri pe o colină singuratecă, de-asupra taberilor, și rămase multă vreme cu ochii topiți în întuneric...

Cerul era învăluit de nouri. Ploaia cădea rece și măruntă, desfundând pământul, stingând focurile slabe din bivuacuri.

Era o noapte tristă, plină de doliu și de la-crămi. Nu se vedea nimic în zări. Dealurile Bucovei, de la Abdul Kerim Tabia până către Opanez, dormeau în întuneric ca niște balauri uriași. Focurile din tăbii erau stinse. Nu se auzeau de cât lătrăturile neîncetate ale puștilor; și arare-ori, câte-o lovitură de tun spărgea liniștea nopței.

Soldații vegheau prin corturi, pe pământul ud; prin paralele, pe văi. Cât putea prinde privirea, de la Verbița până la Kalișovăț și Poradim, nu era de cât o mare de suflete amestecate cu pământul. Toate aceste suflete bântuite de fiorii morței, așteptau în tăcere, revărsarea zorilor de ziuă, in cari botezul sângelui trebuia să înceapă.

Văsduhul era plin cu icoanele scumpe ale celor lăsați peste hotar. Toată țara plutea deasupra sărmanilor ostași, cari contemplau, in visul de pe urmă, ochii neprețuiți pe cari nu-i vor mai vedea, chipurile iubite cu cari nu se vor mai întâlni...

Noaptea era răscolită, pretutindeni, de vuete și de umbre fugare.

In apropierea locului unde tânărul locotenent de vânători căzuse strivit de friguri, se auzeau tropote de cai, huruiri de roți, șoapte înnăbușite, porunci încete.

Ordonanțele alergau, din bivuac în bivuac, cu ordinele comandanților de corpuri, de brigăzi, de regimente. Și care grele, încărcate cu provizii, și tunuri înfundate prin noroaie, se târau încet, de pe câmpul taberelor spre câmpul de bătae....

Se deschideau, în liniște adâncă, de către toți și în toate părțile, drumurile peirei...

Privind amestecul acesta, de umbre nedeslușite, de focuri și de suflete înmărmurite în spațiu, — și ascultând șoaptele unei țări întregi, întretăiate de urările puștilor de pe rădane,— Vladimir se pierdu în gânduri din ce în ce mai adânci, din ce în ce mai triste....

El nu mai simțea ploaia care se cernea fără preget, nici pământul ce se înfunda sub el, ros de șuvoaie.

Uitase lagărul. Iși uitase datoriile ostășești.

Prin mintea lui, turburată de vedenii, se deschideau, din când în când, slabe pete de lumină. Și, în lumina depărtată a aducerilor lui aminte, el întrezărea, aici chipul ofilit și obidit al unei bătrâne ce-și căuta in bobi copilul dus la moarte; aici fruntea albă și luminoasă, încununată de bucle bălaie, a unei fete de neam bogat; aici prăpădul înfricoșat al războiului....

Era un copil nenorocit,—nenorocit cum nu mai avea pereche,—acest Sergiu Vladimir.

0 vieață întreagă se chinuise să se ridice din greul jug al sărăciei, și, tocmai acum, când era de-asupra tuturor nevoilor,— sună goarna de alarmă și ceasul morței începu să bată, rar și hotărît, clipele lui din urmă...

Bătrânul boer moldovean, Alexandru Basarab, care-l crescuse și-l trimisese prin școli depărtate, uitase vița lui străveche, și-l înfiase.

Era o noapte limpede de primăvară puțin înnainte de izbucnirea răsboiului, — când, în saloanele bogate ale fostului vornic al Moldovei, Sergiu Vladimir schimbă inelul de logodnă cu Ana Basarab, copila marelui boer.

Se deschidea, din clipa aceia, pentru el, o viață nouă, plină de năzuințe mari. Sufletul lui nu mai era menit să rătăcească stingher printre oameni. O iubire caldă îi învăluia inima. Nimeni în lume nu iubea cu mai mult temei, de cum iubea el, sufletul atât de luminos al Anei.

Plângeau bătrânii, de dragostea lor înțeleaptă și cuminte. Iar Mircea Basarab, ofițerul domnesc, se simțea plutind in soare de dragul noului său frate.

Din clipa aceea, pentru Sergiu Vladimir răsărea o lume de două ori fericită. Era de două ori legat de vieață. Bătrâna lui mamă nu mai avea, de-atunci înnainte, să plângă, în coliba ei săracă, pe urmele copilului dus în străini. Ori cât de mult ținea ea la vatra părintească, era hotărită să-l urmeze. Era să trăiască, până la sfârșitul zilelor ei, în liniște deplină; și să moară, după o vieață întreagă de lipsuri amare, în mulțumire negrăită...

Și acum toate se sfârșeau...

A doua di Sergiu Vladimir va fi mort. Trupul lui va fi aruncat, intr-o groapă adâncă, la o l-altă cu sute de morți. Și nu va avea, la căpătâi, nici o cruce și nici-o candelă care să-i lumineze țărâna mormântului. Nici-odată bătrâna lui mumă nu va mai avea prilej să vadă umbra copilului ei. Și nu va avea sărmana femee, crescută în frica Domnului, măcar putința să ’i aprindă candelele în sâmbetele săptămânei, să cheme preoții, în zilele mari de praznic, spre a înălța rugăciuni de ușurare spre cer...

Plângând în hohot, își va lua nuiaua de corn. Și câte zile va mai avea de trăit, va cutreera țările, în lung și ’n larg, căutându-și feciorul ucis pe câmpul de bătaie!

La acest gând, inima lui Vladimir sângeră de durere.

Și gândul acesta nu era o Închipuire bolnavă, stârnită de icoana friguroasă a morței...

O amintire limpede îi sta mărturie din-nainte:

Plecase de mult în tabără. Bătrâna lui mumă rămăsese în căsuța ei săracă de pe Răut. O lăsase aproape moartă, cu ochii înfundați în șorțul ud de lacrămi, cu mintea rătăcită.

După luni întregi de alergări deșarte prin hățișurile Dunărei, oștile românești se adunară la Corabia, spre a trece po câmpul de bătaie.

Era, în ziua aceia, un soare cald, feeric... Apele Dunărei păreau de foc. și toate șesurile, acoperite de mii de arme și de umbre ostășești, erau înnecate de apele scăpărătoare ale soarelui.

In jurul podului de peste Dunăre, și în jurul sfintei mese pe care Episcopul Râmnicului, cu tot clerul, trebuie să înalțe rugăciuni spre Domnul, lumea venită din toate unghiurile țârei, se îngrămădea în valuri.

Acolo erau toți sfetnicii tronului, toți aleși Adunărei, toți slujbașii, și toți părinții, frații, surorile și rudele oștenilor mai de seamă, chemați la răsboi.

S-a oficiat sfânta slujbă; apoi, în sunetele muzicelor, și în urările și lacrămile mulțimei, oștile începură să treacă, sub privirile Domnitorului, spre câmpul de bătaie.

Vladimir venea în fruntea companiei sale...

De-o dată i se păru că un glas cunoscut îl strigă din mulțime, apoi o umbră schilavă ’i-se așternu, plângând, la picioare.

Vladimir rămase înmărmurit.

Și tot regimentul se opri...

Era sărmana lui mumă. Venise pe jos, din fundul Basarabiei, din ținutul Orheiului, să mai vadă odată chipul feciorului ei drag, dus la moarte...

La amintirea acestei sfâșietoare clipe din vieața lui, lacrămi calde se strecurară din ochii vânătorului, și căzură, odată cu stropii de ploaie, pe mâinile lui înghețate,

N-avea el dreptate să creadă că nefericita lui mumă, aflând de moartea lui, îl va căuta, otrăvită de durere, peste tot pământul?

Și lacrămile iarăși îi năpădiră ’n ochi. Și iar îl podidi plânsul...

Să uite această amintire amară, își aținti privirile turburate spre Janik-Bair.

Puștile răsunau mereu.

Câte-o pasăre de foc, — vre-un glonț, sau vre-o spije de obuz,—trecea șuerând prin spațiu...

El se uită pierdut în întuneric,—apoi gemu.

I-se păru, de astă dată, că vedea umbra Anei, plutind albă, ca de omăt, în noapte.

Și un glas blajin, copilăresc, întretăiat de lacrămi, răsună atunci, ca o mustrare dureroasă, în văsduhul cernit al câmpului de luptă:

«Vladimir... Nici-o dată, după moartea ta, eu nu voi mai vedea lumina. Știi unde fug gândurile melt, în ceasurile negre...

«La schit, Vladimir... la schit..!»

Vladimir încercă să se ridice, dar nu avu puteri.

Văzu deodată ambulanțe, umplând șesurile acoperite de neguri; și, printre răniții ce înfiorau văsduhul cu vaetele lor, întrezări iarăș pe Ana Basarab, cu cruce roșie pe piept, alergând printre brancarde, cercetând muribunzii, căutând pe Sergiu Vladimir.

O văzu cu ochii înroșiți, palidă ca ceara. Plânsul ei Închipuit, și ofilirea ei atât de timpurie, îi sgudui din nou inima prăpădită de fiori.

Iarăș plânse...

Plânsul acesta, care dăinui mult, îi ușură în sfârșit durerea.

Cugetele senine prinseră a-i lumina, puțin câte puțin, noaptea sufletului.

Ii veni în minte făgăduința lui Mircea Basarab, de a-l trece în zori de zi, prin stăruințe mari, în Cartierul Domnesc, ca ofițer de ordonanță.

Zâmbi.

Dar zâmbetul lui se stinse fără veste, într-un fior neașteptat de umilință.

Era pe culmea dealului.

Pe văi se dișterneau, sub privirile lui, taberile oștilor adormite. Focurile încă pâlpâiau printre corturi. Aripile roșii de flăcări, răsfrînte pe albeața pânzelor, dau șesurilor înfățișarea unei mări nesfârșite, pe care pluteau, în noapte neagră, mii de nave rătăcite...

El privi acest noian de vieți pieritoare, și un gând dojenitor îi răscoli sufletul.

Oare el singur, din toate aceste zeci de mii de făpturi omenești, avea o mamă sărmană și o logodnică uitată în depărtări?

Nu erau printre acești urgisiți ostași, alții, mai nenorociți ca el, mai împovărați de grijuri, mai legați de pământul țărei, de cât el?

In acest larg ocean de suflete chinuite, nu erau părinți împovărați de familii grele, cu copii nevârstnici, cu mame obidite, cari nu aveau alt sprijin pe lume de cât brațele celor duși în foc?

Erau mulți, mulți...

Tot acest nemărginit norod, luat de la coarnele plugului, din bordeiele lor paraginile, din întunericul sărăciei lui nesfârșite, era mult mai de plâns ca el. In urma peirei acestora, mii de copii, plăpânzi și firavi, de femei urgisite, de bătrâni schilavi, se vor prăpădi de foame in viforele iernei...

Și toți dormeau. Nimeni nu plângea. Nici o lacrimă nu înflora liniștea câmpului de bătaie, își făceau toți datoria, fără să cârtească, fără să se tângue, fără să-și încleșteze pumnii, amenințând bolțile nemișcate ale tăriei...

Tăcut, cu capul în piept, ca un om trezit dintr-o grea și lungă spovedanie, Sergiu Vladimir coborî în lagăr...

Intră în cort, și se întinse jos, pe o pătură murdară, strivit de oboseală, îngreuiat de apă.

Ca un ecou depărtat, îi răsunară atunci în minte cuvintele maiorului Șonțu:

«Ce vrei..! Suntem ostași..!»

Și ca un îndemn uriaș, fraza căpitanului Valter, rostită în fața colonelului, veni să-’i potolească, în noaptea aceia, toate bătăile friguroase ale inimei:

«Gata, domnule Colonel. La moarte, ca și la petrecere: cu inimă veselă..!»

Cu aceste cuvinte în minte, nefericitul locotenent de vânători adormi, cu capul ghemuit sub braț, uitat de gânduri, iertat de dureri.....

III

[...]

A doua zi, oștile noastre se treziră într-un adevărat iad.

Aerul era încă ud și pâclos. Caere uriașe de neguri se târau peste dealuri și peste întăriri. Negurile se amestecau cu nourii de fum. Iar peste acest amestec nemărginit de fum și de rupturi de spije înroșită, glasurile tunurilor sbucneau de pretutindeni ca niște spăimăn-tătoare mugete de tauri uriași...

Vladimir se deșteaptă din somn, buimac, neștiind unde se află. Cei doui-trei ofițeri cari dormeau în acelaș cort se învârteau prin întuneric căutându-și armele. Țărușii cortului se hâțânau. Și tot pământul se sguduia, încet și neîntrerupt, ca în vreme de cutremur...

Vuetul asurzitor al tunetelor, întunericul de-afară, șuerul obuzelor, țipetele innăbușite ale goarnelor, clătinarea cortului și a pământului, făcură o impresie ciudată asupra lui Sergiu.

I se păru că era pe mare, în vreme de furtună.

își încinse sabia, își anină revolverul, și ieși în tabără.

Aerul era spălăcit, murdar. Soarele încă nu sfâșiase vălul întunericului. Zorile de ziuă se luptau în deșert cu noaptea, cu negurile și cu nourii deși de fum.

Printre corturi, ostașii alergau înfrigurați in toate părțile. Ofițeri, sergenți, caporali și soldați se înbrânceau toți afară din bivuacuri, goniți ca de primejdie.

Mulți din ei alergau cu puștile-n mână, ca în vreme de atac. Ofițerii își mânuiau săbiile prin pâclă. Dorobanții și vânătorii, chemați să alcătuiască batalioanele de tiraliori, se furișau prin ceață, împovărați de scări și fascine, ducând gabioanele pe brațe.

In câte-va clipite, toată această lume de umbre fugare, era strânsă pe câmpul taberei.

Mii de baionete sclipiau in șiruri nemărginite prin neguri, și mii de ochi, aprinși de vitejie și de spaimă, învâlvorau văzduhul plumburiu al zorilor de ziuă.

Vladimir ieși, printre cei din-tâi, dintre corturi.

Mirosul de pulbere, răsipit în aer, detunăturile bateriilor din depărtare, și viforul omenesc din lagăr, îl înflăcărară.

Se simțea răpit de un șuvoi cald, neînfrânat...

Tunurile răsunau în inima lui cu o putere îndouită. La fie-care salvă, se simțea sburînd în slavă...

La marginea cortului, de unde se zăreau regimentele de vânători, înșirate în linie de marș, Vladimir se opri.

Din neguri se desprinse umbra unui ofițer de stat major călare.

Era Mircea Basarab.

Basarab descălecă la câți-va pași înnaintea locotenentului, și veni spre el cu brațele desfăcute:

- «Nimic, frate..!», strigă el, abia stăpânin-du-și durerea. «In mâna lui D-zeu stă, de-acum, soarta ta. Aibi curaj... D-zeu veghează asupra celor buni...».

Vladimir îl strînse la piept cu dragoste, dar nu plânse... II mișca adânc durerea nemărginită a fratelui său de restriște. Dar frica de moarte pierise din sufletul lui. Nu răsboiul îl mai putea îndurera acum; ci mai de grabă această izbucnire neașteptată, de milă și de dragoste, a unui suflet ce-i cunoștea toate tainele inimei: această nenorocită întâmplare de a nu fi lăsat, în cel mai greu ceas din vieața lui, să-și facă în liniște datoria.

După câte-va clipe, cei doi ofițeri se deslipiră unul de altul, palizi, cu privirile rătăcite: — «Du-te.. », zise Basarab.

«Coloana te așteaptă.... In curând ne vom întâlni în valea Griviței... »

Vladimir plecă.

Când ajunse pe câmp, coloana întreagă eia gata de plecare.

Soldații, împovărați de arme, stau îndesiți în rânduri, cu puștile in bandolieră, cu ochii pironiți spre colonel.

Ofițerii cercetau, cu coada ochiului, rânduirea coloanelor.

Colonelul se mișca incet, in fața frontului, așteptând să dea semnalul de plecare.

Vladimir se strecură printre șiruri, și ’și luă locul în fața companiei.

In scurtul răstimp care dăinui până la pornirea oștilor, el își aruncă privirile către cele l-alte părți ale orizontului, și o flacără vie îi încinse sufletul.

Pretutindeni se vedeau, prin neguri, talazuri omenești, cu stindardele desfășurate, cu comandanții lor în frunte, îndreptându-se spre câmpul de bătaie.

Regimentele de dorobanți și de linie se urniseră din tabără. In fruntea batalioanelor lor, mergeau cu fruntea sus, cu săbiile desgolite, maior Șonțu și căpitanul Valter. Flamurile fâlfâiau ademenitor în slaba lumină a dimineței...

In urma lungilor șiruri de dorobanți se târau sanitarii, cu brancardele strânse, cu stegulețele albe, însemnate cu cruce roșie, des-văluite ’n aer...

Se duceau toți, prin sloată și prin burnița de ploaie, ce se cernea mereu din ochii mâhniți ai cerului, acolo unde isbucneau trăsnetele tunurilor; de unde se revărsau, asupra șesurilor, nourii albii ca de zăpadă, înțesați de ful-gerile obuzelor înroșite...

Această liniște nețărmurită, cu care ostașii mergeau în gura morței, înflăcăra, până la delir, inima lui Sergiu.

I-se păru că era în ajunul unei sărbători uriașe.

Ardea de neastâmpăr să vadă mai curînd redutele din zări, să audă șuerul gloanțelor, să se arunce, în fruntea soldaților săi, prin foc și fum, asupra întăririlor dușmane.

Și toate oștile păreau ispitite de aceiași dorință arzătoare de a se vedea mai curînd în foc. Și asupra tuturor apăsa, ca o greutate de plumb, tăcerea îndelungată a comandantului lor...

In sfârșit, colonelul dădu semnalul plecărei.

El iși înnălță sabia ’n aer și privi țința spre oșteni.

Un fior de frig trecu prin toate inimile...

Cu glasul metalic, colonelul rupse tăcerea. Cuvântul «înnainte..» răsună mult în spațiu. Apoi de-o dată el brăzda văzduhul cu spada...

— «Marș...»

Și batalioanele porniră, în sunetul scurt și înnăbușit al tobelor, spre câmpul de bătae....

IV

[...]

Coloanele de atac se strânseseră prin văi, și așteptau acolo sosirea ceasului de luptă...

Coloana dniziei a III-a, în care se aflau batalioanele maiorului Șonțu și ale căpitanului Valter, se adăpostise in văile Bucovei.

Coloana diviziei a IV-a, unde se găsea Vladimir Sergiu, iși statornicise adăpostul în valea pârâului Grivița.

Dincolo de reduta Griviței, spre răsărit, stau la pândă trei batalioane rusești, din regimentul Archanghel-Gorod.

Toate aceste oști, ascunse prin văi, trebuiau să se arunce, la acelaș ceas și din trei părți de o-dată asupra tabiei Abdul-Kerim.

Prin cele l-alte văi ale Plevnei, la Radișevo, Muntele Verde, Krișin, Blazigas,—în sfârșit de jur împrejurul neclintitului adăpost al marelui mușir, Osman-Gazi,—oștile rusești, sprijinite de nenumăratele lor baterii, așteptau cu acelaș neastâmpăr ceasul atacului.

La trei ore, după amiază, zeci de mu suflete trebuiau să răsară din adâncimile văilor. In vuetul tunurilor, al muzicilor militare și al vaetelor miilor de răniți, Plevna trebuia să cadă, sau oștile creștinătăței să se cufunde sub genuchiul neînvins al puterilor mahomedane...

In acest lung răstimp de așteptare, în care clipele păreau veecuri, pe innaltul platou al Țarului se săvârși un cald și înduioșător Te-Deum.

In fața Țarului, a Marelui Duce, a Principelui Carol și a tuturor principilor străini, veniți pe câmpul de bătaie, preoții regimentelor înnălțară spre Domnul adânci și tremurătoare rugăciuni, pentru isbânda oștilor încreștinate.

Mii de umbre omenești îngenuchiară în jurul sfintei mese. Și zeci de mii de ostași, ascunși prin văi, înmărmuriți pe înălțimi, risipiți pe șe-suri, strânși prin lazarete, își dezgoliră capetele și se rugară Dătătorului de vieți, pentru țările lor, pentru ei înși-și, și pentru toți cei lăsați, fără nădejde și fără ajutor, peste hotare.

Fu un ceas mare, plin de înfiorare și de taină.

El dădu puteri celor slabi, ușură pe cei striviți de desnădejde, infrigură umbrele sângerii ale imanilor înpietriți pe parapete...

După săvârșirea acestei mișcătoare slujbe dumnezeești, pe acelaș platou, din vârful căruia se putea privi peste toate innălțimile și văile Plevnei, se întinse ospăț hogat întru mărirea Țarului.

Era ziua lui.

De ziua lui, nesfârșitul șirag de sfetnici umiliți ai tronului, ținură să puie la încercare credința mult încercatului și smeritului său norod.

In ziua aceasta fericită, în care stăpânitorul Nordului trebuia să-și sărbătorească în tihnă bătrânețile, avea să aibă loc cumplitul măcel menit să înnece în sânge toate văile și dealurile Plevnei.

Și în aceiași zi, neagră și umedă, plină de fiori și de lacrămi, urma să se desfășoare, în fața oștilor îngrijorate, in fața miilor de muribunzi, marele prânz împărătesc, învăluit de urări și de cântece înveselitoare...

Prin văi oștile zăceau, bătute de ploi și de gloanțe, strivite de neodihnă, slăbite de dureri și de lipsuri amare.

Li-se împărțise hrana lor neîndestulătoare. Dar mulți rămâneau cu ochii pironiți asupra bucăților de pâine împietrită, gândindu-se departe, la cei ce nu vor avea, din ziua aceia înnainte, nici un sprijin omenesc pe lume.

Alții mâncau nesățioși, cu foame. Era cina lor cea de pe urmă. Să-și încălzească trupurile amorțite de friguri, înfulicau grăbiți; în neștire. Se ospătau, pentru cea din urmă oară privind une-ori cu jind, alte-ori cu revoltă, ospățul amețitor, aducător de veselie și de uitare deplină, de pe zări...

Pe platou muzicile cântau...

In fruntea unei mese mari, sta Măria Sa Țarul, puțin abătut, cu privirile întunecate.

In jurul lui stau, Marele Duce Nicolae, Principele Carol, Principele Alexandru de Battemberg, Don Carlos, Ducele de Madrid, și toți marii duci și generalii de frunte ai oștilor românești și rusești.

La o altă masă ospătau, tăinuind asupra soartei răsboiului, ofițerii din suite, trimișii ziarelor din toată lumea, ofițerii de ordonanțe din cartierele mari...

Printre aceștia se găsea și Mircea Basarab...

După fie-care cupă, înnălțată în slava Țarului, muzicele intonau imnul împărătesc, și urale sgomotoase înviorau văsduhul încărcat de sterigie învâlvorată.

Șampania fierbea limpede și spumegândă prin pahare. Slujitorii alergau, de colo până colo, ducând în brațe talgerile pline. Ordonanțele spărgeau lăzile. Din ele răsăreau gâturile, legate ’n aur, ale sticlelor pline cu licori fără preț...

Marele Duce Nicolae, sfătuitorul Țarului, făptașul marelui asalt din ziua aceia, pirota deasupra cupei sale încrustată cu flori scânteietoare. Obrajii lui erau înviorați, rumeni... Pleoapele îi atârnau grele peste luminile însângerate ale ochilor. Un zâmbet de mulțumire ascunsă, și de nestrămutată încredere în puterea e Jertfă a oștilor sale, îi înflorea buzele umede. Din când în când, își ridica încet cupa și, sprijmmdu-se ușor de spetele scaunului, închina, cu glasul domol, răgușit, pentru Țar, pentru oștile rusești, pentru neatârnarea popoarelor balcanice.

Marii oaspeți isbucneau în urări.

Țarul se ridica, înnalt și svelt, de pe jilț. Ochiul lui limpede, blând și naiv, scânteia de o bucurie tainică. Avea credință nestrămutată în augustul său frate. In el era nădejdea lui din urmă. Urările lui erau singurele chemate să ’i lumineze, în ziua aceia, zările cernite ale gândirei...

Singur Principele Carol sta, de-o parte, neîncrezător și trist.

In ziua aceia, Principele, avea cuvânt să fie, mai mult ca ori când, îngrijorat și abătut.

Se pornise un asalt atât de uriaș, menit să reverse atâta jale, împotriva voinței lui și a tuturor socotelilor sale cumpănite.

De cinci zile sutele de tunuri bateau, fără preget tăbiile musulmane. Se sguduise pământul, se năruiau cetățile dunărene, de o a-tât de înfricoșată canonadă. Și, totuși, întăririle de pe înnălțimi, clintite peste zi, răsăreau în fie-care revărsat de zori, așa cum se arătaseră dintr-un început, fără nici-o urmă de ruină.

Cum erau să învingă ostașii noștrii, cu piepturile lor, aceste cetăți de fier, când mări de plumb și de spije n-au fost în stare să le sguduie?

Era o încercare pustiitoare și barbară.

Domnul s-a împotrivit. Avea milă de vieața supușilor săi. Dar nimeni nu l-a ascultat.

Marele Duce Nicolae a învins. Sufletul dragostei de neam a fost strivit de spiritul neînduplecat al nepăsărei...

In prada acestor gânduri, Domnitorul rădică paharul de pe masă.

Glasul Domnului tremura. Se vedea că mări de cugete amare se frământau în sufletul lui mâhnit.

Cu lacrămi în glas, el rosti rar:

—«Intru isbânda și sănătatea scumpelor noastre oști...!»

Marele Duce își mușcă buzele...

Voi, par-că, să răspundă acestor cuvinte, rupte din inimă, prin cari massele umilite ale norodului erau îmbrățișate înnaintea înnaltului monarc și a nesfârșitei lui împărății...

Dar cuvintele îi înghețară pe buze...

Un șir de salve neașteptate urmate de trâmbițe nenumărate, sfâșiară în clipa aceia văsduhul.

Salvele se întindeau pretutindeni.

Dela Krișin, până în apropierea tabiei Abdul.

Kerim, puștile bubuiau necontenit...

Țarul păli.

El se ridică în picioare și prin lung spre Radișevo.

Nu se vedeau de cât Caere albe de fum, și flăcările ce isbucneau, din timp în timp, din bateriile de pe zări.

Oaspeții își priviră, toți, ceasornicele.

Erau ceasurile două.

Principele Carol încălecă.

Marele Duce Nicolae îl urmă.

Plecară amândoi, urmați de suite, spre câmpul de bătaie.

Peste o jumătate de ceas, marii comandanți, se întorceau, vorbind cu oare care aprindere și înciudare:

—«Ce voește, Alteța Voastră...?»,—zâmbi, cu aceiași nepăsare, hrănită de o neînțeleasă dragoste pentru oștile sale, Marele Duce.

«Ostașii mei nu pot să stea în amorțire. Greșala e că i-am ținut prea mult în așteptare...»

—«Cred, Alteță...», răspunse amărît Principile Carol. «Dar această încăerare, innainte de vreme, a oștilor Alteței Voastre, cu oștile inimice, a deșteptat leul din redută.

«Privesc atacul de astă-zi, ca pierdut...»

In fața Țarului, amândoui comandanții se schimbară de-odată.

Cu acea mișcare nestânjenită, firească naturilor înnalte, ei descrețiră fruntea monarcului, glumind din depărtare.

— «Sire... Generalul Skobeleff înnalță,în sănătatea Majestăței Voastre, o serie de salve...!»

V

[...]

Trimis cu ordine, prin toate taberile și cartierile din jurul Plevnei, Mircea Basarab nu avusese timp să mai întâlnească pe Vladimir Sergiu. Ospățul îl prinse apoi pe Platoul Țarului. In toată vremea oaspățului el nu încetase o clipă să se gândească la Vladimir. Era trist și neliniștit ca de moarte. Dar își închipuia că mai e timp. Ceasornicul arăta miezul zilei, apoi 1 după amiază. Nădăjduia, din moment în moment, ca acest prânz împărătesc, atât de nepotrivit acelor ceasuri de grea cumpănă, să se ridice. Dar ospățul nu se mai sfârșea. Sfetnicii Țarului, țineau să ducă la nesfârșit urările și închinăciunile lor deșarte...

Când auzi salvele de puști, din spre Krișin, Basarab fu cuprins de o mare spaimă.

El sări în sus privind îngrozit spre masa împărătească.

O clipă mai în urmă călărea în galop, în în urma Domnitorului, spre Radișevo.

Reintorși din această cercetare, Basarab fu oprit, de-asupra șoselei Bulgăreni, de șeful Marelui Cartier.

Fu trimis in grabă, pe linia Nord-Est, să vadă starea coloanelor noastre de atac și, în numele Domnitorului, să oprească ori ce mișcare de luptă până la ceasurile trei.

Acest ordin rădică, de pe sufletul lui Basarab, o grea povară.

In câte-va salturi, el fu in gura văei Grivița.

Oștile stau îngrămădite în albia strâmtă și mocirloasă a pâriului, gata să se desfășure la cel dintâi semnal, în coloane de atac.

Comandanții păreau toți îngroziți. Șeful batalionului de vânători se suise călare, pe un dâmb, și căuta să urmărească, de-acolo, mișcările oștilor rusești...

Vladimir ieși în drumul căpitanului, palid, tremurând ca de ger:

—«Frate...», strigă el, prinzându-l din scări, în brațe...

Nu mai pot... Stăi...»

Basarab îi strânse mâinile, și’1 privi lung în ochi. Ochii lui Vladimir păreau rătăciți.

«Ce ai...? », întrebă căpitanul.

«De ce tremuri...? »

Vladimir nu răspunse. Basarab îi făcu semn să aștepte și înnaintă repede spre comandantul coloanei.

După darea ordinului, cei doi ofițeri se traseră de-o parte, la câți-va păși de trupe, și se lăsară înfiorați pe iarbă.

—«Vezi tu...», urmă Vladimir, privind aiurit în neguri... «Acolo sunt redutele.. Vei auzi, peste un ceas, două, că Vladimir Sergiu a fost vrednic de jertfele pe cari le-ați făcut pentru el...

«Nu mă tem de moarte, Mirceo... nu... E în joc țara, neatârnarea ei... Trebuie să ’i dăm tot ce-avem: sufletul, vieața... »

Vladimir se întrerupse...

Basarab îi ținea mâinile în palme, și ’1 asculta înfiorat. I-se părea că Vladimir era în prada unui vis grozav. Nici-o dată nu crezuse să găsească atâta înflăcărare îu acest copil sfios, atât de așezat și de înțelept în ceasurile lui de pace.

Sergiu urmă apăsat, privind în jos:

«O să mor, frate... Simț bine că avântul acesta mai tare ca voința mea, mai tare ca gândurile mele, o să mă piardă...

«Nu-i nimic... Alt-ceva mă amărăște-acum

Mă gândesc la voi. Mă gândesc la Ana... Mă gândesc, Mirceo dragă, Ia mama...

«Ce se vor face aceste sărmane suflete, când vor afla de moartea mea...?»

Cu atâta durere fură rostite aceste din urma cuvinte, și un plâns atât de sfâșietor fierbea în glasul locotenentului, în cât Basarab nu și mai putu stăpâni lacrămile.

El își întoarce capul către răsărit și cercă în deșert să ’și limpezească ochii privind aerul rece și neguros al zilei.

Vladimir il strânse de braț și-l apropie de pieptul lui strivit de fiori.

—«Mirceo...», urmă el greu...

«Ascultă. Nu-ți cer nimic... De-ar li ca cineva să mă scoată acum din rânduri, mi-aș pune pușca în frunte și ași trage fără nici-o mustrare.

N-aș mai putea să rămâi afară din gloate, când mii de suflete omenești sunt gata de jertfă...

Dar, un lucru, te rog... Un singur lucru...

Ascunde, dragă frate, în fața mamei, a Anei, și a tuturor celor ce mă iubesc, moartea mea.

Spune-le, tuturor, că am fost prins pe linia Sofiei și am fost luat rob de oștile vrămașe.

Iar când, mai târziu, vor începe viscolele, cu zilele grele și amare de iarnă, să bântue satele, luați pe mama din bordeiul ei sărac și o țineți, pe lângă voi... frate! »

Vladimir nu mai vedea. Lacrămile îi curgeau, pe obraz, șiroaie.

Basarab îl strânse Ia piept și-l sărută, ca pe un copil, pe frunte.

—«Curaj...», repetă el printre lacrămi.

«Nu vei muri... Martor e cel de sus... nu vei muri...!

Cât privește pe scumpa ta mamă, n-ai nici o grije. Mergi în foc cu inima veselă. De azi înnainte ea nu se va mai deslipi de inima noastră...»

Vladimir oftă lung...

Cuvintele lui Basarab ii ridicară, de-o dată, toată povara ce ’i strivea sufletul de zile și de nopți fără număr.

Ochii ’i-se limpeziră. O scânteie ciudată ii aprinse flacăra privirei, și un val de sânge ii învioră obrajii.

Cu o mișcare hotărîtă, el îmbrățișe pe fratele său de dureri și de taine. Il ținu mult pe inima lui rănită, ii sărută apăsat, îi mulțumi, apoi îl lăsă, slobod, în aerul încărcat de lacrămi.

Erau ceasurile două și jumătate...

De pe toate înălțimile, bateriile începură din nou să trăsnească și să fulgere...

Era preludiul înfiorător al asaltului...

Basarab se aruncă, îngrozit, în scări;

—«Adio, Vladimir...

«Peste puțin timp, voi fi pe platoul Catardului.

«Să nu șovăești... Rănit fiind, voi alerga cel din-tâi la căpătâiul tău...»

Vladimir nu mai putu auzi cuvintele acestea.

El se întorsese în mijlocul ostașilor săi.

Batalioanele se așezau, cu grabă, în linie de bătaie.

Comandanții se îmbrățișau:

—«De va fi să cad», strigă colonelul regimentului, către șeful batalionului de vânători,» să iei tu comanda... Pe mine să mă lași pe câmp. Se va găsi cine să mă îngroape...»

— «Băeți...», strigă vesel căpitanul Groza. «De voi fugi să 'mi puneți pușca 'n frunte, și să trageți.»

De voi cădea să treceji peste mine și sa n-căpitan înnalt, slab, cu lirele încărunțite

de ani și de necazuri, se apropie de Vladimir Sergiu:

—«După moartea mea, vei lua tu comanda...

«Auzi...»

El voi să mai spuie ceva, dar de-o dată îl năpădi plânsul.

Vladimir se uită lung in ochii căpitanului.

—«Nu trebue să plângem, căpitane..» șiopti Sergiu cu înduioșare.

«Să privim ziua de azi, ca pe o zi de sărbătoare..»

Căpitanul clătină din cap cu desnădejde.

— «Ușor de zis... așa ziceți voi...», îngână bătrînul, abia stăpânindu-și plânsul.

«Ce vă pasă vouă? Voi sunteți singuri... Eu nu...

Oh! Cât de fericit aș fi, să mor cel din-tâi... să nu-mi văd copilul căzând sub ochii mei! »

Ast-fel se urmară, în ziua aceia, cele din urmă spovedanii și cele din urmă îmbărbătări la luptă.

In timpul acesta, vânătorii se desfășuraseră în tiraliori.

Coloanele de atac se rânduiseră în urma lor.

Se auzi un sâsîit scurt; apoi de-o dată, coloanele se clătinară ca de vânt...

Colonelul făcuse în tăcere adâncă semnalul de asalt, cu spada.

Și, în aceiași tăcere desăvârșită, oștile porniră, cu ochii pironiți în neguri, spre redute...

VI

[...]

Abia sui clinul platourilor din spre miazănoapte, și Mircea Basarab se opri. Era atâta fum, un vuet atât de puternic, și atâta fierbere de oști în toate părțile zărei, în cât își pierdu de-o dată cumpătul.

Nu știa încotro să înnainteze. Tot câmpul de bătaie părea o mare răscolită, pe de-asupra căreia bântuiau vifore de foc. Bateriile trăsneau de pretutindeni. Și pretutindeni obuzele se spărgeau, șuerînd, de-asupra armatelor răsipite prin neguri.

Se opri în fața unui detașament, răslețit în mijlocul câmpului și întrebă de Valea-Bucovei.

Un sergent voi să se apropie, dai’ în clipa aceia un vâjiit scurt, urmat de o detunătuiă neașteptată, răscoli spațiul.

Calul lui Basarab își luă vânt.

Din depărtare el zări brancardierii alergând, cu tărgile pe brațe, către locul unde isbucnise bomba. Sergentul căzuse. O parte dintre ostași se svârcoleau în sânge amestecați cu pământul...

El fugii înnainte, strecuraudu-se printre companii răsipite, printre tunuri, printre călăreți. Pe deasupra capului său obuzele șuerau necontenit. Și dese ori strigăte omenești, urmate de vaete scurte, îi înfiorau auzul...

Ajunse sub un rădan necunoscut, către Verbița...

Și aici, ca pretutindeni, oștile furnicau în toate părțile. Din dreptul Bucovei Tabia, până la Abdul Kerim, nu se vedeau de cât baionete înfipte 'n neguri, steaguri fâlfâind în aer, tunuri, călăreți, ambulanțe răsipite pe măguri.

Basarab voi să străbată prin aceste masse îndesite, dar nu putu.

De pretutindeni era isbit, îmbrâncit, dat la o parte. Soldații vedeau că în fața lor era un ofițer domnesc. Dar nu aveau timp să judece, nici să salute, nici să răspundă la întrebările lui pripite.

Un ofițer, îmbrăcat într-o lungă manta de ploaie, cu capul ascuns sub glugă, îi făcu semn s-o ia înnapoi, spre dreapta.

—«Jos... căpitane. Sub rădan...»

In strigătul acesta i-se păru că aude glasul generalului Cernat. Dar nu avu timp să ’1 privească.

In locul generalului, galopa un excadron de călărași...

Basarab cârmi spre dreapta.

El merse cât-va timp, și iarăș se opri.

În fața lui, la câți-vâ pași, fumega o baterie de câmp.

«In lătuii..!», strigă un tunar. Și tunul clocoti surd, prin neguri...

In mijlocul acestui haos, tânărul ofițer de stat major pierdu ori ce nădejde de a mai găsi batalioanele diviziei a 3-a.

Se uită la ceasornic... Mai erau câte-va minute, și ceasul atacului trebuia să sune.

Era de prisos, chiar de le-ar fi găsit. De vor Ii intrat în luptă, nimic nu le-ar mai fi putut întoarce înnapoi. De erau încă în așteptare, sau în marș, alergarea lui era cu desăvârșire deșartă. Ordinul era împlinit, fără mijlocirea nimănui...

Se opri dar pe muchea dealului,—în apropierea bateriei deschise, ce se gătea să înnain-teze mai departe, — și privi cu luare aminte către Platoul Catardului. Tot văsduhul era încărcat de nouri cenușii, din mijlocul cărora sbucneau, din timp în timp, fulgere șerpuitoare...

I-se părea, totuș, că ’și aducea bine aminte, pe unde venise.

Făcuse un ocol larg pe marginea plato urilor din spre răsărit și miază noapte, lăsând șoseaua Bulgăreni și tabia Abdul-Kerim în fund, la stânga...

Spre a scurta din drum, dădu pinteni calului și coborî în vale. Trecu o vâlcea, sui o costișe înnaltă, acoperită de ierburi desrădăcinate, și ieși în câmp...

I-se părea că era pe acelaș platou, unde s spărsese cel din-tâi obuz. Dar se mii a ca acum platoul era gol. Nici un picior omenesc, și nici-o urmă de tunuri sau de călăreți, nu păta șesul. Doar spre dreapta, la depărtare de câteva sute de pași, un stol de brancardieri adunau răniții și muribunzii din iarbă.

De unde erau acei răniți, nu voi să se întrebe.

Nu stătu nici-o clipă la cumpănă.

Intr-o goană viforoasă, Basarab brăzda câmpul și se opri sub dealurile din fundul platoului.

In sboiul lui neînfrînat, auzi în câte-va rânduri strigăte depărtate. Și de vre-o două ori ’i-se păru că în depărtări isbucnesc salve de puști, și stoluri șuerătoare de gloanțe treceau necontenit pe deasupră-i...

Se opri sub poalele dealului, acoperit de sudori, palid ca ceara.

Simțea, tocmai acum, că trecuse prinlr-o grea primejdie.

Nu știa de unde porniseră acele salve depărtate. Dar glasurile din spre ambulanțe, vâjîitul plumbilor, și întreg câmpul, prin mijlocul căruia trecuse, îi sta in minte ca un colț de iad...

Calul acoperit de clăbuci, se sbatea furios în frâne îngrozit de bubuiturile de pe deal.

Ce era acolo, sus, iarăș nu știa.

întrezărea printre pale albe de fum coaste esgohte. Une-ori ’i-se părea că se găsea sub niș e ruini uriașe, de-asupra cărora viermuiau iun nesfârșite de gărgărițe roșii...

Dar nu se opri. Iși isbi calul în pântec și trecu innainte...

Prin negurile ce se îndeseau auzi, în sfârșit, vuete omenești, apoi zăngănit de arme.

Puțin după aceia un glas poruncitor îl țintui locului:

—«Cine e...? Stai..,»

Basarab dădu lozinca.

—«Liber...», strigară santinelele.

—«De unde sunteți voi... din ce regiment...?», întrebă repede Mircea Basarab.

—«Din regimentul 8 de linie», răspunse un ostaș.

—«Ce batalion...?»

—«Batalionul 2...»

Basarab își încruntă sprânceana. Batalionul 2, din regimentul 8 de linie, alcătuia, cum știa el, coloana de susținere a întâiei coloane de atac.

Se găsea, dar, chiar în mijlocul oștilor năvălitoare.

—«Departe ’i coloana de atac?», întrebă Basarab, după o clipă de tăcere, cu glasul atins puțin de spaimă.

—«Innainte, domnule căpitan..», răspunse santinela.

«Noi facem parte din ariergardă...»

—«Focul a început...?»

—«Nu încă...»

El ar fi voit, în clipa aceia, să se întoarcă înnapoi; dar un sentiment de mândrie ostășească îi dădu brânci spre deal.

Urcă clinul în galop.

In toate părțile văzu oșteni tărându-se pe brânci prin porumbiști, prin ierburi.

Tiraliorii împingeau, înnaintea lor, gabioane mari pline cu lână. Alții se apărau de privirea vrăjmașului, slujindu-se de strujeni și de stoguri de paie.

Porni către redute, privind țintă spre culme.

Inima sta să-i se rumpă.

La fie-care clipă aștepta să audă isbucnind salvele de pe parapete. Și Ia fie-care pas 'i-se părea că aude gemete și vede răniți svârcolindu-se pe toată întinderea clinurilor.

Ajunse în marginea de sus a coloanei.

Văzu pe maior Șonțu, urcând dealul cu pieptul desfăcut, cu capul descoperit, cu sabia în mână...

In fruntea aripei stângi, înnota prin sloată, cu aceiași semeție bărbătească, căpitanul Valter. Și pretutindeni, văzu ofițeri, sergenți și soldați, rădicându-’și capetele pe după gabioane, și privind înciudați în zare.

Bărbăția îi înviora inima.

Se simțea, de când lumea, născut în front.

De-odată Șonțu se așternu pe brânci...

«La mine, băeți...», șueră maiorul de pe oaste.

Și coloanele se îmbrânciră, ca niște valuri gonite de furtună, spre culme...

Trecură câte-va clipe de înmărmurire nețăr-murită... Apoi un lucru ne-mai pomenit se desfășură pe tot câmpul de bătaie.

Toate tunurile încetară. Se făcu o liniște de moarte.

Văsduhul se lumină pretutindeni. Aripi mari de fum se deslipeau de pe creștetele măgurilor și se ridicau, albe și străvezii, spre boltă.

In fața oștilor tupilate pe clinurile dealurilor, se vedea, în aerul din ce în ce mai limpede, Tabia Abdul-Kerim, plutind în zări. Lui Basarab ’i se păru că era o navă uriașă, înțepenită pe un talaz de sânge, de pe bordurile și de pe catartele căreia, mii de mateloți așteptau apropierea furtun ei...

Prin șanțuri, pe banchete, prin retranșamente, pe parapete, pe colnice, turcii stau în șiruri îndesite, cu armele la ochi, gata să înnece văile în grindină de plumbi.

Și, totuș, nimeni nu făcea nici o mișcare.

Ei vedeau, la picioare, oștile noastre, îngrămădite prin răsaduri. Dar nu trăgeau. N-aveau ordin să tragă...

In acelaș timp, coloanele de atac așteptau, prin toate văile Plevnei, semnalul de asalt spre a se năpusti asupra tăbiilor.

Semnalul isbucni fără veste...

Pe toată linia bateriilor, de jur împrejurul Plevnei, țâșniră, rând pe rând, sute de rachete luminoase.

Aceste rachete fură primite cu un uragan de strigăte isbucnite din mii de piepturi.

Șonțu fu, sus, pe culme.

Salvele trăsniră din toate părțile orizontului.

Goarnele și detunăturile puștilor, se amestecară cu urările și cu vaetele celor prinși în vârtejul morței...

VII

[...]

După arătările statului major rus și român, și după chipul cum dealurile și tăbiile se des-văluiau din depărtare, — în fața oștilor năvălitoare nu putea fi de cât o singură întărire.

Așa văzuseră oștile Țarului în nenorocitele asalturi de la 8 și 18 Iulie, când toate văile și clinurile dealurilor, din fața Abdul Kerim Tabiei, se acoperiseră cu mii de morți.

Așa găsise statul major al Marelui Duce Ni-colae. Și tot așa găsiseră cercetașii statului nostru Major cari făcuseră cercetări tăinuite, în-naintând sub focurile avant-posturilor turcești până sub poalele redutei...

Afară de aceasta, cum dealurile Gri viței se arătau în zări, line și fără ondulări, nimeni nu se aștepta ca, în mersul lor vitejesc, oștile noastre să se isbească de vre-o nouă culme, de vre-o nouă vale...

Nenorocirea, însă, ajutată de pripa și de nepăsarea cu care cercetașii ruși și români își făcuseră datoria înnainte de isbucnirea acestui uriaș atac, — asvârliră coloanele noastre intro grea primejdie.

Nu se urcaseră bine pe dealuri, și tiraliorn batalionului I de dorobanți se treziră de o dată in fața unei priveliști grozave.

Erau pe o culme singuratecă.

La picioarele lor se desfunda o vale înfricoșată.

Dincolo de această vale, in fundul căreia pluteau negurile sărei, stau înfipte, pe piscuri singuratice, două redute mari, legate prin șanțuri adânci înțesate de oști musulmane.

In fața acestei cumplite arătări, toate sufletele înmărmuriră...

Nimeni dintre ofițeri și soldați, nu știau și nu 'și puteau închipui că vor fi despărțiți de Abdul Kerim Tabia, în cel mai greu ceas al năvălirei lor, de o vale atât de adâncă in fundul căreia toți erau sortiți să piară. Și nimeni nu putea crede că in fața nefericitelor noastre oști, vor răsări două Grivițe mari, in loc de una...

Așa dar toate planurile înfiorătorului atac din ziua aceia erau spulberate. Se închipuise un asalt din patru părți, asupru aceleiași întăriri; și, acum, coloana diviziei a 3-a, sprijinită de brigada colonelului Gramont, trebuia să lupte singură împotriva redutei de la Est, iar coloana diviziei a 4-a, ajutată de batalioanele regimentului Archanghel-Gorod, trebuia să se isbească iarăș singură de reduta de la Sud.

Fu, atunci, un moment de desnădejde și de rătăcire grozavă...

Oștile noastre se strânseră în jurul comandanților lor, și rămaseră nemișcate pe culmea dealului, măsurând prăpastia de sub picioarele lor cu ochii înghețați de spaimă.

Un șir de salve neașteptate, pornite de pe banchetele redutei sfâșiară, în clipa aceia, spațiul.

Ecoul salvelor răsunară în depărtări, prin văile Bucovei și peste ambulanțele de pe șe-suri, ca niște hăuliri înfiorătoare...

Sute de oșteni pieriră din rânduri. Gemetele lor se amestecară cu huetul detunăturilor din zări...

Coloanele se sfărîmară.

O parte din dorobanți alunecară înnapoi pe clinuri. Alții rămaseră neclintiți în fața redutelor ce fumegau prin neguri...

Ce puteau să facă, nefericiți! noștri oșteni, înnaintea acestui înspăimântător atac?

Să năvălească asupra redutei din spre dreapta? Ar fi mers toți la moarte. O coloană de atac nici-o dată n-ar fi putut să înfrângă urgia unei întăriri atât de puternice, sprijinită de toate părțile de baterii, de retranșamente și de tranșee dușmane.

Să coboare în adâncimile văei și să se îndrepte, pe sub focul vrăjmașului, către reduta dinspre răsărit unde trebuia sa năvălească la acelaș ceas, coloana diviziei a 4-a, împreună cu batalioanele regimentului Arhanghel-Gorod?

Peste putință. Din reduta de la Est, din tranșeele cari legau această redută cu reduta de la Sud, și în sfârșit din tabia Abdul-Kerim, grindina de plumbi, de șrapnele și de bombe, azvârlite din rândurile musulmane, ar fi îngropat, la câți-va pași, întreaga coloană.

Nimic nu rămânea, sărmanilor noștri răsboinici, de cât să coboare înnapoi, în văile Bucovei. Nimeni nu i-ar fi osândit. In fața grozavei primejdii, de care era răspunzător statul major, iar nu comandanții acestor năpăstuite oști, — și Marele Duce, și Principele Carol, și toți șefii corpurilor de armate, trebuiau să-și încline fruntea...

Dar, un îndemn de mândrie și de dispreț uriaș de moarte, dădu brânci, în prăpastia peirei, intregei coloane de atac.

Șonțu rămase câte-va clipe nehotărît, în vârtejul de gloanțe ce porneau a doua oară de pe tăbii, apoi, de-odată își ridică fruntea.

Spintecând negurile, cu spada desgolită, el se aruncă în văi, răcnind:

— «înnainte viteji...!».

— «înnainte, cu Dumnezeu, băeți...», strigă Valter, sărind în fruntea ostașilor săi.

— «înnainte, copii...», repetă colonelul Ipătescu, răpit de o înflăcărare fără margini.

Și cele patru batalioane se aruncară, pe urmele șefilor lor, în ploaia de gloanțe ce venea vuind, ca un uragan încărcat cu spice de zăpadă, prin neguri...

VIII

[...]

Principele Carol, Marele Duce Nicolae și toți șefii de stat major urmăreau desfășurarea luptei de pe platoul Marelui Catart.

Din punctul acesta, așezat între aripa stanga a oștirilor românești și între flancul drept al armatelor imperiale, nu se vedea, însă, de cât o parte a câmpului de luptă.

Se vedeau clinurile din-spre răsărit de Abdul-Kerim Tabia, pe cari coloanele diviziei a 4-a, lipsite de ori-ce ajutor, părăsite chiar de cele trei batalioane ale regimentului Arhanghel-Gorod, se prăpădeau singure sub focul din redute.

Tabia din spre miază-zi nu se zărea.

Și nu se zăreau nici coastele prăpăstioase, nici văile adânci, în fundul cărora batalioanele regimentului 8 de linie și 10 de dorobanți, se mistuiau sub focul năprasnic de pe zări...

Domnitorul sta nemișcat pe cel mai înnalt punct al platoului.

Își rotea privirile peste tot câmpul de bătae, și fiori de îngrijorare și de spaimă îi pustiiau sufletul.

Nu vedea nici o umbră de oșteni spre miază-zi. Se mira că această coloană de atac, pusă sub comanda unor atât de viteji ofițeri, ca colonelul Ipătescu, Șonțu și Valter, nu se arăta încă.

După planul de luptă, ea trebuia să răsară la picioarele redutei, o dată cu coloana diviziei a 4-a. Și în același timp batalioanele rusești, puse sub comanda generalului Rodionoff trebuiau să isbească întăririle Abdul-Kerim Tablei despre Sud-Vest.

Erau acum ceasurile 4, — și de nicăiri, nu se ivea nici un ajutor.

Batalioanele coloanei a 2-a, svârlite singure în focul pustiitor al vrăjmașului erau aproape nimicite.

In nenumărate rânduri, Domnitorul trimise ordonanțe călări, să cerceteze starea oștirilor din spre miază-zi, și să le asvârle ’n luptă. In acelaș timp dădu poruncă generalului Krudner, să pornească grabnic în foc batalioanele regimentului Arhanghel-Gorod.

Dar timpul trecea.

Ordonanțele alergau pretutindeni, pătrundeau până în linia focurilor și nu găseau nimic.

Nu puteau aduce nici o veste...

Neliniștea principelui creștea necontenit.

Către miază-zi, salvele și detunăturile bateriilor se întețeau. Toate tăbiile de pe zări, din spre miază-noapte, miază-zi și răsărit, erau în plină luptă. Din Suleiman Tabia, Ciorum Tabia, Ibrahim Tabia și Baș Tabia, șrapnelele și bombele sburau, în vârtej e pustiitoare, către același punct.

La spatele redutei Grivița de Sud, văzduhul era încărcat de fum și de proectile luminoase. Se părea că în fundul văilor acelora se da o luptă hotărîtoare. Toate loviturile întăririlor musulmane se îndreptau spre acea parte necunoscută nimănui.

Domnitorul nu-și mai putu înfrâna neliniștea.

Simți, din viforul de foc de la spatele Abdul Kerim Tabiei, că întăia coloană de atac intrase în luptă și că ea se găsea, în grea primejdie.

Porni, urmat de statul său major, spre Nord-Est.

Dar nu apucă să suie clinul dealurilor, ce urcau de-asupra văei în care se adânciseră cele patru batalioane ale coloanei I de atac, și se opri înfiorat de durere.

Vaetele răniților zguduiau tăria.

Brancardierii furnicau, îngroziți, pretutindeni. Sute de muribunzi erau scoși, ca dintr-un incendiu uriaș, din adâncimile văei și aruncați, prin porumbiști și prin erburi, la adăpost de gloanțe.

In clipa aceea se auziră, din câte-va părți ale zarei, trâmbițele sunând retragerea.

Domnitorul sui repede dealul, nepăsător de moarte, privind cu dispreț obuzele ce șuerau necontenit prin spațiu și se spărgeau, detunând, prin lazarete...

Aproape de culme el văzu un călăreț, venind în goană, cu capul gol, cu veștmintele sfâșiate, acoperit de glod și de sânge.

Călărețul se opri, în fața Demnitarului, palid, cu ochii rătăciți, tremurând din tot trupul.

Abia se mai deslușia chipul lui Mircea Basarab.

El își duse mâna la frunte și murmură în-năbușit, abia trăgându-și sufletul:

— „Alteță.... Coloana întâia de atac e sfărîmată!”

Domnul rămase neclintit, pe deal:

— „Ce trupe au intrat în foc...»

— Batalionul I din regimentul 8 de linie, batalionul I din regimentul 10 de dorobanți, batalionul al HHea de vânători... Brigada a Il-a de rezervă încă n-a sosit în fața redutelor...

„Am fost părăsiți și înșelați, Alteță...”, gemu căpitanul abia stăpânindu-și lacrămile. N-a fost o redută:—sunt două... Și nimeni n-a venit în ajutor sărmanelor noastre oști: nici coloana diviziei a 4-a, nici batalioanele regimentului Arhanghel Gorod, nici măcar rezervele colonelului Gramont...”

Chipul Principelui se albi. Buzele ’i tremu-rau. Privi adânc in ochii căpitanului, apoi se uită in jos, întunecat de gânduri.

-„Câți ofițeri sunt morți...?“.

—Câmpul e acoperit de răniți și de morți, Alteță...

Oștile musulmane atacă în momentul acesta rămășițele noastre...

„Trupele se retrag în ordine../.

— «Colonelul Ipătescu...?».

— «Comandă oștile în retragere...».

— «Maior Șonțu...?».

— «Mort, Alteță, sub cel din-tăi rădan...».

— «Valter...?».

— «Mort, Alteță, sub parapetele redutei...». Domnitorul nu mai întrebă nimic.

Abătut ca de moarte, el urcă dealul și se opri pe culme.

O priveliște grozavă i se desvălui, atunci, privirilor.

Pe zări stau cele două întăriri necunoscute, din mijlocul cărora sbucneau încă guri de foc și salve repetate.

Pe clinurile dealurilor, prin văi, prin porum-biști, pe coaste dezgolite, mii de trupuri omenești se sbăteau in spasmurile morței.

Peste aceste umbre însângerate, cari încercau în deșert să-și caute scăparea, alergau pâlcuri nenumărate de nizami, bazbuzuci, cerchezi și arabi. Ei sfărâmau cu topoarele capetele celor rămași încă în viață, sfârtecau trupurile eroilor, prădau pe ofițerii căzuți pe câmpul de cinste.

Păreau haite flămânde de fiare, ațâțațe de mirosul sângelui, nesățiate de morți și de jertfe. nitii se zvârcoleau sub loviturile trăsni-toare ale alebardelor. Și urlete lugubre, intre-tăiate de blesteme înfiorătoare, sfășiau negurile înțesate de sânge...

Rămășițele batalioanelor nimicite urcau costișele dealului din spre apus, trăgând din răstimp în răstimp salve repetate.

Colonelul Ipătescu mergea în fruntea lor, cu fața înspre răsărit, către Abdul-Kerim Tabia, îmbărbătând rândurile învălmășite...

Sergenții rămași în picioare, comandau necontenit foc de salve.

Cei câți-va ofițeri scăpați de peire, se amestecaseră cu oștenii de rând. Și, în fruntea lor, une-ori ieșiți din front, trăgeau cu puștile soldaților uciși, in cetele de bașbuzuci și cerchezi ce se revărsau mereu în adâncimile văei. Toți erau furioși, dârji, gata să moară, lângă tovarășii lor de arme, trimițând spre întăriri cele din urmă lovituri de moarte...

Principele își roti privirile îngrozite, deasupra văilor, în fundul cărora clocoteau vae-tele muribunzilor și vuetul oștilor risipite, apoi se trase, strivit de durere, pe clinul dealului.

Ochii lui erau plini de lacrămi.

Chipul îi era alb, privirile întunecate, sufletul sdrobit...

O clipă după aceea, o nouă priveliște se arătă în zări...

Pe parapetele redutei din spre miază-zi, turcii ridicau, în strigăte de «Eiuvallah!» și în hohote batjocoritoare, două trupuri omenești, înfipte în țăpuși uriașe.

Intr-una sta trupul căpitanului Valter.

In cea l-altă atârna corpul neînsuflețit, spintecat de căngi, sfărâmat de darde, al nefericitului maior Șonțu...

IX

[...]

In drumul său către Platoul Catartului, Domnitorul primi rapoartele tuturor comandanților de pe câmpul de luptă...

Toate atacurile fură rând pe rând, și în toate părțile zarei, strivite...

Coloana diviziei a 4-a ieșise a doua-oară din foc.

A doua-oară ea era sfărâmată de loviturile pustiitoare ale oștilor musulmane.

Flancul drept al armatelor rusești, de sub comanda generalului Krunder, era iarăș sdrobit.

Centrul oștilor imperiale, zăcea de asemenea în sânge.

Cinci mii de răniți și de morți acoperiseră văile și platourile de la Radișevo.

Aripa stângă, comandată de generalul Skobelleff, se sbătea încă sub întăririle Muntelui Verde.

Cutezătorul general rus luase rând pe rând trei redute turcești, către Krișin.

Dar le pierdu cu aceiași repeziciune.

Patru mii de morți, din taberile sale, înțesau în amurg; văile întunecate ale Tuceniței...

Cu inima sângerată de durere, Domnitorul alergă să ducă Țarului aceste știri sfâșietoare.

Presimțirea lui se împlinise.

Ziua Țarului era scăldată pretutindeni în sânge.

Asaltul Marelui Duce fusese o înmormântare pripită a celor mai buni și mai înflăcărați ostași ai creștinătăței...

Țarul aștepta, pe platou, galben ca ceara, cuprins de friguri, năpădit de negre vedenii.

In jurul lui, Marele Duce Nicolae, și toți marii oaspeți ai nenorocitului monarc, se străduiau în deșert să-’i însenineze fruntea.

Bătrânul monarc nu auzea nimic.

Pentru el, totul era pierdut din ziua aceia...

Sta nemișcat pe cal și privea aiurit, neștiutor, înșelat de bubuiturile tunurilor și de svo-nurile amăgitoare din juru-i, către toate punctele orizontului.

Și nu înțelegea nimic.

Nu putea afla nici o veste adevărată...

Ochii Marelui Duce vegheau necontenit asupra sufletului său plin de presimțiri întunecate. Generalii de stat major se mișcau, pe cai, neliniștiți, apăsați de gânduri. Ofițerii de ordonanță cutreerau întinderea platoului, opreau în depărtări umbrele ce veneau din spre câmpul de bătaie, ascundeau veștile urîte, îndepărtau ștafetele streine...

Pretutindeni, în jurul împăratului, mișuna o lume înșelătoare, plină de înfrigurare și de taină.

De-odată țarul păli.

El își trase calul înnapoi și rămase înțepenit intre oblâncurile șelei.

Un ropot de cal, apoi o umbră fioroasă, cu părul în neregulă, cu barba pârjolită de flăcări, răsări fără veste din neguri.

Era un cazac de Don.

Chipul cazacului era înnegrit de scrum și de iarbă de pușcă.

In ochii lui turburi, înroșiți de sânge, ardea o spaimă cumplită.

Innainte ca ofițerii din suită să fi stăvilit sborul călărețului, cazacul sări din șa și se așternu pe brânci la picioarele bătrânului monarc:

- «Batiușka... Batiușka...», gemii înnăbușit cazacul...

«Osman năvălește asupra noastră... Oștile noastre fug...

«Mântuește-te, Batiușka... mântuește-te..!»

Generalii de stat major înlemniră.

Marele Duce se albi, apoi se înverzi ca pământul...

Ospeții se priviră, îngroziți, printre gene...

Nimeni nu putu scoate un singur cuvânt, o singură șioaptă...

De-odată, un alt călăreț răsbătu prin neguri.

Era un ofițer tânăr de huzari.

El veni să întărească această veste înfricoșată.

—«Sire... Pe linia Nord Vest se simt mișcări neobișnuite de oști musulmane...

Flancurile diviziei a XVI-a sunt atacate de trupe regulate de nizami...

Armatele noastre se retrag, covârșite de numărul oștilor mahomedane...»

Pe când ofițerul rus vorbea. Principele Carol sui în galop clinul dealului.

El făcu o mișcare plină de mirare.

—«Cu neputință...», strigă Domnitorul.

«Osman nu poate lua, în ceasul acesta cu nici-un preț ofensiva...»

Cuvintele Principelui se pierdură într-un huet surd de rugăciuni și de implorări desnădăjduite.

Marele Duce Nicolae își împreună palmele și rugă pe Țar să plece...

—«Sire...», strigă făptașul nenorocitului asalt din ziua-aceia.. «Majestatea Voastră nu mai poate rămâne-aici. O implor să plece, cât mai e timp, la Poradim...»

Aceleași rugăciuni și îndemnuri porniră de pe buzele tuturor marilor duci și ale innalților oaspeți, din jurul împăratului...

Țarul stătu cât-va timp pe gânduri, apoi își înclină îndurerat fruntea:

— Facă-se voia Celui de Sus...»

Voi să mai spuie ceva, și nu putu.

Lacrămile ii înnăbușiră glasul...

Trei zeci de echipagii, împresurate de oști strălucite, se opriră, odată cu asființitul soarelui deasupra platoului.

Țarul imbrățișe pe toți cei de față.

Principele Carol primi sărutarea nefericitului monarc cu o amărăciune fără margini.

In ochii Țarului se zugrăvea, nu mâhnirea că oștile sale fuseseră pretutindeni strivite, ci frica să nu-și piardă el însu-și vieața...

El sărută pe Domn cu lacrămi, ca și cum nu mai nădăjduia să-’l revadă.

Iar, Domnul, îmbrățișând pe împărat și primind sărutarea lui desnădăjduită, gemea de durere că prin această părăsire neașteptată a câmpului de bătaie, șeful suprem al tuturor armatelor, da, ostașilor săi, cea mai nefericită dintre pilde...

X

[...]

Cu toate pierderile uriașe de peste zi și cu toată istovirea adâncă în care se găseau o-știle românești și rusești, în inima Domnului încă mai ardea o rază de nădejde...

In trecerea sa pe sub întăririle mahomedane, el deslușise în dese rânduri, mișcări și semne ciudate. Tunurile dușmane sbucneau din ce în ce mai rar și mai slab. Din tabia Abdul Kerim, din redutele vecine și de pe dealurile de la spatele întăririlor, răsunau mereu trâmbițe și strigăte desnădăjduite de alarmă...

Musulmanii cereau, de pretutindeni, ajutoare. Și ajutoarele soseau rare, neîndestulătoare, lipsite de arme, istovite de încordări covârșitoare...

Neliniștea care creștea din ceas în ceas pe parapete, și focurile rare ale tunurilor, și lipsa oștilor de reservâ, și strigătele imaniior cobo-rîți pe banchete, și salvele tot mai depărtate ale puștilor, erau semne vădite că puterile turcilor slăbiseră.

Uriașul adăpost al Mușirului se sguduise.

Mușirul însu-și, îngrijorat de înfiorătoarele asalturi desfășurate sub întăririle Griviței, părăsise Arab Tabia, și se statornicise, cu întregul său stat major, în tabia Abdul Kerim...

Dintre zidurile ei sfărâmate de bombe, pe care încă fâlfâiau scări și veșminte ostășești, înmuiate de sânge. Osman aștepta, cu inima străpunsă de fiori, un nou asalt, cel din urmă, în care Abdul Kerim Tabia trebuia să cadă, sau oștile năvălitoare să se înnece pentru totd-auna în rîuri de sânge...

In fața acestor semne de neliniște și de îngrijorare crescândă, Domnitorul se hotărî să încerce o nouă năvălire.

Plecarea Țarului, și ivirea lui Osman în rândurile nizamilor de pe zări, îl îndemnă și mai mult, să pornească acest desnădăjduit asalt...

Trebuia să înșele și să sguduie, cu ori-ce preț trufia neînvinsului comandant turc.

Pe de altă parte, părăsirea câmpului de bătaie, în ceasurile acelea de neliniște și de întunecare adâncă, ar fi desvăluit toată slăbiciunea oștilor noastre.

Osman ar fi înțeles în ce grea cumpănă se găseau neîndestulătoarele și nefericitele armate ale creștinătăței.

Și nimic nu far mai fi împedicat poate, să încerce atunci o năvălire în massă: să sfărâme rândurile reservelor noastre și să ’și taie drum larg și liniștit spre Sofia...

*

Domnitorul coborî, dar, hotărît, în mijlocul batalioanelor sale sfărâmate..

Mircea Basarab urma, în galop, suita Domnului...

O presimțire amară strivea inima tânărului ofițer domnesc.

Avea încredințarea că Vladimir era mort, înfricoșatul măcel din Valea Lacrămilor nu-i putea furișa alt gând. Coloana diviziei a 3-a nu dăduse de cât un asalt. Și în acest singur atac toți ofițerii de frunte căzuseră...

împotriva Abdul Kerim Tabiei, de la Sud, se dăduseră două asalturi. De două ori batalionul al 2-lea de vânători, în care se găsea Sergiu Vladimir, se asvârlise în flăcări...

Era oare cu putință ca Vladimir să mai trăiască după aceste năvăliri înfricoșate, în cari nici batalioanele regimentului Arhanghel-Gorod, nici oștile românești din spre Nord-Est, nu le veniseră în ajutor?

„Peste putință...“, își zicea Mircea Basarab. Și ochii lui, înghețați de grozăvia măcelului din Valea Lacrămilor, stau gata să izbucnească la fie-care pas, în plâns...

El își reaminti clipele amare în care se despărțise de Sergiu. își aduse aminte de presimțirile lui negre. Și cuvintele din urmă ale lui Vladimir îi răsunară, ca un ecou prelung și dureros, în auz:

„O să mor, frate... Simt bine că avântul acesta, mai tare ca voința mea, mai tare ca gândurile mele, o să ma piarza....

Când Basarab coborî în vale o priveliște fio-roasă-i se arătă privirilor.

Pe costișele de sub redute, sute de răniți și de morți zăceau încovrigați de spasmuri. Vae-tele muribunzilor răsunau până în depărtări, spre lagăre... Mulți încercau să se ridice pe brânci. Dai' n-apucau să se urnească din loc, și salvele zbucneau fără veste de pe tăbii. Cădeau, sărmanii răniți, pe spate, in băltoage roșii de sânge, scoțînd cele din urmă mugete de durere...

Mulți din ei, bântuiți de chinuri sfâșietoare, se ridicau înnadins peste cadavre. Cu ochii mari, deschiși în fața văilor, cu auzul ațintit spre parapete, ei așteptau detunăturile puștilor ca pe cea din urmă mântuire.

Detunăturile zbucneau.

Ei cădeau mulțumiți, cu fruntea în țărână, cu dinții strânși, cu pumnii încleștați pe arme.

In urma lor răsunau hohote sinistre, batjocoritoare, de sațiu și de fericire, de pe banchetele șanțurilor...

Oștile noastre, sfărîmate de cele două atacuri neisbutite, stau îngrămădite în spatele unei movili stinghere, așezată la câți-va pași de redută, și priveau, înmărmurite de groază, svârcolirile fraților lor de pe clinuri...

La spatele colinei era o mișcare și un vuet barbar...

Brancardierii cărau râniții de pe câmpul de luptă, îi lăsau în mijlocul oștilor îndurerate, și iar alergau prin văi...

Câte-o umbră schilavă se ridica, sprijinîndu-se pe coate, în neguri. Cu ochii mari, sticloși, înghețați în orbite, nefericirii soldați, schilodiți în luptă, se uitau cu groază nemărginită în aerul încărcat de arme și de șuer. Li-se păreau că sunt tot în focul încăerărei, tot în viforul asaltului. Capetele lor înțepeneau între umeri. Priveau lung, spre frații lor de arme, pe cari nu ’i mai cunoșteau, și urlete pline de înfiorare cumplită înfrigurau văsduhul...

Arare-ori, de prin hățișuri, din bălării, din viroage desfundate de ploaie, se auzeau alte glasuri sugrumate de plâns înnăbușit, cerșind ajutorul.

Ofițeri, sergenți și soldați, se sbăteau pretutindeni, acoperiți de răni, tărându ’și fâșiile de carne, brațele rupte, măruntaele sfârtecate, prin mărăcini și prin ierburi.

Abia scăpaseră din viforul gloanțelor, și a-cum, sărmanii viteji, st-au să moară în fața oștilor lor, de nimeni neauziți, de nimeni nevăzuți...

Basarab căzu în această nouă vale a durerei, urmărit încă de vedeniile lui lugubre.

Priveliștea ce ’i se desfășura acum, în față, îi rătăci deodată mintea.

Începu să alerge nebun, printre răniți, peste cadavre, prin mijlocul batalioanelor înviforate...

In ori ce ostaș rănit ’i-se părea că vede umbra nefericitului Sergiu. Și de câte-ori um-bra acestuia ’i-se năzărea în față, inima ’i-se oprea.

Rămânea pe cal înmărmurit. Voia să ’1 cheme, și nu avea glas. Voia să descalece, și nu-l ajutau puterile...

Vladimir Sergiu nu era nicăiri...

Întrebă din soldat în soldat, din ofițer in ofițer, și nimeni nu ’i putea spune lămurit unde se afla tânărul locotenent de vânători.

Unii înnălțau, buimaci, din umeri. Alții gângăveau șioapte nedeslușite.

Un grănicer îi spuse că e rănit. Altul că e în ambulanțe. Un al treilea că e în trupele de rezervă. Un al patrulea că e mort...

Toți erau aiuriți.

Nimeni nu știa ce vorbește...

Basarab se îndreptă, desnădăjduit, spre ambulanțe...

In clipa-aceia se auziră trâmbițele sunând, de pe coline, strângerea rândurilor...

Trupele alergau din toate părțile.

Massele se îndesseau.

Nu mai era chip să răsbată printre rânduri.

Puțin după aceia, din spre movila de sub redute, isbucniră urări sgomotoase, aclamări, strigăte de îmbărbătare și de slavă.

Domnul intrase în mijlocul ostașilor săi.

Oștile aiurau...

Căpitanul voi să rupă o companie de dorobanți, dar o umbră roșiatecă, cu fruntea bandajată, îl opri în loc.

Umbra trecu.

I-se păruse că era Vladimir.

Lși întoarse calul și alergă, în galop, în urma locotenentului.

—«Vladimir...», strigă el.

Ofițerul nu răspunse. El își făcea loc printre detașamentele ce se strângeau și se orîn-duiau în linii de bătaie. Fugea zorit către movilă...

Căpitanul ocoli gloatele și ieși, fără veste, în drumul fugarului.

Era Vladimir.

De sub pânzele albe ce ’i înfășurau fruntea, șuruiau, pe obraz, i iulețe de sânge. Chipul lui era roșu ca de pară. Privirile ii ardeau, exaltate, în orbite.

Când Basarab îl strigă din nou, Vladimir întoarse capul și se aruncă în brațele căpitanului, mugind:

— «Ai văzut, frate...? Ai aflat...?

Ce nemernicie...! Ce ocară...!»

Basarab îl strânse la piept și-l sărută pe tâmpla bandajată, aiurit, plin de o fericire fără margini...

—„Ești viu.... n-ai murit.... ești viu...!, repeta Basarab, încă neîncrezându-se ochilor.

—„Ai văzut...!, urmă Vladimir, cu aceiași mânie neînfrînată...

„Nimeni nu ne-a venit în ajutor... Nici coloanele diviziei a 3-a, nici regimentele rusești...

Nimeni... nimeni, dragă frate;

«Am fost trădați... înșelați...»

—„Taci!, strigă Basarab, înnăbușindu ’i șioaptele.

«Nu blestema...»

Și adaogă încet, cu glas solemn, mișcat de fiori:

«Din cele patru batalioane ale coloanei întâia, n-a mai rămas de cât un pumn de oameni.

Văile sunt înțesate de eroi...

Căpitanul Valter e mort.

Maior Șonțu, mort...»

Sergiu rămase înlemnit, cu gura căscată, cu privirile rătăcite.

Nu putu să îngăimeze o singură șioaptă.

— „Singur regimentul Arhanghel-Gorod, urmă căpitanul Basarab,—«...și brigada colonelului Gramont, au lipsit de pe câmpul de onoare...»

Vladimir incă nu putu să vorbească.

Ochii lui erau înțesați de lacrămi.

—„Morți...!”, murmură, el, într-un târziu.

Stătu iar câte-va clipe, apoi își duse mâna la frunte.

„D-zeu să Te ierte...”, gemu locotenentul, făcându-și în tăcere semnul crucei.

„Au fost adevărați eroi... Noi nu însemnăm nimic... nimic...

Basarab voi să ’i mai vorbească, dar Vladimir nu mai așteptă.

El strânse mâna căpitanului, și-i făcu semn să se suie ’n scări.

«Cu bine, frate... lartă-mâ. A sunat alarma...

Tu, nu vii...?”

Și plecă repede, amețit, către movilă.

Basarab îl prin ’ung din urmă.

Acesta era Sergiu Vladimir?

Cat se schimbase de adânc și de grabnic, bunul și duiosul său frate!

Adineaurea plângea...

Acum alerga neînduplecat in flăcări, chemat de o singură ispită, urmărit de un singur gând: să moară...

XI

[...]

Domnitorul se așeză pe o colină singuratecă, în fața tabiei Abdul Kerim, în bătaia gloanțelor și a șrapnelelor ce veneau șuerând de pe redute...

Din acest punct, el putea' îmbrățișa tot câmpul celui din urmă atac. Era pururea în fața ostașilor săi. Chipul lui rece, nemișcat, alb ca marmura, plutea ca o icoană luminoasă de asupra tuturor masselor îngrămădite la poalele întăririlor mahomedane.

Toate mișcările trupelor se sbăteau în ochiul lui. Și toți ochii, de pe innălțimi și de prin văi, îi urmăreau umbra nemișcată, așteptând, cu înfrigurare, semnalul asaltului...

In dreapta Domnitorului sta Marele Duce Nicolae. In jurul lor, roiau călări oaspeții streini, generalii de stat major și ordonanțele marelor cartiere.

Era un stol strălucit de figuri ofilite de fiorii asaltului ce sta să isbucnească și de spaima obuzelor ce vâjîiau și se spărgeau, rând pe rând în apropierea lor.

Principele zâmbea.

Marele Duce privea înfățișarea plină de bărbăție și de resemnare a oștilor noastre, dar nici o umbră de însuflețire, nici o nădejde în biruința lor, nu ’i înviora chipul veștejit.

In acești dorobanți și ostași de linie, mare parte înveștmântați în straele lor de țară, mai toți acoperiți de răni și de sânge, bântuiți de lipsuri amare, înfometați și schilavi, el nu putea avea nici-o credință.

El știa apoi, de la generalii săi, ce creștere militară și ce avânturi răsboinice avea acest sfios și urgisit popor așezat la gurile Dunărei...

Cei l-alți oaspeți păreau, toți, îngrijați, îndurerați, bântuiți de aceiși neîncredere desăvârșită...

Nimeni nu putea pune nădejde pe tăria nefericitelor noastre oști. Se înduioșau, chiar, la gândul că nu va trece o clipă, și toate aceste masse îndesite vor îngrămădi în deșert un uriaș munte de trupuri neînsuflețite...

In mijlocul acestor cugete și temeri tăinuite, Domnitorul făcu semn să se sune asaltul...

Chipurile înnalților oaspeți păliră.

In văile Griviței mii de ochi sclipiră, fulgerați de mișcarea Domnului. Și prin șanțuri, pe banchete, pe parapetele Tabiei Abdul Kerim, mii de arme zăngăniră, gata să înnece văile în valuri de plumbi și de foc.

Urmă o clipă de liniște înfiorătoare.

Goarnele sunară asaltul.

Stindardele se desfășurară de-asupra batalioanelor puse în mișcare.

Muzicile militare sfâșiară spațiul.

In vuetul muzicilor, în țipetele goarnelor, în bubuitul tunurilor, — coloanele înnaintară, cu piepturile descoperite, cu steagurile fălfăind prin neguri...

Un uragan de urări înnălțătoare cutremură văsduhul.

Apoi cântece de luptă se întretaiară cu detunăturile salvelor și cu vaetele, din ce în ce mai sfâșietoare, ale ostașilor căzuți...

Batalioanele se resfirară pe clinurile dealului, și porniră, cu vuet surd, către redute...

In fruntea lor mergeau, din dăpărtări în depărtări, comandanții trupelor, înnalții, trupeși, cu săbiile arcuite peste gloate...

Colonelul Voinescu spinteca nourii, sânge-rându-și calul speriat de salve, în fruntea in-tregei coloane. Candiano sbura de la un cap la cellalt al batalionului de vânători, infrîgurând spațiul cu poruncile lui tremurătoare. Căpitanul maior Pruncu, și toți ceilalți ofițeri de vânători, de dorobanți și de fele, și făceau in fața noianului de cușme și de baionete sclipitoare, Mircea Basarab întrezărea umbra lui Vladimir. Atunci inima lui îngheța. La fiecare pas i-se părea că nu-’l mai vede...

Batalioanele ajunseră sub cel dintâi rădan...

Salvele isbucniră crâncene și neașteptate din din toate părțile zărei.

Dealul se înnecă în valuri de fum și de pară.

Bateriile trăsniră de pe toate culmile dealurilor.

Obuzele șuerau, fulgerau și crăpau pretutindeni, umplând aerul de fier topit și de moarte.

Trâmbițele musulmane sunau, lung și dureros, alarma...

Din Grivița de miază-zi, din Baș Tabia, și din toate văile Plevnei, rezervele turcești alergau in vârteje către Abdul Kerim.

Nizamii în frunte cu imanii lor, arabii călăuziți de dervișii lor, redifii și spahii curței, comandați de pașalele lor, năvăleau toți din șanțuri și din adâncimile văilor, îngroziți de strigătele osmanlâilor de pe zări...

Cerul se cutremura de urlete tânguitoare de,,Allah...! și Aman...!“. Iar peste aceste vaete lugubre, uratele oștilor noastre, împuternicite de vuetul înnălțător al muzicilor, pluteau ca un nețărmurit cântec de biruință și de slavă.

Lupta se desfășura acum crâncenă și înfiorătoare...

Baionetele scăpărau, fioros prin pâclă. Sângele țâșnea de pretutindeni. Glasurile comandanților nu se mai auzeau...

Nu se auzeau de cât mugete înfricoșate de durere și pârâitul neîntrerupt al salvelor.

Adese-ori palele de fum se rupeau în fâșii enorme și se topeau în înnălțime...

Atunci se vedeau învălmășeli și încăerări sinistre.

Veștmintele roșii ale musulmanilor înnecau toate clinurile dealului. Vânătorii, dorobanții și ostașii de linie, înnotau prin aceste valuri omenești ce prin talazuri uriașe de sânge.

Tiraliorii aruncaseră scările pe redute.

Ei se ridicau pe parapete, cu stindardele în mână, cu baionetele încovoiate de asupra frunților.

Stupuri întregi de viteji, isbite de topoare și de gloanțe, se deslipeau de pe metereze și cădeau, cu răget surd, prin șanțuri.

Umbre de ofițeri alunecau, în fruntea lor, pe spate, și se prăbușeau peste răniți și peste morți, îmbărbătând, în cei din urmă Hori ai agoniei, oștile la luptă...

Din toate părțile nu se auzea isbucnind de cât un singur strigăt:

«Înnainte... mereu înnainte...!»

Și oștile isvorau mereu din neguri, săreau peste răniți, și peste morți, se agățau de scări, răsăreau negre și amenințătoare pe parapete...

Dai’ ca valurile apelor mari, sfărâmate și prăvălite înnapoi de stânci neclintite —neînfrînatele talazuri de oști înviforate, abia ajunse pe creștetul redutei, alunecau, cu răget înnăbușit, prin șanțuri.

Scările se sfărâmau. Baionetele sburau rupte prin spațiu. Stindardele cădeau ca niște pasări mari, cu aripile sângerate,—peste umbrele celor prăbușiți în adâncime...

Și, totuș, strigătele de îmbărbătare nu mai conteneau...

«Innainte... mereu înnainte..!»

Și batalioanele se năpusteau mereu spre redute.

Și mereu se rostogoleau, strivite de securi, străpunse de gloanțe, orbite de flăcări, peste trupurile sutelor de morți, îngrămădiți prin tranșee și pe dealuri...

XII

[...]

Umbrele sărei se desvăluirâ, mai de timpuriu, ca ori când. Și o ploaie deasă, măruntă și pătrunzătoare, începu să cadă odată cu întunericul, amorțind, innainte de vreme, trupurile schilave, acoperite de răni, scurse de sânge, ale sărmanilor răniți...

Vladimir căzuse pe cel din-tâi colnic, de sub redute.

Urca clinurile dealului nepăsător de moarte, râzând de ploaia ucigătoare a plumbilor ce șuerau prin neguri.

I-se părea că trecea printr-o vijelie, încărcată de fulgere și de tunete neîntrerupte, dar nu așa de cumplită precum era...

Gloanțele îi făceau impresia grindinei.

Auzea șuere, simțea cum plumbii îi ciuruiau mantaua desfăcută, vedea în jurul lui răniți, simțea miros de sânge și de iarbă de pușcă. Dar moartea n-o vedea nicăiri. N-avea timp, nici minte îndestul de limpede, s-o vadă...

In acest vârtej asurzitor, de șuere, de tunete și de răcnete desnădăjduite, el simți de-odată un sâmbure de foc arzându-l sub umăr.

își duse mâna în dreptul vanei, și porni, nepăsător, înnainte...

Dar durerile creșteau. In acelaș timp un val cald, ca de apă încropită, îi năvăli în piept. Inima îi amorți. Privirile ’i-se împăienjeniră...

Voi să-și înbărbăteze ostașii, și nu avu puteri să strige.

își duse mâna la piept. Mâna ’i-se învălui de sânge...

Un soldat îi strigă, speriat din front:

—«Domnule locotenent... sunteți rănit...»

Vladimir încercă să mai facă un pas, și se opri.

Genuchii ’i-se înmuiară.

Căzu moale, cu ochii rostogoliți în orbite, bolborosind șioapte neînțelese, în mijlocul ostașilor săi.

Batalioanele trecură peste trupul lui, rămas în urmă.

Nu mai auzi nimic. Na mai simți nimic...

O noapte nemărginită, din ce în ce mai rece, din ce în ce mai friguroasă, îi înmormânta adânc simțurile...

Când se deșteptă din nesimțire, aceiași noapte neagră și înghețată, plutea în jurul lui.

Bar nu mai era noaptea simțurilor sale rătăcite.

Era noapte aievea.

Zăcea într-un lac de sânge închegat, și dureri cumplite îi sfredeleau trupul secătuit de puteri, înnecat în burniță. In jurul lui alergau umbre nenumărate. Auzea strigăte zăngăniri de arme, rapote de cai. Adese-ori întunericul nop-ței era sfâșiat de facle fumegânde. Și detunături surde, urmate de vaete înnăbușite, se revărsau de pe înnălțimi, prin văi...

Cercă să se ridice din sloată, și nu putu.

O durere sălbatecă îl țintui în mlaștină.

Oasele pieptului păreau că îi sunt rupte. Auzea cum îi gâlgâia sângele sub umăr, simțea cum ’i-se desfăceau toate oasele și toate arterele din lăuntru...

Se mira că mai trăia. I-se părea că e un cadavru prefăcut în bucăți, căzut de mult în putreziciune...

Stătu mult, cu ochii mari deschiși în întuneric.

Umbrele treceau necontenit spre culme. El se uita cu groază la aceste vedenii fugare, și un singur gând îi împietrea mintea. Tremura de spaimă să nu-l calce sub picioare. O singură isbitură ar fi fost de-ajuns,—cugeta sărmanul rănit,—să ’i sfărâme toate organele, să-i verse tot sângele din trup...

In apropierea lui alți muribunzi, și alți răniți, se svârcoleau in prada acelorași dureri...

Abia într-un târziu Sergiu Vladimir auzi, la câți-va pași de el, gemete și plânsete grele.

Apoi tot câmpul ’i-se păru că e bântuit de tânguiri sfâșietoare.

Avea senzația stranie că pământul era pustiit de viscol.

In toate aceste suspine nemărginite auzea țipătul prelung și înfiorător al crivățului...

Se sforța să-și întoarcă privirile spre creștetul dealurilor, de unde isbucneau neîntrerupt, salve și detunături cutremurătoare.

Zări aripe de foc, răsfrângându-se pe poalele vâlcelelor, iar pe întinderea acestor pânze roșiatice întrezări umbre nesfârșite de luptători și de călăreți, amestecându-se într-o învălmășeală grozavă...

Adese-ori colnicele se luminau ca de zori. Vâlvătăi uriașe sbucneau, fără veste, dintre nouri. După fie-care revărsare de flăcări, trăsnete neașteptate sfărâmau pâclele nopței.

Văsduhul huia neîntrerupt. Strigătele de pe zări, șuerul armelor, detunăturile salvelor, vâjiitul plumbilor, se auzeau din ce în ce mai deslușit...

Simțea bine că în înălțime, de-asupra văilor scăldate ’n întuneric, se da o luptă desnădăjduitâ.

Aerul era îmbâcsit de fum și de pulbere învâlvorată. Gloanțele și obuzele treceau pe de-asupra lui ca spicele de foc.

I-se părea că stoluri dese de pasări, fugeau îngrozite, prin neguri, cu aripile înflăcărate...

Incet-încet, Vladimir începu să prindă firul a-mintirei...

Căutând să se sprijine pe coate, întâlni in iarbă mânerul spadei, apoi revolverul și câte-va cartușe risipite. Fusese înnarmat...

Iși pipăi nasturii mantalei. Era ostaș...

Asaltul ele peste zi îi răsări limpede și nemărginit, în minte.

Văzu lumină albă în jurul lui. Apoi nouri de fum, batalioane desfășurate ’n linii de bătaie, stindarde fluturând în vânt. Auzi sunete de goarne, vuete de fanfare, urări și cântece de îmbărbătare. Văzu, în sfârșit, prin neguri, Tabia Abdul Kerim, plutind sus, pe culmile dealurilor, ca o uriașă vatră de aramă din care sbucneau salve nenumărate și vârteje de tuci și de pară...

Apoi nu mai văzu nimic...

Din nou simți arsura de sub umăr, și din nou valul acela cald, de apă încropită, ’i-se revărsă în coșul pieptului.

Această adâncă ațintire a gândirei, urmată de reîntregirea atacului din amurg, îi înflora din nou inima amorțită de durere. Rana ’i-se desfăcu. Sângele începu iarăș să sbucnească prin rupturile mantalei.

își duse încet mâna de asupra pieptului și rămase nemișcat, ca de piatră...

Lacrâmi mari îi țâșniră în albiile ochilor.

începu să plângă...

Hohotele de plâns îi sguduiau tot trupul. Durerile se întețeau. Usturimea nu mai avea margini...

Plângea în hohote. Și, odată cu sughițurile lui grozave, sângele i-se scurgea șiroaie printre degete...

Gând Vladimir Sergiu se deșteptă, a doua oară, din nesimțire, văzu în jurul lui lumina roșie ca sângele...

Cine-va se chinuia să'1 ridice pe brațe, și striga necontenit, în noapte:

— «Vladimir.... Vladimir...

«Pentru D-zeu... sunt eu... Vorbește...»

Omul plângea. Lui Sergiu i-se părea că plânge el însu-și. Apoi i-se păru că tot câmpul, toți răniții și muribunzii de pe văi, îl strigau plângând, prin neguri...

Cercă să spuie ceva, și nu putu.

Rămase cu gura căscată, cu ochii holbați, spre flăcările torțelor.

Nu mai avea nici-o putere.

Era cu desăvârșire pierdut...

Sanitarii îl lasară încet pe targa.

Mircea Basarab îl acoperi cu mantaua lui caldă.

Pe dealuri puștile încetaseră.

In locul lor răsunau acum chiote și hăuliri clocotitoare...

Brancardierii coborîră, încet, încet, clinul dealului.

In vale se opriră.

Vladimir horcăia. Iși rădicase mantaua de pe piept, și privea țintă spre ostași...

Basarab se plecă de-asupra rănitului și '1 privi cu luare aminte, în răsfrângerea torței.

— «Vladimir... ce vrei...? Spune...!»

Buzele lui Sergiu se mișcară ușor, fluturate ca de vânt...

— «A căzut...!», întrebă el în șioapte, ascultând, în aiurire, vuetul de pe zări...

Basarab nu înțelese.

Vladimir întrebă iarăș:

— «A căzut... tabia...! »

— «întrebă... de-am luat Grivița, d-le căpitan»,—mijloci un sanitar.

Lui Basarab i-se păru că tot cerul se umplu de soare:

— «A căzut, Vladimir... a căzut», strigă el, printre lăcrămi.

«Abdul Kerim Tabia e a noastră...»

Vladimir nu mai răspunse.

Un surîs cald îi înflori buzele ofilite.

Oftă lung, ușurat ca de o grea povară, și căzu din nou în nesimțire...

XIII

[...]

Până târziu, în noapte, Domnitorul și Marele Duce Nicolae statură în mijlocul oștilor îngrămădite în jurul întăririlor...

Stau amândoi pe o colină singuratecă, in apropiere de tabia Abdul Kerim, și cugetau adânc în tăcere.

Ploaia cădea, asupra lor, în valuri. Văzduhul părea încărcat de talazuri negre și în-năbușitoare de păcură. Nu se vedeau, pe tot câmpul de bătaie, de cât umbrele mohorîte ale dealurilor, alaiurile de sanitari ce duceau răni ții, întinși pe brancarde, către lazarete, și torțele fumegânde de reșină ce mânjeau, din depărtări în depărtări, cu pete roșii, ca de sânge, haina cernită a întunericului.

Pe dealurile Griviței răsunau împușcături din ce în ce mai rare, din ce în ce mai obosite...

Câte o lovitură de tun spărgea, din vreme în vreme, liniștea singurătăților, și se stingea clocotind în adâncimi nemăsurate.

Adese-ori din văi, de pe clinurile dealurilor și din ambulanțele statornicite in apropierea câmpului de luptă, se ridicau vaele și planșete grele.

Isbucnea câte un răcnet neașteptat, sugrumat de durere: apoi tot văzduhul se umplea de murmure și de tânguiri sfâșietoare...

La picioarele celor doui comandanți ai oștirilor unite, câți-va ofițeri de ordonanță aruncau vreascuri jilave și stoguri de strujeni umezi peste câte-va urme de jeratec. Tăciunii pârîiau. Focul ardea înnăbușit în întuneric, apoi limbi viorii, și in sfârșit flăcări de aramă spintecau, din răstimp în răstimp, văsduhul mohorît...

In umbra acestor flăcări, se întindeau, prin văi, bivuacurile trupelor. Mai departe, pe șesurile desfundate de șuvoaie, se desfășurau mormane nesfârșite de trupuri adormite prin noroaie. Regimente întregi dormeau, pe pământul gol, în somn de plumb, cu frunțile lipite pe paturile puștilor, cu brațele așezate căpătâi. Santinelele se mișcau, pe cărări nevăzute, măsurînd noaptea cu privirile lor înfrigurate. Și mai departe, acolo unde ochiul nu mai putea pătrunde, avant-posturi și cercetași călări, răsbăteau prin trîmbele de apă, culegând vești din toate părțile zărei...

In această noapte fioroasă, răscolită de vedenii și de vaete neîntrerupte, și principele Carol și Marele Duce, stau posomoriți în umbră și ’și scrutau in tăcere sufletele bântuite de grijuri și de mustrări tăinuite.

Marele Duce, înfășurat într-o burcă1), îngreuiată de apă, cu gulerul blanei ridicat până deasupra frunței, cu capul sprijinit în palmă, cu ochii pironiți în flăcările roșiatice ale focului, gândea la toate cele petrecute peste zi, și fiori ciudați, de desnădejde și de furie, îi sgâl-ți iau trupul prins de friguri...

De ceasuri în șir se chinuia să înțeleagă pentru ce oștile sale căzuseră sdrobite sub întăririle dușmane, și nu putea...

Vedea, în vis, tăbiile de pe dealuri,—mușuroaie de țărână îngrădite de vreascuri putrezite,—auzea bubuiturile sparte ale tunurilor musulmane, întrezărea roiuri mărunte de furnici roșii viermuind în zări, și se mira, și scrâșnea de mânie, că nici una din aceste cuibare părăginite nu căzuse în stăpânirea lui...

Pe din-naintea ochilor săi însângerați de revoltă, pe deasupra vâlvătăilor rătăcite prin noapte, peste oștile sale adormite, luptătorii lui iubiți treceau cu stindardele desfășurate, cu muzicile in frunte, cu săbiile desgolite, chiuind și cântând, către câmpul de bătae.

Vedea regimentele de gardă, de ulani, de dragoni și huzari, sburînd, pe cai albi ca zăpada, spre locul de luptă; vederea sotnii nenumărate de cazaci de Ural, de Don, și de Terek, răscolind pământul sub copitele fugarilor, înflorind văzduhul cu nagaicele 2), purtănd in vârful sulițelor înfipte-n scări capete de morți și cărnuri sfâșiate.

Și din toate părțile auzea înnălțându-se în slavă un singur cântec de îmbărbătare și de glorie:

„Loviți, ucideți, fără milă
Pe dușmanii noștri nevolnici...
Departe... departe, dincolo de creștetele Balcanilor,
Rușii au lăsat, pururea, urmele pașilor lor...
Acolo să mergem, pe urmele strămașilor noștri
Să cucerim, copii ai Uralului.
Laurii izbânzei...
Sâ murim pentru credință și pentru Țar..

Și de-odată, în închipuirea lui înfierbântată, toată această lume fantastică de viteji fără număr, în tăria cărora tot pământul își pusese credința, se clătina și se risipea, ca niște nesfârșite roiuri de musculițe albe, la cele d-in-tăi adieri ale vântului...

«Aceasta e puterea Nordului ’....» cugetă, înnă-bușit de amărăciune, Marele Duce.

«Aceasta este pavăza creștinătăței...! Aceasta e mândria și gloria Țarului...».

Și pumnii-i se încleștau convulsiv sub faldurile buccelei, și ochii i se mișcau în orbite, aprinși și scânteietori ca de Coc...

El sta mut, într-o împietrire fioroasă, ascultând vaetele răniților ce se iroseau clin văi, apoi de-odată un zîmbet ciudat, plin de ironie Și de ură, îi lumină chipul alb și veștezii ca de mort..

Auzea din nou ropote de cai, întrezărea iarăși umbre fără număr năvălind din zări.

Dar nu mai erau oștile sale strălucite, îmbrăcate ’n haine de paradă, înmuiate în Irese lucitoare, purtând în cântece biruitoare stindardele desfăcute...

I se părea că din zări întunecate isvorau vârteje înspăimântătoare de arătări fioroase, tupilate pe cai neînfrînați de stepe, învârtind cnuturile închiciurate de ghiulele de plumb, în aerul umezit de neguri și de sânge...

La un semn al Marelui Duce, toate aceste haite furioase, înnecau văile și șesurile Plevnei.

Treceau peste tuberile adormite 'n întuneric; striveau sub copitele cailor trupurile luptătorilor căzuți in amurg; biciuiau, fără îndurare, chipurile străpunse de gloanțe ale muribunzilor ingenunchiați în bălți mari de sânge...

Urletele de durere, ale neferici ților eroi sfărâmați sub picioarele cazacilor, luau, în auzul rătăcit al Ducelui, proporții uriașe...

Tot câmpul de bătae se preschimba într-o mare de cadavre, bântuită de vifore pustiitoare...

Marele comandant rus zâmbea fericit...

Vaetele se stângeau încet, încet, în depărtări nemăsurate, ca niște plânsete de copii, chinuiți în somn de vedenii...

Cohortele de cazaci împietreau, în spațiu, cu ochii pironiți spre Duce...

Nicolae Nicolaevici clipea, își lăsa pleoapele peste luminile vederei, — făcea un nou semn în întunecimea sufletului său bântuit de cugete sinistre, — apoi rămânea cu privirile ațintite către miază noapte...

Zăbranicul cernit al întunerecului se sfâșia.

Ploaia pierea...

Începeau să cadă fulgi albi de ninsoare; apoi tot câmpul se schimba într-o pustie nețărmurită, acoperită de troene uriașe, spulberată de viscole grozave...

Pe aceste stepe moarte, învăluite in lințoliul etern al zăpezilor, neînduplecatul comandant vedea cum se topeau, rând pe rând, în pulbere argintie, toate oștile sale, înfrânte sub dealurile Plevnei...

Se pierdeau toate în pustie, împinse de mâna lui neîndurătoare, osândite să rătăcească până la sfârșitul vieței lor, pe căile celui mai sălbatec și mai dureros surghiun..

— «Ooo..!», gemea Marele Duce, îngro-pându-se înfrigurat în hlamida lui pătrunsă de apă...

„De ce nu sosesc, astă-zi, regimentele mele de gardă?

„Un picior, din acești nevolnici, n-ar mai atinge pământul acesta nefericit, în care toată gloria și mândria Rusiei zac deapururea înmormântate...

Principele Carol sta de-oparte, învăluit în mantaua lui ostășească, și asculta, dus pe gânduri, gemetele ostașilor săi asvârliți prin văi...

I se părea că, din toate părțile, răniții îi pomeneau numele cu jale nețărmurită.

Îi cerșeau ajutorul, îl implorau să aibă milă de chinurile lor sălbatice: să-i puie la adăpost de gloanțe, de întuneric, de frig, de ploaie...

Și el nu putea face nimic: nu le putea da nici un ajutor...

Era ca un părinte nenorocit, aruncat într-o stepă fără hotare, lipsită de adăpost, de umbră, de isvoare...

Iși vedea copiii gemând și murind, în fața lui, de setea înfiorătoare a frigurilor din pustiuri, și nu avea altă putere, — nu găsea alt sprijin omenesc între pământ și cer, de cât să plângă și să moară cel din urmă la căpătâiul lor...

Adese-ori, în vuetul plânsetelor ’i se părea că deslușește blesteme și mustrări neîndurătoare.

Auzea glasuri cari-l osândeau, suflete caiil făceau răspunzător de toate suferințele loi uriașe...

„De ce ne-ai lăsat...! De ce ne-ai urgisit.....

Și, de-odată, toate ecourile răsunau, ca o u-riașă orgă destrunată, atinsă de mii de degete încovrigate de spasmuri:

„Dacă știai că acest asalt va fi strivit... de ce ne-ai aruncat în foc...”

O sudoare rece imbrobona fruntea tânărului principe...

Era el vinovat de peirea vitejilor săi căzuți prin văi; de doliul nemărginit revărsat în țara lui, peste hotare?

Putea el să se împotrivească voinței Marelui Duce, să oprească în loc oștile sale sosite pe câmpul de bătae, să puie frâu măcelului plănuit în sânul sfatului împărătesc?

Toate aceste întrebări treceau, necontenit prin creerul sărmanului Principe. Și nu putea răspunde nici uneia din ele, de cât prin lacrămi de milă și de resemnare...

Iși aducea aminte de cum se pornise acest răsboi: cum rușii trecuseră încrezători și semeți, prin țara lui, spre câmpiile Bulgariei; cum tunurile mahomedane amenințau la fie-care ceas, liniștea poporului românesc, lăsat în voia soartei; cum începură să răsune, din creerul Balcanilor, vaetele înnăbușite ale oștilor rusești, strivite de puterea semilunei; cum, în sfârșit, se înlănțuiră rând pe rând, înfrângerile de la Șipca, de la Pelișat, de sub întăririle Plevnei...

Armatele creștinătăței erau pe povârnișul celei mai grozave primejdii.

Atunci, Marele Duce își aduse aminte de micul și umilitul popor de pe țărmurile Dunărei, și trimise Domnului depeșa în veci neuitată:

„Vino grabnic... „Cauza creștinătăței este pierdută...!.

Și, Domnul, în fruntea ostașilor, a trecut Dunărea, și s-a oprit sub întăririle Plevnei, gata să se jertfească, cu tot neamul său, pentru apărarea creștinătăței.

A venit, apoi, ziua celui din-tăi sfat de răsboi..

Cortul Marelui Duce era înțesat de chipuri necunoscute Domnului, de generali ruși arătoși și trufași...

Zotoff, șeful statului major al armatei de Vest, dădu citire noului plan de luptă...

Iar asalt...!

Două asalturi fuseseră, până în ziua aceea, înnecate-n sânge; două asalturi, urmate de cele mai grozave înfrângeri, aruncaseră oștile țarului în înfricoșata primejdie în care se găseau acum...

Si, totuși,—noui asalturi se planuiau...

Mereu asalturi... până la sfârșit asalturi...

Domnitorul se întunecă....

El se ridică împotriva generalului Zotoli, și cu dovezi și fapte bogate, arătă pe ce povârnișuri grozave alunecau toți comandanții de pe câmpul de bătaie cari visau luarea Plevnei prin asalturi desnădăjduite...

„Nu există..., murmură principele, privind cu luare aminte punctele negre așternute pe hărțile statului major,—de cât un singur mijloc spre a sfărâma adăpostul leului...”

«Prin lucrări treptate, de apropiere și de împresurare, să se taie legăturile lui Osman cu lumea din afară, și să se puie stăpânire pe toate punctele lui de sprijin...»

Generalul Zotoff râmase cu ochii holbați spre Domn...

In cort se făcu tăcere adâncă.

Se stârni apoi mișcare și murmur. Generalii statului major român erau de partea Domnului; marii comandanți ruși luau apărarea lui Zotoff.

Marele Duce suridea batjocoritor, în umbră.

Zotoff era galben ca pământul...

De-odată bătrânul ostaș începu să tremure...

„Nu pot... nu pot...” strigă el sugrumat de o furie bolnăvicioasă... „nu pot să primesc sfaturi... de la un principe tânăr.

„Alteța voastră să mă ierte... sunt ostaș bătrân...sunt om bătrân...”

Apoi întinse brațele spre Marele Duce Nicolaie.

—„Alteță...”, se rugă el...

«Generalul Zotoff, încredințează, în mâinile Voastre, onoarea statului major rus...».

Marele Duce luă hârtiile din mâna lui ZotofT și înnaintă, cutezător, în mijlocul adunărei:

—În numele meu și al Țarului, strigă el,— iau toată răspunderea planului generalului Zotoff...

«Voiesc, cu ori-ce preț, asaltul...

«Cine e împotriva lui, acela nu pune preț, nici temei, pe tăria propriilor sale oști...».

Domnitorul își plecă, amant, fruntea...

Ori-ce împotrivire, din clipa aceea înnainte, nu ar fi însemnat de cât lipsă de încredere în puterea de jertfă și de bărbăție a neamului său...

Ast-fel s-a încheiat acel nenorocit slat de răsboi.

Pe urma acestor împrejurări nefericite, s-a dat cumplitul asalt de la 30 August...

Unde era răspunderea Domnului?

El n-o găsea nicăiri.

N-o găsea de cât în ochii Marelui Duce Nicolae, și în umbra generalului ZotofT.

Tot în umbra generalului ZotofT, el vedea, cu ochii îngroziți de gânduri întunecate, tot dezastrul deslănțuit la picioarele Abdul Kerim Tabiei de răsărit

Lipsa regimentului Arhanghel-Gorod, el nu și-o putea tălmăci de cât printr-o urzire de uneltiri înspăimântătoare.

Regimentul Arhanghel-Gorod trădase oștile noastre.

El nu rătăcise prin văi împinse de o mână ucigașă, aceste batalioane de sprijin, se ascunseseră prin cotiturile apelor, lăsând coloana l-a de atac în prada unei morți hotărâtoare...

Cine era umbra nevăzută care a îmbrâncit pe generalul Rodionoff în prăpastia trădărei?

Domnitorul n-o știa, nici n-o mărturisea...

Dar în aerul umed și cătrănit al nopței, el vedea, cu groază, închegându-se un chip sco-fâlcit, galben, cu ochii injectați de sânge, cu un zîmbet fioros, ca de mort, pe buze...

Și în chipul acesta, el deslușea din ce în ce mai limpede, din ce în ce mai înfiorat de revoltă și de groază, umbra lui Zotoff...

Puștile de pe dealuri nu se mai auzeau.

Nu se auzeau de cât plânsetele din ce în ce mai slabe, ale răniților, și vuetul înnecat și mărunt al stropilor de ploaie...

Marele Duce se ridică din întuneric, și se îndreptă, cu pași nehotărâți, spre creștetul colinei...

Domnitorul se apropie de foc.

El voi să schimbe câte-va cuvinte cu ofițerii îngrămădiți în jurul vreascurilor învâlvo-rate; dar în clipa ceea, un sgomot neașteptat, îi întoarse privirea spre culmea dealului...

Auzi ropote plescăite are de copite, apoi un ofițer rus răsbi călare prin întuneric.

Ofițerul se opri în răsfrângerea vreascurilor învâlvorate, se uită în jurul lui cu grijă, apoi înnaintă, înfrânându-și calul, spre Domn...

Marele Duce cobora la vale, cu șuba desfăcută...

Alteță... strigă ofițerul împietrind în șea, înnaintea Ducelui...

Marii comandanți rămaseră, amândoi, uimiți...

„In mâna cui..fi* întrebă Ducele Nicolae, privind țintă în ochii călărețului.

Dar de-odată el î-și luă seama.

— „Regimentele rusești au luat parte Ia atac...?“ adăogă el repede, simțind că prin cea din-tăi întrebare putea jigni sufletul cumpătat și înțelept al Domnului...

Ofițerul stătu, uluit, în loc.

— „Da, Alteță...

„Au luat parte, regimentul Arhanghel-Gorod, și regimentul Vologda, sub comanda generalului Rodionoff.

„Generalul Rodionoff e mort....

Chipul Marelui Duce se posomori. El rămase cât-va timp tăcut, urmărind, prin neguri, cât-va timp, umbra generalului Rodionoff, apoi întrebă răgușit:

— «Ce alte regimente au intrat în foc...?».

— «Patru batalioane din brigada colonelului Gramont și coloana întâia de atac sub comanda maiorului Candiano...».

— «In stăpânirea cui e tabia Abdul Kerim...?» întrebă, în sfârșit, Marele Duce, făcând un gest plin de înciudare.

— «A alteței Sale, Principelui Carol...», răspunse scurt, husarul...

Principele simți, din paloarea de cadavru, și din tremurai buzelor Marelui Duce, și din ochii lui întunecați ca de moarte, toată des-

Cine era umbra nevăzută care a îmbrâncit pe generalul Rodionoff în prăpastia trădărei?

Domnitorul n-o știa, nici n-o mărturisea...

Dar în aerul umed și cătrănit al nopței, el vedea, cu groază, închegându-se un chip sco-fâlcit, galben, cu ochii injectați de sânge, cu un zîmbet fioros, ca de mort, pe buze...

Și în chipul acesta, el deslușea clin ce în ce mai limpede, din ce în ce mai înfiorat de revoltă și de groază, umbra lui Zotoff...

Puștile de pe dealuri nu se mai auzeau.

Nu se auzeau de cât plânsetele din ce în ce mai slabe, ale răniților, și vuetul înnecat și mărunt al stropilor de ploaie...

Marele Duce se ridică din întuneric, și se îndreptă, cu pași nehotărâți, spre creștetul colinei...

Domnitorul se apropie de foc.

El voi să schimbe câte-va cuvinte cu ofițerii îngrămădiți în jurul vreascurilor învâlvo-rate; dar în clipa ceea, un sgomot neașteptat, îi întoarse privirea spre culmea dealului...

Auzi ropote plescăitoare de copite, apoi un ofițer rus răsbi călare prin întuneric.

Ofițerul se opri în răsfrângerea vreascurilor învalvorate, se uită în jurul lui cu grijă, apoi înnaintă, înfrânându-și calul, spre Domn...

Marele Duce cobora la vale, cu suba desfăcută...

„Tabia Abdul Kerim e în mâinile voastre, Alteță”...strigă ofițerul împietrind în șea, înnaintea Ducelui...

Marii comandanți rămaseră, amândoi, uimiți...

„În mâna cui...?” întrebă Ducele Nicolae, privind țintă în ochii călărețului.

Dar de-odată el î-și luă seama.

— „Regimentele rusești au luat parte la atac...?11 adăogă el repede, simțind că prin cea din-tăi întrebare putea jigni sufletul cumpătat și înțelept al Domnului...

Ofițerul stătu, uluit, în loc.

— „Da, Alteță...

„Au luat parte, regimentul Arhanghel-Gorod, și regimentul Vologda, sub comanda generalului Rodionoff.

„Generalul Rodionoff e mort...”

Chipul Marelui Duce se posomori. El rămase cât-va timp tăcut, urmărind, prin neguri, cât-va timp, umbra generalului Rodionoff, apoi întrebă răgușit:

— «Ce alte regimente au intrat în foc...?».

— «Patru batalioane din brigada colonelului Gramont și coloana întâia de atac sub comanda maiorului Candiano...».

— «In stăpânirea cui e tabia Abdul Kerim...?» întrebă, în sfârșit, Marele Duce, făcând un gest plin de înciudare.

— «A alteței Sale, Principelui Carol...», răspunse scurt, husarul...

Principele simți, din paloarea de cada viu, și din tremurai buzelor Marelui Duce, și din ochii lui întunecați ca de moarte, toată des-nădejdea pe care această neașteptată biruință a oștirilor românești, i-o revărsă în suflet...

Se apropie de el, și ’i strânse ușor mâna înghețată:

— «Căderea Abdul-Kerim Tabiei...» murmură Domnul,—«...va aduce adâncă mulțumire Măriei Sale Țarului... Dar aceasta nu-i, Alteță, de cât un simplu succes militar...».

«Ori-cum porțile lui Osman s-au închis...

«Să nădăjduim că Plevna va fi, în curând, în mâinile. Alteței Voastre...».

Cu aceste cuvinte, cei doi comandanți se îmbrățișară și porniră, călări, spre Poradim...

CARTEA II
Între Viață și moarte

I

[...]

Mircea Basarab se plimba de la un cap la cel-alt al salonului, îngândurat, cu ochii plecați în jos, cu buzele lipite...

Ana îl urmărea, de pe sofa, îngrozită. Bătrânii așteptau, cu inimile amorțite, cele din-tăi cuvinte din gura copilului lor.

Era un ceas grozav.

Tânărul ofițer domnesc sosise in puterea nopței de pe câmpul de bătaie, și cel din-tăi strigăt cu care nemângâiata lui suroră îl întâmpină în prag, fu: «Sergiu...!».

Îngrozit de țipătul Anei și de ochii speriați ai bătrânilor, el începu să se miște, abătut și îngrijorat, printre jilțuri...

De pe câmpul de luptă, până în ușa casei părintești, Mircea Basarab, nu cugetase la altceva de cât cum să preîntâmpine zguduitoarea veste a căderei lui Vladimir. De aceea venise, zile și nopți în șir, prin ploi și prin noroaie, în Capitala țârei. Și de aceea bătuse, atât de târziu și atât de fără veste, în poarta casei lor nefericite...

Un noian de iscodiri minunate îi lumină, pe drum, zările gândirei. In mii de feluri își închipuise cum va fi primit; cum va fi.întrebat, cum va rosti; în mijlocul alor săi, înfricoșata veste...

Vedea casa plină de lumină și de chipuri străine. In curte trăsuri, prin coridoare umbre nedeslușite, în salon însuflețire și zgomot.

Se va opri luminos în prag, și va saluta mulțimea strigând vesel, ca de pe banchetele redutei:

„Învingătorii de la Plevna, vă salută...”

Ar fi urmat apoi,—își închipuia tânărul ofițer,— îmbrățișările și lacrămile Anei; ale bătrânului vornic, ale doamnei Elena.

Ana îl va întreba de Sergiu. El îi va răspunde cu o ușoară și tăinuită amărăciune în glas:

„Bucură-te, dragă Ano...”

E purtător al „Stelei României!...”

„Erou... Erou...!”

In mijlocul oaspeților înfiorați de descrierea, mișcătoare a răsboiului, va țese, apoi, întreaga poveste a nefericitului Sergiu... Va arăta cum s-a aruncat în foc, în fruntea ostașilor săi; cum s-a oprit sub parapetele redutei; cum a căzut, printre cei din-tâi răniți; cum a fost ridicat, în puterea nopței de pe câmpul de bătaie;, cum și-a recăpătat încet-încet simțurile adormite...

Și va sfârși cu o durere plină de taină și de înțeles adânc:

„Acum ți l-am adus; ție... îngrijește-!... Dă-i sănătatea pierdută. Redă-l țărei, care are nevoie de viteji...”

Ticluiri deșarte...!

După trăgănări și sforțări desnădăjduite a sosit în București cu Vladimir Sergiu, aproape mort, în brațe.

L-a dus la spitalul domnesc, în goana trăsurei, cu icoana pieirei lui în suflet. Și cel din-tăi cuvânt cu care medicii îl întîmpinară fu o mustrare grea. Fu dojenit, și certat amar, că purtase pe drumuri un om osândit de mult la moarte; un muribund ale cărui ceasuri erau deapururi încheiate...

Cu această povară în suflet el alergă, de la Cotroceni, acasă.

Dar casa era pustie și întunecată. Nici o lumină în salon, nici o trăsură sub scară. Pretutindeni tăcere și doliu. Apoi lacrămi, în mijlocul bătrânilor și hohote de plâns. Și, în sfârșit, Ana, — cu chipul ei pălit, cu ochii adânciți în orbite, cu brațele slăbite, cu părul despletit, cu numele lui Sergiu pe buze...

Nimic din ce visase nu se împlinise. In inima lui era un mort. In jurul lui, suflete cari simțiseră ființa acestui mort; și, înnainte de a desvălui el adevărul, îl și îngropaseră în închipuirea lor...

Basarab se plimbă mult prin salon, apoi se opri în fața Anei.

Simțea bine că nu mai putea ascunde nimic.

Își ridică fruntea, și privi lung în ochii copilei.

O privi, dar n-o văzu. Nu-i vedea ce cât chipul alb; străveziu, ca de spuză; topit în apele sângerii ale sofalei...

— „Dragă soră...” murmură blând căpitanul...

„Aveam de gând să ocolesc adevărul, dar flindcă te văd liniștită, și pentru că adevărul nu-i încă prea amar, îți destăinuesc totul“.

Basarab se opri. Copila se lăsă încet în fundul sofalei, și-l privi de acolo, amuțită de groază. Numai ochii ei mari, vineți, scăldați în lacrămi, se mai vedeau...

Basarab se așeză lângă ea, și-i luă mâinile în palmă.

Mâinile copilei erau reci, ca de ghiață...

Bătrânul ieși.

Doamna Elena se așeză de ceealaltă parte, și cuprinse mijlocul fetei cu brațul.

— „Ascultă, Mircea...” murmură bătrâna, cu spaimă,—„fii înțelept...”

— „Nu mamă...” gemu copila,—„să spuie tot... tot...”

Și de-dată isbucni în hohote...

„Ce să mai spuie... Vladimir e mort... e mort...!”

Trecură câte-va clipe sfâșietoare. Zadarnic Mircea căuta s-o încredințeze că Sergiu încă trăia, că era rănit, că fusese adus și statornicit în spitalul domnesc, în apropierea lor. Zadarnic îi spuse numărul secției, al patului Și al infirmierului care veghia la căpătâiul lui...

Ea plângea necontenit, și repeta mereu, printre lacrămi:

— „E mort... Alt-fel îmi spuneai de mult...De ce ai ascuns... de ce ai tăcut...!

„E mort, e mort...”

Abia într-un târziu, copila se liniști.

Lacrămile îi ușurară încet-încet durerea, îi limpezi privirile sufletului.

Rămase cu capul îngropat pe pieptul bătrânei mume, și nscultă, cu ochii închiși, cu pieptul sfărâmat de sughițuri din ce în ce mai sfâșietoare, destăinuirile lui Mircea.

Câiid căpitanul îi desvălui părerile medicilor, ușurând întru cât-va greutatea lor, Ana se întoarse către el, și ’1 privi lung în ochi.

— „Frate dragă... se rugă copila, stând să izbucnească iarăși în lacrămi. „Juri tu, că Sergiu trăește...?“.

— «Ano, tu știi că eu nu jur în deșert...

Ei bine... Vladimir trăește...».

Ana își înlănțui brațele pe după umerii bătrânei, și începu din nou să plângă. Era acum un plâns liniștit de ușurare...

Ea stătu mult timp în nemișcare, apoi se ridică de jos, amețită.

— «Duceți-mă în iatac... nu mai pot... Cred..., cred acum...».

In prag se opri.

«Mircea... Mâine o să-l văd...? Mă duci la spital...?

— „Te duc, dragă soră... te duc...» strigă Mircea, Înduioșat până la lacrămi.

„Dar cu o rugăciune... să nu mai plângi! De ce să plângi în deșert...”

— «Nu.... nu mai plâng...» gângăvi copila. Și din nou începu să plângă.

II

[...]

Până la spital, Mircea Basarab nu încetă o singură clipă să întărească sufletul sărmanei copile. O icoană grozavă ii sta din-nainte. Se temea să nu găsească pe Sergiu Vladimir, morL Starea în care-l lăsase în puterea nopței, mărturisirile medicilor, aerul desnădăjduit al infirmierului, căruia i se încredințase îngrijirea bolnavului, în sfârșit adânca lui turburare sufletească, toate îl făceau să creadă că Vladimir nu mai era...

Pe măsură ce trăsura alerga pe ulițele noroioase și nepietruite, ale orașului, gândul acesta fioros i se înrădăcina tot mai adânc în minte.

Vorbea,—și ochii mințeilui îngrozite urmăreau, în aerul neguros al dimineței, aceeași priveliște fioroasă a morței. Aici vedea pe Sergiu Vladimir dându-și sufletul, în mijlocul infirmierilor, sub răsfrângerea bolnavă a unei lumânări de ceară; aici îi vedea trupul înghețat, întins pe masa de marmură a casei mortuare; aici, în sfârșit, îi întrezărea făptura, de-apururi neînsuflețită, alunecând pe brațele tovarășilor săi de arme, în întunericul umed al mormântului.

Aceste vedenii înfiorătoare nu-l sguduiau, nu-i sfâșieau inima, nu-i aduceau lacrămile între gene. Se obicinuise cu gândul morței. De atâtea ori, de la Plevna la București, il văzuse mort; înghețat, dus de-apururea... Ce’] îngrijea, acum, era Ana. Ce va face, nefericita copilă, când în locul logodnicului ei rănit; va găsi un trup neînsuflețit; în veci fără vieață?

Va cădea sbucnind în hohote, de-asupra mortului, și „cine știe, — se întreba, cu groază nefericitul frate, — „de nu-și va pierde mințile... de nu va izvorî din această grea nenorocire, prăbușirea întregei mele familii..!

Urmărit de aceste cugete ucigătoare; el începu să strecoare în sufletul Anei ideia peirei lui Sergiu.

—„Nu-i greu rănit... șiopti el, cu glasul stăpânit de fiori... „Glonțul s-a oprit în umăr... De-ar fi fost ridicat grabnic; de pe câmp, ori ce primejdie era înlăturată. Abia a doua zi ’i s-a scos glonțul... In ori ce caz, primejdia cea mare trecuse... Drumul însă, drumul acesta ticălos, în căruțe fără arcuri, și pe o ploaie care pătrundea până la os, l-a prăpădit cu desăvârșire. Mi-e groază, să nu ’1 port pe suflet... Medicii m-au dojenit aspru... Nădejdea lor e foarte slabă... Au avut cruzimea să ’mi spuie...“

Mircea se opri. Nu avu curajul să meargă mai departe...

Ana asculta spusele lui, într-o înpietrire desăvârșită. Sta răzimată în colțul trăsurei, albă ca varul, și privea aiurit în spatele surugiului. Nu auzea nimic, nu vedea nimic.... Ochii ei erau uscați de lacrămi. Stau nemișcați în orbite, limpezi, neînsuflețiți, de sticlă. O singură arătare îi umplea luminile, larg desfăcute, ale vederei. Vedea pe Vladimir Sergiu rănit, așa cum i-l zugrăvise Mircea în ajun și cum îl văzuse în tot timpul nopței. Une-ori i-se părea că rănitul se deșteaptă, încet-încet, la vieață. Atunci un zâmbet vag, pe care nimeni nu ’l putea desluși, trecea, ușor, pe buzele ei veștejite...

Trăsura se opri.

Când huruitul trăsurei încetă, inima lui Basarab îngheță de-odată.

El își aruncă privirile către spital, și un fior de frig îi amorți inima.

Lungile clădiri de lemn, înlănțuite unele de altele pe platoul Cotrocenilor, între zăplazuri înnalte, umbrite de salcâmi ofiliți de toamnă, îi făcură o impresie ciudată. I-se părea că erau niște sicrie uriașe.

Văzu chiar prin zidurile lor de brad o mulțime de trupuri neînsuflețite; apoi deodată, în închipuirea lui bolnavă, toate aceste cadavre se topiră într-o singură formă omenească; și în forma aceasta, rece, de țărână, desluși, cu groază, pe Sergiu Vladimir...

Basarab întinse brațele spre Ana.

Copila coborî singură, puțin slăbită, dar îndestul de hotărîtă.

Abia acum începeau s-o înfioare frigurile durere!.

Intrară în spital.

Căpitanul deschise ușa cancelariei și-i făcu loc.. Ana pătrunse înnăuntru.

Cancelaria era plină de doamne și de surori de caritate. Mai toate erau îmbrăcate in rochii simple, cu părul învăluit în zăbranice subțiri, cu cruce roșie pe piept și pe braț. Ana le cunoștea. Erau tovarășile ei de alergare...

Totuș ea intră, ca într-un loc strein, aiurită, cu privirile răsipite, gândind necontenit la Sergiu...

O doamnă în vârstă, o întâmpină, din prag, cu dragoste:

—„Bine-ai venit, draga mea... Trebuie să sosească, acum, și Măria Sa Doamna... Ai venit, la timp..

Dar ce ai azi...? Pentru D-zeu... ce ai!“

Bătrâna o așeză, lângă ea, pe canapea.

Nu știa nimic. Nu știa pentru ce, Ana Basarab, venise în ziua aceia la spital; de ce era atât de pierdută; pentru ce nu-și mai recunoștea surorile...

Vladimir Sergiu fusese adus și statornicit, in spital, în timpul nopței. Doamnele de caritate, mulți dintre infirmieri, și chiar o parte din medici nu aflaseră încă nimic despre a-

cest nou rănit. Afară de aceasta, numărul bolnavilor era așa de mare, în cât nici nu se putea ține în seamă, și la timp, fie-care...

Mircea se bucură de neștiința ce plutea în atmosfera, încărcată de miroase medicamentoase, a cancelariei.

Femeile, — cugeta el — nu sunt stăpâne pe sufletele lor. Dacă Sergiu era mort, ele ar fi desvăluit înfricoșatul adevăr, prin mișcări, prin lacrimi, prin cuvinte. Dacă era în agonie ar fi ajuns la aceiași isbucnire nenorocită...

Tânărul căpitan se folosi de o clipă în care doamnele se strânseseră în jurul Anei, și ieși în coridor...

Pretutindeni miros, de acid fenic, si de răni învechite.

Prin lungile coridoare, în cari răsbăteau ușile secțiilor, infirmierii se încrucișau, încărcați de scămuri, de feșe, de sticle și de instrumente chirurgicale. Adese-ori, pustietatea friguroasă a spitalului, era sfâșiată de gemete surde, isbucnite din sălile de operație.

Mircea avu impresia că era într-o adevărată zalhana omenească, mai stranie și mai sălbatecă, de cât însu-și câmpul de bătaie...

El se îndreptă cu pași grăbiți spre secția în care zăcea Vladimir.

In sală nu era nimeni.

Singur infirmierul căuta să afle, din gura unui rănit care aiura într-un colț, ce vrea...

Se îndreptă spre patul lui Sergiu, și ridică pătura.

Rămase împietrit.

In ochi i-se arătă o figură necunoscută.

Era un bărbat blond, bărbos, cu tâmplele înfășurate în scămuri și făși împurpurate de sânge.

Se uită pe placa de deasupra patului, și văzu scris: „Wolodia Lewsky căpitan de dragoni...“. Și, totuș, numărul patului era acelaș No. 17.

In clipa-aceia, infirmierul veni repede spre Basarab.

—„Trăiți, domnule căpitan... Domnul locotenent Vladimir Sergiu e în sala No. 4...”

Mircea încă nu se desmeticise.

Cuvintele infirmierului îi răsunară în minte ca o batjocură. Ideia morței lui Sergiu pusese deplină stăpânire pe sufletul lui. Nici nu voi să asculte cuvintele sanitarului.

—„La ce oră a murit..întrebă el greu, abia înfrânându-și durerea...

—„Domnule căpitan.. N-a murit... E în sala No. 4...”

— „Ascultă, băete...“ gemu aspru, căpitanul. „Te întreb: când a murit... în ce loc este..?“

Infirmierul își lipi brațele de-alungul vipuștei și privi, uluit, în ochii ofițerului domnesc.

Basarab era alb ca peretele. Buzele lui dârdâiau. Părea, prins de friguri...

—„Domnule căpitan... După plecarea D-v.. a sosit Măria Sa Doamna... Aici era un sgomot groaznic... Un domn locotenent, din regimentul 13 de dorobanți, trăgea să moară... Se văita, bietul domn locotenent, ca în gură de șarpe... Apoi începură și cei l-alți răniți să se vaete... Măria Sa Doamna a venit singură în puterea nopței, s-a uitar la toți răniții, apoi s-a oprit la patul domnului locotenent... Când a văzut Măria Sa, pe domnul locotenent, ne-a dat ordin să ’1 ducem, numai de cât, în altă sală..,“

Basarab nu mai as?ultă.

Ieși repede, și se îndreptă,—fără nici-o nădejde că va mai găsi pe Sergiu în vieață,— spre sala No. 4.

III

[...]

Sergiu Vladimir era in viață.

Basarab îi prinse chipul adormit, înviorat puțin de lungă odihnă din noaptea aceia, și alergă vesel spre Ana.

La capătul vestibulului celui mare, se opri

In curtea spitalului, pe trepte, in ușa cancelariei, prin coridoare, se stârnise o mișcare neobicinuită. Doamnele de caritate ieșiseră, toate, în vestibul. Infirmierii și internii alergau, uluiți, pretutindeni. De afară se auzeau huruirile caleștilor și trăsurilor boerești nechezatul cailor, strigătele surugiilor...

Puțin după aceia, Principesa Elisabeta, urmată de doamne de onoare, de militari, de surori de caritate, de medici și de oaspeți streini, răsări în capul scărei, îmbrăcată într-o largă manta de vară, cu părul strâns într-un zăbranic alb de borangic, revărsat în unde străvezii pe spate...

Mircea Basarab abia putu desluși chipul tinerei Principese... Era îndurerat și palid. Roșeața trandafirie a obrajilor ei se topise. Și ochii aceia limpezi, plini de o bucurie copilăroasă, cari imprimă-vărau, înnainte de răsboi, sălile palatului, erau acum întristați și adânci. Surîsul Doamnei murise. Părea un copil mâhnit, obidit, fără nici-o mângâere, gata să plângă la fie care pas și în fața întregei lumi...

Principesa trecu repede, pe din-naintea căpitanului, urmată de lungul șir de ofițeri, de medici și de doamne.

Basarab se lipi de peretele coridorului și rămase nemișcat, în umbră...

Nu voi să fie văzut.

De alt-fel, în clipele acelea grele, când în sufletul sărmanei principese răsuna plânsul unei țări întregi, ea nici nu l-ar fi recunoscut. Cunoștea bine pe Mircea Basarab. Tânărul ofițer domnesc era una din cele mai prețuite figuri la Curte. Dar Doamna nu mai privea, acum, în lumea celor aleși. O chema, cu mii de glasuri tânguitoare, lumea celor obidiți, a celor săraci, a miilor de viteji necunoscuți, cari zăceau, pretutindeni, în dureri sfâșietoare.

De aceia era palidă și îndurerată. De aceia trecea repede, ca o umbră, cu privirile în pământ, prin coridoarele, întunecoase și deșerte, ale spitalelor...

A Când principesa trecu, Basarab intră, zorit în cancelarie...

Ana sta nemișcată, pe aceiași canapea, unde o așezase bătrâna doamnă. Ochii ei erau roșii. Plânsese...

„Hai, dragă soră...» strigă vesel căpitanul. Sergiu trăește... O să scape... o să scape...!”

Cei doi copii, răsbătură prin coridor, și se îndreptară spre secția în care zăcea Vladimir.

Ușa sălei era deschisă

Ana intră...

Dar nu făcu de cât un pas, și copila șovăi, apoi sbucni în plâns.

Sala era plină de lume...

Principesa sta la căpătâiul rănitului, înconjurată de medici, și cerea deslușiri asupra nefericitului locotenent de vânători...

Ana Basarab auzi cuvântul „Vladimir Sergiu” sburînd de pe buzele Doamnei, văzu trese scânteietoare și figuri de doamne cunoscute, întrezări patul bolnavului, și de-odată i se păru că toată această lume plângea, cu ea, peirea așa de timpurie a sărmanului ei logodnic.

Țipătul copilei stârni o mișcare neașteptată.

Câți-va militari, uimiți că o femee streină a putut răsbate în mijlocul lor, făcură semn s-o îndepărteze.

Ana căzuse pe brațele doamnelor din suită. Mircea o sprijinea de subțiori...

Toți recunoscură, în femeia care plângea, pe fica marelui boer basarabean.

Și fu un moment de adâncă înduioșare când însuși Mircea, ne-mai putându-și stăpâni lacrămile, începu să plângă, alăturea de surora lui, în fața Doamnei.

Principesa se apropie de copilă și când văzu, înnaintea ei, pe Ana Basarab,—rămase, împietrită, ca de marmură...

Ana alunecă pe brațele ei, ușoară, ca de neaua...

Principesa o lăsă să-și culce capul ofilit, pe pieptul ei de marnă, și se cutremură de durere când auzi, de pe buzele ei, cuvintele:

—Alteță... Logodnicut meu, Vladimir Sergiu, își dă, azi, sufletul la picioarele Voastre...

Sergiu Vladimir făcu ochi mari în lumina rece a spitalului...

Avea un chip galben, străveziu ca de mort. Nările i-se subțiară. In jurul orbitelor se întindeau două cercuri albastre, de-asupra cărora abia licăria lumina ochilor lui stinși...

Era supt cu desăvârșire de puteri și de sânge. De nu i s-ar fi mișcat, încet, globii înghețați ai vederei; și dacă, sub plapuma albă, deasupra căreia străluceau două decorații streine, nu-i s-ar fi simțit onduierea, abia deslușită, a pieptului,—toți l-ar fi luat drept mort...

Rănitul își aținti ochii în plafonul luminos al sălei, și rămase nemișcat, în ascultare.

Asculta, cu o încordare supra-omenească, murmuitul vag, întretăiat de suspine și de șioapte nedeslușite, din jurul lui.

Nu știa unde se află. Nu putea deosebi nimic împreajmă-i...

Mai târziu, însă, când Ana,—îngenuncheată la picioarele patului, sub privirile Doamnei și alo întregei adunări,—repetă, în hohote de plâns, sfâșietorul strigăt:

„Sergiu... nefericitul meu logodnic...!”

Vladimir păru că tresare.

Buzele lui tremurară ușor.

Nările i-se resfirară...

A înțeles el acest strigat adânc, rupt din cea mai curată și mai obidită inimă...?

Nimeni nu putea ști. Dar toți văzură lacrămi calde isvorând, în unde, din ochii lui pierduți.

Și toți se înviorară...

Acesta fu cel din-tâi și cel mai vorbitor semn, că rănitul își recâștiga simțirile rătăcite: că intra, încet și liniștit, în vieață...

IV

[...]

A doua zi Mircea Basarab plecă.

Cu toate rugăciunile părinților și ale Anei, și cu toată dorința lui arzătoare de a mai sta câte-va zile la căpătâiul rănitului, el nu mai putu pregeta.

Iși luase, cu mari greutăți, o învoire de câte-va zile, spre a aduce pe Sergiu Vladimir în țară. Și drumurile grele, desfundate de ploi, de pe câmpiile Bulgariei, și desele leșinuri ale bolnavului, și lipsa de trăsuri și de trenuri, îl făcură să piardă mai mult de zece zile. Ori ce nou ceas de întârziere apăsa pe sufletul lui, hotărît și cinstit, ca o grea osândă.

Gândul că lipsa lui va lî alt-fel tălmăcită și judecată,—că tovarășii lui de arme, printre cari avea, ca ori ce ostaș prețuit, și mulți dușmani, îl vor învinui, în taină de nepăsare și de lașitate,—îl îngrozea...

Trebuia cu ori ce preț, să plece...

Și plecă în ziua aceia, cu cel din tăi tren de noapte, fără să fi înștiințat din-nainte, pe sărmanii și urgisiții lui părinți...

După plecarea lui, se făcu, în casele lui Basarab, întuneric și pustiu nețărmurit...

Doamna Elena intră, cu Ana, în iatacul ei singuratec,—și plânseră, amândouă, multă vreme, în tăcere...

Bătrânul, se furișe, cu lacrămile pe obraz, cu chipul ofilit, ca de mort, în camera lui de lucru, și nu ieși, de acolo, până la ceasul mesei...

In sufletul lui se redeșteptă iarăș icoana stingere! pe veci a întregului său neam.

Ca și in cea din-tâi zi, când Mircea Basarab își încinse sabia și porni în vaetele tuturor pe câmpul de bătaie, bătrânul avea acum presimțirea înfiorătoare că toată viața lui, cu tot șirul de strămoși și de fapte bogate, se va cufunda pentru totd-auna în genune...

Starea desnădăjduită a lui Sergiu, înfățișarea sălbătecită a fiului său, doliul nemărginit ce se revărsase; după asaltul de la 30 August, de asupra țărei și cari îl înnălbise, in câte-va zile, cât în zece ani,—toate acestea măreau peste măsură durerea și desnădejdea nefericitului boer...

Atunci, când pentru întâia oară sunară trâmbițele de alarmă și când țara întreagă era încă plină de oști în viață, odihnite și setoase de luptă, nimic nu-i putea da o idee lămurită asupra grozăviei luptelor. Acum, însă, vedea limpede ce furtuni cumplite se deslănțuiau din-colo de hotar. Miile de răniți cari umpleau, în fiecare zi, gările și spitalele; sutele de umbre îndoliate ce acopereau ulițele și piețele orașului; listele, tot mai încărcate de cruci și de chenare negre, publicate prin ziare; în sfârșit căderea lui Sergiu, chipul lui Mircea, durerea Anei, grijile întipărite pe figurile marilor dregători ai țărei, cu cari se întâlnea arare-ori, erau destule dovezi cari să-l încredințeze că răsboiul era o vâltoare uriașe, din cari numai prin minune își putea mântui cine-va viața...

«Nu»—murmura încet bătrânul, abia infrînându-și lacrămile ce-i fierbeau în glas... «L-am pierdut, și pe acesta.. Așa a vrut Cel de Sus: să se încheie, aici, toate străduințele și toate nădejdile noastre...»

Cu pași șovăitor și rari, ca un om aninat pe o punte spânzurată de asupra unei prăpăstii amețitoare, Alexandru Basarab începu să se plimbe, tăcut și abătut, printre vravurile de cărți răsturnate pe birouri...

Se gândea la sălbătăcia răsboiului; și nu-l putea osândi.

Era pentru țară: pentru neatîrnarea tuturor...

Se gândea la mijloacele prin cari ar fi putut scoate pe Mircea Basarab din brațele peirei.

Nu găsea nici o cale.

Ar fi fost chiar faptă necinstită,—cugeta, revoltat, bătrânul,—să-l smulgă din foc, când toată țara alergase, in ajutorul ei, la arme...

Se gândea, în sfârșit, la cele ce vor urma după moartea singurului său copil.

Atunci inima vornicului se sguduia de durere. Ce să urmeze...!

Va urma doliu, și lacrămi, și nenorociri cumplite...

Va muri, și el. Va muri și Elena Basarab. Va muri și copila lui neprihănită, lăsată singură pe lume...

Moșiile lui din Basarabia, vor fi îmbucătățite și împărțite la streini.

Vor năvăli prin casele lui străvechi; pe cărările grădinilor lui seculare, pe urmele dea-pururea înmormântate, ale Basarabilor, jidovi de peste Nistru, murdari, batjocoritori, lacomi...

Pomenirea lui va fi de pretutindeni isgonită.

Icoanele Domnilor, din care el își trăgea vița bătrână, vor fi smulse din pereți și asvârlite pe piețe și pe drumuri...

Hrisoavele scumpe, pe cari le ținea ascunse prin săltare și deasupra cărora își purta ochii înduioșați, în nopțile lungi de iarnă; vor sluji de țidule pentru învoeli necinstite.

Nici măcar armele și uneltele scumpe, rămase din vremuri depărtate, dăruite marelui vornic de Domnii și de Caimacanii Moldovei, nu vor fi cruțate. Toate vor fi împrăștiate fără milă. Căci nu se va găsi om care să știe a descâlci slovele lor bogate, încrustate în aur și argint; și nu se va găsi suflet, cu dragoste curată de trecutul neamului său, care să puie preț pe rămășițele vremurilor slăvite de altă-dată...

Gândind la toate acestea, bietul bătrîn vedea toate comorile basarabilor, strânse din tată-n fiu, veac cu veac, înnălțându-se ca un morman uriaș de pietre rare, în mijlocul unei lumi lacome și nepăsătoare.

Mormanul se secâtuia încet încet...

Îl spulberau vânturile, îl hrăpea mulțimea...

Din tot ce făcea fala și bucuria bătrânului nu mai rămânea, deasupra pământului, de cât un pumn de cenușe, pe care cei din urmă sosiți îl bătătoreau sub picioare.

Erau rămășițele celor din urmă Basarabi: osemintele lui, ale lui Mircea, ale Anei, ale Doamnei Elena...

In urmă venea vântul.

El sufla furios în spuza vieței lor—și pentru totd-auna numele lui Basarab, se stingea în noapte.

Acestea erau urmările morței fiului său Mircea.

Ruină și uitare deplină...

Bătrânul se sprijini de umerii unui jilț uriaș, înverzit de vremuri, și rămase mult timp în ascultare...

I-se părea că toată casa se clătina, și se năruia, ca de cutremur...

Prin coridoare se auzeau pașii senatorilor, pe podul Mogoșoaiei huiau trăsurile și caleștile boerești...

Moșneagul tresări.

I-se păru, în clipa aceia plină da întuneric și de taină, că prin întunericul coridoarelor se furișau, spre iatacul lui liniștit, câte-va umbre ostășești, ducând pe brațe un trup înfășurat într-o manta neagră, înmuiată în sânge...

Vedeniile se apropiau, vorbeau în șioapte, apăsau clampa...

Bătrânul se lipi de spatele biroului.

O carte mare, legată ’n piele roasă de molii, se rostogoli, isbită de cotul moșneagului, și căzu cu sgomot surd pe scânduri...

Inima bătrânului amorți.

Sgomotul cărței ii rătăci, deodată, mintea.

I-se păru că ostașii năvăliseră în iatac...

Ei trântiră la picioarele nefericitului părinte un trup mort, în care el desluși mai întâi chipul lui Sergiu, apoi chipul lui Mircea,—și ieșiră zoriți...

In aceiași clipă auzi, ca în vis, bubuituri de tunuri, ropote de cai, zăngăniri de arme...

«Răsboiul...!»

Atât putu șiopti...

Ochii se învălătuciră de lacrămi.

Se lăsă moale pe jilț, cu palmele la ochi, cu icoana răsboiului, desfășurată în toată grozăvia ei, în minte.

Și în liniștea pustiitoare a iatacului, cu capul strâns în palme, plecat de asupra uriașei cărți trântită la picioare, nemângâiatul bătrân începu să plângă...

La ceasul mesei, Basarab intră în sala de mâncare, cu inima ușurată de durere...

Se așeză la locul lui, în capul mesei, gânditor, fără să scoată o șioaptă...

Intr-un târziu privi lung spre Ana...

Ochii copilei erau umezi și înroșiți de plâns.

—«Băiatul... cum o duce...?», întrebă încet vornicul...

—«Bine, tată... E multă nădejde... Dar... nu vorbește... E încă slab... foarte slab...»

Bătrânul tăcu.

Trecură iarăș câte-va clipe; apoi din nou se auzi glasul blajin al îndureratului părinte:

—«In vremea nopței oare cine ’1 îngrijește...?

—«Infirmierii...»

—«Infirmierii...! Slabă nădejde in infirmieri...» Ana tresări.

In ochii ei albaștri se răsfrânse o lumină ciudată, apoi un zâmbet cald îi înflori buzele subțiate de dureri.

Ea își pironi privirile asupra bătrînului, și nu-l pierdu, din ochi, până la sfârșit...

Doamna Elena părea cuprinsă de acelaș neastâmpăr.

Bănuia ceva. Și bănuiala această,—pe care de mult o hrănise, și de multe-ori o discutase cu nemângâiata ei copilă, — i-se ridica, acum, în suflet, ca un soare cald de primăvară...

«Știi tu, Elencule..», urmă vornicul, privind cu grije în ochii bătrânei doamne.

„Băetul ista e, ori cum, greu bolnav...

N-ar fi, oare, cuminte și înțelept lucru, să chemăm la căpătâiul lui pe muma lui de la Orhei...

L-ar îngriji mai cu dragoste... Și apoi așa cere datoria...»

Vornicul stătu puțin pe gânduri. Apoi iar își rădică fruntea...

«Dar vezi, d-ta... Acolo nu ’i chip să-i poarte nimeni, cum s-ar cuveni, de grije...

Tot suntem noi singuri, și abătuți... și fără nădejde...

Apoi, dă... E o datorie sfântă să nu lăsăm pe băiatul ista în nevoie...

E copilul nostru...

Atât avem: pe Mircea, și pe Sergiu...»

Basarab privi cercetător în ochii Anei și ai doamnei Elena.

Femeile se ridicaseră, amândouă, de pe scaune...

In mijlocul îmbrățișerilor și mulțumirilor lor înnăbușite de lacrămi, bătrânul rosti, încet și rar, abia stăpânindu-se obida, vestea atât de mult așteptată:

ț „Să-l aducem la noi... Să-l îngrijim noi...

Să moară, cel puțin... pe brațele noastre... sărmanul...»

V

[...]

Peste câte-va zile casele lui Alexandru Basarab se preschimbară într-un adevărat spital...

Iatacul doamnei Elena, ca cel mai luminos și mai larg, fie hărăzit rănitului. Sub ferestrele lui înnalte, deschise în fund, către grădină, fu așezat, într-un pat mare de nuc, Sergiu Vladimir...

El sta îngropat în perne și cearșafuri albe ca omătul și dormea, pierdut în aiurări, sub razele sfioase ale soarelui de toamnă sau in răsfrângerea tainică a lacrămilor de rubin ce ardeau prin candelare...

Pururea la căpătâiul lui sta bătrâna și nemângâiata lui mumă.

Era o bătrână slabă și măruntă, albită de ani, secătuită de dureri, umilită de neștiință și de lipsuri.

Obrazul îi era brăzdat, în toate părțile, de încrețituri fără număr.

Părea un aluat de secară, pe care o mână apăsătoare întipărise un șmoc de fire încâlcite...

Bătrâna Tudora, purta în cap măramă de borangic, iar pe trupul ei mic și firav, cătrințe și fote de țară. De sub pânzele albe ce-i înfășurau părul argintat, se strecurau, din ochii ei blânzi, inspuziți de albeață, priviri de o dulceață negrăită. Și cuvinte tot atât de dulci, se iroseau de pe buzele ei veștejite, dintre gingiile ei goale, rămase fără dinți...

Ea veni, adusă de vechilul de pe moșia vornicului, într-un suflet...

In casele marelui boer, nu întâlni de cât înbrățișeri și alintări duioase. Bătrânul Basarab o sărută pe frunte, doamna Elena o strânse la piept, Ana îi pomeni, printre lacrămi, numele scump de «mamă...»

O iubea, oare, familia Basarab atât de mult? Ștersese logodna lui Sergiu Vladimir cu Ana Basarab ori-ce urmă de nepăsare și de asuprire care de la începutul lumei, despart pe robii țarinilor de stăpânitorii pământului.

In ochii nimănui nu se văzu nici o umbră de fățărnicie și de silă.

Erau, toți, senini și curați la suflet.

Durerea sfărâmase în tăcere adâncă, și în neștirea tuturor, toate lanțurile care ’i țineau, pe unii întemnițați și urgisiți, pe cei l-alți streini și temuți de sufletul larg, și a toate iertător, al norodului...

Familia Basarab, voi chiar, să schimbe straiele de țară ale bătrânei, cu ștofe negre și lânuri bogate.

Bătrâna se împotrivi.

„Lasați-mă, maică...“ făcu ea, ștergându-și lacrămile cu mâneca zăbunului..

„Așa mi-i, mie, portul... Copilul meu, de a a mai hi trăind, n-a să se mânie, nici n-a să ’mi vinuiască, pentru aceia...”

Când sufletele se liniștiră, bătrâna fu dusă în iatacul copilului.

Ea trecu prin salon, prin biuroul vornicului, prin coridoare, încet, în vârful călcâelor.

Dar când se opri în pragul celui din urmă iatac, o grije ciudată i-se întipări pe față.

Ana întredeschise ușa și privi repede, în odaia bolnavului.

Vladimir dormea.

— Doarme...” murmură copila.

Tudora nu scoase o șioaptă...

Iși svârli imineii 'din picioare, și intră în casă, cu o mână la gură, cu alta pe piept, ca într-o biserică sfântă...

Din clipa aceia, nu se mai despărți de patul bolnavului. Nu plânse când îl văzu alb și prăpădit între cearșafuri albe. Nu-și încleștă pumnii, și nici nu blestemă răsboiul, când, în lungile nopți de veghe, îl auzi vorbind, în somn, de ostași și de lupte. Repeta, numai, în taină, de sute de ori „Maica Domnului... Maica Domnului...» și se mângâia cu nădejdea că în curând îi va rădica, Făcătoarea de Minuni, pânza cea nestrăbătută de pe ochi și negura gândurilor întunecate de pe cuget...

Ziua, sta neclintită pe scaun, sub fereastră, și privea țintă spre rănit. La ori ce sgomot tresărea. De câte-ori era newie de câte ceva, alerga în grabă.

Ea înfășură și desfășura, ziua și noaptea, lungile suluri de feșe și de scămuri fenicate; ea ținea, doctorilor, trusele cu unelte și vasele înroșite de sângele nefericitului ei copil; ea îi primenea legăturile; ea îi spăla rana; ea îi hrănea făptura prăpădită...

Ajunsese o vreme în care Ana Basarab, și cele două surori de caritate, aduse înnadins la căpătâiul bolnavului, și infirmierul, și toți slujitorii și argații curței, nu mai însemnau nimic.

Încet, și pe nesimțite, mama Tudora împlinea toate nevoile.

Și ochii ei, albi... albi ca zăpada, se luminau ca de soare, de câte ori vedeau că ajutorul ei era bun, și prielnic...

Dragostea și îndemânarea bătrînei aduse, în casa vornicului, liniște și nădejde mare...

Din ochii, din mișcările și din toată arătarea ei nefățărită, familia Basarab vedea ceas cu ceas, îndreptarea tânărului ofițer...

Chiar doctorii, atât de îngrijați odinioară, începură, de la o vreme, să zâmbească și să clatine din cap cu mirare.

«Mare e puterea dragostei...” își șiopteau ci, arătând când spre Tudora, când spre Ana...

«Iubirea lor... a făcut mai mult de cât toată știința noastră...”

Ana Basarab era, în deosebi, cea mai fericită, de sosirea și de alergările nepregetate ale mamei Tudora. Pe cât putea, ea îi da tot ajutorul. Dar sufletul ei plăpând, netrecut prin încercări, neobicinuit cu primejdiile, neinstare să ție piept furtunilor vieței și amenințărilor morței, nu-i putea folosi prea mult.

Se mulțumea să urmărească toate schimbările ce se săvârșeau pe chipul, și în întreaga făptură a bolnavului, și să le împărtășească, când prin lacrămi, când printr-o bucurie copilăroasă, doamnei Elena, lui Basarab, doctorilor și tuturor oaspeților casei.

Și norocul făcea ca ea să fie mai in totd-auna veselă și încrezătoare.

Vladimir mergea grabnic către mântuire.

Semne rele pieriseră.

Chipul ’i-se înviorase. Ochii îi erau din ce în ce mai limpezi, obrajii din ce în ce mai înfloriți, buzele din ce în ce mai rumene...

începu să deslușească chipurile celor ce stau de pază la căpătâiul lui. Și de multe-ori, în liniștea întremătoare a iatacului, picurită în timpul zilei de ciripitul pasărilor din grădină, iar în tăria nopței de pârâitul neîntrerupt al candelelor, el încercă să-și deslipească buzele, să dea întrupare cugetelor sale atât de adânc înnăbușite...

In sfârșit, sosi ziua în care el putu vorbi...

Intr-o dimineață, către sfârșitul lui August, rănitul făcu semn bătrânei mume, să se apropie.

Ii prinse mâna, în palma lui ușoară, și o sărută lung.

—„Mamă...» gemu el.

și lacrămile îi năvăliră potop, dintre gene...

Când Ana intră în iatac, Sergiu își rădică amândouă brațele. Dar nu le pute ține spânzurate ’n gol, de cât o clipă.

Ele recăzură obosite dealungul trupului și nu se mai reinnălțară până în amurg.

Adormi...

Către seară repetă aceiași mișcare plină de dragoste nemărginită. Ziua următoare cuvintele lui fură, și mai numeroase, și mai deslușite... A treia zi, spre bucuria tuturor, ceru să vadă pe bătrânul vornic și pe doamna Elena...

In sfârșit, întrebă de Mircea Basarab, de câmpul de bătâie, de camarazii lui de arme..

Căderea Abdul Kerim Tabiei îl bucură mult...

Dar faptul că răsboiul încă nu se încheiase, că oștile luptau încă pe câmpiile Bulgariei, răsfrânse pe chipul lui palid o umbră ciudată, de tristeță și de îngândurare, pe care nimeni n-o putu înțelege și nimeni, din ziua aceia, nu i-o mai putu șterge...

VI

[...]

Aproape în fie care zi soseau scrisori; vesele și amănunțite, de la Mircea Basarab...

Unele veneau prin Ministerul Oastei, altele prin împărțitorii poștei, o bună parte prin oștași din lagăr, trimiși cu ordine prin țară...

Aceste vești, strecurară, zi cu zi, în văsduhul cernit al caselor bătrânului boer moldovean, o lumină primăvăratecă...

Toată ziua bunul vornic sta în salon, și aștepta, privind iscoditor pe ferestre, sosirea curierilor...

Gând factorii suiau treptele, el ieșea neastâmpărat în pridvor...

Doamna Elena alerga grabnic, de la cuhnie, sau din camera bolnavului.

In tăcerea salonului, cufundat în umbra storurilor, sau în mijlocul oaspeților cari veneau, de la un timp, tot mai des și mai numeroși, în casa vornicului, «Elencu» citea, cu glas moldovenesc, tremurat de fiori, rândurile băiatului.

Moșneagul șe plimba de colo până colo, cu mâinile ’n brâu, cu auzul încordat.

Din răstimp în răstimp se oprea.

Fraze măestrite, sau adevăruri crude, îi turburau sufletul...

Cerea deslușiri. Femeile și oaspeții streini, îi deslușeau punctele întunecate ale scrisorilor, îndulcindu-le sau înflorindu-le, după cum ele erau îngrijitoare sau vesele...

Basarab lua foile din mână, le citea în tăcere deplină, apoi le trecea Anei.

—«Du-le, băetului... Dar să nu uiți... Să mi-le aduci... să le punem în sipet...»

Și până târziu in noapte, și a doua zi, și a treia zi,—el nu vorbea de cât de cele din urmă vești sosite de la Mircea Basarab.

In aceste răvașe el punea tot temeiul.

Pentru el, gazetele nu știau nimic. Și nimeni nu putea avea nici o știință lămurită, până când nu veneau, mai întâi, amănunte hotăritoare de la fiul său Mircea: „ofițer de ordonanță în Marele Cvartir Domnesc...”

Scrisorile lui Mircea Basarab, și jurnalele cari apăreau tot mai numeroase în vremea răsboiului, erau, în acelaș timp, toată mângâerea lui Vladimir Sergiu...

Iatacul lui, atât de liniștit la început, se schimbă, prin Septembrie, într-o adevărată arhivă.

Bolnavul sta între perne, îndouit de mijloc, cu brațele pe genuchi, deasupra plapumei...

La picioarele patului zăceau, svârlite în neregulă, ziare învechite, scrisori desfăcute, de-peși și răvașe de toate mărimile, de toate culorile. Mama Tudora, ghemuită într-un colț, urmărea pe figura copilului toate urmele de întunecare și de mulțumire, pe cari i-le întipărea torsul slovelor...

Ana citea...

Așezată pe un scăunel, cu vrarurile în poală, înșira, din zori până seara, toate știrile primite de pe câmpul de bătaie, de la începutul răsboiului până în ziua din urmă...

Vladimir asculta murmuirile copilei, în liniște adâncă.

Din răstimp în răstimp un surîs ușor îi înflorea buzele palide.

Rîdea în taină de neadevărurile și descrierile sarbede, strecurate prin ziare. Totuș, nu zicea nimic. Le lăsa să treacă în plină voie. Părea chiar mulțumit că răsboiul era pretutindeni zugrăvit, mai slab și mai șters, de cum era în adevăr...

Cea ce-l îngrijea, erau veștile sosite în urma căderei Abdul Kerim Tabiei...

Când Ana îi înșira știrile proaspete, bolna-vul își ațintea auzul, și sta, până când cea din urmă vorbă se stingea în aer, într-o impetrire desăvârșită...

Ast-fel tânărul locotenent de vânători află, rând pe rând, tot ce se întâmplase, după căderea lui, pe câmpul de luptă.

Află cum, după luarea Griviței, planul de la început al Domnitorului, de a se înlătura ori ce asalt și de a se tăia legăturile lui Osman cu lumea din afară, fu de toți primit.

La vestea aceasta chipul rănitului se lumină de-odată.

Ochii lui, pe jumătate închiși, păreau că spun:

«De mult trebuia să facem ast-fel... De se ascult,a sfatul Domnului din vreme, azi Plevna era luată...

Nu se mai vărsa atâta sânge...

Și nu eram, eu, scos, precum sunt, din luptă...»

Află apoi viața ostașilor noștri de prin șanțuri și de prin întăriri. Cum stau toată ziua, înnecați până la brâu, prin gropi pline de apă și de sânge; cum săpau, fără preget, guri sub-pământene către tăbiile musulmane; cum îndurau setea, foamea, frigul, și gloanțele nemiluite ce sburau mereu din ascunzișurile turcilor...

I-se povesti, în sfârșit, nouile năvăliri asupra Abdul Kerim Tabiei de la miază zi; apoi luptele rare ale cavaleriei, pe linia Sofiei, cu lungile convoiuri musulmane ce soseau necontenit în ajutorul mușirului...

Toate acestea se așezară în mintea bolnavului, unele după altele, într-o tăcere ciudată..

Era mulțumit de mersul încet, dar chibzuit și hotărît, al războiului.

Dar nici o dată nu arăta cel mai mic desemn de groază față de măcelurile din depărtări, sau de mulțumire că scăpase pentru totd-auna din viforul peirei.

Din potrivă. Avea une ori aerul că amintirea suferințelor lui din urmă, îl chema necontenit pe câmpul de bătaie.

într-o zi scăpă, chiar, o mărturisire grea...

I-se citise lista ofițerilor morți și răniți în cel din urmă asalt asupra Griviței.

El ascultă numele luptătorilor căzuți, într-o tăcere de moarte, apoi clătină din cap cu durere:

—„Toți se bat... toți mor...“

Și adăogâ, încet, în taină:

„Numai eu... stau departe...!”

Cuvintele acestea, șioptite cu glas adânc, sugrumat de durere, trecură prin sufletul copilei ca o sclipire de fulger...

Ea rămase o clipă înțepenită în fața rănitului; apoi se strecură pe ușe, palidă și desnădăjduită...

In coridor nu se mai putu stăpâni.

Isbucni în plâns...

Mama Tudora privi lung în ochii lui Sergiu, și începu din nou să bombăne: «Maica Domnului... Maica Domnului...!»

Vladimir văzu spaima și durerea nedescrisă pe cari șioaptele lui necumpănite le întipăriră pe chipurile sărmanelor femei...

Dar nici o-dată nu reveni asupra lor.

Nici o-dată nu căută să le mângăe sufletele, primind viața ce i se da, cu inimă veselă, fără mustrări, fără păreri de rău...

VII

[...]

Atât de puternică înrîurire avu asupra lui Sergiu Vladimir asaltul de la 30 August, în cât, din ziua aceia, nimeni nu-’l mai putu întoarce în lumea liniștită și înviorătoare a adevărului și a păcei.

Sta toată ziua, tăcut, pierdut în aiurări.

Nu se gândea de cât la răsboi,—nu visă de cât foc și fum...

Toate amănuntele de pe câmpul de bătaie i-se redeșteptau la fie-care pas, în minte. Și toate luau, în sufletul lui aiurit, proporții uriașe. Toate-i-se arătau, prin pânza depărtărei, vii, strălucitoare, pline de înțeles și de farmec nețărmurit...

De când deschisese ochii, pentru întâia oară, din somnul lung și greu al agoniei, nu văzu, in fața lui, de cât sânge și arme.

In clipa în care Mircea Basarab îl ridică, rănit, de pe colnicul de sub Abdul-Kerim Tabia, Sergiu nu îngăimă de cât o șioaptă:

«A căzut, Tabia...!»

Și pe drum, din ambulanțe până la spitalul domnesc, nu văzu, prin noaptea adâncă ce-i învăluia simțirile, de cât batalioane orinduite în linii de bătaie, și stindarde desfășurate ’n neguri, și foc pe zări, și vuet de lupte prin văi...

La spital, sub privirile doamnelor de caritate, ale principesei, și mai târziu ale Anei Basarab, muribundul nu urmărea de cât acelaș tablou întunecos al luptelor deslănțuite ’n depărtări...

Și, în tot timpul, cât zăcu în casele vornicului, din ziua plecărei lui Mircea, până ’n ceasul când se putu mișca,—aceiași atmosferă, încărcată de miros de iarbă de pușcă, de șuer de gloanțe, și de bubuituri depărtate, îi ținea sufletul în aiurire...

Sub ochii uluiți a mamei Tudora, sub privirile, pururea înrourate de lacrămi, ale Anei,— Vladimir Sergiu călătorea uitit în zări, acolo unde, văzuse moartea pentru întâia oară, unde își vărsase, cu atâta uitare de sine, sângele în trup. La Plevna: sub Grivița de răsărit...

Toate sforțările, sărmanului ostaș, de a se smulge din mijlocul acestor arătări pierzătoare, mră deșarte...

Vedea limpede cât de greu apăsau, asupra alor săi, aiurările lui grozave. Și înțelegea, tot a atât de deslușit, cât de neomenesc și de sălbatec era dorul lui neînfrînat de a se întoarce iaraș pe câmpul de bătaie, lăsând în cea mai cumplită desnădejde, pe cei ce nu ’1 aveau de cât pe el și cărora le datoră întreaga lui viață...

Totuș, o apă mare, pe care nici un stăvilar n-o putea opri, îl tîră, cu puteri covîrșitoare, înnapoi, spre moarte...

Iși pironea, une ori, privirile asupra lucrurilor din casă,—pe tablouri, prin oglinzi, pe ferestre, în grădinile veștejite și scuturate de toamnă,—și, deodată, se înfioră...

Pretutindeni zărea săgeți slabe de lumină roind prin aer. Săgețile se înmulțeau, luau forme deslușite, se orînduiau, se clătinau ca o pădure albă de trestii. Vedea baionete fără număr umplând văsduhul. Vedea cușme de dorobanți, și pălării împăunate, și săbii tremurând pe sus...

Și, deodată, in liniștea țiuitoare a iatacului, umplut cu propriile lui vedenii, un glas stridet umplea văsduhul de fiori:

«Pentru atac.. Innain...teee... Marș...!»

Și rănitul, rămânea cu ochii holbați în tavan, cu gura întredeschisă, urmărind, într-o toropire adâncă, răsboiul ce se deslănțuia, surd și furios, în închipuirea lui înfierbântată...

Adese-ori, speriat de privirile uluite ale femeilor ce-l iscodeau din umbră, închidea ochii...

Prin noaptea ochilor închiși, vedea umbre diforme înnălțându-se prin neguri.

Auzea bubuituri stinse, ropote de cai, șuere de obuze.

Vedea, apoi, câmpul de bătaie.

Și se pomenea singur, într-o noapte nețărmurită, rănit, uitat prin văi, luminat de aripile roșii ale vâlvătăilor ce sbucneau din gurile tunurilor, sau de sclipirile repezi ale șrapnelelor ce răsbăteau prin ploaie...

Vedea tot,—în toate părțile,—la ori-ce ceas din zi și din noapte...

Vedea taberile albe și mărunte, desfășurate sub dealurile Bucovei; și corturile pline de ofițeri înglodați până la vizieră; și samovarele aprinse, și petrecerile înfiorate de grije, de prin corturi...

Revedea pe maior Șonțu, tăinuind cu el, pe patul colonelului, în ajunul marelui asalt.

Auzea pe Valter făcând glume, in mijlocul celor mai dureroase îngrijorări...

Vedea pe Mircea Basarab tăind în goana calului platourile înțesate de oștiri și de baterii umegânde, alunecând prin văi, strâugându-l la piept, lăsându'1, cu lacrămile pe ochi, în fruntea soldaților săi...

Întrezărea umbra Domnitorului trecând călare printre lungile șiruri de ostași răsipiți pe șesuri, salutând, cu un zâmbet părintesc, uralele cutremurătoare ce se ridicau de pretutindeni; urmărind de pe creștetele dealurilor luptele din văi,—și pururea se întrebă:

«Unde sunt toți aceștia...?»

Și singur își răspundea:

„Șonțu e mort...”

«Walter e mort...»

„Mircea e pe câmpul de bătaie...

Domnitorul e în mijlocul lor...»

«Numai eu...»;—sfârșea înnăbușit de obidă, nefericitul ostaș... «stau aici... departe de luptă... departe de ai mei...»

Ideie că, stând departe de bătaie, pe brațele celor ce-l îngrijeau și 'l iubeau cu atâta patimă, era o fără de lege, prindea rădăcini, tot mai adânci, în sufletul bolnavului...

Pe măsură ce rana ’i se tămăduia, i se părea că nici-o dată nu fusese rănit. Iar, dacă din destăinuirile Anei, și ale doctorilor, afla prin ce primejdie grea trecuse, da din cap, și zâmbea cu amărăciune.

«Nimic...», păreau că spun ochii lui, neîncrezători, plecați în jos... «nimic n-am avut... Pentru o asemenea rană, nu se părăsește câmpul de bătaie...»

Către sfârșitul lui Octombrie el nu-’și mai putu îndură povara...

Vorbea puțin, se păzea de ochii bătrânei, fugea din fața privirilor Anei.

O luptă crâncenă se da, înlăuntrul sufletului său, între sentimentul iubirei și sentimentul ostășesc.

Iubirea îl înnăbușa, îl strivea...

îndemnul răsboinic, hrănit de sentimentul datoriei, îl făcea să se revolte, să treacă peste ori-ce, să nu cunoască nici dragoste, nici milă...

Din lupta aceasta, iubirea căzu învinsă.

într-o noapte stătu, multă vreme, cu Ana și cu bătrîna lui mamă, de vorbă.

Le vorbi de iubirea lui omorîtoare; apoi de țară, de datoriile ostășești, de răspunderea care apăsă asupra tuturor celor ce purtau arma...

—«Vă iubesc...» isbucni el în plâns sguduitor...

«Vă iubesc cum nimeni n-a iubit vre-o dată pe lume...

Dar ce să fac...? Ce să fac...!

E în joc țara!

Ce însemnăm noi pe lângă neamul acesta, care va trăi în veci, și ne va pomeni în veci...?

Nu... Nu e cu putință să stau, până la sfârșit, departe de camarazii mei...

Lăsa-ți-mă...

Alt-fel mă amărâți...

Și mă amărâți în deșert...

Eu tot voi pleca...»

Zadarnic Ana Basarab căută să-’i arate, cât de șubrede îi erau judecățile, cât de adânc își îndeplinise el datoria, către țară; cât de puțin folos putea aduce jertfirea unui singur om intr-un răsboi atât de grozav...

El nu mai ascultă nimic.

Stătu, până după miezul nopței, tăcut, cu capul în piept...

Sfârșise.

Se destăinuise.

Nu mai aștepta, acum, de cât plecarea...

VIII

[...]

Hotărîrea nestrămutată a lui Sergiu Vladimir de a se întoarce pe câmpul de bătaie, stârni, în sânul familiei Basarab, o mare îngrijorare...

Și doamna Elena, și bătrînul vornic, chibzuiră în tot felul asupra acestei noui încercări ce se abătea asupra lor, și nu putură găsi nici o cale de mântuire.

Bătrînul încercă, în câte-va rânduri, să lumineze, cu sfaturile lui înțelepte, sufletul întunecat al tânărului ostaș.

Dar povețele lui se răsipiră ’n vânt.

Vladimir sta, neînduplecat, cu gândul dus aiurea, pururea alintat de ecoul luptelor din depărtări...

Doamna Elena, și Ana, și muma Tudora, se rugară, la rândul lor, de medicii casei și de ofițerii mai în vârstă care ’i cercetau din vreme în vreme, să potolească, prin Îndemnurile lor, aprinderea bolnavului...

Nimeni, nu putu face nimic.

Medicii nu mai aveau nici o tărie.

Sergiu era sănătos. Rana i-se cicatrizase.

Sângele îi revenise... Ori-ce sfaturi de liniște, de îngrijire, de cumpătare, nu mai puteau avea asupra lui nici o inrîurire...

Bătrînii ofițeri erau înfrînți în tot d-auna printr-o singură șioaptă.

Era de ajuns ca Sergiu să-i privească drept în ochi, și să Ie rostească, cu tăria pe care i-o da desnădejdea, cuvântul „țară”, pentru ca toți să-și plece frunțile dezarmați și umiliți....

O singură nădejde mai licărea în sufletele bătrînilor. Să ceară ajutorul lui Mircea...

Nimeni nu putea să aibă mai multă trecere, pe lângă Sergiu Vladimir, ca fiul lor.

Cu Mircea Basarab copilărise, Vladimir, pe întinsele și mănoasele moșii, ale bătrânului vornic, din Basarabia.

Mircea îl smulsese din întunericul sărăciei, îl trimisese prin școli, îi pusese tresele de ofițer pe umeri.

Mircea îl logodise.

Și tot Mircea Basarab îl ridicase de pe câmpul de bătaie, îl adusese în spitalele din țară, îl dăduse, cu amândouă mâinile, viața pe care o pierduse...

«E cu neputință...»—iși ziceau, și doamna Elena, și Ana și Alexandru Basarab... «să nu asculte el de sfaturile lui. Ar fi, în acest caz, un suflet pentru totd-auna pierdut...»

Și se apucară, toți, să-’i scrie.

Vornicul îi adresă cea din-tâi scrisoare, o scrisoare lungă, cu slove mari, cu fraze bogate, alcătuită o zi întreagă în tăcerea biroului său.

Doamna Elena îi trimise, și ea, un răvaș.

Peste acest răvaș, Ana adaogă un vrav întreg de file acoperite de fraze mișcătoare, rupte din inimă, stropite cu lacrămi...

Era prin cele din-tâi zile ale lui Noembrie, când sosi, după o lungă așteptare, răspunsul lui Mircea...

Sergiu Vladimir era în salon.

In salon era, și bătrânul vornic, și Ana Basarab.

Singură doamna Elena tăinuia de o parte, într-un iatac lăturalnic, cu mama Tudora...

Bătrînul luă din mâna feciorului vravul de scrisori, își puse ochelarii, și citi cu luare aminte adresele.

Se opri asupra scrisoare! lui Mircea, și un tremur nestăpinit îi înfioră degetele, apoi o paloare ușoară îi învălui figura.

Ana Basarab se uită, cu ochi mari, peste umărul bătrînului.

Vladimir sta nemișcat.

Nu știa nimic. Nu bănuia nimic...

Bătrînul voi să desfacă scrisoarea, dar simțindu-se prea slab, o trecu Anei.

Ana scoase foile din plic, citi câte-va fraze la început, cercetă repede sfârșitul, apoi le în-mână lui Vladimir Sergiu.

Nu mai avea nici o îndouială că logodnicul ei era acum scăpat.

Nici o dată Mircea nu scrisese atât de mult.

Și nici-o dată, rândurile lui, nu i se părură atât de zorite și de înfiorate de emoție, ca în ziua aceia...

Vladimir se așeză lângă fereastră,—și citi:

„N-am putut să răspund, mai din vreme, scrisorile voastre.

De cinci-spre zece zile sunt într-o alergare neîntreruptă.

Mă folosesc acum, de câte-va ceasuri de odihnă, și va scriu cât mai mult...

Vă voi vorbi mai întâi, de ale noastre: de răsboi și de oștire.

De când Domnitorul, ajutat de generalul Totleben, a luat comanda și răspunderea întregei campanii,— câmpul de bătaie și-a schimbat cu desăvârșire înfățișarea. Lupta, afară de încăerările cavaleriei și de atacurile ce au loc, din vreme ’n vreme, afară din raza sectoarelor’ se dă acum pe sub pământ. Bateriile trăsnesc rar, puștile se aud și mai rar. In schimb,ostașii răscolesc pământul, ca sobolii; sapă șanțuri adânci, găuresc dealurile, taie galerii subterane, subminează redutele, pătrund necontenit, prin inima pământului întaririle dușmane. Pretutindeni nu se văd de cât mormane de țărînă, prin cari se scaldă une-ori obuzele turcilor; cușmele ce răsar de sub pământ ca niște capete fioroase de gropari, prin cimitire și huet înăbușit de târnăcoape și de prăbușiri de maluri...

Parcă suntem într-o mină uriașă, fără margini, pe deasupra căreia plutesc nouri străvezii de fum, iar,înăuntru, se sbat mii de suflete omenești, desgropând fără preget, cu vuet surd, bogățiile ascunse ale pământului...

Oștile noastre sunt vesele, pline de nădejdi mari... N-au vestminte, căci veștmintele lor au putrezit. N-au hrană îndeajuns, nici apă. Apa e departe, iar proviziile au început să se sfârșească. N-au nici măcar pe ce să-și sprijine trupurile istovite de atâta încordare. Dorm prin noroaie, prin bălți, prin ierburile încărcate de brumă, prin galeriile negre, lipsite de lumină și de aer. Și, totuș, sărmanii viteji, lucrează ziua și noaptea, uno ori cântând doine înnăbușite, alte-ori spunând glume și povești bătrîne...

Sunt veseli ostașii noștri, și fericiți, și plini de încredere nestrămutată în străduințele lor.

Nici odată, ca acum, nădejdea căderei Plevnei n-a străbătut mai adânc și mai luminos în sufletele lor.

Suntem încredințați toți, că azi, mâine, Plevna va cădea.

Domnitorul însu-și are aceestă credință. Și cum nici una din prevederile Domnului, nu a dat greș, vre-o dată, cine se mai poate îndoui de biruința noastră?

Iată, acum, pe ce se întemeiază această credință înveselitoare.

Cunoașteți, din scrisorile mele din ’nainte, in ce stă planul Domnitorului.

Să se taie, în primul rând, legăturile lui Osman cu drumurile Sofiei, pe care ’i veneau neîncetat provizii și arme.

Să se puie în acelaș timp stăpânire, prin contra-redute, pe cele mai puternice puncte întărite ale Plevnei.

Cel din urmă scop nu este încă atins. Dar timpul nu e departe când redutele mahomedane, sau vor cădea în mâinile noastre, fără veste și fără sgomot; sau vor exploda, cu vuet cutremurător, în spațiu...

Eu cred, însă, că de azi înnainte nu vom mai avea nevoie de întăririle turcilor.

Cel din-tâi punct, din planul Principelui, s-a împlinit atât de repede și atât de desăvârșit, în cât ni s-a ridicat de pe inimi ori ce povară.

Osman a rămas singur, închis în cripta lui de fier.

Oștile românești și rusești au pus deplină stăpânire pe toate drumurile Soției. La 12 Octombrie s-a luat cea mai prețioasă întărire mahomedană care sprijineau aceste căi larg deschise mușirului.

S-a luat Gomy-Dubnikul, apoi Telișul și Dolny-Dubnik. Puțin mai în urmă, alte trei răzimatori mijlocii au căzut în mâinile noastre: Teteven, Osikov și Vrața...

Nici un ajutor nu mai poate intra, de aci înnainte, în cuibul marelui comandant turc: nici arme, nici luptători, nici provizii, nici vești măcar din țara lui îndepărtată.

E osândit, sau să se predea, sau să încerce o ieșire desnădăjduită, sau să moară în mormântul în care singur s-a închis.

Nu poate nimeni prooroci cari din aceste lucruri se va întâmpla mai de grabă.

Un lucru sfâșietor de trist se petrece, însă, de la un timp, sub ochii noștri...

In fie-care zi sosesc în taberile noastre dezertori turci, și locuitori din Plevna, slabi, sdrențuiți, flămânzi, cu ochii rătăciți, cu trupurile înnegrite de răni învechite.

Ei vin noaptea pe furiși, unii târându-se prin văi, alții strecurîndu-se printre gloanțele de pe tăbii, și ne cerșesc, cu glasurile sugrumate de plâns: pâincf apoi milă și ocrotire.

Veștile acestor nenorociți fugari, sunt din cele mai dureroase pentru Osman, și din cele mai înveselitoare pentru noi.

Ei ne aduc știrea că în Plevna e foamete cumplită, că bolile seceră necontenit sute de suflete asvârlite cele mai negre mizerii.

Ne mai destăinuesc că în fie-care noapte se țin sfaturi ostășești în cortul lui Osman, din Arab Tabia, că dintr-o zi într-alta, oștile turcești vor năvăli desnădăjduite spre Sofia...

Iată pe ce se sprijină nădejdile noastre,

Iată unde am ajuns, urmând planurile înțelepte și adânc chibzuite, ale tânărului nostru principe...

Acum, să răspund la scrisorile voastre prin cari mă rugați să sfătuosc pe Sergiu să nu mai cugete la întoarcerea lui pe câmpul de bătaie...

Vladimir făcu o mișcare de mirare...

Se uită uimit în ochii Anei, apoi un zâmbet blând, de îngăduire și de iertare, îi însenină figura.

Bătrînul își duse mâna la frunte, o plimbă puțin pe tâmplele lui lucii ca de fildeș, și se lăsă domol pe jilț.

«Citește...», murmură el.

«Am întrebat, și pe Mircea... E fiul nostru...»

Sergiu stătu o clipă la indouială, apoi întinse scrisoarea Anei Basarab.

—«...Citește tu...» se rugă, tânărul ostaș.

«Voi asculta... Și de va fi nevoie... mă voi supune».

Ana prinse foile cu mâna tremurândă, și urmă:

Nu știu cum să vă scriu, prin ce mijloace să vă arăt cugetele și sentimentele mele.

Ar trebui să vă înșir pagini întregi. Dar mâine in zori, trebuie să plec la Rahova, unde oștile noastre vor da un asalt mare...

Mă veți îngădui să mă odihnesc, măcar câte-va ceasuri...

Acum sunt două, din zi...

Vă răspund printr-o apropiere care vă va bucura, cred, - și care va răsplăti îndeajuns pornirile vitejești ale lui Sergiu...

V-am vorbit de Osman. V-am arătat în ce stare grozavă se află, cât de nefericit și de primejduită îi e, de la o vreme, cinstea și viața...

In nădejdea că trufia lui se va fi potoli și că va primi, măcar acum, o capitulare cinstită, în locul unei morți hotărîtoare, Marele Duce Nicolae i-a trimis, prin parlamentari, scrisoarea următoare:

«Garda imperială, sub ordinele generalului Gurko, a luat a armele pozițiunile de la Gorny-Dubnik. Trei zile în urma întăririle de la Teliș, au fost silite să se predea.

Armatele voastre au părăsit apoi Dolny Dubnik, și trupele noastre au ocupat rând pe rând Teteven, Osikov și Vrața.

În această stare, ori ce împotrivire din partea Voastră, neputînd să dea naștere de cât la nefolositoare vărsări de sânge, am crezut de datoria mea, și dintr-un înnalt sentiment omenesc să împărtășesc Excelenței Voastre aceste fapte.

Îmi place să cred că veți prețui pricinile cari m-au îndemat să fac pasul acesta, și că ’mi veți da prilejul să vă încredințez că, în persoana Voastră și în trupele Voastre, voi ști să onorez pe niște rasboinici vrednici de cea mai înnaltă cinste...

La aceste rânduri, Osman Pașa a răspuns:

Dacă garda imperială sub ordinele generalului Gurko a luat Goray-Dubnik și Teliș, și dacă generalul însărcinat cu apărarea acestei din urmă piețe s-a predat, starea Plevnei încă nu poate fi atât de primejduită în cât să mă silească să îndemn pe vitejii mei ostași să depuie armele.

Voi ști, în ori ce împrejurare, să nu mă depărtez de la datoriile pe care mi le impune greaua mea sarcină, și să ne vărsăm, eu și brava mea armată, cea din urmă picătură de sânge pentru cinstea patriei și apărărea drepturilor ei.”

«Ast-fel a răspuns Osman-Pașa în cel mai greu ceas al vieței lui: atunci când toate căile de mântuire, toate ajutoarele, toate puterile și toate nădejdile îi erau strivite.

Eu ce pot răspunde caldelor voastre rugăciuni?

Răsboiul e aproape sfârșit. Dar el încă nu s-a încheiat. Țara noastră încă nu este mântuită...

Să-mi sfătuesc tovărășii de luptă, și încă pe cei mai scumpi, pe cei mai viteji, să lase armele din mână?

Nu, tată,—nu, mamă dragă, — nu, dragă soră... Ca ostaș și ca ofițer domnesc, nu pot să săvârșesc greșala asta..

In ori ce împrejurări, să nu ne depărtăm de datoriile pe cari ni le impun ceasurile grele: să ne vărsăm chiar cea din urmă picătura de sânge întru cinstea Patriei și apărarea drepturilor ei...»

Ana tăcu.

In salon se făcu o liniște solemnă.

In inimile tuturor cuvintele, atât de mari și de bărbătești, ale lui Mircea Basarab, răsunară multă vreme ca niște glasuri adânci; și sclipiră în sufletele lor, ca niște fulgerări tari în noapte; și le sguduirâ conștiințele slabe, șovăitoare, dar atât de cinstite și de curate în durerea lor.

In uimirea lui Vladimir Sergiu, care sta încă aiurit în umbră, Alexandru Basarab se ridică de pe jilț înnalt, transfigurat, cu ochii înnecați de lacrămi...

Chipul lui era alb și luminos ca fierul topit în flăcări...

Buzele ’i tremurau.

Abia stăpânindu-și lacrămile ce-i fierbeau în gâtlej, moșneagul se apropie de umbra lui Vladimir, și strigă înnăbușit de obidă:

—«Vino, copilul meu...

Nimeni nu te poate opri... Mergi cu D-zeu...

Fă-ți, în liniște, datoria către țară...

„Sunt Basarab...!

„Așa au lost toți strămoșii mei... cum e fiul meu... cum ești și tu...

Vladimir plângea...

Se lăsă, sdrobit de fericire, pe brațele vornicului și rămase nemișcat, cu capul îngropat în barba lui albă.

Ana se ridicase de pe jilț.

Figura îi era cu totul schimbată. Pe buze i-se întipărise un suris cald, plin de lumină. Pe obraz îi curgeau lacrămi mari, arzătoare...

Uitase tot. Simțea, numai, că iubea, pe fratele ei Mircea, cu o patimă nețărmurită.

Îl îndumnezeia.

Și de două ori, în clipele acelea mari, pline de bărbăție și de înnălțarea, iubea pe Sergiu vladimir...

IX

[...]

In zilele de 7 și 8 Noembrie avu loc asaltul de la Rahova...

Ca și în timpul năvălirilor de la Plevna, Bucureștii și țara întreagă, statură, in zilele acestor lupte mari, într-o împietrire grozavă...

Nu fu suflet românesc în fața căruia, două zile și două nopți în șir, să nu fi strălucit i-coana atacurilor desnădăjduite ce se dau departe, pe țărmii Dunărei, și ai Slutului; și nu fu inimă românească în care cele mai calde rugăciuni pentru biruința oștilor noastre, să nu fi găsit loc larg și adânc în acele ceasuri de grea încercare...

Lupta de la Rahova avea pentru toți, o însemnătate uriașe...

Cu toate că plănuirea acestui atac,—hotărît și pornit, de către Principele Carol, în grabă și fără pregătiri,—nu pătrunsese în țară de cât prea târziu, totuș, mulțimea, pururea îngrijată de cele ce se petreceau pe câmpul de bătaie, află din vreme științe numeroase...

Din depeșile cari soseau de peste hotar, din descrierile câtor-va ziare mai bine înștiințate, de pe buzele ostașilor pripășiți prin țară, din jurul palatului domnesc, a legațiunilor, a Ministerului Oastei,—in sfârșit din familiile ofițerilor ce se găseau la răsboi,—norodul pătrunse repede înțelesul acestui atac neașteptat.

Liniile din spre Sofia, deschise până-în ziua de 12 Octombrie Mușirului, fuseseră închise prin luarea Dubnikului și a Telișului.

Mai rămânea linia de Nord-Est: către Vidin.

In fie care zi oștile turcești, îngrămădite in acest din urmă oraș, și cari stau în legătură slobodă cu împărăția musulmană, puteau să isbească rândurile creștinătăței și să alerge în ajutorul lui Osman...

Luarea Rahovei însemna, dar, sfârîmarea pentru totd-auna, al celui din urmă punct de sprijin al Plevnei...

La 9 Noembrie răsună, în toată țara, cele din urmă vești de pe câmpul de luptă.

Rahova căzuse.

Fuseseră lupte mari, cu pierderi grozave, cu noian de răniți și de morți...

Dar nădejdile lui Osman erau acum strivite.

Plevna era ca și învinsă...

Bucuria celor din țară fu nemărginită...

Bin munți în mare, nu era de cât un clocot de veselie, de urări, de hăuliri, de lacrămi-loate casele erau pavoazate.

Toți se îmbrățișau. Toți plângeau...

Și de pretutindeni nu se ridica de cât un singur strigăt, sugrumat de înduioșare fără margini:

—«Românașii noștri...! Leii noștri...!»

Veselia ținu, viforoasă și neînfrînată, zile ’n șir...

Veniră apoi, una câte una, vești triste cari astâmpărară, încet-încet, înflăcărarea mulțimei...

Veniră amănunte dureroase asupra groaznicilor încăerări de sub întăririle Rahovei, din mlaștinile Ogostului, de pe podul Skitului.

Sosiră listele ostașilor morți și răniți.

Apoi,—ca și în urma asaltului de la 30 August,— gările, și ulițele, și spitalele, și casele celor rămași in țară, începură să se umple de răniți, de lacrămi, de întunecare, de doliu...

*

Familia Basarab fu prinsă, în mijlocul acestor frămîntări mari, ca într-o revărsare de sloiuri...

Scrisoarea lui Mircea Basarab, în care le vorbea de Sergiu, și prin care îi înștiința că a doua zi va pleca la Rahova, stârni o temere omoritoare în casa nefericitului vornic.

Uitară toți însuflețirea din ajun.

Foile albe, pe care mâna ofițerului domnesc scrisese atât de mărunt și atât de multe, înghețase, de a doua zi, între degetele moșneagului.

Toată ziua o citea și o recitea, căutând sări tălmăcească înțelesul, să afle din frazele ei trun-chiate, rostul plecărei lui Mircea la Rahova, adâncimea primejdiei în care nefericitul lui copil alunecase...

Speriat de huetele ce umblau prin oraș, a-lerga, la fie care ceas, în camera lui Sergiu Vladimir, și-’l prididea cu întrebările:

—«Incotr-o e Rahova...?

«Asalturile istea cum se fac?

Ofițerii de ordonanță ce rost au?

«La ce depărtare bat puștile ostășești...? Obuzurile cum vin... cum se sparg...?

w «Căpitanul Groza, din statul major, cum a căzut...? Nicolae Bogdan, ofițer de ordonanță, la ce-a murit»...

Sergiu Vladimir își da toate silințele să potolească neliniștea bătrînului; să-i risipească, c pe ochi, negura vedeniilor întunecate.

Îi zugrăvea asalturile alt-fel de cum se dau; îi vorbea de ofițerii de ordonanță liniștit, fără temere; îi arăta firea lui Mircea Basarab în alte culori decât acelea pe e cari le cunoștea bătrînul

Voinicul părea că se liniștește.

Intra în iatacul lui de lucru, din iatac trecea în salon, din salon ieșea în pridvor...

Și animă ochelarii, și iarăș citea...

Scrisoarea îl înfrigură din nou.

O frază grea îi răsuna mereu în auz, răscolindu-i sufletul, pustiindu-’i mintea.

Își pironea privirile de-asupra celor din urmă rânduri scrise de mâna fiului său, și rămânea în loc, ca de piatră:

«In ori ce împrejurări să nu ne depărtăm de datoriile pe cari ne le impun ceasurile grele: să ne vărsăm chiar cea din urmă picătură de sânge întru cinstea Patriei și apărarea drepturilor ei... »

Ast-fel o duse bătrînul vornic, și împreună cu el toată casa, în cele două zile, de așteptare grozavă, în cari avu loc asaltul de la Rahova.

Veni, apoi, vestea isbânzei.

Pe ulițele capitalei se revărsară valurile vesele ale mulțimei. Se aprinseră luminile în jurul clădirilor; se aninară flamurile de sărbători pe strade; se deslânțuiră bandele de lăutari prin piețe...

Totuș, el se frământa încă, bântuit de aceiași grije omorîtoare, între pereții casei lui pustiite.

De la Mircea Basarab,—nici o veste.

Alergă la Ministerul de răsboi.

Nimic.

Alergă la Palatul Domnesc.

Aceiași tăcere.

Bătu depeși peste depeși Marelui Cartier de pe câmpul de bătaie.

Abia într-un târziu,—către 20 Noembrie, i-se răspunse printr-o depeșe ciudată:

«Locotenentul Sergiu Vladimir să se prezinte la Cartierul General.»

Și jos o semnătură neînțeleasă...

Telegrama aceasta, rupse în două inima bătrînului...

«Doamne...!» sbucni în hohote nefericitul părinte...

Aibi milă... Nu mă lăsă...

E mort, Mircea.

E mort... băiatul meu... E mort...»

Vladimir, plecă chiar în noaptea aceia, cu cel din urmă tren...

Plecă într-o liniște lugubră.

Nu-l plânse nici mama Tudora, nici Ana, nici Elena Basarab...

In sufletele tuturor ideia peirei lui Mircea, luase proporții mari...

Cuprinsul depeșei, atât de misterios și de straniu, iscălită de un nume necunoscut, sosită atât de târziu, lipsită de ori ce deslușiri nu le putea furișă altă credință.

Chiar Sergiu Vladimir părea turburat adânc.

El se aruncă în trăsură fără să scoată o șioaptă.

Dar pe chipul lui, se citea limpede, toată nădejdea, pe care-i o încrustase cuprinsul scurt și tăinuitor al depeșei...

X

[...]

Vladimir, sosi pe câmpul de bătaie, intr-o dimineață rece și posomorită...

Pământul se încrețise de gerul nopței, și nouri albi, aducători de troiene mari, se îngrămădeau in zări...

In tristețea care-’i învăluia ființa, tot câmpul dd bătaie,—câmpul acela pe care atât de mult îl jinduise, pentru care storsese atâtea lacrămi din ochii mamei lui nemângâiate, ai Anei, și ai nefericiților ei părinți,—i-se păru învestmântat într-o haină cu totul alta de cât aceia pe care o vedea din depărtare...

Toate i-se păreau schimbate, posomorîte, sălbatice...

De acum a pus piciorul pe țărmul Dunărei, o priveliște dureroasă, la care nu se aștepta, pe care nu și-o putuse închipui, îi isbi privirile...

Pe podul larg și nemărginit, întins între Măgurele și Nicopoli, era o inviforare grozavă...

Sute de care, de chervane, de herghelii de cai, de călăreți, de ostași, de pahonți și de negustori, se îmbulzeau pe deasupra plutelor legănătoare, uni căutând să răsbească spre țară, alții încercând să pătrundă spre Nicopoli...

Văsduhul huia de hăuliri, de înjurături, de trosnete de bice, de scârțiiri de roți, de sforăiri de cai, de răgete surde...

Toată lunca, joasă și mlăștinoasă, dintre Dunăre, Măgurele și Islaz, părea un bâlci imens, răscolit de furtună, amenințat de revărsarea apelor...

Și, în mijlocul acestui viermar nemărginit, ngiamădit și strivit între maluri, năpădeau mereu, de pe pod, care cu răniți; din spre cele 1'alte puncte ale țărei, lungi caravane cu provizii și cu arme...

Ceasuri întregi i-au trebuit lui Vladimir să se strecoare, printre gloate, până în mijlocul podului; și alte ceasuri spre a putea ieși, de cea altă parte a Dunărei, sub ruinele, sfărîmate și înnegrite de foc, ale Nicopolului...

În tot drumul acesta, inima lui, chinuită de miște, înfiorată de durere, fu pusă la o grea încercare.

Pe din-naintea lui trecură, ca într-un vis urît,valuri-valuri de umbre și de arătări înspăimântătoare...

Văzu care mari, încărcate cu trupuri schilodite, trântite unele peste altele în sânge.

Printre zăbrelele dricurilor se strecurau din rănile muribunzilor rîulețe negre ca păcura.

Și sânge curgea pe roțile carelor, și cu sânge era spoit tot podul și toate drumurile, de la Plevna, până în Măgurele...

Unii din acești răniți, erau morți.

Stau culcați pe spate, galbeni, înțepeniți, cu ochii pironiți spre boltă.

Păreau că privesc, pentru cea din urmă oară—în nourii albi ce se îngrămădeau în înnălțime, — fumul isbucnit din redute, încăerările în cari primiseră loviturile morței, icoana în veci neștearsă a răsboiului din zări...

Sub cadavrele lor încovrigate, gemeau alți răniți, înnăbușiți, striviți...

Se auzeau implorări sfâșietoare de milă și de îndurare.

Unii cereau să fie dați jos.

Alții se rugau să fie împușca ți, asvârliți în valuri, puși sub roatele carelor.

Cei mai greu răniți, aiurau în fundul dricurilor:—vorbeau, în șioapte înnăbușite de plâns, cu doctorii din ambulanțe, cu părinții lor, cu nevestele, cu frații, cu surorile și cu copii lor...

In urma acestor care mortuare, se trăgănau pe jos soldații din excorte. Mergeau toți, întunecați de gânduri, aiuriți de huet, istoviți de drum și de lupte.

Din răstimp în răstimp câte un dorobanț se urca deasupra purcoaielor de trupuri încleștate de dureri, și făceau loc, celor stâlciți de de-subt, în întuneric...

Alții răsbăteau, călări, înnaintea boiloi, și despicau, drum slobod, trăsurilor de ambulanțe.

negustori, se îmbulzeau pe deasupra plutelor legănătoare, uni căutând să răsbească spre țară, alții încercând să pătrundă spre Nicopoli...

Văsduhul huia de hăuliri, de înjurături, de trosnete de bice, de scârțiiri de roți, de sfo-răiri de cai, de răgete surde...

Toată lunca, joasă și mlăștinoasă, dintre Dunăre, Măgurele și Islaz, părea un bâlci imens, răscolit de furtună, amenințat de revărsarea apelor...

Sub cadavrele lor încovrigate, gemeau alți răniți, înnăbușiți, striviți...

Se auzeau implorări sfâșietoare de milă și de îndurare.

Unii cereau să fie dați jos.

Alții se rugau să fie împușcați, asvârliți în valuri, puși sub roatele carelor.

Cei mai greu răniți, aiurau în fundul dricurilor:—vorbeau, în șioapte înnăbușite de plâns, cu doctorii din ambulanțe, cu părinții lor, cu nevestele, cu frații, cu surorile și cu copii lor...

In urma acestor care mortuare, se trăgănau pe jos soldații din excorte. Mergeau toți, întunecați de gânduri, aiuriți de huet, istoviți de drum și de lupte.

Din răstimp în răstimp câte un dorobanț se urca deasupra purcoaielor de trupuri încleștate de dureri, și făceau loc, celor stâlciți de de-subt, în întuneric...

Alții răsbăteau, călări, înnaintea boilor, și despicau, drum slobod, trăsurilor de ambulanțe.

Vladimir privea, din colțurile în cari era îngrămădit, acest sinistiu convoi de umbre lugubre și vedenii cumplite i-se aninau de suflet...

Une-ori i-se părea că vedea pe Mircea Basarab, trântit pe brânci, sub trupurile celor morți.

w Alte-ori îl vedea, întins pe spate, de-asupra răniților... galben, cu fălcile încleștate, cu buzele vinete, cu ochii stinși...

Din timp în timp, își îndrepta privirile speriate, către malurile prăpăstioase ale Bulgariei...

Nourii se ridicau mereu pe orizont...

Păreau valuri cenușii de fum...

Avea senzație că un foc mare mistuia, în depărtări, țări întregi...

Și din mijlocul acestui prăpăd fără margini, lumea fugea, spre noi, îngrozită: unii căutând să-și mântuie viețile, alții alergând, cu cei scoși din vâltoarea flăcărilor, în brațe...

Până în amurg, tânărul locotenent se sbătu n această gură de iad, isbit, îmbrîncit, și strivit de șuvoiul mulțimei...

Aici văzu, el, tot sufletul neamului omenesc.

Unii se svârcoleau în prada celor mai sălbatice dureri. Și în jurul acestor nefericite făp-un, vrednice de mila și de ajutorul tuturor, viermuia o lume cu totul streină de suferințele lor sfâșietoare...

Peste glasurile răniților sburau de pretutindeni înjurături și amenințări barbare...

Bicele se împleticeau necontenit prin spațiu, învârtite de brațe încordate de mânie; cădeau, plesnind, peste fețele sanitarilor țintuiți pe caprele brikurilor; fulgerau degetele muribunzilor, agățate de stinghiile carelor...

Negustorii voiau să treacă cei din-tâi; pa-honții voiau să ajungă înnaintea lor; gembașii își mânau, cu furie oarbă, hergheliile îngrozite de șuer; cirezarii, dau spaimă, prin gloate, împungând taurii cu furcile lor de fier...

Ce le păsau lor de muribunzi și de eroi...?

Pe câmpul de bătaie așteptau zeci de mii de suflete omenești, pe cari trebuia să le hrănească zi și noapte.

Și în răsboi, se făceau trebi mari.

Curgeau rublelele în cascade...

Se pricopsea omul într-o zi cât într-un an, într-o săptămână cât într-o vieață întreagă... Și puhoiul neînfrînat, hidos, de negustori, cărăuși, samsari și geambași, trecea înnainte, în vuet de furtună, ținând în loc, mersul desnădăjduit, către scăpare, al celor ce se jertfiseră pentru mântuirea țărei și înnavuțirea tuturor...

Când Vladimir ajunse de cea l-altă parte a Dunărei, era atât de slab, atât de amețit, atât de stors de puteri, în cât nu-și mai putu urma calea...

Părea că ieșise din adâncimile unui mormânt uriaș plini de viermi și de trupuri sângerînde, în care o mână răsbunătoare îl aruncase de viu...

Se odihni câte-va ceasuri în Nicopoli, și porni, către miezul noptei, înnainte...

Noaptea era rece și întunecată. Orizonturile erau stăvilite de munți suri de nouri...

Dor câte-va stele rare, înfrigurate de groaza puseurilor, mijeau, din depărtări in depărtări,— ca niște ochi de lup, — printre grămezile de troene deslănțuite pe stepele cerului...

Pană la Debova, el merse încet, la pas... Drumul era înțesat de gloate învălmășite.

Adese-ori se împiedica de care și de poveri mari, răsturnate prin noroaie.

Alte-ori calul tânărului ostaș sforăia, și sărea înnapoi, cu nările răsfirate, îngrozit de umbre fioroase...

Vite moarte, buhăite de arșița verei, presărau pretutindeni drumurile și șesurile Bulgariei...

Prin văsduhul acesta, înnăbușit de miros 8lcu de hoituri, sfâșiat, din depărtări în depărtări, de fânarele cărăușilor și de lanternele călărașilor ce foiau prin noapte,—Sergiu trecu, acut, cu groază, ca printr-o criptă largă plină oe vedenii...

Când zorile de ziuă, înspuziră orizontul, călărețul lăsa drumul, și se avântă, în trap, apoi în galop, pe câmpuri...

O negură ușoară învăluia cuprinsul.

Prin negurile acestea nemișcate, se auzeau foiri și țipete stranii...

Pâlcuri negre de corbi, și umbre rare de ulii, lăsbăteau prin apele cenușii ale zorilor, speriate de ropotul fugarilor, chemate în zări de puhoiul cadavrelor uitate pe șesuri...

Aceste roiuri de pasări cernite făcură, asupra lui Sergiu, o impresie stranie.

întâi i-se păru că sunt închipuirile lui înseși, întrupate aievea, în aerul mort al zilei.

Apoi, le luă drept alaiuri mari de suflete rătăcite ’n spațiu...

Cum ele se ridicau de pe morți, din coșurile stârvurilor, dintre osemintele ostașilor căluți de mult în putreziciune, nu-și putu închipui alt-ceva de cât toate aceste făpturi înnaripate, negre ca moarte, setoase de sânge ca ostașii prinși în lupte, erau însă-și duhurile în veci neîmpăcate, pururi însuflețite de vuetul armelor, ale vitejilor căzuți în foc...

Câți viteji căzuseră de la începutul răsboiu-lui, până în ziua aceia, pe câmpul de bătaie...? se întreba, el, cu înfiorare...

«Mii și mii de viteji...»

Și mii de corbi, fluturau în aer; mii de arătări rătăcitoare cerneau zările de plumb ale nemărginitului țințirim din jurul lui...

Cu aiurările acestea în suflet, Sergiu alergă fără odihnă, până se făcu ziuă albă...

In dreptul Verbiței se opri.

Ii veni în gând să se abată pe la ambulanțele Crucei Roșii, unde își închipuia că va fi zăcând Mircea...

Dar frica nu-i dădu pas.

Iși înfipse pintenii în pântecul calului și porni în galop spre Poradim...

XI

[...]

Vladimir fu primit, fără nici o întârziere, de generalul Cernat, în cort...

Inima tânărului ostaș se sbătea ca pe flăcări.

e când intrase în Marele Cartier o zăpușală grozavă îl învăluise.

Apoi inima începu să ’i se bată.

Cu inima strânsă de fiori, el trecu din santinelă n santinelă, din bivuac în bivuac, până în mijlocul statului major român...

Inmână depeșa celui din-tâi ofițer întâlnit in cale, și așteptă...

După o clipă de înmărmurire, cari i-se păru cât un veac, un ostaș tânăr, vioi, cu mustățile abia mijite pe colțurile buzelor, cu ochii mari și luminoși îl duse în cortul generalului Cernat.

«îmi pare că am onoarea să conduc pe d-l locotenent Sergiu Vladimir,... îi spuse tânărul soldat, cu un accent cald, plin de nobleță.

«Cunosc situația d-voastră... E admirabilă dintr-un punct de vedere; nu știu însă... în alte privințe...»

Lui Sergiu Vladimir i-se păru ciudată arătarea sprintenă și atât de luminoasă a ostașului.

—„D-ta..!a, întrebă el uimit.

—„Ion Lahovary...“ răspunse militarul.

Student la Paris... acum șef de pluton!

Am alergat, d-le locotenent, de bună-voie in campanie.

Și-’mi pare rău astă-zi...

—„De ce..!”

—„Pentru că mulți din comandanții mei au murit iar alții sunt răniți. Numai eu n-am căpătat,nici o rană...”

Sergiu răsbi în cortul generalului, urmărit și înviorat de cele din urmă cuvinte ale tânărului voluntar.

I-se păru chiar că în clipa despărțire! soldatul îi atinse mâna și-i șiopti, încet, la ureche:

«Curaj... Răsboiul nu alege...»

Generalul îl primi cu multă dragoste.

«îmi pare bine, locotenente... îmi pare bine că te văd...» zise el.

«Șezi... Șezi fără sfială...»

Și se întoarse către masa lui de lucru.

Semnă câte-va hârtii, trase perdeaua cortului, Și se așeză lângă Vladimir, pe pat.

Sergiu Vladimir sta neliniștit, stângaci.

Chipul negru și boiul înnalt al generalului, în grozeau.

Se uita la mustățile lui groase, răsfirate către colțurile gurei, la ochii lui mari pitiți după perdelele greoaie ale pleoapelor, la brazda adâncă dintre gene, la firele rare din barbă, și i-se părea că sta de vorbă cu o făptură uriașe turnată ’n bronz.

Cunoștea bine, și chipul, și firea generalului. Știa ce suflet blând avea; câtă dulceață și măestrie purta în grai; câtă dragoste și grije părintească hrănea ostașilor de pe câmpul de bătaie.

Cuvântul «tătucul oștilor», cum il botezaseră trupele, îi flutura mereu pe buze.

Totuș, sta uluit, fără curaj, urmărindu-’i cu frică toate mișcările și toate șioaptele. La fie care atingere tresărea. De câte-ori se făcea, în cort, tăcere, se înnăbușa...

Ideia fixă că generalul Cernat știa tot, că el singur din toate miile de suflete strânse pe câmpul de bătaie, fusese chemat să împlinească greua osândă de a-i desvălui adevărul asupra lui Mircea Basarab, îl făcea să-’l privească ca pe un călău.

Un călău îndemânatec, înțelept, destoinic...

Dar, un călău...

Generalul vorbea domol, cumpătat, cu multă luare aminte.

Îi aduse aminte de asaltul de la Grivița, de rana pe care o căpătase „pe câmpul de onoare”, de starea desnădăjduită în care îl găsise a doua zi în ambulanțe, de decorațiile Marelui Duce, de ordinul de zi al Domnitorului.

.....«Nu credeam să te mai avem printre noi...

Ai scăpat din grea primejdie...

D-zeu a voit, pe semne, să nu fim lipsiți de prea mulți viteji; iar cei viteji să-’și primească, aici răsplata lor...

Află, dragul meu, că ești pus pe tabloul de înnaintare... Ești căpitan”

Cernat privi cercetător în ochii locotenentului.

Vladimir își duse mâna la vizieră, și mulțumi prin câte-va murmure neînțelese.

Generalul se ridică, făcu doi trei pași prin cort, apoi se opri deodată, deșteptat ca dintr-o amintire depărtată, în fața lui Sergiu.

Vladimir sta în picioare, și-’l urmărea, cu frică, din umbră.

«Dacă nu mă înșel...» făcu generalul, «ești rudă cu căpitanul Basarab... Cumnat..? Nu..?»

Sergiu nu putu răspunde.

—„Ce face bătrânul..?

„Am primit, de la el, o mulțime de depeși...

Trebuie să fie tare amărît, sărmanul..?“

Iar se plimbă prin cort, și iar întrebă:

— „Îmi pare că are o fată și... doui băeți..?”

—«Nu, domnule general... N-are de cât un singur băiat... pe Mircea.»

Generalul își duse mâna la frunte și rămase câte-va clipe gânditor.

—«Greu...», gemu el.

«Cred că ai științe despre Mircea?»

—«N-am nici-o știință, domnule general...» Glasul lui Sergiu tremură.

Se uita adânc în ochii generalului, în ochii aceia tăinuitori, cufundați sub sprâncene stufoase, în noaptea cărora licăreau sclipiri de fier,—și fiori reci, ca de ghiață, îi tăiau inima.

Simțea că desvăluirea adevărului se apropia cu pași zoriți.

I-se părea chiar că un talaz uriaș se înnălța în tăcere de-asupră-’i, și sta gata să-’l sfarăme, deodată, sub greutatea lui de plumb...

Generalul își furișe privirile către Vladimir, și zâmbi.

Fu un zâmbet trist, plin de înduioșare și de milă.

Ii apucă mâna răcită de fiori, și-’l trase lângă el.

—«Nădăjduesc...», murmură el, urmărindu-’i printre gene, frământările sufletului, «că mă adresez unui ostaș plin de bărbăție și de curaj...

Te văd cam palid... Tremuri...

Trebuie să fii obosit, și de drum, și de ne-odihnă.

De mult ai părăsit patul..?

— „De o lună, domnule general../

—„Nu te-aș fi chemat”, — urmă generalul trecând repede peste răspunsul tremurat și în-năbușit de spaimă al tânărului ofițer,—«dacă n-aș fi avut o datorie de împlinit...

Țiu mult la familia Basarab... Cunosc pe conu Alecu, vornicul... de mult.

Și pe tânărul Mircea Basarab... pe acest brav ostaș... cel mai brav dintre ofițerii mei... l-am iubit...»

Gemăt se opri.

Sergiu avu o tresărire dureroasă.

Sângele îi fugi din obraji, și un val de lacrămi îi năvăli între gene.

Innainte ca locotenentul să isbucnească, generalul își sprijini amândouă brațele pe umeri lui, și-’l privi surîzând în ochi.

—«Mă rog... mă rog...», murmură el.

L-am iubit... Da...

Expresia e nimerită.

In campanie, dragul meu... trecutul, singur, are înțeles. Numai pe trecut putem pune temei.

Viitorul n-are nici un razim.

Timpul de față e iarăș nehotărît, plin de nesiguranță, de întâmplări neașteptate...

Moartea domnește, deasupra noastră, a tuturora.

Și unde moartea e singură stăpână... nu se poate vorbi de trainice legătură omenești de cât cel mult în... ironie.

Inchipuește-ți... că d-ta pleci, în clipa asta, pe câmpul de luptă.

Colonelului meu îi voi spune: «am iubit pe tânărul acesta...». Căci nu știu, și nu am nici un drept, să nădăjduesc că te vei reîntoarce.

A pune temei pe viața d-tale, înseamnă a mă îndoui că ești, cu adevărat, viteaz.

Vladimir Sergiu înțelese frazele atât de iscusite ale generalului, dar nu voi să le primească.

Un nou vârtej de gânduri îi turbură mintea și un alt val de lacrămi îi sbucni sub pleoape...

— „Domnule general...” îngăimâ nefericitul ostaș, abia stăpânindu-și durerea... „înțeleg cuvintele D-voastră... Vă mulțumesc...

Dar nu mai pot... lertați-mă eu sunt atât de slab...

Să știți d-v. ce dramă se petrece în sânul familiei Basarab... în sânul acelei familii seculare, rămasă de azi înnainte... fără copil... fără urmaș...”

—«Știu dragul meu... De aceia chiar te-am chemat...

Adică... nu eu te-am chemat.

Te-a chemat Basarab...»

Sergiu făcu ochi mari.

Generalul urmă neîntrerupt, zorit de amintirile ce-’i se învălmășeau în suflet și de sunetul trâmbițelor de afară.

—Să mă ierți, dragul meu...

O să-’ți vorbesc repede și fără ocol. Văd că ești destul de tare...

M-ar și mâhni faptul să te văd dând semne de slăbiciune în fața mea și chiar pe câmpul de bătaie...

Basarab a căzut din nefericire... rănit...

A fost trimis la Rahova de Alteța Sa Principele...

Cum vei fi aflat de prin ziare, și din înștiințările noastre, în acest punct, pe care ’1 socoteam mult mai slab de cum a fost, s-au dat lupte mari, cumplite...

Istoria le va înregistra pe toate; și pe aceleași pagini, ale ei, vor sta deapururea numele eroilor ce s-au jertfit, acolo, pentru țară...

Ofițeri superiori, în cari ne puseserăm tot avântul și toată încrederea, cu cari am copilărit și am dus la îndeplinire creșterea oștilor noastre^ oameni de fier ca maior Giurescu și Eni, au căzut morți in fruntea batalioanelor lor...

Innaintea jertfirei acestor mari viteji, toate inimile luptătorilor au fost cuprinse de o înflăcărare fără margini...

Rând pe rând s-au aruncat în foc, în fruntea coloanelor; ofițeri și sub-ofițeri, de toate armele și de toate gradele.

Acolo a căzut Marele Duce Sergiu, lovit de un obuz...

Locotenentul Ghika, din marele Cartier, cu obrazul pătruns de gloanțe, cu batista în rană, nepăsător de moarte, a intrat în foc cu o rară bărbăție.

Un alt camarad, bun amic și sfătuitor al acestui brav locotenent, intrase, innaintea lui, în vârtejul omorîtor al gloanțelor...

El dase pilda cea mare.

El brăzdase cel din-tâi drum către viforul morței...

Iți vorbesc, dragul meu, de scumpul nostru căpitan Mircea...»

Generalul rosti numele lui Basarab cu o durere nestăpânită.

O lacrimă i-se ivi între gene; apoi alte la-crămi se înșiruiră pe obrajii lui arși de soare, înnegriți de pulbere...

«N-am crezut...» urmă șeful oștirilor de pe câmpul de bătaie, «să văd, în acest tânăr și nobil ostaș, atâta iubire de țară și atât dispreț de moarte...

Am pe masă rapoartele colonelului Slăniceanu, ale maiorului Măldărescu...

Ți-le voi da să le citești.

Iți va face plăcere. Te vor înflăcăra chiar, avânturile eroice, ale fratelui d-tale de arme...

S-a luptat ca un titan...»

Generalul iarăș se opri.

Vladimir își duse mâna la piept și gemu...

Urmară câte-va clipe de tăcere adâncă.

Generalul se ridică în picioare, făcu doui-trei pași prin cort, și iarăș se opri în fața locotenentului...

—„L-am văzut, trei zile mai în urmă, la Mecica...

Domnitorul îi acoperise pieptul de decorații.

De la moartea lui Bogdan, nici-o dată Principele nostru n-a fost atât de adânc mișcat ca în fața lui Mircea Basarab...

Și căpitanul a știut să fie tot atât de viteaz, în fața Domnului, ca și pe câmpul de luptă...

Nu ne-a cerut de cât două lucruri:

Să nu împărtășim nimănui, moartea lui, de cât d-tale, și să-’l înmormântăm alăturea și în aceiași groapă, cu ostașii de rând căzuți la Rahova...

Amândouă aceste dorințe i-au fost împlinite...”

Generalul rămase nemișcat privind drept în ochii lui Sergiu Vladimir.

Vladimir sta, împietrit, în picioare.

Era galben ca un mort. Dar nu șovăi, nici nu isbucni în lacrămi.

Ochii ’i-se lărgiseră în orbite, și buzele i dârdâiau, și sudori reci îi stropeau fruntea lucie ca ceara.

își duse mâna la vizieră, și murmură în-năbușit:

— „Domnule general... Mă pot retrage...” Cernat îi întinse mâna.

—«Te poți retrage, dragul meu... In noaptea asta vei dormi în Cartier... Mâine vei veni iarăș la mine...

Dacă voești să rămâi între noi, să iei iarăș parte la lupte, vei lua locul lui Mircea.

Aceasta e a treia dorință a lui...

Dacă nu, ești liber...»

—„Domnule general...” gemu, surd, locotenentul.

«In Cartierul General, nu pot rămâne... Trimiteți-mă în front... în atac... Voesc să lupt... să uit...»

Vrii să mai spuie ceva, și nu putu.

Ieși din cort aiurit, urmărit de ochii înnecați in lacrămi ai generalului Cernat, și porni, cu pași șovăitori, ca un om beat, spre capela oștilor românești zidită de Domnitor, în Poradim...

Intră amețit în altar, se așternu istovit de puteri pe trepte, și până târziu, in noapte, plânse și se rugă, în hohote, pentru neamul Basarabilor, asvârlit, din ziua aceia innainte, in noaptea celei mai cumplite desnădejdi...

CARTEA III

OSMAN

I
Leul

[...]

Osman-Pașâ dădu storurile cortului Ia o parte, se așeză pe un scăunel, în fața cerului deschis, își sprijini capul în palme, și rămase cu ochii ațintiți în noapte....

Cea din urmă, și cea mai grea povară, i-se ridicase de pe suflet...

In noaptea aceia, după ceasuri lungi de consfătuire și de neînțelegeri vijelioase, voința lui înfrânsese șovăiala întregului Durbar.

împotriva tuturor pașalelor, neînduplecatul Gaziu hotărîse ieșirea în massă a puterilor mahomedane, din Plevna.

Zadarnic Adil-Pașa, bătrînul războinic din Crimeea, își duse mâinile la tâmple, și isbucni, cuprins de desnădejde:

—«Vrei să ne ucizi....? Cum vom sfă-rîma rândurile ghiaurilor, când de zile-n șir oștile noastre n-au hrană, și tremură de ger, și blestemă pe Allah în prada desperărei...

Effendi.... Uită-te la barba mea albă, și la urmele rănilor mele, și în sufletul meu, atât de oțelit în răsboaie, și nu trece peste sfaturile unui ostaș, îmbătrânit foc....

După șease luni de împotrivire uriașe, o capitulare cinstită nu poate fi nici odată o în-genuchiere umilitoare.

Să primim pacea — dar în mâinile lor, jertfe neputincioase, să nu ne dăm.. »

Osman ascultă cuvintele bătrânului comandant al întăririlor Bucovei, dar nu se înduplecă....

Se ridicară atunci, împotriva lui Osman, Tahir, și Tefic, și Atuf, și Ahmet-Pașa, comandantul topciilor.

Tuturor, Osman, le răspunse printr-un zâmbet batjocoritor, plin de mustrare și de scârbă.

Bătu apoi din picior.

Și încleștându-și pumnii pe mânerele revolverelor, ascunse în pantalonii lui groși de pâslă, — strigă înnăbușit:

«Osman nu se predă... Moară toate armiile în foc, prefacă-se toate puterile noastre în pulbere... Dar nici odată, dușmanii Profetului, nu se vor atinge, liberi și nestânjeniți de sfintele noastre flamuri...

Aceasta e voința Profetului.

Aceasta e porunca mea și a înaltului Padișah...

Vă ordon. Nu vă rog....»

Generalii semnară, cu mâinile tremurânde, sub privirile de ghiață ale Mușirului, osânda ieșirei lor din Plevna, și se risipiră umiliți în noapte...

Osman îi privi lung din urmă.

Desfăcu, apoi, pânzele cortului și rămase în fața cerului înspuzit de stele, cu capul culcat în palmă, cu sufletul pierdut în depărtări...

Sta nemișcat in ușa cortului, cu coatele sprijinite pe genuchi, cu ochii pironiți în întunerec, și asculta bubuiturile slabe ale puștilor, și urmărea, ca de pe prova unei nave înțepenită intre sloiuri mari de ghiață, luminile sinistre ce ardeau prin bivuacuri, prin lazarete, pe întăriri, prin spațiu...

Era o noapte uscată și geroasă, de iarnă...

Cei din-tăi fulgi de ninsoare se plimbaseră, in ajun, prin aer, vestind apropierea troenelor și viscolelor nemiluite.

Pământul înghețase pretutindeni.

Și potop de corbi se abătuseră, croncănind a pustiu și a moarte, peste lagăie; și nori albi, încărcați de neauă, înțepeniseră spre miază noapte, așteptând să-i spulbere vânturile peste oștile sale, lipsite de vestminte, ciuruite de răni, secătuite de foame, istovite de molime...

Ce era să mai aștepte neînvinsul Osman.... Toate nădejdile lui erau de mult sdrobite. Foamea, groaznică și neîndurătoare, ardea, de săptămâni în șir. în ochii desnădăjduiți ai ostașilor lui.

Apele erau otrăvite.

Mlaștinele se înnegriseră de cadavre și de sânge. Fântânile rare, din Plevna și din împrejurimi, se secătuiseră...

Pâraele înghețau...

Mistuite de foame și de sete, strivite de durerile rănilor, înveninate de duhoarea hoiturilor presărate pretutindeni, desele tabere de nizami, mustafizi, cerchezi și arabi, se prăpădeau în masse.

Mii de luptători, învăluiți în sdrențe, gemeau, în friguri omorâtoare, prin lazarete și prin campamente.

Și sute de osmanlâi erau găsiți, în revărsarea zorilor, înțepeniți de gerul nemilostiv al nopților, prin văi și prin redute...

Nu mai erau nici medicamente pentru bolnavi, nici scămuri pentru răniți, nici nutreț pentru cai, nici lemne pentru foc...

Oameni și vite, se scufundau, toți, zi cu zi, în prăpastia morței...

Și din nici o parte a orizontului nici un ajutor.

Seraskeratul făgăduise, nefericitului Mu șir, ajutoare mari și la vreme.

De luni în șir, Osman, așteptă, purtându-și privirile spre Okrania și spre Sofia, sosirea lui Suleiman Pașa, cu oști fără număr, sau năvălirea puterilor nevăzute ale lui Mehmet Ali, dinspre Elena și Mecica...

Dar nici Suleiman, nici Mehmet Ali, nu mai soseau...

Singur Șefket Pașă, se arăta din cănd în când, în orizont, cu lungi convoiuri de provizii și arme.

El sosi până în ziua de 12 Octombre.

De atunci înnainte, în jurul Plevnei, se făcu liniște pustiitoare.

Drumurile către Sofia fură stăvilite.

Gory-Dubnikul căzu în mâinile vrășmașului.

Și căzu și Gorny-Etropol...

Osman rămase, în mijlocul oștilor năvălitoare, năpăstuit, fără nădejde, ca un plutaș lăsat în voia apelor.

El trimise, în câteva rânduri, ofițerii din tabără să cerceteze zările, către Okrania și Sofia.

Nici odată acești cercetași îndrăsneți și atât de credincioși Mușirului, nu se mai întoarseră.

Ca o ironie sângerătoare, începură să sosească după aceea, tot soiul de înștiințări și de svonuri triste, în mijlocul taberilor musulmane.

In fiecare zi santinelele aduceau Gaziului, ziare și răvașe, asvârlite de avant-posturiie rusești și românești pe liniile întăririlor.

Și în fiecare zi table mari se înnălțau pe dealurile Bukovei, și pe vârful Muntelui Verde.

Osman citea slovele lor apăsate, și răgete înnăbușite i-se strecurau, șuerând, printre dinți:

«Întăririle Karsului au căzut

«Armatele lui Muktar Pașa s-au predat.

«Soldați mahomedani predați-vă...

«Aceasta e dorința Sultanului și glasul înțelepciune!.

«Osman nu vă înțelege, nu vă iubește, nu voește să vă cruțe...

«Veți pieri uciși de foame, de ger, de sete, de gloanțe, de baionete...»

Și prin ziarele streine, prin Times și Daily News, Osman citea în fiecare zi vești tot mai îngrijitoare, semnate cu linii roșii și albastre de către comandanții moscoviți:

„înfrângerea de la nordul Karsuhti“...”20 de mii de prizonieri turci și 30 de tunuri cucerite”.

...«Mari zăpezi în regiunile Șipcei. Drumurile înnămețite. Suleiman Pașa în neputință de a-și mai tăia drum către Nord-Vest...”

Peste aceste înștiințări grozave, cari pătrundeau tot mai adânc în mijlocul taberilor musulmane, răscolind sufletele, întunecând conștiințele, infrigurând inimile celor mai buni dintre viteji, sosi, în timpul din urmă, o veste și mai grozavă.

Osman află, de pe buzele câtorva soldați ruși, căzuți prinși în mâinile ghicedurilor otomane, o parte din planul de împresurare al Plevnei.

Află, cu spaimă cum regimentele de geniu ale armatelor năvălitoare, isbutiseră să schimbe matca Vidului, tăind canaluri largi și adânci către sud-est.

Dintr-o clipă într-alta zăgazurile stau gata să se ridice, și toate apele furioase ale marelui fluviu bulgăresc să se reverse deasupra Plevnei, înnecând orașul, inundând taberile musulmane, sfărâmând toate adăposturile și toată tăria Mușirului....

La toate acestea se gândea Osman.

Și toate i-se arătau, în noaptea aceea’ rece și liniștită, negre și amenințătoare ca moartea.

Sta, cu ochii pironiți în pământ, cu capul înclinat spre piept, cu fălcile înțepenite și cugeta cu durere și cu milă nemărginită, la țara lui, la strălucirea de odinioară a Islamului, la biruințele cutremurătoare ale întemeietorilor împărăției musulmane,—la prăbușirea și umilința lor de azi.

Până unde se întindeau, în alte, vremi, hotarele împărăției lor...? Deasupra câtor popoare, a câtor țări, a câtor cetăți și palate uriașe, fâlfâia odinioară prapurul sfântului Alem și arcul Semi-Lunei?... Mintea lui nu putea să măsoare întinderile acelea, nici numărul oștilor otomane de pe timpul lui Mahomed și Baiazeth, nici bogăția orbitoare a nemărginitei lor împărății. Lumea întreagă, pământul întreg, păreau încă neîncăpătoare în fața nesfârșitelor valuri de ieniceri și solaci cari isvorau necontenit, ca talazurile mărilor, din stepele Asiei.

Și, acum, toate au pierit. Au pierit ca miriadele de fluturi îmbrăcați în pulbere de argint și de purpură, la cele din-tâi viscoliri ale vântului de iarnă.

Se cutremura globul întreg sub mersul greu și neînfrânat al armiilor aziatice; și, acum, nici cetatea lor, nici colțul de pământ închis între Dunăre și Mare, nu mai putea fi apărat.

Toți îi loveau. Toți îi sfâșiau...

Cel mai umilit dintre vasalii lor, un tânăr Domn al unei sfioase provincii tribuitare Por-ței,—principele Carol,—avea, chiar el, îndrăsneala și tăria să ridice armele și să isbească fără cruțare în stăpânitorul tuturor mărilor și țărilor pământului!

El era cel ce călăuzea oștile vrăjmașe, de pe câmpul de luptă, asupra celui din urmă apărător al Islamului. El era cel ce oprise o-pera de nimicire pe care o mână nedibace, din jurul Țarului, o săvârșea, cu o îndărătnicie bine-cuvântată, la începutul luptelor. El smulsese din brațele Mușirului cea mai puternică întărire a Plevnei. El răscolea pământul, răsbind ceas cu ceas până sub corturile statului major turc. El îi submina tăbiile. El aducea foamete, și bolile și frigul nemiluit al iernei. El îi zăvorise drumurile către Sofia și Okrania. El revărsă apele Vidului peste oștile sale lipsite de hrană, de adăpost, de arme...

Urmărit de cugetele acestea, sărmanul comandat turc își pironi privirile de ghiață, — globi albi ai ochilor, — către stelele mărunte ce sclipeau, ca niște licurici sfioși în noapte, și un fior sălbatec ii sgudui trupul aprins de mânie, chinuit de dorul răsbunărei...

Gemu greu, ca un leu rănit de moarte, — scrâșni, și se ridică apoi, de jos, apăsat de gânduri...

Trase perdeaua cortului și se îndreptă spre Giorum Tabia.

In drum, pe clinul unei coline presărată cu tunuri sfărâmate, se opri.

își îndreptă ochii, spre cer, și iar oftă:

«Dacă toți ai mei, m'-au părăsit,» mugi el, «dacă nici un fiu al Profetului nu se mai «poate jertfi astăzi, pentru împlinirea legei lui sfinte... încă a mai rămas un suflet gata de jertfă.

«Nici odată un vasal al Porței, nu va înfrânge mândria Padișahului și nu va întuneca strălucirea Semi-Lunei, până când nu va trece mai întâî peste trupul meu mort...»

Cu aceste șioapte, pline de o hotărîre grozavă, Osman se îndreptă, cu pași grăbiți, spre avant-posturi și pieri, nevăzut, în umbră...

II

[...]

Vestea ieșirei oștilor musulmane din Plevna, stârni printre mahomedani o mare înfrigurare. Unii se bucurau, alții se îngrijorau, mulți erau cuprinși de spaimă și de desnădejde...

Miile de răniți și de bolnavi, cari zăceau aproape în nesimțire prin lazarete, prin redute, prin oraș, și prin bordeiele părăginite presărate in adâncimile văilor, tresăriră cu groază cumplită, la auzul acestei știri.

„Oștile, cari încă pot purta arma, vor ieși“— își ziceau toți acești nefericiți schilozi.

«Vor ieși, căci, dacă încă n-au căzut pe câmpul de luptă, Allah îi apără și-i cruță. Vor ieși, își vor vedea iarăș țara, vor pluti iarăș pe valurile Bosforului, pe întinsul mărilor, pe nisipurile de aur ale stepelor. Căci au în fruntea lor, pe un Osman-Gazi, pe un Adil, pe un Tahir-Bei... Aceștia îi vor scoate la liman. Ei nu se tem de moarte. Moartea fuge din-naintea lor...

«Dar ce ne vom face noi? Cine ne va scoate din ghiarele morței? Ce puteri ne vor desmormânta de aici, și ne vor purta, peste noianul fără de sfârșit al ghiaurilor, către Constantinopole, spre țară....»

Groaza lor crescu, repede și neînfrânată, ca furtuna...

Când zorile de ziuă înspuziră orizonturile, tot lagărul era plin de frământare și de jale.

Osman închise ochii, spre ziuă,— obosit de gândurile de peste noapte și de cercetările tărzii de pe liniile redutelor,— și-i redeschise, după câteva clipite, în fața soarelui ce-și îmbrâncea undele de argint peste creștetele dealurilor.

In jurul cortului său, comandanții trupelor, și medicii lazaretelor, și ulemalele din tabără și mahomedanii de frunte din Plevna, foiau îngrijorați și abătuți.

Veniseră toți din toate părțile,—și alte pâlcuri de musulmani răsăreau din gurile văilor, — spre a cerși Mușirului apărare pentru cei lipsiți de puteri și de nădejde.

Osman se arătă în mijlocul lor, îmbrăcat în hainele lui groase de abâ, cu cișmele până la genuchi, cu revolvere ascunse în carâmbi, cu ochii încruntați.

Mulțime i-se tângui, purtându-și brațele desnădăjduite spre cer, și pomenind numele Profetului și al Padișahului lor.

Gaziul îi ascultă în liniște, cu fruntea înclinată spre pământ.

In urmă vorbi.

Vorbi, ca în totdeauna, scurt și hotărît.

—«Ii vom lăsa aici. Peste hotărîrea Dur-barului, și a mea, nici-o voință nu poate trece.

Ghiaurii nu sunt oameni pe cari trebuie să-i iubim, dar legea lor, și șefii lor, și lumea întreagă, nu-i vor lăsa să se atingă de un fir de păr al mult credincioșilor noștri eroi. Vor cădea în brațele lor, robi; dar se vor reîntoarce, în țara noastră, biruitori...»

Se întoarse apoi către comandanți, și le porunci, fără să le dea nici un amănunt:

«Veți aduna, astăzi, în Plevna, pe toți dregătorii orașului.

La zece ceasuri voi fi în mijlocul lor...»

Cănd soarele se înnălțase sus, deasupra ta-berilor răscolite iarăș de șuerul obuzelor, Osman coborî în Plevna.

Drumul lui fu o trecere și triumfală și amară.

Luptătorii, încă neatinși de gloanțe și de molime, îl sărbătoreau cu urări fanatice.

Mulțimea nemărginită, de răniți, de bolnavi, de copii, de femei și de bătrâni musulmani, care ’i ieșiseră întru întâmpinare, îl implorau, cu mii de glasuri și cu mii de brațe înnălțate spre Allah, să nu-i lase în brațele peirei.

Osman trecu prin mijlocul tuturor, urmat de statul său major, cufundat în gânduri.

Rare-ori își arunca privirile peste gloate. Atunci inima lui, rece și neștirbită ca fierul, se sguduia de durere.

Dregătorii Plevnei și preoții bulgari ai orașului, Și toată creștinătatea târgului, îi ieși înnainte cuprinsă de o mare îngrijorare.

Toți tremurau în fața privirilor lui încruntate.

Mulți credeau că, odată ieșirea oștilor mahomedane din Plevna hotărîtă, Osman va trece prin foc și sabie toată suflarea creștinească.

Alții gândeau că dregătorii bulgari, și toți creștinii din Plevna, vor fi asvârliți, chiar în ziua aceia, dincolo de linia redutelor, în bătaia focului.

Cei mai cumpăniți și mai cunoscători ai fi-rei musulmane, nu credeau în nimic.

Osman primi autoritățile Plevnei, cu dragoste; apoi le vorbi, de față fiind tot norodul.

«Vă întreb, domnii mei..» zise el, «și rog pe toți cei de față să-mi spuie, fără înconjur și fără sfială, dacă, în tot timpul acestui lung asediu, a fost care-va dintre creștini, nedreptățit, prigonit sau neîngrijit de către oștile mele, de către comandanții lor, sau de către mine însumi?

Din toate părțile isbucniră glasuri hotărîte:

«Nu!...»

«Vă întreb...», repetă, iarăș Osman, «dacă nu am dat hrană creștinilor lipsiți de hrană, din proviziile noastre; și n-am îngrijit pe cei răniți, cu medicii și cu ajutoarele noastre; și n-am mângâiat, pe bolnavi și pe cei văduviți de copii lor, cu aceeași dragoste părintească, cu care am îngrijit pe mult credincioșii noștri luptători?»

Un «da» limpede, isbucni din mii de guri...

«Vă mulțumesc...» urmă Gaziul, „Sunteți cinstiți și drepți...

„Acum, a sosit ceasul să ne despărțim. Mâine, poimâine, — nu pot hotărî ziua, — armatele noastre vor părăsi orașul acesta. Ia adăpostul căruia au strălucit atât de puternic armele Semi-Lunei.

Vă mulțumesc pentru primirea pe cari ne-ați dat-o; pentru credința cu care ne-ați slujit.

Allah și milostivul nostru Padișah, se va îngriji, oricare va li soarta armelor, de voi și de urmașii voștri...

Nu pot cugeta însă la plecare, până când nu voi avea, din partea voastră, o chezășie că veți ști să răsplătiți, prin bine, binele nostru; și că mai presus de toate, veți ști să vă împliniți, în ori-ce împrejurare, datoria de oameni și de creștini pioși

Las în seama voastră mii de răniți, de bolnavi, de copii și de femei, cari nu pot înfrunta, împreună cu noi, mânia focului.

Cum v-am cruțat și v-am ajutat, vă rog să-i cruțați și să-i ajutați/

Din nou se făcu vuet in mulțime.

«Făgăduințele voastre, pentru mine, au mare preț,...» strigă Osman.

«Dar, pentrucă sunt în joc atâțea eroi, la cari țin mai mult ca la propria mea viață, — făgăduințele acestea nu mă pot împăca.

Vă rog să jurați aici, în fața Dumnezeului vostru și a lui Allah, cu mâinile pe crucile voastre, sub îndouitul jurământ al preoților voștri, — pe cinstea și pe fericirea urmașilor voștri și ai patriei voastre, — că veți cruța pe toți musulmanii ce vor rămânea în grija voastră și-i veți apăra, în fața popoarelor învingătoare, dacă noi nu vom putea învinge,—de orice asuprire și pedeapsă neomenească...»

Se făcu, după aceste cuvinte mari, o tăcere de moarte.

Osman își împlântă privirile scrutătoare în ochii marilor dregători și ai preoților bulgari, apoi așteptă...

Urmă o înțelegere de câteva clipe.

Preoții se desprinseră din gloate și veniră în față la Osman.

Cu mâinile pe cruce și pe sfintele evangelii ei jurară, cei din-tăi, să păzească cu sfințenie făgăduința lui. Apoi rând pe rând, toți dregătorii și toți creștinii din cetate, jurară, sub patrafirele preoților, să cruțe pe eroii turci și să-i apere, de orice urgie, în numele preceptelor lui Isus.

Fu un ceas mare, în veci neuitat

Mahomedanii isbucniră în rugăciuni de mulțumire și de slavă.

Ochii lu Osman, ochii aceia de ghiațâ, cari nici odată nu s-au înduioșat și nici odată n-au plâns, se umplură deodată de lacrămi.

Și plânse bătrânul Adil, și plânse Tafic Bei, și plânse Atuf, și plânse toată mulțimea adunată în jurul lor.

Au plâns chiar preoții și dregătorii creștini ai orașului; căci, după luni în șir de temere și de groază nemărginită, se simțeau și ei mari,—neasemănat de mari,—prin jurământul lor, făcut în numele dreptâței, al milei și al păcei omenești.

III

[...]

Cea clin urmă noapte pe care oștie turcești o mai petreceau în Plevna, sosise.

Era o noapte rece și întunecoasă, încărcată de neguri, răscolită de fulgi albi de ninsoare.

încă din ajun, nourii albii de pe boltă se spărseseră.

Pământul era nins pretutindeni.

Iarna venise...

Toată noaptea aceia Osman plănui, în sânul statului său major, mijloacele de luptă și de isbăvire.

Și, toată noaptea, până în crăparea zorilor, oștile turcești se frământară, in adâncimile văilor, pregătindu-se, pentru mântuire, și pentru moarte...

Se ridicară tunurile din meterezele tăbiilor și se strămutară, în tăcere adâncă, unele pe dealurile Krișinului și ale Opanezului, altele pe șesul larg și deschis al Vidului.

Merindele și munițiile se împărțiră.

Bolnavii și răniții fură ridicați și duși în Plevna. Familiile turcești, din cetate,— bătrâni gârboviți de foame și de molime; mame slăbite de dureri, copii galbeni și prăpădiți de spaimă, schilozi, neodihniți și nehrăniți de săptămâni în șir, — năvăliră toți, de pe ulițele strâmte ale târgului, și se îngrămădiră, prin întuneric, în fața podului de peste Vid, în apropierea oștilor gata să deschidă, cu piepturile lor, drumurile Sofiei.

Oștile turcești fură împărțite, sub privigherea lui Osman, în patru mari tabere.

Șease mii de oameni, sub comanda lui Edem Pașa, fură lăsați să apere, până la cea din urmă picătură de sânge, întăririle de la Opanez și Krișin, ținând astfel în frâu revărsarea oștilor vrăjmașe pe urmele Mușirului.

Cincisprezece mii de turci comandați de bătrânul Adil, luptătorul din Crimeea, trebuiau să rămâe în Plevna, spre a sprijini din-napoi, la vreme de grea cumpănă, ieșirea oștilor năvălitoare.

Două-zeci de mii de oameni, în frunte cu Osman-Pașa, aveau greaua menire să treaca, prin foc și moarte, spre Sofia...

Innainte de spumegarea zorilor, toate cetățile din jurul Plevnei,—afară de întăririle Opa-nezului și ale Muntelui Verde,— erau pustiite. Alaiuri negre împovărate de muniții, de provizii și de tunuri desfăcute,—se strecurară în puterea nopței, prin șanțurile tăbiilor, spre punctele de pază, și spre câmpia Vidului. Și mu de oameni așezară podurile de plute și de care sfărâmate, peste valurile spumegânde ale marelui râu al Bulgariei.

Și alte zeci de mii de suflete se frământau, și se învălmășau, și se striveau, în țipete și vaete înnăbușite,—printre cai, chesoane, care și harabale înțesate până ’n vârf cu purcoaie de trupuri omenești, pe șesul dintre Plevna și Vid.

Când dealurile Plevnei se liniștiră, și văile părăsite de oști se scufundară în întuneric, și luminile torțelor asfințiră,— Osman se coborî, de pe Arab Tabia, în valea cetăței.

Cortul lui,—din pragul căruia supraveghiase și cârmuise, timp de o jumătate de an, împotrivirile și victoriile uriașe ale osmanlâilor,— era acum risipit.

Se uită în preajma lui cu durere.

Iși înnalță ochi spre stele, acolo unde se a-răta cornul de aur al lunei, pe care ’1 implora, și de lumina căruia se înflăcăra în nopțile de vară; și, fără voie, trimise cerului o rugăciune zorită,—cea din urmă rugăciune,— pentru mântuirea și gloria Aliotmanului.

Se pogorî, apoi, spre lagăr, cu capul în piept,—privind cu încordare pământul în care știa că-și va găsi a doua zi odihna cea bună.

Deasupra Plevnei se opri.

Spre răsărit mijeau, de-asupra dealurilor, zorile de ziuă.

Lumina slabă a răsăritului și albeața zăpe-șei desgropau, din noapte, coperișurile caselor zi furnicarul nemărginit din vale.

Un vuet surd cutremura în depărtări văsduhul.

Imanii se rugau desnădăjduiți spre stelele sfioase ale zilei. Copii plângeau, femeile plângeau, bătrânii plângeau... Singure oștile Mușirului, așezate în rânduri nestrăbătute, așteptau cu neastâmpăr semnalul plecărei.

La poalele colinei, Gaziul încălecă, și porni, în galop, urmat de Tefik, de Fabir, de A tuf, de Ahmet și de Hassib Bei, în cercetarea trupelor.

Toate oștile erau în regulă.

Nici o inimă nu șovăia. Pe nici un chip omenesc nu se zugrăvea temerea de moarte...

Intră grăbit, surd la urările mulțimei, nepăsător la șioaptele generalilor, în mijlocul pe-destrimei lui iubite.

Bătrânul Adil se apropie, de umbra lui, cu brațele desfăcute:

— «Gazi!.. Allah să te aibă în paza lui sfântă...»

Ochii îmbătrânitului erou se umplură de lacrămi.

Voi să mai adaoge un cuvânt și nu putu.

Osman îl imbrățișe, îndurerat, din șea:

«Adil...», strigă el. «Allah e sus... Jos suntem numai noi!...

«Când două ceasuri, după despărțirea noastră, vor bate, vei fi cu toate oștile tale, din-colo de podul Vidului în ajutorul meu.

«Orice întârziere, e primejdie, Adil...

«Allah să fie cu tine!»

Ceil-alți generali nu mai avură timp să-l îmbrățișeze.

Osman făcu semn comandanților să înna-inteze.

Opt arabi, purtând făclii aprinse în vârful sulițelor, se grupară în jurul marelui comandant turc.

Oștile plecară.

Nemărginitul agarlâc aziatic se clătina, în urma întunecosului alai, ca un codru bătrân, desrădăcinat și bătut de vijelie...

IV

[...]

Rare-ori istoria poporului mahomedan a înscris pe paginile ei pline de răsboaie și de biruințe cutremurătoare, o năvălire mai cumplită și o vitejie mai mare ca aceia, pe care oștile lui Osman-Pașa, o săvârșiră în ziua de 28 No-emvrie...

Soarele încă nu se ridicase sus pe boltă, și toate redutele și șanțurile întărite de pe clinul Dolny-Dubnicului fură prefăcute in ruină, acoperite de morți, pustiite de foc...

Năvălirea oștilor musulmane fu atât de neașteptată, în cât înspăimântătoarele trupe de gre-nadiri imperiali din regimentele Siberiei, cari apărau aceste întăriri depărtate, nu avură timp să se puie măcar în apărare...

La un semn al Mușirului, bateriile deschise ale pedestrimui asiatice înaintară din trei părți spre redute.

Tiraliorii se asvârliră, în vuet de furtună, către întăriri.

Nizamii înroșiră poalele dealurilor cu turbanele lor înmuiate în purpură și sânge. Călărimea se desfăcu în două aripi imense. Flancul stâng se deslănțui, către Dolny-Etropol; aripa dreaptă încercui orizontul, ca un codru de aramă, către Blazigas...

Câteva clipe, și totul se sfârși.

Câteva tunuri deșteptară, cu glasurile lor răgușite, văile și cetățile adormite de pe zări; se auziră câteva huete și glasuri omenești în-necate de salve clocotitoare; apoi steagurile verzi, încrustate de arcul scânteilor al semi-lunei, se înnăltară fâlfâind deasupra celei dintâiu linii de apărare a Dolny-Dubnicului...

Osman sta pe calul său alb, ca spuma, sub poalele întăririlor, și urmărea, cu ocini plini de ironie, de mânie și de încredere, mișcările întârziate ale puterilor creștine.

Din toate părțile zărei se auziau trâmbițe de alarmă și vaete desnădâjduite, de ajutor și de groază.

Grenadirii se întăriau zoriți în a doua linie a tranșeelor.

In depărtări, pe dealurile Etropolului, tunurile începură să fumege, trimițându-și obuzele peste cetăți, în neștire.

Din spre Opanez se revărsară peste palele negurilor, bubuituri de salve, urlete de oști în încăerare, și huruitul prelung al canonadei.

Către Muntele Verde, Scobelleff, intrase desnădăjduit în luptă cu rezervele lui Adil.

Mușirul zâmbiâ.

Această luptă uriașe, prinsă în toate punctele zarei, îl înflăcăra.

Ce năzuise, se împlinise.

Oștile românești și rusești erau pretutindeni răscolite și încătușate.

Drumul, către Sofia, era aproape slobod.

El făcu semn comandanților.

Goarnele sunară din nou.

Și din nou pedestrimea se asvârli, cu răget surd, către a doua linie întărită a Dolny-Dubnicului.

Lupta fu scurtă și înăbușită.

Cum se clatină navele părăginite pe valurile mărilor bântuite de uragane, așâ se clătinau și se năruiau cetățile rusești, sub puhoiul înfricoșat al islamului.

Osman era sus, pe clinurile dealului.

Nizamii răzbiseră în tranșee.

Sângele țâșnea, ca din isvoare.

Armele șuerau și scăpărau, în lumina sângerie a soarelui răsărit pe orizont. Și țipete înspăimântătoare de ajutor, și urlete fanatice de „eiuvallah”, și prăbușiri surde de metereze sfărâmate de ghiulele, se amestecau, într-un huet din ce în ce mai sălbatec, cu bubuiturile din zări și cu vaetele mulțimei imense de fugari ce se svârcoleau în albia Vidului, în urma năvălitorilor, sub ploaia de granate ce curgeau potop de pe redute.

De odată Osman opri armatele din mers.

Flancul stâng al cavaleriei intrase, către Dolny-Etropol, în luptă cu călărimea inamică. Și aceeași șarje cumplită se încinsese, către răsărit, între Blazigas și Dolny-Dubnic.

Frontul armatelor sale era strivit intre cele două flancuri hărțuite...

Neînduplecatul Mușir, iși aruncă privirile către miază zi.

Orizontul era înnegrit de oști.

Din toate punctele câmpului de bătaie, armatele rusești și românești veneau călări, în ropot de grindină, spre locul încăerărei.

La Opanez focurile încetaseră.

Către Muntele Verde salvele slăbeau.

Nu se auzeau, de dincolo de Vid, decât urletele desnădăjduite ale fugarilor, și nu se vedeau, spre Plevna, decât limbile de foc și șu-voaele negre de fum ce isvorau, din ce în ce mai mânioase, din clădiririle pătrunse de bombe...

Văzduhul începu să se întunece.

Fumul bateriilor se lăsă în trâmbe uriașe peste masele nemărginite de luptători îngrămădite între maluri. Obuzele sburau, șuerau și se spărgeau pretutindeni.

Grămezi întregi de oameni săreau în slavă, sfărâmați de șrapnele, rupți în fășii, prefăcuți în sgârciuri și în cărnuri sângerânde...

In mijlocul acestui iad, Osman iși strânse rândurile și luă comanda cavaleriei.

Urmară câteva clipe de împietrire înfiorătoare; apoi, deodată, excadroanele și regimentele călări porniră către zidul nestrăbătut al călănmei vrăjmașe.

Când armatele se isbiră, cele două ceasuri, în cari bătrânul Adil trebue să sosească în ajutorul Mușirului, sunaseră...

V

[...]

Eră aproape miezul zilei, și soarta armelor încă nu se hotărâse.

In cea dintâiu șarje. Osman sfărâmă oștile rusești și românești..

Dar numărul acestora era uriaș. Se răspândise vestea ieșirei lui Osman până la Porodim și la Mecica; și de pretudindeni călăreții și armatele pedestre, și artileria, se urneau și veneau în roiuri nemărginite, către locul încăerărei.

Bateriile trăsneau cu o putere îndoită de pe coline și din gurile văilor, iar luptătorii înspuzeau, ca lăcustele, lumina zărilor.

Porniseră din Poradim și Țarul, și Principele Carol.

Bătrânul Monarc al împărăției de la Nord, se oprise în Grivița de Miază-zi, și urmărea cu inima strivită de neliniște, peripețiile luptelor din depărtări.

Principele Carol, urmat de ofițerii statului Major, se apropia în galop, sburând peste văi și peste dealuri, de apele însângerate ale Vidului.

Marii comandanți ruși și români, iși părăsiseră sectoarele și năvăliseră ațâțați de luptă și de setea biruințelor, sub zidurile învâlvorate ale Plevnei.

In aceste împrejurări, lui Osman nu-i mai rămânea, decât sau să se reîntoarcă în Plevna, sau să moară.

Să părăsească câmpul de bătae, nu putea. Cugetul biruinței i se înrădăcinase adânc în suflet. Nimic nu Var fi putut clinti din loc. Nici un sfat, nici o amenințare, nu-i putea înfrânge voința. Sta pe cal, împietrit, acoperit de sudori, cu ochii injectați de sânge, și se uită, cu o îndârjire fioroasă, înainte, peste turbanele răsboinicilor, în vâltoarea fără de sfârșit a taberelor prinse în încleștarea din urmă a luptei. Buzele i se crispaseră într-un zâmbet sinistru. Și toată arătarea lui, insuflă groază și hotărîre uriașe...

O parte din generalii turci, se sbăteau, în mijlocul oștilor, rotindu-și iataganele, în fulgere șerpuitoare, pe deasupra cealmalelor desnodate și desfășurate pe umeri.

Alții făcuseră cerc în jurul mușirului și așteptau, în friguri, cuvântul lui din urmă.

Mahomedanii, încălziți de privirile agere, și pururi scrutătoare ale Gaziului, cădeau în stoguri sub săbiile dragonilor și roșiorilor, - fără să murmure o șoaptă, fără să facă o singură mișcare de durere sau de spaimă.

Osman își privi îngrijorat ornicul.

Ei au ceasurile 12, și Adil nu mai sosea... Rând pe rând el trimise, în Plevna, ofițeri de ordonanță. Și nici ofițerii nu se mai înturnau, nici cei 15.000 de luptători, rămași în cetate, nu se arătau, în urma lui, spre Vid.

Sărmanul generalism își aduse atunci aminte de cel dintâiu sfat de răsboiu, în care hotărîse ieșirea oștelor sale din Plevna. Iși aminti de bătrânul și credinciosul lui Adil. Îl văzu, înspăimântându-se de planul ieșirei, înnălțându-și brațele spre Alah, implorând Mușirului îndurare pentru nefericitele sale oști; și pace,— pace mândră, în condițiuni mândre..!

«Nu cumvâ m-a trădat..?, se întrebă Osman tremurând de mânie, și de ură...

«Nu curmă Adil, — legendarul eroul din Crimeea și din stepele Asiei,—’și-a pătat barba albă, și numele falnic, și cinstea islamului, închinând armele celor dintâi ghiauri sosiți în Plevna?»

Cu repeziciunea clipei trecură toate aceste cugete negre, prin mintea turburată a Mușirului.

Dar, grabnic el se potoli. Chipul i se însenină iarăși. Zâmbi amar, apoi un surâs iertător îi înflori buzele învinețite.

«Nu se poate» își zise el. «Mai de grabă Osman se va întoarce iarăși în Plevna, de cât Adil să se hotărască a-și vinde trecutul și țara...»

Iși încleștă pumnul pe mânerul hangerului, și scrâșni din dinți cu furie.

O!.. De ce nu venea Adil?

Cu 20.000 de oameni, sfărâmase două din cele mai puternice linii de apărare ale oștilor vrăjmașe, și ținuse în loc, până în miezul zilei, toate armile creștine.

Cu încă zece mii de oameni ar fi trecut in sbor, peste români și ruși, către Sofia și Constantinopol.

Adil..! Atât îi lipsia.

Și Adil îl uitase. Adil îl trădase. Adil căzuse...

Intr-un fior de desnădejde grozavă, Osman își înălță privirile spre cer, își încleștâ pumnii, apoi strivi, smucind zăbalele, gura armăsarului.

«Tefik...» gemu el.

Și picături roșii de sânge, scurse din limba lui sfărâmată între dinți, îi împurpura barba.

«Tefik.. Osman înnapoi, nu poate să meargă.

Cine crede în Alah să mă urmeze..

Rob, sau mort, în fața Profetului e totuna...»

Tefik își dădu calul la o parte, șî toți generalii îl lăsară să treacă.

Bar, în clipa aceia, o răscolire neașteptată de oști și de arme, tăte drumul Mușirului.

Din Plevna venea în goană desnădăjduită, fără sabie și fără arme Mahmud-Ali, unul din numeroși ofițeri de ordonanță, trimiși de Osman-Gazi peste Vid. Ofițerul se opri abia răsuflând, în fața generalului.

Chipul îi era verde. Ochii i se rostogoliau, mari și speriați, în orbite...

—«Aii... și toate oștirile noastre, și Plevna... și Edem-Pașa... sunt in mânile ghiaurilor...»

Generalii își purtară ochii îngroziți, când spre Osman, când spre oștile, înfricoșate, din jurul lor.

Osman măsură de sus până jos umbra călărețului.

«In mânile ghiaurilor..! Cum...?

Privirile lui scăpărau...

Nici odată, pe chipul, pururea întunecat și misterios al Mușirului, nu se văzu atâta mânie și ură ca în clipa aceia grozavă.

Nimeni nu-i putu înfrunta căutătura.

Avură toți senzație stranie că din orbitele lui isbucneau șiroae de flăcări, și că un foc mare le învăluia, tuturor, sufletele.

Singur Mahmud-Aii putu să vorbească încă:

— «Sunt făcuți toți prizonieri, prea luminate pașe...» urmă el.

„Încă din zori, când oștile noastre atacau întăririle dela Dolny-Dobnik, oștile principelui Carol au dat asalt Opanezului și l-au luat cu armele. In acelaș timp Krișin și Blazigas au căzut în mâinile puterilor moscovite...

«Adil-Pașa a fost isbit fără veste, din trei părți deodată. Toate sforțările lui au fost deșarte. Oștile noastre s-au predat. Cetățenii din Plevna au închinat, înaintea căderei lui Adil, cetatea. Și toată mulțimea fugarilor, îngrozită de loviturile neomenești pornite din redutele creștine, au primit cu durere jugul învingătorilor.

Două zeci de mii de oameni, fără arme, fără comandanți, fără steaguri, fără nădejde, așteaptă, Gâzi, mântuirea lor prin tine.

Plevna e o zi în mâinile ghiaurilor.

Colonelul Cerchez e guvernatorul ei.

Dar tu poți, în ori ce ceas, să smulgi de sub jugul umilinței pe aleșii tăi».

Osman întoarse capul din fața ofițerului, și strânse frânele armăsarului.

Când generalii se deșteptară, — Gaziul era în mijlocul încăerărei.

El singur lovea, și singur țâră, în urma lui, oștile in luptă.

Ca vijelia se năpustiră nizanii și redifii, pe urmele înfricoșatului generalisim; iar, oștile românești și rusești, uluite de arătarea fioroasă a Leului se trăgeau în dezordine, trâmbițând zadarnic și din toate punctele zărei, strângerea târzie a rândurilor.

V

[...]

Pe tot câmpul de bătaie, de la Dolny-Dubnic până la Riben, și de la Gorny-Etropol până la Poradim, răsună sguduitoarea știre, că Osman spărsese rândurile dușmane și că era acum departe pe drumurile Sofiei.

Atât de cumplit fu atacul lui din urmă, și atât de grozavă fu învălmășala oștilor noastre, în fața arătărei lui...

Dar soarta armelor nu voi să încunune cu lauri fruntea celui mai mare răsboinic al răsăritului, din veacul al 19-lea...

Gazi-Osman nu făcu de cât doui-trei pași, și căzu..

O ruptură de obuz sfărâmă vintrele calului său arab.

In acelaș timp un glonț, de carabină pătrunse piciorul viteazului răsboinic.

Căzu, sub cal, mânuind încă, în lumina friguroasă a soarelui, spada lui scumpă, încrustată cu aur, pătată de sânge.

Generalii se adunară desnădăjduiți, în juru-i* Hassib-Bey, credinciosul și bătrânul medic

4 al uriașului luptător, îl ridică pe brațele sale șubrede și deodată începu să plângă.

Osman era alb ca zăpada...

Două lacrămi i se ivise în colțurile ochilor; și în aceste două lacrămi văzură, toți, toata nemărginirea dragostei lui de neam și toată durerea înfrângerei lui neașteptate.

Cu o încordare supremă, Gaziul, se ridică între ai săi, în picioare. Și cu toate că sângele îi gâlgâia din rană, ceru, cu buzele tremurânde, un cal nou, de luptă.

Dar puterile îl părăseau.

Dureri sfâșietoare îi sfredeleau piciorul, și-i sgâlțiau trupul întreg.

Singur nu știa unde e rănit.

Și toată lumea,—Hassib el însu-și,—văzându-i calul mort, și văzând chipul lui Osman mai palid ca pânza, îl crezură pătruns, în toate părțile, de rupturi de spije și de gloanțe.

Îl îndemnară, toți, să iasă din luptă.

Osman pregetă; apoi căzu moale pe brațele pașalelor.

înnainte de a părăsi câmpul de cinste, el se uită adânc în ochii lui Tefik:

«Tu, unde mergi?

Treci in fruntea oștilor, și cazi pentru țară, cum am căzut eu....»

Jehk plecă umilit. Dar plecarea lui fu târzie.

Trecerea lugubrului alai prin mijlocul oștilor, curmă avântul tuturor mahomedanilor.

Vestea căderei lui Osman se deslănțui ca fulgerul...

Un vânt pustiitor, de jale și de desperare, trecu șuerând peste toate taberile; apoi un murmur nemărginit se ridică, huind, spre boltă.

«Osman e mort.. Gâzi Osman e mort...»

Și vaete lugubre, de «Iman! Aman!» și «Allah hu Allah» se răspândiră, în toate părțile zărei, semănând, printre nizami și redifi, desnădejde și groază; printre creștini, însuflețire și putere.

Armatele se îmbrânciră înnapoi, isbite ca de suflarea morței.

Mulți asvârliră armele.

Ofițeri și pașale, socotind că Osman era prins, ridicară în vârful săbiilor, marame albe, în semn de pace.

Cuvântul «bariz» se întinse ca clocotul apelor.

Toți cereau pace, și toți se trăgeau înnapoi, spre Vid, loviți în piept, în coaste, și în spate, de sulițele și de proectilele ucigătoare ale oștilor împresurătoare.

O învălmășală monstră răscoli, pretutindeni, văsduhul și pământul.

Mii de cai, încurcați în frâne, se înnălțau sforăind peste capetele gloatelor, treceau peste mor ți, peste răniți, peste pedestrime și iși luau vânt, aruncând foc pe nări, dealungul șesurilor înroșite de sânge.

Pedestrimea era sfărâmată sub copitele cailor; topcii cădeau striviți sub roțile tunurilor; călăreții se luptau, piept la piept, tăindu-și drum peste cadavre.

Apele Vidului fierbeau de trupuri înnecate, și de umbre vii ce se sforțau în deșert să atingă malurile Plevnei.

Podurile, în mare parte, se sfărâmaseră.

Mulțimea fugară, care isbutise să treacă pe țărmul stâng al Vidului, era prăpădită sub șuvoiul omorâtor al oștilor musulmane ce isvo-rau mereu din neguri.

Țipetele mamelor și ale copiilor, cutremurau tăria.

Căutau să scape, și nu aveau unde. Către miazăzi era potop de arme și de foc; spre răsărit clocoteau apele furioase ale fluviului; de sus, din împărăția păcei și a dreptăței, cădea lavă topită: tuci înroșit, obuze sfărîmate..

Multe suflete nevinovate se înnecară; și mulți copii plăpânzi și bolnavi, fură stâlciți, în ziua aceia, sub picioare, de însă-și părinții lor...

Târziu, când toate șesurile, și clinurile dealurilor, și apele Vidului, erau înnecate de cadavre, se sunară, din amândouă taberile, încetarea luptei.

Osman se închinase.

Europa putea să răsufle, din ziua aceia ușurată.

Aliotmanul era învins.

Cu Osman-Gazi, asfinți, pentru totd-auna, fanatismul islamului și toată strălucirea semilunei, de veacuri în șir stăpânitoare peste crucile, umilite și sfioase, ale bisericilor din răsărit.

VII

[...]

Intr-o casă părăginită, așezată sub malul drept al Vidului, Osman aștepta, cu sufletul otrăvit de durere, sosirea ceasului în care trebuia să fie dezarmat și robit...

Hassib-Bey îi pansa rana de la picior.

Ca un copil plângea bătrânul medic, și toți generalii turci, strânși în jurul nefericitului Osman stau tăcuți, umiliți, cu frunțile ’n piept, cu ochii înnecați de lacrămi...

«Zilele trec...» murmură, într-un târziu, marele erou.

«Dar nici una nu se asemănâ.

Unele sunt fericite... altele nenorocite!»

Iși înclină capul spre pământ, și multă vreme stătu nemișcat, dus pe gânduri, înmormântat sub nemărginita și în veci neperitoarea lui durere.

De afară se auzeau răcnetele desnădăjduite ale celor uitați, în sânge, pe șesurile Vidului. Și ca un concert monstru, urletele valurilor se amestecau în plâns prelung cu tânguirile răniților, cu sunetele goarnelor, cu zăngănitul armelor, cu sforăitul cailor, cu ropotele cavaleriei, cu țipetele crivățului...

Furtuna se stingea, puțin câte puțin, în depărtări.

O agonie înceată adormea pământul, plămădit de atâta timp în sânge.

Era agonia alor săi.

Osman o simțea, o înțelegea, o urmărea adânc prin negura cugetelor lui amare.

Simțea că totul se scufunda, în întuneric nepătruns, sub picioarele lui sdrobite.

Toate piereau cu el.

Iși cunoștea bine neamul.

Dacă el însuși n-a putut ține sus flamura biruinței; cine altul mai era în stare să apere, pe credincioșii lui Allah, de umilința grozavă, ce se întindea neagră și nețărmurită, ca un giulgiu uriaș de doliu, peste trupul adormit al Islamului...

Nimeni.

Căzuse el.

Sub trupul lui inert, căsuse toată fala și toată strălucirea Răsăritului...

Clătină din cap, cu jale, apoi își înnălță fruntea obosită spre Atuf:

—«Nimeni nu sosește?

„Trimete un ofițer... Să cheme pe cel din-tăi general, rus sau român, întâlnit în cale...

Se tem, oare, de Osman?

Să le spuie că Osman e cel mai umilit dintre ostașii lui nefericiți...»

—«Gâzi!...», gângăvi, Hassib, isbucnind în lacrămi.

«Pentru ce aceste cuvinte?

«Ești mare, Gâzi... mare, cum nici Padișahul nu-i...»

—«Taci...», porunci încet Mușirul.

«Te-am crezut înțelept, Hassib

«Ba nu... ai dreptate... ai dreptate... Padișa-hul e astăzi umilit și mic.

«I-am pângărit, noi, sceptrul... ’i-am spulberat, eu, mărirea...»

Osman tăcu.

In pragul colibei răsări, un stol de ofițeri de stat-major, pe cari Osman nu-i cunoștea, de uniformele cărora nu avea știință.

Se opriră toți innainta Mușirului și rămaseră împietriți, cu mâinile la vizieră.

Erau ofițeri din statul-major român.

Printre ei, era și Sergiu Vladimir, slab, palid, mânjit de sânge, acoperit de scrum.

Colonelul Cerchez făcu un pas către Mușir.

—„La ordinele voastre, Excelență...”

—«Ce zice ofițerul acesta..» întrebă Mușirul.

—«E la ordinul vostru, Effendi...” tălmăci Hassib.

Osman salută.

— «Spuneți-i că Osman e gata să-i predea sabia, și să ’i se supuie, fără nici o împotrivire.

„Dar înnainte de toate, vrea să știe: cari sunt condițiunile capitulărei: ce se vor face cu credincioșii și nefericiți! lui ostași?»

—„Nu am nici o împuternicire, și nici un

ordin, asupra acestui lucru, răspunse limpede colonelul.

Nu pot hotărî nici o condițiune. Nu pot lua nici o sarcină.

Singur, principele Carol, poate hotărî de soarta Voastră, și a oștilor voastre.41

Răspunsul acesta uimi pe Mușir.

Gaziul își întoarse capul, și privi cu luare aminte în ochii colonelului.

—„Sunt români?” întrebă el.

—«Da, Effendi...”

—„Ciudat popor...”, murmură în taină marele ostaș turc.

«Aveam alte păreri despre neamul acesta.»

Tăcu iar câteva clipe; apoi își desprinse sabia din centură.

Privirile ’i-se opriră lacome asupra mânerului ei de aur.

Trase lama și stătu mult timp cu ochii pironiți pe luciul oțelului.

In urma, o ridică încet către buze, o sărută, și o întinse cu lacrămile în ochi, colonelului Cerchez.

Mișcarea aceasta fu atât de dureroasă,—cu atâta patimă își lipi buzele de armă, și atâta tnsteță ardea în ochii lui,—în cât toți cei de ața se înfiorară și plânseră de duioșie și de milă.

Cerchez, se trase înnapoi umilit:

”—Nu pot primi nici vitejeasca Voastră spadă.

Singur Domnitorul se poate mândri cu un asemenea trofeu...

Eu am venit să vă aduc slabele mele ajutoare, în calitate de ostaș, supus ordinelor Voastre, și de guvernator vremelnic al Plevnei.

Osman tresări.

Și toți generalii turci tresăriră.

Sprijinindn-se pe piciorul stâng, gaziul se ridică în picioare, și întinse amândouă mâinile co Ionelului Cerchez.

Ii mulțumi printre lacrămi:

—«înfrângerea mea...», murmură el înduioșat «găsește, în cavalerismul armatei românești, o adâncă mângâere și un luminos punct de nădejde.

Vă mulțumesc din suflet...»

Ofițeri români salutară.

In clipa aceia, un sgomot neașteptat, de pinteni și de glasuri răgușite, sfărâmă brusc solemnitatea acelui ceas, plin de măreție și de iatnă.

In prag răsări chipul roșcat și dârz al generalului Ganeski.

Generalul rus aflase de alergarea colonelului Cerchez, în coliba gaziului.

Furia îi clocotea, nestăvilită, în ochi, și în întreaga lui făptură.

«In numele împăratului...” mugi Ganeski,— „predați sabia, și urmați-mă...“

—«In ce condițiuni...» întrebă, Osman.

—«In nici o condiție...

Sunteți prizonierul nostru și atât...»

Tefik și Atuf, și Hassib, avură toți un fior de furie cumplită.

își încleștară pumnii pe spade, și priviră amenințători în ochii generalului rus.

Osman stătu, o clipă la îndoială apoi zâmbi.

—«Poftim...» făcu el.

Și-i întinse sabia, nepăsător, fără nici o părere de rău, fără nici o împotrivire.

Apoi se întoarse către colonelul Cerchez.

—«Unde este principele vostru?» întrebă el.

«—Nu știu, Excelență...» răspunse colonelul.

—«Doresc să-l văd...» urmă Mușirul, privind cu dispreț spre garda imperială...

Apoi adăogă, suspinând greu, și dând înțeles adânc cuvintelor:

«Adevărații învingători, mc pot umili pe cei învinși...»

Cu aceste cuvinte se sprijini de brațul lui Hassib-bey, și ieși, escortat de generali și ofițeri. în fața oștilor sale, îngenuchiate, — ca și el, — sub jugul trist și umilitor al robiei...

CARTEA IV
Prin Vifor

I

[...]

In ziua de 7 Noembrie ieșea din Plevna cel din-tăi alai de prizonieri turci.

Erau vre-o trei mii de ostași musulmani, goi, sdrențeroși, secătuiți de foame și de neodihnă, cu trupurile acoperite de răni, parte lecuite, parte încă sângerînde.

Ei mergeau încet, prin zăpada ce se cernea necontenit din apele turburate ale cerului, și pe care vântul o spulbera șuerând peste pustietățile albe. Și gemete înnăbușite, și rugăciuni sugrumate de jale și de obidă nețărmurită, se înnălțau din mijlocul tristului cortegiu, și se amestecau, într-o tânguire fără de sfârșit, cu țiuirile crivățului.

De o parte și de alta, a alaiului, înnaintau prin vifor, cu degetele înțepenite pe oțelele puștilor, cu capetele înfășurate în glugi fulguite de neauă, soldații din escortă.

Eră un întreg regiment de* dorobanți tot așa de sdrențuiți și de supți de puteri ca §i robii, prinși în luptă.

Veștmintele sărmanilor viteji, ciuruite de baionete și de gloanțe, abia se țineau pe trupurile lor schilave. Ploile, amestecate cu sângele răniților, le putreziseră mantalele. Ele atârnau în fâșii, negre și uscate, împietrite de ger. Și toate sforțările lor de a se putea învălui, în aceste petice putregăioase, erau zadarnice...

Înnotau, toți, prin ghiață, și erau toți înfășurați în ghiață...

Din depărtare ’n depărtare, pe marginea drumurilor înnămețite, răsbeau prin pulberea sclipitoare, ca de grunji de sticlă, a viscolului, pâlcuri de ofițeri călări...

Ei înnaintau, anevoios, în pasul cailor...

Unii vorbeau în șioapte, curbându-se peste oblâncurile șelelor; alții stau înțepeniți, ca niște mumii negre, în scări, și urmăreau convoiul în neștire, cu gândurile împărțite pretutindeni.

Scăpaseiă din răsboi.

Acum, un răsboi nou se întețea înnaintea lor.

Răsboiul neînduplecat al puterilor naturei.

Comandantul acestei lungi și mohorâte excorte, și a întregului alai, era un tânăr capitan, îmbrăcat în uniformă de ofițer de stat major.

El călărea pe un cal negru și neînfrânatr intre doui ofițeri: un locotenent și un sub locotenent de dorobanți

Arare-ori comandantul își ridica gluga de pe ochi; și o privire tristă, împăienjenită de ninsoare, cădea atunci peste nemărginitul șirag al robilor, ce se țâra, spre Dunăre, ca un popor, mărunt și întunecos, de cârtițe...

Comandantul ofta...

Tovarășii lui de arme și de restriște își bateau brațele, amorțite de ger, și dau pinteni cailor scoțând chiote răgușite prin vuetul viforului.

Caii simțeau, par-că, din strigătele stăpânilor, rostul cuvintelor lor.

Dau să iasă din nămeți.

își încordau puterile..

Dar viforul îi isbea nemilostiv în față.

Sforăiau, săreau înnapoi și se poticneau mereu prin hopud..

Adese-ori stau împietriți în lo?, ciulin-duși urechile către depărtările înspuzite, din-naintea lor.

Pe aripile vântului veneau tânguiri grele și urlete surde. Și odată cu vaetele acestea se simțea, prin neguri, apropierea haitelor de lupi...

Caii își sângerau gurile sbătându-se desnădăjduiți în frîne.

Trâmbițași! sunau, tremurător, din goarne.

Alaiul pornea înnainte, în voia soartei, în bătaia viforului, în sânul larg al nămeților...

Către nimiezi, convoiul sosi la Musselim-Sello.

Plevna era acum departe. Și, pentru totd-auna, ea rămânea înnapoi, îngropată, ca un mormânt uriaș, sub ura și blestemul tuturor.

Peste tăbiile de pe dealurile Bucovei și ale Crișinului, pe deasupra subteranelor și șanțurilor înțesate de mii de morți, peste văile adânci pline de hoituri și de stârvuri înghețate, se așternuse lințoliul alb al țărei vecinice.

Nu se mai zăreau, nici lunete, nici întăriri, nici fumegați de tunuri, nici stoluri de călăreți goniți de vuetul luptelor.

Armatele, rămase încă in apropierea Plevnei, tremurau, sfioase și neputincioase, prin văi.

Puterea omenească pierise.

Ca o ironie biciuitoare, natura pornise, ea însă-și răsboi, asupra tuturora.

Pretutindeni era numai fum. Fum de zăpezi răscolite: de pulbere, sură și albă și străvezie, de ghiață răzuită....

Corbii luaseră locul regimentelor înse-toșate de sânge.

Văsduhul era cernit de umbre negre, clătinate și învălmășite de furia vremei.

Și peste tot acest noian de puteri cumplite, intrate în luptă, nu era de cât un singur comandant, un singur erou pururea neînvins: crivățul...

Cu bice de foc, și cu țipete înfiorătoare, vântul nemiluit de la Nord, pălmuia,—în bătaie de joc,—armatele nenumărate, ale învingătorilor. Și toate oștile încununate cu lauri și împovărate de trofee, se ghemuiau pe vadurile apelor, îngrozite, fără tărie, fără nădejdi..

De pe platoul de la Musselim-Sello, ofițerii, și soldații din excortă, și robii din alai, își aruncară, pentru cea din urmă oară, privirile către Plevna.

Și un suspin de ușurare, întovărășit de rugăciuni tăinuite, se înnălță, de pe buzele tuturor, în aer.

Tot ei,—ori cât de chinuită și de primejduită li era viața,—erau cei mai fericiți.

Scăpaseră, cei din-tâi din iadul din-napoi. Și, dacă soarta nu va voi să-i cruțe, tot ei vor scăpa cei dintâi, de dureri și de amintiri sfâșietoare, murind, înnaintea tuturor, în drumul lor spre țară..

Alaiul se opri.

Pe marginea șoselei Nicopolului, mijea de sub troiane, o paragină povârnită sub greutatea zăpezilor.

O șuviță de fum ieșea, de pe coperișul acestei colibe prăpădite, se sbătea o clipă în aer, căutând să se întoarcă înapoi, pe hornul spart, apoi se răsipea în vârtejele vântului.

De pe ușa co ciob ei năvălea în drum miros acru de băuturi oțețite, amestecat cu fum de pipe și aer aburit...

Eră o cantină, uitată de D-zeu în cale, — singura și cea din urmă, de pe câmpul de bătaie.

Câți-va ofițeri săriră, înviorați, din scări.

Un sergent se apropie de comandantul excortei:

—„Trăiți, domnule căpitan... Un pașe, un colonel și doui maiori turci, vă roagă să le îngăduiți a intra, și ei, în cantină...

Comandantul dădu îngăduitor din cap:

—„Să intre...“

Din convoi se desprinseră patru umbre omenești.

In frunte pășea un bătrân, palid, slab, cu barba rară, înțurțurată de sloi. Bătrânul purta, pe cap, fes sângeriu. Mâinile îi erau goale, crăpate de viscol. își strângea în jurul pieptului un cearșaf subțire, dăruit nefericitului pașe de vre-un redif fanatic, și tremură și clănțănea din dinți, fără preget...

Alăturea de el, mergea colonelul, — un colonel tânăr de nizami era gol. Purta tunică strâmtă și pantaloni strâmți, vârâți în cisme subțiri de piele de căprioare.

Chipul, frumos și rumen altă dată, al colonelului, era vânăt și crispat de ger.

Abia își putea stăpâni convulsiunile, ce-i tiământau trupul. Totuș, dintr-un înduioșător sentiment de mândrie ostășească, se străduia să și ție capul sus, semeț.

In dreptul cantinei se opri. își duse mâna înghețată, la piept, apoi la frunte, și intră în hrubă pe urma bătrânului pașe.

Maiorii se furișară, înnăuntru, cu capetele în piept, aduși de umeri, sgâiciți, prăpădiți de tăria viscolului.

In cantină, ofițerii și soldații nu mai încăpeau.

Eră un aer nesuferit.

Vântul răsbi pe ușe, și umplu întunericul odăei, cu pulbere rece și măruntă de zăpadă.

In jurul unui mangal, pe care vântul de curând intrat îl răscoli deodată, se ghe-muiau, în cerc, ostașii. Soldații se îmbulzeau la tarabă. Un ofițer își desculță cișmele, și începîi să-și pârjolească, ciorapii groși și rupți, de lână, la para albăstrie a cărbunilor.

Cei patru militari mahomedani se opriră, sfioși, lângă prag.

Odinioară, de pe înnălțimile întăririlor, acești viteji neînvinși ai islamului, vor fi as-vârlit moartea cea mai neîndurătoare asupra celor strânși lângă foc, stăpâni pe cantină, cărora le cerșeau acum, cu ochii albi, pierduți în orbite, un locșor, cât de lăturalnic, lângă jeratecul dătător de puteri. Pașa acela, atât de sg.ribulit și de bătrân, — cum era privit el, oare, de toți ai lui și de toți dușmanii, de sub redute, înnainte de căderea gaziului și de luarea Plevnei..?

Mii de suflete oțerite, credincioase până la jertfirea cea mai crâncenă a vieței lor, ascultau cu temere de poruncile lui hotărî-toare, și-i se închinau, până la pământ, la fie-care mișcare, la fie-care cuvânt.

Ieri, ochii lui, înțesați de fulgerile biruinței, scrutau, de pe tăbii și din scările calului său arab,—cu măreție și cu milă,— înnaintările și frământările desnădăjduite ale gloatelor năvălitoare.

Eră a tot-puternic. Și poate că nici o-dată nu și-a închiput, sărmanul pașă, să a-jungă atât de grabnic acolo unde era a-cum: să se vaza gol, umilit, târât pe jos, prin zăpadă, la depărtări de poștii, — îmbrâncit cu furie din urmă; pălmuit, de mânia crivățului din față: fără nădejde să-și mai câștige vre-o dată libertatea, armele, rangurile, și gloria unei vieți întregi.....!

Ca un cerșetor, sta umilit de o parte, cu capul în piept, cu trupul învăluit într-o pânză zdrențuită, privind cu lacrămi un colțișor de foc,—tot ce mai dorea în lume,— la care nimeni nu-l îmbia.

Părerile acestea, atât de crude și de înduioșătoare, în sălbăticia lor, vor fi trecut în ceasul acela, prin sufletele multora, din ofițerii și din ostașii noștrii. Dar, era frig, l i opurile tuturor erau degerate. Toate i-nnnileînfrigurate din zori până la nimiezi, e bataia cumplită a viforului, erau acum împietrite.

Focul prețuia mai mult decât toate faptele bune.

Nimeni nu se clintea.

Nu puteau să se clintească, Nu mai puteau să voiască. Nu mai simțeau, nu mai vedeau, nu mai judecau...

Comandantul trecu pragul, cel din urmă își scutură cișmele de omăt, aruncă o privire piezișe către cei patru ofițeri mahomedani,— și-și desfăcu gluga..

Trăsăturile lui Sergiu Vladimir, abia se mai puteau cunoaște.

Mustățile i se cărunțiseră de neaua. Pe obraji, părul neras dela întoarcerea lui în lagăr, crescuse în neregulă, dându-i un aer sălbatec Roșeața îi pierise, era palid, și slab, și neînchipuit de trist..

El înnaintă drept spre foc...

Doui ofițeri, desmorțiți de ger, se ridicară și făcură loc căpitanului.

Vladimir se întoarse către ofițerii turci:

„—Poftiți, domnii mei...*

Apoi adaogă încet, strângând mâna bătrânului pașă:

Iertați... generale... suntem în răsboi...

Și apăsă greu, cu un gemăt înnăbușit: „E nedrept și neomenos, răsboiul...”

Generalul dădu din cap; și un surâs, și trist și recunoscător, îi lumină chipul veștejit...

„Nu face nimic...- răspunse iertător bătrânul. „Dacă noi am fi fost învingătorii... tot ast-fel s-ar fi întâmplat cu cei învinși”.

Și tăcu.

Se așezară, toți patru, în jurul mangalului, și privind duși spre foc, stătură neclintiți, furați de gânduri apăsătoare, până când sună goarna de plecare.

Sergiu Vladimir stătu, ca și ei, cu capul strâns în palme, cu coatele răzimate pe genuchi, cu sufletul dus în depărtări.

Mahomedanii cugetau la nevestele, și copii lor, lăsați departe în răsărit, în țări, pe veci pierdute, și pururea pline de soare.

Vladimir gândea la cei ce-l așteptau peste hotar,—la familia Basarab—: la desnădejdea lor, la lacrămile lor...

Și toți,—și Vladimir, și cei patru robi din preajmă-i—nu simțeau decât un singur dor învăluindu-le, în clipele acelea, inimile:

Decât să poarte, în nesfârșit durerile lor omorîtoare,—unii ca învinși, alții ca învingători,— mai bine să moară.....

II

[...]

Dela Musselim-Sello drumul intra în plin deșert.

Până aproape de Nicopole nu mai era nici un sat, nici o locuință omenească, nici un adăpost. Șoseaua se pierdea pe șesuri pustiite de vifor, printre dealuri acoperite de nămeți, pe platouri nesfârșite deasupra cărora abia se zărea din depărtare în depărtare, tufe și mărăcinișuri uscate.

Drumul nu se mai cunoștea. Cei trei mii de robi, călăuziți de dorobanți, trebuiau să tae cea din-tâiu pârtie prin zăpezile stepelor. Singurele semne, după cari cercetași! escortei, puteau ghici urmele drumului, atât de umblat alte-dăți, erau stâlpii de telegraf, carele înpotmolite prin șanțuri, și stârvurile ce se iveau, din răstimp în răstimp, de sub troene și asupra cărora cio-cile se lăsau in stoluri...

Pe această pustie fioroasă, pe întinderea căreia crivățul și vârtejele de zăpadă șuerau cu groază nemărginita, alaiul se pierdu încet încet, în zare...

Bătrânul pașe, și ofițerii turci mai de seamă,—cari merseră, dela Plevna, până la Musselim-Sello, în fruntea convoiului,—fură așezați, din porunca lui Vladimir Sergiu, în mijlocul alaiului.

Erau, acum, la adăpost. Vântul nu-i biciuia din față. Nici nu erau amenințați,- ca prizonierii din urmă— să rămâie înnapoi în cale, pradă corbilor și fiarelor sălbatice...

Vladimir călarea în dreptul lor.

Mergea încet, cu ochii pironiți asupra generalului. Une-ori își plimba privirea asupra miilor de capete clătinătoare, plecate în jos, cari se înlănțuiau și se clătinau pe luciul alb al zăpezilor ca un lung pârâiaș de sânge...

Priveliștea ce se desfășură sub ochii lui, îi strângea inima de durere și de groază.

Vântul gemea. Dar gemetele prizonierilor întreceau și gemetele vântului, și fiorii ucigători, ai vremei nemilostive...

Un murmur înnecat, de implorări, de plânsete și de rugăciuni sfâșietoare, brăzda în larg câmpia.

Mulți nu mai puteau să meargă. Picioarele nenorociților osmanlâi, înfășurate în sdrențe, crăpasevă. Printre degetele lorșu-ruia sângele din răni. Obielele se deslipiau cu carne cu tot de pe picioare.

Și picioarele lor, jupuite de piele, înghețațe până la os, nu erau decât sgârciuri, amestecate cu grunzi de ghiață...

Din timp în timp câte-un vaet scurt, urmat de o tânguire prelungă, deștepta luarea aminte a soldaților de pază.

In mijlocul alaiului, pe marginea drumului, sau înnapoi, departe, în urma convoiului, se frământa în troian câte-o umbră nedeslușită.

Soldații alergau, speriați, în ajutorul celui supt de puteri.

Nu-l cunoșteau.

Avea, el, familie,—frați, surori, copiii lăsați în depărtări?

Cum îl chiema? Din ce tărâmuri era?

Din ce țară, din ce oraș...?

-- „Ibrahim... bre, Ibrahim....”

—„Scoală, bre, Ali... Te așteaptă, Fatme, bre....“

Ostașii îl ridicau de gulerul hainei, îl întorceau cu fața din zăpadă, și-l priveau în ochi de aproape.

Turcul nu cere nimiac Dela șolduri în jos, și de la coate până la unghii, mâinile și picioarele lui erau sloiuri.

Se uită aiurit, cu ochi de sticlă, în ochii tuturor. Nu vedea decât neguri. Neguri mari, nedeslușite, ce se clătinau, ca niște munți uriași, în preajmă-i...

Soldații îl târau câțiva pași prin zăpadă și-i dau drumul.

—„Domnule sergent... E mort. Nu mai mișcă...“

—„Dă-i pace...

Ostașii plecau..

Sărmanul muribund rămânea în drum, cu fața-n sus, cu ochii deschiși spre bolta fumurie a văsduhului.

Alaiul era departe.

Nu mai auzea, nici glasuri de oameni nici ropot de cai, nici sunete de goarnă.

Prin vârtejile pustiitoare ale viforului auzea fâlfâiri de aripi; apoi întrezărea umbre cernite lăsându se, din sbor, asupră-i.

Corbii îl împresurau de pretutindeni.

ÎI sfâșiau de viu. Iar din depărtări, prin aceiași negură sură, haitele de lupi,—ațâțate de mirosul pradei,—se apropiau, clănțănind și urlând cu înfricoșare.

Dela o vreme soldații nu mai dau nici un ajutor celor căzuți.

Prea mulți erau. Nimeni nu le putea fi de nici un ajutor.

Și ostașii din excortă, și miile de robi înghițiți de prăpăd, erau sfârșite de puteri..

Singuri ochii lui Sergiu Vladimir pluteau aiuriți, peste cei ce se trăgănau fără nădejde spre țară, peste cei ce rămâneau fără nici un ajutor pe stepe...

Un fior de frig, mai puternic ca frigul iernei, îi scutura inima îndurerată.

-toate aceste mii de suflete chinuite,—își șioptea el,—toate aceste făpturi prăpădite, acești părinți, soți și frați nenorociți, despărțiți pentru totd-auna de familie și de țara lor,—sunt trofeele răsboiului.

Încotro îi ducem...?

De ce i-am smuls, dezarmați și fără puteri, din mijlocul fraților lor de sânge și de arme și-i ducem pe drumuri necunoscute, prin pustiuri bântuite de viscole pierzătoare, către o țară pe care n-o pot iubi, în mijlocul căreia totd-auna vor fi umiliți și vor plânge...?

N-au fost destul de umiliți în ceasul când au depus armele pe câmpul de bătaie; când, după, luni în șir de biruințe uriașe, s-au văzut îngenuchiați de chiar dușmanii lor?

Ii ducem în țară să-i înfățișăm, unui popor căzut și el în doliu, ca pe niște podoabe și comori fără preț!

Putea-se-vor umplea golurile, săpate în inimile alor noștri, prin moartea copiilor și soților lor, cu aceste jertfe, tot atât de moarte, ca cei înmormântați prin șanțurile tăbiilor..?

Multă vreme, Vladimir, se tângui și se răsvrăti împotriva nesațiului și a deșertăciunei omenești.

Apoi clătină, din cap, cu desgust.

„Nu spre a-i cumpăra, îi ducem în depărtări...”, își răspunse el cu silă.

„Îi ducem să-i vindem.. In jurul acestor nefericiți se va face, mâine, târgul cel mare.

„Cât ne dați—se va striga—să vă redăm părinții și frații?“

Cu ce ne răsplătiți.—să vă scoatem femeile și copii din doliu și din dăsnădejde.

Căpitanul privi, în jur cu groază.. Rămăsese, departe, în urma alaiului.

Dadu pinteni calului și înlănțuit ca de o putere neînvinsă, se apropie iarăși de pâlcul trist în care se aflau ofițerii turci..

Vâtul șuera din ce în ce mai sălbatec.

Zăpada, rădicată și răsturnată de crivăț, e prăbușea în cascade albe peste călăreți și peste gloate. Nu se vedea nimic decât un amestec lung și nelămurit de umbre negre și de spumă răsipită.

Către rasărit, către apus, către miază noapte, nu era decât fum și vaer...

Căpitanul își strânse gluga și se lăsă iarăș gândurilor...

Priveliștile de azi și de ieri,- și toate întâmplările ce s-au desfășurat, sub ochii lui, de când s-a reîntors în lagăr,-i se păreau acum atât de lugubre, în cât îi înfricoșau sufletul.

Din ziua în care a aflat de moartea lui Mircea Basarab, o noapte neagră, - ca un giulgiu nețărmurit, de doliu, - a învăluit de odată câmpul de bătaie.

Piramidele de arme, în umbra cărora dormea atât de liniștit altă dată, i-se păreau cruci de fier, dese și mărunte, înfipte pe morminte fără număr.

Tăbiile de pe dealuri, și dealurile înseși, ’i-se arătau, prin fumul isbucnit din gurile tunurilor, ca niște cripte uriașe în cavourile cărora zăceau mii de morți și se pregăteau mii de cinerări.

Pretutindeni nu vedea de cât întuneric, nu simțea de cât miros de morminte, nu auzea de cât glasuri de morți.

Glasul lui Mircea Basarab răsună cel dintâi, slab și prelung, dinspre înnălțimile nevăzute ale Rahovei. Apoi tot amestecul surd și nesfârșit, de sunete de goarne, de ropote de cai, de bububuri, de șuere de arme și de strigăte de guri, răsipite prin lagăre și prin sectoare, îi sună în auz ca un concert fantastic de tânguiri și de chemări jalnice isvorâte din pâmânt.

Ast-fel a trăit, nefericitul căpitan, trei zile și trei nopți, până în ziua luptei de la Vid.

In ziua aceia nu și-a putut da seama de nimic.

A voit să moară,—și n-a putut...

S-a trezit, târziu, în mijlocul oștilor potolite.

Dar, a doua-zi,—urmând suita Domnului, apoi a atașaților străini,—a văzut tot ce nici-o dată nu și-a închipuit să vadă.

A văzut mii de muribunzi și de răniți, sbătându-se, în spasmuri și urlete înfricoșate, pe șesurile însângerate ale Vidului.

Prin supteranele, prin tranșeele și prin văile redutelor, a găsit alți mii de morți, amestecați cu țarina.

Prin zonele neutre, — acolo unde nici un oștean, din nici o tabără, nu putea pătrunde,—alăturea de cadavre și de hoituri putrezite, gemeau pe brânci răniți căzuți în agonie.

De zile și de săptămâni în șir se sbăteau, sărmanii, sub negura gloanțelor de sus,— așteptând zadarnic ajutorul...

Au murit toți,—nu de răni.

Au murit,—în cea din urmă zi, în marea zi a biruinței,—de frig, de sete, de foame...

Peste toate aceste arătări grozave sosiră acum, și scenele înfiorătoare, de pe câmpiile Nicopolului.

A încetat cruzimea omenească.

Ca o răsplată, de toți învrednicită, a început răsbunarea sălbatecă și de nici o putere nemînlăturata, a cerului.

Alaiul se sfărîmase...

O parte se pierdea încet către Nicopol. Între partea din-nainte a convoiului, și șiragul din urmă, era loc gol. Pe câmpul gol, răscolit de picooarele ostatecilor, adormeau pentru tot d-auna, câțiva musulmani, trântiți, unii pe spate, alții cu fața-n jos, în zăpadă.

In dreptul lui Sergiu Vladimir, era o mișcare neobicinuită.

Câți-va turci, pe umerii cărora licăreau trese de aur, se chinuiau să ridice de jos un trup amorțit...

Cei l-alți priveau, triști, către pământ.

O parte din prizonieri se lăsau, neputincioși, pe zăpadă. Mulți treceau înnainte, cu capetele în pământ, cu brațele încolocite în jurul piepturilor, orbiți de vifor, asurziți de șuer...

Vladimir răsbătu în mijlocul prizonierilor.

—„E mort“, strigă un tânăr locotenent de redifi.

—„O! Mohamed... O! Allah Kerim..!“ suspinară de-odată câteva glasuri fanatice. Și în țipetele sfâșietoare ale vântului, începură toți robii, din jurul celui căzut, să plângă.

Sergiu Vladimir se apropie de muribund.

O paloare, ca de mort, îi învălui chipul ofilit.

Eră bătrânul pașă. Buzele i-se lipiseră de gingii, nările i-se subțiaseră, urechile îi erau tari și străvezii ca de os.

Colonelul turc, și cei doui maiori îl apucaseră de subțiori. Dar brațele lui erau încovrigate, și înlemnite pentru totd-auna.

Picioarele, împietrite până sus, îi atârnau, în jos, grele ca de plumb...

Totuș, ochii bătrînului,—lucii și albăstrii ca de ghiață,- vorbeau...

Se uită lung în fața lui Sergiu Vladimir.

Căpitanul încercă sâ-l ridice din zăpadă, să-i dea viață cu suflarea gurei lui.

Totul fu în deșert.

Un ceas stătu convoiul în loc.

In tot timpul acesta nefericitul general turc se lăsa tot mai jos, tot mai fără puteri,—până când se întinse și adormi, pentru totd-auna, în mantaua lui Vladimir...

Nemâogâiații ofițeri musulmani, și după ei toți prizonieri, plângeau, ca niște copii, în hohote.

Și printre hohotele acestea, se auziră deseori cuvinte, cari multă vreme răsunară în mintea nefericitului Sergiu:

—„El a apărat Bucova Tabia... El a apărat Abdul Kerim Tabia...

„O! Allah Kerim.. Allah Kerim...”

III

[...]

Șergiu nu mai putu îndură arătarea chinuitoare a alaiului.

Ieși, însoțit de câți-va ofițeri și sergenți, în frunte.

Acum vedea el ce viscol cumplit batea prin pustiuri.

Vântul venea cu o furie grozavă, spulbera nămeții, se isbea cu răget surd de umbrele călăreților răsărite pe dâmburi. Tot văsduhul părea o mare, încrucișată de mii de bice șuerătoare. Bicele se împleticeau și cădeau, cu sfârcuri de foc, pe obrajii călătorilor, pe mâinile înghețate, și acoperite de răni, ale sărmanilor prizonieri. Cum vin talazurile spumegoase ale apelor mari,— împinse și sfărîmate de uragane,—așa veneau, prin văsduhul sur, vârtejele albe de zăpadă. Ele veneau din zări, se ridicau de pe platouri, din văi, de pe dealuri,—se învălmășeau hui nd prin spațiu,—apoi se năpusteau, și treceau, cu urlet ascuțit, peste miile de făpturi omenești înlănțuite pe drumuri.

La fiecare pas, sinistra caravană, se scufunda adânc în neant. Nu se mai vedea nimic, de cât șuvoae mari, de neauă, amestecată cu pete negre,—ca de frunze moarte..

Robii nu mai plângeau,—nu se mai rugau a tot-puternicului.

Viforul se iuțea mereu...

Puterile tuturor amorțiseră.

Cei cari mai puteau să meargă, — mergeau, cu capetele ghemuite-n sdrențe, îndouiți de umeri, fără să privească nicăiri, fără să cugete la nimic.

Innaintau prin flăcările albăstrii ale viscolului, până când — se împleticeau și cădeau, pentru totd-auna, în mormântul rece al nămeților..

Vladimir călărea înnainte, aiurit, fără nădejde, prigonit de vedeniile din urmă, de șuvoile pustiitoare din-nainte.

Mâinile îi înghețaseră pe frâne. Picioarele îi degeraseră până la genuchi. Și cu tot postavul gros al glugei, înfășurat de două ori în jurul capului, simțea că, și urechile și obrajii, și tâmplele îi crăpau de ger...

Calul se abatea sforăind prin troiene, ne mai știind cine e stăpân,—de glasul cui s-asculte,—în mijlocul acelui iad de țipete și de șuere barbare...

Adeso-ori sta în loc, cu ochii ațintiți în zare, cu coama sburlită de spaima.

Mirosea a haite de lupi.

Vladimir își înfigea pintenii adânc în carne. Calul se răsturna, îngrozit, pe spate; apoi, deodată, smulgea frânele, și se năpustea nechezând prin vifor...

Dar drumul era pierdut de mult.

Se innămețea, pana la piept, în troiene.

Cu chinuri și sforțări mari, sărmanul animal, ieșea din gropi și înnainta amețit,— aproape prăpădit,—către fundul, tot mai gol și mai întunecos, al zarei...

De la un timp, alaiul urcă clinul unui platou larg și începu să alunece peste singurătăți spulberate.

Din depărtări în depărtări, iscoadele din excortă, întâlneau stâlpi de telegraf, înfîpți în câmp deșert, cu sârmele rupte..

Semn că soseaua Nicopolului, ascunsă sub zăpezi, era pe-aproape...

Vântul părea că se potolește.

Se făcea cât-va timp liniște adâncă. Apoi deodată, din întunericul văilor, se ridicau tânguiri încete, — ca plânsetu), slab și a-mărît, al copiilor părăsiți. Plânsetul creștea Creștea în țipete ascuțite, apoi în șuere și urlete fioroase. Platoul se înălbea, în orizont de pulbere. Ca o cavalerie barbară, crivățul suia coastele dealurilor și se asvârlea cu furie oarbă peste cei, de mult, prăpădiți și învinși...

—„Cumplit prăpăd...“ mugi un ofițer din excortă.

„De nu va încetă vântul, pierim pe drumuri, frate...”

—„Să mulțumim lui Dzeu...“ ingână un altul,— că încă putem dibui calea...

„Numai noaptea să nu ne apuce...“

—„Nu ne-apucă...“ mijloci un sergent.

„Dacă nu mă înșel trebuie să fim pe lângă Debova.

Eu aș zice, să dormim acolo, domnule locotenent.

Ce ziceți...“

— Locotenentul arătă spre căpitan.

— „Comandantul.. El hotărăște...”

Vladimir nu răspunse.

O toropeală ciudată îi fură, încet-încet, simțurile.

Mergea pe cal alene în voia întâmplărei. Pleoapele i-se lăsaseră greoaie peste lumini. Gândurile, din ce în ce mai răscolite îl împresurau, ca un roi negru, din toate părțile.

Gândea la cei de-acasă.

Buzunarul mantalei era înțesat de scrisori și depeși desnădăjduite, sosite, încă de la venirea în lagăr, de la bătrânul vornic.

Îl implorau toți, - Și Ana, și Doamna Elena, și Alexandru Basarab, și bătrâna lui mumă, - să le răspundă odată, dacă Mircea mai trăia sau nu.

N-a răspuns nimănui.

Nădăjduia să nu mai răspundă nici-odată, dar soarta n-a voit.

Acum trebuia să ducă el însuși răspunsul.

Auzea ca prin vis șioaptele călăreților, din jurul lui, și se înfioră de cruzimea acestor șioapte.

Unii întrezăreau, în toropirea bolnavă care le învăluia simțurile, dealurile și ruinele Nicopolului.

Erau coaste prăpăstioase, pustii, acoperite, pe vârfuri, de tufe negre, cari luau din depărtare înfățișarea unor coperișuri sure.

Nicopolul nu era nicăiri.

Dunărea era departe,—pururea departe..

Alții vedeau, în mărăcinișurile de prin văi, sate și cătune necunoscute.

Nu erau nici sate, nici cătune.

Cei mai tari și mai voinici, făceau planuri: cum să ospăteze, cum să doarmă, cum să se răsbune pe furia vrem ei și pe toate îndurările din răsboi, când vor ajunge în țară.

Câți-va dintre ei își vedeau femeile, copii,— și tresăreau, de înviorare, la gândul că în curând, le vor cădea în brațe...

își mânau caii prin vifor. Și adese-ori hăuliri neașteptate, — de veselie silnică, răsbăteau printre guerile vântului...

Nu pismuia fericirea nimănui. Nu-i supăra, ca nici-un preț, șioaptele vesele ale celor ce știau, și aveau pentru ce, să-și facă inimă bună și curaj prin viscol.

Dar fericirea aceasta,—de care el nu se mai putea împărtăși,—îi redeștepta în minte toate figurile și toată neliniștea celor de acasă.

Și figurile acelea, și jalea lor nemărginită, și rostul lui de-acum, îi măreau necontenit durerea.

Mulți, dintre cei plecați în luptă,—cugeta el,—își vor regăsi căminul cald, și mamele vesele, și nevestele și logodnicele fericite, cum nici-o dată n-au putut fi.

Ele nu va mai găsi nimic din ce era odată.

Vedea casa bătrînului vornic, limpede,— așezată în Podul Mogoșoaiei, printre copaci uscați, cu ferestrele luminate, cu porțile pururea deschise.

De ce porțile stau pururea deschise?

Să intre el...!

La gândul acesta, inima i se sfărîma de durere și de groază.

Cum o să intre el, în casa aceia,— în care de săptamâni în șir nu se așteptă de cat o singură veste: „e mort, sau nu, Mircea...?”

Ce-o să le spuie? In fața ochilor, mari deschiși, ai Vorincului, cum își va putea ține cumpănă?

Și brațele nefericitei lui logodnice, când i se vor înlănțui în jurul grumazului, și când, de pe buzele ei va sbura rugăciunea sfâșietoare: „Sergiu... spune unde este Mircea... ce-ați făcut pe Mircea..?“ — cum se va putea smulge, din desnădejde și pierzare?

Și va veni bătrâna lui mumă, să-l roage acelaș lucru. Și doamna Elena îi va cădea, pe piept. Și toți argații curței,—toți aceia cari au purtat pe brațe, pe Mircea Basarab și l-au alintat ca pe comoara lor fără de preț,—vor sta împreajma lui, nemișcați, de piatră, cu ochii îngroziți, gata să isbucnească toți, la cea dintâi șioaptă a noului sosit, în planșete nestăpânite.

Cum le va spune el adevărul..? Prin ce cuvinte? Prin ce mișcări? In ce chip,—cu ce putere...

Nimic nu le va spune.

Ochii lui vor spune totul.

Nu va răsări bine ’n prag; și toți vor află, din lacrămile lui nestăvilite, din tremurai buzelor, din paloarea figurei, tot adevărul celor întâmplate pe câmpul de bătaie.

O! de ce n-a murit,—se tânguia sărmanul comandart,—atunci când Mircea era încă în viață, când el singur era mort în mintea tuturor: când toți îl îngropaseră în închipuirea lor?

Poate că moartea lui ar fi speriat sufletul lui Mircea Basarab,—cum el însu-și s a îngrozit de moartea celui dus.

Poate că huruitul bulgărilor de țărînâ, ce ar fi căzut peste sicriul lui pe veci închis,—și tânguirile din casă, și doliul alor săi, și pustiul nețărmurit, ce se întinde pe urmele celor pieriți,—i-ar fi spulberat eroismul hrănit din foc și sânge, i-ar fi potolit aprinderea sufletului: l-ar fi ținut, sub apărarea neînvinsă a milei și a dragostei de ai săi, departe de gloanțe...

Cât de fericită n-ar fi fost, atunci, casa bătrânului vornic.

Peste groapa lui umedă s-ar fi așternut curând uitarea. Ana Far fi plâns. Tinerețea însă ’i-ar fi uscat lacrămile. Orizonturile s-ar fi luminat iarăș. Un nou Sergiu Vladimir,— poate mai tare și mai de prețuit ca e],— ar fi venit, trimis de îngerul ocrotitor al vieței, să risipească, pentru totd-auna, cea din urmă amintire despre Sergiu cel de altă dată...

Bătrîna lui mumă,—singură pe tot pământul,—l-ar fi jelit cu lacrămi amare, până în clipa de pe urmă a vieței.

Dar ea era bătrînă. Lacrămile i-ar fi grăbit sfârșitul suferințelor. Trecea o zi, trecea? trecea un an,—și amândoui s-ar fi întâlnit iarăș sub aceiași criptă liniștită, în aceiași pace fără sfârșit și fără contenire...

Pe mormântul lor s-ar fi ridicat un singur altar. Un altar de mii de ori mai sfânt și scump de cât neînsemnatele lor vieți. Ar fi trăit în veci familia bătrînului vornic. Stoluri de copii—toți Basarabi, urmași de Domni,—ar fi roit în jurul unui tată fericit și a unui străbun, vechi ca vremea.

Și ar fi fost destul,—prea mult încă,— dacă printre rugăciunile și faptele lor bogate, ar fi pomenit, din vreme ’n vreme, și pe cei cari se lipiseră odinioară de inimile lor: pe un sărman ostaș, ucis pe câmpul de bătaie; pe o nemângâiată mamă, jerfită pe mormântul copilului ei.......

IV

[...]

—„Domnule comandant... să știți.... am pierdut drumul...”

Căpitanul se uita, cu o nepăsare ciudată, în toate părțile, și nu înțelegea nimic.

Convoiul intrase de multă vreme în albia unei ape curgătoare, deasupra căreia omătul se așternuse în talazuri mari. Apa nu mai curgea. înghețase. Doar, din depărtare în depărtare, licărea, printre troene, luciul de sticlă al rîului lin, nemișcat, fără ondulări, prin poșghița căruia se întrezărea în fund buruienele și brădișurile moarte.

Luciul neturburat al gheței nu lăsa să se ghicească cu nici un preț, mersul adevărat al undelor...

Alaiul coborâse, în vadul acesta, fericit, plin de nădejde...

Iscoadele erau încredințate că era apa Osmei. Și cum făcuseră un drum atât de lung, dela Musselim-Sello, toate sufletele, și din excortă, și din convoi, cari își aduceau aminte de partea locurilor, —nu mai aveau nici-o îndouială că erau la câțiva pași de Nicopole.

Porniseră, toți, înviorați de închipuirea aceasta caldă, înnainte, prin făgașul larg al râului, la adăpost de vânturi și de șuvoaiele nemilostive de pe zări.

Merseseră mult prin vaduri...

Văsduhul se întunecă pretutindeni. Tufele și bălăriile, de prin viroage, și lăstarele veștejite de pe coaste, luau proporții uriașe.

Orizonturile se strâmtau la fie-care pas

O negură fioroasă, prin cari râsbăteau șuerile crivățului și licăreau, adese-ori, ochii sclipitori ai haitelor,--se așternea tot mai amenințătoare peste ponoare și pe văi.

Mergeau, în pâlcuri neregulate, suprave-ghiate de privirile santinelelor ce se târau cu greu pe clinuri. - Și nici Debova nu se arătă, nici Nicopolul nu-și desvăluia turnurile ruinate din neguri...

Albia râului, în loc să coboare spre Dunăre, părea că suie neîncetat, spre inima Bulgariei Și în loc ca coastele mărginașe să se depărteze, spre a face loc larg luncilor mlăștinoase din deltă, — ele se apropiau și se închideau necontenit.

Un fior de spaimă trecu, într-un târziu, prin inimile tuturor..

In loc să coboare spre Dunăre, alaiul uicase în neștire către izvorul Osmei....

Convoiul se opri.

Sute de osmanlâi, degerați până la os, istoviți de puteri, prăpădiți de sete și de foame, se culcară, furați de somnul greu al inorței, în mijlocul nămeților.

Unii râmaseră în picioare, îngropați pânâ la genuclii în troene, privind cu ochii îndobitociți de spaimă către comandantul escortei..

Cei mai bătrâni, cari încă nu puteau să moară de dorul copiilor lăsați fără nici un ajutor, în țara lor, îngenuchiară în zăpada și începură să-și facă rugăciunile de seară...

Ofițerii și sergenții roiau, îngroziți, în jurul lui Sergiu Vladimir.

Un locotenent isbutise să scoată din raniță o hartă ostășească.

Hârtia tremura între degetele lui încovrigate, fluturată de crivăț.

Cei Bălți ostași urmăreau liniile harței, peste umerii locotenentului, plini de îngrijorare.

Se uitau, toți, pe hartă, și nu înțelegeau nimic. Râul Osma șerpuia printre puncte negre,—printre sate și cătune,—spre Nicopol.

In dreapta, pe țărmul drept al Dunărei? licărea, ca un grăunte de foc, cetatea pustiită către care alergau desnădăjduiți, din zori de zi. Către miază-noapte era însemnat Mu-sselim-Sello; mai departe, Plevna, și io sfârșit, drumurile Okraniei și ale Sofiei...

Intr-un punct, se citea lămurit „Debova Mai sus de satul acesta singuratec, râul se despărțea în două: o parte șerpuia spre Mekis; un alt fir se strecura spre Grivița...

Toate se vedeau lămurit; dar nu puteau spune, nimănui nimic.

Alaiul plecase din Musselim-Sello.

Dar pe ce căi se îndrumase...? Coborâse el, în adevăr, spre Debova, și apoi cârmise în sus, către izvorul Osmei? Sau luase, în neștire, albia strâmtă a pârîului Gri vița?

N-aveau nici-un punct de plecare; nici-un semn, cât de slab, de îndreptare....

Cerul era sur și întunecos ca cenușa.

Nu puteau ști nici din cotro răsărea soarele, nici în ce parte a orizontului apunea.

Nu-și puteau da seamă, nici încotro a rămas Musselim-Sello,—nici în ce parte a zărilor se cufundau șesurile Dunărei.

Nu erau în stare să hotărască nici măcar dacă albia, în adâncimile căreia se găseau, era vadul, din spre isvor al Osmei, sau prundul vreunui alt pârîu, închis între dealuri?

Și vântul suflă, cu o putere grozavă...

Și noaptea se lăsă, tot mai neagră, peste pustietățile ninse...

Și rând pe rând, nenorocitele tabore de osmanlâi, desculți și amorțiți de frig, intrau în cel din urmă ceas al sfârșitului, sub privirile desnădăjduite ale ofițerilor și solaților din escortă, cari nu-i puteau ajuta cu nimic, - cari, nu se puteau gândi, în clipele acelea hotărâtoare, decât la mântuirea propriilor lor vieți..

Timpul trecea- amurgul se schimba în întuneric,—și ostașii noștri se frământau zadarnic sub hohotele batjocoritoare ale vântului.

O scenă grozavă începu, în curând, să se deslănțue, din ce în ce mai înfiorătoare și mai sinistră, pe întinderea nemărginită a deșertului..

Musulmanii se trântiseră, toți, cu fața-n jos, pe zăpadă.,.

Și în plânsete grele,—sub îndemnurile fanatice ale imanilor și ulemalelor,—începuseră să se roage, A-Tot-Stăpânitorului Islamului..

Tot mai dureros răsunau, în vuetul viscolului, verseturile sfâșietoare din Coran. Și numele lui „Alah” și pomenirea desnădăjduită a „Profetului” se repetau, la fiecare clipită în refrenuri lungi, sguduitoare.

Intre acestea un murmur ciudat prinse a răsbate printre dorobanți...

Cine-va pomeni în șioapte:

„Să-i lăsăm aici.. Să ne scăpăm, cum vom ști, viețele...”

Și îndemnul acesta grozav, stăpâni de o dată toate sufletele..

Toți se răscoleau, se însuflețeau, stau gata de plecare...

Aveau copii, și femei, și părinți neputincioși,—peste hotare.

Scăpaseră de răsboi cu bine. Ii ocrotise D-zeu. Ținuse să-i vadă întorși întregi și sănătoși, pe la cămin uri.

La ce s-ar mai fi chinuit și jertfit, în plin deșert,—în vifor și zăpadă,—pentru o turmă de robi cari tot trebuia să moară.

„Nu vor pieri aici; vor pieri, pe drumuri...”

„Sute din ei au murit...”

„Cei rămăși în picioare, sunt § ei pe ducă“.

„Nu vom face trei pași, și vor rămâne pradă fiarelor...“

Mișcat de tânguirile grozave ale mahomedanilor,—și îndârjit de murmurele dorobanților,—Vladimir Sergiu ieși deodată din nepăsare...

El își aruncă privirile către toate părțile zărei, apoi făcu semn gorniștilor să sune.

Soldații se învălmășiră, în jurul lui, plini de neastâmpăr....

Vladimir făcu o mișcare scurtă.

Un ofițer și doi dorobanți fură trimiși călări, în sus pe albia râului, să cerceteze împrejurimile.

Alt ofițer, și alți doui ostași, galopară, în jos, în căutarea „Debovei“.

Insuși Sergiu Vladimir, urmat de un singur dorobanț, urcă clinurile dealului și se pierdu, pe platoul larg, de deasupra Osmei.

Prizonierii rămaseră o clipă uluiți, privind cu grije mare în urma călăreților...

Dorobanții se întunecară, cârtiră pomeniră cuvinte grele.

Apoi, toți se liniștiră.....

Pilda omenească, dată de însu-și comandantul lor, le potoli tuturor mânia...

V

[...]

O singură hotărâre e în stare să schimbe și să risipească, de multe ori, o întreagă lume de amintiri și de cugete triste...

Abia răsări deasupra platoului, în bătaia neînfrînată a viscolului, și Sergiu Vladimir simți o mulțumire neașteptată încălzindu-i sufletul....

De 10 zile nu avea nici o țintă, decât să caute urmele morților, să plângă pe mormintele lor,—și să tremure necontenit de groaza celor ce îl așteptau în țară...

Și de când isbucnise răsboiul, nu făcuse nimic decât să lupte și să cugete, ziua și noaptea, la luptă....

Nici un bine, și nici o alinare, nu adusese nimănui. Răsboiul nu-i dăduse pas să gândească măcar o singură clipa, la înțelesul înnalt și la farmecul negrăit pe care faptele bune îl revarsă în jurul celor buni.

Vaetele răniților, nici-o dată, în vârtejul luptelor, nu-l înduioșaseră. Nu auzea pe cei ce se frământau, în apropierea lui, în cele mai grozave spasmuri ale agoniei. Nu vedea capetele sfărîmate, brațele rupte, și sângele clocotitor, ce curgea în suroaie,— amestecat cu țipete sfâșietoare,—prin văile redutelor. Pe nimeni nu-l ajutase să iasă, neatins, din foc; nici nu se gândise, vre-o dată, să lase atacurile și asalturile în seama altor viteji, și el să ridice pe umeri și să scoată^ din vâlvătăile focului, de sub roțile tunurilor, de sub picioarele cailor, pe vre-un biet ostaș nefericit, cu măruntaele sfârtecate de obuze..

Nu cunoștea mila, nici durerea, nici plânsul.

Tot ce a putut face, — și a făcut — a fost să-și arunce în nenumărate rânduri trupele în foc; să cadă el singur rănit—să fie, ae alții, ridicat; și, apoi, luni în șir, să amărască inimile și sufletele alor săi, cerând ara preget o singură îndurare: să se întoarcă iarăș pe câmpul de bătaie, iarăși să lupte, iarăș să omoare....

Acum,— făcea, întâia oară, o faptă bună.

Își aruncase privirea asupra imensului agarlic de musulmani, amenințați toți să piară imurile cele mai cumplite; și deodată cugetul de a muri chiar pentru mântuirea lor, îi înflăcără sufletul...

Ce cald și Dumnezeiesc i-se părea, acum, binele.

Dar, prin negura aceasta ugigătoare, el vedea un tablou care îl răsplătea de toate încercările...

Vedea mii de musulmani,—făpturi omenești, ca și șubreda lui făptură,—așteptându-l, cu brațele întinse, din mântuitoarea lui călătorie..

Auzea rugăciuni încete, și bine cuvântări fără număr, și implorări duioase.—îndreptate spre Allah,—întru scăparea vieței lui din vifor, din îngheț, din rătăcire...

Scântei rotitoare, pricinuite de fulgerarea sălbatecă a șuvoaielor de neauă, îi orbeau la fie-care pas privirea.

Dar prin negura aceasta infinită de licăriri friguroase, el întrezărea o lume cu totul alta, decât pustiul și prăpădul în care se îngropa în goană desnădăjduită...

Vedea, departe, în valea Osmei, un popor întreg, căzut în agonie...

Iar mai departe,—prin pânza fumurie a viforului,—vedea alt popor, de femei, de copii și bătrâni neputincioși, întinzând, spre el, brațele și rugându-l pe aripile vântului:

„Nu-i lăsă... Aibi milă.. Mântuește-i...

Nu câteva tabore de musulmani zăceau acolo, în zăpadă, departe de țara lor, și de orice ocrotire omenească.

De fie-care rob se lega o lume întreagă de suflete nepăstuite.

Mântuirea unuia însemnă mântuirea a zeci de inși.

Mântuirea tuturor, era mântuirea unei mulțimi nemărginite de copii, de mame, și de părinți obidiți, râmași, în jale grea, în răsărit...

încălzit de cugetele acestea, atât de înviorătoare, Vladimir Sergiu își ținea pintenii înfipți în pântecul calului, și sbura în galop neîntrerupt...

Câmpia se destindea goală, fără cărări, și fără arbori înnaintea lui....

Părea un ocean înghețat, fără limanuri, pe cari miriade de fluturi nevăzuți se în-căerau și cădeau în vârteje prăfuite peste valurile sure, împietrite sub cer de plumb...

Dorobanțul abia se mai ținea pe urma comandantului....

O frică, hrănită de credințe ciudate, punea stăpânire din ce mai adâncă pe sufletul acestui om din popor.

„Ce-o fi căutând, oare, domnul căpitan, în goana asta grozavă prin pustii locuri?” își șoptea el...

„Au nu vede.... unde mergem?

—„Domnule căpitan...?”

Se înnălță în scări, și strigă tare, din toată puterea plămânilor, în urma comandantului...

Dar vântul îl pălmuia peste gură.

Cuvintele i-se întorceau înnapoi și sburau, într un șuer nedeslușit, spre Osma.....

Se înțepenea între oblâncuri, isbea calul cu furie,—și iar făcea câți-va pași, în prin vifor.....

„Să-i fi dat turcii, ceia.... vre-o buruiană rea, la crîșma bulgarului.. “ -- cugeta el în taină....

„Alt-cum.... nu pricep, cum om în toată firea... s-o ia rasna în bătaia crivățului....

„Am văzut eu multe de-astea....

„Bietul Răducan al Jitarului așa s-a prăpădit

„L-a tot chemat vântul din pustii, și s-a tot dus... și dus a rămas....“

Și amintiri lugubre, cu povești stranii, și^ credințe fioroase, se prindeau, cu o îndărătnicie strajnică, de mintea turburată a nenorocitului ostaș.

Noaptea creștea.

Și pe măsură ce întunericul nopfei se lăsa tot mai nepătruns peste ponoare, ochii i-șe lărgeau, mari, în orbite, și tot câmpul, din-naintea lui, se acoperea cu mii de arături și de umbre mohorâte...

In cele din urmă își lăsă calul în voie..

Calul era numai spumă.

Alunecase de câte-va ori prin râpi acoperite de zăpadă...

încă o goană desnădăjduită,—și trebuiau să cadă amândoui în noian...

Vladimir Sergiu își slăbi, și el, mersu.

Lăsă calul în trap, apoi în pas liniștit, - și în sfârșit stătu...

— „Trăiți domnule căpitan...

„Ne întoarcem...?”

—„Ascultă, dorobanț...

„Vezi tu, ceva, colo.... în zări....?

Un fior ascuțit, trecu prin inima dorobanțului..

—„Văd ceva..., domnule căpitan.....

Da. știu eu ce-o fi....?

—„Uite-te bine, omule....

Cei negura aceia, în fund... departe... la dreapta?

Parc-ar fi sat, măi.....

—„Sat pare a fi domnule căpitan...

—„Dar, la stânga...?11

—„Poi, de... domnule căpitan.

Dacă-i sat acolo, apoi sat trebuie să fie și de partea l-altă.

„Tot așa s-arată.../

Vladimir stătu, o clipită pe gânduri,— își privi ceasornicul; apoi se uită țintă în ochii dorobanțului...

-—„Ascultă dorobanț.... cum te chiamă?

—„Radu al Floarei, trăiți.... domnule căpitan.

— „Ai auzit vre-o goarnă sunând, cumva, în urmă....?11

—„N-am auzit...

„Bine... Uite-te în jurul tău. Vezi unde suntem?

— „Văd, domnule căpitan...”

--„Vezi tu tufa ceia...?”

—„Văd...”

. ~«Infrână-ți bine calul și dă o goană vitejească până la satul cela, din spre stânga..

„De-i sat, ori de nu-i sat, vino de-mi dă de veste.

Eu voi umblă la dreapta.

Aici e locul de întâlnire.

„Ai înțeles?”

—„Înțeles...”

Soldatul rămase uluit, în loc.

—Domnule căpitan...”

Voi să mai adaoge ceva, dar nu mai avu când....

Sergiu Vladimir se pierdu într-un vârtej alb de zăpadă.

Dorobanțul îl privi, cu ochii speriați din urmă; apoi își tăcu semnul crucei.

—„Ce-o fi să fie... Maica Domnului în a scăpat din foc, tot ea o să mă scape și din noianul ista...”

Și pieri, în trap, apoi în galop, în noapte.

VI

[...]

Cu cât se apropia de umbrele negre în depărtare, cu atât inima lui Sergiu se s ran gea de neliniște.

Calul abia mai putea răzbate prm vitor.

Sufla greu, se legăna tot mai greu, și mereu, neprihănitul animal, ingenuchia neputincios, în zăpadă...

In nenumărate rânduri lui Sergiu dimir în veni în gând să deseahee. ar însu-și nu mai era în stare să se miș Picioarele nu i, se mai simțeau. Brațe e gerate până la umeri, îi stau țeapene, ca de lemn. Capul înfundat în glugă, era sloi. Zăpada, cernută de vifor, îi răsbatuse cutele mantalei, pe sub guler, pe după gât, prin urechi.

Păre un morar prăpădit, făcut una cu pospaiul din moară.

Și moară era văzduhul viscolit de iarnă.

O moară uriașe, în care mii de roți se învârteau cu urlet și huruit grozav; și puzderie măruntă și sclipitoare de făină de ghiață, umplea spațiul și pământul, spulberată peste călători, de suflarea ucigătoare a vântului...

Din trupul, svelt și subțiatic, al tânărului ofițer, nu se mai deslușeau decât ochii...

Ochii îi ardeau încă, vii și tremurători, în orbite.

Păreau doui tăciuni aprinși, uitați în întuneric, sub o streașină dărăpănată.

Vântul trecea, peste ei, făcându-i să scapere scântei iuți de groază.

Genele i se albeau.

Spuza îi întuneca, o clipă, sclipirea de jeratec a ochilor; pentru ca, din nou, ei să se deschidă mari și înfricoșați în noapte..

Nefericitul comandant nu se mai putea scoborî din șa.

Nu mai avea puteri.

Sta neclintit în scări, și o singură gândire îi mai ținea flacăra vieței încă nestinsa: „satul” din zări..

Pe măsură, insă, ce se apropia de umbrele lui întunecoase, nădejdile îl părăseau, sufletul i se posomora ca de moarte...

Umbrele se micșorau, se răslețeau, se deșănțau din ce în ce...

Din depărtări aveau înfățișarea înșelătoare a unor grădini nestrăbătute, înșirate pe orizont, printre arborii cărora se întrezăreau chiar coperișuri și hoceaguri de locuințe omenești.

De aproape, luau arătări streine...

Aici păreau niște ridicături negre de pământ, asemenea unor morminte părăsite, uitate, prin deșerturi. Aici luau chipurile unor păstori, îmbrăcați în sarici negre de hramă, răzimați în toiage. Aici se aratau, prin pânza legănătoare a undelor de neauă ca niște haite de lupi, înșirate pe coline...

Une-ori, lui Sergiu Vladimir, isepaieau chiar că se mișcă...

Atunci se oprea, înspăimântat, in loc.

Calul făcea mișcări amenințătoare, să se culce în nămeți.

Vladimir tresărea.

Smăce repede frânele,—și iar pleca.

Mergea domol, cu luare aminte, abia înotând prin zăpadă,—și fiori grei, de înfrigurare îi pustiau sufletul.

Acum simțea în ce prăpăd cumplit se asvârlise.

Își întorcea capul înnapoi, spre colina de unde pornise spre cătun.

Nu vedea nimic.

Noaptea cădea tot mai înfricoșată.

Tot fundul zarei era înțesat e neagră, ca de sgură. Prin pâcla nestrăbătută a zăpezilor ce viscoleau, și se frământau, și se tânguiau cu desnădejde amară prin hăuri, abia deslușea, la câțiva pași, o pată alburie de omăt. Mai departe nu putea lămuri nimic. Troenele de neauă,și tufele mărunte, ascunse prin făgașuri, printre cari alunecase în nesimțire, luau propoiții ciudate.

Păreau la depărtări de poștii. Și valurile sure, se înnălțau, în urma lui, ca talazurile apelor. Și toate lucrurile neînsemnate, de pe costișe răsăreau, ca niște capete hidoase din întunecime, se învăluiau în mantale sumbre, se strângeau și se înlânțuiau în cortegii lugubre în jurul călărețului..

In stânga, și la dreapta, se desfășură aceiași priveliște fioroasă...

înnainte, aceiași noapte..

Ochii lui Sergiu Vladimir se închideau, furați de o toropite neînvinsă.

Drumul îl prăpădise. întunericul îl orbea. Arătările fantastice, însoțite de țipetele și de vaetele înnăbușite ale viforului, îl înfricoșau...

Cât de rău îi părea, acum, de nechibzuita lui goană neînfrânată, fără cărări și fără călăuză, prin pustiuri!

Unde eră, la ceasul acela, alaiul din valea Osmei?

Alergase cineva în ajutorul sărmanilor prizonieri?

Găsise, vre-un ostaș, drumul Nicopolului, sau vre-un sat prin văi, sau vre-un adăpost, cat de neîncăpător, prin împrejurimile ninse?

„De bună seamă, nici o scăpare nu mai pot avea sărmanii robi...” —își șoptea, cu înfiorare, căpitanul.

„Mare parte dintre ei vor fi pierit. Dorobanți îi vor fi părăsit... Câți au mai rămas, vor fi căzut pradă fiarelor...”

Și în tânguirile, din ce în ce mai ascuțite, ale crivățului, i se părea că aude lămurit vaetele și blestemele celor năpustiți, de el, în deșert.

Își ațintea privirile prin negura plumburie a nopței.

Ca într-un vis urît, pământul se întuneca adânc, apoi o lumină arămie, ca de foc, sfâșia încet-încet, pânza murdară și fluturătoare a văzduhului.

Întrezărea pete roșii de sânge, înnaintea lui, pe zăpadă. Câmpul alb se lumina ca de zori. Umbrele, de cari se apropia pa cu pas, luau înfățișeri tot mai deslușite. Se învălmășiau și se strângeau, în pa cui fioroase, din toate părțile, în juru-i. Auzea urlete fioroase, și clănțăniri amenințătoare, și gemete surde. întrezărea pretutindeni ochi aprinși, învâlvorați de foame...Apoi, deodată, i se părea că sub picioarele lui, cât ține câmpia, se săpa o vale fără sfârșit, adâncă, înspăimântătoare, plină de morți și de umbre mohorîte.

Toată valea era presărată de oseminte, unele albe ca de var, altele încă acoperite de sgârciuri și de cărnuri sângerânde. Printre aceste movile de schelete omenești se sbăteau, în svârcoliri desnădăjduite jertfe neputincioace, cu capetele ascunse sub brațe încovrigate de ger. Iar peste ele alergau lupii hămesiți de foame, târînd peste zăpezi fâșii roșii, desprinse din trupurile lor, brațe desghiocate din umeri, măruntae sfârtecate, picioare împietrite de îngheț...

„Aceasta e Valea Osmei,..“ își zicea, cu groază, căpitanul.

„Aici trebuie să sfârșesc, și eu...”

Și, furat de vedenia aceasta cumplită, înnainta prin nămeți, încet, neînstare să se clintească dintre oblâncuri, stăpânit de fiori, amuțit de spaimă

Deodată simți că troenele peste cari alunecă se scufundă și se darmă...

Un sforăit dureros îi străpunse auzul

Se trezi, fără veste, sub zăpadă.

Apoi ceva cald, strein, îi atinse mâna înțepenită încă pe frâne.

Lângă el sta calul, culcat în nămeți, cu nările înțesate de omăt, istovit de puteri, acoperit de apă,—gata să moară..

La câțivă pași,—satul către care alergase cu sforțări atât de ucigătoare, — se clătina liniștit în noapte.

Erau câtevă tufe uscate, înfipte în troiene, asupra cărora crivățul își desvâluia în deșert mânia..

VII

[...]

Cu mari sforțări, Sergiu Vladimir se ridică din zăpadă și se târî câțiva pași pe brînci, către lăstare...

Calul rămase nemișcat, în urma lui, în nămeți.

Ori-ce nădejde de a-l trezi din somnul greu al morței era deșartă.

Nefericitul comandant încerca de ca ori să-i desgroape capul din ornat, sa i tupe nările, să-i frece urechille înțesa neauă.

Dar puterile nu-l mai ajutau. Mâinile îi erau cu totul înghețate. Brațele îi degeraseră până la coate, iar degetele, încovrigate pe frâne, nu i se mai puteau desdoi.

Scoase câteva strigăte stinse, sugiu de șuerul vârtejelor.—privi lung în ochii umezi, sticloși, aproape morți, ai celui sprinten și mai iubit dintre caii bătrânului vornic,—și se ridică din noian, hotărât să-și mântuie, singur, viața.

Făcu doui pași, și căzu...

Crivățul îl pălmuia fioros în față. Zăpezile se scufundau adânc sub pașii lui șovăelnici. Șuvoaiele de zăpadă îl înmormântau cu vuet sălbatec...

Abia își scotea piciorul din vâltorile albe, peste cari crivățul își vântura ghiața măcinată, și din nou alunecă, până la brâu, în troiene.

La fiecare pas stă în loc, năuc, și măsură zarea cu ochii rătăciți.

Nici-o zare.

Văsduhul era întunecos, ca de plumb.

Vântul se ascundea prin tufe, sfărâmă în dinți, cu furie, seciurile moarte, —apoi, de odată se revărsă, țipând, peste pustiuri...

Une-ori, lui Sergiu Vladimir, i se părea că pe sus umblau stoluri nemărginite de pasări răpitoare...

Alte-ori vedea lumini stranii jucând prin aer.

Luminile se apropiau, se așezau în jurul lui în rânduri dese, apoi iar se învălmășeau și iar răsăreau, slabe și tremurătoare, ca niște candele viorii, prin spuza fumurie a văzduhului.

Auzea urlete vagi venind din zări alunecând pe luciul zăpezilor.

Urletele se apropiau.

Umbre negre, unele mărunte, tupilate pe brânci, altele înnalte și amenințătoare, se desprindeau, rând pe rând, din întuneric.

Se opreau toate în preajma nefericitei jertfe.

Nu făceau nici o mișcare, nu înnaintau cu un singur pas.

Stau în loc, așteptând prada in taceie.

Doar pârul lor sburlit, fâlfâia ușor la atingerea friguroasă a vântului.

Sergiu cercă să-și prindă revolverul, și nu putu.

Mâna îi era moartă...

Vru să strige.

Fălcile nu i se mai descleșteau...

Făcu încă un pas și iar se opri.

Un suspin greu, i se strecură, în taină, printre buze.

Toate nu erau decât arătări.

Tufe.

Tufe moarte, fără viață...

Cu arătările acestea în minte, e încet-încet până în mijlocul lăstarului.

Nădăjduise să găsească, aici, un adăpost împotriva vântului și a vârtejelor de zăpadă, și nu găsi nici o umbră de adăpostire.

Tufele erau așa de rare, foșneau atât de sinistru, și atâta sălbătecie dau pământului în cât un fior grozav trecu prin inima tânărului ofițer.

Nicăiri nu putea să moară în atâta singurătate și urgie ca în locul acesta.

Nici chiar fiarele pustiurilor n ai P da vre-o dată peste trupul lui înțep veci.

Se lăsă moale pe zăpadă și rămase împietrit, fără puteri, privind înspăimântat în noapte.

Noaptea se desfășurase, deasupra deșer-turilor, în toată grozăvia ei.

Nu se mai vedea pe nicăiri..

Și din toată viața care mișună deasupra pământului, prin orașe, prin târguri, prin țin uri și țări depărtate,—- nu se simțea decât goana pustiitoare a viscolului; nu se auzea decât plânsul barbar al vântului de Nord.

Unde era Plevna?

Și țara lui, pe care o părăsise, la începutul războiului, cu atâta jale, și către care era chemat de atâtea glasuri tânguitoare,—unde era, ea, acum?

Zadarnic se încercă să brăzdeze, cu văpaia ostenită a privirei, o cât de slabă cărare de lumină către țară, către lagăre, către alaiul prizonierilor, uitat prin văi...

Părea închis într-o grotă uriașe, plină de întunecime, de cascade șuerătoare, de umbre diforme, de frig și de blocuri reci de ghiață.

De-ar fi întins brațul,—sărmanului rătăcit i s-ar fi părut că s-ar fi isbit de pereții umezi ai peșterei.

Dar nu făcea nici o mișcare.

Trupul îi era amorțit.

Și o nesimțire, din ce în ce mai adâncă, îi învăluia grabnic simțurile amorțite...

Stă, înțepenit, în noian la umbra bălăriilor scuturate de vifor, și aiura în tăcere de moarte...

Ochii îi sticleau, în orbite, mari și tremurători, ca două vâlvătăi albastre...

Și ape mari, de lacrămi, îi înnecau, din timp în timp, privirile împăiejenite.

Vedea lagărul dela Verbița, și ambulanțele dela Abdul-Kerim-Tabia, și cartierul dela Poradim, și galeriile sub-pământene de sub întăriri.

Odinioară, viața, în aceste adăposturi sțiajuite de primejdii și de glasarde tunurilor, i se părea un iad. Zilele și nopțile, lipsite de odihnă și de hrană, treceau în grijuri fără număr.

Și mult mai greu trecură, peste el, acele zile și nopți chinuitoare, după moartea lui Mircea Basarab.

Și neînchipuit de împovărătoare, de săbatice și de fără de înțeles, se perindară, zilele și nopțile acelea, după lupta neîndurătoare dela Vid.

Și, totuș, -cât de bun și de omenos i se părea, acum, lui Sergiu Vladimir, traiul lui din tabară.

În ajunul luptelor, toți se împărtășeau ca frații.

În mijlocul încăerărilor, judecata adormea, sufletul se trăge îngrozit, de o parte.

Nu trăia decât inima. Inima învâlvorată de setea biruințelor. Inima neînvinsă, a-tot stăpânitoare, plină de avânturi și de puteri uriașe.

Treceau vârtejele gloanțelor și veneau ceasurile scurte ale odihnei.

Unii își povesteau înfiângerile și biruințele împreajma focurilor mari. Cei deprinși, cu urgia și cu norocul nestatornic al armelor, reîncepeau jocul cărților, la flacăra feștilei, în aerul încărcat de fumul pipelor, de aburii calzi ai ceaiurilor...

Chiar cei răniți, și cei căzuți în agonie, încă aveau partea lor de tihnă și de mulțumire.

In jurul lor se găsea cine să-i ajute, să-i mângâe, să le înșele durerile.

Erau medicii din ambulanțe, surorile de caritate, tovarășii lor de arme, mamele, surorile și frații lor, veniți din depărtări...

pE crud, și neomenos.. și nedrept răsboiul.murmura Sergiu Vladimir, tremurând, ca un animal urgisit, în mijlocul zăpezei.

„Dar, mai sălbatec... mai nedrept... mai fără cruțare este răsboiul neînduplecat al vremei...

„Aici... mori ca un câine.

«Mai rău... ca un câine. Nici un câine nu moare părăsit... fără nici o mângâere... prin pustiuri.”

Nefericitul ofițer tăcu, apoi începu să plângă...

Auzi, ca în vis, câinii de-acasă, din satul lui de la Orhei.

Își văzu căsuța strămoșească, mică, sprijinită pe ușori, în umbra prunilor, în mijlocul livezai.

Cat de tihnită și de fericită nu s-a scurs, ac°10; nevinovata lui copilărie!

Eră săracă, și părăginită, și bătută de toate nevoile, coliba lor de pe Băut.

Dar avea o vatră, și un lăvicer așternut cu velințe moi, de țară.

Ziua o petrecea prin zăvoaie și pe lunci.

Noaptea se strângeau, copii toți, în jurul vreascurilor înflăcărate.

Stau ghem, împreajma focului.

Moș Mitran își aprindea luleaua; muma Tudora răscolea focul în preajma ceaonului...

Unii băsmuiau. Alții ascultau. Femeile lucrau.

Se desfășura încet caerul vieței, până când copilașii, toropiți de căldura flăcărilor, aiuriți de torsul blajin al poveștilor, adormeau rand pe rând, prin colțurile vetrei...

Unde era Vladimir, cel mic, acum..?

Unde erau tovarășii lui de copilărie; băeții cu cari hoinărea prin huceaguri; flăcăii pe care îi întâlnea, mai târziu, la hore...?

Iarna va fi învăluit, sub troiene și pământul Basarabiei.

Dar toți ai lui, de mult gospodăriți,— vor fi stând, cerc, pe lângă foc, vorbind de război, în șioapte,- așteptând, la fiecare scârțâit al porților, sosirea celor duși în lupte..

Numai e1, Sergiu Vladimir, murea, în neștirea tuturor, în mijlocul nămeților..

Murea, fără să fi adus cui-va vre-o alinare, -fără să-și fi putut răspunde, măcar în ceasul de pe urmă: „de ce s-a înălțat deasupra celorlalți,—de ce a trăit...?

Căpitanul isbucni în hohote...

Își aduse, iarăș, aminte de muma Tudora, de Ana, de bătrânul vornic, de doamna Elena, de Mircea Basarab...

Negurile înghețate, de pe ochi, i se răsipiră.

Pentru aceștia trăise.

Ei îl ridicaseră de-asupra tuturor. In el eră, acum, nădejdea lor din urmă...

Atunci, când nici o cale de mântuire nu mai putea găsi, sărmanul ostaș simți toată povara care apăsa asupra lui—tot rostul și toată chemarea vieței lui neprihănite.

Și greșala pe care o făcuse, de a se a-vântura nebun prin vifor, fără țintă și fără temere de moarte, i se arată înnainte ca o fără-de-lege cumplită.

Văzu casa vornicului, pustie, cu luminile stinse, fără viață, fără sgomot, fără mișcare.

In sughițurile vântului auzi plânsetele încete ale Anei, apoi hohotele bătrânului vornic, tânguirile fără de sfârșit ale mamei Tudora, rugăciunile sfâșietoare ale doamnei Elena.

Apoi, de odată, o vedenie sinistră i se arată în față...

Auzi glasuri întretăiate de plâns, răsunând în toate părțile zărei:

„Mirceo.. unde ești..?

— „Vladimir... ce faci...? De aceia te-am lăsat să pleci...? De-aceia ne-ai părăsit...?”

Și patru umbre albe, deșuchiate, slăbite de dureri, se opriră, cu părul despletit, în fața lui. în noapte...

Căpitanul se ridică, îngrozit, dintre sloiuri..

Un somn grozav, cu vise și arătau înfricoșate, îi învălui fără veste sufletul.

Simțe deslușit că era cel din urmă somn: somnul morței.

Se uită de jur împrejur cu groaza, și fără să știe pentru ce, își aținti auzul spre dreapta, către locul de unde pornise.

Auzi, par-că, un sforăit de cal, apoi un nechezat sălbatec.

Și un nou glas răgușit, venit ca marginea pământului, îi strălumina a curile sufletului.

— „Domnule căpitan... Domnule... căpitan...“.

Iși încordă puterile, se ridică pe brânci, căzu cu fața în zăpadă, iar se ridică, iar căzu...

La câțiva pași de tufe, aproape de calul său mort, se sprijini pe coate, și privi pierdut în zări...

I se păru, că prin haosul nepătruns al prăpădului, plute, din loc în loc, un sâmbure roșu, ca de foc.

Își duse pumnii înghețați la gură și șueră desnădăjduit printre dinți:

— „Ajutooor...“

Nimeni nu-l auzi.

Făcu încă doi pași, și căzu, scurs de cele din urmă puteri, peste trupul calului său îngropat în zăpadă...

VIII

[...]

Sâmburul de lumină plutea necontenit prin spațiu.

Și glasul omenesc, slab și fără nădejde, sbura, la răstimpuri tot mai mari, pe aripile vântului:

—„Domnule căpitan... domnule... căpitan...”

Vladimir nu mai zărea lumina.

Auzea numai glasul.

Sta ghemuit în omăt, cu genuchii aduși la gură, cu brațele și fruntea lipite de pieptul, încă înfierbântat, al armăsarului, și asculta, cu luare aminte, strigătul vag din depărtări.

Une-ori i se părea că e un țipăt înșelător, stârnit de crivăț și de închipuirea lui rătăcită.

Alte dăți îl auzea limpede, deslușit, la câți-va pași de locul în care el murea.

Atunci inima i se strângea de fiori.

Își ascundea capul în gulerul înzăpezit al mantalei, și tăcea.

La ce ar mai fi răspuns?

Răspunsese de nenumărate ori.

Nimeni nu-l auzise.

Zăcea nemișcat, lângă calul lui scump, intrat de mult în odihna cea bună, și nu se tânguiă, nici nu mai cugetă la mântuirea șubredei lui făpturi.

O căldură tainică, aducătoare de aiurări și de visuri minunate, îi fură încet-încet viața.

Aici i se părea că se scufundă pe nesimțite în valurile unei ape calde; aici avea senzația ușurătoare că alunecă, pe o panta lină, apoi din ce în ce mai lucie și mai prăvălatecă, în tărâmuri neumblate, pline de grădini, de isvoare, și de soare...

Crâmpee din basme și amintiri dulci din copilărie i se perindau, fără legătură, prin minte.

Vedea lumină, și în lumină livezi înflorite.

Vedea râuri, și, prin râurile acestea, copii goi sburdând pe nisipul cald, încins de arșiță.

Vedea în sfârșit cuptoare mari de foc, arzând pe pustiuri nemărginite, sub dogoarea înnăbușitoare a răsăritului.

Și, pretutindeni, văzduhul i se părea plin de păsări fâlfâitoare, și de fluturi străvezii, și de flori scuturate de austru,—și de roiuri de albine, și de păienjenișuri, de praf și de soare...

O dorință ciudată trecea, din când în când, prin sufletul sărmanului murind.

Ar fi vrut ca nimeni să nu-l turbure.

Toate arătările acestea să se închege într-o poveste întreagă, și somnul lui, abia înfiripat, să se înlănțuie, din ce în ce mai adânc în infinit.

Dar sufletele rele, nu-l lăsau, nici acum, să doarmă.

I se părea că mâini dușmane se strecurau pe sub veștmintele lui ușoare, goleau, și-l înțepau, până la sânge, cu unghiile.

Și i se mai năzărea, că în jurul lui se strângeau călătorii de pe drumuri, și făceau vuet mare, —și-l îmbiau necontenit să plece...

Așa îi răsunau, în auz, hohotele vântului.

Atât de dureros îl înghimpau aripile de ghiață ale crivățului și zăpada ce se așternea tot mai deasă peste trupul lui căzut în somnul morței.

înciudat de supărările acestea grozave, scotei une-ori gemete, și făcea mișcări desnădăjduite.

Printre dinți i se strecurau șioapte, dureros de rătăcite...

„Frate.., de ce nu mă lași?

„Lasă-mă... mamă dragă..“

Și piciorul amorțit, greoi ca de lut, i se isbea, cu sgomot sec, de copita înghețată a armăsarului.

Brațele i se svârcoleau sub manta.

Avea credința că le plimba slobode prin aer.

Eră încredințat chiar că ținea strânsă în pumni, mâna vrăjmașe care îl chinuia,— arma înveninată cu care era străpuns..

Apoi iar recădea în somn...

Strigătul din depărtare nu se mai auzea.

Dar se auzeau, în schimb, vuete omenești, jalnice, ca de înmormântare.

Ele se uneau cu vaetele vântului și răsbeau, prin vifor, până în auzul muribundului.

Sergiu le auzea.

Auzea chiar tânguiri rare de aramă, și lovituri de puști.

Dar, prin mintea lui aiurită, și glasurile omenești, și sunetele răgușite ale aramei, rătăceau prin alte lumi.

Nu era nici război, nici vifor.

In jurul lui se întindeau păduri nesfârșite, cu ape multe, și cu stoluri de vânători îmbrăcați în fier. Vântul îndouia vârfurile copacilor și-i făcea să plângă.

Gonașii sunau rar din cornuri.

Pușcașii trăgeau salve dese în cetele de cerbi.

Și era cald.

Stâncile ardeau ca de jeratec. Văsduhul ferbea ca apa clocotită...

Se pregătea de ploaie.

— „Să plouă!“

Căpitanul făcu o sforțare silnică.

Genuchiul i se desdoi.

Degetele i se plimbau, înviorate, pe ceva lunecos, ca de os.

Suflă greu, și-și dădh mantaua la o parte.

Rămase mut, răsturnat pe o parte, cu ochii holbați în noapte.

Căldura animalului, care se stingea, și ea, clipită cu clipită, îl asvârlise iarăși în lumea grozavă a vieței.

Iar văzu viscol și întuneric, și iad fără sfârșit.

Iși scoase mâna de sub vintrele calului și-și mișcă, încet, degetele.

Trei degete îi erau moarte.

Doar arătătorul și degetul cel mare i se mai clinteau..

Se uită în adâncimile nestrăbătute ale zarei și un zâmbet friguros îi strâmbă gura amorțită.

Eră tot prada visurilor..

Crivățul părea că se domolise.

Câmpurile, negre și nețărmurite, se scufundau, treptat, treptat, în întunericul zarei.

Părea, că de jur împrejurul lui, se ridică un cavou uriaș, pustiu, plin de vedenii și de licăriri lugubre.

El singur zăcea în mijlocul cavoului,— ca un mort deșteptat din sicriu—cu ochii încă vii, cu inima încă nepotolită.

Prin întunecimea aceasta grozavă, trecea în pas domol un convoi înfricoșat.

Văzu umbre mărunte târându-se, în lung șirag, pe zăpadă.

Văzu flăcări arămii de torțe fumegânde; iar în răsfrângerea lor sinistră, călăreți și trâmbițași îmbrăcați în mantale de aramă.

Auzi plânsete grele, și răcnete desnădăj-duite, și urlete înnăbușite, cutreerând văzduhul.

Răsunară apoi trâmbițe, și nechezări de cai, și zângăniri de arme...

Și convoiul se opri...

Câți-va călăreți își deslănțuiră umbrele negre,—pe luciul împurpurat al troenelor, —până în apropierea lui Vladimir Sergiu.

Un glas adânc răscoli văzduhul.

— „Domnule căpitan Sergiu..“

Apoi o salvă de puști urmate de sunete de goarne și de urlete înfiorătoare de Allah hu.. Allah...” cutremură spațiul..

Vladimir se simți iarăși slăbind.

Din nou ochii i se umplură de lacrămi, și din nou hohotele desnădejdei îi sfărâmară oasele pieptului.

Eră alaiul...

Alaiul robilor lăsat pe Valea Osmei!

Erau tovarășii lui de arme, care-l căutau pretutindeni, și nu-l mai puteau găsi,—nu-l mai puteau auzi...

La un pas se ridică, în valuri sgomotoase, viața.

Și la un pas, sub ochii luminoși ai mântuirei el se stingea, urgisit, în plâns nebun, alăturea de calul său mort...

Încet, cu luare aminte, Vladimir își strecură mâna sub manta.

Cu cea din urmă încordare a vieței își desprinse revolverul, trase piedica, și apăsă trăgaciul.

O fășie de lumină sfâșie noaptea; apoi o detunătură hueșe se risipi în depărtări.

Își făcuse ultima datorie.

Se culcă din nou în zăpadă, și adormi dus...

EPILOG
ZECE ANI IN URMA

[...]

Pe prispa unei case bătrînești, cu coperiș negru de șindrilă și cu cerdac larg, așezat deasupra satului, sta, într-o zi de primăvară, un bărbat în vârstă, ca de vre-o 45 de ani, îmbrăcat în surtuc gros de postav, cu cisme mari, până peste genuchi, în picioare...

Pe chipul acestui bărbat nevoile își încrustaseră șerpuirile neșterse, iar anii își troeniseră, pe firele din barbă și po șuvițele ce-i atârnau pe tâmple, bruma argintie a celei din urmă toamne.

El stă lângă pălimar, pe scaun, și urmărea, printre ușorii prispei, soarele care se juca deasupra căsuțelor mărunte de pe vale și mișcarea, din ce în ce mai însuflețită, de pe ulița cea mare a satului.

Un copilaș sglobiu, stă lipit de genunchii lui, și, din răstimp în răstimp, se juca, neștiutor și nevinovat, cu mâneca surtucului: mânecă sinistră, din care brațul stâng lipsea...

Pe drum, țăranii, îmbrăcați în strae noui de sărbătoare, treceau în pâlcuri către biserică.

In dreptul curței boerești își încetineau pasul.

își descopereau frunțile în fața proprietarului; și rosteau, unii cu voiciune, alții încet și sfios, vechea și pravoslavnica lor închinăciune, de pe vremurile grele, de împilare:

— „Sărutăm dreapta, cucoane...”

Proprietarul le răspundea tuturor, și, pentru fiecare găsea prilej de vorbă:

— «Mulțumesc dumitale, moș Toadere... Bună vremea și noroc, fină Irină...

Dar încotro.. așa dis de dimineață.. gătiți.,. ca în zi de praznic...?»

—«Apoi dă, cucoane... Mai zi de praznic, ca azi..!»

—«D-apoi, ce-i azi..!»

Cei mai vârstnici dintre plugari prindeau să râdă.

Cunoșteau firea boerului.

Așa l-au pomenit, de când s-a statornicit pe moșia lor.

De câte ori soseau zile de sărbători noui, neînscrise în călindarele cele vechi, pururea oprea în loc țăranii, sau venea pe la școală, pe la biserică, ori la primărie, unde se aduna obșta satului, și prin iscodiri de tot soiul căută să afle, din chiar gura locuitorilor, de ’și dau seama de rostul zilelor pe cari le prăznuiau.

Dacă locuitorii nu nimereau adevăratul înțeles al sărbătorilor, — boerul le tălmăcea cu șart, și cu multă îndurerare, toate faptele mari ce se prăznuiau atunci.

„Astăzi, oameni buni, este ziua în care s-a luat Grivița...

„In ziua de azi... a căzut Rahova, băeți..“

„Iacă... acum, chiar la ceasul ista, vizuina cea grozavă a turcului,—Plevna,— a fost luată, cu foc și cu mare vărsare de sânge, de către oștile noastre...”

Și boerul cel cărunt, și ciung, se uită în mijlocul femeilor și flăcăilor, povestind cu deamănuntul, toate necazurile și îndurările fără seamăn ale oștilor românești, în răsboiul dela 77.

Lumea se minună, de povestirile boerului.

Cu atât mai mult se minună, cu cât nimeni nu știa de unde venise, în satul lor, boerul acesta; și nimeni nu-i cunoștea trecutul; și nimeni nu putea pricepe din ce isvor adânc curgeau toate acele povestiri, atât de triste și de adevărate, în cât smulgeau lacră mi diu ochii tuturor.

Parte din locuitori bănuiau că fusese, ostaș pe vremea răsboiului.

Dar mulți se îndouiau.

—„Ostaș... ciung, nu se poate...” tăinuiau unii.

— „Noi nu l-am văzut, nicăiri, în rasboi...“ adăogau puținii soldați din sat, cari se bătuseră pe la Rahova și pe la Smârdan, și se întorseseră sănătoși acasă.

Credința că omul acesta nu putuse fi ostaș, prindea rădăcini cu atât mai adânci în inimile sătenilor, cu cât toți cei întorși de la răsboi vorbeau cu mare fală și cu nemăsurată laudă de isprăvile și de urmările luptelor; numai el prindea vorbele cu grije, zugrăvea încăerările de pe șesurile Bulgariei cu mâhnire și, uneori, chiar lacrămi i-se strecurau printre gene.

La sfârșitul fiecărei povestiri, el găsea, mai în totd-auna cuvinte mari, de îmbărbătare și de laudă, pentru cei viteji și pentru tot neamul românesc.

Dar o tristeță adâncă se revărsa, chiar peste cele mai înflăcărate din cuvintele lui.

Tristețea aceasta, poporul n-o înțelegea.

Totuș îl ascultau, îi învățau cuvintele pe de rost, și îl prețuiau, toți, dela mic până la mare, - tocmai pentru-că era trist și milostiv, și plin de taină în arătările lui...

In ziua aceia era praznic îndouit.

Se sărbătorea și Neatârnarea Țărei, și încununarea Domnitorului ca Rege.

Totuș, boerul punea tuturor întrebările lui nelipsite:

— „O fi praznic, moș Toadere.. da iacă.. eu nu știu.

„Nu, vezi d-ta...?

„Nici straie de sărbătoare, n-am...”

—„Nu-i nimic, cucoane... Flori și găteli ei fi având d-ta în inimă...

Și ’s mai de preț acelea, ca toate buleandrele istea, făcute din petice...”

— „Apoi, de unde să am găteli, dacă nu știu ce 'i azi, Toadere...?

Încaltea, stă scris în calendar...?

— „O fi stând... nu știm.”

„Dar stă colea, la inimă, cucoane...”

—„Și ce stă scris, la inimă,... moșule”...?

—„Ce să stea scris...?

„Iacă stă scris... așa:”

Și bătrînul pomenea rar și cu măsură, ca din carte:

„Azi, au scăpat biata țară de jugul turcului, iar Domnitorul s-au făcut, preste noi, Rege”.

— „Bine, Toadere...”, răspundea blând, proprietarul, furat iarăși de negurile triste ale amintirilor lui depărtate..

„Iți mulțămesc. Umblă sănătos.-. Să te învrednicească D-zeu să prăznuești și ziua cea mare în care Domnitorul va fi împărat.., iar țara noastră se va întregi iarăș, ca pe vremurile bune...”

„Știi despre ce vorbesc eu.. Toadere!“

—„Știu, cucoane... de țara Basarabiei!”

„Așa...”

Țăranii plecau îngândurați, purtana in inimă dorul unei țări de care cu greu, și doar la zile mari, își mai puteau aduce aminte.

Boerul îi urmărea de pe pridvor, cu dragoste. Apoi un suspin greu i se ridica, fără voie din adâncimile mâhnite ale sufletului...

Slujba de la biserică se sfârșise...

Locuitorii se împărțită pe la hanuri, și până târziu, în noapte, se înveseliră în țipetele ascuțite ale viorilor, și în ropotul voinicesc al flăcăilor din hore...

Ca în totdeauna, în sărbătorile mari, proprietarul pofti la masa lui oaspeți.

Intre zorelele ce atârnau de jur împrejurul cerdacului, ca niște rîuri verzi, picurite de sângele albăstriu al florilor, fu întinsă masa, iar împreajma ei se așezară cei mai de seamă dintre fruntașii satului.

In capul mesei sta un preot bătrîn, cu barba albă, secătuit de nevoile vieței, obosit de povara neîndurătoare a anilor.

In cea laltă margine, se înălța chipul osos și roșcovan, cioplit par-că în aramă, al unui țăran în vârstă; iar alături veghea arătarea copilăroasă și sfioasă a învățătorului din sat,—un tânăr abia ieșit din școli...

La mijloc, în fața tuturor, sta proprietarul.

In fața lui o femes tânără, cu obrazul alb, cu trăsăturile alese, cu vine albăstrii pe tâmple, cu chipul alb, cu mâinile albe..

Ospățul se sfârșise.

Proprietarul eră, atât de vorbăreț, în cât bătrânul paroh își îngăduise, către sfârșitul mesei, să-l întrebe iarăș despre război; iar cei lalfci oaspeți, își ațintiră toți, printr-un singur îndemn, privirile asupra brațului celui ciung...

Doamna se uită duios în ochii lui:

— „Sergiu...! De ce păstrezi tu, atâta timp, tăcere...?

„Ai ceva de ascuns? Nu ești român? Nu te ai jertfit, și tu, pentru țară...!

Mă rog ție... pvestește-ne ce-ai pătimit tu, nu alții... “

Sergiu își plecă ochii în jos, bătu cu degetele în masă, apoi își ridică fruntea liniștit:

—„Pentru că o ceri.. voi face-o.

Dar să ai curaj.. să nu pleci...“

—„Nu...“, răspunse Ana.

„Eu sunt femee..

„Femeile n-au tăria bărbăției voastre...”

Și ieși, cu o pânză ușoară de lacrămi așternută peste luminele vederei...

Sergiu povesti cu deamăruntul toată desfășurarea războiului, toate asalturile mari din jurul Griviței, toate avânturile și suferințele lui, ale lui Mircea Basarab, și ale fraților lui de arme.

Ceasuri în șir ținu pe cei de față într-o împietrire desăvârșită, aici înnălțându-le sufletele către altarul vecinie nepângărit al dragostei de țară, aici scoborîndu-i prin cele mai întunecoase tainițe ale restriște! și durerei...

Le vorbi, în urmă, de escortarea prizonierilor către Nicopol; de agonia lui înfiorătoare prin zăpezi; de somnul lui adânc, de deșteptarea lui din urmă..

„Ca, prin vis, mi se arată și astăzi în-naintea închipuire!,— urmă el,—un alai ciudat, ca de foc, răsbătând noaptea prin pustiuri învăluite de troiene. Și aud strigăte de guri și nechezări de cai, și bubuiri de arme, și sunete de goarne...

„Târziu, frații mei de suferință mi-au spus că era alaiul sărmanilor robi lăsați pe Valea-Osmei; că ofițeri din escortă auzizeră o lovitură de revolver în noapte; că, după cercetări mari, ei găsiră un cal mort în zăpadă, și lângă cal un ofițer adormit, și lângă ofițer un revolver care fumega încă...

Am fost dus la Nicopole.

D-zeu mi-a ajutat,—după luni de dureri cumplite, îndurate prin spitale, să mă întorc iarăși la viață.

Am ieșit din spital într-o zi, umeda, de primă-vară.

Am ieșit ciung, fără un braț.

Ce n-a putut face mânia neîndurătoare a focului, a făcut furia nemilostivă a vremei.

Viscolul sălbatec de la 7 Decembrie, mi-a smuls brațul din umăr.

El a căzut mort, înghețat, ca un trunchi putred, pe masa de piatră a spitalului.

De acum în veci nu mai puteam fi ostaș.

Natura, m-a dezarmat pentru totd-auna.

M-a dezarmat, poate, dintr-un îndemn de milă

Firea mea nu era chemată să îndure vijelia pustiitoare, sălbatecă, pururea netălmăcită, a vărsărilor de sânge.

Ea s-a înduioșat de frigurile mele din urmă, și mi a dat, pentru rămășița zilelor mele — pacea....

„Când am ieșit din spital, — adăogă Sergiu Vladimir după o clipă de înduioșare adâncă, — n-am mai găsit, în jurul meu, de cât întuneric, și lacrămi, și doliu...

Bătrânul vornic, murise.

Innainte de a mă fi redeșteptat la viață bunul și nenorocitul părinte aflase despre moartea fiului său, Mircea.

Vestea aceasta căzu asupra lui cu o putere grozavă.

A rămas înțepenit în jilț.

Și până la sfârșitul zilelor sale n-a mai putut îngăima o șioaptă, n-a mai fost în stare să facă o singură mișcare.

Doar ochii lui, — ochii aceia blânzi, în cari se oglindeau toate faptele mari și toată resemnarea de veacuri a neamului său,—stau pururea deschiși, și pururea înnecați în lacrămi...

Puțin timp înnainte de ieșirea mea în lume, se răspândi în țară svonul că Basarabia ne fusese smulsă din brațe, de către ruși, prin pacea încheiată la San Ștefano.

Svonul acesta fu cea din urmă lovitură pe care moșneagul o mai putu primi.

Fu găsit, într-o bună zi, cu o foaie de ziar între degete.

Eră mort.

I-se răpise feciorul; i-se răpise și țara.

Viața lui, cu a tuturor strămoșilor săi, se încheiase.

Singura „moșie“ în care mai putea hălădui, de atunci înainte, era împărăția de sus, a liniștei vecinice.

D-zeu s-a milostivit de durerile lui, și l-a chemat, în mijlocul alor săi, lângă Mircea Basarab, în fața miilor de viteji, uciși pe câmpul de bătaie, cari au răsboit și s-au jertfit pentru apărarea, zadarnică, a neștirbirei pământului românesc.

Un an în urmă, și mama, și doamna Elena, albite și gârbovite de povara bătrâneților, s-au dus pe urma bătrânului, în lumea odihnei.

Din neamul Basarabilor, n-a mai rămas de cât Ana, — tovarășa de azi a zilelor mele.

Ea mă roagă să deapăn, în fața voastră, firul, de multă vreme tăinuit, al trecutului nostru amar.

Dar, singură, n-are curajul să îndure adevărul.

Eu vi l-am desvăluit.

Ei, însă, niciodată să nu i-l reamintiți...»

Vladimir rămase nemișcat, cu ochii plecați în jos, urmărind parcă un alt șir de gânduri.

Ridică apoi încet paharul, și sfârși greu...

«Moșiile Basarabilor, de peste Prut au fost, prin voia soartei, înstreinate; iar cu averea ce s-a putut agonisi, ne-am statornicit aici, în țară.

Acolo e întuneric, și jale, și sălbătăcie grozavă...

Acolo ar fi trebuit să rămân: să țiu pururea aprinsă flacăra nădejdilor în inimile fraților noștri, ajunși robi pe urma vitejiilor lor.

Dar n-am putut.

M-am gândit la Ana.

Sărmana soție, și mumă, ar fi murit de durere, trăind încă sub biciul de foc al prigonitorilor, pe mormântul pururea pângărit al părinților și strămoșilor ei.

Am venit aici. Dar ochii mei, sunt pururea departe, peste hotar...

Rușii, pentru cari am luptat cu atâta credință și bărbăție, — pe cari i-am scos din umilință și din peire cu piepturile noastre descoperite, cari se lăudau cu a-părarea neamurilor creștine din Răsărit și ne făceau, în vremile de grea urgie, jurăminte duse până la lacrămi, — rușii, în frunte cu Țarul lor și cu Marele lor Duce, ne-au înșelat, ne-au vândut, ne-au rupt cu o lăcomie de fiară, Basarabia...

Azi bicele lor pălmuesc obrajii tovarășilor lor de luptă, dela 1877.

Azi jugul lor de fier, apasă cu o putere ucigătoare, pe umerii gârboviți ai bătrânilor viteji din Plaiurile Tigheciului și ai Hotinului.

Azi limba noastră binecuvântată e înmormântată sub strigătele răgușite ale hu-zarilor și cazacilor însetoșați de sângele semenilor lor.

Nu mai avem, în Basarabia, nici Școli, nici Biserici.

Poporul întreg, de peste Prut, și-a pierdut nădejdea unei reîntoarceri la sânul cald al țărei-mume.

Totuș, frații mei,—să nu desnădăjduim.

Valuri de urgie și de primejdii uriașe au trecut peste acest popor obidit și stingher.

Și, totuș am învins.

Am înmărmurit pământul întreg cu tăria de fier a brațelor și a sufletelor noastre.

Să cugetăm pururea la frații noștri, că-zuți prin viclenie și lăcomie, sub jugul altor neamuri,—și să luptăm, fără odihnă, pentru mântuirea lor.

Visez o împărăție largă, de la Prut până la Tissa, de la Isvoarele Nistrului până la Mare și Porțile de Fier.

Intru împlinirea acestui vis,— care bate din ce în ce mai tare în porțile năzuințelor noastre, — să deșertăm, azi, paharul...

Răsboaiele rare-ori aduc foloase și mulțumiri între oameni.

Dragostea însă învinge deapururea.

Prin dragoste vom câștiga, tot ce am pierdut....»

SFÂRȘIT

Appendix A Îndreptări

Cu toata îngrijirea pe care am căutat s-o pui în redactarea și corijerea lucratei de față, s-au strecurat totuși numeroase erori mărunte de tipar, și chiar câte-va greșeli de date.

Erorile de tipar cred că vor fi îndreptate de cititor, cu ușurință, în cursul lecturei.

Printre greșelile de date, menționez numai două mai importante:

In loc de «Marele Duce Sergiu», cum s-a scris la pag. 238 rândul al 9-lea (Cartea Il-a) trebuia să se scrie «ducele Sergiu.....».

De altfel Ducele Sergiu n-a căzut în atacul de la Rahova.

Tecnica și interesul emotiv al lucratei m-au silit, însă, să pui căderea ducelui Sergiu în acest loc.

A doua greșală de dată, pe care cred că cititorii au observat-o cu cea mai mare ușurință, — este data de «7 Noembrie», care ființează în primul rând, al primului capitol din cartea a IV-a (pag. 305).

De vreme ce căderea Plevnei a avut loc la 29 Noembrie, se înțelege dela sine că transportarea prizonierilor turci, in țară, urma să se săvârșească la o dată ulterioară, iar nu anterioară zilei de 28 Noembrie.

In loc de 7 «Noembrie», cititorii sunt rugați să bine-voească a citi: 7 Decembrie.

AUTORUL.

Appendix B

CUPRINSUL

întâmpinare

Cartea I: „Valea Lacrămilor....

Cartea II: „între Viață și Moarte..

Cartea III: „Leul

Cartea IV: „Prin Vifor

Epilog