Era ziua de mai întîi a anului 1859.

Mai multe familii de boieri dezbrăcaţi la 24 genariu de privilegele regulamentare, fugind de capitala revoluţionară, se adunau la o moşie lingă Ploieşti unde, fără cea mai mică temere, puteau să critice lucrurile şi oamenii noi.

Pînă a introduce pe cititori în mijlocul acestui cerc de desprivelegiaţi, ca să le facem cunoştinţa bărbaţilor şi femeilor de care era compus, să vorbim despre moşia boierească.

Satul ei era situat pe o înălţime de unde ochiul vedea o întindere de două ore, fără să întîmpine decît o luncă lată, coperită de tapete cu diferite colori. Pe aceste tapete se vedea Prahova alergînd capricios, făcînd abateri, întoarceri şi vărsînd în urma sa nişte gemete sălbatece.

Casa era situată pe vîrful dealurilor. Ea domina grădina de arbori prin înălţimea sa. Să nu vă aşteptaţi a vă duce intr-un castel ca cele dupe Rin.

Părinţii noştri n-au zidit castele pe lia moşii, din cauza nestabilităţii timpurilor de atunci, invaziunelor de turci şi de tătari, înaintea cărora nimic nu mai putea sta. Mai tîrziu, sub fanarioţi, cînd dată cele mai multe familii de astăzi, bătrînii perdură gustul de a trăi pe la moşii, atît încît unii din cei mai avuţi de multe ori nu ştiau în ce parte de loc se aflau moşiile lor. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fer la rîndul dintîi. Un salon, o sală de mîncare. O bibliotecă, fără nici o carte. Restul era nouă camere mici. În partea dreaptă a oasii erau dependinţele, bucătăria, grajdurile etc. In partea stingă era grădina.

Ziua de întîi mai fusese frumoasă pînă la apusul soarelui; dar de aci înainte, cerul se întunecă. Un vînt reped#, o ploaie furioasă începură a bate şi a uda, şi ţinură asfel pînă aproape de ziuă. Societatea ce se afla aici fuse nevoită a se închide în casă şi a căta distracţiu-nele sale în convorbiri şi jocuri inocente.

Era zece oare din noapte. Printre vuietul vînturiior şi ploii se auzi deodată strigătele depărtate ale poştaşilor; dar astfel cît o urechie sperimentată ar fi ghicit, dupe strigăte, că caii erau stătuţi. Societatea crezu neapărat că o familie aşteptată aici se îndrepta către sat. Iată dar o distracţiune ce pentru un cerc de oameni închişi în casă, la ţară, este un mare evenimînt.

Stăpînul casii trimise oameni înaintea postii să se informe.

Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, fotoliuri. Pereţii tapisaţi cu hîrtie cu colori. Societatea de faţă se forma de vreo zece persoane din care patru bărbaţi şi şase dame.

Stăpînul casii se chema postelnicu George; era un om ca de cincizeci de ani, oâcheş şi cu părul jumătate alb. înalt de stat şi puţin încovoiat; figura sa avea trăsuri pronunţate, fără să fie inteligintă. Toate facultăţile sale părea că rămăseseră fără nici o exersiţiune. Judecata la dînsul era totdauna falşă: toate efectele îl impresionau cu vioiciune, şi niciodată nu-şi da osteneală a slăbi acea impresiune prin cercetarea cauzelor ce le produceau. Sufletul său nu putea a se înălţa niciodată) din cercul strimt al intereselor egoiste: nici o idee mare nu putea să pătrunză aici. Avea o mare doză de răutate. Falş, intrigant, şiret, ar fi fost periculos daca natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale.

Lucru ciudat! această natură a făcut o minunată cumpănire: astfel vedem fearele cele mai înrăutăţite supuse la o lege ce regulează cu mare avariţiune reproduoţiu-nea lor! fiinţele veninate sînt nevoite a se tîrî şi lipsite de facultatea de a zbura!

El moştenise o mică avere de la tatăl său. Cînd intrase în serviciul statului era sărac. Retribuţiunea cu- noscută i-a fost atît de puţină incit nu numai nu i-ar fi permis a-şi mări averea; ba încă nu i-ar fi ajuns nici la întreţinerea vieţii; cu toate acestea, ieşi din serviciu* dupe doisprezece ani, cu şase ulii galbeni venit în moşii. Nimeni nu se miră de aceasta, căci asemenea fapţi sînt deşi în această ţară.

Cînd se retrase din serviciu cu începutul guvernului interimar al principelui A. Ghica, îi veni ideea de a se însura. Postelnicul George era o partidă strălucită în Bucureşti. Era bogat şi boier mare. Aceste cualităţi sînt de ajuns pentru un bărbat ca să ceară mîna celei dintîi fete din ţară. Era bătrîn, răucrescut, fără spirit, fără învăţătură, încărcat de defecte fizice şi morale; însă în ţara noastră, în căsătoriă, nu se cere decît avere şi un nume.

Avea dar drept să caute o fată de 16 ani, frumoasă bine-crescută, cu spirit, cu inimă şi cu avere mare. EI trimise în toate părţile de ştire să i se găsească o mireasă cu toate aceste cualităţi. Pînă a nu se găsi mireasa, se puse să-şi cumpere cai, căleşti, case. Şi scrise la trei cabinete o petiţiune circulară, cerînd a i se da o decoraţiune pentru servicele ce a făcut în timpul ocupării ţărilor de streini.

Dupe trei luni de cercetare pe ici pe colo, întîmpia-rea făcu să găsească o mireasă, şi cu toate cualităţile ce dorea el.

Sînt trei ani, era în Bucureşti o fată, o minune, o perfecţiune sub toate raporturile. Junie, frumuseţe, spirit, creştere, simtimente delicate, toate le poseda în puntul cel mai înalt; în fine, era una din acele fiinţe rari, unici poate, ce Dumnezeu din timp în timp face să nască în unele societăţi degenerate, ca cum ar voi ca oamenii să-şi aducă aminte că nu i-a părăsit.

Asfel era femeia ce se găsi demnă a fi sacrificată acestui om. Legenda şearpelui din fîntînă, căruia se da pe toată ziua cîte o vergină să devore, numai ca acesta să lase pe locuitorii cetăţii a lua apa, este o ingenioasă metaforă a istorii unor bărbaţi cărora, pentru interese oarecare, li se sacrifică aceste dulci şi inocente fiinţe. Nu s-a găsit încă un sîntul George ca să învingă trufia acestor bălauri.

Se înţelege că fata nu priimi bucuros a da mîna acestui om; dar părinţii stăruiră serios. Eduoaţiunea sa superioară, unită cu simţîmîntele cele mai nobile de abnegare, fuse cauza perderii junei Elene. Ea priimi, căci astfel voiau părinţii săi, priimi precum ar fi priimit să meargă într-o mănăstire sau să moară, ca să facă plăcere părinţilor.

Nunta fuse splendidă. Lumea vorbi mult despre acest menagiu. Cei mai mulţi fericiră pe Elena pentru un asfel de consorte şi mai toate mumele îşi urau pentru fiicele lor partide ca postelnicul George. Toată societatea din Bucureşti, în timp de zece zile, nu vorbi decît de darurile ce se trimiseră miresii.

Lumea văzu în timp de două luni aceşti însuraţi ară-tîndu-se la grădina de la barieră, sau la opera italiană, apoi însuraţii dispărură, se duseră să trăiască la ţară, şi fură uitaţi.

Elena nu iubea pe soţul său, căci nu putea nici să-l stime, nici să-l admire; din contra, toate faptele soţului său în timp de trei ani erau de natură ca consoarta sa să-l despreţuiască.

Ea însă nu i-o arăta nici lui, nici celoralţi oameni.

Dumnezeu, ca să o console, îi dete o fetiţă.

Suferinţele daseră frumuseţelor sale o graţie cu totul rară, sufletul său se înnobilase şi mai mult în aceste su-ferinţi. In vocea sa, în expresiunele sale, în privirile sale, în mişcările sale, era un parfum de melancolie atît de suav, atît de ideal, că cei care o vedeau credeau să vază ceva dulce şi ceresc ce ar fi zărit într-unul din visele vieţii.

Bărbaţii erau preocupaţi cu politica zilei, care îi dez-moştenise. Unul se chema logofătul Constantin. El însuşi număra cincizeci de ani. Acesta începuse cariera sa politică sub Regulamînt. Trimis să înveţe legile la Paris, să înturnase licenţiat, abia venise şi se numi profesore de drept. Mai tîrziu părăsi profesoratul şi intră în magistratură, cu gînd a se face într-o zi ministru, servi pe cei trei domni regulamentari şi înaintă; dar nu se lipi cu inima decît de cel mai rău dintre cei trei domni. Cît pentru al patrulea domn, îi era enimic declarat. Om cu învăţătură, cu inteliginţă, cu voinţă foarte; dar dintr-o margine în ceialtă a fiinţei sale fizice, intelectuale şi morale, ca să găsim vorba cea mai justă; anost, cum se zice la Bucureşti în stilul familiar. în fine, unul din acei oameni pe care nimini nu poate să iubească, nici însuşi amantele lor.

Unul din ceialţi doi se chema Iordache, se trăgea din viţă de domn, tată-său sau moşe-său fusese fiu de domn, beizade. Toţi îi ziceau principele Iordache, el însuşi îşi da acest titru cu îngîmfare. Soţia sa mai ales era în stare să rupă relaţiunile cu cei mai buni amici care nu i-ar fi zis principesă. Aveau un fiu de şase ani, căruia părinţii, ei însuşi, îi ziceau principe! maladie ridiculă ce bîntuie de la un timp încoace multe capete seci; fruct al moravelor streine ce unii români în călătoriile lor în Europa au putut să culeagă în căile ferate, în birturi, în baluri publice, pe unde au lunecat. Ea va trece prin propagarea ideilor luminate şi serioase.

Consoarta sa era fiica unui neguţetor avut; această condiţiune mai mult contribuise a prezintă în ochii săi titru de principe cu o valoare mult mai însemnată. Averea sa făcuse pe Iordache să o ia de consoartă. Iordache risipise averea părintească împreună cu toate cîştigurile de mare foncţionar al statului în timp de mai mulţi ani şi acum trăia din averea femeii sale.

Mai venea unul, un bădăran înavuţit şi boierit, un om de 60 de ani, cu părul siv. Acesta începuse cariera sa ca băiat în casă la un boier mare, mergea dupe călească şi ducea ciubucul boierului. Dupe un serviciu de mai mulţi ani, fuse numit copist la o cancelarie, unde, prin protecţiunea stăpînului său, în cîţiva ani ajunse lâ cele mai înalte foncţiuni şi îşi făcu o avere în moşii de optsprezece mii galbeni venit pe an. Acest om are facultatea excepţională de a deveni instrummt răufăcător. Viaţa lui politică şi socială este un şir de trădări, de intrigi, de laşităţi, de abuzuri.

.Princepele Bibescu de cîte ori îl vedea la palat în zile de recepsiune, îl întreba:

— Ce face consulul rus?...

Sarcasmul spiritualului domnitor era luat de dînsul pentru un complimînt.

Femeia sa, tip de bădărană parvenită, pare că a născut în lume ca să formeze această pereche fără rival.

Fiica lor ce se află acolo e frumoasă, alt nu are nimic. Această familie de parveniţi purta numele Serescu, şi, ca să-şi dea mai mult lustru, adăoga pe cărţile, de vizită, sub coroana de comite, prepoziţiunea de.

Mai era o damicelă, dintr-o familie cunoscută. Deşi părăsită de îngrijirea unei mumi, Caterina era înţeleaptă; lipsită de o educaţiune strălucită, natura îi fusese favorabilă, spirit, frumuseţe, graţii se disputau care să-i aducă mai multe omagine. Era pe atunci damicela la modă. Cualităţile ei erau lăudate de toţi.

Iată cele dintîi noţiuni despre persoanele de faţă.

Să ne înturnăm în salonul postelnicului George în momentul cînd se auziră în depărtare strigăte de postaşi.

Cea dintîi ce dete alarma şi alergă către fereastă fuse Caterina. Ana, fiica parvenitului celui avut, o urmă după datina damice[le]lor ce se ţin una de alta şi care fac de surîd cu maliţie bărbaţii.

— Cine poate să fie? zise ea. Tudorina Corleasca, Mariţa şi Zoe Şeni cu bărbată-său. Era vorbă să vie!...

— Aş dori mult să văz pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Şeni, deşi nu aprobez purtarea lor în timpul carnavalului. 1

— Ho! ho! strigă principele lordache, ce, credeaţi că noi am rămas în urmă cu moravele parisienilor?

— Au jucat pe dracul pe vîrful degetelor î zise post. George. în toate nopţile, dupe bal, se duceau ele şi altele, cu atîţi crai, la birtul lui Hug, unde se puneau pe mîncare şi băutură pînă la ziuă; şi...

— Şi ce? răspunse Elena, negreşit, nu poci aproba această purtare; dar nici nu poci a-i da un caracter culpabil.

— Aşa sînt muierele, zise postelnicul contrariat. Se apără una pe alta!

Elena deveni roşie.

— Dar cînd ţi-oi spune, urmă el, că această bandă uşoară de muieri, dupe cină se puneau de cîntau şi jucau cu Blanşa franceza tontoroiul de gît?...

— Nu ştiu, răspunse Elena.

— Nu ştii?! dar eu însumi le-am văzut cu ochii mei* eram la Bucureşti, trăsesem la otelul lui Hug, dormeam; m-am deşteptat de chiotele lor... am deschis uşa camerii să văz doare s-a aprins birtul'. Ce am văzut? acele muieri strigînd şi sărind împrejurul mesii, cu un cîrd de golani. Gîndeşti că s-au ruşinat de mine cînd m-au văzut? hop! hop! m-au chemat să iau parte cu dînsele. „Nene George! vin-aici!”...

— Şi nu te-ai dus? îl întrebă principele Iordache.

— Eu!

— Eu m-aş fi dus, aş fi cîntat şi jucat cu ele tontoroiul.

— Np-mi spui? zise principesa, ai şi mutră de asfel de petreceri!...

— Eu! hei! hei!... Cînd ai şti...

— Tocmai că ştiu...

— Nu ştii nimic!... Dar ascultă, or să vie aici... Să le facem curte...

— Era vorba alaltăieri la Bucureşti, zise Serescu, să vie şi Talangiu, cu familia.

— Şi Şer, zise principesa.

La aceste vorbe Caterina tresări şi un văl de purpură trecu pe faţa sa; nimeni nu băgă în seamă această tur-burare.

— Minunat orator este Talangiu!... zise Serescu, cînd: vorbeşte se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele cură din buzele lui ca mărgăritarele.

— Nu sînt de această părere, arhon logofete... Şer vorbeşte mai bine!... în Adunarea de sub Bibeseu erau oratori buni!... hei, ce timpuri!... Eram deputat... nu m-ai auzit vorbind îfi Adunare niciodată? îmi aduc aminte încă cum fulgeram într-o zi opoziţia! nimeni nu mai ceru să vorbească în seanţa aceea....Era cu pricina lui Trandafilor, cînd ceru Rusia să exploateze minele. Grozav băturăm pe opoziţie... a doua zi închiserăm Adunarea.

Strigătele poştaşilor se auziră acum în curte. Ospeţii alergară în capul scării, servitorii veniră eu luminări. Erau patru trăsuri închise. Călătorii se coborîră, apoi urcară scara, îndată se auziră mulţime de voci zgomotoase de femei.

NOII VENIȚI

Salonul era plin de lume.

Talangiul cu familia, Şer, Tudorina; Zoe Şer cu băr-bată-său, şi alţii cu care vom face mai tîrziu cunoştinţă. Deocamdată să ne ocupăm de o persoană necunoscută ce intră cu Şer.

— Permiteţi-mi a vă prezenta pe d. Elescu, zise Şer, înaintlnd către d-na Elena, însoţit de un june necunoscut. D-nu este român, adăogă el, amic al meu din copilărie. Strein în ţară, căci lipseşte de aici de cincisprezece ani.

Elescu se înclină cu respect înaintea Elenii, Elena îl privi cu bunătate şi îi zise:

— Bine ai venit, domnule! crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi şi intimi amici.

Pe urmă Şer îl prezintă la toate damele şi la stăpînul casei.

Să vorbim puţin despre noii veniţi.

Talangiu este un om politic. O fiinţă bizară... ce ţine prin sistemul nervos de natura poeţilor şi femeilor. Susceptibil de a se întuziasma îndată; exaltat pină a nu ţine seamă de linia aşezată între sublim şi ridicol. Fanatic în ideile sale, neuitînd nimic, neînvăţînd nimic, închinător, sfios prin temperamînt, vorbind cu un talent natural; dar sofist, nestrălucind decât atunci cînd este a vărsa veninul său în rănile partidelor politice. Integru alfel, dar de ambiţiune; virtutea la dînsul este o rolă ce a hotărît să joace, este o amestecătură bizară de bun şi de rău; de leal şi de perfid; un lucru neînţeles, neisprăvit, căruia lipseşte foarte puţin a fi perfect, foarte puţin a fi ridicul.

Astăzi aspiră a fi cap de partidă, a reînvia privilegeaţii şi privilegele moarte şi a juca rola profetului Samuel. Sistemul nervos îl înrîureşte pînă în credinţele sale.

Şer este de 36 de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puţin el crede că abia acum intră în viaţă. Inima îi lipseşte, spiritul său este comun.

Pare a fi născut să strălucească în toate lucrurile mici, este, daca putem a-l numi asfel, geniul nimicurilor.

Cele două dame, Tudorina şi Maria,sîntdouă tipuri diferite ce recheamă Loreta de la Paris. Una frumoasă, tăcută, gravă; spirit mărginit; inimă seacă de orce simţimînt. Iubind plăcerile pentru că s-a întîmplat să fie aruncată în curentul lor; ceialtă, spirituală, viicioasă, seamănă a fi venită ca să facă a se iubi plăcerea.

Soţul său, un bon enfant.

Un june de 30 de ani ce veni cu aceste dame, deşi de o naştere cu totul obscură, dar averea mare ce-i rămase de la părinţi făcu să fie priimit cu oarecare egalitate în societatea privilegiaţilor; aceasta îl costă mult, el caută să-şi plătească intrarea prin nenumerate prezinte oferite damelor. Către acestea el are spirit plăcut, ce este o justă compensaţiune pentru fizicul său.

Vom vorbi încă de un nou sosit cu femeia sa, de Şeni, un boier mare, oare nu a fost totdauna mare, în junia lui era sărac, şi dat cu totul la desfrînări. Era un fel de Lovelas; aceasta dovedeşte că în junia sa avea o figură plăcută. Tînăr încă, se însură, maritagiul îl făcu să se apuce de comerţ, cîştigă, făcu stare colosală.

Astăzi casa sa este cel dintîi salon în Bucureşti, nimeni nu ştie nici să trăiască, nici să priimeaseă mai bine pe streini decît dînsul.

Soţia sa, Zoe, uită numărul anilor ce se scură sub picioarele sale şi se crede încă tînără şi proprie tutulor ideilor tinere.

Conversaţiunea ce începu acest cerc era plină de interes; mai întîi întrebară noutăţi din capitală.

— Să ne ferească Dumnezeu de mai rău, zise Talangiu.

— Iar a mai făcut ceva liberalii? întrebă postelnicul George.

— Liberalii! liberalii! este vorbă de liberali?... credeai d-ta că ai noştri or să meargă pînă să priimeaseă nu numai a rămînea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterele garante, şi să dea asfel mai multă tărie regimului de astăzi; dar ce aştepţi de la K... înţeleg ei ceva?... în curînd are să fie pe aici în vecinătate o tabără ostăşească, ştiţi ce va să zică aceasta? că daca puterile nu vor recunoaşte votul de la 24 genariu, ne vom lupta cu armele în mînă. Sînt fini, nu este îndoială. Europa nu se află în pozi-ţiune de a permite nici unei puteri vecine să ocupe ţara, pentru un mie lucru, ar face-o cînd ar izbucni o revoluţie... Şi nu este de mirare să vedem că se recunoaşte acel vot monstruos!... Avem să ne aşteptăm la lucruri triste, arhon postelnice...

Astfel vorbi Talangiu. Cei mai mulţi bărbaţi îl înconjurară.

— Triste! triste! zise postelnicul George. Revoluţii, ucideri...

— Toate acestea nu sunt nimic, răspunse Talangiu... Eu, unul, nu mă tem de ele; dar le doresc, căci ele vor aduce cu voie, fără voie, ocupatiuni streine, şi ocupaţiu-nele vor aduce vechiul regim de ordină legală, dar din nenorocire nu mă aştept la acestea, şi iată pentru ce sunt în adevăr supărat.

— Aşa este! strigară Serescu şi principele Iordache.

— Dar, revoluţionarii de meserie, urmă Talangiu, pare că au înţeles lucrul, căci ei acum propagă contra revoluţiunelor.

— Daca îmi este iertat, zise Elescu, voi face o mică obiecţiune la toate acestea. Ştiţi că lipsesc de mulţi ani din ţară; nu am luat parte în certele de partide... Prin urmare văd lucrurile cu sînge rece — înţeleg aceste certe, înţeleg dar şi existenţa partidelor. Ele sunt naturale, le vedem în toţi timpii, la toţi popolii, şi nu numai că nu mi se par periculoase, dar încă le cred utile în interesele generale ale naţiunii: ele sunt care fac de naşte lumina, dau vigoare şi energie cugetărilor şi acţiunelor. Dar nu trebuie a per de din vedere că aceste certe, ca să aducă rezultate binefăcătoare, caută să rămîie în cercul opiniunelor în chestiuni ordinare. Văd însă că ele la noi trec linia ce le este însemnată; şi atunci devin două tabere, una a tării, alţa avangarda streinilor în ţară; una voieşte mărirea, fierea, neatîrnârea naţiunei; ceiăltă neapărat o să vie a combate, prin urmare a cere contrariul. Iată dar că aceste partide devin periculoase intereselor generale. D. Talangiu ne zice că aşteaptă mîntuirea în ocupaţiuni streine. Însă care mîntuire? a unei clase sau a ţării? Ocupaţiunile streine pot să fie favorabile unei clase, însă niciodată intereselor unei ţări. De cîte ori streinul calcă pe acest pămînt, este o consecuinţă naturală să răpească cîte un drept din cununa acestui popol.

Cît pentru mine, condamn aceste tendinţi către ocupaţiuni streine, căci, o repet, ele favoară interesele unei clase şi lovesc interesele ţării. Dar trebuie o filosofie cu totul rece ca să nu cădem în asemenea erori.

Aceste cugetări generoase ale lui Elescu nu puteau să fie de gustul unei societăţi care nu le înţelegea. Cei mai mulţi suriseră cu pietate, unul şopti în ridicul: „De unde ne-aţi adus pe acest filosof?”

Era acolo un suflet care îl înţelegea: Elena. Vorbele lui atinseră inima acestei femei; ea auzi vbrbindu-se un limbagiu care îi era cunoscut. Astfel ca un prizonier care, după ce a trăit mai mulţi ani într-o ţară streină, aude deodată limba sa natală. Nici o recomandaţiune nu putea fi mai bună pentru Elescu înaintea Elenii decît simţimîn-tele sale. Ea intră în convorbire şi zise:

— D-nu Elescu! are dreptate; noi suntem prea îm-pătunaţi ca să rezonăm în chipul în care rezonă d-lui.

— Nu are dreptate, strigă Talangiu.

— Dar, domnul meu, răspunse Elescu, nu vei respinge că certele de partide de astăzi, pe tărîmul pe care sunt puse, nu fac să cîştige ţara nimic?

— Şi, prih urmare, doreşti să ne împăcăm? zise Talangiu. Şi cu cine? cu revoluţionarii de meserie, enimicii proprietăţii, familiei, religiei? cu bandele de desculţi ce se hrănesc în vise cu sîngele boierilor, pînă cînd vor începe aievea să-l soarbă?... Să ne înfrăţim cu călăii noştri. Vezi, domnule, că ideile d-le sunt utopii.

— Nu voiţi pace cu partida adversă, căci credeţi că oamenii care o compun v-au atacat privelegele de clasă; dar preferaţi amicia streinilor, care tolerîndu-vă acele privelege parţiale vor să răpească independinţa ţării! Iertaţi-mi a vă spune că nu vă înţeleg şi că politica d-v. este egoistă.

— Mă prinde mirare să te aud vorbind asfel, zece zile după venirea d-le în ţară! Sunt sigur că ai căzut îndată în cursele lui Rusetache, Brătieni, Goleştii şi companie!

— Ii cunosc din nume, n-am nici un cuvînt nici să-i urăsc, nici să-i despreţiiiesc, căci n-am nici un cuvînt a-i crede din acele bande de desculţi ce visează despoieri şi sînge.

— Ho! ho! Daca ai astfel de idei despre acei oameni, apoi sănătate bună! Mine o să te văd scriind în Românul sau în Dîmboviţa!...

— Sunt sigură, zise Elena, că la Bucureşti aţi vorbit destul politică! Vedeţi, damele sunt nerăbdătoare să asculte alte lucruri.

— Lasă-ne în pace î strigă post. George. O să vorbim politică, căci de aici atîrnă moşiele şi capetele noastre.

— Hei! domnule Elescu! zise Talangiu, răsturnîndu-se pe o canapé. Nu cunoşti ţara aceasta!... Află că tot ce este mai bun aici este clasa privilegiată. Aici este patriotismul, cunoştinţele, expejriinţa, onestitatea, sacrifi-cele. Afară de aici nu mai este nimic bun. Ceea ce se cheamă clasa doua se compune în genere de ciocoii noştri; ceea ce se cheamă burghezie se compune de sîrbi, greci, venetici, fără nici o amoare pentru ţară. Numai clasa nobililor a rămas nebînuită de corupţiune. Nici un boier mare nu a speculat în foncţiunele publice. Vezi cum din zi în zi se ruină stările lor? dovadă că supt oneşti. Pe cînd cei de a doua clasă se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăţi nemişcătoare pe toată ziua. Numai clasa nobililor a dat pînă astăzi oameni învăţaţi, literatori, oameni politici, oratori. Ne spun unii că am dăn-ţuit cu streinii prin baluri? că purtăm decoraţiunele lor. Dar în starea de slăbiciune a ţării, redusă a fi ocupată de streini, prin însuşi nebuniile revoluţionarilor de meserie, spune-mi, nu era un act de patriotism a priimi streinii cu flori, a le da baluri? care era scopul? nu era a scăpa ţara? nu este o faptă de tărie de caracter a purta decoraţiunele streipe, cînd ştim că mulţi ne critică? Aceasta numai noi avem curagiul a o face. Se zice încă că este o mare coitipţiune? unde se află? în mulţime, în clasa doua, în burghezie, în ţărănime. Nu în clasa nobililor. Vedeţi ce se întîmplă în familii mai jos de noi. Şi comparaţi cu moravele familiilor noastre. Între noi abia să fie două sau trei familii puse la index, două sau trei femei care printr-o conduită neregulată au dat ocaziune oamenilor să critice, In jos de noi ele sunt cu miile, toate pot zice.

— Ce bine vorbeşte! strigară unii.

— Voi să expui lucrurile cu imparţialitate, zise Elescu. Mai întîi voi zice că nu mai sunt clase în ţară, că sunt numai români. Daca este vorba de clasa privilegiată, eu însumi sunt din această clasă. Aceasta îmi dă drept a vorbi aici contra acei clase pe care o numeşti nobilă şi îi dai atîtea nemeritate cualităţi. Încă din timpii colo-nilor romani, şi în urmă din timpii celor dintîi domni români, şi mai noi, au rămas mai multe familii istorice, în timpii vechi numele familiei nu exista, titruriie erau pe viaţă, şi se vede că tot meritul se punea pe acele titruri, căci ele ţineau locul numelui de familie, precum dovedesc hrisobulele vechi, titruriie neputînd trece moştenire la copii, căutau a-şi cîştiga titruri noi ei singuri prin fapte frumoase, şi pentru aceasta puneau atîta preţ pe titruriie lor şi nicidecum pe numele familiei. Unii copii ajungeau, alţii piereau în întuneree, rămîind ou hrisobulele familiei şi lăsînd locul lor altor oameni noi. De aici vine că chiar astăzi familiile istorice sunt pe la sate în stare de boieri de neam şi unele reduse la con-diţiunea de clăcaşi. Diferitele faze ale istoriei serviră a ucide aceste familii. Domnii ei însuşi uciseră mulţime de boieri; pe urmă veni persecuţiunea grecilor şi parveniţilor contra familiilor de români. Dorobanţii sub Matei Basarab şi sub următorul acestuia uciseră sute de familii cu femeile şi copiii lor; pe urmă veni persecuţiunea fanarioţilor pe la începutul domniei lor, şi puţine familii vechi putură scăpa încă de cuţitul sau de urgia lor. Cei mai mulţi, ruinaţi, se retraseră la sate, unde uitarea şi întunerecuil coborî peste uaroatorii lor. Ceea ce se zice astăzi nobleţă sau marea boierie este creaţiunea domniei fanarioţilor, necontenit împrospătată cu parveniţi. Către acestea ea nu constituă o. nobleţe nici după Regulament, ci o simplă burocraţie ca aceea a turcilor, căci fiii nu moştenesc de la părinţi nici rangurile, nici aceleaşi privilege.

La aceste vorbe toată adunarea şi mai ales femeile protestară. Din acel moment Elescu murise în spiritul acestii mici societăţi.

Elescu urmă:

— Nu este destul. De cînd peri boierii români şi de cînd fură înlocuiţi cu parveniţi venetici, românii perdură spiritul de vitejie, şi cu dînsul toate virtuţile. De atunci domniile se dară acelora ce oferă mai mulţi bani şi mai multe concesiuni către streini, demnităţile cele înalte se dară acelora ce promiteau a servi mai avantagios acea politică mizerabilă a streinului.

De atunci şi pînă astăzi scurtele generaţiuni ale boierilor se stinseră şi niciodată -nici o faptă mare nu se mai făcu; nici una din virtuţile ce constituă caracterul clasii nobile nu mai există. Regulamentul nu schimbă nimic în aceasta. Această instituţiune îşi făcuse timpul.

Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu; şi mai tare decît toţi Serescu parvenitul.

— Cine a adus aici pe acest roşu? întrebă principele Iordache.

— Ah! unde te duci găseşti de aceşti oameni! zicea principesa. Daca aş fi ştiut, nu aş fi venit.

— Merită să i se zică a pleca de aici! zicea Sorescu. Să atace asfel boierii! trebuie să fie nebun!

— Ne-a lovit rău, zicea postelnicul George.

Dar. Elena se apropie de bărbatu-său şi îi zis:

— Nu lua lucrul ca ceialţi. El însuşi este boier... Ceea ce zice este adevărat. Acest june are zece mii de galbeni venit, un om atît de avut nu poate fi un revoluţionar.

— Are zece mii de galbeni venit?... zise el, şi îndreptîndu-se către societate: Ei, bine! Iată cum îmi place să vorbească românul! Are dreptate dl. Elescu. €e tot îmi spuneţi de nobleţă? Şi noi suntem nobili; dar nu ne îngîmfăm cu nobleţă; oamenii de spirit şi de inimă caută să cugete ca noi. Apoi ce mi-a făcut această nobleţe pentru ţâră? Se cheamă că ne cunoaştem.

Acest discurs făcu pe toţi să şe mire, damele riseră.

— Ce l-a găsit pe postelnicul George să spuie aceste vorbe, care nu sunt ale lui? întrebă Şer pe Taiangiu.

— Se vede că nevasta i-a şoptit ceva la ureche.

— Domnilor, zise Elena. Să decidăm a nu mai vorbi politică, căci prevăz că o să ajungem la discuţiuni violente, care nu sunt iertate adevăraţilor nobili.

Elescu se puse pe un scaun lîngă Elena. O oră de întrevedere fuse destul să înţeleagă că singura femeie ce se afla aici era numai Elena. Către acestea ea era regina societăţii nu numai prin maniere, prin spirit, prin simţimînte; dar încă şi prin frumuseţe.

— Mărturiseşte, domnule, că politica a devenit o boală în ţara noastră! îi zise Elena.

— Aveţi dreptate.

— Nimeni nu se mai ocupă decît de politică, de la miniştri pînă la ţărani. Miniştrii fac politică, Adunarea face politică; foncţionarii fac politică, şi administraţia ţării este părăsită. Politica este puntul de plecare chiar al particolarilor, orice faptă este calculată pe o idee politică! literatura cade; nimeni nu mai citeşte decît gazete; cărţile de literatură nu se mai vlnd. Comerţul lîn-cezeşte; artele, ştiinţele au amorţit. Artiştii fac tablouri ce reprezintă scene de la Adunare; figuri de deputaţi unde nici arta, nici artiştii n-au nimic de aflat. Profesorii părăsesc-clasele ca să dezbată chestiuni ministeriale... femeile... se văd părăsite pentru politică... Politica este cea mai mare rivală a noastră, şi încă vă plîngeţi de noi că nu îmbrăţişem ideile cele noi!... este o mare schimbare în această ţară... Lipseşti de cincisprezece ani? Erai amic cu frate-meu Constantin, care a murit... dar atunci eraţi amîndoi copii... mi-aduc aminte încă... eram copilă...

— îmi pare că vă văd în braţele doicii... Erai frumoasă.

— A!...

— Regina tutulor acelor îngeri mici şi graţioşi ce surîdeau atunci la viaţă.

— Prin frumuseţe, nu este aşa? atunci, poate!...

— Dar nu aţi încetat a fi regina micilor şi graţioşilor îngeri ce acum s-au făcut mari, de o sută de ori mai graţioşi.

Vorbe de felul acesta Elena niciodată nu auzise, adre-sîndu-i-se ei. Roşeaţa înecă faţa sa; şi, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic şi urmă:

— în adevăr, toate animalele sunt gentile cînd sunt mici, cele mai nesuferite mari, mici sunt pline de graţie.

— Afară de şerpi şi de cîteva persoane ce sunt aici... mai zise Elescu.

— Ce răutate!... Nu-ţi plac ospeţii noştri?

— Unii nu-mi plac! îi cred nişte suflete uscate de orice idee mare, generoasă.

— Şi ce numiţi un om cu idei mari şi generoase? Ce le-ar servi aceste cualităţi în societatea noastră, unde aceste simţiminte sunt proscrise? sunt ridiculate sau văzute rău? Societatea nu cîştigă nimic, şi cei ce le-ar avea ar deveni nefericiţi...

Elena lăsa sufletul său să vorbească. Apoi, aducîndu-şi aminte că poate vorbele ei să fie interpretate în simţul cel adevărat, zise:

— Îmi place însă aceste frumoase simţiminte! şi poate că sunt în eroare...

— Pentru ce această îndoială?

— Vai! sunt o expresiune a societăţii în care trăiesc!

— Aşadar te îndoieşti de toate?

D-nu Georges, junele introdus în societate pentru averea sa, se apropie de dînşii.

— Ce ştiri de la Bucureşti? îl întrebă Elena.

— Se mărită domnişoara S... cu M... îi dă două mii galbeni în moşie venit şi douăzeci mii galbeni numerar. Minunată partidă pentru un om cu spirit.

— Vei să repetezi ce ai zis? întrebă Elena. Pentru că ia o zestre mare este o partidă minunată pentru un om cu spirit!

— Vai! zise George, asfel este de cînd simţimîntul a părăsit inimile românilor şi a intrat în casele cu bani. Nu mai faci nimic fără bani astăzi. Toţi amatorii de însurat sunt datori şi toate fetele care au ceva stare se mărită ca să cheltuiască zece mii de galbeni pe an.

— Toţi bărbaţii şi toate fetele nu pot să fie asfel. Pentru ce descriţi atît de crud această sărmană societate? Ne aduceţi cîteva picături din Dunăre, şi ne ziceţi: „iată Dunărea!” Ne daţi cîteva persoane şi ne ziceţi: „iată societatea”.

— Dar aceste persoane sunt atît de numeroase, zise George, încît formează maioritatea. Puţini sunt care nu gîndesc la bani. Să nu mergem mai departe: chiar în acest salon. Domnişoara Caterina şi Şer. Ea este săracă; el foarte bogat. Şi cu toate astea nu cutează să o ia de nevastă; dar spune-i că un unchi bogat îi dă acum o zestre colosală, mine îi cere mîna. Eu zic că faptul este rău; dar oare nu are nimic care să-l scuze?

— Lăsaţi-mă. Nimic nu-l scuză, afară numai de lipsa de inimă...

Elescu, auzind pe ginere* vorbind de această particu-laritate, întrebă pe Elena ce este cu aceşti doi tineri.

— Un amor, zise ea, o copilărie... Amorul triumfă totdeuna chiar asupra banilor. Anaoreon a dovedit-o în versuri foarte graţioase. Dar în cazul de faţă junele a rămas neînvins.

George trecu la altă grupă.

— O să şedeţi mai multe zile aici? întrebă Elena pe Elescu.

— Acest locaş este încîntător, doamnă, şi singurul cuvînt care m-ar face a-l părăsi este numai temerea de a nu mai putea să mă despart de aici.

— Sunteţi nesuferit cu complimîntele franceze!... E un mare defect aceasta... învăţaţi pe lingă femei a minţi mai tîrziu în viaţa politică...

— In adevăr, doamna mea, unde am găsi un cerc compus mai bine decît acesta? Poci zice aceasta fără a roşi. Nu am minţit. Şi trebuie să am o mare putere asupra adminaţiunei mele ca să nu zic mai mult decît ceea ce am zis.

Elena tăcu, apoi după cîteva minute:

— Cum găseşti pe domnişoara Caterina?

— Foarte frumoasă. E tot ce poci a vă spune pînă acum.

— Vei să te prezintez?

Elena cheamă pe Caterina şi îi prezintă pe Elescu.

Cea din urmă răspunde la prezintare cu o familiaritate franşă.

— îţi place mult politica? îi zise ea.

— Eu nu mai vorbesc politică...

Caterina era frumoasă, o talie fină şi înaltă, un cap frumos; faţa albă şi palidă; părul negru, ochii mari, negri, plini de langoare, rechemau ochii fecioarelor în rugăciune, asfel cum imaginaţiunea melancolică a pictorilor se place cîteodată a ne prezintă.

Elena se duce să vorbească cu celealte dame şi lasă cu Caterina pe Elescu.

Elescu era tot atît de comunicativ ca şi Caterina. Ei păreau că erau amici de mulţi ani. Făcu Caterinii întrebări de natură ce un vechi amic încă nu cutează a face unei fete. Caterina din parte-i nu rămase înapoi.

— Am auzit că te cere în căsătorie d-nu Bar?

— Este adevărat; dar nu voi să consimţ; şi nu că este de o vîrstă am’ fi tată; dar, după cum se zice, este un om ce nu poate să-mi con vie...

— Dar d. Bar este foarte avut...

— Poate; dar nu-mi place... nu-mi mai vorbi de acel om.

— Ah! domnişoară! înţeleg... inima nu-ţi este liberă?...

— Poate... dar ştii că eşti indiscret!

— Îmi place a spune totdauna ceea ce gindesc.

— Dar cînd te gîndeşti rău?

— Spui rău.

— Nu este bine... poţi să superi pe ceialţi.

— Atunci îmi cer pardon.

— Dar de la mine nu ai cerut?

— In adevărat te-a supărat?

— Nu!... Dar d-ta pentru ce nu te însori? Cred că nu mai e vîrsta care te opreşte!

Elescu începu să rîză cu plăcere. Această naivitate în gura Caterinii avea tun farmec deosebit.

— Nu, în adevăr... am trecut de treizeci de ani... aş voi să mă însor, dar nu găsesc pe nimeni să mă va...

— Cu atîtea fete nemăritate? nu cauţi, nu vei... însoară-te cu politica!

— Rîzi de mine...

— Nu!... îmi răzbun.

Călătoriile sale afară din ţară făcuseră pe Elescu să nu se gîndească încă la însurătoare; bogat, independinte, tînăr, el trecuse juneţea sa ca cei mai mulţi turişti în cele întîi capitale ale lumii, înconjurat de o lume cu totul voioasă şi uşoară, 4n mijlbcul tutulor petrecerilor, eu amante pe care le schimba atît de des ca şi caii săi, câ şi cînii de vînătoare. Cumpătat în cheltuieli, nu risipea decît venitul şi acest venit era cheltuit cu ordin, nu avea nici o datorie; prin urmare nu avea nici o grijă: era mulţumit. Nu iubise nici o femeie, căci numeroasele sale amante, prin spirit, prin stima ce ar inspira, pentru delicateţa simţimîntelor, puritatea moralităţii, erau aşezate foarte jos pe lingă sufletul-său superior. El le privea ca nişte obiecte de plăcere şi, cu toate că le cultiva, dar le păstra cel mai adine dispreţ.

Abia se înturnă în ţară şi gîndul său fuse să facă o nouă călătorie.

„Curios lucru, îşi zise el în acea seară. Daca în loc să iau din nou lumea în cap, rămîneam aici, mă însuram?... Această fată este tot ce mi se cuvine, tînără, frumoasă, spirituală. E săracă; dar eu sunt bogat... apoi anii trec, se adaogă; gusturile au să se schimbe... cu vîrsta vin trebuinţele unei vieţuiri liniştite; din boale, trebuinţele unei fiinţe care să vegheze asupră-mi; vine în final trebuinţa de a avea o companie... Negreşit, mă-ritagiul cată să aibă mulţumirile lui, de timp ce toată lumea se supune legilor sale; trebuie să fie o mare fericire a vedea împrejuru-ţi copilaşii jucîndu-se!... O viaţă cu totul nouă, o viaţă intimă, liniştită, o viaţă de moralitate... Nu cunosc simţimîntele acestii fete; simţimîntele sunt adesea fapta creşterii. Nu cunosc creşterea sa; dar oricare ar fi, o femeie, măritîndu-se, începe o altă creştere. Sper că o să înrîuresc asupra inimii sale. Daca mă cunosc destul de bine, crez că poci a mă număra între oamenii cu inimă, cu educaţiune.”

Asiei cugeta Elescu, căutînd la Gasterina, ce o găsea din ce în ce mai frumoasă. Apoi, aducîndu-şi aminte de convorbirea dintre Elena cu George, îşi zise încă: „Aş face un fapt înţelept, daca m-aş pronunţa îndată pentru o fată ce nu o cunosc decît de două oare? Nu ar fi mai bine să o studiu?... Ştiu eu ce poate să iasă?... o cochetă, poate, şi atunci orice fericire piere... nu numai atît, dar independinţa mea? Voi fi silit a deveni sclav! sclavia este nesuferită chiar în lanţuri de roze. Femeile sunt capricioase; nervoase... de multe ori slabe... cată a se aştepta la toate. Nebuni sunt bărbaţii care se reazămă pe virtutea femeilor! Ele au inimă ca şi dînşii... daca le citeşte un preot la cununie, cred că este destul ca aceste fiinţe să nu mai simţă niciodată../ legile oamenilor egoişti le încrimină, le condamnă cînd ele încetează de a mai iubi un bărbat urîcios... Plăcerile ce simţim a vedea copiii noştri sunt dulci; dar grijele părinţilor cind copiii se bolnăvesc sau mor sunt atît de mari!... Ce trebuie o companie la bătrîneţe? cînd eşti bogat, nu eşti niciodată părăsit. Ce este însurătoarea daca nu un pact de a trăi toată viaţa cu un amic împreună, fără a-l urî niciodată şi fără a putea a face alt amic, utopie! nu înţeleg a se însura decît într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci asfel de pas. Eu nu iubesc pe această fată... Nu voi face astfel de nebunie!...”

Astfel cugeta Elescu cînd Elena veni lîngă dînsul şi îi zise:

— Ai rămas pe gînduri? oare frumoasa noastră fată a făcut aceasta?

Elescu surîse.

— Nu este scris! răspunse el.

— Ce fel nu este scris? Crezi în predestinare?

— Nu poci a-ţi zice nici că crez, nici că nu crez... am avut însă de multe ori cuvinte a crede. Omul are facultatea de a voi, dar această voinţă ea însuşi e supusă la nişte legi independente de dînsul. Hazardul are o mare parte de InrîurÎre în lucrurile omeneşti. Poate această înrîurire este pe care o luăm pentru acea putere care ar prezida şi ar decide de mai nainte la toarte faptele în viaţa omenească? De multe ori ocaziunea hazardoasă devine cauza unui şir întreg de fapţi şi decidă de toată viaţa unui om; altă dată rezonul, sprijinit de voinţă. Nu poci aşeza nimic de absolut în această materie. Scriptura are altă doctrină, totul purcede de la providinţă. Nici un fir de păr nu se mişcă în capul tău fără ştirea celui de sus.

— Nu eşti hotărît în nimic?

— Oh! filosofia şi-a făcut timpul. Ea a fost proza poeziei, ca să zic astfel. Este o altă filosofie de care umanitatea are nevoie astăzi. Nu ştiinţa ideilor abstracte; dar ştiinţa cauzelor mizeriii societăţilor omeneşti, în ra* port cu trebuinţele lor materiale şi morale. Nu mai este dat ştiinţelor a se ocupa cu cauza efectelor cereşti, nici cu viitorul sufletelor în alte lumi. Aceasta este treaba religiei.

— Vei a materializa tot.

— Să nu despreţuim materia. Daca sufletul este căldura, materia este flacăra: starea materială decidă de multe ori de starea morală. Să venim spre exemplu la popoli. Toţi popoliî a căror stare materială este mizeră nici nu cugetă, nici nu sunt altfel decît sub inspir aţiunea mizeriei. Acolo nu este nici instrucţiune, nici cugetări înalte, nici morală. Din contra, acolo unde starea materială este înfloritoare, domneşte civilizaţiunea. Ea dă toate mijloacele de perfecţiune intelectuală şi morală. Astfel este şi cu indivizii în parte. Omul care lipseşte de mijloacele vieţii îşi lasă spiritul fără cultură. Vestejeşte, de pere; inima i se oţeleşte, vede toate în rău, în amărăciune. Cel ce are mijloace se cultivă, tot îi surîde cu plăcere, sufletul lui e împăcat, devine generos... Iată, doamna mea, ce trebuie să dorim. Iată filosofia ce trebuie să medităm, adică care sunt cauzele mizeriei omeneşti pe pămînt.

în acelaşi timp un serv anunţă că cina era gata.

D-na Elena luă braţul Talangiului. Postelnicul dete braţul principesei Iordache. Elescu ieşi cu Caterina, ceialţi dupe întîmplare.

CINA

Oaspeţii coborîră în sala de mîncare. O curăţenie escuisă domnea în sală şi pe masă. Sala nu avea nimic straordinar. Pereţi tapisaţi, un plafond de lemn sculptat şi zugrăvit. Scaune simple; dulapuri cu argintării de serviciu şi vase de porţelanuri imitate. Pe masă, candelabre cu luminări aprinse. Două mari buchete de flori fragede.

Elescu se puse lîngă Caterina, care şedea la stînga postelnicului; în faţă cu dînsul, puţin mai în dreapta, era Elena. Convorbirea devenise parţială. Şer vorbea cu domnişoara Sereasca.

— Se înţeleg de minune, zise Tudorina vecinului său George, desemnînd pe Şer şi pe domnişoara Sereasca.

— De ce nu? părinţii sunt capabili să-i înlesnească mijloacele a deveni metresa lui, numai pentru, că este Şer...

— Ce oroare!

— Cronica scandaloasă pretinde că aceasta ar fi un fapt împlinit...

— Taci, pentru D-zeu!

— Se zice că în anul trecut la M...

—O, taci! nu se poate...

— Un...

— Mă scol de la masă...

— Atunci tac... cronica zice...

— Dar d-ta nu e bine să repeţi.

— Iată domnişoara Caterina!... Ia un mare interes a vorbi cu Elescu...

— Strategeme de femeie?

— Ce fel?

— Să exalteze amorul propriu al lui Şer... să-l facă gelos...

— În deşert umblă... n-o mai iubeşte nici cît ar iubi calul arab ce l-a trimis la ţară în spital de bătrîn.

— I-am spus. Ea nu crede...

— Se vede că îl iubeşte?

— E încă nebună!... Dar, ia spune-mi, acest Elescu se vede un om de spirit... Are avere?

— Zece mii de galbeni venit din moşii.

— Cînd a venit?

— De cîteva zile. A trăit tot prin ţări streine.

— E om foarte frumos şi are manieri destinse...

— Ce îl distinge mai mult este o originalitate în frumos, ce mulţi oameni nu pot să aibă.

— Spre exemplu?

— Jumătate venitul său îl cheltuieşte în faceri de bine, trimite pe tot anul băieţi şi fete la Paris în pensionate cu cheltuiala sa.

— Ce idee î să vede în adevăr că este original!

— Este O faptă bună.

— E nebun!... îi plac femeile?

— Ca să le aibă metrese şi să le plătească... în viaţa lui nu a iubit. >

— Nu mai vorbeşti de politică? strigă postelnicul George către Talangiu.

— Întn-o societate atît de plăcută, cine se mai gîn-deşte la politică? zise Talangiu.

— Dar eu voi vorbi... căci voi să aflu ce zic puterile de cele ce să întîmplă pă la noi? Rusia ne-a părăsit cu totul! Austria vede şi tace; Francia vede de Garibaldi. Turcii au făcut faliment... ne-a lăsat în mina moldovenilor... Ai noştri de ila Paris ne zic să lucrăm şi nimic mai mult... Ce să lucrezi în gura lupului? Ştii, arhon logo-fete, că mai bine eram noi cu protectoratul Rusiei decît cu garanţia puterilor? Ce-mi garantează ăştia daca mi-a luat rangurile şi privilegele? în loc de un stăpîn, şapte! copilul cu moaşe multe rămîne cu bu... netăiat!... Astăzi ei ne guvernează, ba încă se ceartă între ei care să aibă mai mare influinţă! de ce nu hotărăsc mai bine să ia cîrma în mină? Şapte miniştri; şeapte consoli.

— E mult adevăr în ceea ce zici, arhon postelnice... dar ce să facem... să mai răbdăm... tractatul de la Paris n-o fi nemuritor... bun e Dumnezeu şi protectoratul nu este departe.

— Oh! ce zile frumoase erau atunci! strigă Serescu cu entuziasm.

— Erai bine cu consulul rusesc... ştiu că proteja pe cei ce-i erau devotaţi! zise postelnicul cu oarecare răutate.

— în adevăr, răspunse Serescu cu sfiiciune.

— Numai să fi voit cineva; dar ştiu că ar fi făcut stare atunci...

Serescu, care înţelese că face aluziune la dînsul, tăcu şi se ruşină.

Doamna Serescu bău trei pahare de apă rece.

Ştii de ce vorbeşte aşa? întrebă Caterina pe Elescu. Serescu atunci şi-a făcut stare mare.

— Dar postelnicul?

— Tot pe atunci.

— Pentru ce dar îl critică?

— Pentru că Serescu nu împărţea totdauna cu dînsuî.

Elena devenise gînditoâre. Din timp în timp ochii săi se îndreptau către Elescu, ca cum el era singurul om care ar fi trebuit sa nu cunoască nişte răni ce se descopereau atunci. Elescu găsea o plăcere involuntară a-şi odihni ochii asupra Elenii. Elena lera o frumuseţe perfectă: albă şi cu părul umbros; gîtul ei părea tăiat de cel mai mare artist al antichităţii, în marmura cea mai fină a Italiei; gura mică, rumenă, se deschidea surîzătoare pe două rin-duri de dinţi mici, bine înşiraţi şi albi ca laptele; o frunte potrivită; sprîncene bine pronunţate, ce mureau pe nesimţite în vîrfurile despre tîmple; gene lungi, încreţite uşor, ochi tăiaţi în forma migdalelor, totdauna înrouaţi de lacrimi şi înecaţi de melancolie voluptoasă.

— Cum găseşti pe Elena? întrebă Caterina pe Elescu.

— O fiinţă perfectă. Nu poci a face decît cele mai sincere elogiuri sub toate raportele.

— Ai dreptate... şi pe lîngă toate acestea, cu tot dispreţul ce ar trebui să aibă pentru bărbatul său, care o martiriză, este un înger de bunătate, de blîndeţe, de virtute...

— O să mai şezi aici la ţară?

— Toată vara. Dar d-ta?

— Eu crez să plec cu Şer... Cum petreceţi timpul aici?

— Cum vezi... adesea facem înturnări prin satele vecine, pe la tîrguri, pe la ocne, pe la monastiri... o dată pe vară ne ducem la munţi, la o moşie a postelnicului... Se fac partide de vînătoare. Crez că o să mai vii?

— Poate... Dar nu mi-ai spus cine este1 acel domn pestriţ pă faţă ce tace şi tot să uită înapoi?

— Ha!... nu mă întreba.

— De ce?

— E nesuferit.

— Dar pentru ce?

— Este Bar, acela ce mă cere de nevastă... s-a desperat şi acum caută să se consoaie pă lîngă domnişoara Serescu.

— Ah! iată lumea!

Elena dete semnul de ridicare. Fiecare din ospeţi luă braţul damei sale, Elena trecu pe lîngă Elescu cu cavalerul său şi aruncîndu-i o căutătură repede:

— Nu mai e trebuinţă a-ţi aduce aminte de datoria către dama d-le.

Ea apăsă pă vorbele: nu mai e trebuinţă.

Ospeţii se urcară în salon.

Elena se puse ia plano, îndată îvoriul începu să tremure şi să verse sunete desfătătoare sub minele albe şi graţioase ale Elenei. Ea dispăru din societate; sufletul ei se aruncă cu voluptate îhtr-un torent de armonie ce îl răpi şi îl rătăci într-o lume de extaz. Nemuritoarea şerenadă a lui Şubert, executată cu perfecţiune, răpi toate sufletele ascultătorilor. Sufletul ei însuşi părea răpit. Din timp în timp înturna ochii către adunare şi o lacrămă misterioasă strălucea sub genele ei.

Fiece sunet exprima o idee, o idee dureroasă şi sublimă ce o îmbăta cu voluptate.

Ea căută să se scoale de la piano şi chemă pe Caterina să-i ia locul.

Inima sa palpită, sufletul îi era zdrobit. Fără să ştie ce face, s-a aruncat pe un fotoliu lingă Alexandru, unde rămase cîteva minute fără să poată zice o vorbă.

La urmă, îndreptîndu-se către acesta:

— Sufer totdauna de cîte ori caută să joc câte o arie serie! este o mare nefericire...

— Simţi aceea ce execuţi mai bine decît însuşi compozitorul.

— Nu ştiu, cred că cauza este în sistemul nervos...

Apoi, schimbînd repede vorba:

— Erai distract la masă?

— Distract? Nu! pentru că vorbeam cu o copila frumoasă?... aceasta nu-mi face nici o împresiune în inima moartă...

— Eşti nesuferit cu aceste idei de romanuri! nu poci zice că eşti o monstruozitate, şi atunci afectezi.

— Crede-mă, doamna mea, daca am admirat ceva în lume de o admirare ce am avea pentru fiinţele divine din visele noastre, permite-mi a-ţj spune că eşti d-ta. Ei, bine! permite-mi încă a-ţi spune cu toată frumuseţea perfectă, spiritul, simtimentele, manierele, graţia ce ai, nu ai putea să mişti această inimă îngheţată...

— Eu!...

Elena deveni roşiă ca o vişină: înţurnă capul şi puse mina pe faţă-i.

— Crezi dar că ai face această minune?

— Eu?... oh! nicidecum!... nu voi să zic aceasta... nici nu am gîndit, nici nu voi să am acest merit... nici nu-l privesc ca un merit... apoi daca aceasta s-ar întîmpla, negreşit că eu nu aş şti-o, nu aş voi să o ştiu...

Ea se sculă şi mai mult de o oră nu repăru în salon.

Vorbele lui Alexandru' o emoţionară atît, încît îi trebui o oră de singurătate ca să re vie liniştită.

„Doamne! îşi zicea ea. Ce este acest om a cării cătare mă turbură, ale cărui vorbe fac de tremură toate nervele mele? amicul sărmanului meu frate... Nu poci să-l privesc fără să-mi aduc aminte de cel ce nu mai este... Numai astfel poci explica impresiunea ce îmi face... Oricum, aş fi ferice daca ar pleca de aici mai curînd, mîne, îndată de se poate. Trebuie să aflu cînd o să plece...”

Astfel cugeta Elena cînd intră în salon. Se apropie de Caterina ce se sculase de la piano.

— Ştii, draga mea, daca noii veniţi rămîn sau se duc mîne?

— Nu ştiu.

— Ce este? întrebă Alexandru.

— Daca o să mai şedeţi mîne? întrebă Caterina.

— Nu ştiu, răspunse Alexandru.

Elena surise eu voioşie.

— Nu ştiu pentru ceialţi; cît pentru miţie, voi pleca la o moşie a mea unde mă aşteaptă hotarnicul.

Elena deveni palidă. Simţi un fior în tot corpul.

— Aşa curînd? zise ea gongonind, aşa curînd?

— Domnul Elescu nu se place în societatea noastră, zise Caterina, se duce acolo unde va putea vorbi politică în libertate.

Caterina devenise familiară cu Alexandru: nu se mai sfia a-l satira.

Alexandru surîse cu delicateţă, luînd această mică epigramă ca o răsfăţare ce Caterina nu da la toată lumea.

Elena însă tresări.

— Ce zici, Caterino? nu cunoşti destul pe d. Elescu ca să-i vorbeşti astfel?

— Daca va să fugă de noi atît de curînd!... dar mîne are încă să plouă, căile sunt rele; caii de poşte ai între-prinză torului de faţă, d. Bar, au ei însuşi trebuinţă 'de a fi purtaţi în trăsuri... şi astfel nu vei pleca.

— Cine vorbeşte de cai de poşte? strigă principele Iordache. Vă încredinţez câ de vei privi bine printre coastele lor, ai să vezi că sunt transparinţi.

— Poştele, zise logofătul Seni, sunt de plîns. Pleci cu opt cai şi ajungi la staţie cu doi, de multe ori rămîi în cale. Hamurile sunt cu o mie de noduri, şi plăpînde ca tiriplicul; se rup la fiecare zece paşi. Cît pentru serviciul scrisorilor, e lucru cu totul comic! O scrisoare de la Bucureşti la Focşani ajunge mai tîrziu decît la Boston. Pasagerii particulari duc de multe ori geanta cu scrisori. Ştafetele nu ajung mai curînd la locul destinării lor. Iată regimul nou! iată oamenii noi! Să ne fie de bine!

— Dar contractul cu antreprenorii, zise Georges, este făcut sub regimul vechi, sub oamenii vechi, şi este o notă în contract în privinţa deligenţelor.

— Te-ai găsit şi tu isteţ să vorbeşti! zise principele Iordache, plimbîndu-se prin casă.

— Ai auzit? mai întrebă Caterina pe Alexandru, pleci cu opt cai şi ajungi cu doi şi cîteodată rămîi în cale, şi aceasta pe timp bun!

— Trebuie neapărat să plec, zise el. Dar daca d-na Elena a găsi cea mai mică plăcere a mă întrrna, voi veni după trei zile!

— In adevăr, acea plăcere va fi mare, răspunse Elena, şi astfel vei fi aşteptat.

Logofătul Seni şi Zoe, consoarta sa, se retraseră scuzîndu-se că sunt foarte osteniţi.

Ceilalţi rămaseră.

— A început să îmbătrînească frumoasa noastră turturică, zise postelnicul.

— Dar asta nu o opreşte în iarna din urmă să dănţuie la toate balurile.

— Cu toate astea, a început să-i slăbească balamalele, zise Georges.

— E tot tînără, precum e tot mîndră, zise Tudorina.

— Mîndră? pentru ce? întrebă Sereasca.

— Se crede ieşită din cea mai veche familie, este aristocrată în toate, zise principesa Iordache.

Georges, ce se afla în spatele postelnicului, îi şopti la ureche:

— Afară în ceea ce priveşte amanţii săi.

— Afară din ceea ce priveşte amanţii săi, strigă postelnicul.

La aceste vorbe toată lumea rîse. Postelnicul, vâzînd impresiunea ce produse vorbele sale, repetă acele expresiuni.

Elena îi făcu mustrări şi el nu înţelegea pentru ce. Elescu încă nu înţelese bine simţul acestor vorbe. Georges îi spuse la ureche:

— D-na despre care este vorba are un amant un om de jos.

Astfel se termină această serată. Oaspeţii se retraseră în camerile ce le erau destinate. Elescu avu aceeaşi cameră cu Georges.

NOAPTEA

Vom duce pe cetitori o parte din noapte în camera acestor doi juni.

Era o cameră mobilată cu gust şi părea a fi budoriul stăpînii casii, două paturi curate îi aşteptau., Ei se dezbrăcară şi se aruncară în pat.

— Ia spune-mi, ce este această Tudorină? întrebă pe Alexandru.

— O damă de două ori văduvă, a trăit puţin cu doi soţi ai săi, cronica scandaloasă pretinde că bărbaţii săi au murit, căci au iubit-o prea mult!... în fine au murit, şi văduva a găsit că este mai bine a nu se mai mărita. Trece zile ţesute de roze şi de amor împărtăşind inima sa la mai mulţi, ca să nu mai omoare pe nimeni. Iată toată istoria ei. E frumoasă, dar fără spirit, fără creştere, vană, face parte din banda voioasă.

— Ce este banda voioasă?

— Banda voioasă se compune de vreo zece femei măritate şi văduve şi de atîţi juni. Scopul acestii societăţi este a crea aici în ţară o lume nouă de epicurieni; doctrina lor este voluptatea în plăceri. Cei ce formă societatea au toţi cel puţin două mii de galbeni venit. Nici o idee nu a prins mai bine: prozeliţii se înmulţesc pe toată ziua. în cele din urmă ei au reuşit să converteze o damă ce trece de. devotă. Numărul membrilor ar fi fost astăzi şi mai mare daca o regulă a societăţii nu ar fi oprit să intre femei mai vîrsnice de treizeci de ani.

Ei practică această filosofie de faţă. La preumblări, la operă, la banchete, în birturi, sunt totdauna împreună.

Nu le dau meritul unei idei, orice idee ar fi. Atribui aceasta spiritului de imitaţiune al vieţii de lorete din Paris. Românii imită pe streini totdeuna, însă în cele rele. În viţiu, nu în virtuţi! şi nu este nimic de mirare: un popol tînăr încă, ce se prezintă la viaţa civilizaţiunei, se încîntă mai mult de frivolităţi ce sunt la înălţimea inte-liginţii sale, decît de lucruri serioase.

— Dar spune-mi, te rog, ce este acest Talangiu?

— Un pecetluit, răspunse Georges.

— Nu te înţeleg...

— În timpii dinaintea Regulamentului, domnii pecetluiau pe boierii vinovaţi, şi iată cum. Să-ţi spui ceea ce mi-a istorit tată-meu despre pecetluirea Talangiului. Trei boieri scriseseră la turci cărţi prin care denunţau pe domnul Grigori Ghica. Domnul luă ştire, dete ordin să se aresteze cei trei boieri, între care unul era Talangiu. Se arestară la casele de la Mihai-Vodă, într-o noapte, înainte de a-i trimite la monastiri, aceşti trei fură pecetluiţi la gît, la mîni şi la picioare, pe vestminte. Cît timp erau să şază în exil, ei nu puteau să schimbe vestmintele.

— Pedeapsă barbară! zise Alexandru.

— Tot atît de barbară ca şi bătaia la falangă. Apropo de falangă, postelnicul Iordache a fost.

— Pentru ce cuvînt?

— Pentru răpiri în funcţiune.

— Ce oroare!... şi nu se ruşinează!

— Ce stai de vorbeşti!... aurul pentru bărbaţi, amorul pentru femei au două templuri rădicate în toate oraşele ţării. Puţini sunt care nu intră aici. Mine o să-l vezi ministru. Şi nu este de mirare. Cei mai mulţi sunt de categoria lui... dar, noapte bună!

Abia pronunţă aceste vorbe şi adormi.

Elescu nu putea să! doarmă. îşi aruncă ochii pe o mescioară şi zări un album. Se scoală, îl ia şi, puindu-se din nou în pat, începu a foileta albumul.

Acest album era al Elenii. Mulţime de adrese în versuri şi în proză sub care să vedeau mai multe nume care mai de care mai necunoscute; cugetări comune, expresiuni triviale.

— Nimic frumos, zise Elescu, nimic demn de o creaţiune atît de perfectă. Sărmană fiinţă rătăcită aici jos! Cît trebuie să despreţuieşti tu toate aceste chipuri omeneşti ce te înconjiură!

Caută încă; află desemnuri.

— Ce oroare!

O idee îi veni.

„Nu poci să dorm, îşi zise el. Pentru ce nu voi seri ceva în acest album?”

Se uită pe masă, vede toate cele de trebuia spre a putea seri. Se puse la masă şi dupe cîteva minute scrise tv în album această poezie a unuia din poeţii români.

LA FEMEIE

Fiice ale frumuseţii,
Graţii! coborîţi din cer,
Cu lumina dimineţii
Ce se scaldă în eter!
Şi p-această poezie
Revărsaţi parfum divin
Cu un rîu de ambrozie!
Voi să cînt un cînt sublim
O, femeie! tot ce-n viaţă
Face dorul mai uşor
E cereasca ta dulceaţă,
Eu suavul tău amor.
Poezia-ţi împrumută
Carmenul ei cel divin
Şi pudoarea cea plăcută,
Văl de purpură sublim
P-al tău sîn suave vise
Au făcut leagănul lor,
Graţiile din cer proscrise
Împletesc al vieţi-ţi zbor.
Cerul cu lumini de soare
ochii tăi voios se scald,
Vîntul verii dă ardoare
Sufletului tău cel cald.
Ale noastre repezi oare
Tu la caru-ţi le robeşti,
Şi cu roze-amăgitoare
Fericită le-mpleteşti.
Cînd cotarea ta cerească
Mă îmbată de amor,
Eu rog timpul să s-oprească
El grăbeşte al său zbor.
Mîna ta cea delicată
Cînd o treci pe părul meu,
Ca o aure curată,
Uit că viaţa curge greu.
Cînd suflarea gurii tele
Mă îmbată de plăceri,
Crez că unda vieţii mele
Cură printre primăveri.
Frumuseţile divine
Nu mai locuiesc in cer,
Raiul pe pămînturi vine,
Fabulele toate per!

— Şi acum, zise Alexandru, Elena poate să citească aceste versuri, nimic nu este mai potrivit cu dînsa.

închise albumul. Uitîndu-se pe masă, văzu altă carte, o deschise... Le lys de la vallée, ceti Alexandru. „Iată un roman ce arată mai bine decît toate operile filosofilor ce este o femeie. Elena a trebuit să-l citească, să-l simţă... este o mare asemănare între aceste două suflete de femei... Pe scoarţă este scris cu mina... mina Elenii a fi tras aceste rînduri...

Să citesc!...”

„Sufletul meu este trist, în mijlocul bucuriilor. Mă întreb pentru ce, şi nu găsesc cauza. Mi se pare că viaţa îmi lipseşte... Şi ce este mai rău că nu poci a mă plînge, căci ce poci să zic, daca nu ştiu pentru ce sufer. Şi către cine mă voi adresa? inima mea, sărmana mea inimă, sparge-te în lacrimi. Iată singura consolaţiune ce poţi afla în viaţă!... oh! aş dori să mor!...”

„Sărmana femeie! zise Alexandru, eu cunosc cauza tristeţei tele... Inima ta e pilnă de iluziuni, de dorinţi curate ca fecioarele, de amor, şi cată să se închiză în tăcere. Totul este oprit pentru tine... oh! legile oamenilor egoişti!...”

Către acestea Alexandru se puse în pat şi adormi cugetînd la Elena. „Ce inimă curată şi nobilă!...”

ELENA

Elena se culcase; dar în deşert invoca somnul. Sistemul nervos îi era iritat. O frigură uşoară şi nesimţită prinsese corpul ei graţios.

„Muzica m-a obosit! zise ea. Această lume ce primesc nu poate să mă distreze; din contra, îmi face rău...nu voi mai priimi pe nimeni... Alexandru pleacă mine... mi se pare un caracter fantasc... Sau un suflet nobil şi delicat... însă pentru ce oare pleacă atît de curînd?... o să se înturne dupe trei zile... Ce avea Caterina de îl ruga atît să rămîie?... Ar face mai bine să nu mai revie... Nici nu cred a se înturna...

E cochetă Caterina, cîteodată indiscretă. Mîne nu voi mai invita pe Alexandru să se înturne... Voi fi ferice... Apoi daca s-ar înturna? Ce-mi pasă mie... El nu face nici un rău aici. Un om mai mult, nu este nimic... Copila mea plînge! Sărmane îngerel! Vei fi tu oare mai ferice decît maică-ta?... Să mă scol să deştept doica... o lumină în camera de la colţ... cine doarme acolo?... Alexandru şi Georges... Sunt două ore de dimineaţă... Alexandru e încă deştept... Să mă uit... Dumnezeule... el este! scrie pe o carte... albumul meu, îl recunosc... scrie... îl închide... ia altă carte! citeşte... ce cărţi sunt în budoriul meu? Le Lys dans [la] vallée... Ce imprudinţă... am scris nişte cugetări triste; le citeşte... tremur!... lasă cartea... se culcă... lumina se stinge... poate că nu a citit... nu a găsit acele rînduri... o, ce indiscreţiune!... el doarme!..., toată lumea doarme... eu sufer...u

Copilul tăcuse. Elena se urcă în pat.

Soţul său, ce dormea în alt pat, se deşteaptă. El luase datina a se scula înainte de ziuă. Cască de cîteva ori, cît se auzi în toată casa.

— Dormi, Elena? întrebă el.

— Sunt deşteaptă...

— Nu-i aşa că am petrecut bine seara? am zis o vorbă care a făcut zgomot...

— Mai bine să nu o fi zis, o răutate, şi încă asupra unei persoane care o priimeşti în casă.

— Ce vei? aşa sunt eu... cînd îmi vine o idee de Spirit, nu cruţ pe nimeni... Astăzi nu pleacă nimeni. Vezi îngrijeaşte de oaspeţi să fie mulţumiţi... am trebuinţă de dînşii în interesele mele...

Elena înecă un suspin.

— Nu ştiu, urmă el, ce stare o fi avînd acest Elescu? Trebuie să-l îngrijim. Cine stië cum vine timpul să am trebuinţă de el... Nu mai sunt în post, nu mai cîştig nimic. Cheltuiesc tot din averea noastră... ipotesierii nu-mi mai aduc gropurile cu lire... Timpii sunt grei...

Vorbind astfel, postelnicul se scoală şi iese să se plimbe prin grădină.

CEARTA

La nouă oare dimineaţa toţi oaspeţii erau în chioşcul din grădină.

O convorbire aprinsă începuse între Talangiu şi Elescu.

— De trei ani aproape, zicea cel dintîi, ţara este îngenucheată; un gemet de durere răsună peste tot; casa statului este falită; comerţul căzut! Cine a făcut aceasta? puterea executivă ce a fost în mina liberalilor. Ce îndreptare se face? nimic! Răul creşte pe toată ziua.

— Aceştia sunt nişte fapţi,-răspunse Elescu, care nu ştim pînă la ce punt pot să fie exacţi. Cu toate acestea, care sunt cauzele lor? Sub domnia lui A. Ghica, aţi redigeat o doleanţă care începea: Ţara este îngenucheată. Casa statului este falită etc. O ştii, căci ai suscris-o atunci. Aceea ce aţi zis atunci, ziceţi şi acum, aveţi un tipic.

De trei ani nu s-a făcut nimic, este adevărat; care este cauza? Spuneţi-mi ce aţi făcut de trei ani în adunările despărţite? V-aţi certat necontenit cu ministerile; nu aţi suferit pe nici unul; la fiecare le-aţi rădicat prestigiul ce ar fi avut în ţară, autoritatea. Aci condamnaţi un minister că opreşte libertăţile, aci pe altul că toleră acele libertăţi. Nu aţi votat nici o lege de interes vital, aţi cătat a uzurpa drepturile celoralte puteri ale statului; aţi agitat spiritile, speriindu-le că liberalii or să răpească proprietăţile. Aţi făcut ca diplomaţia, îmbrăcată cu prestigiul reprezintaţiei naţionale, să slăbească acest sacru sacerdoţiu. Care vă este scopul, a discredita regimul convenţional si a cere trecutul cu ideile lui, cu oamenii lui?

Daca ţara este îngenucheată, pentru ce? pentru că nu este sub ocupaţiune streină? Sau pentru că o clasă a perdut privilegele sale? Pentru că românii au devenit egali înaintea legilor? pentru că au perit persecuţiunele, arestele, arbitrariul?

Vorbiţi în numele nobleţii! dar ştiţi care sunt obli-gaţiunele unei clase nobile? Ştiţi că nu poate exista niciodată drepturi fără datorii! unde sunt străbunii voştri morţi pentru patrie 'pe cîmpul luptelor? spune-ţi-mi numele lor? Unde sunt sacrificele ce aţi făcut pentru ţară? S-a făcut un împrumut naţional. Ei, bine! cum aţi răspuns, voi, ce vă ziceţi nobili, marii proprietari? nu aţi dat nimic, ca să dovediţi că în naţiunea română nu este viaţă.

— Ultragiu! strigă Talangiu înfuriat. Ştii cine sunt eu, domnule?

— Ştiu, un om bolnav.

— Mă insulţi, şi îmi vei da satisfacţiune!...

— Daca îţi place, bucuros.

La aceste vorbe, damele scoaseră un strigăt... Elena, ce vărsa cafea, rămase cu vasul în mînă, tremurînd.

— Nu v-am zis eu că politica nu este bună? zise Caterina.

Talangiu ieşi din chioşc. Elescu rămase liniştit; şi începu a face glume cu Caterina despre lucruri cu totul indiferinte.

— S-a introdus duelele în ţară! zise postelnicul. Nu mai e de trăit!

— Ne-a adus moda bonjuriştii ce vin de la Paris, zise principele Iordache.

— Sau mai bine moldovenii, zise avocatul boierit.

— Sistemul rus, sărmanul, zise postelnicul.

— Ai dreptul, răspunse principele Iordache. Francia o să ne puie capul nouă! In fruntea ei este un revoluţionar... Cum vrei să ne fie bine nouă, ţiindu-ne de poalele ei?

— Nu aveţi dreptate, zise Talangiu, guvernul Francei va adopta şi politica şi oamenii Rusiei în Principate. Cel puţin, sper, ăsta este planul meu politic.

Elena lăsă o mare parte din societate în chioşc şi se urcă în casă. Ea ardea de curiozitate să afle dacă Elescu scrisese în albumul său şi ce scrisese. Se duse în camera unde dormise Alexandru. Odată acolo, deschise tremurînd albumul.

După cetirea acestii poezii, lăsă să-i cază albumul din mînă. „La femeie”? zise ea, dar care femeie? nu văz nici un raport între stăpîna acestui album şi poezia!... N-are nici un rezon să mi-o adreseze mie, nici nu ar fi cutezat să o facă... numele meu nu este... titru ce dă este de natură a-l scuza... dar nu se poate, însă trebuie să aflu... să-l întreb... nu văz nici un rău...”

Astfel vorbea Elena şi se decise să întrebe pe Alexandru cui adresase acele versuri. Se duce în grădină pe o alee, întîlneşte pe Elescu.

— Nu ştiam că eşti poet! îi zise ea.

— Eu, poet?

— Dară, citii pe albumul meu o poezie.

— Nu sunt eu autorul...

— Aceasta ne dă o idee că poezia antică indivinează femeia... În ce scop ai trecut-o pe albumul meu?...

— Am complectat ideea autorului, găsind subiectul viselor sale.

Elena deveni roşie.

— Ce manie cu această nefericită politică! merită ea a face să se bată doi oameni?... sper că mă vei asculta, nu vei face copilăria a te bate în duel cu un om mai mult bătrîn?

— De voi fi provocat?

— Vei refuza... sau daca nu...

— Sau daca nu?,

— Voi lua o rea idee de d-ta.

— Dar a refuza mi se pare neputincios.

— Îţi cer o graţie!

— O graţie?

— Cearta a început în casa noastră... nu aş dori în adevăr să ne vedem puşi prin gazete, cu toţii şi mai ales dîndu-se faptului nişte cauze de natură...

— Daca ţii atât la aceasta, eu poci să refuz.

— Oh! domnule!

— Promit pe parolă.

Elena îi întinse mina, pe care Alexandru o sărută.

— Să ne înturnăm în chioşc! zise ea.

în chioşc adunarea vorbea despre duelul ce era să se facă.

— Nu vă temeţi, zise Alexandru. Eu nu mă voi bate. Voi procura d-lui Talangiu plăcerea a zice: „Acest om este un laş!”

Georges, ce auzi aceste vorbe, îi zise:

— Ce vei să faci?

— Refuz.

— Dar...

-— Dar lumea va zice că sunt laş...

-— Desigur...

— Lasă să zică. Domnul meu, îi zise Alexandru, văzînd pe T... — priimeşte scuzele mele! mărturisesc că regret cele ce am zis şi care au putut să vă displacă î

La aceste vorbe Talangiu rădică capul cu trufie, se uită la Alexandru şi surîde cu ironie.

— Mă aşteptam, domnule, la aceasta din partea dumi-tale.

— Nu prea are curagiu, domnişorul! zise principele lord ache către dame.

— Acest om nu are inimă, zise Serescu către Elena.

Auzind aceste vorbe, Elena suferea adînc. „Eu singură,îşi zicea ea, sunt cauza acestii umilinţi. Mi-a promis a nu se bate şi ţine parola. Ce răbdare şi ce virtute din parte-i!”

— Ei, bine! te iert, domnule! strigă Talangiu. Numai ca să arăt că, pe lingă curagiul ce este născut în noi, există şi generozitatea. Iţi întind mîna...

Toate aceste vorbe era nişte vîrfuri de cuţite ce se înfigeau în inima Elenei. Ea se mustra de cuget că putuse priimi de la Alexandru parola că nu se va bate. Acum ar fi voit să-l roage a priimi provocarea. Cînd se gîndi la gravitatea poziţiunei lui, făcută printr-o indiscretă inter-venire a sa, şi care putea să ceară obligare, Elena tremură. Se crezu compromisă.

„Ce am făcut? se întrebă ea. Ce drepturi am eu asupra acestui om?... El face un mare sacrificiu pentru mine, retractîndu-se şi, prin aceasta chiar, îi voi fi obligată. Pentru ce?... Apoi toată societatea îl crede un om fără inimă... El sufere toate cu o putere îngerească... este mare sacrificiul său... o, Dumnezeule! am făcut o nebunie...”

Elena se închise în camera sa. Acolo, după ce se gîndi la toate nefericirile ce o aşteptau, deschise albumul şi ceti de mai multe ori poezia lui Alexandru.

Caterina intră rîzînd în casă.

— Ştii că nu se vor mai bate?

— Lasă-i să facă orice vor voi... Ce ne pasă nouă?...

— Negreşit... însă îmi pare rău î

— Pentru ce?

— Pentru acest tînăr; trece de laş... Este un om plin de spirit şi de inimă... şi bun... nu-ţi faci idee!

— Ce lesne ai cunoscut inima!...

— Mi se pare...

— Caterina... Ştii ce mi s-a întîmplat? tu cunoşti albumul meu. Ieri încă îl foiletam împreună. Astăzi găsii aici o poezie nouă. Pentru cine este, e un secret; cine a scris-o, e un secret.

— Să vedem!... Ia albumul. în adevăr, nu era ieri...

Citeşte: La femeie... la care femeie? în genere? Cine este autorul?... Să vedem. Ieri nu era scrisă, deci a scris-o astăzi... Cine, din cei de faţă?... Să cercetăm cine ar fi în stare să facă versuri... Şer nu ştie să scrie româneşte, şi încă îşi face un merit din ignorinţa sa... Bar este tîmpit de spirit, incapabil de a cugeta şi a simţi astfel; Georges nu poate să facă un vers. Bărbată-tău, nici nu mai vorbim. Talangiu, principele Iordache, ceialţi... nu pot seri alte versuri decît de cele ce se scriau în timpii vechi:

Iar cînd cîntă psaltichia
Ii sare din cap tichia.

Rămîne dar Elescu! dar şi el de unde ieşi poet d-odată?

— Ghiceşte! zise ea.

— Acest album tu nu l-ai dat niminui, deci autorul s-a introdus aici...

în camera mea de culcare!...

Elena se spăimîntă şi se grăbi a-i spune cum albumul se aflase în budoriul său ocupat de Georges şi de Alexandru... Cum a zărit noaptea lumină în acea cameră, cum s-a uitat şi a văzut pe Elescu scriind pe album.

— Este o declare! zise Caterina.

Elena roşi.

— Ce zici!... la o femeie, în genere!... şi nu este el autorul!...

— Cît eşti de simplă!... ce face că nu e el autorul?... pentru ce ţi-o dedică ţie?

— Glumeşti?... De aş fi sigură de aceasta, aş rupe albumul...

— Atunci poţi să-l rupi îndată; dar iară ar fi păcat de acele versuri!... păstrează-le... Nu te angajă la nimic... nici măcar a-i mulţumi.

„M-am înşelat”, gîndi ea.

Caterina ieşi. Elena rămase singură.

„În această vară vom fi trişti aici”, îşi zise ea. Şi gîndind asfel, îşi repară toaleta.

Elescu căuta camera în care dormise şi unde avea sacul său cu bagage. Din întîmplare, se înşală şi intră în camera unde era Elena. Aceasta desfăcuse părul ca să-l netezească şi apoi să-l restrîngă. Era frumos a vedea cineva acest păr umbros, lung, des, strălucitor şi atît de fin fiecare fir, încît se perdea sub ochi, desfăcîndu-se şi rîurind pe gîtul său alb ca neaua în inele naturale şi graţioase. Astfel găsi Alexandru pe Elena. Aceasta, surprinsă, lăsă să se auză un strigăt.

— O! mă iartă, doamnă! zise el. Căutam camera mea...

Elena căuta înainte de toate să rămîie indiferinţă în faţă cu Alexandru; să nu facă niciodată nimic de natură să-i arate că ar exista umbra unei idei că el ar putea spera cel mai mic lucru.

— Daca ai venit odată, îi zise ea, şezi!

Elescu se puse pe un scaun.

„Ce frumoasă este!...” îşi zise el, apoi, adresîndu-se către Elena:

— Ai un păr, doamnă, a face să se uite graţiile.

— Aşa?... răspunse ea cu indiferinţă, întîrziind în restrîngerea părului... mă aşteptam să-mi lauzi părul... Nu este aşa, urmă ea, că vezi pe viţele acestui păr graţios jucîndu-se un hor de dorinţi ce înşală?... Astfel vorbeşte poezia din album. Oh! poeţii!... Ei văd toate printre un prism de frumuseţe, de graţie divină!...

— Aşa am simţit... eu însumi...

— Aşadar, acea femeie căria sunt adresate versurile sunt eu? zise Elena rîzînd.

— Şi care ar putea fi alta? răspunse Alexandru, pe care indiferinţă şi rîsul Elenii îl zdrobea.

— Daca sunt eu, atunci citeşte acea poezie. Să comparăm daca descripţiunea este justă.

— Doamnă!

— Nu te supăra!... îţi fac graţia de a nu te sili la această cetire.

— Eşti crudă.

Elena surîse.

Alexandru nu iubise niciodată ceea ce se cheamă o femeie, acel ideal din poezia ce copiase. Căci nu-l găsise încă în nici una din femeile ce trebuinţa de a trăi aruncase pînă atunci pe calea vieţii sale.

Elena fuse pentru el o femeie ce nu semăna cu ce-lealte femei, o fiinţă cerească. Pe fiece oară descoperea într-însa o cualitate nouă, şi pe fiece oară se vedea atras, fără voia sa, către dînsa. Pentru prima oară în viaţa sa turbură înaintea unei femei... El o cunoscuse numai de o zi. Dar aceasta fuse destul ca să o iubească. In acest scurt timp el ghici tot ce acest suflet avea în sine de sublim. Zic unii că acei ce se înamoară la prima vedere de o femeie nu sunt înamoraţi în adevăr; că nu este alt decît o patimă senzuală inspirată de admiraţiu-nea pentru frumuseţea fizică. Că un amor adevărat are trebuinţă de lung timp de a se cunoaşte.

Este o opiniune încă. Experiinţa a dovedit de multe ori că un om a putut iubi o femeie la prima vedere, pentru cualităţile morale. Aceste cualităţi nu rămîn ascunse, ele se dau de faţă îndaiţă ce se exprimă. De multe ori ele sunt precedate de renume.

Pe cînd Alexandru admira acest tezaur ascuns în săl-bătăcie, împrejurul lui nu auzea decît elogiurile ce-i da toată lumea. Nimic nu ne împinge mai cu repeziciune a admira pe cineva ca elogiurile ce lumea îi face. Aceste elogiuri sunt ca nişte punţi de roze ce se aruncă sub paşii noştri pe calea ce luăm în a admira un obiect.

Faptul real era că sufletul său se turburasă, cînd vedea pe Elena simţea un farmec neînţeles; cînd înceta să o vază, era gînditor, nemulţumit; fără să caute, imaginea ei se amesteca cu toate gîndurile sale.

Către acestea el nu ştia încă daca o iubeşte! Ocaziunea nu se prezintase încă ca să poată înţelege aceasta.

— Daca ai sta cîteva zile încă aici, am face partide de călărie... eşti cavaler? întrebă Elena pe Elescu.

— Cavaler?... răspunse Alexandru distract, da! da!...

—De ce nu?

— Vom vedea monastirile, munţii noştri... Sunt locuri cu totul frumoase spre munţi... dar nici nu mă asculţi!

—La ce te gîndeşti?

— Cine ar ghici mi-ar da dreptate să mă las a mă răpi atît de dulce...

— Ştii că nu eşti polit pentru mine?... oricare ar fi acele obiecte ce te răpesc, crez că aş merita cea mai mică atenţiune?...

— Eşti totdeuna amestecată cu visele mele!

— Acum complimînte!... De cînd?... de ieri seară? nu este aşa?

— De ieri seară sunt altul... de ieri seară am început a trăi de o altă viaţă!...

— Pastorală, negreşit... suntem la ţară... Aici aerul e curat şi îmbălsămit...

— Aerul?... nu mai vorbesc nimic, toate zisele mele le interpretezi într-un simţ cu totul contrariu.

— Nu te supăra!...

— Aş fi voit să nu te cunosc!

Vorbind astfel, ajunseră la chioşc.

Tudorina era răsturnată pe o canape: frumoasă, gravă, tăcută, ar fi zis cineva că este în admiraţiune pentru frumuseţea sa.

— Cît este de frumoasă! zise Elena lui Alexandru. Du-te şi vorbeşte-i, teme-te însă de a-i zice vreodată că o iubeşti; un amant ce se declară este un rege ce-şi perde tronul.

Alexandru înţelese simţul acestor vorbe. /

— înaintea sa, răspunse el, voi fi totdauna un rege / pe tronul său.

Alexandru se puse lîngă Tudorina.

— Este adevărat, doamna mea, că un amant care se declară este un rege detronat?

— Din contra, zise ea.

— O damă a pretins aceasta.

— Către cine?

— Cu un amic al meu.

— Atunci dama nu îl iubeşte şi cel mai bun lucru ce poate să facă amicul d-le este să-şi caute de cale.

Un serv anunţă gustarea. Ospeţii purceseră spre sala de mîncare.

D-na P... era în vervă astă-dată. Cît dăinui masa, nu încetă a critica starea politică actuală.

Bărbatu-său fusese ministru sub regimul actual; de zece zile nu mai era. Cît fusese soţul său în minister, domnitorul era omul cel mai perfect din lume; ţara era un paradis pămîntesc; tot era mare, bun, la locul său. A doua zi ce soţul său nu mai era ministru, domnul deveni rău, ţara un infern; totul era meschin, nimic la locul său. Adunarea, ce pînă aci o critica, îndată deveni pentru dînsa egida naţionalităţii, libertăţii.

— Nu mai putem trăi în această ţară! zicea ea; în capitală nu mai poţi trece pe paveul pretutindeni ruinat, în casă nu mai eşti sigur din cauza hoţilor... pretutindeni, în toate nopţile se fură... carnea, pînea, scumpe!... Afară din capitală nu poţi umbla: drumuri nu sunt; postile sunt în stare proastă...

— Adresează-te către soţul dumitale, zise Georges, care a fost pînă ieri ministru şi contracciu mai nainte. De ce nu a ameliorat toate aceste lucruri?

— Aceasta nu este o argumentare serioasă! Toţi l-au trădat... Ce putea face? ţara este formată de oameni nedemni de a fi o naţiune. Ar trebui să o ia îndată ruşii ori austriacii, să scăpăm de parodii ridicule...

— Ba să mă ierţi! zise principele Iordache. înţeleg să vie oştiri ruse, austriace să o ocupe cîţiva ani, ca să ne scape de roşii şi de Convenţiune; dar în urmă să se ducă de unde au venit.

— Aşa, mă învoiesc şi eu! răspunse postelnicul George.

— In adevăr, zise Georges. Ocupările streine aduc comerţului muşterii, damelor amanţi!...

— De ce nu! răspunse Zoe Şeni. Ai noştri nu sunt în stare să fie nici amanţi!...

— Ce zici, Zoe! observă Elena. Cine te-ar auzi vorbind ar crede că nu eşti română.

— Sunt nefericită a fi română astăzi.

— Eu nu cred astfel.

— Tu? tu trăieşti în lumea viselor.

— Păcat de tinereţele tale! zise postelnicul. Ba nici un păcat... mă iartă... nevasta mea e fericită... îşi caută de casă şi de copilă, îşi iubeşte ţara şi bărbatul, şi... şi... n-are amanţi, nici ruşi, nici austriaci, nici nobili, nici din popor!...

Postelnicul apăsă pe vorba din popor şi se uită la toţi să vază daca l-au înţeles.

— Nici din popor! repetă el.

Zoe îşi muşcă buza, deveni palidă, corpul ei tremura.

„Îmi vei plăti scump aceasta, tu şi femeia ta!” zise Zoe, în sine, jurînd de a-şi răzbuna într-o zi. Protestă că o doare capul şi se duce de la masă. Ea se retrase în camera sa, unde medită la mijloacele de răzbunare.

„Tu ai zis că am un amant din popor? îşi zicea Zoe. Ei, bine! voi face ca femeia ta să iubească lacheul meu”

Sufletul înrăutăţit al Zoii căuta cele mai infame mijloace de răzbunare: „Am avut un lacheu june, frumos, gentil în maniere, fiul unui văcar şi a unei ţigance, astăzi este scriitor la un minister, şi trece de gentilom; maică-sa trăieşte, este jumătate nebună. Iată omul ce am să-i aleg. Îl voi învăţa la aceasta, voi veni cu dînsul aici, unde voi trece vara. îi voi da bani şi vesminte de senior. Îi voi zice eu însumi cum are să se exprime. Voi exalta imaginaţiunea acestii femei, şi cînd ea va începe a iubi, voi trimite pe ţiganca, muma băiatului, aici, să strige acestii femei în faţa tutulor: «Dă-mi copilul ce l-ai făcut amantul tău! Este copilul meu!»”

Iată planul infernal ce şi-a imaginat această femeie. Ea păru ferice toată acea zi. Societatea trecu timpul în grădină. O parte din cavaleri şi dame exprimară dorinţa a face o cavalcadă, dorinţa lor fuse împlinită. Afară de caii postelnicului destinaţi pentru aceste cavalcade, se aduseră încă şase, aceia destinaţi pentru servitiul cîmpului. Aici se aflau şele de dame şi de cavaleri.

Abia ieşiră din sat, şi intrară pe o alee lungă, şi se puseră a se întrece la goană, damele şi cavalerii deopotrivă. Cursa lor fuse lungă, nici un cavaler nu căzu, făcură mai mult de o oră de goană. Acum nu erau departe de Floreşti, unde începuse a se forma tabăra oştirilor române.

— Fiindcă suntem aici, zise unul din cavaleri, pentru ce nu vom merge la tabără?

— Să mergem! răspunseră zece voci deodată.

Aceasta decise despre vizita în tabără; puseră caii în cale. Dupe o jumătate oară, ajunseră la locul desti-naţiunii lor. Pe malul stîng al Prahovei, într-o întindere aproape de o oră, erau înălţate nişte barace de pari şi nuiele învelite cu paie. Ar fi zis cineva că aceste încăperi erau preparate pentru vite. Ploua înîntru mai rău decît afară, chiar dupe ce ar fi stat ploaia afară, înulitrul baracelor ploua încă. Toată oştirea nu se adunase încă aici.

Curioşii noştri se preumblară prin tabără, în toate simţurile călări, apoi descălecară la cortul unui general.

Acesta îi întîmpină cu destulă politeţă. Cîţiva din cavaleri îl cunoşteau.

Acolo vorba veni asupra taberei. Nişte ofiţeri le spuseră că această tabără fusese proiectată a se face, sub raportul aşezării, după sistemul francez, dar că ministru oprise execuţiunea sub cuvînt că sistemul rus este mai bun. Ei găsiră în tabără o nemulţumire generală, atît din partea moldovenilor cît şi a muntenilor. Aceste nemulţumiri purcedeau parte din propagandele politice de partide, parte din răul trai al ostaşilor.

Ele se exprimară mai tîrziu într-un mod barbar şi criminal. Tabăra se aprinse şi arse de mai multe ori. Vorba se răspîndise atunci că jumătate din soldaţi din tabără erau bolnavi. Cavalerii noştri abia găsiră douăzeci de bolnavi. Aceste zgomote erau născute de propaganda politică a partidei contrarii ideii unei taberi; o tabără formată de toată oştirea română putea să tragă oarecum în cumpăna conferinţelor ce aveau misiunea să recunoască sau să respingă votul de la 24 genariu.

Să înţelege că nu putea fi de gustul acelora ce erau contrarii acelui vot. Astfel ei nu cruţau nimic ca să desconsidere în ochii ţării această concentrare a oştilor pe un singur punt. Ceea ce este mai trist este că chiar oamenii ce se ziceau sprijinitorii acelui vot, repetau acele zgomote, unii din rea-voinţă, alţii din lipsa de reflec-ţiune mat oră asupra împrejurărilor de faţă. Lumea nu se guvernă cu inima, ci cu capul şi cu inima. Astfel o lungă experiinţă ne învaţă că imperiul lumei a fost totdauna al celor ce calculă şi simte totdodată. Daca partida ideilor şi oamenilor noi, în cei din urmă ani, a perdut, lucrul este că s-a servit mai mult cu inima decît cu capul.

Cavalerii noştri se înturnară către casă.

Astă dată mergeau încet, fiecare critica sau lăuda ceea ce văzuse.

— Soldaţii sunt hrăniţi rău. Unde se duc atîţia bani? zise principele Iordache.

— La contraccii, zise Serescu.

— Cel mai bun lucru ar fi, răspunse avocatul boierit, ca fiece soldat să devie contracciul în faţă cu statul pentru hrana gurii sale.

— Eşti revoluţionar, răspunse Serescu.

— Orcum va fi, zise Elescu, este totdauna o senza-ţiune plăcută a vedea fiii de arme ai României într-o tabără!

— Să se bată cu lăcustele? zise Ser.

— De ce să avem această tristă idee? răspunse Elescu. Cînd auz pe unii români ridiculînd ideea de a apăra mormintele străbunilor, pare că auz nişte oameni născuţi în robie care tremură cînd se gîndesc că poate să scuture lanţurile lor. Sub domnii cei bătrîni, acest popol român, despărţit în două, era de zece ori mai puţin la număr, şi cu toate acestea ei se luptau contra enimicilor numeroşi pentru religie şi independinţa naţională. Spiritul de resbel nu naşte: este rezultatul educaţiunei. Care sunt luptele la care capii acestor două state au dus pe români contra apăsătorilor naţiunei, şi ei ar fi refuzat de a combate? nici una. Eu sunt sigur că oştirea română astăzi, deşi mică în număr, deşi nedestulă ca să poată triumfa contra enimicilor numeroşi şi bine organizaţi, dar la orice ocaziune ar da exemplu de curagiu şi ar muri toţi ca nişte martiri.

— Nu văz că am scăpa patria, sacrificînd astfel pe soldaţi!...

— Şi cine ne opreşte a mări numărul soldaţilor? sub nume de oştiri neregulate, a-i organiza pe picior de resbel! Nu sunt bani! vei răspunde. Oştirile neregulate nu costă mult. Nici o lege nu ne opreşte a le forma!

Călătorii noştri ajunseră la malul Prahovei. Trebuia, să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. O călăuză trecu înainte. Cavalcada se coborî deodată în rîu. Elena, ce mergea alături cu Elescu, lovi calul ce insista să stea să bea apă, calul îşi perdu echilibru, se poticni, apoi, împins de iuţeala curentului, să răsturnă. Elena căzu în apă. Aceste rîuri, deşi nu sunt adînci, dar sunt repezi, şi patul lor este aşternut cu pietre mari, astfel că un om ce ar cădea aici, răsturnat de iuţeala apei, lovit de petre, este supus la orcare pericol. Elena se amestecase cu corentul, un minut, şi capul ei putea să se zdrobească de o piatră.

Alexandru coborî după cal şi se repezi spre dînsa. El o prinde, o rădică, o poartă pe braţe către celalt mal. Pălăria ei de amazonă fugea cu repeziciune în josul rîu-lui. Ea era palidă, părul ei cel frumos se desfăcuse şi rîura plin de apă pe umerii săi. Ea însă nu băuse apă. Alexandru o depuse pe o pajişte verde; damele ce trecură rîul, descălecară şi alergară la dînsa, care le în-tîmpină surîzînd.

— Nu este nimic! zise ea. Nici nu m-am lovit de petre, nici apă nu am băut... graţie d-lui Iţilescu...

Nu era timp de perdut; Elena se aruncă din nou pe cal astfel cum era udă şi cavalcada porni înainte.

Atunci ea îşi aduse aminte că Elescu o prinsese în apă, o scosese afară, că prin urmare, el o ţinuse în braţe, o strînsese poate pe inima sa. Ea simţi o ruşine adîncă şi uh fel de ură pentru acest om.

— Amîndoi suntem plini de apă, zise Alexandru. Să punem caii în galop, ca să nu răceşti!

Ei plecară în galop. Ceialţi îi imitară, dar dupe zece minute începură să meargă la pas. Elena şi Alexandru se depărtară.

— Mulţumesc! zise Elena cînd caii lor se mai opririi pe cale. Mi-ai scăpat viaţa!... Sau nu ştiu daca nu ar fi fost mai bine să nu fi avut pentru ce să-ţi mulţămesc!...

— Pentru ce aceasta?

— Ştie omul ce suferinţi sunt ascunse în viitorul său? Crede-mă, domnule, cele mai fericite fiinţi omeneşti sunt acelea ce mor înainte de a sorbi toată cupa vieţii lor. Ele mor regretate, căci n-au avut timpul a practica nici binele, nici răul. Sufletele lor rămîn curate, ca în ziua cînd au venit pe ¿râmînt. Oricum, îţi sunt obligată de acum înainte... mi-ai scăpat viaţa, poţi dar să reclami viaţa-mi oricînd vei voi.

— Numai D-zeu ia înapoi viaţa ce a dat oamenilor! zise Alexandru. Apoi ar fi un lucru peste putinţă a voi aceasta... Această viaţă de care vorbeşti este preţioasă... daca vei muri...

— Destul... înţeleg. Vei să zici că daca voi muri, vei muri asemenea... Crezi că aceste vorbe sunt noi pentru mine? crezi că alţii nu mi le-a mai zis?... Ele mă dezgustă ca tot ce este minciună, ca tot ce este exageraţiune, ca tot ce este ridicul. Amicia nu cere niciodată un asemenea preţ; atunci ea ar deveni o tiranie!

— Amicia, zici?

— Amorul? e totuna. Ce este amorul el însuşi daca nu o amicie între două sexe? El se naşte din admiraţiunea ce are o parte pentru ceialtă; din stima, din respectul ce ştie să inspire. Raporturile aşezate între aceste două părţi regulează gradul de simpatie, fac acea amoare liniştită şi ferice, sau acea patimă furioasă şi adîncă. Insă cauzele ce îl nasc, admiraţiunea, stima, respectul pot înceta cu termenul vieţii unei părţi, cu atît mai mult cînd vedem că ele încetează de multe ori în viaţă... voi, tinerii de astăzi, aveţi capul plin de ideile romanurilor moderne, un limbagiu propriu al lor, care, de mult ce se înlătură de la natură şi de mult ce s-a uzat, devine nesuferit.

— Astfel dar, îmi permiţi a-ţi cere viaţa?...

—Da, zise Elena.

— Nimic alt?

— Ce alt?

— Daca îţi ceream inima?

Elena, fără să se turbure, răspunse:

— S-a văzut cazuri cînd o femeie a iubit pe acela care i-a scăpat viaţa, în romanuri... Insă să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel... şi să mergem înainte.

În acel moment Caterina venea pe calul său cu o repeziciune fabuloasă. Ea mergea bine pe cal, era solidă şi elegantă; lăsase în urmă pe toţi ceialţi într-o întrecere ce avură, opreşte calul de departe; îl pune în trea-păd, apoi la pas, şi se apropie de Elena.

— Mi-ai făcut o frică mare, dragă Elena, zise ea. Te credeam înecată... moartă chiar... Eu să mulţumesc domnului Alexandru pentru că te-a scăpat?... Dar să nu în-tîrziem, vesmintele tale sunt udate... Să mergem în galop!

— Calul meu este ostenit, zise Alexandru. Este aproape să stea... Şi nu vă permit două dame a alerga singure.

— Te temi să nu ne fure? zise Caterina. Nu are cine. Bar este în urmă... abia mai suferă Câlul... Cată să ştiţi că m-a ameţit cu complimîntele... în cele din urmă, ne-maiştiind cu ce să mă compare, mi-a zis că sunt frumoasă ca un ananas!

Vorbind astfel se puse să rîză.

— Dar Sofia! întrebă Elena.

— Domnişoara Sereasca? Aceasta încă mă face să rîd cu fasoanele ei de parvenită. Bar îi zisese româneşte că ar voi ca această cavalcadă să nu se mai termine; închipuiţi-vă, el, care abia mai poate şedea pe cal! Sofia i-a răspuns în franţozeşte că nu cunoaşte idioma în care i-a vorbit!... nu poci să o sufer!... a şezut doi ani la Praga şi a uitat limba părintească!... încă ceva... mai frumos! Bar ne spunea că este cavaler bun; că poate face douăzeci şi patru de ore pe cal nu ştiu pentru ce nu douăzeci şi opt?, că nu este cal care să nu-l dompteze; eu i-am propus să ne întrecem, a dat pinteni calului... calul plecă ca vîntul; dar se opri îndată. Bar perduse scările, se ţinea d,e coamă şi se coborîse pe gîtul calului. „Oare ca să mergi şi mai iute decît calul, te-ai coborît pe gîtul lui?” îl întrebai eu. Închipuieşte-ţi că s-a supărat!

După cîteva minute văzură casa. Soarele nu era de-’ parte de a apune. El se culca în nori. Răsfrîngerile lui formau nişte valuri de aur şi de rubin; o răcoare plăcută se răspîndea pe faţa luncelor îmbălsămite. Umbrele serii se arătară pe sub dealuri.

Cele două dame pe cai frumoşi şi sprinteni treceau ca două vise poetice. Umbrele şi razele păreau că se dispută cu voluptate să le deschiză sînul.

Elena, ale cării bucle fură atît de maltratate la rîu, le lăsase libere să fîlfîie în aer. Alexandru nu se putea sătura de a privi. Caterina ea însuşi îi zise:

— Elena! Cît eşti de frumoasă!...

În fine, ajunseră în curte. Cea dintîi grijă a Elenei fuse să-şi schimbe vesmintele.

— Bărbată-meu o să mă mustre, zise ea lui Alexandru, despărţindu-se ca să meargă să se schimbe. Are să afle ceea ce mi s-a întîmplat... dar nu-mi pasă... ziua de astăzi a fost o zi frumoasă pentru mine, urmă ea, cu o voce tremurîndă. La revedere, adăoga ea, apoi dispăru.

Cu toate acestea seara la masă nu fuse altă vorbă decît de baia Elenei în Prahova, de cai, de rîuri, de înecă ci uni. Cei mai mulţi spuseră cum li se întîmplase lor lucruri periculoase şi cum putură să scape ca printr-o minune. Pretutindeni omul este om. Pretutindeni, acest rege trufaş al vieţuitoarelor îl găseşti aducîndu-ne aminte neîncetat despre puterea geniului său asupra lucrurilor; născocind cu imaginaţiunea sa tot felul de succese în favorul speciului său! Să fi ascultat pe aceşti născocitori şi să fi luat drept adevăruri spusele lor, ai fi crezut că Olimpul este pe pămînt, că zeii s-au făcut oameni.

Dar nimic nu fuse mai voios decît căderea pe gîtul calului a d. Bar, ce Caterina spuse cu atîta spirit, cît era cu ce să omoare pe un om sub ridicul.

Bar asculta în tăcere. „Vom vorbi noi mîne! zise el în sine. Să înveţi altă dată să rîzi de acela ce-ţi oferă mîna, inima şi o stare colosală!...”

Seara aceea se petrecu cu voioşie.

Alexandru rugă pe Elena să joace la piano.

— Te rog, zise ea, nu mă sili a face un lucru care mă ucide!... De cîte ori joc cîte ceva, sufer în urmă... dar daca ţii mult... Să încerc!...

. Zise şi se puse la piano.

Bar se duse la Serescu şi îi zise:

— Am să-ţi vorbesc ceva serios. Poţi să vii după mine?

— Da! zise Serescu, şi amîndoi se duseră într-o cameră izolată.

CEREREA IN CĂSĂTORIE

Cînd amîndoi şezură, Bar deschise gura şi cu o voce tremurîndă îi zise:

— De trei ani eram hotărît să mă însor... Voiam să iau pe domnişoara Caterina... Cîte sacrifice nu am făcut pentru această idee! această căsătorie ar fi fost un mare sacrificiu din parte-mi, o milă, ca să zic aşa, căci ea nu are nimic şi eu sunt om de zece mii de galbeni venit. Cum a răspus ea la o idee atît de generoasă?... Refuză!... Aşadar, iată ce m-am socotit: să mă leapăd de această idee. Şi... d-ta eşti un om care apreţuieşti talentele, averea... Ştii cum se fac banii?... Domnişoara d-le este o fată cuminte... Viu şi-i cer mîna!

La aceste vorbe Serescu era să nebunească de bucurie. El era foarte bogat, dar parvenit, nu s-ar fi aşteptat niciodată să-i ceară pe fie-sa unul ce era şi bogat, şi boier de clasa întîi, deşi nu mai sînt clase în România; dar desprivelegieţii se mîngîie încă cu clasele.

„Voi intra cu neamul în neam de boieri mari! îşi zise el. Nu numai atît; dar unde era să dau zestre patru mii de galbeni venit la altul, voi da acestuia o mie, căci este bogat el însuşi, apoi se află într-o vîrstă unde puţini mai pot să se însoare cu fete tinere!”

Bar crezu că tăcerea lui Serescu era motivată de un refuz pd care nu cuteza a i-l spune. Care fu mirarea lui cînd văzu că Serescu, fără a zice o vorbă, îi sări dupe gît şi începu să-l sărute.

— Bine! zise Bar, dar ar trebui să consulţi şi pe domnişoara!

— Sofia nu are voinţă... nu trebuie să aibă!... Voi zice şi va face!...

— Dar maică-sa?

— În casa mea nu cîntă găina... Iată, mă duc să le comunic această noutate bună împreună cu voinţele mele.

Dupe zece minute Serescu se înturnă cu femeia şi fiica sa.

— Postelnicul Bar a binevoit şi i-a plăcut să sc coboare a cere în căsătorie pe Sofia...

La aceste vorbe d-na Sereasca scoase un ţipet de bucurie.

— Bine am auzit? întrebă ea. Eu, care umblu cu dînsa de doi ani în toate locurile, doară se va găsi cineva să o ceară!... m-am învrednicit!

— Bine! bine! răspunse Serescu... şi adresîndu-se către fie-sa: Priimeşti să iei pe d. Bar bărbat?

— Cum va voi papa!... şi vorbind astfel lăsă ochii în jos.

Şi acum talente, merite, virtuţi, onestitate, mergeţi şî vă ascundeţi cu ruşine! lăsaţi să treacă stupiditatea, imoralitatea, imeritul, purtate de bogăţie! Bar era un om fără spirit, fără inimă, fără moralitate. în timp de zece ani deveni bogat prin hrăpiri, lumea îi dete sirnumele ironic de modestul hrăpitor; bătrîn, zdrobit, urît, neplăcut, ridicul, nimic nu-i lipsea ca să complecte o fiinţă demnă de dispreţ, Către acestea iată un suflet june, inocent, curat, o fată plină de frumuseţe, de graţie, care îi întinde mîna în viaţă şi îi zice: junie, frumuseţe, graţii, răsfăţări, amoare, toate sunt pentru tine, pentru că spiritul tău este stupid, inima seacă, pentru că ai ştiut să furi şi să te faci bogat. Sărmană junime! depune la poarta vieţii, intrînd, visele tale cele frumoase î si voi, virtuţi, mergeţi de vă spînzuraţi de această poartă!

Dupe cîteva minute Bar intră în salon avînd de braţ pe Sofia.

— Domnilor şi doamnelor! zise el. Am onoare a vă prezintă pe viitoarea mea mireasă!

Persoanele ce se aflau acolo crezură deocamdată că Bar îşi perduse spiritul.

— Cu consimţimîntul nostru este î răspunseră Se-reştii.

— Iată şi o nuntă făcută pe moşia mea î zise postelnicul George.

Elena merse şi felicită pe socri şi pe cei doi promişi. Toată societatea o imită.

— Nu mă felicitezi? întrebă Bar pe Caterina.

— Cum nu? răspunse ea. Vei să mă alegi a-ţi pune cununiile?

— Sper că o să ne cunune domnitorul.

Bar făcuse toate acestea în necazul Caterinei. Cînd văzu că i se acordase mîna Sofiei* şi pe Caterina atît de indiferintă pentru această căsătorie, începu să se căiască pentru că făcuse acel pas. Toată noaptea nu putu să doarmă.

„Ce-am făcut! îşi zicea el. Am vrut să-mi răzbun pe Caterina pentru că rîsese de mine; dar ea rămîne atît de indiferintă ca cum ar fi vorba de nunta împăratului Bengalului!... Părinţii priimiră cu atîta înlesnire şi plăcere să mă facă ginere, încît îmi vine a crede că nu am căpătat vreun lucru mare... Mîne îmi iau vorba înapoi... dar se mai poate?... Am anunţat lucrul la toată societatea!...”

Seara trecu voioasă pentru toată lumea. Un singur suflet era întristat: Elescu.

O PATIMA NOUĂ

Cei doi juni, Alexandru şi Georges, se retrăseseră în camera lor de culcare.

— Sunt aici două femei care nu-mi plac, zise Alexandru.

— Care?

—Zoe şi principesa Iordache.

— Ai dreptate. Ele sunt doi şerpi, ce umblă totdeauna încolăciţi! înrăutăţite, intrigante, caută neîncetat a pune dezbinare între oameni... Nu este de mirare în acest moment să urzească vreo intrigă infamă contra vreunei alte femei de aici...

— Georges, zise Elescu, bănuiala ce aveam vii să o întăreşti cu aceste vorbe! Ele meditează o lovitură... şi mi se pare că victima ce caută va fi însuşi Elena?.., Astăzi toată ziua erau împreună, retrase, şoptinde, şi privirea lor sălbatică ce lăsau pe Elena m-a făcut a mă gîndi...

— Să ne preparăm a le demasca.

— Cum?

— Lasă pe mine... voi afla totul de la amantul Zoei; şi Georges începu să sforăie.

Alexandru rămase singur. El încerca o nemulţumire de o natură eu totul nouă pentru dînsul. Era neferice. Iubea pe Elena şi începuse a înţelege. Se culcă, caută să doarmă; nu putea.

„Doamne! zise el. Ce este această femeie? nu sunt un copil ce intră în lume pentru prima oară... astăzi am voit să plec, şi, cînd eram să pornesc, puterile mi-au lipsit... Nu este un simtiment trecător ce se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit... eu sufer... este o patimă puternică... am trăit... am fost în relaţiune cu tot felul de femei frumoase, spirituale... niciodată nu am simţit nimic! ceea ce simţ astăzi este un lucru straniu!... Această femeie nu mă iubeşte... nu poate să mă iubească, fără a deveni criminală... Eu, din contra, priimit aici ca un oaspete... nu! niciodată nu voi viola legile ospitalităţii... e crud numai a gîndi!... Mine voi pleca... şi niciodată nu voi mai vedea pe Elena... Vor fi crude minutele despărţirei; dar trebuie să sufer... voi pleca fără să o văz... Oh! este atît de frumoasă î Sufletul ei este atît de sublim!... Ea ucide toate femeile prin cualităţile ei! îmi pare că văz o cunoştinţă a viselor mele!... Ea doarme!... dormi, îngere curat şi dulce! umbrele sufe-rinţii niciodată să nu plutească pe fruntea ta! Astă-seară juca la piano... Eram lîngă dînsa... încetase de a juca... Îmi vorbea de suferinţele acestii sărmane naţiuni...

«Pentru ce te ocupi de naţiune? o întrebai, îngerii nu au nici o naţionalitate!...» Ea deveni rumenă ca o roză, gînditoare, reîncepu jocul, în vîrful genelor sale mi se păru că luceşte o lacrimă.”

Amorul născu odată cu o contraritate în sufletul lui Alexandru, ceea ce mărea acest simţimînt. Contrarietatea era efectul educaţiunei sale; a se introduce într-o familie şi a trăda era incapabil, sufletul său rămăsese curat în mijlocul corupţiunei societăţii în care trăise. De aici venea suferinţa sa.

Este un lucru de observat şi femeile de spirit l-au pătruns înainte de toţi. Rezerva ce natura le-a dat mai mult decît oamenilor, şi pe care o practică prin instinct, le-a dovedit că niciodată un amor nu devine mai pasionat decît atunci cînd află stavile. Omul ursit să dorească neîncetat, facultate necesară existenţii sale fizice şi intelectuale, se înţelege că îndată ce vede că i se realiză o dorinţă, trebuie să se înturne către alta şi prin aceasta chiar să nu mai ţie la cele realizate. Urmează dar ca să se înflăcăreze de o dorinţă ce nu se poate realiza. Femeile de spirit, care chiar atunci cînd împărtăşesc simtimentul adoratorilor lor, rămîn în rezervă şi au aerul a se împotrivi, sunt totdauna sigure că vor face a naşte un amor profund în inima celor ce le iubesc. Amar acelii femei care ar lăsa să se tîrască de inima sa! să se învingă, fără lupte î a doua zi va fi uitată şi poate despreţuită!

Elena, graţie spiritului său natural de femeie, graţie educaţiunii sale, graţie încă curăţeniei şi inocenţii sufletului său, printr-o rezervă demnă ce inspira stima şi respectul, nu avea a se teme de a fi învinsă cu atîta înlesnire. Ea înţelesese simtimentul profund ce inspirase lui Alexandru. Femeile nu au trebuinţă de decla-raţiuni ca să înţeleagă că sunt iubite. Din contra, acele declaraţiuni ele nu le voiesc, căci atrag după dînsele ca o consecuinţă o declaraţiune şi din partea lor şi ele nu voiesc niciodată să se declare învinse, nici chiar atunci cînd sunt în adevăr. Cîteodată ea avea milă de acela ce iubea. Atunci, voind să verse un balsam de fericire în inima lui, îi exprima cîte o idee de speranţă, dar cu atîta echivocitate şi ingenuitate, încît Alexandru nu ştia ce să crează.

În dimineaţa viitoare, Alexandru întîlni pe Elena într-o aleă din grădină. Între alte vorbe, el îi zise:

— Aş dori să fiu poet şi să am geniul lui Dante...

— Pentru ce aceasta?...

— Ca să te imortalizez, ca pe Beatricia, răspunse el.

Elena tăcu; dar o tăcere ce inspira respect.

Cîteva minute în urmă veniră aici mai multe persoane, un serv anunţă Elenii că au ajuns vesmintele sale cele noi de la Bucureşti.

— Ah! zise ea. Astă-dimineaţă toate dorinţile mele s-au împlinit, şi aruncă o căutătură repede asupra lui Alexandru. Ceea ce zise ea era prea mult şi prea puţin, prin urmare nu era nimic.

— Elena! strigă Caterina, ce ajunse, acolo sărind. Ştii ceva?

— Ce este?

— Cei mai mulţi pleacă astăzi... Bar şi Sereştii... nu este nici o perdere... Zoe şi principesa Iordache... mai bine: nu poci să le sufer! şi Talangiu!...

— Ce fel? întrebă Elena, tratezi aşa de rău amicii mei?

— Daca nu-i sufer?...

— Mai pune unul în numărul celor ce pleacă! zise Alexandru.

— Care? întrebă Caterina.

— Eu.

— În toate zilele ne ameninţi că pleci...

— Dar astăzi, trebuie...

Elena atunci se ocupa a rupe o floare, ca cum ar fi voit să arate indiferinţa sa. Alexandru culese cîteva roze.

— Ce să faci cu ele? îl întrebă Caterina.

— O să le dau domnişoarei Serescu pentru plecare.

— Bine zice, răspunse Caterina, să mergem să o vedem... este sus.

Ele plecară împreună cu Alexandru. Pe cale, Alexandru mergea în urmă şi ţinea în mînă graţiosul buchet de roze. Elena rămase un pas înapoi şi apropiindu-se de Alexandru:

— Dă-mi mie acel buchet, şi ţine această floare ca să-l înlocui eşti în destinarea lui.

Alexandru dete buchetul şi luă floarea de la Elena. Era tot ce poate fi mai comun printre flori: un ochiul-boului. Alexandru nu zise nimic.

— Te duci, mai zise Elena, dar o să te înturni, te aşteptăm. Voi pune acest buchet în apă... înainte de a se vesteji caută să fii aici!

— Promit...

— Ai auzit, Caterino?

— Lasă-te pe aceea!...

Intrară în camera unde era familia Serescu. Cîtetrei membrii acestei familii păreau cufundaţi într-o fericire fără margini. Serescu vorbea şi rîdea cînd nu era subiect de a rîde; îşi freca mînile. Nevasta sa plîngea cu lacrimi de bucurie.

— Aşa, fiica mea, zicea ea Sofii. Intri în lumea mare: te măriţi cu un boier mare, bogat!... nu este nici o partidă mai bună! vei fi chemată la baluri la palat, la miniştri, la toţi boierii mari... Vei fi una şi una cu toate damele de rangul întîi... Nu vei fi ca maică-ta, care era silită să sărute mîna la toate damele cele mari şi să o invite de zece ori să şează pe marginea scaunului... închipuieşte-ţi cînd se va auzi lucrul în Bucureşti!... ce va, zice Roxandra, a cării fată a luat un biet inginer?... Ce va zice Pipiţa, care avea aerul că te despreţuieşte?...

— Şi Flora, zise Sofia, care îmi zicea într-o zi că de ar şti că ea o să ia un bărbat în aceleaşi condiţii cu mine, ar fugi din ţară...

— N-are decît să fugă, răspunse bătrîna.

— Şi ce mai om! zise Serescu. In zece ani de zile zece mii de galbeni!... Numai el poate să se potrivească mie!...

— Dar ce? ca zugraful acela!... aş fi murit daca trebuia să i-o dau!... Sau ca domnul Pavel, ce, este de şase ani judecător şi nu a cîştigat şase parale!... şi alţii ca dînsul, care îţi vorbesc de probitate! regimul nou şi nu au ce să mănînce! Cu ce o să ţie nevasta? Cînd fata mea o vedea o roche de valansienă la una, un colier de briliant la alta, să rîvnească, să nu poată să-şi cumpere şi ea şi să vestejească, să moară? şi pentru ce? pentru ochii frumoşi ai domnului cutare?... Daca e pentru ochi, numai, şi lacheii au ochi frumoşi... Apoi să fim drepţi. Bar este frumuşel, deşi e pătat cu pistrui late pe obraz; dar chiar acele pistrui au fermecul lor... apoi puţintel, delicat ca un porumbel... totdauna cu mănuşi albe în mînă, însuşi la masă, care este un semn de nobleţă! In toate zilele îşi face părul cu ferul... îmi place bărbaţii ce se îngrijesc!... bărbatu-meu nu era aşa...

— Eu aveam alte lucruri în capul meu...

— Aşa este... şi pe atunci erau alte datine.. Ai să fii fericită, Sofia mea!... cînd te privesc acum pare că-mi eşti şi mai dragă!... Ce neroadă a fost Caterina că nu a voit să-l ia!

— Nu a voit să-l ia? întrebă Sofia.

— Nu zic că nu a voit să-l ia pentru altceva decît pentru că era angajată... Vezi cîtă delicateţă din parte-i?

Fiindcă ea nu avea zestre, el voi să-i facă zestre! apropo!... să-ţi iei o caleaşca cu coroană de comite. Să-ţi faci cărţi de vizită cu coroană şi înaintea numelui să faci să scrie de... ce este, dupe moda de astăzi la noi, semn de nobleţe.

— Cum are papa? zise Sofia.

— Da... cum are papa...

— Dar papa nu e nobil? zise Sofia.

— Daca nu a fost, este acum.

— Bar e nobil din naştere, nu e aşa, mama?

— Da... din naştere.

— Ce fericire! zise Sofia.

În acel moment Bar intră în cameră. Însă de la uşă începu să se închine pînă ajunse în dreptul damelor. El sărută mîna bătrinii. La Sofia se plecă numai.

— Cum te afli, domnişoară?

— Bine, răspunse Sofia.

— Astăzi pornim la Bucureşti, zise Bar, să ne preparăm pentru nuntă.

— Să plecăm, răspunse Sereasca.

Convorbirea lor nu putu merge mai departe, căci în acel moment intrară Elena, Caterina, Alexandru şi Georges.

Ei salutară şi repetară felicitările ce le făcuseră mai nainte.

— Sunt fericită de cele ce s-au întîmplat, zise Elena.

— Sărut mînile! cuconiţa mea!... o crez şi nu am vorbe ca să-ţi arăt tot ce simţ.

— Această fericire, mai zise Elena, domnul Bar trebuie să o simţă şi mai mult, căci dă mîna unia din cele mai frumoase fete cu care ne mîndrim.

Bar se înclină surîzînd de mulţumire.

— În adevăr... zise el.

Prezintă Caterinii îl jena mult.

— Trebuia să sfîrşesc odată cu viaţa de flăcău... şi sunt eu atît mai fericit că am dat peste o partidă din cele mai bune! Zicînd acestea, se uită cu coada ochiului la Caterina.

— Această fericire o eşti dator însuşi gustului d-le, care astă dată este al lumei toate, zise Caterina. Sofia. este un înger, urmă ea.

„Îşi bate joc de mine şi de mireasa mea”, cugetă în sine Bar.

Sofia se roşi şi surise de plăcere.

— Bar este un om de pizmuit! zise Georges. Alege toitdauna mai tîrziu; dar alege mai bine!...

— Ce frumos!... zise Sereasca, ce nu înţelegea ironia acestor vorbe. Nu ştiu cum să vă mulţumesc mai mult.

— îmi pare rău că plecaţi! le zise Elena, dar fiindcă plecaţi ca să puneţi la cale despre nunta, vă voi însoţi cu urările mele de fericire...

— Sper că o să mă invitaţi şi pe mine? întrebă Caterina.

— Regină a balurilor, putem a nu te invita? răspunse Bar surîzînd.

Dupe mai multe vorbe în care Caterina şi Georges fură fără milă pentru aceste patru persoane, ieşiră şi se duseră în grădină.

— Vedeţi această fată? întrebă Bar. Ei, bine! nu crez să aibă practica, dar are teoria tutulor misterelor din viaţă!

INTRIGANTELE

În acel timp Zoe şi principesa Iordache, în altă cameră, urzeau contra Elenei o intrigă criminală.

— A zis, cînd nu eram faţă, că am un amant din popor; a repetat-o cînd eram faţă că am un amant din popor; a repetat-o cînd eram faţă... şi nu sufer pentru întîia oară insultele acestui om!... Am jurat pe tot ce iubesc mai mult în lume să-mi răzbun, şi o voi face...

— Ai dreptate! răspunse principesa, şi trebuie să o faci... dar cum? iată ce mi se pare greu.

Atunci Zoe îi spuse, recomandîndu-i cel mai mare secret, planul său cu lacheul şi cu ţiganca. Cînd principesa auzi aceasta, sări şi o sărută cu ardoare, lăudînd geniul său.

— Acum vom pleca spre a pune în lucrare planul meu, zise Zoe.

— Sunt la ordinele tele cu atît mai mult că am o ură particulară pe această femeie. N-am văzut nimic mai pretenţios! oamenii merită a fi despreţuiţi!... auzi elogiurile ce îi fac!... toţi o înconjoară... cînd este în vreo adunare, toţi ochii, toate urechile sunt pentru dînsa şi noi rămînem părăsite!... Virtutea ei este lăudată!... să vedem pînă unde are să meargă!... exemplul virtuţii! Îmi zicea odată un nerod. Nu este greu a fi virtuoasă neputînd face altfel; nu vede pe nimeni în această singurătate... Dar să fi fost expusă la toate tentaţiunele la care suntem noi în lume şi să vedem ce ar fi făcut.

— De multe ori, răspunse Zoe, reputările nu sunt meritate. Cine ştie daca Elena, ea însuşi, nu face cît şi noi, ori poate şi mai mult; dar poate că le face cu atîta dibăcie încît nu se dau pe faţă... Greşala noastră este că nu suntem ipocrite: facem lucrurile la faţa soarelui... Pe urmă mai avem o greşală: nu schimbăm destul de des amanţii; avîndu-i mult timp, lumea are ocazia să-i descopere. De i-am schimba des, abia ar începe cineva să bănuiască pentru unul, şi îndată ar lăsa locul altuia, care şi acela va urma exemplul predecesorului său. Cine poate să mai bănuiască atunci?...

— În adevăr, zise principesa, dar ideea nu mi se pare destul de practică. Daca iubim pe unul şi nu putem a ne despărţi de el?

— Înainte de toate cată să te iubeşti pe tine mai mult decît pe amantul tău. Acesta este spiritul. Ascultă un exemplu. În iarna trecută, una din amicele mele, ce trece de o virtute în faţa lumei, era la al cincilea amant serios. Îl iubea cu nebunie. De trecea o singură zi fără să-l vază, era moartă. Nu ai idee cîte sacrificii nu a făcut pentru dînsul. în paroxismul amorului său se decise chiar să fugă cu el. Este o natură pasionată şi sunt sigură că nu poate să reziste prin temperamînt, într-un tête-à-tête, a sacrifica amantului său tot. Soţul său înţelese ceva şi o făcu să priceapă. Din acea zi această intrigă perdu puterea sa. Ca să arate acestui soţ că se înşelase, devenise rece cu amantul ei şi plină de îngrijire pentru un altul care se întîmplă.

Bărbatul, văzînd această nouă amicie, îşi zise: „Am fost nebun! Nevasta mea este tot aceea pentru toţi.” Amica noastră, de mult ce afecta simpatii pentru cel din urmă, sfîrşi prin a-l iubi şi a uita pe cel dintîi. Dar acum este la un al treilea... şi toată lumea o crede sîntă. Zgu-duitura schimbării nu ţine mai mult de cîteva zile. Dar să plecăm, principesă, ca să ne apucăm de planul nostru...

— Să plecăm...

Caii de postă veniră în curte. Atunci toţi cîţi erau destinaţi să plece începură a se prepara.

Mai nainte plecară promişii cu Serescu şi soţia sa. După dînşii Talangiu, principesa Iordache şi Zoe cu bărbaţii lor. Caii lui Elescu nu sosiseră încă. Trimisul se îniturnă de la postă, spuind că nu sunt cai deocamdată.

— Nu sunt cai? întrebă Elena.

Ea auzi cu bucurie şi cu durere acest răspuns.

„Către acestea, îşi zise ea, aş fi dorit să plece în-» dată.”

— Nu sunt cai la poşte! zise Caterina lui Elescu. Ai să mai şezi aici.

— Aş crede că-ţi face plăcere să mai rămîi? întrebă Elescu.

— Adevărat, zise Caterina.

„Ce indiscretă!” îşi zise Elena.

Elena, fără să-şi dea un rezon, simţea nemulţumire despre familitatea Caterinii cu Alexandru. Către acestea lucrul era foarte natural. Caterina era din natură franşă. Apoi ea văzuse un fel de simpatie bazată pe stimă din partea Elenei pentru Alexandru. Ea urma sub înrîurirea spiritului de imitaţiune şi datinei de a face tot ce plăcea Elenii.

Oaspeţii ce mai rămaseră aici se duseră la masă.

Ziua se trecu cu voioşie în convorbiri de tot felul şi măi ales asupra promişilor.

Seara damele făcură muzică. Alexandru era înzestrat de natură cu multe talente. Avea o voce de tenor fragedă şi dulce, învăţase muzica în Italia.

Acest talent al lui Elescu fuse pentru Elena o surpriză plăcută.

Damele noastre îl rugau neîncetat să cînte; el însă, un om de spirit, puse cea mai severă rezervă. Cîntă de două ori acompaniat de Elena şi nu mai voi a urma.

în timpul ce ei executau o arie sublimă din Don Juan, caii de postă sosiră.

.— Pleci? îl întrebă Elena.

— Trebuie a pleca, răspunse el.

Atunci Elena se puse să cînte Romanza del Sol, acompaniindu-se singură. Vocea ei era atît de curată, atît de dulce, atît de tînără, aria era atît de melancolică, atît de suavă, atît de plîngătoare, că toată societatea ce era de faţă să simţi răpită, transportată într-o lume ideală. Ea însuşi, cînd termină cîntecul, era îmbătată de durere.

Alexandru crezu un moment că tot ce vede împrejurul său era cel din urmă vis al vieţii sale pe marginile mormîntului.

Cîtă putere îi trebui asupră-i ca să ia congediu de la cei de faţă, să surîză, să fie indiferinte, amabil cu toţi; să găsească pentru fiecare două vorbe plăcute, să strîngă mîna Elenii şi să plece!...

Elena rămase la piano. Ea auzi afară uruitura tră-surei, plesnetul bicelor... acea uruitură se alină în depărtare, apoi, cu încetul, se stinse.

„Unde voi merge? se întrebă el. Negreşit acolo unde Zoe se află acum. Este ceva care îmi zice că această femeie caută să piarză pe Elena... trebuie să descoper... să o scap, de va fi ceva.”

CORISPONDINŢA

Trecuse o lună de la plecarea lui Alexandru. În acel timp el scrisese Elenei un bilet de mulţumire. După ce îi mulţumea, se scuza pentru că nu putuse să se înturne. „Florile mele, îi scria el, au cătat să vestejească de multe zile şi eu încă nu m-am întors...”.

Elena priimi cu plăcere acel bilet şi îi răspunse în termenii următori:

„Domnule!

Am auzit să ai fost indispus. Este adevărat?... Daca nu ai venit căci ai fost bolnav, îmi pare destul de rău; daca însă cauza nevenirii aici nu a fost boala, ci negliginţa, atunci îţi mărturisesc că şi mai rău îmi pare. Buchetul d-le a vestejit dupe trei zile, şi poţi să fii sigur că nu i-a lipsit îngrijirea. Vai î nu putea să trăiască mai mult!... Ceialţi oaspeţi au plecat. A rămas numai Caterina, cu care vorbim de multe ori despre domniata. Ea este rouă cugetărilor mele întristate încă din copilărie. Intoarce-te aici ca să consoli cu prezinţa-ţi pe acei ce cugetă totdauna la d-ta.”

Această scrisoare aduse oarecare bucurie lui Alexandru şi deschise din nou rana inimii sale...

„Nu am putut să descoper încă nimic despre cugetile Zoei. Poate că a fost o închipuire a mea?... aş putea dar a mă înturna la Făneşti, unde se află Elena şi Caterina?... Oricare ar fi patima mea, voi găsi totdauna destulă putere ca să nu mă las să mă tîrăsc la vreo indiscreţiune. Voi pleca peste cîteva zile; cu toate acestea, nu este rău a seri Elenei cîteva lucruri ce se întîmplară pe aici. Aceasta o va distra."

Vorbind astfel, ia hîrtia şi face următoarea scrisoare:

„Doamnă!

Ţara noastră este locul privilegiat unde tot sufletul ce a priimit mai multă favoare de la providenţă trebuie să sufere. Nimeni nu a băut din această cupă de amărăciune mai mult decît mine în timpul din urmă. Cu toate acestea, sunt oameni ridiculi, care vin să ne distreze cîteo-dată. Bar, dupe ce a veni la Bucureşti începu să se căiască serios că ceruse mîna Sofiei... Căuta să-şi ia vorba înapoi şi nu găsea nici o idee.

Sereştii îl siliră să hotărască ziua de nuntă... le răspunse că peste zece zile. Atunci îi veni o idee originală. Voia cel puţin să mai întîrzie pînă cînd va avea cea din urmă explicare cu Caterina. Ştii ce şi-a închipuit să facă ca să amîne nunta? Să dărîme plafondul din salonul său şi să zică că a căzut singur şi că, prin urmare nu poate face nunta pînă nu se va repara plafondul. Dar, în fine, s-a hotărît pentru Sofia.

Sofia, din parte-i, anunţă de acum ce are să fie. In zilele din urmă Bar era la dînsa. Era vorbă de cai. Sofia zise că ar fi fericită cînd ar avea caii d-nei N... Bar m zise nimic. Peste zece minute plecă, se duse la d-na N... «Ce te-a costat caii d-le?», «Cinci sute de galbeni, răspunse ea. Dar nu-i am de vînzare.» «O mie! răspunse el, numai să mi-i vinzi...» D-na N... văzînd că ţine atîta la cai, îi vîndu pentru o mie de galbeni. A doua zi caii fură duşi şi puşi sub ochii Sofiei. Toate acestea le face ca să necăjească pe Caterina!

O noutate! D-na Zoe a renunţat la amantul său din popol; un june fecior de boier, bogat, elegant şi foarte frumos din Moldova, i-a luat locul. Ea îl prezintă la toţi. El trece zilele în salonul ei. Elogiurile ce ea îi face la toţi sunt atît de exagerate, încît lumea aici a început să vorbească.

Ieri am văzut-o, mi-a zis că are să vie la Făneşti peste zece zile şi o să aducă şi pe junele Ranu. Acesta este numele noului Adonis.”

Acum să venim la Zoe, această femeie nu renunţase la planul său de răzbunare. Ea avusese un lacheu care, prin protecţiunea bărbată-său, devenise copist într-un minister. Ea îl chemă şi zice:

— Tu trebuie să te laşi a face orice voi voi din tine.

— Voi face tot ce vei voi din mine! răspunse copistul.

— Am să te îmbrac ca pe un fecior de boier; să-ţi dau bani; să ţii birje cu ziua, să te pui la masa mea, să vii în salonul meu ca să petreci cînd va fi lume mai multă. Să vorbeşti cu damele, să le faci curte... In sfîrşit, să uiţi ce ai fost...

— Înţeleg, răspunse lacheul.

— Să te supui orbeşte la toate ordinele mele, fără să întrebi niciodată pentru cutare sau cutare lucru.

— Aşa voi urma.

— Acum ţine o sută de galbeni şi mergi de pune în lucrare ordinul meu.

Lacheul luă banii şi ieşi. Acesta era un băiat inteli-ginte, crescut în casa boierească, învăţase limba franceză şi o vorbea mai bine decît stăpînu-său. Ştia cum se prezintă un june elegant într-un salon, ce trebuie să vorbească cu bărbaţii, cu damele.

A doua zi, fostul lacheu Ioan, se prezintă la uşa doamnei Zoe, într-o trăsună elegantă şi sub vestmintele unui dandy. El se anunţă d. de Ranu.

— D. de Ranu! zise Zoe. Cine poate fi? un strein? Să intre. Zoe se aşeză pe o eanape intr-o toaletă de casă atît de graţioasă şi elegantă, incit ar fi făcut să se uite costumele de bal cele mai strălucite. Zoe începuse acum a vesteji. Îngrijirile cele mari ce avusese de a-şi face figura mai frumoasă, prin artificii, produsese un fruct cu totul nenorocit.

Ea se închină şi invită pe d. Ranu să şază pe un fotoliu lingă dînsa. D. Ranu purta nişte ochelari eleganţi atîrnaţi de nas, ale căror băieri erau aruncate dupe gît. Aceasta îl făcea necunoscut.

Zoe nu putu să-l recunoască decît dupe vorbă. Ea se umplu de bucurie, văzînd atîta schimbare în persoana lui. Ioan îşi făcu cele dintîi încercări înaintea Zoei cu atîta succes, incit aceasta îşi zise: „Daca nu aş şti cine este, aş putea să-l fac amantul meu!”

— Astăzi vei mînca cu mine la masă, îi zise Zoe. Bărbatu-meu este la Paris... Voi invita cîteva dame... Iar peste cîteva zile să te prepari să mergem împreună la Răneşti.

Alexandru priimise o scrisoare de la Caterina. Ea vestea că Elena era bolnavă.

Dupe două zile mai priimi o scrisoare de la Elena.

Ii zicea că acum era mai bine; dar această scrisoare era atît de tristă, de descuragietoare, încît Alexandru crezu că aude o cucuvaie suspinînd dureros în mijlocul ruinelor.

Iată această scrisoare:

„Domnule!

Este putinţă să te schimbi atît? Iată mai multe zile trecute, şi nu ai avut timpul să-ţi aduci aminte de amicii d-le! Ieri toată ziua şezui cu Caterina pe balcon, ascultătoare la fiece strigare a poştaşilor în depărtare, doară te vom vedea...

Iluziune!

Tot se schimbă în lume! Pentru ce amicia nu se va schimba? numeroasele ocupări nu-ţi vor permite să vii, astfel mă resemnez a nu te mai vedea poate niciodată. Către acestea proiectul ce aveai de a veni printre noi ne făcuse mare plăcere. Noi suntem aşezate aici pentru viaţă, şi daca ar trebui să părăsesc acest loc, în contra căruia murmur de multe ori, ei, bine! m-aş crede mai nefericită decît oriunde. Mă bucuram de apropierea primăverei cari avea în toţi anii o înrîurire binefăcătoare asupra mea; dar, în acest an, nu ştiu pentru ce nu mă mulţumeşte, poate că sunt bolnavă şi din aceasta văd toate în negru? Să sperăm că va trece!

Am citit în aceste zile cu Caterina poeziile lui Victor Hugo. M-au încîntat. Sunt frumoase! sunt sublime! şi cu toate astea sunt atît de simple. Subiecte din viaţa reală: nici o exageraţiune. Sper că o să lucrez mult în vara aceasta cu piano; dar nu voi avea vreo stavilă? este probabil, pentru că aceasta este un lucru ce-mi face plăcere! sunt două oare dupe miezul nopţii, cată dar a termina aici. Adio. Iţi strîng mîna.

Această scrisoare, al cării original există şi se poate arăta, făcu pe Alexandru să plece îndată. „Curios lucru! observa el pe cale. A auzi vorbele, scrierile Elenei, cîteodată, ar crede cineva că mă iubeşte, şi cu toate acestea nimic!... Eu am devenit amicul său cel mai bun, confesorul său, grotectorele său, în fine, un lucru de care Elena are trebuinţă ca să exprime tot ce sufletul ei are mai intim!”

Către seară el ajunse la Făneşti. Aceste dame îl întîmpinară cu o politeţă la care el nu se aştepta. Venirea lui făcu mai multă impresiune asupra postelnicului George, care, îndată ce-l văzu, îl luă în braţe şi ii zise:

— Bine-ai venit... avem să facem o speculare împreună?...

Elena nu-i zise nici o vorbă, nici despre scrisoarea ei, nici pentru lunga nearătare acolo. O află mai rezervată decât totdauna. Alexandru nu înţelegea că tocmai taceastă rezervă era un semn care ar fi trebuit să-i facă mulţumire. El luă lucrul pentru răceală. Observă pe Elena [că] evita toate ooaziunile de a rămânea singură cu dînsul.

„Se teme oare de mine? mă crede indiscret?... se întreba Elescu. Ce poci să-i zic?... o declaraţiune?... dar pentru ce să se teamă, de timp că ea este indiferintă?...”

El se perdea în conjecturi.

A doua zi după venirea sa, Alexandru era în chioşc, singur.

Elena veni aici cu Caterina. Dar abia se aşezară şi începură să vorbească. Caterina se scoală şi se duce să-şi aducă un obiect la care lucra.

— Caterina! îi zise Elena, nu mai lucra, căci o să mergem la masă îndată.

— Voi să arăt d-lui ce am lucrat, zise ea, şi plecă jucînd.

— Ce fac la Bucureşti damele care erau aici? întrebă Elena.

— Puţin le-am văzut pe unele; pe altele nicidecum. Pe altele nici nu le salutam.

— Rău! zise Elena. Cine nu te cunoaşte cum te cunosc eu, poate să ia această purtare de lipsă de educare.

— Nu-mi vorbi de acele dame! le urăsc!... Scrisoarea ce mi-ai trimis în urmă este tot ce poate cineva mai bine cugeta, simţi şi exprima. Zici lucruri de natură a fărima inima unui om...

— Da?... în adevăr îmi aduc aminte... faptul unei impresiuni momentanii: eram bolnavă* Te autorizez să o iei astfel, numai astfel, şi să rupi scrisoarea...

— Voi urma dupe ordinul ce-mi dai... nu este nimic care să nu fac, ca să-ţi placă...

— Ai astăzi o politeţă nesuferită!... damele de la Bucureşti au făcut mult...,

— Nu le vedeam, am zis... Am făcut cunoştinţă cu o domnişoară Maria!... Fiica lui C... N..., gingaşă ca rouă.

Elena rîse.

— Pentru ce rîzi?...

— Faci nişte comparaţiuni!... apropo, eşti poet, cel puţin de simţiminte... Am sărţi fac o observare... eşti prea ideal, te depărtezi prea des de natură, intri prea mult în Olimp... Viaţa reală are mai mult interes declt acea lume a imaginaţiunei unde tot răpeşte prin frumuseţe, dar unde nimic nu face să mişte inima...

— Nu sunt poet... nici nu voi să fiu... un poet este un lucru ridicol...

— Domnişoara Maria ţi-a inspirat aceasta?... zise Elena şi, sculîndu-se, voi să iasă.

— Unde te duci? o întrebă Alexandru. Şezi încă... te rog...

— Bărbată-meu vine acasă... auz strigătul poştaşilor. Se dusese la un sat în vecinătate... însoţeşte-mă şi oferă-mi braţul.

Ei plecară din chioşc. Pe cale, Elena îi zise încă:

— Nu spune că am fost în grădină... M-a oprit a mă coborî acolo de cînd am fost bolnavă... Apoi luînd un aer voios, adăogă: Voi să te învăţ a minţi!

— împreună priimesc a minţi, chiar daca ar trebui toată viaţa să nu fac decît să minţ.

— Ştii că eu astăzi cred că ai putea să-mi fii profesor în arta de a minţi? îţi aduci aminte ce-mi ziceai sunt cîteva zile? îmi ziceai că inima-ţi e moartă; nu poţi să iubeşti; nu ai văzut nimic în lume mai frumos, mai dulce, mai ideal, şi o mulţime de alte adjective pe care nu le mai ţiu minte, şi că, cu toate acestea, ai rămînea rece însuşi pentru mine... Cum se face să-ţi pierzi capul pentru domnişoara Maria?...

— Eşti crudă!...

— Şi fără inimă?... o femeie fără inimă. Nu este aşa?

— Eram nebun cînd am zis acele vorbe.

— Aşadar, mărturiseşti că domnişoara Maria este o minune?

— Maria?... Dumnezeule! de unde a răsărit aceasta!...

O tăcere urmă acestor vorbe. Nici unul, nici altul nu

cuteza să o întrerupă. Elena zise lui Elescu că s-a înşelat, nu este bărbată-său. Caterina îi întîmpină cu o faţă de perină ce broda. Alexandru făcu elogiuri Caterinii pentru talentul cu care brodase acest obiect.

— îţi place? întrebă Caterina. Este pentru d-ta... Am lucrat-o împreună cu Elena...

— Ce mincinoasă!... zise Elena, apărîndu-se.

Ei rămaseră cîtetrei pe balcon. Vorbiră despre lucruri banale.

Caterina se duse să-şi depuie lucrul în camera sa.

Alexandru era gînditor, tăcut.

— Ce ai? îl întrebă Elena.

— Nu voi mai putea trăi fără să te văz! strigă el cu ochii plini de lacrimi.

— Dupe aceasta ce are să mai vie? întrebă Elena rîzînd. îmi faci o declarare în formă.

— Eşti viaţa mea! fericirea mea! te iubesc ca viaţa, ca fericirea... Elena, Elena! te iubesc cu patimă!...

— Nu! zise Elena. Fără nici o patimă!... Patima nu implică ideea de amicie!...'

— Amoare! amicie... zise Alexandru. Ce-mi pasă numele. Oh! femeile! ce fac din acest simtimînt divin, oh, artă geografică cu despărţiri, hotare.

— îmi zici că mă iubeşti? răspunse Elena. Pentru ce mă iubeşti? nu trebuie să mă iubeşti!...

— Dumnezeu a voit, zise Alexandru.

— Dar eu nu voi! răspunse ea, sculîndu-se. Vino dupe mine! urmă ea.

Alexandru se duse dupe dînsa. Elena îl introduse în camera unde era fiica sa.

— Vezi acest copil ce doarme? este fata mea. Priveşte cît este de frumoasă! Daca timpul nu o va schimba, va fi o frumuseţe... Cînd va apărea pe strade, în saloane, în sărbători, toţi ochii se vor îndrepta către dînsa, ca să o admire, ca să o laude. Dar această lume, ce va admira frumuseţele sale, poate adăoga: „Ce păcat! este fiica unei femei fără principe... unei femei care a iubit un om ce nu era consortele său.” Iată ce-i va zice lumea, iată ce voieşti ca să-i zică, şi pretinzi că mă respecţi!...

— Dumnezeule!... dar amorul meu este curat ca cugetările tale, nu-i voi cere niciodată a sacrifica datoriile conjugale...

Elena surîse.

— Credeam mai multă speriinţă de inima omenească!... Am citit în romanuri, am auzit în gura oamenilor, indivinînd amorul pe care îl numeşte platonic; incrimi-MÎnd amorul pe care îl numeşte senţual.

Sărmanii observatori! nu este decît amicia şi amorul.

A iubi este destul spre a face o crimă. A iubi este a se da; daca ocaziunea se aşază între aste două, orice femeie trebuie să cază. De se întîmplă altfel, acea femeie se înşală singură, înşală pe amantul ei: nu iubeşte. Iată dar ce îmi ceri; o crimă... oh! dar daca aceasta ar fi vreodată... aş muri!

— Vă caut pretutindeni, zice Caterina ce intră în camera copilii.

— Vezi această copilă, domnişoară? îi zise Alexandru. Cit este de frumoasă! Cînd va vea optsprezece ani, cînd va apărea pe strade, în baluri, în sărbători, toată lumea va admira, va lăuda frumuseţele sale... Nu va fi destul. Oamenii vor zice încă: această fată va fi încă o virtute, căci mumă-sa a fost virtuoasă.

Alexandru apăsa pe vorbele din urmă. Elena înţelese simţul acestor vorbe ce era: „Voi muri; dar tu vei rămî-nea castă ca Dumnezeu! ” Aceste vorbe fură pentru dînsa o lovitură dureroasă.

— Ce idei curioase ai astăzi! zise Caterina lui Alexandru.

Şi ieşiră cîtetrei în balcon. Alexandru căută a fi veios. Se sili să vorbească, să rîză. Dar rîsul lui făcea rău. Elena înţelese şi tremură. „Oare va pleca? se întreba ea.

Alexandru tăcu deodată.

— Sărmană umanitate! zise el. Nu-ţi era destul relele la care natura te-a supus? a trebuit să născoceşti tu însuţi alte suferinţe mai teribile, prin legi ce ai făcut!...

— E nebun! zise Caterina cu mirare.

— Mă gîndeam la unul din amicii mei din streinătate care s-a spînzurat pentru că iubea o femeie.

Elena deveni palidă.

— S-a spînzurat pentru că iubea o femeie?

— Astfel îmi scrie de la Fiorinţa... o femeie măritată?

— Devine interesant, zise Caterina. Dar nu văz pentru ce s-a spînzurat.

— Pentru că femeia era măritată şi nu va să calce datoriile sale.

— Ah!...

— Femeia a făcut bine! zise Elena.

— Măritagiul este fapta oamenilor; amorul este fapta lui Dumnezeu, femeia a fost pedepsită, căci a respectat legile oamenilor mai mult decît legile providenţii, zise Elescu.

— Cel ce s-a spînzurat a făcut rău, zise Elena. Acela nu avea puterea de a suferi. Deci nu a fost demn de amorul amantei sale.

În acest moment, postelnicul George se în turnă, şi Elena merse înaintea lui.

— Ia seama, zise Caterina lui Alexandru. Iubeşti pe Elena... şi mi-e teamă să nu te spînzuri!...

— Iţi închipuieşti aceasta? răspunse Elescu, care roşi şi înclină capul.

— Este oare un lucru peste putinţă?... Eu, femeie, încă sunt înamorată de dînsa... Mulţi s-au înamorat cu patimă... dar n-au reuşit, este o inimă ce nu se deschide decît la amoarea fiicei sale... nimic nu poate să o atingă. Daca vei avea nefericirea să o iubeşti şi încă să i-o spui, vei fi pierdut...

— În adevăr?... nu este pericol.

— Cum?

— Nici nu mă voi înamora, nici nu-i voi spune.

— Ha! ha!... strigă postelnicul venind aici. Iată tinerii împreună... Ca doi porumbei... pereche plăcută!... nu vă derangeaţi!... bună ziua, Alexandre, nene! uf!... Sunt ostenit... am alergat printre grîu... aşa se ciştigă paralele.

Caterina se roşise şi gongonea. Alexandru surise.

— Nu-ţi place? nu e aşa? Ce se potriveşte!... Ia nu mi te supăra!...

— Eşti nesuferit! zise Elena necăjită.

— Aide!... nu este nici un rău... nu ştii ce suflet îngeresc este această fată... nu sunt două ca dînsa în amîn-două ţările... Dar rămîneţi, că eu mă duc să număr banii cu arendaşii... Ah! astă-seară o să vie Zoe cu alţii... Vă vestesc...

— Zoe? zise Alexandru.

— Nu o iubeşti? întreabă Caterina.

— Mi-aduce aminte de iaduri!... Nu numai atît... dar crede că rău face Elena de o primeşte pe aici... Am o presimţire că această femeie îi va face un mare rău... Intr-o zi am suprins-o aruncîndu-i nişte căutături ce sunt proprii numai ucigătorilor înainte de a lovi prada lor!... Să zicea la Bucureşti că o nouă intrigă... Se vorbea de un june de la Moldova ce i-a fost prezentat şi care petrece zilele în salonul ei... dacă nu mă înşel, mi s-a zis că are să vie cu el aici...

— Nu ar fi rău, un moldovean... Sînt curioasă să văz un moldovean! mi să pare că sînt toţi cu capul de zimbru! O glumă...

— Care este de natură a face mult rău.

— Rău?... mă retractez...

— Mai bine!... Să nu repetăm noi cel puţin expre-siunile de ură sau de ridicul ce enimicii naţiunii române răspîndesc în lume...

— Şi pentru ce iar atîta temere?... în Italia, locuitorii dintr-un sat sunt oară mai scrupuloşi pentru cei din alte sate italiane decît muntenii pentru moldoveni sau moldovenii pentru munteni? Uiţi că ceea ce se în-tîmplă între cei doi din urmă, se întîmplă asemenea între locuitorii din România mare şi cei din România mică? Oltenii cu treizeci şi şase de măsele. Ţi-aduci aminte proverbul? Poate că interesă politice au fost cauza acestor uri; dar iară crede că este un lucru natural să existe.

Elena veni acolo.

— Ştii, Elena? zice Caterina. Vine Zoe şi aduce cu dînsa un june moldovean!

— Ce idee!...

— Ascultaţi! zise Alexandru, nu auziţi în depărtare strigătele de postaşi?...

— Mi se pare, zise Caterina, da... da... acum să aude bine.

— Ce bucurie simte domnişoara! zise Alexandru. Ar zice cineva că i s-a urît aici cu societatea celor de faţă.

— Poate, zise Caterina.

— Are dreptate, zise Elena. în loc să fii voios îi vorbeşti de spînzuraţi!...

— Nu se ucide nimeni pentru amor... zise Caterina. Şi se puse să rîză cu plăcere. Uitaţi-vă la Bar, adoratorul meu, urmă ea. Ştiţi ce mi-a zis odată? că se omoară singur. „Ce-mi spui mie? îi răspunsei. Să te omori sau să nu te omori, totuna îmi face!...” Atunci el, furios, zise: „Voi muri!...” şi plecă fără pălărie. Peste trei zile trimise să-şi ia pălăria de la noi. Seara era la bal. „Ce, încă trăieşti?” îl întrebai. „Ca să-mi răzbun”, răspunse el.

RANU

Trei trăsuri intrară atunci pe poartă. Era Zoe, principesa Iordache, Georges şi Ioan copistul, sub nume de Ranu din Moldova. Zoe se înturnă către Elena şi îi zise:

— Îţi prezint unul din amicii mei, d. de Ranu din Moldova.

Elena îl priimi cu politeţă... Acest Ranu fuse prezintat Caterinii; făcu cunoştinţă cu Elescu, cu postelnicu, şi deveni cu toţii familiar.

— Este bogat? întrebă postelnicul pe Zoe.

— Foarte bogat, răspunse ea.

Ranu păru un om original. De cînd în cînd lăsa să se vază nişte maniere grosolane, nişte expresiuni comune. Cei ce-l cunoscură crezură că astfel era manierile şi ex-

presiunele moldave.

Se observă încă de cîte ori acesta zicea sau făcea cîte ceva, se uita către Zoe ca cînd ar fi cerut aprobarea sau dezaprobarea ei. Se văzu încă de multe ori şoptind cu Zoe. Lumea începe să bănuiască un mister între amindoi.

Postelnicul, văzînd aceasta, nu putu răbda fără să zică lui Georges şi lui Elescu:

— Se vede că Zoe aruncă acum plasa prin Moldova!... în dimineaţa viitoare Zoe vorbea cu Ranu. Ea îi da instrucţiunele sale astfel:

— Ai văzut care este dama... este tînără, frumoasă... este ceva care trebuie să te atragă... nu perde timpul, însă să faci astfel ca în zece zile să te iubească... Caută de-i fă curte... Nu declaraţii deodată... cu încetul... Spre exemplu, laudă tot ce este aici, moşia, casa, meniagiul... Miră-te de meritul ce-i afli ca să şează la ţară; laudă-i virtuţile, frumuseţele, spiritul, inima ei! este femeie! şi cînd vei căpăta amicia ei prin aceste laude, atunci spune-i că o iubeşti, că eşti nefericit...

— Voi face întocmai, răspunse Ranu.

— Caută de începe astăzi... timpul este scurt.

Astfel se vorbiră ei. Şi Ranu coborî în grădină la chioşc, unde era Elena şi alţi ospeţi.

El schimbă cîteva vorbe cu principesa Iordache, apoi trecu şi şezu lÎngă doamna casii.

— Ce locuri frumoase! zise el. Moşia aceasta este un rai... casa aceasta, cu grădina, tot ce poate vedea cineva mai plăcut.

— Exageraţi, domnul meu, zise Elena.

— Dimpotrivă... doamnă!... Moldova are multe moşii frumoase, dar aşa moşii nu cunosc în ţara mea... In scurt, aici este un loc feeric, tot mă încîntă şi mă răpeşte... Permiteţi-mi, doamnă, a vă spune că regina acestor locuri adaogă fermecul lor? In adevăr, cîte lucruri nu avem a admira aici?... Virtuţile d-le sunt cunoscute pînă în Moldova... şi frumuseţele cu care natura v-au înzestrat sunt admiraţiunea tutulor românilor... Sunt un om cu totul pozitiv... Nu exagerez niciodată... Ceea ce zic crez, ceea ce crez are un temei. Am zis că eşti o minune de frumuseţe în această ţară? este un adevăr... nu mă mir de toată această lume ce vă pronunţă numele cu respect, ce vine aici ca în pelerinagiu să vă vază, să vă adoare...

Elena nu ştie ce să cugete. „Oare acesta va să rîză de mine sau este unul din acei nebuni ce mă turbură de multe ori prin indiscreţiunele lor?” îşi zise ea.

Natura cînd împarte favoarele sale la oameni nu ţine socoteală de nimic. Ranu, sau mai bine Ioan lacheul, fusese favorat cu multă prodigalitate.

Elena se uită la dînsul să vază daca putea citi în faţa lui ideeâ ironiei. El era serios. Ea văzu o figură frumoasă, pe care nu putu a se opri de a nu o admira.

GELOZIE

Alexandru găsi că Elena vorbeşte prea mult cu acest nou-venit, că prin urmare îi place a vorbi cu dînsul. Pentru întîia oară el simţi o gelozie profundă ca şi amorul său pentru dînsa. „Acest om este frumos! zise el. Cine poate să ştie daca Elena nu se simte atrasă către dînsul?... Iată cum îl caută!... îi vorbeşte încet!... Ce îi zice? negreşit ceva care nu poate a-i spune tare... Oare nu îl cunoştea mai înainte? Să poate... O, femeile!... dar pentru ce nu se scoală de acolo?... Elena este o femeie ca toate celelalte; o cochetă... Voi pleca de aici... nu voi să o mai văz... o urăsc...”

În fine, Elena se sculă şi merse lîngă principesa Iordache.

— Cum găseşti pe acest june? întrebă principesa.

— Foarte bine, răspunse ea, aruncînd o căutătură către Alexandru.

Atunci principesa se puse a face elogiurile lui Ranu, astfel încît, după dînsa, natura nu făcuse nimic mai perfect în lume.

— Mi-e frică de mine însumi ea să-l privesc! zise ea Elenei.

Aceste două femei, Zoe şi principesa Iordache, făcură lui Ranu, înaintea damelor, o reputaţiune de omul cel mai perfect din lume. Ele începură a-l crede astfel. Bărbaţii ei însuşi crezură; nimeni nu cuteza a zice contra. Toată ziua şi seara aceea se trecu cu convorbiri. Ranu fuse obiectul admiraţiunei femeilor, geloziii bărbaţilor. Alexandru trecu restul zilei într-o pădure vecină. El nici nu păru la masă. Cînd se înturnă acasă, întîlni pe Elena pe scară. Ea nici nu-l întrebă unde a fost? răceala ei umplu inima lui de bănuieli... Salută cu politeţă şi trecu înainte.

Apoi merse în salon.

— Vino lîngă mine! îi zise Caterina. Unde ai fost?

— În satul din vecinătate.

— Te-am aşteptat cu masa... Se puseseră toţi să mă-nînce şi nimeni nu băgase de seamă că lipseşti... afară de mine... La masă, acele două dame te-au atacat cu furie!... Ce le-ai făcut de nu pot să te sufere?... Eu te-am apărat... mulţumeşte-mi.

—Nimeni nu s-a gîndit la mine; m-au atacat: m-ai apărat!... îţi mulţumesc de o mie de ori... Era datoria stăpînii casei să mă apere!

— Elena?... era ocupată cu ospeţii.

— Spre exemplu?

— D. Ranu, ce şedea lîngă dînsa, îi vorbea mereu şi trebuia să-i răspunză.

— Cum găseşti pe acest Ranu?

— Nesuferit!... mai comun decît Bar. Se studie cît poate; dar are maniere de lacheu... îţi voi încredinţa că eu am văzut această figură undeva şi nu poci să-mi aduc aminte...

— Dar d-na Elena cum îl găseşte?

— Elena? ea găseşte pe toţi bine...

— Şi mai ales pe acest Ranu!

— De unde vei să ştiu?... n-am întrebat-o.

— Ei cochetează împreună.

— Eşti nebun!

Mai tîrziu Alexandru se apropiă de Elena şi îi şopti o frază din scrisoarea ei:

— „Toate se schimbă în lume, pentru ce amicia nu se va schimba?”

Elena se înfioră.

„Ce zice? Dumnezeul meu!” se întrebă ea.

El nu mai zise nimic şi se duse lîngă Caterina.

„Ce va să zică aceste vorbe!... este gelos? şi de cine?... nu ştiu... gelos? dar eu nu i-am dat dreptul de a-mi spune că este gelos... aş voi să plece!... trebuie să plece!”... Apoi, şezînd pe un scaun: „Sunt nefericită”, îşi zise ea.

Alexandru se retrase în camera ce-i era destinată, sub pretext că este indispus.

Gelozia este un simtimînt egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea altul posedînd obiectul care doreşte. Către acestea ea este ceialtă fază a amorului: totdauna este în proporţiune cu dînsul. Unii au prezintat acest simtimînt ca un monstru care devoră amorul. Această cugetare este profundă, deşi ea pare că măreşte şi înflăcărează amorul deocamdată; dar sfîr-şaşte prin a-l devora mai tîrziu. Alexandru era gelos. El se aruncă pe pat şi acolo se puse să verse un rîu de lacrimi.

„Nu sunt iubit, îşi zicea el. Sau, ceea ce este mai trist, am fost cîteva zile... şi nu mai sunt... Astfel sunt oare toate femeile?... atunci ce diferinţă mai există între femeile binecrescute şi cele ce se dau pentru bani? şi cum toate femeile nu vor fi astfel, daca Elena ea însuşi este Cine a făcut sufletul celei din urmă femei ce se tîraşte în viciu, tot acela a făcut şi sufletul acelii ce apare încununată de toate virtuţile... Amor, sinceritate! Statornicie!... Vorbe deşerte, cu care moraliştii se înşală sau înşaâă pe ceialţi!... înapoi, iluziuni mincinoase!... Să tacă aceia ce ne spun că viaţa are fermece!...

Ei sunt enimicii cei mai mari ai omului!... nu este nimic bun aici în lume!... Minciuna, trădarea. Iată natura sufletului omenesc!... omul ce nu ar minţi şi nu ar trăda pe amicul său, o zi, o singură zi, societatea l-ar trimite la închisoare! iată maxima ce ar trebui să ştie toţi aceia ce intră în viaţă... Astfel ca perderea iluziunelor, în urmă, să nu le pară prea dureroasă!... Tot este înşelăciune pe pămînt... toţi înşală sau se înşală!... Ce este mai inocente, mai sincer, mai cast în lume? Sufletul unei tinere fecioare. Ei, bine! această fecioară ce jură credinţă mirelui său la poalele altarului încă înşală sau se înşală!... Elena era idealul gîndurilor mele; şi acest ideal era sublim ca Dumnezeu în ochii celor credincioşi!... Ea înşală pe soţul său pentru amantul său... şi astăzi înşală pe amantul său pentru un necunoscut! femeia ce trădează o dată bărbatul, va trăda pe toţi amanţii săi! iată ce trebuie să afle această turmă de vite ce se cheamă amanţi!...”

Alexandru era nedrept; dar el vedea lucrurile sub colorile cele mai negre atunci. El credea acum că fusese iubit şi trădat. Ideile se succedau la dînsul cu repeziciune. Sistemul său nervos era într-o stare de iritaţiune aproape de delir.

„Dar ce am făcut, Dumnezeule, urmă el, să merit o lovitură atît de crudă?!... Această inimă este acum fărâmată! atâta mai bine... şi cu toate astea... oh, sunt nebun!... această femeie... dar o iubesc încă! această femeie! da, ea este viaţa mea, religia mea... Cum mai poci iubi viaţa, daca amorul ei niu mai înfrumuseţează zilele ce să succedă? Cum mai poci iubi pe Dumnezeu cînd o parte din strălucirea lui a devenit atît de urîtă!...”

Frigurile îl prinseră, căzu în delir: lovitura ce pri-imise era crudă în imaginaţiunea lui.

Elena se informase despre dînsul. I se spuse că s-a dus să se culce.

„Astăzi nu a venit la masă... acum se culcă aşa de timpuriu? o fi poate bolnav!” Ea trimise atunci pe doica care o crescuse, să intre în.camera lui Alexandru, să vază ce are. Doica se duse la dînsul. îl găsi culcat pe pat cu faţa în jos. Perna ce ţinea sub frunte-i era udă de lacrimi. Doica puse mîna pe frunte-i, fruntea ardea.

„Este bolnav, zise ea. Ce păcat!... un om strein... fără mumă, care să-l îngrijească... fără nevastă... Nimeni nu va să ştie de dînsul!... Dar vorbeşte! Ce zice?” Doica ascultă şi aude vorbele ce zisese: „Sunt nebun! Elena... dar o iubesc încă!... dar ea este viaţa mea! religia mea! dar cum maii poci iubi viaţa daca amoirul ei nu mai în-frumseţează zilele ce se succedă? cum mai poci iubi pe Dumnezeu cînd o parte din strălucirea lui a devenit atît de urîtă!...”

Doica merse şi raportă Elenei aceste vorbe, precum şi starea în care l-a găsit.

— E bolnav, zise Elena, trebuie să-l îngrijim. Du-te, mamă, deşteaptă-l, roagă-l să bea un ceai... Spune-i... spune-i că eu îl rog...

Doica făcu toate cîte i se comandă. Se duse eu ceaiul. Sculă pe Elescu. Acesta deschise ochii. Elena rămăsese lîngă uşa camerei.

— Bea acest ceai! îi zise doica. Eşti bolnav...

— Lasă-mă! răspunse el.

— Bea, domnule. Doamna noastră voieşte să-l bei... te roagă...

La aceste vorbe Elescu surise şi, luînd paharul în mină, îl aruncă jos cu dispreţ.

Elena văzu această mişcare şi fuse silită să-şi puie mîna pe frunte.

„Mă iubeşte!...” îşi zicea ea, apoi intră repede în salon.

Alexandru trecu o noapte de friguri; cînd se deşteptă, să vărsa zorile. Elena era lîngă căpătîiul lui; doica la spatele ei. Ele vegheau de două ore acolo; toată noaptea Alexandru avusese delir şi vorbise fără să ştie aiurări. Elena ştia acum toate secretele sale. Alexandru o vede. Se şterge la ochi — credea că este un vis...

— Eu sînt, zise Elena, ai fost foarte bolnav...

— Ai cugetat la mine!... zise el. Ochii săi se înecară de lacrimi.

— Eşti copil! zise Elena. Dar, neputînd să sufere acele lacrimi şi temîndu-se ca ea însuşi să nu plîngă, ieşi din cameră cu doica.

Alexandru avusese friguri venite din turburarea ce cercase în ziua trecută. Acum era trezit. Se scoală, se simte bine, se îmbracă şi iese.

Alexandru fuse toată ziua aceea trist, gînditor. Elena îl întrebă ce are; îl roagă să fie voios. El stă rece.

— Pentru ce eşti trist? îi zise ea. Nu ai nici un cuvînt, nici unul ca să fii asfel...

— Nici un cuvînt?... zise el. Se poate...

— Atunci fii voios!... bărbată-meu pleacă astăzi la o moşie, şease ore de aici... vei să te duci cu dînsul? să te distracţi?...

Elescu surîse, acest surîs făcu pe Elena să devie roşie de mînie.

„Mă crede o femeie vicioasă!” îşi zise ea.

— Nu mă voi duce! răspunse Elescu.

— Atunci rămîi cu noi...

— Voi pleca, zise el, dar mai departe, şi niciodată # nu mă voi înturna!

„O, Dumnezeule! gîndi Elena, trebuie să mă explic cu dînsul!... daca l-aş face să plece, pentru cîteva zile numai. Spiritul său este într-o exaltare deosebită... se va distra; îi va trece...”

Toată ziua aceea Elena căută să nu vorbească cu Ranu printr-o delicateţă rară. Alexandru păru mulţumit de aceasta. Cu toate că se întrebă el însuşi: „Această rezervă oare nu este o mască?”

RANU SE DESCOPERĂ

Către acestea cele două dame ce observau pe Elena şi pe Ranu în toate mişcările lor, văzînd oarecare tur-burare în Elena, crezură că era efectul impresiunei ce Ranu făcuse asupră-i. Ele se concertară şi găsiră că este timpul ca Ranu să se arunce la picioarele ei şi să-i descopere amorul său. Zoe chemă pe Ranu şi îi dete instrucţiuni ce avea să facă. Acesta consimţi şi, ieşind din camera lor, se duse să pîndească, doare va găsi pe Elena singură.

Elena era în salon ocupată a descifra la piano o piesă de muzică, era singură, toţi ospeţii, dame şi bărbaţi, erau în grădină. Ranu intră aici.

— Ce faceţi, doamnă?

— Mă ocup a descifra, răspunse Elena, o nouă piesă. Vă place?

— Dumnezeiască!... apoi jucată de d-ta?...

— Un complimînt.

— Nu!...

Ranu şezu lîngă dînsa.

— Permiteţi-mi, zise el, să vă spun un lucru.

— Spuneţi.

— De unde voi începe?... îşi ooperi faţa în mîni, apoi se aruncă la picioarele ei. Te iubesc! strigă el cu patimă... din minutul ce te-am văzut, mă consum de amor şi de durere!... ai milă de mine!... fii bună pe cît eşti frumoasă... nu mă respinge... lasă-mă să sper că voi fi iubit î...

Elena scoase un ţipet. „Iată încă un nebun! îşi zise ea după cea dintîi impresiune, dar astă dată este o im-pertininţă, o insultă!” Ea se necăjise în adevăr...

— Scoală, domnule, îi zise ea. Crezi că este destul a intra în casa unei femei ca să-ţi iei dreptul a-i zice ce vrei?

Văzînd că el nu se scoală, ea ieşi repede din salon şi se duse în grădină.

— Începutul nu este rău! zise Zoe, ce asculta la uşă în camera sa lîngă salon.

— Este speranţă... răspunse principesa, eu am sfîrşit totdauna a iubi pe cei care mi-au făcut o declaraţiune.

— Eşti turburată! zise Caterina Elenii.

— Această casă este o oroare... o să încetez a mai priimi aici...

Alexandru, auzind aceasta, creu că face aluziune la dînsul.

— Oaspeţii au început să te supere! sînt sigur...

— Eşti nedrept, domnule! Cel puţin, zi, unii oaspeţi.

— Unii? dară asta zisei şi eu.

— Dar aceşti unii nu eşti d-ta...

— Nici eu? zise Georges.

— Nu este vorba de amici...

Elena era supărată: „O asemenea cutezare, îşi zicea ea, este o insultă... Ce voi face?... caută a spune bărbată-meu?... oh! niciodată!... ar fi un scandal... trebuie să fac asfel incit să plece...”

Pe de altă parte, în acel moment Ranu raporta celor două intrigante scena ce avusese cu Elena. Ele îl aprobară şi îl îndemnară să meargă înainte.

— Ce te temi? îi zise Zoe. Toate femeile se supără cînd amanţii le mărturisesc pentru întîia oară că le iubesc... nu este însă nici una care, cît de crudă s-ar arăta către acela ce o iubeşte, să nu compătimească cu dînsul, să nu simţă! înainte! mîne vei reîncepe atacul... prefă-te că suferi.

Asfel fură cele din urmă recomandaţiuni.

O ÎNTÎLNIRE

Alexandru căuta timpul priincios ca să ceară o explicaţiune Elenei, dar nu era nici un mijloc.

— Voi să-ţi vorbesc la o parte, zise el Elenei.

— Să mergem prin parc, răspunse ea.

Ei plecară amîndoi pe aleele parcului. Seara începuse să se coboare. Era o seară de mai, fragedă şi parfumată, ca sărutările unei copile tinere. Luna se rădica în depărtare, mare, rumenă şi rătundă, şi revărsa torente de lumină pe pămîntul întunecos. Un vînt dulce legăna cu voluptate frunzele arborilor, gemetul depărtat al rîului se îngîna cu strigătele călătorilor întîrziaţi sau cu lătratul unui cîne deşteptat din somnul său.

Inima lui Alexandru era plină de amor şi de amărăciune.

— Ce ai să-mi zici? îl întrebă Elena.

— Ştii că nu am iubit niciodată şi ştii că te iubesc!...

— Nu voi să ştiu! Daca aceasta este ce vei să-mi zici, atunci lasă-mă să mă întorc!...

— Poţi să mă asculţi fără temere... ceea ce voi a-ţi spune astă-seară nu se va repeta niciodată... mîne plec şi nu ne vom mai vedea... oricare ar fi patima ce ai putut să inspiri sufletului meu, voi găsi puterea de a părăsi această ţară...

— Nu este acesta sacrificiul ce îţi cer... ar fi puţin... voi să te văz totdauna ca pă un amic... nu mai mult. Iată puterea ce doresc să ai.

— Aceasta este virtutea... nu poci să o am...

— Pentru ce a trebuit să mă iubeşti?... viaţa mea era liniştită, vei să o turburi! reputaţiunea mea era curată, vei să o vestejeşti? însuţi erai ferice, ai voit să suferi!... iubeşte-mă ca pă o amică... şezi totdauna cu noi!...

— Ceri lucruri neputincioase!...

— Vai! o ştiu foarte bine!... Ieri pentru ce ai fost supărat? eşti poate gelos? aceasta este o insultă amară pentru mine; însă cine ţi-a dat dreptul să fii gelos? ţi-am dat eu parola mea că te iubesc şi-ţi voi fi credincioasă? şi atunci ţi-am dat în adevăr ocaziunea de a mă bănui?... ţi-am inspirat o patimă? sînt nefericită pentru aceasta!,.. dar nu se poate oare să faci totul spre a o stinge?... pentru ce nu ai iubit o altă femeie?... o femeie ce ar fi putut să te iubescă?... eu, numai eu sînt în lume?... îmi zici că nu este femeie mai perfectă decît mine, nu este suflet mai sublim decît al meu, zici că fără mine nu mai poţi trăi, toate acestea sînt visele unei imaginaţiuni aprinse; mîne se vor stinge, mîne vei roşi poate că ai avut asemenea vise!... strînge-ţi toate puterile asupră-ţi!... gîndeşte-te că sînt femeie, că eu însumi poci să slăbesc, să caz; gîndeşte-te că poţi să mă pierzi, să mă sacrifici... ai milă de ceea ce iubeşti!

— Elena mea! striga Alexandru. Este tîrziu! *

— Tîrziu?... ei, bine! atunci pleacă mîne, pleacă îndată, nu te mai înturna... şi îţi voi dovedi eu, o slabă femeie, că voi avea puterea de a suferi, de a mă consuma, de a muri!...

— Ce zici? strigă Alexandru. Elena mea! dulcea mea frumoasă!... o, repetă aceste vorbe! bine am auzit?... mă iubeşti?...

— Te iubesc ca să mor! răspunse Elena.

— O, suflet dulce şi sublim!... ce vorbe ai pronunţat! Ele răsună în urechile mele ca concertele îngerilor!... curgeţi, ore de fericire!... a trebuit dar să fiu ferice în această vieaţă!... dulce este fericirea!... acum îmi place să trăiesc!... viaţa, nu este nimic mai dulce decît viaţa!... Spune-mi încă o dată că mă iubeşti! dar teme-te de a o spune prea dulce, căci poate să mor de fericire, sau, mai bine, fă asfet ca să mor pînă ce minutele de fericire nu se opresc în cursul lor: căci mine poate... dar pentru ce ne vom gîndi încă la suferinţi?

Elena se uita la Alexandru cu admiraţiune. Vorbile lui îi făcea plăcere şi totdeodată o înspăimîntau. Ea însuşi niciodată nu iubise. Inima ei se deschise şi amorul său arzător se răvărsa ca un torent ce, constrîns în sînul stîncilor, află pînă la sfîrşit o ieşire.

— Mă despreţuieşti poate, Alexandre, zise ea, oh! spune că nu este aşa!... tu mă scuzi că am avut această slăbiciune?... spune-mi că nu am iubit niciodată, că sînt tînără, că am dreptate să te iubesc; născoceşte, minte, daca va trebui, ca să-mi dai cuvinte că poci să te iubesc, căci, vezi tu, încep a crede că sînt o femeie criminală!

— Elena mea! dară ai avut dreptate să mă iubeşti!... criminală zici tu? pentru ce?... nu, sufletul meu, eşti divină!... lumea ar trebui să ţi se închine.

— Ce-mi pasă lumea! zise ea. Tu... mă respecţi?

— Te respect şi te ador! zise Alexandru... nu ştii, sufletul meu, că eram certat cu această lume şi tu eşti cauza de m-am împăcat?... o lume ce are în sînul ei o fiinţă atât de frumoasă, poţi să nu o iubeşti?...

— Dar cînd această fiinţă este slabă??ca mine?

— De unde aţi luat că trebuie a despreţui pe cei ce ne iubesc?... cine cutează să facă această lege contra legilor naturii?... acolo unde această temere ar avea cu-vînt să existe, acolo, sufletul meu, nu este amorul cel sincer, cel răspectuos.

— Spune-mi încă aceasta... voi ca amorul tău să fie sincer şi respectuos!... oh! sînt exigintă... voi să mă iubeşti cum nimeni încă nu a iubit... cum devotul iubeşte pe Dumnezeu... voi să uiţi cerul şi pămîntul pentru mine... să te uiţi pe tine însuţi...

Alexandru era transportat de fericire; ei şedea pe o bancă, el îi luase o mînă şi o strîngea cînd pe inima lui, cînd pe buzele lui înflăcărate. Vîntul dulce sufla şi răcorea fruntea sa arzîndă. Natura ea însuşi părea că se află în momente de voluptate.

— Oare cugetat-ai încă la mine de cînd te-am văzut?... asta să fie grija ta!... priveşte-mă!... cît eşti de frumoasă! cît eşti de poetică!... Daca vreodată sufletul lui Dumnezeu ar lua o formă de argil, ca să se arate oamenilor, ar lua forma ta, Elena! sufletul tău este un parfum ce ne îmbată de fericire! cugetările tele sînt suave ca visele fecioarelor; sintimentele tele sînt calde ca razele soarelui de mai!... o, lasă-mă a mă îmbăta de amorul tău!... natura ea însuşi iubeşte, ea pare că ne priveşte şi ne zice, grăbiţi-vă, iubiţi! căci mîne poate nu veţi mai fi!... varsă sufletul tău în sufletul meu!... cine-poate să mă desparţă de ceea ce iubesc? cine poate despărţi buzele înflăcărate ale călătorului arse de friguri de apele reci ale fîntînilor?...

— Alexandru!... mă sperii!...

— Omul nu trăieşte decît în timpul cît a iubit... daca: ar trebui a ne deştepta din acest vis dulce vreodată, facă cerul să ne deşteptăm numai spre a coborî în mormînt!... lasă-mă să sorb parfumul desfătător al suflărei tele! lasă-mă să mă îmbăt de sărutările tele!...

Cerul şi pămîntul păreau că se confundă; buzele celor doi amanţi se întîlniră într-o sărutare voluptoasă, senzaţiune cerească!...

— Alexandre! zise Elena. Să plecăm de aici... oaspeţii ne aşteaptă...

— Să plecăm, zise Alexandru.

Plecară către casă.

Aceea fusese o noapte dulce pentru Alexandru. Era iubit de singura femeie ce era în lume, dupe gîndul său. El adormi legănat de iluziuni de fericire. Elena însă trecu toată noaptea în rugăciune. Ea se ruga ca să se stingă în inima ei amorul ce o coprinsese, sau să i se dea puteri de a rămînea curată. O idee o consola. Spera că Alexandru o să plece şi asfel va evita orice pericol.

Cele dintîi raze ale soarelui găsiră pe Alexandru în grădină. „Aici, zise el, arătînd o canapea de lemn, buzele ei mi-au zis că mă iubeşte! aici i-am dat întîia sărutare!... vai! această sărutare va fi oare cea dintîi şi cea după urmă?... ce crudă ar fi fericirea daca ar fi atit de scurtă!...”

El se duse în chioşc. Acolo găsi pe Caterina.

— Eşti bine? îl întrebă ea.

— Sînt fericit, îi răspunse el.

— Ferice?... gîndeşte-te bine la ceea ce zici!... fericirea este o pasere care se pune numai pe arbori verzi şi înfloriţi... nu ai aceste cualităţi!...

— Cum?

— Cu caracterul ce ai?... este cu neputinţă să fii fericit!...

— Mă sperii!...

— Eşti schimbător; fantoşe; vizionar!... mine te voi vedea iară plecînd! ori vei rămînea aici ca să turburi pe biata Elena ce-ţi poartă amicia de soră...

Aceste vorbe îl încredinţară că amica Elenei ştie că el o iubeşte.

Elena veni aici. Ea întinse mîna lui Alexandru şi sărută pe Caterina.

— Bărbată-meu îmi scrie, zise ea, daca veţi voi să mergem la Telega să vizităm ocnele.

— Eu merg, zise Caterina.

— Tu?... bine! dar nu este destul... trebuie să mergem toţi ca să poci merge şi eu... Să consultăm pe ce-ialţi!... Vii? întrebă ea pe Alexandru... Caută să vii... alfel voi fi nefericită acolo!...

— Viu, răspunse el.

O CĂLĂTORIE spre munţi

Această idee se priimi de toată lumea. Se preparară două trăsuri pentru dame. Zoe se puse într-o trăsură cu principesa şi cu Ranu, în cealaltă trăsură se urcă Elena cu Caterina. Alexandru şi cu Georges să puseră pe capra caleştei. Dupe două ore de cale, trăsurile intrară în Cîmpina, de aici luară o direcţiune către Brebul. Ajunseră în fine la Telega către miazăzi.

— Nu ai mai făcut nimic? întrebă Zoe pe Ranu.

— De ieri fuge de mine... mi-a fost peste putinţă să o mai întîlnesc singură!

— Trebuie să o întîlneşti... în această călătorie va fi mai lesne decît acasă... trebuie să te grăbeşti... timpul trece şi planurile mele pot să cază...

— Astăzi voi mai încerca.

— Oare acest Alexandru Elescu nu-i face curte? întrebă principesa. Curios om! el nu vorbeşte cu noi! păcat că natura i-a fost părtinitoare!... este sălbatec!... ni se pare că este şi mîndru... dar defectul cel mai mare ce are este simpatia lui pentru ideile şi oamenii noi! ce boală!...

— Boală! ai dreptate, zise Zoe, este o boală, nu vezi că din această cauză toate lucrurile se. paralizează?... însă nu este vina lor!... cauza răului este... dar pentru ce voi mai spune?... cu femeile se guvernă un stat; amar acelor domnitori cari nu vor voi să înţeleagă această maximă!... damele sunt neîngrijite! Daca bărbată-meu se alegea domn, lucrurile erau să ia alt curs.

— Dar bărbată-meu? era mai sigur, daca revoluţionarii nu făceau cu poporul presiune asupra Camerii.

— Bărbată-meu era şi mai sigur! este mai cunoscut în ţară...

— Decît bărbată-meu? întrebă principesa.

— Mad popular... apoi are şi experinţă de lucruri.

Ele se uitară una la alta şi începură a rîde.

— Să lăsăm gluma, principesă, bărbată-meu era pentru Bibescu.

— Vorbă!... Cînd am auzit că la 24 genarie s-a ales domnul Moldaviei, îţi mărturisesc că atît m-am mîniat pe baba-rada mea, incit, perzînd toată răbdarea, i-am dat patru palme şi l-am scuipat. Aceste căzături cred că ne sacrificăm a trăi cu dînşii pentru ochii lor! Eu, cînd oi perde speranţa de domnie, îl goneşc!... această speranţă este tot ce poate să ne dea, alfel, ce aşteptăm de la nişte fiinţe ce nu mai sunt nici oameni î... te încredinţez că atunci am făcut şi alte sacrifice: mi-am lăsat amantul meu, tot cu gîndul că mă voi face doamnă, rîdeam de mine însumi văzîndu-mă silită să cochetez cu căzătura mea de bărbat.

— Nu este frumos bărbată-tău, ai dreptate, zise principesa.

— Poate să se ia de mînă cu al tău, răspunse Zoe.

— Nu zic alfel...

— Vorbeai de Alexandru?... ar face un amant frumos.

— Este prea simtimîntal... nu-mi plac acei oameni.

— Eu am un capriciu...

— Nu crez să reuşeşti.

— Strică să încerc?

— Încearcă... Eu voi încerca lîngă Georges.

Asfel erau vorbele ce îşi schimbau aceste două femei. Nu este nimic exagerat: această şcoală de oonirupţi-une există încă. Se personifică în cîteva dame care, nu numai sunt priimite în societate, lăsate cu femeile tinere, curate, inocente. Dar sunt văzute cu distincţiune; înconjurate de respect, de laude de toate familiile ce lumea respectă. Viciul este nobilat, graţie societăţii! Cu aceste triste datine, virtuţile caută să lase locul lor viciurilor şi să se ascunză cu ruşine. Oare societatea ce toleră această datină, ba încă o-ncuragează, îi dă prestigiul tonului bun, parfumul romanului, nu este o compli-cie cu cei ce profesă aceste principii perzătoare? nu este din parte-i cel puţin o slăbiciune criminală? legături de rudenie, pe de o parte, prestigiul ce dă o mare avere, pe de alta, înrîură asupra societăţii privată de principii de moralitate şi dau naştere acestui fenomen monstruos.

Călătorii noştri ajunseră la Telega, unde găsiră pe postelnicul. Ei se deciseră să se coboare in ocne. Mai nainte, aceste mine de sare prezintau un aspect înspăimîntător: mîna omului, sclavă a experienţei practice, săpa un puţ în tărîmul sub care se dovedea mina de sare. Din fundul acestui puţ urma cu săpătura în toate simţurile, dar totdauna coborîndu-se pînă ajungea la o lărgime şi adîncime straordinare, pe gura ocnei cobora cu o funie şi pe scripete o roată pe care se aşeza un om. Asfel se practica intrarea ciocănaşilor în ocnă. Condamnaţii erau datori să lucreze în fundul acestui abis ziua; noaptea îi scotea. Erau însă o categorie de aceşti oameni care nu ieşeau niciodată de aici, unii iar care se aruncau în ocnele părăsite. De cîţiva ani minile se făcură pe un sistem european, astăzi este o scară pe care însuşi damele pot să coboare cu înlesnire, graţie domnului Ştirbei! însă cel mai mare avantagiu este că a scăpat de inundaţiuni la care mina era supusă înainte.

Damele noastre fură întîmpinate de inginerul Cheracioni, căruia ţara este datoare reforma salutară. Le întrebă daca doresc să între în mină, principesa şi Zoe refuzară: ceialţi exprimară dorinţa a intra. Atunci toţi luară cîte o lumină în mină şi se puseră a coborî scările.

Ranu urmă îndată după Elena. El profită de ocaziunea ce i se prezintă ca să repete declaraţiunea sa amoroasă. O declaraţiune de amor, coborînd în ocnă, este ceva original!

— Doamna mea! De ieri fugi de mine!... este oare atît de urîtă fapta mea, ca să mă lipsesc de fericirea de a-ţi vorbi?...

— Fapta d-le este pardonabilă... atît numai că trebuie să se îndrepteze la altă persoană.

— O, Dumnezeule!... aşadar este zis... toată viaţa mea trebuie să sufer!...

„Sărmanul om! zise Elena, îmi inspiră dezgust şi dispreţ!... către acestea ei şade încă printre noi şi patima sa, mincinoasă sau reală, devine mai tare... mi-e teamă de vreun scandal...”

Asfel cugeta Elena.

Ranu, ce nu simţea nimic, ce juca o rolă din ordinul stăpînă-sii, o rolă cu care începuse a se osteni, nu mai zise nimic. El începuse a stima şi respecta pe Elena, şi se simţea pornit mai mult în favoarea Elenei decît a Zoei.

„Ştiu bine, îşi zicea el, care este rola mea: să fac să-mă iubească această femeie. Dar pentru ce? care este interesul stăpînă-mii?... îmi vine a crede că Zoe va să facă un rău acestii femei şi se servă de mine, şi ce rău? poate ca să o piarză daca ea s-ar înamora de mine! nu aş face mai bine să o las în pace şi să-i raport ei că nu poci nimic?...”

Iată cum se gîndea Ranu.

Călătorii noştri ajunseră în fundul minei, vizitară toate căile, văzură condamnaţii, vorbiră cu dînşii. Aflară că ei era ţinuţi în heară, şi noaptea, cînd îi scoteau şi îi băgau în închisoare, îi puneau cu cîte un picior la un butuc mare. Toate aceste tratări barbare pentru că nu avea mijloace a clădi închisori solide. Ei aflară încă că bătaia nu se desfiinţase, foncţionarii prinşi cu abuzuri şi daţi în judecată de un minister erau reintegraţi de ministerul ce venea în urmă, şi reîncepuseră a abuza. Aceasta făcu să se mire damele.

Nu este nimic de mirat. Se vindecă anevoiă o boală ce intră şi se răspîndeşte în toată întinderea unui corp. Acest rău nu există în cîţiva indivizi, ci mai în societatea întreagă. Era încă mijloc de vindecare dacă regimul nou ar fi adus stabilitatea lucrurilor în ţară; dacă un minister, sigur că are să rămîie mult timp, capabil către acestea, integru, enimic al nedreptăţii şi înainte de toate puţin păsător de opiniunele politice ale partidelor de putere, ar fi pus interesele generale mai pe sus de interesele de partidă. Stabilitatea fuse lovită de la începutul noului regim; Adunarea, compusă în maioritate de oameni ce dau preferinţă ideilor şi oamenilor vechi, nu suferi nici un minister. De două ori fuse închisă pentru că ceruse căderea ministerelor; de două ori alegătorii trimiseră pe aceiaşi deputaţi, ministerele se schimbară încă. Dar aceste schimbări de ministere au fost fatale. Pe de o parte Adunarea se juca cu ministerele, nu făcea nici o lucrare, şi aceasta sistematiceşte; pe de altă parte, ministerele, ocupate de politică, lăsau la o parte orice lucrare de admi-mistraţiune. Abia unele începeau o serie de lucrări, şi Adunarea le da vot de neîncredere, ele lăsau locul altora, care veneau să strice tot ce ele făcuseră: să schimbe foncţionarii publici bănuiţi că sunt de ideile miniştrilor precedenţi şi să puie alţii de ideile lor. Sub acest raport ministerul nu se mai uita care erau capacitatea, integritatea, moralitatea oamenilor! Erau nedemni, hrăpitori, daţi în judecată, condamnaţi, puţin le păsa, numai să fi avut o coloare politică a lor, erau numiţi sau păstraţi în Joncţiunilor lor. Erau capabili, integri, dar daca nu erau de coloarea lor, se alungau. Ministerile se schimbau de şase ori pe an, prin urmare de atîtea ori pe an ţara căta să se zguduie pînă în fundamentele sale: răul vine din "bazele legii electorale a Convenţiunei ce dară numai proprietarilor drepturi electorale. Convenţiunea desfiinţează privilegele proprietarilor şi chemă iară pe proprietari ca să execute această sentinţă; aceştia, necutezînd să înfiinţeze privilegele lor, nici să le reintegreze, preferară să se tîrască lucrurile, ca să paralizeze totul. Să piară stabilitatea, siguranţa, creditul.

Călătorii ieşiră din ocnă,,făcură cîteva vizite la damele foncţionarilor, unde nu auziră decît nemulţumiri şi critici asupra puterii executive. Elena urmă pe bărbată-său la o parte şi îi zise:

— Aş vrea să vedem mănăstirile, pînă la Sinaia.

— De ce nu?... Eu nu poci să vă însoţesc, dar voi mergeţi! pe această cale sînt Brebul, Poiana, Lespezile, Sinaia, dormiţi la Brebu, mine veţi fi la Poiana, Lespezi... veţi trece noaptea la Sinaia.

Elena comunică această idee celor alţi călători, care priimiră bucuros. Ei plecară de aici printre dealuri şi văi verzi şi pădurate, poziţiuni desfătătoare, de care ochii se răpesc şi nu se mai satură!... După cîtva timp ajunseră la Brebu, această mănăstire este aşezată pe o masă de pămînt şeţ — ce se întinde de la malul patului Doftanii pînă la poalele unor munţi spre răsărit, această masă ea însuşi se afla la o înălţime de 150 picioare de la faţa apei. Mănăstirea odihneşte spre nordul mesei de pămînt lîngă mal; de aici se face o vale, apoi încep alte dealuri; în această vale, la spatele mănăstirii, este un lac foarte adînc, ce seamănă să fi fost în vechime o mină de sare: apa este sărată. Această monastire este fondată de Matei Basarab. Aici doamna Elena, femeia sa, cată adăpostire în timpul răsbelului lui Matei cu Vasile Lupul al Moldaviei. Mănăstirea este a statului şi depindă de Eforia spitalelor.

Călătorii noştri aflară aici ospitalitate plăcută. Egumenul era un om cu spirit. In anul 1848 luase parte la mişcarea revoluţionară. Se exilase în ţări streine mai mulţi ani. întorcîndu-se, priimise această mănăstire de la guvernul de atunci.

Casa era aceea din timpul lui Matei, dar reparată cu un singur rînd, dar mare şi spaţioasă, cu o galerie lungă, lată şi coperită cu coperemîntul general al edificiului. Ea ţinea locul între o serie de camere şi pilaştri de calehiar din faţa casii, despre curte.

Egumenul le dete o masă princiară; în timpul mesei fiecare făcea observaţiunile ce-i plăcea în socoteala mo-nastirei şi a bătrînului egumen.

— Ştiţi că acest om este din cei cu revoluţiunea de Ia 1848? zice Georges, în limba franceză, ca să nu înţeleagă egumenul.

— Revoluţionar!... strigă principesa, o, Dumnezeule! pentru ce m-aţi adus aici! nu poci să sufăr vederea acestor revoluţionari!... este în stare să învenineze bucatele... mi-e frică!...

— Şi nu numai atît, zise Alexandru, dar pe cînd se afla exilat în Transilvania, în timpul resbelului ruso-ma-ghiar, el luă parte cu ungurii...

— Ce grozăvie! strigă Zoe.

— Prinse trei robi, trei ofiţeri ruşi tineri, frumoşi, bogaţi... Ştiţi ce le-a făcut? zise Alexandru.

— I-a pus în ţeapă, apoi le-a scos căpăţînele şi a făcut voupe din cane bea vinul — vreţi să le vedeţi?...

Principesa scoase un ţipăt şi înclină capul pe pept, ca cînd ar fi voit să arate că o să leşine. Georges profită de această întîmplare şi-i aruncă un pahar de apă în faţă. Ea reveni în sine.

— Să plecăm! să plecăm de aici!... strigă ea. Sîntem în mîna căpcăunilor!... aceste bucate or fi de carne de om!...

— N-ai aşteptat să isprăvesc! zise Alexandru; nu este cum a zis Georges. După ce primi pe acei treji ofiţeri, le dete vestminte ungureşti şi un am care îi conduse noaptea la marginea ţării şi acolo îi dete în mina ruşilor!...

— Da?!... strigă principesa.

— Poţi să-l întrebi.

— Este cu putinţă!... dar atunci este un om cu inimă... şi eu, care îl credeam un ucigător!... Dar ce păcat!... este revoluţionar!...

— Ştii un lucru? zise Georges lui Alexandru.

— Ce este?

— Principesa iubeşte vinul... vinul călugărului este trădător — hai să o îmbătăm!

— Ce idee!... o laşitate!

— Aceasta o face ea singură la Bucureşti.

— Ce dezgust!... fă!... dar să nu ştie nici Elena, nici Caterina.

— Lasă-te pe mine!...

Georges şopti egumenului cîteva vorbe la ureche.

După cîteva minute, zise:

— Nu ştiu daca doamnele nu vor voi să guste o tă-mîioasă dulce ce se află în mănăstire de treizeci de ani.

— Se poate? zice principesa.

Egumenul dete ordin să aducă două butelii de tă-mîioasă. Vărsă el singur în paharele damelor. Elena şi Caterina nu voiră să bea. Principesa şi Zoe băură.

Principesa se plecă la urechile Zoii.

In vinum veritas! Nu putem să-i îndemnăm a bea? poate vom afla ce simt pentru noi!

— Mi-e teamă, căci cată să bem înşine noi!

— Să ne prefacem, zice ea.

— In sănătatea societăţii de faţă! zise principesa.

Zoe, Alexandru, Georges, egumenul îi răspunseră. Ele

gustară, găsiră vinul delicios şi cu încetul deşertară paharele. Zoe ridică şi ea un toast care avu aceeaşi soartă, veni rîndul lui Alexandru, al treilea pahar fusese destul ca să facă să se turbure spiritele acestor două dame, aveau o mare plăcere de vorbă. Lăsară vălul de pudoare ce sade atît de bine femeilor binecrescute, vorbiră despre multe lucruri cu o neîngrijire care făcu să roşască Elena şi Caterina. Cele dintîi obiecte ce se prezintară în imaginaţiunea lor fură amanţii lor. Elena protestă că o doare capul şi se sculă de la masă; Caterina o urmă.

— Bine au făcut că s-au dus! zise principesa lui Georges.

— Eşti tot pe gînduri? întrebă Zoe pe Alexandru. Daca aş avea un amant atît de trist, aş muri!...

— Ai unul?

— Am avut... cine nu are unul?

— Ai dreptate!... dar acum?...

— Acum?... nu poci să am, daca nu poci să fiu iubită de cel ce iubesc!

— Iubeşti pe cineva care nu te iubeşte?

— Poate... dar îţi voi spune aceasta mai tîrziu...

— Mai tîrziu?... şi pentru ce nu acuma?... o să trăim pînă atunci...

— Tot ce-ţi poci spune este că e frumos... dar... melancolic!

— Of!...

— Şi că aş fi cea mai ferice din lume cînd aş avea numai speranţa că voi fi iubită!...

Alexandru înţelese simţul vorbelor ei. „Această femeie, îşi ziise el, este o Mesalină! El se roşise şi pusese capul în taler.

— Georges! zise principesa, nu-mi faci niciodată complimente... şi cu toate acestea sunt încă tînără şi frumoasă!... în adevăr voi nu ştiţi să iubiţi!... ce diferenţă din voi şi ofiţerii ruşi!... ce oameni galanţi!...

— Nu crede că sîntem fără inimă!

— Şi ce ne este de folos inima, daca nu se exprimă?...

— Ai un amant...

— Nu-mi mai vorbi... nu l-am iubit, apoi a plecat la băi... am cheltuit mulţime de bani cu dînsul...

— Ah! Era ostenit!... zise Georges.

— Eşti un impertinent! zise principesa rîzînd; dar îţi iert pentru că ai fost profet... S-a dus la băi...

— Dar principele Iordache nu bănuia?

— Ce-mi; pasă? nu poate să zică nimic, am cuvintele? mele!...

— Mi-e frică să nu fiu silit a-i urma!

Principesa îl lovi cu degetele peste gură.

— Nu lua în rău!

Caterina apăru acolo.

— Ce, mai şedeţi la masă?... le zise ea, să mergem la lac... Apoi, apropiindu-se de Elescu îi zise: Elena te cheamă...

Alexandru se scoală şi se depărtează cu Caterina.

Zoe ce se aştepta la o declaraţiune poate, văzînd că Elescu o părăseşte cu atîta indiferinţă, se mînie.

— Oh! această femeie!... o voi găsi totdauna în calea mea!

— Ce faci acolo? întrebă Elena pe Alexandru, şi ce sunt aceste femei neruşinate?

— Le-am cunoscut în casa d-le, răspunse Alexandru

cu răceală.

— Ai dreptate, zise Elena.

Dar vorbele lui Alexandru îi făcură rău, ochii ei se împlură de lacrămi...

— Ce vei?... asta este societaitea... eu poci scăpa nici chiar în singurătate.

Mai mulţi ţărani şi ţărance veniră la mănăstire, fiind în acea zi hramul bisericei. Egumenul dase ordin a se pune masă lungă în curte, la care ţăranii erau chemaţi să mănînce. Elena văzu printre fetele de ţărani una care se distingea prin graţiile sale, curăţenia costumului. O cheamă. Ea se urcă în casă şi intră la Elena însoţită de maică-sa. Era frumoasă în costumul său, cămaşa de pînză albă era cusută la mîneci cu mătăsuri de colori diferite şi cu fluturi; mînecile încă erau brodate, sînul cămăşii, înecat de fluturi, se crăpa pe un sîn alb ca ninsoarea, mijlocul era încins într-un brîu roşu de lînă încărcat de fluturi, peste cămaşe purta de la brîu în jos o fustă de borangic creţ. Părul împletit în două coade pe spate foarte jos; peste cap prinsese un văl sau maramă de o stofă albă şi fină prinsă în două ace asfel încît plutea pe deasupra părului. Caterina, îndată ce o văzu, alergă la dînsa şi o sărută.

Ea îşi pusese mîna la gură şi nu ştia ce are să zică.

— Cum te cheamă? o întrebă Elena.

— Maria, răspunse ea, această femeie este mumă-mea...

— De cîţi ani eşti?

— De şaisprezece.

— Ai tată?

— Am.

— Eşti frumoasă, fetiţă, şi rog pe Dumnezeu să te facă să fii fericită!...

— Fericită!... zise ea, şi lăsă ochii în jos.

— Nu este fericită, sărmana!... zise maică-sa cu ochii plini de lacrimi.

— Pentru ce? spuneţi-mi!... nu vă feriţi...

Bătrîna luă vorba şi zise:

— Bărbatu-meu va să o mărite dupe un român cu avere... dar nu e dupe gustul ei... ce să zic! Ei îi place altul... acela e sărac... Dar poţi să faci pe Petre să iasă din gîndul lui? peste zece zile o să iacă nunta... a slăbit biata fată de-abia o cunosc eu, muma ei!

Fata îşi ascunse faţa în mîini.

— Pretutindeni, în toate clasele, omul este acelaşi, zise Elena — poziţiunea fetei seamănă cu a ei, ea asemenea trebui să se încline înaintea voinţei unui părinte crud şi să ia un om care nu-l iubea. Cîte suvenire plăcute şi triste nu i se prezintă, inima ei era atinsă.

— Şi unde este cel iubit şi sărac? întrebă Elena.

— Umblă ca un nebun! zise bătrîna, va să intre în oaste...

— Ce avere are ginerele?

— Patru boi, două vaci şi patru sute lei.

— Ei, bine!... acela pe care Maria iubeşte este mai bogat: are şease boi, două vaci.

— Şi trei mii de lei!... urmă Alexandru.

— Mulţumim pentru dînsa! zise Elena lui Alexandru.

Bătrîna nu înţelegea şi zise:

— Ba nu are nimic, săracul!...

— Îi dăm noi!răspunse Elena. Să cheme aici pe băr-bată-tău.

Acesta se aflia prin curte. Veni îndată.

— Daca băiatul ce e drag Marii ar avea şase boi, trei vaci şi trei mii de lei, i-ai da pe fie-ta? îl întrebă Elena.

— I-aş da-o, răspunse bătrînul, că şi mie îmi place mai mult el decît celalt... dar e sărac.

— Nu e sărac... El are stare... i-o dăm noi. Mine să veniţi să luaţi vitele şi banii de la părintele egumen şl duminică să faceţi nunta.

Amîndoi bătrînii rămaseră muţi; fata se aruncă la picioarele Elenei. Aceasta o sculă şi o sărută pe frunte.

— Acum nu vei mai fi nefericită... îi zise ea.

Ţăranii ieşiră dupe ce mulţumiră în felul lor.

— Voi să-i cunun! zise Elena.

— Minunată idee î zise Caterina. La Făneşti, duminică...

— Iată o nuntă! zise Alexandru, ai mina bună, însoa-ră-mă şi pe mine!

— Pe d-ta? nu! zise Elena cu vocea jumătate, vei face pe nevastă nefericită!

— Ca să fie aceasta, ar trebui să o iubesc cu adora-ţiuîie, cu nebunie!...

— Să iubeşti?... credeţi că daca iubiţi o femeie cu patimă, aveţi dreptul să o faceţi nenorocită?... Să o insultaţi printr-o gelozie nebună? să turburaţi sufletul ei prin capricii, atunci cînd viaţa i se pare mai dulce?

— Doamne!... cit de egoişti sunt bărbaţii!... zise Ca-terina.

— Ce căutau ţăranii aceia aici? întrebă principesa ce întră atunci cu Zoe şi cu Georges.

— Of!... au lăsat după dînşii miros de mojici!... zise Zoe.

— Elena îi face haz... aceste fiinţe ce mănîncă mămăligă! zice principesa.

— Ce gust!... fiinţe care n-au decît figura omenească, mai zise Zoe.

— Dar care au figure naturale, frăgete, rumene... zise Elescu. Să fi văzut o fetiţă adineaori!...

— Lasă-mă cu mojicii î De cînd cu regimul de libertate, s-au obrăznicit şi ei! nu poţi să-i mai iei la lucru fără să le mai plăteşti... şi daca pui să-i bată, se laudă că o să se plîngă la cîrmuire!...

— Ce fel? întrebă Alexandru, ţăranii pe moşiile d-le nu sunt bine trataţi?

— Şi ce vor mai bine? nişte vite!... Eu o să-i gonesc pe toţi după moşie!... Sînt revoluţionari.

— E trist, e crud, e barbar ceea ce spui, doamnă! zise Elescu. Ce fel? este o ţară în lume unde ţăranii sînt râu trataţi şi unde cei ce caută să-i protege trec de oameni revoluţionari, criminali; şi această ţară este ţara românească, ce are o constituţiune bazată pe principii de libertate, egalitate, umanitate!... şi românii se mai zic încă o naţiune liberă; şi Europa nu tremură în faţă cu acest spectacol de barbarie!... românii pentru români sunt mai cruzi decît turcii, decît ruşii, decît austriacii!... Iată nenorocirea acestei naţiuni!

— Ce naţiune? zise principesa, nu este naţiune română!...

— Doriţi a vă preumbla cu luntrele pe lac? întrebă egumenul.

Se sculară, ieşiră şi purceseră către lac printr-o grădină. Două luntri îi priimi pe toţi. Ei se puseră în luntri asfel cum erau în trăsuri.

— Unde eşti? întrebă Zoe pe Ranu cînd plecă luntrele.

— Lucrul merge bine acum, răspunse acesta, nici mă aşteptam...

— Bravo! răspunseră ele.

— Mi-a dat mina şi am sărutat-o de o sută de ori...

— Foarte bine! zise Zoe.

— Eram sigură! zise principesa.

— Mi-a zis să fiu discret, mai zise Ranu, căci de nu, va muri!...

— Merge bine! înainte... zise Zoe.

Luntrele se preumblară pe lac... Soarele era aproape de culcare; umbra şi răcoarea se răvărsa în aer, mulţime de femei, ce albeau pînzele pe malul lacului, acum le strângeau şi se înturnau acasă cu trumbele pe cap.

Alexandru începu să cînte o barcarolă, atît de dulce, de suavă, de melancolică, cît atinse toate inimile.

BARCAROLĂ
Colo unde se înclină
Salcia pe un mormînt,
în a stelelor lumină,
Legănată lin de vînt;
Unde-n serile-ntristate
Se aude-un dulce val,
Suspinînd cu voluptate,
Sub umbrosul, negru mal;
Du-mă, du-mă, lopătare,
Fie noaptea cît de rea.
Acolo, în întristare,
Zace moartă dulcea mea.

Această barcarolă pătrunse inima Elenei. Ea simţea o presiune dulce şi dureroasă asupra spiritului ei. Era poate un presimţimînt de dureri ce o aşteptau în viaţă? era regretul dulce al fericirilor ce nu putuse să guste?... umbra ascunse ochilor streini lacrimile sale ce îi înrouă faţa.

— Nu mai cînta, zise ea lui Elescu, cînţi aşa de falş astăzi!...

— Ce e acest capriciu, Eleno? o întrebă Caterina.

— Am un presimţimînt, Caterino, că voi muri în curînd...

— Iar cu idei triste?...

— Niciodată n-am fost mai neodihnită ca astă-seară...

În acel timp bărcile se înturnau la malul de la care plecaseră, în barca ceaaltă Zoe zise principesei încet:

— Alexandru, daca nu mă înşel, moare de amor după Elena, voi să-i spui că Elena are un presimtiment pentru Ranu.

— Bine, răspunse aceasta.

Călătorii se urcară pe mal şi purceseră către casă. Zoe ceru braţul lui Elescu; acesta îl oferi.

— Ei, bine! amabilul şi înfocatul meu adversar politic! îmi pare rău de un lucru!...

— De ce lucru?... întrebă Alexandru.

— Vă pierdeţi timpul cu politica... pe cînd alţii îl întrebuinţează atît de bine!...

— Mi-ai făcut reputaţiune de om care se ocupă de politică: este nemeritată. Cît pentru timp, fiecare îl risipeşte cum îi place...

Ei ajunseră atunci.

După o oră, un serv veni şi zise lui Alexandru că îl invită d-na Zoe în camera sa. Alexandru avea un defect ce îl făcea nefericit, era bănuitor; acest defect la un om ce iubeşte cu patimă este o adevărată cauză de amărăciuni pentru el şi pentru cei ce el iubeşte. Vorbele Zoei el nu le uitase. Ele îl făcuseră a bănui că Zoe are să-i spuie aceea ce el ardea şi tremura să afle. Astfel nu în-tîrzie de a se duce la chemarea ce-i făcu Zoe. Inima lui palpita ca-naintea unui mare pericol.

„Ce poate să-mi spuie ea în secret? se întreba el. Eu îmi pierz timpul, pe cînd alţii îl întrebuinţează atît de bine!... mi-a zis ea! mă perz... nu înţeleg... sau mai bine nu cutez a bănui...”

În fine intră la Zoe, el află aici pe principesa. Mai multe luminări ardeau pe două mese.

— Ei, bine!... zise Zoe. Ranu face minuni pe unde ajunge!... iubeşte şi este iubit... ghiceşte de cine?

— Nu-l mai turbura, zise principesa, de o persoană care nu-l interesează... Spune-i.

— De Elena, zise Zoe.

Ele se uitară în faţa lui Alexandru doară vor descoperi vreo turburare care i-ar trăda secretul său. Alexandru rămase rece, indiferinte, nemişcat...

— Aceste lucruri nu sunt noi pe pămînt... Către acestea Ranu este demn a fi pizmuit: a fi iubit de o femeie atît de perfectă este una din plăcerile ce soarta păstrează favoriţilor săi.

— Nu este aşa?

— Dar să credem pe Ranu? întrebă principesa. Sunt oameni cărora le place să se laude chiar daca ar compromite o femeie!...

— Aceasta îl priveşte pe dînsul, zise Zoe.

— Lăsaţi pe zeul amorului să împarţă răsfăţările cele dulci amanţilor, zise Alexandru, astăzi ai vorbit atît de rău de ţărani!...

— Politică?... nu voi să mai vorbesc! răspunse Zoe.

— Atunci vă doresc noapte bună! osteneala zilei mă abate... ţărîna cea slabă mărturiseşte că are nevoie de repaos.

— Ei, bine? zise Zoe după ce ieşi Elescu.

— Ei, bine! răspunse principesa.

— Această ştire nu l-a turburat întru nimic!...

— A fost o supoziţiune.

— Suntem învinse oricum ar fi.

— Ţiganca nu are să vie la Făneşti?

— În opt zile.

Alexandru ieşi.

„Ranu a zis aceasta el însuşi!... Dumnezeule! oare să fie aşa? îşi zise el. Aceste femei ce interes au să minţă?... Să-l întreb... şi pentru ce? el va spune din contra... este natural: nu mă cunoaşte îndestul... Astăzi ea îi aruncă o căutătură plină de patimă... la masă minele ei căutau a se atinge de mîna lui... pe pahare!... am observat că nu-i mai vorbeşte, îl budează negreşit... toată ziua Elena era gînditoare!... cîntecul meu pe lac nu i-a făcut nici o plăcere... El însuşi stă totdeuna la o parte; fuge de societatea noastră... Cîte probabilităţi nu sunt?... nu mai este o supoziţiune! ci un adevăr... buzele ei mi-au minţit cînd îmi spuneau că mă iubeşte... Cît trebuie să fie de mizerabil sufletul unei femei ce minte asfel î... E trist a crede că în această lume tot ce se ridică mai pe sus de mulţime prin cualităţi rari a trebuit să ne vestejască frăgezimea inimii noastre î... o, femeie! tu, ce semeni venită să ştergi cu degetele tale grijile dupe frunţile noastre, a trebuit oare să deminţi cu atîta amărăciune această dulce speranţă?...”

Asfel cugeta Alexandru, preumblîndu-se prin galerie şi blestemînd pe cele două femei ce îi dară o ştire atît de crudă. „Pentru ce mi-au spus ele aceasta?... Cu două ore înainte, nimeni nu era mai ferice decît mine, nu cunoşteam nefericirea mea... şi eram mulţumit!...”

Uşa de la camera Elenei se deschise. Elena veni în galerie. Ea văzu pe Alexandru preumblîndu-se gînditor, Luna vărsa valuri de lumină şi-neca această galerie.

— Nu te-ai culcat încă? întrebă ea.

— Poci dormi?

— Eşti bolnav?

— Da... sunt bolnav...

— Ai trebuinţă de îngrijirile noastre...

— Nu! mulţumim!...

Aceste răspunsuri reci fură atîtea lovituri pe inima acestei femei. Ea înţelese că Alexandru era în unele minute de gelozie. Ar fi preferat să o mustre, să o insulte, decît să-i răspunză cu atîta răceală.

— Iară eşti supărat pe mine?

— Nu... pe mine!...

— Ce ai făcut?

— Am nenorocirea a te vedea, a te iubi, ca să te despreţuiesc...

La această vorbă Elena surise cu mulţumire.

— Înţeleg... o nouă vijelie... Să fie! îmi face plăcere... căci dovedeşte că mă iubeşti, Alexandru meu!...

fii totdauna gelos, bănuitor, cu această condiţiune!... însă ia seama, aceste excese îţi fac rău!.. iată singurul cuvînt care mă face să şuier cînd te văz gelos... Dar să vedem, spune-mi, de cine eşti gelos, de Ranu, negreşit?...

— Pentru că ai zis-o singură, fie!

Femeia iartă amantului său aceste excese de gelozie; bărbatului însă nu le iartă; el însuşi nu cutează să-i declare gelozia sa, aleargă la o mie de pretexte ca să mustre pe femeie. Un amant merge drept: pune înainte motivul mîniei sale, fapţii, nume proprii, nu o menagează întru nimic, devine aspru, barbar, cauza este că bărbatul se mînie în puterea drepturilor conjugale şi amantul în puterea drepturilor inimii; la acest din urmă amarul este totdeuna tînăr şi pasionat însuşi prin natura lui criminală în faţa oamenilor.

Elena îi luă mîna.

— Ascultă, Alexandre, îi zise Elena. îmi pare bine că ai pus acest nume pe tapet.

Alexandru retrase mîna.

— Daca ai putea să înţelegi puterea cu care te despreţuiesc, singură te-ai despreţui! îi zise Alexandru.

— Ai dreptate! zise Elena înecată de durere, sunt demnă de dispreţ!

Ea simţi că se îneacă. Se îndreptă către camera ei, sprijinindu-se cu mínele de perete... odată acolo, căzu pe pat leşinată.

Alexandru se coborî în curtea mănăstirei, fruntea lui ardea; inima îi era plină de mînie. Se înturnă în dreapta şi în stînga fără să ştie unde îl duc picioaréle. Intră în grădină, ia o potecă, înaintează, gîndurile sale îl apăsa; rătăceşte asfel pe cîmpii mai multe ore, răcoarea dimineţii sufla peste fruntea lui arzîndă, îl răcorea, îl trezeşte, zorile strălucesc înaintea ochilor seci de lacrimi şi pare că comunică frăgezimea lor sufletului său înfocat.

„Unde mă duc? se întrebă el, sunt departe de mănăstire... Ce vor zice cele două dame cînd vor afla că am dispărut?... nu vor da acestei plecări nopturne o explicaţiune compromiţătoare pentru Elena, după mărturisirea ce ele îmi făcură ieri seară?... am eu dreptul a compromite o femeie? ar fi mai înţelept să mă întorc la mănăstire... mai tîrziu voi părăsi ţara.”

Alexandru se înturnă asupra paşilor săi, mînia sa se schimbă în pietate pentru Elena. „Am fost crud! zise el. Să ne închipuim că ceea ce mi-a zis acele două femei despre dînsa este adevărat, ce drept am eu asupră-i ca să o tratez atît de barbar?... Daca această purtare ar zdrobi această fiinţă delicată?... am fost crud, barbar, nebun!... Cine poate să ştie daca ea nu a trecut noaptea vărsând lacrimi?... Sunt mai mult decât crud: sânt laş!... am insultat-o cu asprime, am lăsat-o leşinând!... vai! daca cineva merită a fi despreţuit, sânt eu, numai eu!...”

El se gândi atunci la delicateţa simtimentelor Elenei, la vorbele ei, la suferinţele ei, la amorul ce ii exprimase şi la chipul cu care el ii răspunse, un riu de lacrimi cură din ochii săi: ar fi dat viaţa sa să nu fi făcut cele ce făcuse. „Mă voi arunca la picioarele ei, zise el; voi zice că eram nebun... Ea e bună... mă va ierta... va uita..."

Gândind asfel, ajunse la mănăstire. Servii singuri se deşteptară. Tăcerea domnea in casa oaspeţilor. Cu păsuri uşori intră in camera sa. Acolo îşi aduce aminte că acea cameră se Învecinase cu a Elenei şi a Caterinei. O uşe Închisă ii despărţea, voia să ştie daca Elena doarme; daca este bolnavă. Se uită prin crăpătura uşei, razele zilei intraseră in camera sa. Elena era pe pat, dormea. Era frumoasă! Alexandru se linişti. Se aruncă pe pat, nu putu dormi. Se scoală şi iese afară.

El Întâlni pe egumenul mănăstirei ieşind de la biserică.

— Ştii că am promis acei fete de ţăran şase boi, trei vaci şi trei mii de lei? Ştii încă că i-am zis că le va găsi aici la mănăstire? te rog, părinte, să priimeşti acei trei mii lei! Doamna Elena iţi va da astăzi preţul vitelor; le vei da ginerelui Elenii.

— Dumnezeu să vă dea zile pline de fericire!.. zise călugărul.

Alexandru surâse cu durere.

— Nu-mi pari să fii mulţumit? îl întrebă egumenul.

— În adevăr, părinte...

— Şi cu toate acestea toate darurile ce pot face pe un om fericit, le ai!...

Ei auziseră atunci vocea Elenei ce urma pe Caterina în galerie.

Elena căzuse pe pat leşinată. Ea reveni repede, şi cea dintâi mişcare ce făcu fuse să ştie unde era Alexandru. Se uită in galerie, nu mai era acolo. Se uită pe fereastră şi îl văzu depărtîndu-se, apoi dispărând sub arborii grădinei. Ea tremură de spaimă, crezu că Alexandru se dusese să se arunce în lac, acum uitase durerile ce-i cauzase insulta lui Alexandru. Ea nu se mai gîndea decît la viaţa Lui. Pe cine va trimete după dînsul? nu era nimeni, îi veni ideea să se ducă ea singură, apoi, cînd se gîndi la consecuinţă, tremură.

Trecu dar toată noaptea în cele mai crude suferinţi. Despre ziuă, adormi un moment, atunci cînd Alexandru o văzu prin uşă. Zgomotul ce făeu el o deşteptase. Elena atunci sculă pe Caterina, se îmbrăcă şi ieşi în galerie.

La vocea Elenei, Alexandru congédié pe preot şi se urcă în galerie. El merse spre Elena.

— Ah! zise ea cu bucurie.

Alexandru o salută cu respect.

— O să mă omori! îi zise Elena.

Alexandru, fără să zică o vorbă, îi luă mîna şi o în-cărcă de sărutări, ochii lui se umplură de lacrămi, şi lacrimile, sparte pe faţa lui, scăldară mînele delicate ale Elenei.

— Nu-mi face nici o mustrare, zise el, daca poţi, plîn-ge-mă, sînt nenorocit!...

Caterina ieşi atunci din cameră, fragedă şi rîzindă, ca florile ce răsăriseră în acea dimineaţă. Ea sărută pe Elena şi întinse mîna lui Alexandru.

— Eşti palid! zise ea lui Alexandru.

— Am dormit rău, răspunse el.

În acel moment apăru în capul uşii galeriei Ranu.

— Iată şi moldoveanu! zise Caterina.

— Amantul meu! zise Elena surîzînd.

Alexandru înţelese intenţiunea Elenei, cu toate acestea vorba ce zise ea îi ridică o greutate după inimă.

— Ce grozăvie! zise Caterina, unde a pescuit Zoe această fiinţă?

— Este frumos! răspunse Elena, aruncînd o căutătură lui Alexandru.

— Tip de lacheu! zise Caterina, nu ştie nici să converseze...

— Nu are nici o educaţiune!... Dar are inima foarte tînără! urmă Elena.

— El? răspunse Caterina; nu aş fi crezut!

— Mi-a făcut o declaraţiune de amor, mai zise Elena, nu aş putea a mă înamora de un asfel de om!...

Aceste vorbe ameţiră pe Alexandru; nu mai ştia ce să gîndească.

Ranu se apropiă de dame; le salută.

— Nu ne dai mina? îl 'întrebă Elena. De cîteva zile, nu ne mai iubeşti?... de cînd ne coboram pe scara ocnei, spre exemplu!

Ranu se roşi... Alexandru se întrebă: „Ce va fi aceasta?”... ideile lui începură a se lumina.

— Ce s-a întîmplat pe scara ocnei? întrebă Caterina.

— Nimic! zise Elena... o copilărie, la care sunt sigur că d. Ranu nu se mai gîndeşte...

— Sunt curioasă să ştiu, zise Caterina.

— O declaraţiune de amor!... locul era rău ales, închipuieşte-ţi că putea să caz dupe scară!...

— Doamnă! zise Ranu, vă rog!...

— Vă supără... ce? nu a fost o glumă?... şi eu şi bărbată-meu am luat-o pentru o glumă... bărbată-meu mai ales a rîs atît de mult cînd a auzit...

— A auzit... răspunse Ranu.

— De ce nu? nu este nici un rău...

— Şi damele cele două au rîs! zise Alexandru, care acum începuse să vază în întunerec.

— Şi damele cele două? întrebă Ranu.

— Care mi-au spus, răspunse Alexandru.

Acum Ranu nu mai înţelegea nimic. Aceste vorbe îl cufundaseră, se retrase cu ruşine.

— Ce fel? Elena, tu faci asfel de romanuri şi nu îmi spui?

— Uitasem, în adevăr.

Caterina se duse în casă să-şi aducă lucrul ce luase cu ea.

— Vei să-mi explici ce sunt toate acestea? zise Alexandru Elenei.

— Lucru foarte simplu: fără nici un motiv, mi-a făcut o declaraţiune, pe care am comunicat-o îndată bărbată-meu, şi am rîs amîndoi.

— Adevărat?

— Te îndoieşti?...

— Atunci i-ai spus şi ce ţi-am zis eu! şi aţi rîs poate împreună?...

— Alexandre! eşti crud!...

Caterina se înturnă cu lucru.

— Nu plecăm? întrebă ea.

— Să plecăm, zise Elena. De aici la Poiana... acolo să facem gustare!...

Georges veni atunci în mijlocul lor cu ochii plini de somn. După el veniră Zoe şi principesa. Caii se puseră la căleşti. Ele schimbară cîteva vorbe şi se coborîră pe scară. Elena zise egumenului să cumpere nouă capete de vite pentru protegiata sa şi promise a-i trimite banii îndată ce se va înturna acasă. Decise încă să se facă nunta dumineca viitoare şi zise că ea însuşi va veni să-i cunune la Făneşti.

Ei porniră asfel şi după o oră ajunseră în Cîmpina... La marginea despre munţi a burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale; sub acest mal zace un lac limpede şi liniştit, închis între două dealuri. Se crede că este de o adîncime fabuloasă. Surfaţa lacului se află la cîţiva stînjeni mai sus de patul Prahovii, ce se desparte de lac printr-o bară de pămînt rădicat. Pe calea de care vorbirăm, trăsurile purceseră cu repejune. Ele coborîră coasta către rîu, trecură Prahova. De aici se văzu pe coasta lanţului de peste rîu mănăstirea Poiana, rădicîndu-se asupra arborilor. După un pătrar de oră, călătorii intrară în mănăstire, aici fură priimiţi în sunetul clopotelor, ce este un semn de distincţiune pentru persoanele mari cari ajung la mănăstiri.

O gustare destul de bună aştepta pe călători.

Din balconul caselor mănăstireşti era o vedere încîntătoare. Elena se temea că nu vor putea să ajungă seara la Sinaia cu caii săi, şi trimese să le aducă cai de postă.

Ei se preumblară prin oase, prin grădină. Se urcară într-un chioşc de lemn ce este făcut pe un nuc gigantic, a cărui rădăcină se află la cîţiva stînjeni mai jos decît linia malului. Intrară aici pe o punte. Acolo citiră mulţime de nume de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, ce crezură să treacă asfel la posteritate, fără să ţie socoteală că chioşcul era ursit să trăiască mai puţin decît amatorii de nemurire.

Elena se află aici cîteva minute singură cu Alexandru.

— Eşti încă supărat? întrebă ea.

— Nu-mi mai aduce aminte! răspunse Alexandru. Elena mea î eşti bună pe eît eşti frumoasă; generoasă pe cit eşti dulce... treci cu vederea capricii mei! Te iubesc prea mult; iată toată crima mea! Ştii că sunt gelos de orice fiinţă care-ţi arată simpatia? îmi pare că natura şi oamenii au complotat*ca să te răpească amorului meu! încrederea nu lipseşte. Dar este încă vorbă de încredere? sufletul tău este cast ca sufletele fecioarelor osianice, o ştiu; dar poci să încetez de a fi gelos?... voi înceta atunci cînd voi înceta a te iubi; atunci voi putea rezona; voi putea roşi că am avut slăbiciune de a fi gelos!

— Întotdauna îmi ceri iertare şi întotdeuna mă insulţi!... Ce inegalitate de caracter! Eu nu sunt aşa... fii totdauna cum eşti acum!...

— Spune-mi cum acest Ranu ţi-a declarat amorul său?

— Nu mă întreba!... am uitat.

— Îl urăsc!... zise Elescu.

— Nu merită nici ură, nici simpatie!...

Ei tăcură. Elena devine gînditoare.

— La ce te gîndeşti? întrebă Alexandru.

— O idee egoistă, răspunse ea. Toţi aceşti oameni ce ne însoţesc sunt de prisos aici, nu este aşa? aş voi să fim numai amîndoi!...

— Mă iubeşti dar? întrebă Alexandru.

— Totdauna aceeaşi întrebare!... Daca nu te iubeam, era să fac ceea ce am făcut?

— Sacrificii?... nu sunt mari...

— Nu-mi vorbi de sacrificii... Ştiu ce vei să zici... acele sacrificii le despreţuiesc, o femeie nu are trebuinţă de dînsele ca să dovedească că iubeşte pe un om; nu e aceasta dovadă. Sacrificiul este a călca parola sa înaintea bisericei şi a bărbatului; a avea inima zdrobită de durere şi a fi silită să surîză cu fericire, a vedea pe soţul său, a-i surîde, a-l răsfăţa, a-i zice că îl iubeşte, cînd nu poate să-l sufere; sacrificiu este a se gîndi că înşală pe acela ce are încredere într-însa! Nu te amăgi, educaţiunea noastră este asfel că onoarea în maritagiu s-a făcut atît familială, încît este o virtute de a o viola, o slăbiciune de a o respecta. A iubi pentru o femeie măritată este dar de multe ori o virtute, şi orice virtute implică ideea unui sacrificiu... Ştii, Alexandre, ce rămîne să facă o femeie care a trădat parola dată soţului său? Să moară! iată pentru ce zic că este o virtute de a iubi!...

— Ce fel? răspunse Alexandru. Vei să mori?...

— Ai gîndit oare altfel?... cînd ţi-am zis pentru întîia oare că te iubesc, eu m-am destinat la moarte. Asfel, niciodată nu ai fi auzit vorbe de tinereţe din gura mea!... Ceea ce mă consolă este numai purificarea printr-o moarte a cării cauză va fi căinţa.

— Mi-ai zis de multe ori că sunt fantastic... văz că eşti mai mult decît mine...

— Să lăsăm aceasta! m-ai întrebat dacă te iubesc!... şi vei un răspuns!... Dumnezeu nu a creat expresiuni fidele pentru simţimente, precum nu a creat culori fidele pentru colorile cerurilor... nu voi putea exprima niciodată ce simţ! în amorul său pentru D-zeu, omului i-a dat o formă ce nu are nimic de divin, o vîrstă ce nu are nimic de poetic; daca te iubesc, întrebi? Dară! iată tot ce poci a zice.

— Te crez! zise el. Dar acest amor va ţine oare? mîne-poimîne poate să se schimbe?...

— Se poate, zise Elena... puţin timp am să trăiesc.

— Spune-mi, ce sunt aceste gînduri de moarte?

— Nu o să murim niciodată? întrebă ea surîzînd.

— Nu! nu!... nu voi să mori!... atunci voi muri şi eu...

Elena se uită la Alexandru şi surîse.

— Atîta mai bine! zise ea... vom merge a trăi şi a ne iubi în ceruri.

Dar caii se puseră la trăsuri. Ei părăsiră chioşcul, egumenul le aduse o condică să-şi suscrie fiecare persoană numele şi daca au fost mulţumiţi sau nu, această condică era trimisă de Eforie la finele anului. Egumenul căta să o arate eforilor. Ea dovedea atît numărul călătorilor, cit şi purtarea egumenului cu dînşii, această regulă con-trariă mult pe egumeni.

Zoe se subscrise comitesă; principesa îşi mai puse înaintea titlului său de contrabandă: luminăţia-sa.

În acel moment ajunse acolo un ministru dintr-o cercetare ce făcuse singur prin judeţ, prefecţii, subprefecţii, urmaţi de foncţionari mai mici şi de dorobanţi, îl inso-teau în cale. Ministru strînse mina acestor dame ce le cunoştea, le întrebă unde se duc şi le spune de unde vine el însuşi.

Era un om de mare probitate şi activ, două cualităţi ce fac pe un ministru să se deosibească. Dar nu avea geniul epocei de regeneraţiune în care se afla.

— Am făcut mulţi fericiţi în călătoria mea! zise el. La mulţi le-am şters lacrimile dîndu-le sau despăgubiri, sau posturi, sau promisiuni pe care le voi împlini. Pe toţi i-am împăcat, i-am înfrăţit...

— Rău sistem de a guverna este acela de a face să se mulţumească toţi, zise Elena.

— Cum? răspunse ministru, d-ta vorbeşti astfel?...

— Pentru ce nu?... ai pedepsit pe cei asupritori? pe cei despoitori?...

— Ho! ho!... zise ministru... iată o utopie!... atunci cum am mai putea guverna?... Doi foncţionari ce am găsit furi sunt deputaţi... trei alţi, rude cu miniştri... cinci alţii, oamenii lui... care are o mare înrîurire în presă. Daca i-aş fi pedepsit, aş fi sculat în contra mea o parte din Adunare; aş fi adus dezbinare între miniştri; aş fi expus ministeriul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile române, şi opiniunea publică ar fi fost contra mea. Nu este dar un bun mijloc de guvernămînt a pedepsi pe furi...

— Crez că nu se poate zice niciodată, acest guvern e bun! acestalt e rău! fapta lor încă nu poate să-i califice cu preciziune, căci ceea ce este bun pentru o parte de oameni, poate să fie rău pentru altă parte, şi orice guvern poate să aibă fapte şi bune şi rele. Către acestea guvernul cel mai bun mi se pare a fi acela ale cărui fapte îmbrăţişează mai mult interesele generale, aceasta se poate recunoaşte mai tîrziu.

Sistemul dumitale de guvern este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale, acestea poate să-ţi merite sprijinul individual, niciodată sprijinul general... maioritatea este sacrificată asfel şi, mai curînd sau mai tîrziu, îţi va cere socoteală severă!... Loveşte lenea, viciul, hrăpirile, nedreptăţile oriunde le vei găsi, oricine ar fi cei ce le practică! şi naţiunea îţi va ţine socoteala, astfel îi zise Elena.

— Nu este nici timpul, nici ţara... cei mai mulţi sunt răi aici...

— Meritul este şi mai mare atunci.

Dar damele se urcară în trăsuri, ministru le salută, trăsurile plecară.

— Iată, zise Elena lui Alexandru, pentru ce lucrurile nu se schimbă în ţară!... Se plîng unii că regimul constituţional este cauza de nu merg lucrurile. Dar principii constituţionali s-au pus oare în legi şi apoi în practică?

Trăsurile trecură de mai multe ori apa Prahovei, apoi urcară pe un deal. Calea pînă la Breaza este periculoasă. De aici şi pînă la hotar începe o şosea; îndată ce se puseră pe şosea, se duseră repede. Lasară monastirea cea mică, Lespezile, la stînga peste Prahova şi în vîrful unei măguri, şi purceseră către Sinaia, unde ajunseră înaintea serii.

Sub trîmba de stînci gigantice şi tăiate ce se văd încă de la Dunăre, şi pe care le numesc Bucegii, pe un deal, este zidită această monastire. Ea este a spitalului Colţea; bine înzestrată, ea dă azil călătorilor ce circulă pe calea, către Kronstadt; cel dintîi lucru despre care Elena se informă, ajungînd aici, fuse daca bărbată-său era acolo, i se răspunse că nu venise încă. Superiorul le dete două apartamente, unul pentru dame, altul pentru bărbaţi.

Aici voiau să treacă noaptea.

Vizitară biserica, curtea mănăstirii cei vechi; casele călugărilor sunt nişte adevărate închisori umede, crăpate, ruinate; ele prezintă un aspect de mizerie. Călugării apar în mijlocul acestor ruine ca nişte fantasme, şi cu toate acestea mănăstirea are avere mare î Statul a pus mîna pe veniturile monastirilor neînchinate, între care intră şi aceasta. De doi ani casa centrală a mănăstirilor s-a confundat cu a statului. Statul se mărgineşte a da o subven-ţiune care abia ajunge pentru cheltuielile de toate zilele; mănăstirile se ruinează din zi în zi.

Călătorii făcură o preumblare pe dealurile şi văile vecine cu mănăstirea. Această natură maiestoasă şi sălbatecă are un fermec deosebit pentru toate sufletele. Elena rămase mult timp absorbită în meditaţiuni melancolice. Ea se despărţi de grupa cea voioasă, se înlătură în pădurile de arbori bătrîni udate de torente. Ea iubea cu patimă, şi mustrarea cugetului era atît de putinte ca amorul ei. De cîte ori nu se despreţuia ea însuşi simţindu-se atât de învinsă? De cîte ori nu blasfema ziua cînd a cunoscut pe omul care era obiectul amorului ei!... „Nu mai poci a mă retrage înapoi! zise ea... este tîrziu!... nu crez că mai poci trăi fără a-l vedea!... oh! pentru mine este decis! ori în ce chip! a muri!...” Grupa se risipi, cele două dame stătură a se consulta cu Ranu; Caterina părea absorbită într-o convorbire cu Georges; Alexandru profită de aceasta ca să urmeze pe Elena. El o găsi şezînd lingă o fîntînă înconjiurată de arbori. Elena apăru în ochii lui Alexandru, privind visătoare jocurile apei capricioase, ca o nimfă din antichitate ce apărea călătorilor rătăciţi.

— Ce faci acolo? o întrebă el.

— Nu eram singură, răspunse ea. Eram amîndoi.

Alexandru şezu lîngă dînsa.

Elena trecu mîna sa mică şi albă pe fruntea amantului ei.

— Această frunte a fost senină ca cerul de astăzi; nici un nor nu a trecut pe dînsa... Cît sunt de ferice cînd văz că eşti mulţumit!... Amorul el însuşi are zilele sale de vijelie; dar eu prefer pe cele senine, atunci sufletele noastre plutesc cu fericire pe o lume de vise plăcute!...

Seara se cobora în văi, răspîndind un farmec dulce şi misterios. Luna surîdea în vîrful unei stînci, murmura apelor dimprejur invita orice suflet la reverii.

— Ce locuri bogate de poezie, zise Elena, nu simţi ceea ce simţ eu; nu sunit poeţi numai poeţii de profesiune. Cei ce scriu ca să fie citiţi, de multe ori se servă cu spiritul în locul inimei. Pe cînd aceia ce au peezia în inimă, ce o ascunde ca un prezinte ceresc şi nu o aruncă vulgului, pot mai lesne să găsească calea inimii...

Alexandru îi luase mîna şi o strîngea pe sînul lui.

— Mă iubeşti?... îi zise el, înger dulce al fericirei mele!... lasă inima ta plină de amor să se spargă ca bobocul unei roze ce înfloreşte şi răvarsă parfumul ei ceresc!... vino pe sînul meu ce nu mai bate decît pentru tenţiunele de a se arăta pe acelaşi picior cu noi!... nişte mojice!...

— Ai dreptate, zise principesa. Unde este timpul nostru?... atunci, la baluri, comisarii însărcinaţi să priimească ducea damele de clasa II, neguţătoresele, ofiţeresele, la stînga, şi pe cele de clasa I, la dreapta; acum ne amestecă cu toate aceste parvenite!... ce eroare!...

— Ce să faci, principesă? zise postelnicul. Convenţia a ucis clasele; nu mai sunt în ţară decît români; dar bun e Dumnezeu!

— Convenţiunea a făcut pe toţi românii nobili, zise Elescu.

— Eşti prevenit împotriva nobleţei... strigă Zoe, îi faci un resbel fără repaos!

— Te înşeli, doamnă! Aş fi voit ca românii să aibă o aristocraţie de naştere, căci atunci ţara n-ar fi fost atît de căzută. Această instituţiune a fost folositoare popolilor, mîndră de străbunii săi străluciţi prin fapte mari, ei ar căuta să le semene, ar face fapte mari, sacrificii de avere, de viaţă pentru naţiune. Dar tradiţiunele nu sunt; istoria este mută asupra numelor celor ce numeşti nobili!... nobili de ieri, ei nu înţeleg drepturile cu datorii, caută să puie mîna pe o putere, ea însuşi redusă la o stare de servilism, de sclavie, numai ca să se bucure de pişte bunuri materiale al căror preţ vor fi ignorinţa, trădarea!

Nu crede că atac această instituţiune... Ea a fost bună în timpul său: atac persoanele oare, printr-o conduită degrădătoare, au degradat-o şi însuşi printre persoane voi face excepţhme. Mulţi din bărbaţii cari dau dovezi de simţimente nobile sunt din această clasă. Ascultaţi! generaţiunea de astăzi este sub urgia unui blestem... pe cît va exista ea, nici o mintuire nu poate să fie.

— Ce zici, pentru D-zeu! strigă Elena.

— Acesta este adevărat. Ceea ce numim astăzi o naţiune este un corp ce nu mai are inimă... voiţi ca să vă dovedesc? Streinii au călcat în picioarele cailor mormintele părinţilor noştri; cei mari au priimit pe inemici cu cununi de flori!... onoarea, patriotismul, independinţa sunt văzute aici ca nişte crime!... nu-mi vorbiţi că cei ce cîrmuiesc sînt răi!... Cei ce cîrmuiesc sînt asfel căci naţiunea este asfel. Ei sunt expresiunea ţărei.

— Sînt multe lucruri de zis între acestea, răspunse Elena. Majoritatea este bună!

— Bună ca să devie complicea minorităţei!...

Elena tăcu. Ea cunoştea caracterul lui Alexandru, asiei înţelese că amărăciunea ce vărsase în vorbele sale avea o cauză într-un nou exces de gelozie şi naţiunea română nu era pentru nimic. „Dar care să fie motivul noii sale supărări? negreşit, îşi zise Elena, e gelos pe bărbată-meu!...” Alexandru era un caracter care ar fi fost nesuferit, fără nobleţă ce avea totdeuna. Daca ar fi însurat, ar fi ca cei mai mulţi bărbaţi care, în bănuielile lor, de multe ori nedrepte, nevoind a se exprima ce simt, găsesic diverse pretexte spre a certa femeile lor pentru cutare sau cutare lucru ce se face în casă...

Seara aceea trecu fără nici un incidinte.

A doua zi călătorii vizitară peştera unui sihastru în muchea unui munte, gustară ceva şi plecară către Făneşti.

Alexandru se puse în trăsura în care era Zoe şi principesa Iordache.

— Frica ursului te aduce la noi! îi zise cînd plecară.

— Frica ursului?

— Mai întrebi?... frica postelnicului.

— Nu am pentru ce...

— Ia lasă vorbele... zise Zoe... eşti nebun dupe Elena.

— Vă jur!...

— Nu jura!... o iubeşti.

— Nu!...

— Nu te crez... cată să dovedeşti...

— Cum?

Zoe se gîndi puţin, apoi luînd un aer cochet şi plecîndu-se la urechea lui Alexandru, îi şopti ceva ce principesa nu auzi...

Ei se înturnară astă dată fără a se mai opri undeva. Seara erau la Făneşti. Elena se prepară ca să cunune duminica viitoare pe protegeata sa de la Brebu, trimise banii promişi egumenului şi dispuse asfel ca părinţii tinerilor să vie cu dînşii la Făneşti.

Damele se retrăseseră în camerile lor de culcare.

STAFIA

Zoe se aruncase pe pat. Ea era îmbrăcată cu un capot de batistă fină peste o cămaşe iară de batistă, peste acest capot trecuse un brîu de mătase albă. Pe cap pusese o bonetă elegantă de valansienă, părul ei era strîns cu îngrijire. Văzînd-o cineva asfel, ar fi zis că aşteaptă un amant. Ea se prefăcea că este aproape să adoarmă; candela era stinsă. După cîteva minute, rădică capul, ascultă: principesa sufla ca o persoană ce doarme. Se scoală pe jumătate... ascultă, coboară din pat... ascultă încă... Se indrep-tează către uşe, o deschide.

Afară se auzi un tunet. Cerul era coperit de nori; vîn-tul începuse să sufle.

Să ne înturnăm la Alexandru. Elena astă dată nu-i mai dete budoarul ei pentru culcare, acesta îl dete postelnicului, iar lui Alexandru îi dete o cameră lingă camera ei de culcare, cu îndatorire să o împarţă cu Georges. Din camera sa Elena auzea tot ce ar fi putut face vecinii săi. Ce-i dicta această măsură? poate dorinţa de a-l avea sub ochii săi neîncetat.

Aceşti doi juni se culcară şi adormiră.

Elena veghea mai toată noaptea.

Vijelia începuse afară, fulgerele şi tunetele se succedau necontenit, ploaia şi vîntul băteau în ferestrele ca-merii unde dormea postelnicul. Zgomotul vijeliei îl deşteptă din somn. „Ah, zise el, porumburile mele an să crească!...” Dar fuse silit a se opri aici... Se şterse la ochi să vază mai bine... nu se înşală, prin camera sa umbla o fantasmă albă; el o zări la lumina fulgerilor.

Ca toţi oamenii ignorinţi şi slabi de judecată, postelnicul era superstiţios. El credea în stafie, în strigoi, în iele, în zburători, în fermece. Crezu că este o stafie. îşi aduse aminte că se clădise casa pe o casă în ruine şi că ţăranii ziceau că acolo au văzut de multe ori stafia. „Sînt perdut! îşi zise el, iată stafia!... D-zeule, scapă-mă!... dacă voi striga, ea mă va sugruma!...”

El începu să tremure ca un copil ce crede că vede un spirit răufăcător, şi îşi puse plapoma în cap.

Stafia se apropia de pat, întinde mînile, postelnicul se crede perdut. El simte mişcările mînicii ei... Mîna stafiii rădică plapoma după capul postelnicului; atinge faţa lui; o răsfaţă; postelnicul nu mai sufla... Stafia se aşează pe pat lingă dînsul, postelnicul scoase un gemet. Un fulger aruncă lumină... Acum stafia începu să tremure. Ea văzuse faţa postelnicului. Ce va face? se înşelase: nu era postelnicul acela ce căuta. Ea retrase mîna repede,, să scoală, să depărtează; crede că postelnicul o preurmă; iese din cameră şi se face nevăzută.

Nenorocitul superstiţios rămase în poziţiunea care-luase, ascultînd şi tremurînd de spaimă. După o oră avu coragiu să rădice capul, să asculte, să privească. înţelegînd-că stafia a fugit, aprinse luminarea; nu văzu nimic.

„Nu am visat, zise el. Era stafia, am văzut-o, m-a atins pe frunte cu mîna rece ca de mort!...” El ar fi voit să iasă afară, să deştepte toată casa, să spuie că a văzut stafie; numai temerea de a se întîlni încă o dată cu fantasma îl ţinu pe loc. Umblînd prin casă, zări o încingătoare; o culege; era un brîu alb de matase. „Iată o dovadă! zise el, că a fost stafia! şi totdeodată aruncă brîul departe de dînsul... Este fermecat”, zise el.

Toată lumea ieşise în salon. Postelnicu, ca niciodată,, nu sc arăta. Elena, crezînd că bărbată-său este bolnav, se duse la dînsul. El îi spuse tot ce i se întîmplase cu stafia, ceea ce făcu pe Elena să rîză. Dar cînd îi arătă brîul de matase alb ce stafia perduse prin casă, Elena simţi că pămîntul se învîrteşte cu dînsa; un fior rece coprinse toate nervele corpului ei, deveni palidă, şi vocea sa începu să tremure.

— Vezi? ai încetat d-a mai rîde, zise postelnicul,, nu-ţi spuneam eu că e stafia! iacă brîul! toţi ţăranii care mi-au spus că au văzut-o mi-au zis că poartă un brîu alb...

Pentru ce Elena se impresionă atît la vederea acestui brîu? Lucrul este lesne de înţeles: ea recunoscu brîul Zoei — îşi aduse aminte că acea cameră fusese totdauna destinată pentru Alexandru; un simţimînt de gelozie mişcă toate fibrele inimii ei. Această boală era nouă pentru dînsa, ca şi amorul ce avea. I se părea că văzu pe Alexandru la picioarele Zoei, scoase un ţipet şi căzu leşinată pe pat.

— Iată ce-mi face stafia! zise postelnicul; mine părăsim această casă!...

Elena se redeşteptă, dar palidă şi frumoasă ca suferinţa. Suspinele o îngîna... Ea rămase încă în această cameră pe pat... Ce nu ar fi dat să poată vorbi cu Alexandru!...

„Acum înţeleg, zise ea. Suferinţele lui Alexandru!... Cele ce zicea... erau mincinoase. Nu era gelos. Se prefăcea... Doamne! Doamne! ai milă de mine!... pînă astăzi credeam că îl iubesc... cum mă înşelam! nu! eu nu-l iubeam! credeam că îl iubesc!... De astăzi numai am început a-l iubi... oh! acum, acum îl iubesc!... Dacă ar fi acum acolo, aş voi să-i scoţ inima din pept cu un fer!... dar dacă va fi inocente?... Alexandru meu! oh! ce grozăvie!... Ce am zis!... Sînt nebună!... unde este?... Vino, dulcele meu!... vino să-mi cer iertare că am putut să gîndesc rău!...”

În acelaşi timp, Zoe, în camera sa, făcuse o scrisoare pe care voia să o trimiţă cu om înadins la Bucureşti. Aici era cel din urmă act al comediei cu Ranu. Acest act trebuia să se joace duminică la Făneşti. Zoe era sigură acum că Elena era înamorată dupe Ranu; că Alexandru era înamorat după Elena. Durerea de a se vedea,despreţuită de Alexandru pentru Elena o întărită şi mai mult. Trimise scrisoarea pe un om al ei sigur.

Cînd fuse la gustare, postelnicul spuse cu spaimă tot ceea ce i se întîmplase cu stafia. Toată adunarea rîse de credulitatea lui. Cînd însă spuse că stafia, fugind, perduse un brîu alb pe care îl găsise el, Zoe deveni palidă. Ea tremură gîndind că Elena o să recunoască brîul ei. Iată o armă în mîna rivalei ei! Elena putea să-i facă rău cu acest talisman! Cel puţin el dovedea că ea fusese stafie, ceea ce ar fi făcut-o ridiculă, sau că se dusese în camera postelnicului, ceea ce era de cel mai din urmă dispreţ. Elena, din parte-i, avu ochii ţintiţi pe fisonomia lui Alexandru, doare va ghici pe impresiunile ce-i va face această istorie, dacă el avea vreo complicitate cu stafia. Fisinomisa lui nu exprimă nimic, dacă nu indiferinţa. însă aceasta nu o linişti.

— Ciudat lucru cu această stafie! zise Alexandru postelnicului! eu te crez că ai văzut-o... dar crez că a fost stafie cu mînile albe şi delicate...

Alexandru observă că Zoe îşi ascunse mînile.

„Ah!” zise el în sine... apoi urmă tare:

— Nu este anevoie de dovedit daca ea a lăsat după dînsa brîul alb; poate că cineva va recunoaşte acel brîu...

— Să ni se arate acel brîu, zise Georges.

Zoe tremură.

— Bravo! zise postelnicul, să ni se arate acel brîu..

— Să lăsăm stafiele, zise Elena, bărbată-meu a visat...

— Am visat?...

În fine, Elena căută în toate chipurile să înlăture ideea de stafie şi de brîu.

Toată ziua aceea Elena nu putu să vorbească în parte lui Alexandru. Către seară ei rămaseră singuri în chioşc cîteva minute. Elena rămase tăcîndă, ca să arate că este supărată pe Alexandru. Acesta îi luă mîna şi o încărcă de sărutări... Ea retrase mîna.

— Ce ai, Elena mea? o întrebă Alexandru, pentru ce această răceală?

— Pentru ce? Oare nu am dreptate? pentru ce Zoe a intrat în camera unde dormea bărbată-meu? Ştia că acea cameră este aceea în care totdeauna ai dormit, în care lumea ştia că ocupi...

— Ce fel? întrebă el; acea fantasmă a imaginaţiunei postelnicului era reală? a fost Zoe în adevăr?

— Ce căuta?...

— Eşti geloasă?

— Geloiasă?... ce zici!... de o creatură atît de înjosită!...îţi spui că voi să ştiu daca te-ai coborît pînă să consimţi la cochetăriile unei mesaline...

— Îndoiala!... tot ce nu este Elena mea este rece pentru mine. înainte de a te cunoaşte, erau multe lucruri frumoase în lume. Dar din acel moment tot ce a fost încîntător s-a stins, şi tu singură ai rămas! ochii mei lasă valurile azurate ale cerului în care se scaldă auro-xile zilelor, ea să nu privească decît faţa celui ce iubesc, urechile mele se înturn de la murmura vînturilor pe verdele sin al pămîntului ca să asculte numai vocea celii ce iubesc; mirosul meu uită parfumul îmbătător al florilor ca să nu aspire decît parfumul sînului acelii ce iubesc; ea este singură în lume î singură ca viaţa lingă care nu poate să existe decît moartea.

— Vorbele ce îmi zici sînt dulci; dar ele chezeşuiesc oare faptele?...

— Faptele, Elena, ascultă! ce dovezi să-ţi dau despre amorul meu? Cere orice sacrificiu şi vei vedea dacă te iubesc sau nu...

— Nu cer nimic! Ceea ce aş putea să cer ar fi să pleci undeva, să încetezi de a ne vedea; să mă uiţi!... dar, vai!... aceasta este cu neputinţă... mă va ucide!...

— Spune-mi încă o dată aceste vorbe, îngere dulce al vieţii mele!... oh! lasă-mă să crez că într-această lume unde sînt strein, este o inimă ce s-ar fărăma de durere pentru mine!... cit de dulce este a şti că sînt iubit!... a şti că sub această boltă cerească sufletul meu nu este rătăcit!... Dar iară cît trebuie să sufer gîndin-du-mă că nu poci a-ţi zice te iubesc, fără a-ţi aduce aminte că destinul a scris în cartea sa aceste vorbe fatale: nu-ţi este permis a iubi decît cu condiţiunea de a fi trădător!

— Aceste vorbe mă omoară!... nu voiam să mi le aduci aminte...Eu te iubeam răpită de visul ce mă domină... aceste vorbe mă deşteaptă ca să văz realitatea şi să sufer... eşti crud!... Daca te mustră cugetul că amăgeşti un om către care nu ai nici datoria amioiei, cît trebuie să mă mustre pe mine care am călcat legăturile cele mai sacre?... ar fi mai onest a părăsi ţara şi a fugi cu tine. Cel puţin, părăsindu-l, nu aş fi trădătoare.

— Vrei? o întrebă Alexandru.

— Da!... răspunse Elena cletenînd din cap cu întristare.

Dar ei cătară să tacă. Oarecine păru. Elena se retrase în camera ei, unde căzu într-o adîncă meditare.

„Nu voi avea niciodată curagiul a mă despărţi... îşi zise ea: fetiţa mea va fi perdută în lume!...”

O NOUĂ ÎNTÎLNIRE

Era în ziua de sîmbătă. A doua zi era să fie nunta Mariii, acea fată de la Brebu. Nuntaşii veniseră în Făneşti cu toate trebuincioasele şi aşteptau ziua cununiei. D-na Elena din parte-i încă se preparase la aceasta. Sîmbătă seara veniră încă două familii de la Bucureşti, între care se afla Talangiu. Seara aceea se trecu în critice de tot. felul, politica jucă cea dintîi rolă. Toţi se ocupau atunci despre cauza incendiilor de la tabăra din Floreşti.

— Bine zici, îi răspunse Georges, cu oarecare ironie, din momentul ce oştirea română nu poate să apere nici ţara contra invaziunelor străine, nici ordinea publică, urmează a fi desfiinţată cu totul, ca să nu coprinză în budget douăzeci de milioane în deşert!

Talangiu îl privi cu un surîs despreţuitor şi tăcu, ca cum ar fi voit să arate că adversarul său nu merita un răspuns. Apoi urmă şirul discursului său:

— Ţara aceasta e mică; nu poate trăi prin sine însuşi, ci totdauna pusa sub o protecţiune străină. Iată ceea ce au înţeles părinţii noştri, ceea ce au pus în practică, şi care face cea [mai] mare laudă a lor. Iată calea ce trebuie să luăm şi noi, daca voim a scăpa printre vijeliile timpului drepturile de autonomie. Ni se Impută nouă, boierilor ţării, că în treizeci de ani trecuţi ne-am supus cînd turcilor, cînd nemţilor, cînd ruşilor. Acesta a fost un mare sacrificiu pentru care trebuie să ne laude, căci prin acest mijloc am putut scăpa drepturile ţării ameninţate. Să nu mi se vorbească de acele capete aprinse ce visează la neatârnarea ţării; acei oameni sînt nebuni sau plătiţi de streini, să ziică că românii pot să apere ţara lor ou armele în mină! Cei ce ar vorbi asfel nu cugetă altceva în spiritul lor decît să ne despoaie de proprietăţi şi să le dea ţăranilor...

Alexandru, ce pînă atunci tăcuse, îi fu cu neputinţă de a nu răspunde:

— Daca popolii Europei ar şti că popolul român pe care l-au găsit demn a-şi vărsa pentru dînsul sîngele fiilor lor şi tezaurii lor spre a-i sparge lanţurile, ar avea în sînul lui oameni care îşi fac o glorie din umilinţă, negreşit că acei popoli ar roşi că au putut să facă acele sacrificii pentru un corp căzut în putrejune!... Nu fac aluziune la d. Tălăngiu; d-lui îi este permis a simţi astfel. Aceasta molătate de sdmţimînt la d-lui este sim,tomul unei boale. Aci nu poate să fie vorbă de bolnavi; aceştia vor face totdeauna excepţiune, chiar atunci cînd în loc de a se afla în vreun spital se află în saloane. Răis-punz în genere acestei scoale ce din Fanar a trecut pe malul Dunării unde a găsit discipuli; acestei scoale ce a inventat slăbiciunea şi sclavagiul, acestei curţi zâne neruşinate a cezarilor bizantini. în deşert vocea tânără a patriotismului va căuta să-i converteze!

Talangiul îşi muşcă buzele.

— Dar pînă atunci, urmă Alexandru, este trebuinţă să se ştie că un popol cît de căzut, cît de putred ar fi, nu poate să împărtăşască aceste simţiminte.

Daca însă sîntem convinşi că acest popol român nu mai are nici o scînteie de viaţă, şi nu mai este viitor pentru dînsul, atunci pentru ce să mai păstrăm pe faţa pămîntului un cadever putred, ale cărui miesme aruncă veninul, şi nu avem curagiul a-l înmormânta?

Aceste vorbe produseră o senzaţiune adîncă în inimile ascultătorilor; nimeni nu mai răspunse. După cîteva minute literatura română înlocui politica în convorbirile lor. Georges se plînse că de cînd au început luptele politice, românii au părăsit cu totul tărâmul literelor.

— Politica a ucis literatura, zise el, luptele politice au un scop negreşit, întărirea naţionalităţei: dar poate să existe o naţiune, cînd românii nu au o literatură, adică cînd nu au o limbă, o gramatică, un dicţionar, o istorie;

cînd nu sînt poeţi mari care să ne dea epopee, tragedii, sau mai bine cînd nimeni nu mai citeşte nimic de literatură! ciînd devine un fel de ruşine pentru oameni a citi cărţi scrise în limba română!...

— Of!... strigă Zoe. Ce idee!... literatură naţională!.. Cine îşi per de timpul a citi nimicuri de acelea?,.. sînt bune să le citească lacheii mei!... Ce poate să scrie nişte români?!...

— Ai dreptate, răspunse principesa. Bărbată-meu, principele, este abonat la cîteva ziare; nu le citeşte niciodată; le citeşte lacheii...

— Niciodată nu aş fi crezut că poate să existe o literatură română, zise o damicelă ce venise alici în urmă cu maică-sa.

— Tot aşa precum există şi o damă română, răspunse Alexandru.

— O damă română... urmă Adela, eu nu sunt română, tată-meu este grec.

La aceste vorbe se făcu un rîs general excitat de Caterina.

Muma Adelii veni în ajutorul fie-sei.

— Fii-mea, zise ea, vorbeşte asfel fiind crescută în ţări streine, unde nu a învăţat să iubească pe români!...

Caterina dete încă o dată semnalul de rîs.

Bătrîna mumă se supără şi, cu un ton propriu femeilor ordinare, îi zise:

— De ce rîzi, domnişoară?... fie-mea a avut mijloace să înveţe în ţări streine, daca şi altele ar fi avut acele mijloace...

Ea nu termină vorba, toţi oaspeţii să puseră să rîză.

Elena, voind să înlăture chestiunea personală, reveni la literatură.

— În fine! zise ea, este începutul unei literaturi române: o literatură care ar fi prosperat daca ar fi fost încuragiată de patriotismul românilor. Vedeţi grecii, maghiarii, sîrbii? ei ne-au întrecut şi pe acest tărîm: cauza nu este anevoie de cunoscut. Nu crez ca Dumnezeu să fi pus mai mult geniu în capul grecilor, maghiarilor şi sîrbilor, decît în capul românilor!dar crez însă că a pus mai mult amor de patrie în inima lor decît în inima noastră. Acest amor de patrie a făcut ca la cei alţi trei populi să citească mai multă lume producţiunele literarie.

Să le încuragieze prin toate mijloacele putincioase. La noi nu numai că scrierile literare nu sunt citite; dar încă autorii sunt persecutaţi, închişi, cînd nu sunt despreţuiţi.

Ne place a ne zice nobili români, dar nu facem nimic pentru români. Maghiarii nobili, pentru literatura lor fac sacrificii fabuloase. Noi, pentru a noastră, nu avem decît ^dispreţ.

— Daca nu citim româneşte, cauza este că autorii români nu au produs nimic care să merite! zise Zoe.

— Cum ‘e turcul şi pistolul’! Cum e ţara şi autorii, răspunse Georges.

Elena răspunse Zoei:

— Nu voi răspunde ca d. Georges, dar voi zice că dacă la noi ar fi răsărit geniurile ce au făcut gloria altor populi, noi încă nu am fi citit produeţiunile lor şi n-ar am fi avut pentru dînsele decît acelaşi dispreţ ce avem astăzi. Daca te-aş întreba astăzi: ai citit pe autorii români cei ce se află, îmi vei răspunde că nu ai citit, că nu ştii ce au scris; acest răspuns mi-ai dat totdauna. "Nu înţeleg, dar daca nu ştii ce au scris aceşti oameni, cum găseşti că nu merită să fie citiţi?!

— Eu voi zice ceva, daca domnii democraţi nu se vor supăra! zise Talangiu. Greşala este şi a autorilor, urmă el, cei mai mulţi nu sunt nobili şi prin urmare nu au prestigiu...

— Iată o idee ciudată, răspunse Elena, şi cu atît mai ciudată că vine de la d-ta.

— Poci să vă dau un exemplu, doamnă.

— Care?

— Ştii pentru ce Lamartine a făcut atîta zgomot în Francia ca poet? pentru că a fost nobil. Nobilii i-au făcut aceasta.

— Aşa este! zise principile Iordache. Poeziele lui veniră atunci în sprijinul unor principii sacre şi zguduite de spiritul revoluţiunilor.

— Mă iertaţi, răspunse Elena. Este un poet mult mai popular, mult mai gustat în Francia, Béranger, şi cu toate acestea el nu era din nobleţă franceză. Este nobil prin sine; el este fiul naţiunei, fiul lui Dumnezeu! de vom veni la noi, încă o dată, nu este nobleţă.

— Doamna e republicană? întrebă un nou venit ce fusese democrat şi se schimbase în urmă.

— Poate, domnule, răspunse Elena, dar sînt aceea ce am fost totdauna: neschimbată.

Nici unul nu fusese mai aprins revoluţionar decît acest întrebător! odată propagă idei rele. După căderea revoluţiunii, el emigrase în ţări streine, astăzi întumat în ţara sa, după ce dete mina cu toate partidele pe care le trădă una după alta, se dete cu cei mai înfocaţi retrograzi; este un fapt netăgăduit: renegaţii devin aspri pentru credinţa ce a avut înainte, şi înfocaţi pentru credinţa ce îmbrăţişază. Aceasta se explică prin temerea ce au de a nu fi suspectaţi. D-nu X era către acestea ambiţios fără măsură; invidios; cît orice suflare omenească avea o cualitate oarecare; i se părea că acea cualitate era răpită din proprietatea sa. Aceasta îl făcea către ceialţi oameni rău, mic, egoist. Erau două lucruri ce iubea şi ura ou deosibire: se iubea pe sine şi ura pe amicii săi.

Cînd Elena îi răspunse, făcînd o uşoară aluziune la schimbarea opiniunilor lui X, deveni palid de mînie.

Convorbirea literară căzu ca să dea loc politicii: ministerul se puse din nou pe tapet; fiecare rupea cîte o bucată din mantia ministerială. Asfel, după cîteva minute, nenorocitul minister nu mai avea nici un prestigiu.

După dînsul veni rîndul liberalilor. Capii lor fură atacaţi cu furie, nu rămase nici un vicii, nici o crimă care să nu li se atribuie.

— Sînt nişte tîlhari! zise Talangiii.

— Da î da! răspunseră mai mulţi.

— Domnia-ta zici aceasta? răspunse Alexandru indignat. Uiţi că în anii din urmă, cînd erai la putere, ai cîştigat un proces nedrept prin ordinul ce ai dat judecătorilor, ameninţîndu-i cu scoaterea? Domnia-ta zici aceasta, domnule N..., care ai urmat pe o damă căria erai dator cu un zapis de zece mii de galbeni şi în loc să i-l plăteşti, i l-ai rupt? Domnia-ta zici aceasta, principe Iordache, care, prin înrîurirea ce aveai în trecut, ai schimbat cu o mănăstire un petec de moşie şi ai luat în loc o moşie de zece ori mai mare?... Domnia-ta zici aceasta, domnule M..., care ai luat mită douăzeci mii de galbeni la...

La aceste vorbe, ei protestară toţi; dar nu se crezură ofensaţi şi nici nu găsiră cu cale a se mînia contra lui Alexandru. Cînd muma sau soţia zice că fiul sau bărbatul a fost în foncţiuni cîştigoase şi nu au ştiut să-şi facă. stare şi îi blamă ca pe nişte nemernici despre aceasta, se înţelege că mustrările de hrăpiri nu pot să ofenseze pe cei ce le-au făcut. Acea mumă, acea soţie ce laudă abuzul şi huleşte onestitatea sunt fiicile societăţii care cugetă ca dînsele. Cîţi oameni nu şi-au făcut averi din ocupaţiuni în timpul cel mai scurt? Foncţionarii integri au rămas săraci şi vestejesc în mizerie! cei ce au hrăpit s-au îmbogăţit, prosperă, sunt înconjuraţi, chiar de aceia ce au aerul a dezaproba hrăpirile. O schimbare a început a se face într-aceste datine, de vreo trei ani, graţie libertăţii presei. De aici ideile noi sunt atît de rău privite de aceste legiuni ale trecutului şi prezintate sub atîtea calomnii, de către cei ce au interese a se înturna vechiului regim!...

— Lasă-i să strige, zise N..., noi avem votul...

Oaspeţii se sculară de la masă cu cea mai mare linişte.

Ei trecură seara în salon şi în chioşcul din grădină.

Alexandru găsi ocaziune de a şopti Elfenei:

— Voi să-ti vorbesc în parte!

— Unde?

— Aici. Mai tîrziu...

— Nu se poate!..

— Trebuie, ori mor!

— Viu! viu! zise Elena.

Era o oră după miezul nopţii. Toţi dormeau. Noaptea era frumoasă ca toate nopţile de vară la ţară. Cîrsteiul se îmbăta de cîntărirele sale, cerul era senin; luna plana în spaţiu şi îneca faţa pămîntului de raze de lumină. Alexandru era în chioşc, aştepta. Pe una din ele el văzu o fantasmă albă ce înainta către chioşc. Era Elena. Ea se apropiă, intră în chioşc.

— Cît trebuie să te iubesc, zise Elena, ca să viu noaptea aici!

— Nu este destul aceasta...

— Cum nu este destul?...

— Elena mea, trebuie să laşi bărbatul... să te dăs-parţi... să plecăm în streinătate...

— Să mă dăspart?... dar lumea?...

— Singură ai zis că mai bine vei să laşi bănbaitul decât să-l amăgeşti...

— Ai dreptate... am zis aceasta... da, da, mă voi despărţi de dînisul; dar ora nu a venit înjcă... vezi, Alexandre, nu este nici un sacrificiu care să nu fac pentru tine, dar caută să ai răbdare... Ce te gândeşti? ar zice cineva că te îndoieşti de vorbele mele...

— Ai ghicit... ceva îmi spune că mai tîrziu o să mă uiţi.

— O să te uit? întrebă Elena. Razele lunii ce intrau în chioşc lăsară să se vază pe buza ei un surîs plin de amărăciune. Cînd voi muri, poate! urmă ea.

— înainte de a muri, Elena mea! eşti tînără, frumoasă, poetică; dulce ca acele creaţiuni ce au făcut să creeze geniul omenesc în momente de inspirase divină; dar eşti femeie. Mine mă vei uita; mine vei roşi că ai putut să mă iubeşti! nu va veni un timp cînd vei zice altuia* ceea ce îmi zici mie?...

— Taci! taci! strigă Elena, sau mă voi despreţui singură! Ceea ce ţi-am promis, voi face... dar mai tîrziu...

— Oh, sufletul meu! cît voi fi de ferice cînd voi şti că am a trece viaţa legănat de răsfăţările tale! vom pleca de aici în ţări streine, în locuri singuratice, poetice, dulci ca amorul nostru.

— Dară... în locuri depărtate... unde să nu mai revedem ceea ce am văzut, să nu mai auzim ceea ce am auzit... departe de oameni... nu este aşa că oamenii sunt răi? nu ai a te plînge de dînşii? eu poci zice aceasta! am suferit de la oameni... au fost nedrepţi pentru mine; nu am adus în lume decît viaţa mea şi ei au sacrificat-o ca să mulţumească o nebună ambiţiune!...

— Dar vorbile tele sunt triste, Elena mea, niciodată nu te-am cunoscut mai tristă; uită tot ce oamenii au putut să-ţi facă rău!... eşti lîngă acela ce te iubeşte ca viaţa sa. Aceste minute sunt scurte... Să nu le sacrificăm deeît amorului nostru! noaptea este frumoasă şi pare că întîrziă ca să protege răsfăţările noastre; vînturile murmură în arbori, ca cînd ar voi să facă a nu se auzi vorbele noastre de urechile indiscrete. Nu-mi mai vorbi decit de mine, de tine, înclină fruntea ta dulce şi suavă pe sînul meu! ca un crin ce se pleacă pe călătorul adormit? amorul are plăcerile şi amărăciunile lui — plăcerile sunt scurte... îngerul vieţii mele, nu face să cunosc numai suferinţele lui!...

— Ceea ce numeşti suferinţele lui poate să fie adevăratele plăceri ale lui... Ce poci face mai mult?...

— Trebuie să fii a mea... daca amorul ce-mi exprimi este real...

— Nu sunt a ta?...

— Intru toate...

— Nu turbura această scenă divină cu idei de altă natură... acesta va veni; dar mai tîrziu... acea zi va fi o zi mare... o zi de amor şi de doliu, o zi de fericire şi de mormînt...

— Nu te mai înţeleg!... mă pierz!...

— Ştii că sunt superstiţioasă... Trebuie să vie ora...

Alexandru o strîngea în braţele sale — buzele lui

înflăcărate sărutau buzele ei de roză. Elena palpită pe braţele lui, de amor şi de voluptate.

— Este timpul a ne despărţi... rezonul meu se turbură: poci să caz: sunt femeie, fugi!

— Oh! niciodată!...

— Alexandre, fac apel la generozitatea sufletului tău — adu-ţi aminte că prin ea am învăţat să te iubesc!...

— Oh! generozitatea sufletului meu!... Elena mea... acea abnegare ce cunoşti nu poci să mai am...

— Asiei dar vei să faci tot ca să mor înainte de ceea ce este scris?

Acecte vorbe loviră cu tărie pe Alexandru. Ele îi explicară toate vorbele Elenii de mai-nainte.

— Ce? zise el, nu vei fi a mea deeît cu condiţiunea ca să mori în urmă?...

— Te rog să mă laşi a trăi încă... pentru tine,. Alexandre, pentru tine!...

Ea zise, depuse pe fruntea amantului său o sărutare. Buzele ei arseră fruntea lui Alexandru. Acesta căzuse în genuche înaintea unei canapele. Elena iese de sub chioşc, se strecoară printre alee şi dispare pe o poartă a casei care da în grădină. Ea trecu toată noaptea în rugăciune şi în lacrămi.

„D-zeule, se rugă ea, ce este această patimă?... sunt învinsă, sunt lănţuită, şi nu am puterea să mă lupt. Tu însuţi m-ai părăsit... fă, Doamne, să poci cel puţin a mă lupta cu ursita mea!...”

De altă parte, Alexandru trecu noaptea gîndindu-se la vorbele Elenei. „Ea va muri, şi a zis dacă va fi a mea!... Oare caută să crez această vorbă? ea mi se pare inspirată de o delicateţă ce este proprie femeilor binecrescute. Vai î cite femei nu au zis aceste vorbe amanţilor lor şi peste cîtva timp au iubit pe alţii!... amorul Elenii a sărit ca o flacără de paie ce îşi ia vîntul îndată sub focul care i se dă. Cîteva zile fură destule ca să se aprinză de amor!... ca sa vie la toate întîlnirile singură îndată ce i-am cerut, fără nici o împotrivire.

Toate acestea mă fac să crez că este o femeie prea uşoară... Cine ştie la cîţi alţii ea nu a dat ceea ce mi-a dat mie?!...” şi atunci Alexandru devenea gelos, suferea, punea capul în mîini şi plîngea ca un copil.

A doua zi era duminică, zi de nuntă ţărănească, zi de bucurie. Postelnicul se înturnase de dimineaţă.

Pe la zece ore, mai multe trăsuri cu cai se preparară. Nuna însoţită de Caterina şi alte două dame se urcară într-o trăsură. Ceialţi făcură cum putură. îndată ce trăsurile ieşiră din curte, cincizeci de flăcăi călări înconjurară trăsura Elenii — alţii alergau înainte şi toţi descărcau pistoalele şi strigau la uşă. Ei spuseră o oraţiă curioasă. Nunta ţinu trei zile, trei zile de banchete, de danţuri, de petreceri.

CEL DIN URMA ACT AL COMEDIEI

Dar este timp a ne înturna la sujetul nostru. După cununie, societatea de dame şi cavaleri ce veniră la nuntă se înturnă cu nunii acasă la postelnicul. Veni un moment în care toţi aceşti oaspeţi se aflară răsipiţi în salon, vorbind despre ale nunţii. Un serv intră şi zise postelnicului că o ţigană bătrînă, ce vine de la Bucureşti, voieşte să-i vorbească lucruri mari.

— Să vie aici, zise postelnicul.

Această ştire se auzi de toată societatea, toţi erau curioşi să afle care erau acele lucruri mari ce o ţigană bătrînă, venită de la Bucureşti, putea să comunice postelnicului.

După cîteva minute, o ţigană intră. Ea era trecută în vîrstă, crescută prin case boiereşti, învăţase a se prezintă: se închină la postelnicul şi îi zise că ar dori să-i vorbească în parte.

— Ah! zise principile. Postelnicul are secrete cu asfel de femei!...

— Nicidecum!... răspunse el, şi voind să nu cază în această bănuială, răspunse repede: Ce ai să-mi spui, spune-mi aici. Daca nu vei, poţi să pleci...

Ţigana puse ochii în jos şi zise:

— Daca voieşti însuşi domnia-ta... viu să mă plîng împotriva cocoanei dumitale... am avut un fecior, care era lacheu în casă boierească... este aproape o lună de cînd a venit aici... femeia dumitale, mă iartă a spune lucrurile cum sunt... s-a înamorat de dînsul... îl ţipe aici prin silă şi eu, muma lui, sufer şi mă pierz fără ajutorul lui...

— Femeie! strigă postelnicul, eşti ori beată, ori nebună...

— Nu sunt nici una, nici alta, boierule, răspunse ţigana. Copilul meu este aici schimbat în veşminte de boier...

În acel moment Ranu intră în salon.

— Iată copilul meu, strigă ţigana alergând la Ranu, apoi, întorcîndu-se către Elena; — mi-am găsit copilul, cocoană... şi ţi-l voi smulge din braţe-ţi... mi l-ai hrăpit: ca să-ţi mulţumeşti plăcerile, cînd eu, muma lui, mor de foame... asfel sunteţi voi, cucoanele!... nu aveţi ruşine să vă iubiţi cu ciocoii!...

— Scoateţi afară pe această beţivă! strigă postelnicul.

— Nu sunt beţivă!... spui adevărat... întrebaţi pe fii-meu daca nu sunt muma lui.

— Aşa este, răspunse Ranu. Este muma mea.

Elena căzu leşinată în braţele Caterinii.

Toţi cîţi se aflau de faţă se uitară unii la alţii cu mirare; unii încă suriseră cu răutate. Postelnicul crezu că visează.

— Este o infamie! strigă Zoe, acest june mi-a fost prezintat sub nume de boier din Moldova... Cînd am venit aici atît m-a rugat să-l aduc, încît nu am putut refuza... acu văz că am fost ameţită ca toţi ceialţi.

Un om ce era aici dispăruse. Cu capul dezvălit ieşea din curte, plîngea peste cîmpuri, fără să ştie nici unde se duce, nici unde este. Era Alexandru.

Zoe ieşea din salon. După o jumătate de oră trăsura sa fugea spre Ploieşti.

Elena priimise o lovitură teribilă, faţă cu lumea, cît şi în faţă cu bărbată-său; de nimic nu-i făcea atîta rău ca opiniunea lui Alexandru. El dispăruse la cele dintîi vorbe ale ţiganei. Va afla el că Elena era inocentă? daca va afla, nu va fi oare prea tîrziu? inima lui nu se va fi zdrobit la întîia lovire?... asfel se întreba Elena, ce căzuse bolnavă de durere. Soţul său o părăseşte. El se lăsă să se ameţească de această calomnie cu intenţiune.

DUCEREA LA CAPITALA

Dar să ne înturnăm la Alexandru. După vorbele ţiganei, părăsi salonul într-o despoziţiune de spirit de la care nu mai era decît un pas pînă la perderea totală a facultăţilor sale intelectuale.

Trecu repede prin curte, străbătu satul şi ieşi la luncă, apucă peste cîmpuri, cu capul descoperit... Cine l-ar fi văzut asfel ar fi crezut că este vreun nebun scăpat de la vreo mănăstire. Era două oare. El merse pînă aproape de seară fără să se oprească, fără să ştie ce cale a luat; către seară fuse întrecut de o trăsură cu patru cai. Cociul, văzînd pe Alexandru, opri caii şi îi propuse să-l ducă la Bucureşti pentru cîţi va sfanţihi. Alexandru acceptă şi se urcă în trăsură. Era trăsura egumenului de la Tîrşor ee se dusese să caute pe stăpînul ei în capitală.

Alexandru era zdrobit fiziceşte şi moraliceşte. Elena îi apărea o femeie degradată. El crezu că Ranu fusese amantul ei. „Şi pentru ce nu? zise el, pentru ce să nu mă amăgească pe mine pentru acela, daca o dată a amăgit pe bărbată-său pentru mine?... şi cine îmi spune că nu este o femeie ce-şi schimbă amanţii pe toată sâptămîna?... Ea nu s-a dat mie; este adevărat, dar nu a venit în grădină de cîte ori am voit să vie? Daca nu este astăzi metresa mea, eu nu am voit! Dar, în fine, a căzut vălul... şi cu cine, D-zeule! cu un lacheu!...

Oh! cât o dispreţuiesc acum!... scandal teribil... cu tot dispreţul ce cată să am pentru dînsa, mi se sfîşie inima de pietate cînd îmi aduc aminte poziţiunea ei umilitoare la vorbele acei fermecătoare!... sărmana femeie!... cum nu a murit îndată de ruşine? fiul unei ţigance, amantul ei! ce cădere! ce umilinţă!...”

Vorbind astfel, căzu în gînduri profunde: o lacrămă de compătimire curse din ochii săi şi păru că stinge flacăra mîniei care îl consuma. „De unde a venit acest om?” se întrebă el. Această întrebare fuse de ajuns ca să arunce oarecare lumină în spiritul său. „D-zeule! zise el, Zoe a adus acolo pe acest om! Ea l-a prezintat! oh! daca dedesubt nu este o intrigă infamă!... această femeie este în stare să facă tot!... Cine ştie daca Zoe nu a cules pe acel lacheu cu speranţă ca să compromită pe Elena? Cine ştie dacă acea ţigană nu a fost adusă de dînsa!... însă pentru care cuvînt?... voi afla aceasta!... Daca lucrul va fi asfel: daca Elena va fi inocintă... amar acestui intrigante! voi trage o răzbunare teribilă!... brîul ei cel perdut este în buzunarul meu... trebuie să mă întorc la Făneşti... Dar aceasta nu se mai poate... nu mai poci vedea pe Elena.”

Asfel cugetând, ajunse la Bucureşti.

Îndată ce intră înîntru, scrise Caterinii acest bilet:

„Am plecat repede, neputînd a mai asista la un scandal ce-mi făcea rău. Rog cerul să ierte rătăcirile acestii femei nenorocite. Ea nu mai poate să aibă în lume nici un alt sprijin decît pietatea d-le... fii bună cu din sa! o voi plînge cît voi trăi, căci, în adevăr, nenorocirile ei sunt mari!... Eu voi pleca în curînd şi de aici... rog cerul să poci să te mai văz înainte de a porn!

După ce trase aceste rînduri, chemă pe Petru, un serv vechi şi credincios.

— Vei pleca îndată la Făneşti, unde vei găsi pe d-ra Caterina X... îi vei da acest bilet în mînă. Mîine să fii aici cu orice răspuns îţi va da! Vei cere bagagele mele ce sunt acolo...

Petru luă scrisoarea şi ieşi fără a zice o singură vorbă.

Era două oare după miezul nopţii. Alexandru încercă să doarmă, în deşert; trecu o noapte teribilă. A doua zi îl prinse frigurile. Doctorul veghea lîngă dînsul tot timpul cît avu delir, în delirul său el vorbea de Elena, de Ranu; spuse prin fraze întrerupte o parte din scandalul de la Făneşti.

— Aici este un amor pasionat, zise medicul, voi veghea lîngă dînsul!...

Către seară, Alexandru se deşteptă; întrebă daca Petru s-a înturnat de la Făneşti. I se răspunse că nu.

— Amar! amar! zise el.

— Ar fi bine să goneşti orice gînduri, îi zise medicul, sau nu poci răspunde de viaţa d-le.

— Voi să mor, doctore! oh! viaţa, viaţa este un mare rău!... Poţi să-mi faci o mare bucurie? Eşti om învăţat... ai disecat ţărîna omenească, ai dezvălit secretele organismului acestii materii bizare ce formează omul, spune-mi că ai găsit secretul sufletului; spune-mi, totul să sfîrşeşte pe pămînt? Aceasta îmi va face bine... nu voi să mai fiu... A fi este mai crud decît a muri... oamenii nu ştiu ce cer...

— Vai! răspunse doctorul, ce putem noi să ştim?!... Dar lasă-mă să te întreb eu însumi, răul ce suferi vine dintr-un amor pasionat?...

— Paserea ce zboară după o ramură face să se scuture mult timp ramura, zise Alexandru. Este un amor ce mă părăseşte şi lasă în inimi o zguduitură. Dar ai ghicit, este un amor. Poţi să rîzi, doctore, de această slăbiciune? sunt cîteva zile, eu însumi rîdeam.

— Peste cîtva timp vei rîde încă...

— Dară, voi rîde, o ştiu... dar pînă atunci... sufer!...

— Răbdare!... timpul vindecă totul.

Petru întră în casă.

— Ai fost? întreabă Alexandru.

— Am fost şi am adus acest răspuns. Ii dete un bilet.

Alexandru îl deschise, îl citeşte; iată coprinderea:

„Domnule!

Este inocentă, şi victima unor intrigi infame, l-am dat biletul ce mi-ai scris, l-a citit. Acest bilet este insultător; cine ţi-a dat acest drept, nu ştiu, căci în fine nu eşti un profesor de morală. Cu toate acestea, Elena te-a iertat... este bolnavă în pat... voieşte să te vază înainte de a pleca. Dar daca te vei înturna aici, te rog să nu fii atît de sever ca ceialţi!...

Caterina”

Acest bilet produse o mare schimbare în ideile lui Alexandru. Către acestea o îndoială crudă plana ca un nor pe liniştea inimii sale. Alexandru, cu caracterul său, nu putea să fie ferice în viaţă. El simţea o bucurie vie să nu meargă la Făneşti; se îmbăta de ideea de a tortura sufletul acestii femei ce iubea mai mult decît viaţa lui; de a se tortura el însuşi.

„Voi să petrec cîteva luni la Bucureşti, îşi zise el. Voi să cunosc această societate în care se află femei atît de triste!”

Georges se prezintă la Alexandru.

— Ce zici despre cele întîmplate la Făneşti?

Alexandru se prefăcu pe cît putu, ca să nu se trădea, şi răspunse cu indiferinţă:

— Nu crez ceea ce se zice.

Petru intră şi anunţă pe d. Ranu.

— Să vie, zise Alexandru.

Ranu intră.

— Îmi pare bine, zise el, că vă găsesc aici pe aminei oi. Mustrarea de cuget mă apasă amar; viu a vă declara că d-na Elena este inocentă.

— Vorbeşte! zise Alexandru, oferindu-i un scaun.

Ranu să puse a spune tot cursul intrigilor Zoei, cărora el servise de instrument.

Alexandru şi Georges se prezintară la Zoe seara. Societatea ce se afla acolo se compunea de o mină de tineri, băieţi buni, dar fără nici o ţintă serioasă în viaţa lor. Unii din ei îşi trecea timpul a risipi averile părinteşti în cărţi. Ei nu ştiu nici să cheltuiască banii; nu au gust nici pentru călătorii, nici pentru cai, nici pentru arme; nu sunt nici gastronomi. Cheltuiesc şi sunt tot-dauna fără bani. Trăiesc pentru cămătarii din ţară. Aceşti din urmă îi încongiură şi, la trebuinţă, le oferă sume de bani, sută la sută şi de multe ori două sute şi trei sute la sută camătă, bieţii băieţi nu servă societatea nici ca risipitori, căci tot ce risipesc intră în lăzile unor avari. Doi, trei, patru ani de resipă, şi moşiile lor sunt vîndute de cămătari, cumpărate de cămătari. Ei nu se ocupă nici de politică, nici de literatură, de nimic, în fine. Alexandru mai văzu aici un jurnalist. Starea constituţională a produs acest fel de oameni şi în Principate. Ei sunt despărţiţi în două tabere, în jurnalişti liberali şi jurnalişti retrograzi. înrîurirea lor este încă neînsemnată din cauză că sunt puţini cititori. Ziarele liberale au mai mulţi cititori. Dintre cei din urmă ziarişti au fost care au devenit miniştri, sprijiniţi de opiniunea publică. Au fost asemenea care, în loc să intre pe poarta unui minister, au intrat pe poarta închisorii: aceasta dovedeşte că convicţiunile nu lipsesc printre dînşii. Ziarele liberale au devenit singurul sprijin al ideilor liberale.

Alexandru văzu încă o pepinieră de dame. Muntenile sunt în genere bune, cu temperamînte nervoase, bilioase, limfatice. Ceea ce le invită a repara lipsa frăgezimei naturale prin mijloace artificiale; sunt însă graţioase, spirituale; natura a făcut mult pentru dînsele; educaţiunea puţin sau nimic. Manierele în saloane sunt fără cenzură. Alexandru văzu mai multe dame şi darnicele ce se lăsau cu plăcere a li se săruta braţile pînă Ita supţiori de nişte tineri. Aceasta este o datină streină. Cititorii îşi aduc aminte că invaziunile streine s-au oprit de multe ori asupra saloanelor din Bucureşti.

Serata era plăcută. O grupă de dame se formase împrejurul Zoei. Aceasta le spunea cum lacheul făcuse con-chista unei dame la ţară, şi cum muma lacheului dezvălise intriga...

Alexandru ascultă în tăcere.

„Această femeie este infamă! zise el, în sine. Sărmană Eleno... tu nu ai pe nimini care să te apere”; şi, apropiindu-se de acest cerc de dame, zise:

— Vrei să vorbeşti de d-na Elena?

— Da, da! zise Zoe... Erai acolo.

— Eram acolo, dar mă iertaţi a vă face oarecare observări... Că Elena era inocintă, că respinsese cu oroare pe acel om... că el însuşi a declarat-o. Şi încă că era pus de d-ta să facă acest scandal.

— Că era pus de mine, zise Zoe, o răzbunare; dar că femeia aceasta e inocintă, nu mai crede...

— E rîndul meu a vă spune o istorie întîmplată la Făneşti, o istorie curioasă, cu stafii...

— Cu stafii? întrebară damele cu mirare.

— Nu vă speriaţi! răspunse Alexandru.

— O să mergeţi mîne seară la concert? întrebă ea, voind să schimbe vorba.

— Spune istoria cu stafii! îl rugară mai multe dame.

Alexandru începu să spuie cum în camera postelnicului intrase o stafie noaptea şi cum, fugind la cîntarea cocoşilor, lăsase să cază un brîu alb de mătase.

Dar vedeţi, adăogă el, cît omul este aplecat spre a bănui totdauna cu nedrept. Toată lumea acolo zicea că brîul era al unei dame ce o stimăm toţi!... Eu însă susţin că este o calomniă.

El arătă atunci brîul. Damele se uitară unele la altele, căci cunoscură brîul Zoei.

Negreşit că fiecine crede că Zoe cel puţin se formaliză, se ruşină... Ei, bine! nu, ea era sigură de cercul ei ce îl domina ca o suverană. Se puse să rîză.

— Vă voi spune această istorie, cînd vom fi singuri. Apoi, întorcîndu-se către Alexandru, îi zise încet: îţi iert excesul de gelozie ce te-a făcut să te porţi asfel... eşti un ingrat; pentru tine venisem în acea cameră; nu pentru altul...

La aceste vorbe Alexandru rămase înmărmurit. Damele care fură faţă nu se impresionară întru nimic.

„Ce neruşinare! îşi zise Alexandru. El se aşeză lîngă o damă tînără şi frumoasă şi începu să converseze cu dînsa.

— De mult timp ai venit în Bucureşti? îl întreba ea.

— De cîteva luni.

— Nu iubeşti încă pe nimeni? adăogă dama.

Aceste vorbe mări mirarea lui.

— Pe nimeni, zise el.

— Cu toate acestea ar trebui să iubeşti pe cineva... Toate inimele de faţă nu sunt prinse...

— Nici a dumitale? întrebă Alexandru.

— A mea?... deocamdată, nu! altădată... dar m-a înşelat.

— Se poate.?... a înşela nişte ochi atît de înfocaţi, atît de dulci!...

— Te miri?... singur poate vei face aceasta... Oamenii sunt schimbători!...

Zoe, văzînd pe Alexandru ocupat lîngă o damă mai tînără şi mai frumoasă decît dînsa, se văzu rănită în amorul ei propriu. Se scoală. Se îndreptează către poarta unei camere şi îi zise:

— Vei să vezi o nouă producţiune în arta picturii ce mi-a prezintat d. X., pictorul român?

— Cu plăcere! zise Alexandru, care o urmă în cameră.

Zoe, îndată ce intră acolo, se înturnă către Alexandru, se aruncă în braţele lui şi îi zise:

— Voiam să-ţi vorbesc... şezi lîngă mine!... nu poţi să-ţi faci idee cît te plîng şi ştii pentru ce?... natura şi fortuna ţi-au dat tot ce poate să aibă un muritor favorit şi tu calci în picioare binefacerile lor!... eşti de treizeci de ani, vîrstă în care omul caută să-şi facă socotelile sale cu lumea; să ştie ce este lumea şi ce este el însuşi; să joace o rolă în raport cu credinţele sale. Nu cunoşti lumea, şi lumea nu te cunoaşte; nu ai nici rolă aici. Caută să te decizi... simţimintele profunde, cugetările serioase, aspiraţiunile înalte la noi sunt nişte oaspeţi ce găsesc mai totdauna uşele închise. Cei ce posedă aceste cuali-tăţi caută să trăiască retraşi, sau să părăsească o ţară unde plăcerile singure au putut să aibă un templu. Dar cel mai bun lucru eiste a adora zeii ce toţi adoră aici. Vei să devii regele acestii societăţi? flatează aplecările ei. Prin acest mijloc eu am devenit tiranul ei. Toate aceste femei sunt la picioarele mele. Opiumul chinezilor are mai puţină putere asupra acelui popul stupid decît cupa cu desfătări ce prezintă să bea aceşti români însetaţi de plăceri. Nu crede că ei sunt mai nefericiţi decît alţii pentru că le place să trăiască astfel... Dacă am cerceta bine natura omului, poate că noi am fi mai aproape de adevăr! căci, în fine, ce este omul? ce este viaţa?... Omul este o ţărînă şi viaţa un vînt. El trăieşte o zi. Pentru ce să trăiască în necazuri?... Trebuie a te decide... a face ca noi... îţi trebuie o amantă... fugi de acele femei al căror amor serios aruncă pe viaţă un parfum de melancolie! amorul nu este etern; a iubi şi a poseda orice femeie îţi place... iată ce trebuie să cauţi. Nu este nici o femeie în salonul meu care să nu ţi se dea... nu ai decît să arunci ochii...

— Mă spăimînţi! zise Alexandru.

— Cît ai face să rîză această societate cjaea ar cu~ noaste simţimîntele d-le î

— Dar astfel de societate, prin astfel de purtare, îmi inspiră dezgust. Amar femeilor ce se prezintă un singur minut fără vălul pudoarei! pudoarea lor este poezia şi această poezie singură face fermecul sexului vostru.

— Idee! zise Zoe. Cei mai mari oameni au găsit mai mare fermec în femeile care aruncaseră vălul pudoarei, istoria mărturiseşte... femeile fără acel văl au încă poezia lor, o altă poezie: libertate de a vedea tot, de a auzi tot, de a face tot. Ea are fermecul noutăţii, fermecul înlesnirei. Orele noastre nu sunt înnorate niciodată; suferinţele ridicule nu le cunoaştem, nu cunoaştem decît plăcerile, schimbarea le renaşte, le reîntinereşte neîncetat...

— Societatea aşteaptă, zise Alexandru. Ce vor zice damele care te ştiu cu mine aici?

Zoe surîse.

— Eşti copil! răspunse ea. Ce pot să zică? că sunt cu amantul meu? ele nu fac toate ca mine?... întredes-chide uşa şi vezi — nimeni nu mai este în salon — toate au plecat cu amanţii lor...

— Dar bărbatul? întrebă Alexandru.

— Doarme, zise ea.

Într-acest timp Zoe îşi desfăcuse buclele ce cădeau unduitoare pe umerii albi. O lampă revărsa o lumină în-doiasă în cămară.

— Vino lingă mine, zise ea, şezînd pe o sofa bogată, şi trăgînd pe Alexandru lingă dînsa. Priveşte-mă... sunt încă frumoasă... tu nu cunoşti tezaurii de voluptate ce ţi se oferă: frăgezimea fecioarei tinere este palidă pe lîngă aceste fermece; simţurile mele sunt înflăcărate; corpul meu tremură şi arde înaintea ta... perii mei se scutură pe cap sub flacăra voluptăţii... Ochii se turbură... buzele mele ard... locul se învîrteşte cu mine... pentru ce întîrzii?...

Ea căzu leşinată pe Elescu, buzele murmură vorbe neînţelese. Alexandru profită de acest leşin şi trecu în salon, de acolo îşi luă pălăria şi plecă repede.

„O, femeie! îşi zise el, tu nu poţi procura mai mult decît o femeie ce se vinde la cel dintîi venit: dezgustul!”

Postelnicul George rămăsese în opiniunea că Elena era culpabilă. Din acea zi el nu voi să o vază. Trecea timpul pe la alte moşii şi cînd se înturna acasă nici nu cerceta despre soţia sa. Auzise că Elena este bolnavă şi oprise pe toţi d-a trimite să vie vreun medic; o femeie văduvă din Ploieşti, ce devenise ţinuta sa, nu înceta a-l întărită contra Elenii cu speranţa să o lase şi asiei să o ia pe dînsa. Postelnicul George ar fi plecat lesne urechea la însînuitoarele consilii ale ţinutei sale, daca avariţia nu l-ar fi consiliat din contra: Elena avea zestre mare şi el nu voia să piarză prin divors.

— Răbdare! îi răspundea el. Poate că cerul o va chema în sînul său, este bolnavă, toate mijloacele sunt luate ca să nu o oprească din această călătorie. Astfel vom avea starea ei.

Către acestea Elena, părăsită de toţi, afară de Cate-rina, începuse a uita lovitura ce i se dase şi sănătatea sa se ameliora pe toată ziua. Ea se informa neîncetat despre Alexandru. Ar fi dat toată viaţa sa numai să-l încredinţeze că este inocentă. în cele din urmă îi scrie această carte:

„Domnule!

De două luni mă odihnesc cu întristare şi cu durere pe patul meu; nu voi să te ostenesc vorbindu-ţi de cauza acestii suferinţi. Tot ce poci spune este că sufer mult şi nimic nu poate a-mi împăca durerile, m-am schimbat asfel încît cu anevoie vei putea a mă recunoaşte, fiziceşte şi moraliceşte, şi sufer cu pasienţă fără să poci zări un termen. Daca am o zi mai lină, am două de dureri. Aici toţi cîţi mă înconjură parcă suferă cu mine. Acest loc acum este locul unde sufletul suferă, dar nu geme; este încă bine de a nu turbura auzul celoralţi cu plîngerile sale! Asfel, degetele mele ce s-au dedat să cază pe tonuri minoare(triste), le am în piano şi sunetul muzicii a încetat de a se mai auzi în casa mea! De întristare aceste degete au slăbit şi au îngălbenit şi, nemaiavînd ce face, se încrucişează în semn de martir închis... voi să las această casă!... îmi pare rău. Am locuit-o mai mulţi ani, şi mai ales regretez iedera ce am plăntat eu însumi pe murul grădinii în această primăvară, şi în care (daca ideile ar putea să se sape) ar citi cineva aci toată istoria cugetelor mele, ce vin şi se duc totdauna mai triste ca rîndurerile la sfîrşitul verii.

Această scrisoare era un capodopere de literatură. Ea există încă în original. Elena o trimise lui Alexandru, fără nici un alt comentariu. Alexandru nu putu să-şi oprească lacrămile, citindu-o. Elena era acum inocintă în ochii săi. Se decise să plece la Făneşti. Plecă chiar în ziua cînd priimi scrisoarea Elenei.

ÎNTOARCEREA LA FANEȘTI

Locaşul de la Făneşti devenise trist. Singurile locuitoare ale acestii case era Elena şi Caterina. Cea din urmă se prepara a se înturna în capitală. Alexandru sosi noaptea. Elena era în camera sa. Zgomotul poştaşilor o deşteaptă din somn, află despre venirea lui Elescu. E,a se decide să-l priimească în camera sa chiar atunci.

Caterina dormea într-o cameră alături. Noaptea era înaintată, o noapte frumoasă de vară; o tăcere adîncă domnea peste cîmpiile ascunse în umbră; răcoarea ce anunţă că zorile sunt aproape de revărsare se răspîndea în aerul îmbălsămat de parfumul cîmpului.

Alexandru intră la Elena. Aceasta îl aştepta şezînd pe o sofa. Ea se îmbrăcase în negrele cele mai elegante. Albeţa feţei, mînilor, gitului contrasta cu negrele costumului său, într-un mod atît de plăcut, încât lăsa să nască unul din acele fermece a căror înrîurire o simţim rareori în viaţa noastră. Buclele părului său erau respinse cu răsfăţare de la tîmple şi lăsau să se vază toată faţa sa, frumoasă şi palidă.

Alexandru, îndată ce intră în cameră, se aruncă la picioarele sale, îi luă mîna şi o udă de lacrămi.

— Mă crezi culpabilă încă? întrebă Elena.

— Ştiu toate. Ranu însuşi, mustrat de cuget, mi-a mărturisit adevărul.

— Mulţumesc că ai venit, Alexandre. Era timp... nu este aşa că mă afli schimbată, priveşte şi plîngi acele frumuseţi ce admirai şi care nu mai sunt...

—Te aflu de o mie de ori mai frumoasă, Elena mea... oh! de o mie de ori îmi eşti mai dragă.

— Mai dragă?... iată tot ce voi... Dar scoală şi spune-mi, ai suferit? nu voi să auz că ai suferit!... Voi să sufer numai eu!... căci acesta este un drept al meu. Ai văzut cum oamenii s-au întărîtat asupra mea?... toţi mă cred culpabilă, însuşi bărbată-meu! dar ce îmi pasă de lume mie? ceea ce mă ucidea era temerea că tu însuţi puteai să crezi cia ceialţi, dar îmi zici că nu crezi... acum sunt fericită...

— Nu voi crede niciodată!... nu am crezut... dar să lăsăm aceste lucruri. Spune-mi, Elena mea, în tot timpul ce nu m-ai văzut, ai cugetat la mine?

— Se întreabă asfel de lucruri? nu ţi-am zis că te iubesc?...

— Mă iubeşti?... Eleno, eşti sinceră?

— Nu am minţit niciodată.

— Ei, bine! atunci cată să laşi această ţară!...

— Să plecăm împreună? nu este aşa? să-mi las fata, lăsîndu-i moştenire ruşinea mumă-sei? şi eu să te însoţesc în ţări streine, purtînd cu mine ura şi dispreţul oamenilor? Unde voi merge, va trebui a mă ascunde, societatea nu suferă o femeie ce a fugit cu amantul său. Mai tîrziu, cînd dispreţul lumii va risipi prestigiul amorului, tu însuţi nu vei mai vedea în mine decît o fiinţă ce inspiră dispreţul. În deşert îmi vei spune că nu eşti ca ceialţi oameni; crede-mă, Alexandre, excepţiunile, ele însuşi, sînt sclave ale legii comune. Dar te iubesc, este un adevăr, nu aş fi voit-o; o putere mai mare decît puterile mele mă învinge şi mă supui, fără voia mea, dară te iubesc şi voi fi a ta, dar din acel moment caută să nu mai trăiesc, ţi-am spus-o şi ţ-o repet. Acum vei să fiu a ta? decide mai întîi că trebuie să mor.

— Dar eu nu voi să mori!

— Atunci, încetează de a-mi cere mai mult decît ceea ce voi a-ţi da.

— Să te iubesc, dar, de departe?

— Nu, căci şi atunci voi muri... Ursita cată să se împlinească. Decide că vei să mor...

— Ei, bine! mori, şi cu tine voi muri eu însumi!... zise Alexandru, într-un exces de exaltare.

— Ai zis! pactul este subscris, răspunse Elena.

— Cine eşti tu, o, fiinţă dulce şi teribilă, tu, care ai atîta putere asupra vieţii mele?!... oricine vei fi, ascultă: viaţa ta este viaţa mea. Ce îmi pasă mie de viaţa mea daca viaţa ta va înceta? voinţa mea este voinţa ta. Daca vei ¡să mor, voi muri! dar înainte de a coborî în mormînt, o, Elena mea, află că moartea este ţărmul întunecos către care toţi coborîm, o zi mai curînd sau mai tîrziu, spre a ajunge, este puţin lucru; dar a ajunge acolo, îmbătat de parfumul tinereţelor, graţiilor, frumu-seţelor tale, o, Elena mea, nu este soartă mai ferice, să murim! dar mai nainte să bem din cupa tinereţii flacăra amorului! Lasă-mă să aspir pe buzele tale parfumul sărutărilor! pe sînul tău frăgezimea graţiilor! voi să mă îmbăt de juneţea ta, de frumuseţea ta; de căldura sufletului tău, de răsfăţările tale, de surîsele tale, de com-plînsgerile tale, de laorămile tale; de amarul ce te coprinde, ce te îmbată, ce te îndivină. Această flacără cerească ce dă un nou fermec frumuseţei tale.

Elena tresări la aceste vorbe.

— Taci, Alexandre, aceste vorbe îmi fac rău!...

— Vino, vis graţios al vieţii mele! vino,exală parfumul sufletului tău şi încetează de a trăi! tu eşti o floare de primăvară! ca dînsa naşti, trăieşti şi mori. Dar ea, înainte de a muri, tresare de voluptate în sărutările vîn-tului: şi exală viaţa şi parfumul într-o dulce beţie de amor. Pentru ce nu vei face ca dînsa? lumina ochilor tăi mă farmecă! parfumul gurii tale e dulce ca vîntul serilor de primăvară; comunică o flacără de viaţă, de fericire, de voluptate şi recheamă nectarul Olimpului; gura ta are atracţia fîntînelor pentru călătorii obosiţi; sinul tău este locaşul ce graţiile dispută viselor celor de amor şi de fericire î Sufletul tău este focul soarelui de primăvară.

-— Alexandre!... murmură Elena.

Inima ei bătea cu putere; vorbele lui Alexandru făceau să tresară corpul ei gentil ca o floare la suflarea vîntului, şi înflăcăra cu putere toate fibrele inimii sale. Părul ei castaniu, desfăcut, cădea cu răsfăţare peste tot corpul ei şi da frumuseţei sale un fermec de voluptate.

— Alexandre! repetă ea.

Dar amantul ei o luase pe braţe, fruntea ei se înclina şi se odihnea pe sînul lui.

— Lasă-mă să înclin fruntea pe sînul tău, amorul meu! zicea Elena. Oh! cum aş dori să nu se mai rădice niciodată! Alexandre, eşti tu oare atît de frumos sau amorul îţi dă farmecul ce mă răpeşte? crezi tu în farmece? Eu nu am crezut; dar acum crez: inima mea este fermecată negreşit, ca să te iubesc cum te iubesc şi să nu poci nici a lupta cu patima ce mă coprinde!... Nu cunoscusem încă amorul, zilele mele treceau liniştite şi monotone: tu venişi şi mă învăţaşi a iubi... Acum nu mai este fericire pentru mine... fericirea mea nu mai este a mea, ci a ta; precum tinereţele, graţiile, cugetările mele sunt ale tale, ca să te dezmerde. şi să le fărîmi sub picioare-ţi. Nu uita că mîne nu voi mai fi nimic pentru tine, nu voi avea puterea să te privesc ca metresa ta... Vai! pentru ee nu ai venit eînd mina mea era liberă? pentru ce ai întîrziat?... Dumnezeu te va pedepsi în moartea mea..., Dar, spune mie, Alexandru meu, amantul meu, regele meu, spune, vei păstra oare o suvenire plăcută despre mine? vei scuza amorul meu?...

— Pentru ce îmi faci aceste întrebări, Elena?... vai! tu rămîi melancolică însuşi în orele cele mai rîzitoare ale amorului!... Lasă~mă mai bine să admir tezaurii fru-museţelor tale...

— Îţi plac aceste frumuseţi?... Ele sunt ale tele, ad-miră-le, sufletul meu! ochii mei îţi place să-i priveşti? buzele mele îţi place să le săruţi? sinul meu îţi place să-l descoperi? tu eşti domnul şi împăratul lor, precum eşti domnul şi împăratul inimei mele. Ştiu că sunt frumoasă; sunt ferice că sunt frumoasă, ferice zic, pentru că poci cu frumuseţele mele a-ţi crea momente de fericire.

— O, suflete sublim de femeie! strigă Alexandru. Este adevărat dar că tu eşti o flacără de amor sub o formă graţioasă, destinată să o consume î constimă dar forma şi arde totdodată şirul zilelor mele!... o, Elena mea! Tu vei să mori, şi vei să mori pentru că vei să fii a mea, onoarea şi viaţa ta le sacrifici deodată. Ei, bine! ascultă. Eu însumi voi muri! oh! tu ai dreptate... cînd am gustat o dată o fericire atît de dulce, viaţa ce mai rămîne nu poate să mai păstreze în sînul ei fericiri atît de dulci. Viaţa este tristă, şi restul e agonia morţii. Omul nu este creat pentru lungele suferinţi, ci pentru o zi de mulţumire. Amar aceluia ce nu poate să înţeleagă acest secret. El va fi pedepsit prin suferinţe fără repaos.

Elena era răpită. Corpul ei se bătea sub acţiunea fiorului rece şi focului ce o încingea. Jumătate leşinată, buzele ei şoptea vorbe de patimă şi de tinereţe. Părul ei tresărea de voluptate sub răsfăţările amantului ei, şi buzele sale, priimind şi evitînd sărutările înfocate, semănau cu rozele de primăvară ce se deschid la razele soarelui arzător, ochii ei, inundaţi de un rîu de voluptate, păreau streini acestui pămînt.

— Alexandre! şopti amanta transportată. Alexandre! lumea de va fi justă, caută să respecte o femeie ce iubeşte şi cade. O, sufletul meu! nici o virtute nu poate să reziste flăcărilor ce mă consumă!... Plingi pe femeia ce iubeşte, dar nu o blama!... Aş voi ca această lume ce critică să simţă; daca ea ar simţi ce simţ eu, atunci aş fi absolvată... Dar tu devii gînditor... o lacrămă luce în genile tale... este o lacrimă de fericire?... pe cursul vieţii noastre orele plutesc încununate de roze; mine se vor ascunde în vălul lor de doliu... pentru ce inima ta se refuză la fericire?... Tu taci?... Ziceai că sunt frumoasă, frumuseţele mele se aprind ca un cer într-o noapte senină. Tezaurii sufletului meu, ce nu s-au deschis încă pentru nici un muritor, se revarsă şi cură pentru tine... tu eşti fericitul învingător al inimei mele!...

— Elena mea! repetă aceste vorbe divine.! ele mă încîntă precum altădată parfumul ambrozii îmbăta zeii din Olimp... oh! tu vei depune pămîntului ţărîna ce pămîntul ţi-a împrumutat; dar sufletul tău nu va peri: el e prea sublim ca să nu fie o reflecţiune din dumnezeire! dară, tu eşti o parte a dumnezeirei, căci inima ta este divină, generoasă, nobilă; căci niciodată inimă de femeie nu a iubit cum iubeşti tu...

— Aş voi ca fruntea mea să odihnească pe sînul tău cu eternitate. Cît de dulce cură viaţa pentru mine!... ar zice cineva că toate fericirile universului se adună împrejurul meu şi mă leagănă pe braţele lor? dar ele nu vor sta pe lingă mine mult timp!... Spune, amantul meu, spune, domnul meu, tu nu eşti ferice ca mine?

— Sunt ferice, Elena mea... şi cine poate fi mai ferice decît mine?... Cine este mai frumoasă, mai poetică, mai amoroasă, mai sublimă decît tine?! nu sunt eu domnul acestor bucurii cu care nici o frumuseţe nu poate să rivalize?...

— Crez că cele ce zici le crezi... şi sunt ferice, îm-bată-te de farmecele ce te încîntă!... Părul meu ce îl admiri este al tău, fă să tresară fiecare fir sub o sărutare arzîndă!... oh! dar aceasta nu s-ar termina în toată viaţa! şi mîne trebuie să ne despărţim. Să murim poate!... orele nu ne ascultă; ele revarsă deliciile lor sublime şi zboară neîncetat!...

— Inima mea! Elena mea, doamna mea, o sărutare încă! dar o sărutare al cării termen să fie moartea!... buzele tale tresar de voluptate; sînul tău palpită sub rozele şi sub crinii săi şi exală parfumul primăverilor!... Să murim!...

Curgeţi, ore fugătoare! amoare, revarsă torente de voluptate! Noaptea era frumoasă, păsările prin cîntecele lor îngînau mugirea rîului, zorile se revărsau, şi Alexandru se înturna în camera sa de culcare.

IAR LA BUCUREŞTI

D-na Zoe era în budoriul său unde priimea vizita intimilor. Principesa Iordache, cea din urmă persoană ce veni aici pe cînd ducem pe cititorii noştri în budoriul Zoei, şi alţi patru bărbaţi, cunoscuţi prin viaţa lor bizară, formau cu cele două dame cercul de intimi.

Conversaţiunea alerga asupra ministeriului cel nou ce era să se formeze, şi mai ales asupra arestării patrioţilor de la Bosel.

— Ciudată istorie, zise Zoe, îmi pare rău însă că nu a fost cazuri de moarte...

— Pentru ce? întrebă principesa.

— Lupta pusă între doi inamici ai noştri, orice conflict de această natură servă cauza noastră.

— Dar era acolo însuşi de ai noştri.

— Este adevărat, zise Sonelescu, un domnişor perdut într-o mare cătăţime de grăsime şi cu o sticlă atîr-nată la ochi. Istoria principelui Odoric, ce a fugit pe fere astă de spaima dorobanţilor, lăsînd într-un cui al ferestei o mică parte din pantalonul său, este o dovadă.

— In fine, cum priveşti d-ta acest fapt? întrebă Zoe pe Sonelescu.

— Minunat, dar nesăvîrşit... speram ceva mai mult; cîteva ucideri, dar au scăpat.

— Acest conflict va face să cază ministerul?

— Neapărat.

— Ce minister o să avem? întrebă încă Zoe.

— Se vorbeşte că a chemat pe bărbată-meu să com-puie noul minister, zise principesa Iordache.

— Glumeşti, zise Zoe, e rău cu curtea.

— Dar e bine cu consolii... ambasadorul E... ieri încă a scris o carte...

— Eu cred că roşii or să vie la minister, zise un domnişor pleşuv.

— Ce oroare! strigă principesa.

— Nicidecum, urmă adesta. Aş crede o mare nefericire pentru partida noastră conservatoare daca astăzi ar lua puterea în mînă. Oamenii cei noi ca şi ideile noi au prestigiu în opiniunea ţării. Cată mai întîi să se uzeze toţi prin trecerea lor prin minister. Ei, oricare ar fi meritele lor, se vor uza: nu vor putea să organizeze nimic. Maioritaitea în Adunare este a noastră, pe de o parte îi vom opri de a lucra; iar pe de alta, vom răsturna necontenit toate ministerele lor. Şi, cînd timpul va fi pri-incios, vom arăta ţării şi puterilor că aceşti oameni nu sunt în stare a face nimic, atunci şi numai atunci ne vom arăta noi.

— Planul este minunat, zise Zoe. Dar cîtă răbdare ne trebuie! oamenii noştri au început a se descuragia; mulţi au trecut dincolo... Stările noastre se ruină!...

— Le vom repara toate cu uzură, răspunse diplomatul pleşuv.

— Apropo de stare, zise principesa, ce avere are Elescu?

— Şi apropo de Elescu, zise domnişorul cel gras, am aflat ceva curios. El este înamorat de Elena. Se zice că ea i-a scris să se ducă la Făneşti în lipsa soţului său şi că el s-a dus în noaptea trecută?

— Nu este de mirare, răspunse principesa.

— Să vedem! zise Zoe... iată o femeie care se bucură de o reputare nemeritată.

— Se zice că este virtuoasă, răspunse diplomatul pleşuv, meritul ar fi cu atît mai mare, căci în adevăr este frumoasă.

Zoe îşi muşcă buzele.

— Nu mă mai mir daca o găsiţi virtuoasă, din momentul ce o găsiţi frumoasă! ce frumuseţe vedeţi în-tr-însa?

— Este frumoasă! ziseră cei doi bărbaţi ce tăcuseră pînă atunci.

Zoe aruncă o căutătură fulgerătoare unuia dintre dîn-şii, un om ca de treizeci şi şase de ani; blond şi cu plete lungi.

— Cît pentru virtutea ei, eu poci mărturi, zise celalt, un june ca de vreo treizeci de ani, o adevărată figură de tabachere. Nu sunt fat, dar cată a spune adevărul, am făcut multe concuiste; dar cu Elena mi-am perdut timpul, deci pentru mine, o femeie ce îmi rezistă, o numesc o femeie virtuoasă.

— Veţi avea o încredinţare din contra. Mine seară vă dau ‘rendez-vous’ la Făneşti.

— Să fie! ziseră cei patru bărbaţi.

— Veţi cunoaşte atunci prin dovezi pozitive că Elena este o ipocrită.

— Bine! ziseră ei şi, luînd pălăriile, se retraseră spre a se prepara pentru călătoria de a doua zi.

Zoe rămase cu principesa Iordache.

Ea sună clopoţelul, un lacheu intră.

— Să meargă să-mi cheme îndată aici pe femeia ce a venit de la Ploieşti.

— Ce vei să faci? întrebă principesa.

— Nu ai înţeles?... voi să perz această rivală; voi să o demasc... Ea petrece cu Elescu... Voi prin ajutorul acestei femei, ţinuta postelnicului, să o suprinză bărba-tu-său în braţele Elescului în acelaşi timp ce vom ajunge acolo.

— Proiectele tale sunt demne de un mare diplomat.

Femeia de la Ploieşti veni. Ea era tînără şi cu o figură curată; dar fizionomia ei lăsa să se ghicească un caracter plin de răutate. Patimile sau lungi privaţiuni trăseseră pe frunte-i urme de suferinţi. Sub coperemîntul ei modest se ascundea un suflet ambiţios, pe care nici modestia poziţiunei, nici obstacolii ursitei nu îl spăimîntă. Ea se credea chemată a deveni consoarta amantului ei.

— Ştii pentru ce te-am chemat? o întrebă Zoe.

— Nu ştiu, răspunse ea cu oarecare mîndrie.

— Ursita, cînd te-a născut, a precugetat să-ţi facă o condiţiune mai bună; eu sunt sigură că are să vie o zi cînd vei fi în societatea noastră, egala noastră, amica noastră. Acea zi va fi ziua cînd postelnicul te va recunoaşte de soţia sa. Insă te-ai gîndit oare că spre a ajunge acolo, caută să-şi lase femeia lui, şi, ca să-şi lase femeia lui, caută să aibă un cuvînt. Acest cuvînt eu poci ca să ţi-l dau.

— Cum?... întrebă Tudora cu mirare.

— Cum? lesne de tot. Ascultă. Vei şti că d. Elescu o iubeşte şi este iubit. El este acum la Făneşti, lucrurile sunt înaintate; mîne seară, vino acolo şi caută să aduci şi pe postelnicul, o veţi surprinde în braţele amantului ei. Noi vom veni acolo: iată cuvîntul de despărţire...

— Ceea ce zici mi se pare bine gîndit, zise Tudora. Eu voi zbura îndată la Ploieşti, mîne seară voi veni la Făneşti cu postelnicul.

— Atunci pleacă îndată! zise Zoe.

— Aşadar, să ne revedem în Făneşti!

Tudora se înturnă la casa unde trăsese. Ea era plină de speranţă că va reuşi şi va deveni damă mare, prin acest mijloc infam. Acasă întîlni o cunoştinţă de ţară, o femeie tînără, Maria de la Brebu, ce venise în capitală cu bărbatul său, ca să tîrguiască pentru nunta sororii sale; văzînd pe Tudora, pe care o cunoştea, voi să o consulte asupra obiectelor ce era să cumpere şi o urmă pînă la casa unde se opri. în bucuria ei, Tudora spuse Măriei că şi nunta ei este aproape; că are să ia pe postelnicul; că Elena, femeia lui, trăieşte la ţară cu Elescu...

— Nu se poate, zise Maria.

— Nu se poate? eşti neroadă, răspunse Tudora... mîne seară vei zice că a fost cum am zis eu.

— Pentru ce?

— Mîne seară postelnicul îi va prinde în faţa martorilor.

— Atîta mai bine! răspunse Maria, surîzînd şi as-cunzîndu-şi toată spaima ce coprinse inima sa. Apoi, schimbînd vorba, o consultă despre tîrguielile sale. Tudora îi dete oarecare explicări şi Maria, mulţumindu-i, ieşi; pe stradă regăsi pe bărbată-său, cărui îi spune secretul Tudorei.

— Femeie! zise bărbatul; o fi sau nu vinovată, Elena este binefăcătoarea noastră. Fără dînsa, fără d. Elescu, eu aş fi mort. Socotesc că ar fi bine să le dăm de ştire.

— Asta era şi gîndul meu, răspunse Maria.

— Atunci, lasă cărpeturile şi la Făneşti! căruţa e uşoară şi caii mei odihniţi... o să zburăm ca vîntul.

Asfel vorbiră şi, fără să se mai gîndească, purceseră la Făneşti.

MARIA

A doua zi Caterina se miră de venirea lui Alexandru.

— În fine, ai venit! îi zise ea. Ştiu, ai petrecut toată vara în capitală şi acum vii să fii faţă la căderea frunzelor ca să te consoli cu arborii de perderea iluziunelor d-le.

— Ceea ce zici este adevărat, răspunse Alexandru, am perdut multe iluziuni; dar nu mă voi consola privind căderea frunzelor, frunzele cad şi arborii rămîn dezvăliţi. Eu ceea ce am perdut în iluziuni asupra unor persoane, am cîştigat asupra altora... Ştii că eşti o fată plină de inimă, urmă el, amicia ce am pentru Elena mă face să te admir...

— Ai văzut pe Elena? întrebă ea.

— Am văzut-o.

— E schimbată... tristă...

— O găsesc asfel cum zici dar cată să sperăm că ursita sa se va ameliora.

Ca gustare ei se întîlniră cî te trei. Scurtul timp ce şezură la masă, Caterina nu înceta a vorbi; dar Elena era gînditoare, gravă. Toate vorbele sale semănau cu ale unui om ce este sigur să moară în curînd.

După-masă se închise în camera sa.

— Ce faci acolo, singură? îi zise Caterina.

— Testamentul meu moral, răspunse ea cu seriozitate.

— Eşti nebună! zise Caterina şi plecă rîzînd.

In cursul zilei Elena rămase cu Alexandru în salon.

— Caută să pleci, îi zise ea.

-— Aşa de curînd?...

— Mi-e teamă să te mai ţiu aici... acum mai ales...

— Elena mea, ai uitat că o să murim?

— Ai dreptate, zise ea gînditoare. Dar nu spune să murim!... Eu singură voi muri... tu să trăieşti, asta este voinţa mea.

— Va fi greu să trăiesc cînd tu nu vei mai fi.

— Dumnezeu, care a creat moartea, i-a dat pentru soaţă uitarea. Uitarea este bunul suprem al vieţii noastre. Ea vindecă rănile inimilor. Nu te îngriji despre mine, Alexandre. Voi fi uitată de oameni, urmele mele pe pă-mint mîne nu se vor mai cunoaşte, numele meu timpul îl va şterge după mormîntu-mi!... Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de mine.

Alexandru lăcrăma.

— Plîngi? eşti copil!...

— Eu nu voi să mori!...

— E tîrziu... nu se mai poate... Mîne caută cu orice preţ să ne despărţim, poate spre a nu ne mai vedea! Imbată-te de fermecul tinereţii mele! beţia va fi scurtă şi trezirea va fi amară.

Alexandru ascundea fruntea sa în sînul ei.

— Te iubesc! striga el, te iubesc cum cel ce moare iubeşte lumina soarelui vieţii! Căci, o, Elena mea, tu şi viaţa sunteţi acum acelaşi lucru. Timpul nu este lung de cînd tu ai devenit o parte din existinţa mea, este adevărat; dar nu este numărul anilor care dispune de puterea simţimintelor: o zi, o oră, un minut sunt spa-ţiurile care produc evenemîntele cele mai mari. Apoi vei tu să crezi? Sufletul tău, ce învieţuieşte acest preţios coperămînt de argil, este o bună cunoştinţă a cugetărilor mele de treizeci de ani, voi zice ce alţii au zis înainte de mine: tu eşti idealul meu, acel vis de frumuseţe şi de fericire ce venea din paradis legănat pe o horă de dorinţi şi îmi ştergea ochii de lacrămi.

— Cînd voi fi şi cînd nu voi mai fi, răspunse Elena, acest vis va veni ca totdauna a te răsfăţa în durerile tale!...

— Ceea ce zici e frumos! dar din nefericire este o poezie...

— Ursita a voit să fie asfel. Cine ştie daca nu este o favoare pentru amantul meu adorat!... Cine ştie daca nu este un bine?... Astăzi tu priveşti în mine idolul tău. Paradisul nu are nici o frumuseţe mai dulce decît mine pentru imaginaţiuniea ta poetică. Cel puţin asfel crez că crezi tu. Daca eram soţia ta, oare nu aş fi perdut farmecul ce te răpeşte astăzi? Sunt tînără, frumoasă astăzi încă; dar aceste cualităţi sunt expuse la asprimea anilor ca florile la schimbarea timpului, această frunte se va încreţi, aceşti ochi vor perde vioiciunea lor; această gură va înceta să aibă frăgezimea, rumeneala, parfumul ce te îmbată astăzi. Acest suflet, obosit el însuşi de lovirile ursitei, se va exprima într-o zi ca clopotul ce sună de moarte. Acea zi nu va fi departe; o văz alergînd, sosind. Iată viaţa reală! viaţa poetică diferă; acolo nimic nu oboseşte, nimic nu se veştejeşte. Anii şi suferinţele nu au nici o putere. Eu voi muri; dar în inima ta voi lăsa o suvenire plăcută, nu zic pentru toată viaţa; dar pentru un timp, voi rămînea tînără, frumoasă, dulce, poetică ca visele tale... Ţi-am dat tot ce ai voit, misiunea mea, dar, este împlinită: cupa este deşertată pînă în fund. Te ştiu încă astăzi aici, dar ca să aduni cele din urmă rămasuri de plăcere, pentru cea din urmă oară.

— Ce zici tu, sufletul meu? acel timp în care amorul perde cununile sale este încă departe şi tu eşti încă atît de frumoasă!... Ursita are pentru noi multe zile de fericire. Daca am băut o dată dintr-o fîntînă apa sa delicioasă, nu trebuie să mai bem? ea este încă plină; apa ei nu şi-a perdut cualitatea, vom înceta de a bea cînd apele sale se vor usca.

Elena surîse cu melancolie.

— O femeie nu este o fîntînă, zise ea; Alexandre, eu nu îmi fac iluziuni ca celealte femei; ca dînsele nu voi a mă înşela singură. Sunt o femeie criminală înaintea oamenilor, înaintea conştiinţei mele, ce zic, înaintea ta chiar!... Pentru tine ce sunt astăzi daca nu o femeie căzută?... nu voi să te auz protestînd, căci nu voi să te auz minţind; aş muri cu durerea că tu însuţi nu ai fost mai mult decît comunul oamenilor. Ceea ce este scris se va împlini.

— Este dar serios că eşti decisă să te sinucizi?

— Am zis-o înainte, tu ai priimit... acum nici o putere omenească nu mai poate înlătura lovitura...

— Dar eu sunt ucigătorul tău?...

— Nu!... tu nu m-ai sforţat a o face: tu nu ai nici o răspundere... Dar să lăsăm subiectul acesta, amantul meu; de astăzi pînă mîne, să nu ne gîndim decît la amorul nostru. Este dulce acest amor, o, sufletul meu! niciodată om nu a fost mai iubit decît tine!... turturica nu era mai amoroasă decît amanta ta. Amorul nostru! durerele lui încă erau nişte fermece divine! lacrimile ce am vărsat erau atît de curate, de tinere, de amoroase, că daca ele au zburat spre ceruri, ele a trebuit sâ formeze mărgăritarele ce împodobesc tronul providenţiL Sunt încă tînără, încă frumoasă, îmi zici tu? Ei, bine! zi, zi încă; aceste vorbe mă fac ferice; da, da, sunt tînără, sunt frumoasă; dar pentru tine, numai pentru tine; aş voi ca tinereţile, frumuseţele mele să fie în adevăr farmecele ce îţi îmbată viaţa de fericire! zici că buzele mele sunt curate ca florile? Aş dori ca parfumul lor să dezmerde simţurile tale pînă la mormînt î zici că sîniul meu e fraged? şi graţios? asfel aş voi să fie calea pe care cură zilele vieţii tale.

— Repetează aceste vorbe!... strigă Alexandru cu exaltare... Ele au puterea să mă omoare şi iată singura fericire ce mai aştept pe pămînt! — Nu! nu!... Eu nu trebuie să mai trăiesc!... farmecul ce ne îmbată în viaţă este prea sublim ca viaţa din urmă să poată a mai avea ceva plăcut!... nu! nimeni alţii nu au gustat mai multă fericire pe pămînt decît noi. E prea mult, şi poate că cerul ne face această rară favoare în vederea unor mari dureri ce ne aşteaptă! ne vom iubi în altă viaţă... crezi tu, sufletul meu, că este o altă viaţă? Eu cred, sau cel puţin nu cred că omul încetează la mormînt... Am fost, deci putem încă a fi! nimeni nu poate a mă combate pe acest tărîmî... defiez pe toţi aceşti disecători ai spiritului şi ai materiii să dovedească din contra! Sărmani oameni! Ei învaţă toată viaţa ca să afle secretul amar că nu poate să ştie nimic!... Dar sunt nebun!... Elena mea! mă întorc la tine, dară, amorul nostru este atît de dulce! dulci sunt ochii tăi; dulce este faţa ta; pleacă fruntea pe sînul meu precum paserea îşi pune capul pe ramura înflorită, şi visează la fericire!... Dar cupa plăcerilor este plină; ea ne apare curonată de roze; orele cură dulce... o sărutare te deşteaptă: tu tresări de voluptate; buzele tale murmură vorbe ce numai...

Elena îi pune mîna mică şi albă pe gura lui ca să-l oprească de a vorbi. El o încarcă cu sărutări.

— Taci! îi zice ea.

— Să tac? aceste vorbe nu-ţi mai fac plăcere?

Cei ce să adoară sunt nişte adevăraţi copii; pentru nimic se turbură, se mîniă.

— Ce zici, Alexandre? urmă Elena; aceste vorbe mă răpesc, mă incintă, mă transportă, mă ucig prin impre-siunea de plăcere ce îmi fac... Zi, spune, sfîrşeşte prin a mă învinge, a mă zdrobi!...

Ea zise şi se aruncă în genuche la picioarele amantului ei. Ochii săi sunt plini de lacrimi, buzele sale se lipesc de mîna lui Alexandru.

— Mă iartă, domnul meu, iubitul meu.

Braţul ei rotund şi alb înconjură gîtul amantului; buzele ei caută pe cel ce iubeşte... apoi totdeodată va să se depărteze; se apără, murmură, plînge; revine amoroasă, tînără. Dar amîndoi căutară să revie din dulcea lor beţie. Caterina se arătă la uşă.

— Astă-noapte, zise Alexandru.

— Va fi cum vei! răspunse Elena.

Să ne depărtăm un moment ca să întîlnim pe postelnicul şi ţinuta sa. Această din urmă venise repede în Ploieşti. Acolo întîlnise pe postelnicul, căruia îi repetase acuzarea ce Zoe făcuse Elenei precum şi planul de su-prindere pentru noaptea ce urma zilei în care descrlserăm cea din urmă scenă de la Făneşti.

Postelnicul deveni furios la asfel de ştiri.. Tudora contribui mult ca să-i aprinză şi mai tare mînia lui. El decise a merge la Făneşti, cu vreo cîţiva martori, noaptea, să calce casa. El şi plecă dar.

Unde era Maria şi bărbatul său ce plecaseră să vie a da de ştire Elenei despre ceea ce i se prepara? Ei porniseră mai nainte din Bucureşti şi merseră cu repejune pînă la Săftica, acolo voind să stea să odihnească caii, auzi în urmă strigătul unui domnişor, dintr-o cabrioletă, din care mîna caii singur, să abată. Bărbatul Măriei, George, nu avu timpul a abate, domnişorul trecu şi, după datina ciocoilor, ţinu caii şi aplică o duzină de loviri de bice lui George şi Măriei. Cămaşa subţire a celei din urmă plesni împreună cu pielea şi sîngele se revarsă pe cămaşă. George văzînd sîngele, cuteză să zică domnişorului: „Oare nu se va uita Dumnezeu într-o zi pe această ţară?” Aceste vorbe fură destule ca să se supere și mai mult domnişorul. El stătu şi trimitse să cheme pe suprefect.

Convenţia a făcut pe români deopotrivă înaintea legei, Camera a făcut pe boieri deopotrivă înaintea legei: ţăranii nu se bucură de principii de civilizare din Convenţiune. Ei sunt încă priviţi ca o clasă de servi, bătaia există încă pentru dînşii.

Suprefectul veni, martorii spuseră cele întîmplate. Domnişorul cu lornionul la ochi se arătă. Suprefectul văzindu-l, ieşi înainte, cu căciula în mînă, şi, cu umilinţă, făcu scuze domnişorului şi îi promise că va trimite pe aceşti doi la închisoare la Ploieşti. Domnişorul plecă.

Suprefectul chemă pe Maria şi pe George.

— Aţi insultat un deputat, zise el, un boier, o bei-zade; o să vă trimiţ la Ploieşti la cîrmuire să vă închiză.

Maria, ce ţinea să ajungă la Făneşti cît mai curînd, văzînd că este ameninţată de închisoare, începu să ţipe.

— Ia să-i tragă cîteva bice! zise suprefectul.

George auzi şi tremură de mînie.

— Nu face una ca asta, domnule.

— Mă ameninţi! strigă suprefectul, luaţi-l! zise către jandarmi, şi-l aşterneţi.

Nenorocitul bărbat priimi zece lovituri de sabie pe spinare. Suprefectul dete ordin să-i duică la Ploieşti pe jos, jandarmii porniră cu dînşii şi suprefectul şe prepara a pleca în trăsura lui George.

Arhonda! strigă un arendaş grec, arhonda! iacă un ţăran, clăcaş pe moşia ce ţiu în posesie, are să-mi facă trei zile de lucru şi, în loc să fie acolo, să plimbă fugit... l-am prins aici.

— Aşa este, bre? întrebă suprefectul pe ţăran.

— Am plecat, boierule, din satul meu să mă duc la Satul Văii, unde mi-a murit copilul pe drum. Se ducea cu carul cu fîn, cînd un poştaş, ce ducea în olac un curier rus ori neamţ, îl lovi cu biciul ca să abată; bietul băiat, cătînd să se ferească, căzu sub roată şi îl spinteca cît muri pe loc... Azi îl îngropai la satul postii, unde îl aruncaseră pe gunoi, mort.

— Aşa este! ziseră mai mulţi ţărani.

— Legea este lege, răspunse suprefectul. Ea nu va să ştie de morţi. Şi tu eşti vinovat. Să-l ducă să-l închiză la tact!

Ţăranul vorbi cu căprarul încet, căprarul cu suprefectul. Suprefectul dete din cap în semn de aprobare.

— Să-l duci tu, căprare! zise suprefectul, apoi în-turnîndu-se către grec, îi zise: Vei fi mulţumit... în loc de trei zile care a lipsit, îţi va munci şease, dar nici d-ta nu o să uiţi că-ţi fac acest bine!

— Nu, arhonda, vai de mine!

Şi, alăturîndu-se de suprefect, îi lunecă doi napoleoni în mină.

Ţăranul ce se duse cu căprarul la închisoare, odată departe, lăsă un galben în mîna căprarului şi fuse liber.

— Ai luat galbenu? îl întrebă suprefectul.

— Iată-l! răspunse căprarul.

— Astăzi am avut apă la moară, zise suprefectul, toate merg bine, numai mi-e teamă să nu mă scoaţă liberalii ca unul ce am fost ciocoi în casa lui B...

Cine poate să-şi facă idee de neodihna Mariei mergînd la închisoare la Ploieşti! sărmana femeie uitase rănile ce avea pe spate pe lingă temerea că nu va putea servi aci pe făeătoarea sa de bine. Ei ajunseră la prefectură seara, aci nu era nimeni, jandarmii îi închiseră într-un fel de casă de gard învelită cu paie. Ei trecură aici jumătate din noapte în suferinţele cele mai amari.

— Ştii tu una, George? zise Maria, am găsit un mijloc să ieşim de aici, gardul din fund e spart de vreun cîne, spărtura e destul de mare, ca, mai rupînd din nuiele, să ieşim cîte unul, dorobanţii nu păzesc într-acolo.

— Să vedem! zise George, şi se duse să viziteze spărtura. Apoi, gîndul tău e bun, zise el. Să fugim, apoi Dumnezeu nu ne va lăsa.

În acel timp Zoe cu principesa Iordache şi amicii săi erau pe drumul Ploieştilor. Postelnicul pleca la Făneşti.

Peste două ore Maria, cu spatele sîngerat, cu ochii plini de lacrimi era în braţele protectriţei sale, care îi procura toate îngrijirile. Alexandru plecase către Bucureşti, fără zgomot. El aflase de la Maria planul infernal al Zoei şi găsi puterea a se despărţi de Elena chiar în amorul ce avea pentru dînsa. Era zece ore din noapte.

Maria spunea celor două dame cum se întîmplase cu loviturile ce priimise de la domnişorul cu lornionul la ochi.

— Am auzit, zicea ea, că s-au schimbat lucrurile în bine; că toţi suntem români şi legile sunt pentru toţi; dar se vede că au fost numai vorbe. Zile de muncă pentru arendaş, zile de muncă pentru ţară şi nu se mai sfîrşesc! bărbată-meu a fost luat la uciderea lăcustelor, la un sat, şease postii de la Brebu; l-a ţinut două săptămîni, şi l-a silit să lucreze cu alţi zece români la facerea unui gard al arendaşului moşiii de acolo. Ei au cam cîrtit; dar subcîrmuitorul i-au ameninţat cu închisoare şi bătaie.

— Vă plîng, Mario, zise Elena, dar caută să mai suferiţi. Se vor schimba lucrurile.

— Nu se mai schimbă, cuconiţă! Domnii se schimbă, cîrmuitorii se schimbă, subcîrmuitorii se schimbă; dar ursita noastră rămîne tot cea veche! Se zice că împăraţii lumei au luat în mînile lor ursita acestii ţări! dar noi nu vedem nici o schimbare în bine. Se vede că Dumnezeu ne-a uitat!

— Nu vorbi aşa, copilă! zise Elena, pe cît timp noi vom fi cu Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu noi...

Strigarea unor postaşi puse termen acestii conversări.

— Auzi... vin!... zise Maria.

— Tu eşti bolnavă, copilă, îi zise Elena, ai friguri de spaimă şi de osteneală, vino şi te culcă în patul meu!

Maria refuză; dar Elena stărui atît, încît fuse ascultată. I se dete în pat o tizană ferbinte, oarecare îngrijiri şi Maria adormi.

Către acestea noaptea era la jumătate. Toată casa se afla într-o linişte adîncă, în toată casa numai Elena veghea încă. Ea cugeta atunci la Alexandru.

„Sărmanul om! el mă iubeşte cu inima, şi va fi nefericit, căci a cutezat a iubi o fiinţă destinată a suferi!... Ei vor să mă surprinză... Zoe este care face aceste intrigi... Ea mă urăşte, şi eu nu i-am făcut niciodată nici un rău!... este geloasă, poate? Oh! ce fericire pentru dînsa daca cei ce au să vie astă-noapte ar fi găsit pe Alexandru în braţele mele!... cum ar fi triumfat această femeie!... cît de mulţumit ar fi fost bărbată-meu să aibă un cuvînt de despărţire... graţie acestii copile, cel puţin voi muri fără să fi suferit scandalul; acum să aştept scena ce o să vie!...”

Asfel vorbea Elena culcată pe o canapea.

Orologiul sună o oră. Un zgomot se auzi în camerile vecine. Zgomot surd de paşi, de vorbe. Uşea se mişcă, se deschide. Postelnicul apăru cii un fanar într-o mînă şi un pistol în altă mînă, urmat de trei servitori.

— Ce însemnează toate acestea? zise Elena bărbată-său, sculîndu-se şi înaintînd către dînsul.

— Nu mă aşteptai, nu este aşa?

— Niciodată în starea în care te prezinţi... dar oricare ar fi ideea bizară ce te aduce aici sub o formă atît de condemnabilă, fă bine de ai oarecare blîndeţe pentru o persoană bolnavă lîngă care veghez...

— Unde este acea persoană? strigă postelnicul. Apoi adresîndu-se către uşă: Veniţi! vedeţi! i-am suprins...

La aceste vorbe camera se umplă de lume, Zoe, principesa lordache şi cei batru boieri ce îi văzurăm acasă la Zoe. Postelnicul se apropie de pat cu pistolul în mînă.

— Aici este tîlharul! strigă el.

Toţi se apropiară să privească. Postelnicul rădică perdeaua de la pat. Maria apăru la vederea lor. Ea se deşteptă atunci de zgomotul ce se făcea. Oaspeţii rămaseră uimiţi.

— Iată domnişorul ce m-a bătut cu biciul, strigă Maria, văzînd, între alţii, pe domnişorul cu lornionul la ochi, el este, îl cunosc!...

Elena găsi în resemnarea sa puterea de a nu cădea leşinată.

— Ei, bine! domnilor, zise ea, aţi venit să asistaţi la o scenă scandaloasă, aţi crezut să mă suprindeţi în braţele unui amant. Soarta nu a voit să vă facă această mulţumire. Acum simţiţi ridiculul la care v-aţi dat?... Aţi profitat de puţinul respect ce acest om are pentru familia sa şi v-aţi lăsat să vă deschiză santuarul unei femei!... retrăgeţi-vă, domnilor, căci îmi este ruşine de ruşinea voastră. Zoe, nu este aşa că ai fi fost ferice să fi găsit lucrurile altfel?... De domni a-ta nu mă mir că ai făcut aceasta, zise ea domnişorului cu lornionul, daca o dată ai avut curagiul să baţi o femeie pînă să o răneşti!...

— Suntem bătute şi astă dată, şopti Zoe, principesei Iordache. La a treia oară om fi mai fericite, poate.

Postelnicul era ruşinat, în confuziunea sa nu ştiu nici ce va zice, nici ce va face; se retrase înjurînd cu furie.

Toţi martorii se retraseră ruşinaţi.

— Nu v-am spus eu că era o calomnie? zise omul care la Zoe sprijinise pe Elena.

BANCHETUL

Elescu era la Bucureşti. El chemase pe Georges şi-i comunicase toate cîte erau să se petreacă la Făneşti. El ştiu atît de bine să plede cauza Elenei, încît atrase pe Georges în ideile sale de a o răzbuna.

— Trebuie să o răzbunăm! zise Georges, dar mijlocul?

— Mijlocul? lasă-mi mie să-l aleg: promite însă că mă vei seconda; află de acum că va fi teribil şi ridicol totdodată.

— Promit tot.

Şi Georges plecă, lăsînd pe Elescu a se gîndi la cel mai bun mijloc de răzbunare.

Petru se arătă.

— Un serv te caută cu un bilet, zise el.

— Un bilet!... de la Elena... dă-mi...

— Iată-l.

Elescu citi biletul.

„Timpul deschide şi mai mari rănile inimii mele: dar pe cit te iubesc, pe atît aceste răni cresc, pe atît tu pari că devii indiferent... Ai făcut din mine o Safo... vorbeşte şi voi fi a ta, cînd? unde? decide.

Zoe

P.S. Renunţă la E... Sunt trei zile, bărbată-său a suprins-o în braţele unui ţăran.”

„Ah! ce infamă calomnie!... acest bilet îmi trebuia. Elena va fi acum răzbunată cu uzură.” El răspunde:

„Duminecă la zece oare seara: la mine acasă.

A. Elescu”

„Dară, urmă el vorbindu-şi, voi da un banchet ca acela al lui Baltazar... toată junimea elegantă va asista... Vom avea locuri pentru cele mai graţioase sclave ale Venerei... răzbunarea va fi teribilă...

Asfel vorbi Alexandru şi, dînd biletul servului, chemă mai mulţi antreprenori pentru ca să decidă despre banchet.

Duminecă seara toate erau preparate. El avea o casă mare şi mobilată cu gustul cel mai rar.

La 9 ore amicii săi erau adunaţi, fiecare din ei erau înştiinţaţi că are să se treacă un fapt straordinar în acea casă, o pepinieră din cele mai graţioase întreţinute erau să asiste la această sărbătoare.

Zoe priimise biletul lui Alexandru şi răspunse îndată că va veni la el acasă duminică seara. Ea nu ştia nimic despre banchet.

Casa lui Elescu era fondată spre fundul unei curţi mari, între curte şi între o grădină minunată. Părintele său avusese gustul frumoaselor arţi. Pe la anul 1820, erau în Bucureşti nişte emigraţi italiani, din care unii artişti remarcabili în arhitectură, pictură, sculptură; aceşti ospeţi, fii ai poeticei Italii, lăsară românilor mai multe case mari cu arhitectură, care pînă astăzi fac ornamîntul Bucureştilor. Unele din aceste case sunt casa Vilara, casa Filip, casa Grigorie Ghica etc., însă casa Elescu se distingea prin lucrările de artă cu arhitectură, sculptură, pictură. Copii după tablourile celor mai mari maisteri orna apartamentul Elescului, vase de marmoră de Carar, amfore antice cu mozaic încrustat în pîntece şi cu ansele albe, busturi de marmură albe şi lucrate cu artă, busturi de bronzul cel mai curat. Stutuie de marmură, în grădină, bazine de marmură albe cu sărituri de ape, le trecem în revistă repede ca să le descrim în urmă cu de-amăruntul. Casa lui Elescu este singură în România unde arta are un altar alături cu luxul. Iconoclastria a ucis frumoasele arţi, la români şi la foţi popolii ce urmează acest rit, precum în vechime la ucisese la ebrei. Arţile în secolii trecuţi nu se puteau cultiva decît în biserici, şi ele erau gonite de aici. Către acestea românii sunt simţualişti! un simţualism ce nu are nici facultatea de a forma gustul! Ei sunt datori aceasta rela-ţiunilor cu fanarioţii şi oştirilor streine; doctrinelor filosofice ale Occidentului, trecute aici într-un secol de criză şi rău înţelese. Caracterul naţional s-a plecat; morala şovăie, virtutea nu mai este o fericire omenească î ferice este acela care poate să dezmerde mai mult simţurile. Credinţa românilor în ei însuşi pare atît de slabă, încît viitorul cade în îndoială: prezintele este tot; mîne nimeni nu ştie ce va fi. Certe neîncetate de partide, res-bele civile, intervenţiuni de armate streine; necontenite schimbări de regime, de domni contribuirá asupra lor, spre a sorbi cu voluptate plăcerile. Filosofia epicuriană le împrumută partea sa materială. Gloria, mărirea, onoarea, virtutea sunt nişte ficţiuni: este o nebunie a pune meritul în abnegaţiune şi sacrifice. Plăcerile sunt create de Dumnezeu pentru oameni, pentru ce ne vom priva de dînsele şi vom născoci noi înşine griji ucigătoare? Viaţa este scurtă şi supusă la dureri: aceasta ne spune că trebuie să ne bucurăm neîncetat... omul nu trăieşte decît o dată.

...Currit mortalibus aevum
Nec nesci bis posse datur.

zicea Silius Italicus.

Salonul lui Elescu era raritate, pereţii erau coperiţi de stuc, marmură şi arabescuri, spaţiul unde se termină păreţii şi începe plafondul era coperit cu figuri de marmură reprezintînd diverse zeităţi antice. între aceste figuri se vedeau nişte mozaice de cristal cu diverse colori, formînd diverse figuri de fantazie. Plafondul de lemn, sculptat cu artă şi aurit pe margini, la mijloc lăsa spaţiul liber picturei, care crease tablouri rechemînd scene mitologice. în patru colţuri ale salonului, pe patru piedestale de granit roşu, se înălţau patru statuie în mărime naturală, reprezintînd patru idoli. Zece candelabre de bronz de o înălţime de mai multe picioare, răs-frîngîndu-se asupra lor prin diverse rămuri purtînd diverse figuri, se odihneau în faţa a zece oglinzi mari şi ţineau mulţime de lumini. Şase mese de lemn de palisandru, lucrate cu artă, erau aşezate în faţa a şease canapele de palisandru care erau îmbrăcate cu o stofă de mătase preţioasă.

În cele două părţi ale lungimei salonului, veneau alte camere, camera de culcare, camera de îmbrăcare, camera de lucrare, camera de bibliotecă, de recepţiune, camera pentru amici. în toate aceste camere luxul se arată lîngă artă, marmura cu^diverse feţe, porfira, agata reprezintă diverse paseri, naiade, nimfe, animale. Lemnul cel mai preţios pare că a voit să rivalize cu piatra şi să arate că el poate să fie mai docil sub mîna artei, ivoriul se vede pe marginele uşilor şi ferestelor, ebenul se împleteşte cu lemnul de roze pe mese, pe jeţuri, tapete de Turcia coperă planşetul, pereţii sunt decoraţi cu basreli-efe de stuc, vase de marmură de diverse colori.

Sala de mîncare din etagiul de jos era atît de mare ca salonul, plafondul ei se odihnea pe douăsprezece coloane de granit, douăsprezece statuie, reprezintind atîtea persoane mitologice, apăreau aici candelabre mari aşezate pe piedestale de granit, şi încă atîtea oglinzi mari lipite de pereţi, plafonul reprezintă un consiliu de zei în Olimp.

Toate aceste obiecte preţioase veneau de la părinţii săi. Elescu le păstrase poate chiar prin lipsa lui de mulţi ani din ţară. Cina fuse splendidă, bucatele, vinurile şi fructele cele mai rari încîntară pe oaspeţi. Nu vom în-tîrzia la cină; ospeţii se urcară în salon şi în patru camere ce comunicau cu salonul.

Aceşti oaspeţi erau mai mulţi tineri, amici şi cunoscuţi ai Elescului, luaţi din toate clasele societăţii. Damele erau dintre ţinutele cele mai tinere, mai frumoase şi mai puţin răspîndite în lume. Un piano, o harpe, viori formau instrumentele ce trebuiau să joace; şease bărbaţi şi şease femei, exersate de trei zile asupra ariilor şi cântecelor date de Alexandru, erau destinaţi să le execute anume.

Servii purtară tăvi de argint, pe care străluceau cupe de cristal aurit şi carafe cu lichiorile cele mai rari, alţii destupară butilci de vinuri streine. Muzica începu să execute o arie voioasă ce invita la desfătare.

Oaspeţii rămăseseră uimiţi, bărbaţii se aşezară pe lingă cîte una din damele de faţă. Banchetul ameninţa a deveni o orgie romană; o femeie însoţi sunetul instrumentelor cu aceste vorbe:

Timpul doruri ne urseşte,
O, amantul meu sublim!
Ora trece, se topeşte,
Şi ne zice: Să iubim!
Vin’, te-mbată cu delicii
P-acest sîn deschis acum,
D-ale graţiilor capricii,
D-al amorului parfum!
Dar mai spune încă mie,
O, ferice-nvingător,
Că-n arzînda lui beţie
Nu s-o stinge-al tău amor!

Acest cîntec făcu să tresară de voluptate oaspeţii, fiecare îşi luase cîte o femeie alături pe care o urma cu răsfăţări amoroase. Pudoarea şi rezistinţa nu erau pri-imite aici. Femeile ce formau acest cerc se credeau născute pentru satisfacerea simţurilor oamenilor; cîteva dame din societatea mare, din banda voioasă cu care făcuserăm cunoştinţă la Făneşti, între care Tudorina şi altele, veniseră aici cu amanţii lor, nevoind să-i lase singuri, cîteva alte dame bogate şi cunoscute, dar de o vîrstă matoră, ce veniră să găsească aici un nou sorginte de plăceri, luau parte activă la această orgie. Pe stradă trăsurele veneau şi reveneau, femeile bărbaţilor ce se aflau aici sau amantele ce ştiau că amanţii lor sunt aici, geloase, neastîmpărate, necutezînd să intre în acest lăcaş, se mulţumeau să alerge pe stradă. Acest banchet făcuse o revoluţiune în familii.

Elescu adresa vorbe tutulor bărbaţilor, tutulor damelor. El se aşeză lîngă o femeie ţinută, una din cele mai frumoase ce erau în sală.

— Îţi plac aceste petreceri? o întrebă el.

— N-am văzut nimic mai frumos, răspunse aceasta, mi se pare că visez... Cine este stăpînul acestii case?

— Nu îl cunoşti?

— Nu! mi s-a zis să viu, am venit. Pentru noi nu se cere a cunoaşte persoana care ne cheamă. Suntem ale tutulor ce vor să se dezmerde cu noi, nu putem alege, nici refuza pe nimeni; aurul dă drept celui dîntîi venit a cere favoarea noastră.

— Nu ai iubit niciodată? întrebă Alexandru.

— Daca iubim?... dară, dară, răspunse ea, aceasta se întîmplă cîteodată, dar nu cunoaştem patima. Amorul cel tare se formează din piedecele ce întîmpină, aceste piedeci nouă ne sunt necunoscute. Amorul caută să fie încă hrănit de stimă, de admirare, noi nu putem nici să stimăm, nici să admirăm oamenii care ne despreţuiesc, cari ne cumpără cu o bucată de aur, afară de aceasta, excesul slăbeşte simţurile noastre.

— Mi se pare, zise Alexandru, că nu ai o bună opi-niune de meseria ce profesezi!

— Ai dreptate, eu cel puţin roşesc de multe ori de mine însumi...

— Renunţă atunci la această meserie!

— Nu se poate, zise ea, este tîrziu...

— Tîrziu?

— Dară, nu mai este nimic în corpul şi în sufletul nostru, apoi lumea nu ne dă pace, ascultă cîntecul ce începe acum!

Un bărbat cîntă următoarea odă pe o arie tristă şi voioasă totdodată:

Ce-i amorul? o beţie,
Dar sublimă-n al ei zbor!
Dulce-i a sa bucurie!
Dulce este al lui dor!
Vai! în viaţa ţugătoare
Nu mai ştiu ce să doresc:
Zilele strălucitoare?
Nopţile ce răcoresc?
O, morală! te închină...
Doctrinari, tăceţi acum!
Voi veţi foc fără lumină,
Roze fără de parfum!
Daca legături ce place
M-au oprit să iubesc, eu
Legătura omu-o face,
Pe amoare, Dumnezeu.
Să-nceteze să iubească
Muritorul obosit,
Ce în calea omenească
Inima i-a vestejit!
Eu voi celebra amorul
Şi în parfumul lui ceresc,
Beat, uitînd ferice dorul,
Zilele voi să sfîrşesc!

— Putem rezista la vocea plăcerilor? urmă ea.

Vinul spuma în cupele de cristal. El contribuia să

aprinză imaginaţiunea oaspeţilor ca picăturile de spirt aruncate în foc; nişte femei elegante cu atîţi bărbaţi executară danţuri naţionale cu o artă rară, în sunetul muzicei. Plăcerile, ele însuşi, semănau că se îmbată.

— Voi o orgie romană! zise un oaspet.

— Ce zice? întreabă Tudorina pe amantul ei.

— Zise, răspunse el, să se dezbrace toţi, bărbaţi şi femei. Damele scoaseră un ţipet.

— Icleea este minunată, zise o damă din banda voioasă. Să deşertăm cupa plăcerilor pînă în fund!...

— Noi plecăm! ziseră Tudorina şi amica sa.

— Rămîneţi încă! le ziseră amanţii.

Trei femei ce reprezintau ursitele cîntară atunci însoţite de harpă:

Vin' la noi, streine june,
Să te-mbeţi de dăsfătări;
Vin’ să-ţi împletim cunune
Din angelici dezmerdări!
Vin’, cu roze împleteşte
Anii tăi cei grăbitori
Pîn’ ce timpul nu coseşte
Ale tinereţei flori!
N-amînaţi plăcerea dulce
Timpul e amăgitor,
Ce răpeşte, nu aduce
Fragetului muritor
Astăzi toate pentru tine
Jos în viaţă strălucesc
Şi dorinţele divine
P-al tău sin se rătăcesc;
Mine se vor stinge toate
Ca parfumul serii-n vînt.
Mine sufletul tău poate
S-a preface în mormînt.
Timpul fuge... vin' mai tare
Toate cîte-n lume plac
Trec cum trece-o sărutare,
Toate lacrime se fac.

— Bravo! strigară oaspeţii.

— Vă place această filosofie? întreabă Elescu. Vai, pare-mi-se că este tot ce iubiţi în lume!... o, virtuţi! morală, voi nu mai sunteţi!... o, străbuni! vedeţi pe următorii voştri!... nici o inimă nu locuieşte aceste corpuri!... voi nu căutaţi decît plăcerile; ei, bine, dezmer-daţi-vă şi sfîrşiţi prin a perde cea din urmă rază divină din inimile voastre!...

— Cine vorbeşte aici de morală şi de virtute?!... zise o voce, şi douăzeci de voci se auziră rîzînd cu hohot.

— Să cînte încă! strigă Alexandru. Ceea ce este scris caută să se împlinească. Această generaţiune este perdută... pe cenuşa ei va răsări un popol mare şi generos.

O femeie jună şi frumoasă cîntă oda următoare, rezemată graţios pe braţele unui june:

Vinul curge-n cupe pline
Şi se varsă spumător,
Asfel inima în mine,
Plină, varsă-al ei amor.
Ameţeală el aduce,
O, amantul meu plăcut;
Voi să lupt; dar faţa-ţi dulce,
Cum o văz, m-am şi perdut.
Vino! sînu-mi astă dată
Ţi-e deschis... tu mă iubeşti?
Vino iute şi te-mbată
De tezaur ii cereşti.
Te grăbeşti, dulce soare!
Orele se schimbă-n zbor;
O femeie e o floare,
E o floare-al ei amor.
Astăzi ne surîde nouă,
Dar se-ntoarce despre vînt;
Vin' pe sinul meu de rouă
Şi îţi fă al tău mormînt.
Cum în cupe străluceşte
Spuma pe suavul vin,
Ah! amorul meu pluteşte
Peste sufletu-ţi sublim.
Insă spuma de plăcere
Se topeşte ne-ncetat...
Soarbe-o pînă ce nu piere,
O, ferice adorat.
Sînii mei sunt dulci grădine
Ce amorul, numai el,
Le deschide pentru tine,
Pentru tine singurel.

Zoe era într-una din camerile rezervate ale casei, unde aştepta cu nerăbdare.

Elescu îşi aduse aminte de dînsa... El lăsase un bilet pe o masă, cu următoarea coprindere:

„O treabă grabnică mă ţine încă afară... voi veni însă... pînă atunci, dezbracă-te şi ia posesiunede patul meu.

Zoe urmase coprinderea biletului întocmai.

Camera în care se afla Zoe era alături cu cea din urmă cameră deschisă oaspeţilor. Ea adormise aşteptînd venirea lui Elescu; în timpul somnului său o umbră se strecurase aici, luase toate vestmintele Zoei şi dispăruse cu ele. Pe la 2 ore din zi, Zoe se deşteptase. Ea căută orologiul.

„M-a înşelat, zise ea, mă voi duce!...”

Se scoală, caută vesmintele, nu le află la locul unde le pusese.

„Ciudat! îşi zisea ea. Nu aflu vestmintele... mi se pare că o femeie a venit şi le-a luat... pentru ce?... încep a crede că a rîs de mine Alexandru... că voieşte să mă insulte... dar, în adevăr, nu înţeleg...”

Se duce la uşa pe unde intrase, uşa era încuiată pe dinafară.

„Desigur că este ceva”, îşi zise ea cu spaimă.

Sună clopoţelul de mai multe ori... tăcere.

Vede o altă uşă în partea opusă, aleargă acolo... cearcă să o deschiză... uşa se deschide... Zoe se află deodată faţă în faţă cu o adunare numeroasă de bărbaţi şi de femei. Ea apăru într-o cămaşă de batistă fină, pentru tot vestmîntul.

La această apariţiune, ospeţii strigară: „Orgia romană! orgia romană!... toate femeile să rămîie în cămăşi! libere acelea care vor voi să meargă mai departe!...”

„Înţeleg acum! zise Zoe; oh! îmi voi răzbuna amar!...” şi căzu leşinată în braţele unor tineri.

— Nevasta mea aici! nevasta mea în cămaşă!... strigă Șeni, bărbată-său.

Elescu se retrase în camera sa de culcare.

„Elena e răzbunată mai mult decît am voit, îşi zise el, acum explice-se cu bărbată-său cît va voi!... Iar voi, reprezintanţi ai generaţiunei de astăzi, ruşinea naţiune!, rămîneţi de vă dezmerdaţi pînă mîne, atîta numai, la plecare, să nu furaţi obiectele preţioase din camere!... Inima voastră e moartă, moliciunea s-a aşezat la focarul românilor. Nimic mare, generos, sublim nu mai mişcă aceste inimi putrede! sclavia nu mai face să roşească fiii românilor. Daca ei ar simte ruşinea soartei ori ar fi încă o speranţă pentru viitor!... streinii au călcat acest pămînt, au insultat părul alb al părinţilor voştri, onoarea naţiunei, a familiilor, şi voi aţi purces înainte-le cu capetele plecate, cu cununi de flori: le-aţi deschis sînul familiii voastre, şi aţi dat lor pă fraţii voştri, care aveau încă inimă pentru ţara lor, ca să-i închiză şi să-i muncească!...”

Alexandru, vorbind asfel, adormi.

A doua zi el scrise Zoei următorul bilet:

„Doamnă!

Am făcut o laşitate care va rămînea ca o pată pe viaţa mea; dar nu mă căiesc. Veninul ce verşi pe această tristă societate a picat pe mina celor ce iubesc... ai căutat, fără mustrare de cuget, să smulgi onoarea unei femei prin născocirea intrigii căria acel mincinos Ranu a fost instrumentul mizer; ai căzut. In urmă ai făcut pe bărbatul acestii femei să crează că petrece nopţile în braţele mele? ai preparat o călcare infamă, şi ai dus acolo o parte din societatea din Bucureşti... ai căzut încă o dată, dar această femeie e prea delicată ca să mai poată trăi după acest scandal. Ea este astăzi o femeie dezonorată în ochii societăţii; cel puţin nu a perit fără o amară răzbunare.

Elescu

Zoe citi biletul şi îl rupse.

„Acest om e nebun! zise ea, îl iubesc însă şi sunt ferice că am vestejit pe ceea ce iubeşte, dar aceasta nu este destul: îl voi ucide şi pe dînsul!...”

În seara de banchet Zoe căzuse leşinată în braţele unor juni, cînd se deşteptă era în trăsură eu bărbată-său care o ducea acasă, bărbată-său îi aruncase, ca să o ducă, mantela sa pe dînsa. Acasă se întîmplă o scenă furtunoasă între dînşii.

— Ruşine! zise el, ce ai căutat acolo? cum ai apărut îmbrăcată numai într-o cămaşă fină?...

— O parte din mustrarea ce îmi faci poci să ţi-o fac eu însumi; dar rămîi credincioasă tractatului nostru. Sunt cinci ani... îţi aduci aminte... cinci ani de cînd tu nu mai eşti... eu am rămas femeie... ai douăzeci.de ani mai mult decît mine... am cerut divorsul, tu ai refuzat, dar ai propus că poci să am totdauna cîte un amant, cu această condiţiune am rămas femeia ta, cel puţin în ochii lumei, aceasta s-a urmat prin ştirea ta... cum vii astăzi să mă mustri că am fost la amantul meu?...

Zoe îi spuse atunci toate cîte i se întîmplaseră şi care precedară apariţiunea sa în camerele banchetului.

Bărbată-său păru mai liniştit...

— Însă, draga mea, zise el, altădată caută de-ţi alege mai bine amanţii!

— Ceea ce voi să fac acum, am nevoie de concursul; tău oa să pedepsesc pe acest laş...

— Bani îţi dau cît vei voi, dar nu mă amesteca în certele voastre... aceşti bonjurişti te ameninţă cu dueluri, şi nu şi-a găsit omul. Eu nu mă bat în duel nici eu adele de cusut.

El zise şi, speriat de ideea unui duel, se retrase în camera sa de culcare.

— Laş! strigă Zoe.

Ziua era aproape. Ea se aruncă pe pat şi adormi gîn-dindu-se la chipul cu care ar face un mare rău Elescului.

A doua zi de dimineaţă, ea priimi vizita unui ofiţer f strein, care venise să viziteze România de mai multe luni.

Acest om era de 45 la 50 de ani; urît, ciupit de vărsat; cu părul roşatec, cu ochii albaştri, dar un albastru mai mult alb, mai fără gene şi sprincene, gras şi gros, manieră grosolană, tip de cafenea; dar era bine priimit în saloanele Bucureştiului, căci purta titlul de baron Honferburg, titlu luat la hotarele ţării, intrînd.

Niciodată Zoe nu fusese mai amabilă ca-în acea dimineaţă cu baronul, ceea ce făcu să se mire mult acest din urmă.

— Bine-ai venit, baroane! îi zise ea, ne-ai părăsit cu totul.

— Viu aici la fiecare două zile, doamnă.

— La fiecare două zile? parcă ai zice la fiecare două ore... două zile vi să pare foarte aproape; mie mi se pare foarte departe... este o crimă a priva pe amicii tăi de plăcerea de a te vedea... cînd cineva are simpatiile amicilor săi cum le ai d-ta, dară, face o crimă făcîndu-i să-l dorească.

— Nu ştiu, doamnă, cum am meritat această bună opiniune?...

— Fără a te gîndi, poate, aceasta este un merit mai mult...

Baronul se confunda în mulţumiri de tot felul.

Zoe îl invită să şează, şi ea singură îi trage un jeţ lîngă dînsa.

„Negreşit că soarta s-a schimbat”, îşi zise baronul.

— Cum ai petrecut aceăte zile? il întrebă Zoe, pe la noi nu ai venit... cel puţin cred că nu ne-ai perdut din memorie?

— Un singur minut...

— Adevărat?... dacă altădată aveam motive a nu pleca urechea la oarecare vorbe amabile ce îmi ziceai, astăzi nu mai am puterea a nu crede...

Baronul voi să se încredinţeze despre adevăratul simţ al vorbelor Zoei şi căută să o facă a pune puntul pă i.

— Cred că aţi uitat natura acelor amabilităţi! zise el... eu însă nu am putut să le uit: simţimîntele ce v-am exprimat atunci trăiesc şi astăzi în inima mea... oricum, vi le aduc aminte, cel puţin în extract, ziceam, că eşti adorabilă, că te...

— Destul! zise Zoe, puindu-i mîna pe gură, pe care baronul o sărută de mai multe ori, crezi că o femeie are nevoie de o declaraţiune ca să afle că este iubită?...

— Eşti încîntătoare! eşti sublimă! Schiller şi Goethe nu ar vorbi mai bine!... zise el cu transport, lasă-mă să-ţi spui cît eşti de frumoasă, de nobilă, de divină! cît te admir, te respect, cît te... precum Verter admira, respecta... pe Şarlota.

— Baroane! ai zis că mă respecţi?...

— Oh!...

— Ei, bine!... atunci moderă aceste expresiuni... adu-ţi aminte că o femeie care iubeşte trebuie lăsată a se amăgi singură asupra simţimîntelor sale: nu siliţi femeile de a se declara învinse, căci vor privi atunci în voi nişte învingători, şi conştiinţa slăbiciunei lor va face să vă privească ca tirani.

— Oh! cît de adîncă! cît de sublimă este această idee... o, Bürger! o, Hofman, cît de fericiţi aţi fi fost voi să cugetaţi asfel!

Zoe surîse.

„E prins!... îşi zise ea, să începem”, şi, adresîndu-se către acest adorator:

— Se zice că germanii sunt cei dintîi amatori de vinuri bune?

— Adevăr este.

— Bărbată-meu a priimit patru butilci de vin dintr-o insulă descoperită acum cincisprezece ani, în partea occidentală a noii Olande... voieşti să încerci?

— Cu mare plăcere.

Zoe chemă un serv şi li zise să aducă o butilie de vin din cele patru. Aceasta se făcu îndată. Zoe turnă într-un pahar şi-l oferi baronului. Era vin vechi de Drăgăşani.

— Minunat! strigă baronul.

— Îmi pare bine, răspunse Zoe, l-am păstrat înadins pentru d-ta.

— Ai gîndit la mine?

— Mai des decît poţi să-ţi imagini...

— Oh! fericire! o, sublimitate!...

— Se fac dueluri multe în ţara d-le? întrebă Zoe.

— La Eidelberg, răspunse el.

— D-ta ai avut multe?

— Am fost studinte în acest oraş... douăzeci şi două...

— La noi această datină nu există., eu cred însă că este necesară: duelul face pe oameni să fie cuviincioşi.

— Negreşit.

— Ah! nu sînt bărbat...

— Ca să te baţi în duel?

— Cînd aş fi insultată.

— Sublim! sublim! strigă baronul, deşertînd pentru a patra oară paharul.

— Dar sunt femeie şi nevoită a suferi o insultă...

— Eşti insultată?

— Eu? nu!...

— Ai zis-o?... -

— Şi daca ai fi, nu aş spune... bărbaţii noştri, amicii noştri nu se bat în duel... sunt... laşi!...

— Eu mă bat... Cine a cutezat să te insulte, spune-mi şi nu va mai trăi!... îl voi fărîma asfel î

Baronul trînti paharul pe masă şi îl sparse în bucăţi.

— Nu e nimic, zise Zoe.

— Cine a cutezat să insulte o fiinţă atît de perfectă, de nobilă?...

— Un om...

— Numele lui?

— Iartă a-l trece sub tăcere... eşti capabil să te baţi cu el... Să-ţi pui în pericol pentru mine o exiştinţă preţioasă... şi acest om este celebru în tot felul de duele...

— Trebuie să mi-l spui, doamnă! îţi mulţumesc de grija ce porţi pentru viaţa mea... voi să-i arăt cine sunt eu...

— Ar fi teribil pentru mine, să mori pentru mine...

— Ar fi o fericire să mor pentru ceea ce iubesc...

— Mă iubeşti, dar, în adevăr?

— Vai! răspunse baronul, daca te iubesc? nu! nu este amor ceea ce simţ... este o patimă adîncă, turbată, ce mă arde, mă zdrobeşte, mă ucide...

— Se cheamă Elescu, zise ea.

— Elescu?... fie! îl voi ucide sau îl voi aduce să se închine la picioare-ţi...

— Nu, răspunse Zoe, nu voi să te baţi... poţi să te pui în pericol...

— Îl voi ucide!

— Este foarte tare.

— Îl voi fărîma!...

Baronul se scoală să plece... ia mîna Zoei şi o sărută.

— Adio, mărgăritarul acestii lumi!...

— Eu voi ruga cerul să-ţi fie favoritor... voi invoca amorul să împletească cu mîinele sale de roze cununa triumfului...

— Ah!... femeie sublimă! adorată!... Doroteia! Şarlota! Mărgărită! plecaţi-vă genuchii înaintea reginei voastre!

Baronul pleacă, beat de amor şi de vin, să provoace pe Alexandru.

Trecuse trei zile de cînd cu banchetul.

Alexandru începuse să sufere despre lipsa Elenei, el o iubea cu seriozitate, nu cuteza să se înturne la Făneşti de temere să nu o compromită. „Apoi, îşi zicea el, Elena e un caracter serios şi decis; ea îşi va ţine cuvîntul, va face tot ca să moară. Daca voi merge, este capabilă să nu mă priimească!... poate a şi decis o eternă despărţire...” Oraşul i se părea că cade pe dînsul, oriunde se ducea nu afla nici o mulţumire, căzuse intr-un fel de spleen; vedea acum toate în rău, naţiunea română, ce fusese idolul inimei sale, i se părea acum un obiect nedemn de simpatiile lui.

„Ea este, zicea el lui însuşi, o ficţiune, un fum care se va risipi, la suflarea vîntului; acest arbor nu mai ţine prin nici o vină cu rădăcinele arborului bătrîn. Acel arbore era România care trăia pe cîmpul de resbel; România care învinse furia otomanilor şi tătarilor şi scăpă creştinătatea de islamism; care fulgeră pretenţiunele ungurilor. Arbur de viaţă, ale cărui fructe pline de viaţă erau acei nobili români totdauna gata a face sacrifice de avere, de viaţă pentru patrie!

Ce mai este de un neam care a perdut credinţele în sine? care nu dă un singur om capabil să facă un sacrificiu pentru dînsul?... care roşeşte la ideea de a fi neatîrnat şi tremură la ideea sacrificelor spre a ajunge la libertate?... este un fapt trist, dureros! De mult timp inima avuţilor nu se mai întumă către patrie... Românii nu au mai făcut nici un dar patriotic... această rătăcire trebuie să se impute cu amărăciune. Grecii au simţit ruşinea românilor şi au rădicat-o; ei au adus daruri pe altarul patriei, daruri răpite din patria românilor! Ei singuri şi-au zis românilor: voi sunteţi morţi; noi vă deschidem calea la viaţă! Această societate, formată din elemente streine, îmbogăţită din abuzuri cu perderea elementului român, prin tradiţiune, prin condiţiunea ei, nu poate nici să simţă, nici să cugete cu România! Ea va servi mult timp încă în ţară ca avangarda streinilor ce caută să o supuie lor. Ideile şcoalei ioniane, trecute moştenire la popolii Orientului, au pătruns sînul acestii societăţi, şi găsind germul putrejunei, şi-a făcut cu înlesnire un element de viaţă.

Tu nu mai crezi în nimic, o, Românie! în deşert viitorul tău îţi surîde în graţioasele versuri ale nobililor tăi poeţi, istorici, ziarişti ce mai au inimă pentru tine!... tu întorci capul către mormînt, ca un bolnav ce, lovit de moarte şi chemat să respire aerul, se înturnă către patul său de durere! Mîne vei trimite în exil pe cei ce te cheamă la viaţă, să expie faptele lor generoase alături cu criminalul. Gîzii tăi, în numele fericirei tale, vor veni în faţa ta să hulească pe cei ce şi-ar da viaţa lor pentru tine, şi tu nu vei avea euragiul a fulgera pe ucigătorii tăi! vei crede sau nu vei crede, tu vei lăsa pe fiii tăi în prada enimicilor! Niciodată streinii nu te-au învins, o, ţară a luptelor! Ei nu au trebuinţă de arme ca să te su-puje. Ei se servă pentru aceasta însuşi cu fiii tăi cei vitregi. România nu pere sub loviturile streinilor; ea se sinucide, asfel este opiniunea lumei. Aurul, o putere ce însuşi ea este aservită, nume ce strălucesc de ieri, singure fac de surîd aceste grupe de oameni ce se cheamă fiii Româniii. Aurul ca să poată mulţumi dorinţele materiale, puterea ca să strîngă aurul, numele ca să aibă privilegiul a-l strînge, religiunea a rămas o formă, ca toate virtuţile, ea să practică de oameni fără tendinţe, fără scop, exersiciul ei sacru este un mijloc de a se îmbogăţi o parte de oameni. Ei o ucig din zi în zi şi sapă asfel fondamentul societăţii.

Către acestea, o, Românie, tu erai odată frumoasă, strălucită, plină de viaţă, de frăgezime, ca o dimineaţă ce se rădică, oh! cîte vise de fericire nu făceam eu pentru tine!... asfel un părinte, admirînd pruncul său ce surîde la viaţă, cu părul încărcat de aur, cu buzele coprinse de roze, cîtă speranţă nu pune el pe dînsul; dar vine o zi cînd moartea loveşte această fragedă fiinţă, şi cu dînsul per visele fericite ale celor ce-l admirau.

Tu mai ai însă două vine în care a mai rămas energie! Una este desperarea popolului tău, ceialtă amorul pentru desfătări al celor mari, desperarea întăreşte sufletul: popolul poate găsi într-însa o nouă viaţă. Plăcerea slăbeşte inima. Cei mari ai tăi sunt ameninţaţi să piară. Ei vor peri neapărat, căci asfel au perit toate societăţile ce au căzut în moliciune.

Este însă o speranţă pentru tine, o, Românie! este o viaţă nouă, este un viitor... Aceste bunuri sunt ascunse chiar în fundul cupei tale cu amărăciuni. Ca să o găseşti, trebuie să bei cupa amărăciunilor pînă în fund.”

Asfel cugeta Elescu. Ministerul se schimbase. Noul cap al cabinetului propuse lui Alexandru să ia un minister. Acesta surîse şi zise:

— Propune-mi să dau averea şi viaţa pentru ţară! O voi face... Nu sunt ministerele voastre care au să dea o altă viaţă acestui popul...

— Un minister bun poate scăpa ţara daca domnitorul şi Adunarea îl vor sprijini, ziceau ei.

— Nu vă plîngeţi de domnitor, el va fi cum va fi societatea! Nu vă plîngeţi de Adunare, ea este expresiunea clasei ce posedă în această ţară, plîngeţi-vă de societate... Voi veţi intra în luptă cu inima plină de speranţă şi de euragiu; dar retragerea voastră va fi tristă... Aflaţi o dată pentru totdauna, amorul patriei nu este în sînul acestii generaţiuni.

Oricare ar fi forma unui guvern, fie o republică democratică, aflaţi că totdauna ideile unei mici maiorităţi vor da orice mişcare de acţiune. Astăzi o mică minoritate face aceasta la noi, însă care minoritate? Este oare acea minoritate pepinieră de inimi generoase şi nobile ce-au răsărit pe ici, pe colo pe aste pămînturi mai din toate clasele? Nu, negreşit. Ei sunt excluşi şi înlăturaţi. Ce aşteptaţi dar?

Sub impresiunea acestor idei triste, Alexandru priimi o scrisoare de la Elena.

„Am auzit cele ce s-a făcut la banchet, Alexandre, ai făcut o faptă nedemnă de un om superior. Cunosc cuvîntul ce ai avut. Sunt mişcată de interesul ce ai luat; dar nu mă poci opri a-ţi zice că ai comis o laşetate! O laşe-tdte din partea lui Alexandru pentru mine este un cuţit ce mi-a pătruns inima!... Cu ce se va şterge?... Cîte fapte generoase-ţi trebuie ca să o faci să dispară?... Eu însumi am cugetat lung la rola omului pe pămînt. îmi place a crede că venirea noastră aici are o ţintă pentru altă viaţă, dar aceasta poate să fie creaţiunea slăbiciunei omeneşti ce tremură în faţă cu moartea: minciuna este rău numită, dar omul o priimeşte totdauna cu plăcere. El ştie de multe ori trista realitate şi cu toate acestea îi place a se minţi singur. Ne simţim murind în noi sau în cei ce iubim, şi ne zicem: vom trăi! nemurirea cea reală, pentru noi, este pe pămînt, vom trăi; dar vom trăi în memoria urmaşilor. Acest simţimînt de nemurire este mult mai nobil, nemurirea despre care ne vorbeşte teologii este egoistă, interesată. Orientalii, mai materialişti decît noi, visează rîuri, de şerbet şi munţi de pilaf. Cum vor ajunge dar la nemurirea reală sufletele delicate, nobile, suave ca sufletul tăiu, daca nu prin fapte generoase?... Iată adevărata morală a vieţii, iată scopul ei cel sublim. Soarta nu a păstrat un loc pentru numele meu în lumea nemur ir ei. Ea a voit să pier înainte de a face o faptă; tu, însă, eşti june, o largă carieră ţi se deschide în lume, fii generos, vei fi nemuritor, şi binecuvîntările oamenilor, venite pînă în mormîntul meu, vor face poate să tresară de fericire ţărîna mea. Nu-ţi voi vorbi de banchet... Eu oare îţi voi face morală?... eu, o femeie căzută!... plîngi, Alexandre, slăbiciunele mele.

Te conjur să nu vii aici pînă nu-ţi voi seri să vii... iar atunci să nu perzi un moment.

Caută să fii voios, dezmiardă-te! lucrează!... iată voinţa mea sau mai bine dorinţele mele. Cînd tu vei fi ferice, voi fi ferice...

Elena”

Această scrisoare făcu să cure lacrimi lui Elescu.

DUELUL

Servu anunţă lui Alexandru doi bărbaţi ce veneau să-l vază.

Ei fură introduşi.

Unul era un ofiţer român, celalt, un doctor german, amîndoi se prezintară cu politeţă. Elescu le oferi locuri să şează.

— Suntem mîhniţi că soarta a voit ca să fim noi anunţătorii unei provocaţi uni din partea baronului... ou toate acestea cunoaştem simţimîntele...

— Destul, un duel, înţeleg... Cine este acest baron?...

— Nu îl cunoşti? întrebă ofiţerul.

— Nu! nicidecum.

— Mi se pare ciudat atunci ca baronul să vă provoace...

— Nu este nimic... răspunse Elescu. Baronul cere satisfacere pentru o insultă făcută altei persoane. Nu este treabă noastră să ştim cine este. Mă provoacă, îi voi face această plăcere... astă-seară martorii mei vor veni să se înţeleagă cu dv.; vor fi Georges... şi colonelul P....

Cei doi martori se retraseră cu multă politeţă.

A doua zi, la şease oare dimineaţa, şease persoane în două trăsuri se îndreptau către Herăstrău. Trăsurile se opriră la pavilionul lui Costache. Cei şease inşi coborîră şi se îndreptară spre casa Poenaru. Herăstrăul este un loc unde locuitorii din Bucureşti se duc vara să respire aerul cîmpului şi să bea apă curată dintr-o sorgintă ce să află în flancul dealului. In vale, spre nord, cură un rîuleţ, Colintina, cu apă noroioasă şi formează în acest loc un fel de lac cu stufuri şi trestie. Timpul era rece. Eram în începutul lui noiemvriu.

Nimeni strein nu se vedea în aceste locuri.

Era convenit a se bate cu spada. Martorii prezintară armele şi totdeodată se adresară către cei doi adversari, învitîndu-i a se împăca.

Baronul răspunde că este cu neputinţă.

Ei iau poziţiune. Se salută, încep. Baronul atacă neîncetat şi pe tot minutul se înferbîntă mai mult. Elescu pară loviturile cu sînge rece; martorii sperimentaţi prevăzură sfîrşitul acestui duel. Elescu avea două avantage; exersiţiunea de maister de arme şi un sînge rece ce rareori se poate vedea. El era sigur acum de omul său; voia însă să-l rănească, fără să-i rădice viaţa, pară o lovire şi atacă... spada baronului cade din mînă.

— Asta nu să ţine în seamă, zise el.

Şi lupta începu din nou.

— Trebuie sînge, ziseră martorii.

— Veţi avea îndată, răspunse Elescu, şi spada lui pătrunse braţul drept al baronului; spada îi căzu din mînă.

— Să fim amici, zise baronul, întinzînd mîna lui Elescu.

— Să fim amici! zise el, îmi plac oamenii de inimă.

Medicul dete concursul său baronului. El declară că plaga e profundă; dar că baronul va fi chit cu cîteva zile de pat. Se puseră în trăsuri şi plecară.

Ei merseră la Elescu, unde se puseră să consume un dejun minunat şi cîteva butilii de vinuri streine.

— Spune-mi, zise baronul, cum ai insultat această onorabilă damă?...

— Baroane! zise Elescu, ştim simţimîntul care ţi-a dictat datoria de a apăra o damă. Mă iartă însă a-ţi observa că te-ai grăbit a expune viaţa d-le.

Atunci Elescu spuse o parte din intrigile Zoei în faţă cu Elena.

Baronul clătină din cap.

— Eşti un caracter nobil, zile el, te cred... regret că am luat partea unei intrigante...

Ei se despărţiră cei mai buni amici.

A doua zi baronul se prezintă la Zoe cu braţul în eşarpă. El, intrând, văzu pe Zoe prin fereastă. Cînd se prezintă la scară, servii îi spuseră că doamna este la ţară.

— Am înţeles, zise el. Elescu are dreptate...

Baronul se întoarse acasă furios.

Baronul nostru fuse nevoit să şază o lună în pat din cauză că plaga de la braţ întîrzia a se închide. După o lună, fuse mai bine. Elescu îl vizita în toate zilele. Baronul îi zicea: „O să-i tai coada!”

În acest interval Elena scrise Elescului de mai multe ori. Iată cea din urmă scrisoare:

„Îţi sunt recunoscătoare că nu ai venit aici contra dorinţelor mele! Caterina m-a lăsat> sunt singură... singură, este o vorbă, sunt cu sufletul tău. Ce companie mai plăcută poci să am?... Bărbată-meu nu mai vine pe acasă. Toţi mă părăsesc!... în zilele din urmă, nişte fete exprimînd maicii lor dorinţa să vie să mă vază, această le răspunse că nu poate să le ducă la o femeie perdută... sunt o femeie perdută, Alexandre... Zoe mi-a făcut această reputaţiune. Nu crede însă că nu am puterea a suferi toate aceste vorbe!... După o lună voi veni la Bucureşti, la maică-mea: atunci îţi voi spune tot ce am suferit, tot ce sufer, că nu poci să te văz în toate zilele, în toate orele. Dar această fericire nu este lăsată mie. Dumnezeu mi-a ascuns totdauna tot ce mi-a făcut plăcere. Poate că plăcerile mele au fost exagerate?... pentru mine nu mai e§te nici o speranţă în fericire suferinţele au devenit elemetul ce hrăneşte viaţa mea. Simţ că durerile îmi fac rane, ele sunt de mult timp companiile mele; m-am dădat cu ele; a mă despărţi astăzi, le-aş regreta. Ca profetul Iudei poci a zice celor ce vor căuta să mă consoale: «Oh! lăsaţi-mi durerile mele»

Vieaţa de durere are ea însuşi partea de fericire: în toate nopţile, cînd somnul vine de închide ochii mei în lacrimi, îmi pare că eşti Ungă mine... cîte vorbe amabile, cîte răsfăţări tinere, cîte suspine amoroase nu ţi se oferă, o, sufletul meu!... absenţa ta le dă mai multă putere, moi multă căldură, mai multă patimă... oh! de cîte ori aştept acest timp de singurătate ca să visez la tine cu aceeaşi emoţiune, cu aceeaşi fericire, cu aceeaşi voluptate cu care amanta aşteaptă ora în care buzele sale au să sărute fruntea amantului său!...

Nu văz şi nu voi să văz pe nimeni, de temere să nu-mi răpească nici unul din momentele în care mă gîndesc la tine. Viaţa mea nu va fi lungă, astfel sunt avară de acele momente. In amorul tău găsesc puterea de a muri, cînd cuget că ochii tăi vor rîura lacrămi pe mormîntui meu, doresc să mor îndată. Soarta mea este a fi pizmuită, nu este aşa?... E frumos a muri înaintea celui ce iubim!... Scrie-mi ce faci în fiecare zi! nu-mi ascunde nimic!

Grădina noastră este tristă acum, vîntul toamnei suflă frunzele vestejite ale arborilor. Eu nu am curagiul a mai merge acolo. Tot îmi recheamă timpuri ce nu mai sunt, şi acest regret se uneşte cu tristeţa naturei ca să sfîsie cu cruzime sufletul meu.

Elena

Aceste scrisori zdrobeau inima lui Alexandru şi hrăneau simţimînitul său pentru dînsa. Ar fi voit să zboare la Făneşti; dar Elena îl conjurase să nu vie. El promisese. Asfel se consola cu ideea să o vază în Bucureşti. Carnavalul veni şi fuse voios în acest an. Alexandru mergea la toate balurile mascate, ca să se distreze. Baronul îl urma pretutindeni. De cîte ori era vorba de Zoe, el repeta: „O să-i tai coada!"

Zoe auzise că baronul o sfîsie în toată lumea; tremură şi căută un mijloc ca să se împace. Ea invită pe baron să vie la dînsa la revelionul Anului Noi nu se arătă, dar zise lui Alexandru: „O să-i tai coada!”

După cîtva timp, Zoe îi scrise următorul bilet:

„Nu vei să vii la mine, voi veni eu, căci caută să ne împăcăm. Află-te în sala de bal de la Slătineanu astă-noapte.

Zoe”

Baronul citi biletul.

— Bravo! bravisimo! strigă el, o să-i tai coada!...

SCHIMBAREA DE COAFURĂ

Măştile furnicau pe strada Mogoşoaie, în cupele, sănii si pe jos se îndreptau spre sala Slătineanu. Capitala era în sărbătoare pentru ziua de 24 genariu; partida ce era atunci la putere luminase pentru această sărbătoare; partida reacţionară prefera să lase casele lor în întunerec, aşteptînd să ilumine cînd va veni rîndul ei să fie chemată la minister. Mulţi au zis că Bucureştii este o cetate dată la dezmerdări. Se poate, dar mărturim că starea ei pitorescă nu armoniază mult cu dorinţa desfătărilor. Starea stradelor, pline de pulbere vara, noroi toamna, paveul mizer ce face de scrînteşte picioarele pietonilor, de rupe roatele trăsurilor, de zdruncină oasele locuitorilor, nu sunt oare nişte piedici pentru plăceri? plăcerile, cu galoşii în picioare şi stropite de tină, sunt nişte plăceri grosolane... Capitala României nu are nimic pentru dînsa, fondatorul ei a trebuit să fie orb. Acest oraş se întinde pe lunca umedă a Dîmboviţei, un rîu ce descreşte din zi în zi, ca şi speranţa în inima acestor locuitori; lăcomia proprietarilor de mori pe dînsul este cauza principală a scăderii lui. Regulamentul Organic prevăzuse lărgirea rîului prin tăierea acestor mori; dar este în România o voinţă mai mare decît a legilor, voinţa favoarelor. Acest oraş este mai atît de întins cît şi Parisul, deşi are o populaţiune mică, din cauza grădinilor şi curţilor sale. El recheamă oraşele din timpii patriarhilor. Capitala întinsă, veniturile muncipale mici sunt cauza mizeridi acestui oraş. El nu poate să fie capitala României, căci n-are nici o cualitate, nici poziţiuni pitoreşti! nici punt strategic; nu poate să fie nici un centru de comerţ.

Astă dată căzuse multă nea pe strade, săniile puteau să alerge fără să sdmţă încovenintele pavagiukii!

O sanie cu două măşti stătu la casa Slătineanu: cele două măşti coborîră aici şi intrară în sală. Costumul lor elegant şi simplu, manierele lor rezervate lăsau să se ghicească două persoane de distincţiune. Ele atraseră atenţiunea mai multor bărbaţi.

— Sunt perdută, zise una.

— Eu tremur...

— Să ne întoarcem?

— După ce am venit...

— Nu văz nici o cunoştinţă... Alexandru poate că nu va veni!

— Vine totdauna...

— Ce ne va acest om care se ţine după noi?

— Curiozitate...

Măsculiţă, zise omul curios, dulci îţi sunt ochii! frumoasă îţi este talia...

— Ce zice?

— Ai auzit...,

— Cine îi dă dreptul?...

— Eşti copilă, Eleno, asfel este limbagiul lor aici...

— Nu-mi place... dar eu o să-l întreb despre Alexandru... Domnule, ai văzut pe Alexandru Elescu?

— Aici este, răspunse omul curios, veniţi să vă duc.

Cele două femei se luară după el. Acesta le arătă pe Alexandru şezînd pe o canapea.

Cititorii au ghicit că aceste două măşti sunt Elena şi Caterina? ele şezură lîngă Elescu.

— La ce te gîndeşti? îl întrebă Elena cu vocea schimbată.

— La nimic, răspunse el.

— Eu ştiu... un amor?...

— Poate...

— O iubeşti încă?

Alexandru se uită la dînsa cu indiferinţă şi voi să se scoale ca să plece. Elena îl opri de braţ.

— Şezi, Alexandre! îi zise ea cu vocea sa... nu cunoşti pe Elena ta?...

— Elena! Elena! zise ei cu vocea astupată... tu, aici, sufletul meu?... amorul meu... cînd ai venit?... o, Dumnezeule!... cît sunt de ferice!...

— Am venit astăzi, îi şopti ea, ardeam de a te... vedea, pînă mîne timpul era lung... am luat pe Caterina şi am venit aici astă-seară cu speranţa că te voi întîlni; inima nu m-a înşelat...

Domnişorul cel curios şezu lîngă Caterina şi conversa cu dînsa.

— Pentru ce m-ai oprit de a veni acolo? întrebă Elescu. Vai, cît am suferit din aceasta!...

— Ai suferit? Alexandre!... eu însumi am suferit... crede că sacrificiul acesta era tot atît de mare din parte-mi; dar puteam face alfei?... Caută să uiţi, sufletul meu! să te dedai cu ideea de a nu ne mai vedea...

Elena tuşea din cînd în cînd.

— Ai răcit, îi zise Alexandru.

— Nu, răspunse ea cu tristeţă... apoi, gîndind că nu trebuie să atriste pe Alexandru, urmă: nu este nimic... va trece... mine să vii să mă vezi la maica mea. Ea te iubeşte... îşi aduce aminte de amicia ce aveai în copilărie cu fiul său... va să te vază... sărmană mumă!... şi ea a fost nefericită!...

— La miezul nopţii! zise atunci baronul lui Alexandru, să vii în camera mea, nr. 6, acolo vei vedea ceea ce nu ai mai văzut niciodată.

— Ce lucru? întrebă Alexandru.

— Promite că vii; ado şi pe alţii... fie chiar dame...

— Promite! zise Elena. Sunt curioasă să ştiu... şi fiindcă domnul te invită cu alţii, te vom însoţi şi noi.

— Voi veni, zise Alexandru.

— Ha! ha!... Elescu face curte!... strigă o voce. Era un domino roz, care se opri lîngă dînşii: Ai uitat muza de la Făneşti!... Ea nu era mai stabilă decît tine...

— Zoe! îşi zise Elena cu spaimă. Alexandre, să lăsăm acest loc!...

— N-ai frică! răspunse el.

Elena se refugia pe braţul amantului ei, tremurînd.

— Această femeie îmi face spaimă!...

— Nu zici nimic?... urmă Zoe. Se vede că eşti prea ocupat cu domino! îl inviţi poate la un nou banchet?...

— Poate, răspunse Elescu, dar nu va apărea în sală humai în cămaşe.

Zoe îşi muşcă buzele.

— Oare nu va fi patima de la ţară? urmă Zoe, alăturîndu-se, spre a smulge masca Elenii.

Alexandru, prevăzînd această mişcare, se scoală şi acoperă pe Elena cu corpul său.

— Îndărăt!... zise el.

Zoe plecă ameninţînd. La cîţiva paşi întîlneşte pe baronul, îi ia braţul.

— Sunt Zoe... zise ea... cunosc impolitețele mele în faţă cu domnia-ta; îţi cer pardon sincer...

— Pardon? răspunse baronul, nu-l priimesc...

— Mă desperi, urmă ea... prevăz că oi să fii cauza nefericirei mele!... dar eşti un ingrat!...

— Ingrat!... pentru ce?

— Pentru că nu se răspunde asfel unei dame care Se încrede a-ţi seri un bilet ce poate să o pearză.

Baronul surise.

„Să schimb rolul, îşi zise el, cu acest mijloc voi reuşi mai curînd.”?

— Este adevărat, zise baronul, ceea ce ai făcut e un mare sacrificiu... sunt un ingrat, dar mă căiesc....

— Aşa mai merge... oh! bărbaţii: ei nu ţin în seamă datoriile femeilor care îi iubesc!...

— Mă iubeşti?...

— Mai este întrebare?

— Eşti un înger...

— Vezi acel domino albastru ce vorbeşte cu Elescu?...

— îl văz.

Mai multe măşti vin şi-i întrerup.

— Nu putem vorbi într-un loc unde să fim singuri? zise Zoe.

— Aceasta era să-ţi propui... daca vei, vino în camera mea, în acest edificiu,

— În camera d-le?... glumeşti?... ce va zice lumea?...

— Eşti sub mască.

— Mi-e teamă...

— Pentru ce?

— Daca îmi erai indiferint, se putea... dar...

— Atîtă mai bine!

— Îmi juri pe onoare că nu vei cere...

— Pentru aceasta poci să jur... zise baronul.

— Ei, bine! să mergem! zise Zoe.

Ei purceseră în camera ce locuia baronul în acest edificiu.

Baronul aprinse mai multe lumini; alături cu acea cameră era încă una, de culcare. Zoe scoase masca.

— Răsuflu acum!... Aici poci să vorbesc liber... şezi, baroane, şezi aproape de mine; dar fii înţelept... numai asfel mă vei încredinţa că mă iubeşti...

Baronul îngenuche înaintea ei.

— Iată locul meu, zise el.

— Ai văzut pe Elescu cu un domino albastru? acest domino este amanta lui: Elena X...; această femeie a venit la bal numai pentru dînsul, această femeie o urăsc... îţi cer un serviciu...

— Mie?

— Dară.

— Ce servici?...

— Lesne... Ei se iubesc, se adoară, nu este nici un sacrificiu ce nu ar face pentru dînsul. Ard să se întîlnească în secret, dar mijloacele lipsesc; Caterina este cu dînsa; nu pot dar să se rătăcească un minut... eşti amic cu Elescu; propune-i camera d-le, d-ta vei ţine de vor băi pe Caterina... Ei se vor furişa de dînsa, vor intra aici... îmi vei da mie cheia!...

— Ceea ce îmi propui mi se pare infam...

— Te iubesc, şi o voi!... trebuie să mă ascultaţi! te congiur în genuchi... fii bun, amicul meu! amantul meu...

Vorbind asfel, ea îl răsfăţa cu mîna pe faţă, pe păr... o lungă sărutare ce dete baronului fuse triumful ei.

— Promit, zise baronul, că voi aduce aici pe Elescu cu domino cel albastru.

— Mersi! zise Zoe, şi acum voi face orice sacrificiu.

Baronul se uită la orologiu.

— Douăsprezece ore fără douăzeci de minute, zise. el. Este timp să înceapă operaţiunea... fizionomia lui se schimbă; deveni severă.

— Ascultă, doamnă, zise baronul, am promis că Elescu va veni aici cu dominoul său, aceasta va fi... Am zis că te iubesc! aceasta e o minciună: te despreţuiessc!... Ştiu toate intrigile fără gust ce ai făcut acestii femei... le-am trecut cu vederea, dar ai căutat să rîzi de mine cu istoria duelului... mi-ai închis uşa, m-ai umilit... şi ora a sosit ca să te pedepsesc...

— Ce sunt aceste vorbe, amantul meu? zise Zoe.

— Lasă-mă să vorbesc... astăzi vii şi cerci să mă faci complicele unei noi infamii... să mă degradezi înaintea mea însumi... Ei, bine! nu-ţi voi face această plăcere! Veniţi aici! strigă el, uşa din camera vecină se deschise, trei oameni cu măşti apărură cu nişte bende şi foarfeci mari. Tăieţi coada acestii femei!...

Zoe începu să ameninţe.

— Trădare! zise ea. Ia seama, baroane! sunt puternică aici în ţară... Poci să te perz!... şi voi, blestemaţi zbiri, nu vă apropiaţi!... ori veţi fi trimişi la ocnă!...

— Faceţi-vă datoria! zise baronul.

Cei trei oameni mascaţi puseră mina pe dînsa, îi legară braţele în bende. Ea se dezbătea.

— Preferi oare să-ţi torn un fer roşu pe sîn? zise baronul.

Zoe începu să se roage.

— Graţie! strigă ea, ucide-mă, dar nu mă face ridicolă!... Baroane! ai pietate de mine!... Cel puţin de rudele mele, care vor suferi pentru mine!... graţie! şi de acum mă voi retrage din lume... voi merge la o mănăstire să expiu erorile ce am făcut... graţie! pietate!...

Cei trei oameni îi desfăcură coafura. Părul ei neguros, încreţit şi bogat căzu rîurînd pe umerii albi. O mînă i-l strînse într-un mănuchi spre spate, foarfecele apar, se deschid, operă, coada a căzut...

Baronul caută orologiul, uşa se deschide.

— Ţi-am promis să aduc aici pe Elescu şi domino albastru, mi-am ţinut parola, zise baronul, arătînd pe Elescu care întră cu Elena şi cu Caterina.

— I-am tăiat coada, căci voia să mă facă complice la o nouă infamie.

Cele două domine se apropiară de dînsa şi scot măştile.

— Elena! Caterina!... strigă Zoe, şi căzu leşinată.

A doua zi în toate saloanele din Bucureşti nu se vorbea decît de tăierea coadei Zoei, numai bărbată-său nu ştia nimic. Zoe zise bărbată-său că şi-a tăiat părul, căci asiei este aicum moda.

Către acestea toţi bărbaţii, toate femeile ce sfîşiau pe Zoe, atacînd-o sub toate raporturile, în toate saloanele, se credea onoraţi să o priimească sau să o viziteze! Ei adorau aceea ce criticau! acest fapt poate să vie din slăbiciunea societăţei bucureştene? poate asemenea din indiferinţa despre onoare? poate să vie din amîndouă deopotrivă. Zoe este o femeie vicioasă; dar Zoe e bogată, dă serate, baluri. Conştiinţa este vîndută pe dreptul de a figura la un bal. Iată o parte din viciul acestii societăţi. Ceea ce se face pe tărîmul saloanelor se întîmplă şi pe alte tărîme, ascultaţi în saloanele damelor de a doua clasă. Ele fac resbel celor de clasa întîi. Tot ce este mai corupt, mai falş, mai ridicul sunt damele de clasa întîi, zic ele; una din aceste dame să le invite la o serată, ele se duc, se înclină, se tîrăsc fără ruşine înaintea eeloralte! oamenii nu sunt mai buni.

Zoe simţi poziţiunea sa în societate; dar ea cunoştea slăbiciunele societăţei. „Un bal! îşi zise ea, şi toate aceste femei vor veni la picioarele mele!”

Dete un bal splendid, şi tot scandalul încetă îndată.

Baronul, după scandalul ce făcuse, fuse consiliat de autoritatea sa să părăsească ţara.

El plecă, neregretînd decît pe Elescu.

ÎNTOARCEREA

A doua zi de la tăierea coadei Zoei, Elena prezintă pe Alexandru maicei sale. Bătrîna, îndată ce îl văzu, îşi aduse aminte de fiul său şi se înecă de plîns.

Elena simţea în inima ei o satisfacere că a văzut femeia ce-i făcuse atîta rău, umilită în gradul cel mai mare. Văzîndu-se în casa părinţilor cu Alexandru, ea îşi formă vise dulci de fericire.

„Soţul meu voieşte să mă lase... îşi zise ea. Atunci Alexandru ar putea să devie bărbatul meu... aş putea fi încă ferice... adevărată fericire... a-l iubi, fără mustrare de cuget... o, Dumnezeule, poate fi mai mare bine în viaţă? Dar nu!... zise ea. Cerul nu a voit aceasta!...”

Vorbind asiei, începu să tuşească, apoi deveni melancolică.

Muma Elenei trebuia să iasă de acasă. Ea rugă pe Alexandru să aştepte pînă se va întoarce şi zise Elenei să cheme pe Caterina, daca îi face plăcere, apoi plecă.

Cei doi amanţi rămaseră singuri. Ei uitară pe Caterina.

Alexandru îngenuche la picioarele Elenei.

— Pentru ce eşti tristă, Elena mea? o întrebă el. Nu lăsa imaginaţiunea să se exalte în suferinţe!... Ştii tu, sufletul meu adorat, ştii tu că pe fiecare din lacrimele tale cură o scînteie din viaţa mea, din bucuria mea?... scrisorile tale îmi deşirau inima!... acum mă faci să tremur prin această descuragiare ce îţi găsesc... vorbeşti de moarte?... Elena, Elena, îţi jur că de vei muri, voi muri!... sunt certat cu viaţa, certat cu omenirea. Tu singură mă împăcaseşi cu una şi cu alta... Fluturii mor cu florile cînd vîntul de toamnă le vestejeşte, misiunea lor încetează atunci pe pămînt; amorul meu nu va peri niciodată...

— Asfel ar fi trebuit să fie, zise Elena, dar nu este, amorul este o boală, trece...

— Tu vei înceta a mă iubi? strigă Alexandru.

— Poate... dar timpul nu-mi va permite... răspunse ea.

— Iară această idee tristă!... zise Alexandru, ştii tu, iubita tinereţii mele, că pămîntul s-a scuturat de flori, aerul de parfum, de cînd mînile tale divine nu au răsfăţat faţa mea?... fruntea s-a încreţit şi s-a întristat de atunci!...

Elena surîse şi amîndouă mînile le trecu pe fruntea amantului său.

— Daca aş putea să-i redau strălucirea ei! zise Elescu.

Elena înclină capul pe sînul lui.

— O sărutare! zise ea.

Buzele lor arzînde se lipiră. Elena tresări.

— Pleacă! zise ea, pentru amorul ce îţi port, pleacă!... sunt nebună... nu î nu trebuie să te mai îmbrăţişez!...

— Mă goneşti?...

— Te gonesc, căci te iubesc, şi puterile mele mă lasă... Alexandre, dovedeşte-mi că mă iubeşti, retrăgîn-du-te!... fii mai tare decît mine; Dumnezeule!..., ai pietate!..., sprijină-mă!... dragul meu, domnul meu! ascultă pe Elena ta, ce te roagă, te imploră, apără-mă contra ta, contra mea chiar!...

— O, suflet nobil şi delicat, strigă Alexandru, pentru ce tremuri pe sinul celui ce te adoară?... Oare ai încetat de a-l iubi?... acea flacără ce indivina inima ta este stinsă si a lăsat locul recelui rezon?... un altul domneşte acum în această inimă? spune, şi atunci îţi jur că mă voi retrage!...

— Am auzit bine? zise Elena, te îndoieşti de amorul meu?... spune tu, o, sufletul meu, ce consumă durerea! Spuneţi voi, suspine, voi, lacrime, companiile vieţii mele de toate zilele, de toate orele, spuneţi-i daca îl iubesc încă!... Nopţile, orele, confidente durerilor ascunse ale inimei mele, pentru ce nu pot să vorbească? Daca ele ar putea vorbi, ar spune lucruri atît de tinere, îneît inima ta s-ar topi în lacrimi, o, amantul meu adorat! acest amor creşte din zi în zi, din oră în oră, din moment în moment. Pe atît slăbeşte sărmanul meu rezon... am conştiinţă de slăbiciunea mea şi iată pentru ce te chem ajutor pe tine contra ta...

— Daca tu eşti slabă, crezi că eu sunt mai puţin slab?... Elena mea, sunt capabil de mari sacrifice, cere-mi orice vei voi: ca să-ţi facă plăcere, este trebuinţă a muri, a arunca o pată pl numele meu? o voi face cu fericire... cere tot ce voieşti, dar nu-mi cere a nu te mai iubi: aceasta nu se poate... te iubesc cu o patimă adîncă... numai moartea poate să schimbe inima mea... te iubesc şi sufer, pentru ce vei să nu cunosc decît partea de amărăciuni a amorului meu?...

— Pentru ce m-ai iubit? zise Elena...

— Pentru ce te-am iubit? vai! dar ţi-am mai spus altădată: Dumnezeu a voit asfel. El a pus în fiinţa ta, materială şi morală, acel farmec a cărui origină este atributul său. Poţi a mă opri de a te iubi? poci eu însumi a mă opri?... Nebuni acei ce cred una ca aceasta!... rezonul tace înaintea luminei feţei tale, înaintea parfumului sufletului tău divin.

— Nu mă privi asfel!... şopti Elena devenind palidă. Simţ că mor! vai, nu mă privi asfel!.... ochii tăi mă ard, mă electriză...

— Poci să nu te privesc?... pentru ce eşti atît de frumoasă? atît de dulce? atît de amăgitoare?... Viaţa pare că se face frumoasă prin frumuseţea ta, precum aerul se lumină prin lumina planeţilor. Daca orele ce zboară pe lume ar putea să se oprească, ele s-ar opri ca să te admire pe tine şi amorul meu pentru tine.

— Taci! taci! strigă Elena... Vorbele tale sînt vorbele unui nebun...

— O sărutare încă?

— Cea mai din urmă, răspunse Elena, jumătate leşinată, gura lor se atinse încă o dată.

O trăsură trase la scară. Muma Elenei se înturna.

Elena iese înainte.

Toată ziua Elescu o trecu la Elena. Toată ziua Elena păru abătută, gînditoare. Cînd Alexandru se retrase, ea se închise în apartamentul său, şi acolo, fără martori, rugă şi plînse pînă la ziuă.

Alexandru trecu noaptea gîndind că poate să devie într-o zi bărbatul Elenei. „Soţul său o să caute să se despartă... Sînt încă zile de fericire pentru noi!”

A doua zi se înturnă la Elena. Cine poate să-şi facă idee de durerea ce simţi auzind că Elena plecase repede la Făneşti?...

„Nu mă mai iubeşte? nu va fi ea care va muri, adăogăr el, voi fi eu!...” 1

Stăruinţa Elenei de a şedea la Făneşti deschidea lui Alexandru poarta bănuielilor celor mai injuste. El îşi închipuia că Elena are vreun amant. Nu cuteza să meargă singur, ca să nu o compromită; nu cuteza asemenea să trimiţă un om credincios să o inspecte; faptul acesta îi părea o insultă adusă. ei. Asfel se chinuia cu nehotărîrea gîndurilor sale. El descoperi mumei Elenei amorul lui pentru fiica ei, îi vorbi despre speranţele sale în viitor. Această bătrînă păru încîntată. Ea stima şi iubea pe Elescu.

— Nu se poate decide nimic, înainte de divors, zise ea.

— Să se ceară divorsul!...

— Nu poci răspunde nimic, înainte de a mă înţelege cu fie-mea, urmă bătrîna.

Muma scrise fie-sei atunci:

Pentru ce nu ceri divorsul?... Soţul tău trăieşte cu o concubină, nu mai e un secret. Alexandru mi-a spus că te iubeşte şi te va lua de soţie... Acest om îmi place. El are în sufletul său acea flacără de generozitate ce vine de la Dumnezeu şi care are drept scop a se sacrifica pe sine pentru ceialţi! Tu poţi să fii ferice, o, fata mea, făcînd totdodată fericirea unui om.”

Elena nu întârzie a răspunde. Negreşit vă închipuiţi că priimise bucuros propunerile maieă-sei? vă înşelaţi; iată ce răspunse:

„Mamă,

Nu poci să fiu soţia lui Elescu, căci m-am dat acestui om!... Îmi vei zice că tocmai pentru acest cuvînt cctută să deviu soţia lui. Eu răspunz că tocmai pentru acest cuvînt nu poci să fiu, am perdut dreptul la stima acestui om: nu mă acuza de idei excentrice! Ceea ce zic din contra este realitatea.”

Bătrîna mumă rămase uimită la citirea acestui bilet cinic pe care îl comunică Elescului. Abnegarea cu care Elena declara că se dase lui îl atinse. Se eăieşte ea, oare? sau un cinism amar îi inspiră aceste vorbe?... Iubeşte pe altul?... voi afla!"

Gelozia deveni putintă; atunci orice scrupul tăcu în sufletul lui. Trimise pe Petru, servitorul lui credincios, să se aşeze în Făneşti şi să vegheze asupra mişcărilor Elenei. Totodată el scrise Elenei următorul bilet:

„Cunosc ce ai scris maică-tei, nu mai este dar nici o îndoială: un nou amor se ascunde astăzi sub vorbele de abnegaţiune cu care te exprimi în acel bilet...”

Scrisoarea lui Alexandru făcu să tremure Elena, nu pentru dînsa, timpul era să o reabilite în ochii lui Alexandru; dar pentru el. Ea îşi închipui că îndoiala lui poate să-i fărâme inima. „Ce voi face? se întreba ea; în fine, scrise lui Alexandru:

„Refuzul meu ţi-a făcut mare durere... şi astăzi bănuieşti sinceritatea mea, oh! de ce nu am murit înainte de a putea, fără voia mea, să fiu cguza unui nou nuor ce coprinde fruntea amantului meu?... am refuzat, pentru că odată nevasta ta, amantul complice al unei fapte va deveni bărbatul scrupulos; odată bărbatul meu, vu nu vei avea pentru mine nici o stimă

Mă insulţi, cînd bănuieşti... dar aceaştă insultă ar trece sub tăcere daca ea nu ar fi pentru mine o încunoştiinţare că tu suferi sub această funestă idee. Eu nu voi să suferi!... Voi mai face şi acest sacrificiu: adecă mă voi decide a mă expune a fi obiectul dispreţului tău prin cununie, precum ţi-am sacrificat însuşi onoarea mea numai să poci risipi horul grifelor ce plutesc pe fruntea ta... Mă resemnez însuşi la puţina stimă ce vei avea pentru femeia care a trădat înainte datoriile sale, fă dar orice vei voi! mă voi supune...

Elena"

Alexandru citi acest bilet printre lacrimi. „Sunt un caracter rău!” îşi zise el.

După cîteva zile raporturile agintelui său secret din Făneşti îi anunţară că Elena nu priimeşte pe nimeni, că trece zilele în faceri de bine, în rugăciune şi în lacrimi; dar că sănătatea sa suferă mult. Această din urmă ştire îngriji pe Alexandru. El crezu de datorie să o vază sau să-i scrie, îi scrise dar atunci o carte plină de tinereţe:

„Iţi mulţumesc pentru noul sacrificiu, deşi nu voiam să aibă un asemenea nume!... El mi-a redat tinereţea, bucuria, elanul inimei mele. Acum mi se pare că soarele are şi pentru mine o parte de lumină; pămîntul nu mai îmi este strein... A trăi cu tine, prin tine, pentru tine, o, sufletul meu, iată ce poci numi încă fericirea. De acum îmi închipuiesc noua viaţă ce îmi surîde, mi se pare că numai eu sînt ferice, că numai în noua căsătorie se află fericirea! De cîte ori văz fiinţe omeneşti ce se zic fericite, mă întreb însumi, aceşti oameni ce nu sunt iubiţi de Elena mea, ce nu speră să formeze o căsătorie cu dînsa, cum pot să fie fericiU?... am aflat că eşti tristă... tristă cînd o nouă viaţă îţi surîde? cînd eu sunt voios ca un copil? Viaţa ce ne surîde, Elena mea, va fi o viaţă de tinereţe, de amor, de seninătate. Fericirea noastră va fi un exemplu în lume şi lumea ce a uitat că maritagivl are farmece îşi va re-ntineri credinţele sale în familie. Tu nu vei fi femeia, ci amanta mea... Pentru ce îmi zici totăauna că, odată bărbatul tău, nu voi mai avea stimă pentru tine? pentru că ai făcut pentru mine cel mai mare sacrificiu ce o femeie poate să facă? aceea ce numeşti dispreţ va fi considerat ca un mare merit de mine; voi zice şi mai mult, ca o mare virtute. Ştiu ce costă pe o femeie ca să sacrifice celui ce iubeşte onoarea sa; sacrificiul acesta este mai mare decît sacrificiul vieţii sale; între o femeie care se dă amantului său şi o femeie ce nu are puterea a o face (două suflete superioare, înţeleg), în care parte se cere mai multă abnegaţiune? la aceea ce sacrifică un moment de plăcere ca să se laude de lume, sau la ceea ce sacrifică, cu onoarea, viaţa, fericirea, liniştea?.. oh l Elena mea! ştii tu că niciodată nu te-am stimat, nu te-am admirat, nu te-am respectat mai mult decît din ziua cînd tu mi-ai sacrificat totul?.., încetează dar a mai avea asemenea îndoieli l tu ai în ochii mei un merit mai mult! Daca într-o zi sufletul tău va fi întrebat înaintea judecătorului suprem despre amorul tău, o, Elena mea, acest amor va face gloria celui ce a creat omul şi amorul, este parfumul unei abnegaţiuni divine."

Această scrisoare fuse ca un balsam pentru sufletul Elenei. Ea citi de mai multe ori şi o udă eu lacrămile sale.

„Sărmanul meu amic! îşi zise ea. El se hrăneşte de speranţă şi nu ştie să ursita a voit altfel. Orice am iubit în vieaţă a dispărut; orice s-a ataşat de soarta mea s-a vestejit... pentru ce m-ai iubit tu, o, sufletul meu?...”

În timpul acesta postelnicul dete o petiţiune la Mitropolie, cerînd divorsul. Ţinuta sa îi făcea vieaţa amară prin repetatele cereri de a se însura cu dînsa. De aici urmă cearta de toată ziua, de toată ora. Această femeie ordinară sub toate raporturile era la înălţimea spiritului, ini-mei, manierilor postelnicului... acesta avea slăbiciune pentru dînsa: niciodată nu putuse să înţeleagă mai bine o femeie. Simpatia ce-i inspirase deveni mai tare decît avariţia lui, asfel se decise a cere divorsul cu Elena; i se observă că nu poate să-şi lase soţia, neavînd nici un motiv. Elena fuse chemată la consistoriu; ea nu veni. Maică-sa se prezintă pentru dînsa. Elescu lucră prin toate mijloacele sale puternice în modul de a se decide divorsul, în fine el reuşi. După cîteva zile postelnicul se însură.

Elena era încă la Făneşti. Făneştii era moşia sa de zestre, locul unde odihnea ţărîna părintelui ei şi fratelui ei.

Lumea vorbea despre nunta Elenei cu Alexandru. Muma Elenei era ferice. Alexandru se prepara a deveni soţul celii ce iubea mai mult în viaţă. Ei deciseră a face cununiile la Făneşti, în ziua de mai întîi. Alexandru comandă un trousseau splendid la Paris.

Insă într-o zi muma Elenei primi de la Elena următorul bilet:

„Sunt bolnavă în pat. Poţi să vii aci cu Caterina, fără să spui nimic lui Alexandru?..."

Maică-sa şi Caterina plecară îndată la Făneşti. Ele găsiră pe Elena prinsă de friguri, palidă şi slabă. Ea tuşea necontenit, o tuse seacă; pometele obrajilor «ăi erau neîncetat rumene. Ele găsiră aici un doctor din Ploieşti.

Nu aveţi frică! le zise Elena, văzîndu-le, nişte friguri trecătoare... cel puţin asfel pretinde medicul!

— Dară, dară! zice medicul, cletenind capul cu întristare, friguri trecătoare.

A doua zi Elena păru mai bine. Se sculă din pat; dar slabă, suferindă, tuşea nu o părăsea. Ea se informă despre Alexandru de la Caterina şi de la maică-sa.

— Cît a suferit pentru mine! zise ea Caterinei, şi cît are să sufere încă în viitor!...

— In viitor, Eleno? dar cred că o să te ia...

— Da, da, zise Elena gînditoare, ai dreptate... orice suferinţi au un termen... dar viitorul cine poate să-l pre-vază?...

— Să nu vorbim de viitor! el este o carte închisă şi pe care zilele noastre sunt însemnate cu lacrimi şi roze... cînd această carte se va deschide, vom vedea care a fost voinţa ursitei.

— Eu o cunosc de acum pentru mine această voinţă. Partea mea vor fi lacrimile, şi cei ce mă iubesc le vor împărtăşi cu mine...

— Niciodată nu te-am găsit mai tristă, Eleno, şi acum mi se pare că trebuie să fii mai voioasă...

— Ar fi trebuit, ai dreptate; dar nu se poate, oh! tu cată să mă fericeşti, nu este aşa, Caterino? dorinţele mele vor să se realize... Sărmană copilă! eu sunt ca dru-masul obosit ce, întîlnind fîntîna dorită şi apropiindu-se să-şi ude buzele arzînde, simte tărîmul pe care îşi pune picioarele căzînd şi tîrîndu-l în adîncurile rîpei. Caterino, nimic nu-ţi spune că am să mor înainte de a gusta o zi de fericire?... vei zice orice vei voi; dar eu simţ moartea în sînul meu. Amărăciunele ce m-au adăpat au întrerupt zborul zilelor mele; au vestejit floarea vieţei mele, o, drăguţa mea; şi nimini nu va putea să-i dea tinereţea ce a perdut...

Elena tuşi şi arătă Caterinei batista ei [pictată] de sînge.

— Organismul este atacat, îi zise ea, la mai întîi va fi nunta... va fi nuntă tristă nunta mea, Caterino!

— Şi eu am scuipat singe; pentru ce iţi faci aceste idei?...

— Vei să mă consoli? crezi tu că am trebuinţă de consolaţiune? crezi tu că regret viaţa şi mă speriu de moarte?... Nu mă consola pe mine, ci pe mumă-mea. Ea să nu auză nimic despre cele ce ţi-am zis... oh! faceţi ca Alexandru să nu ştie că sunt bolnavă... Cînd voi muri, el va muri asemenea, Alexandru meu mi-a zis-o şi îl cred... cel puţin lăsaţi-l să fie ferice cîtva timp încă!... Astăzi voi să-i scriu un bilet.

Vorbind asfel, ea îi scrise:

„Niciodată nu am fost mai voioasă ca astăzi, sunt sănătoasă, ferice, oh! ce dulce este viaţa cînd totul ne surîde cu speranţă!... cred ca o fecioară de cincisprezece ani, cred în amor, în fericire... Viitorul va fi frumos pentru noi, am ales pentru nunta noastră luna lui mai: este un capriciu al meu. Ea ne recheamă tinereţea, frăgezimea, amorul, asfel voi să fie începutul menagiului nostru! destul am suferit amîndoi în trecut, ca să avem dreptula uita orice dureri. Fii voios, sufletul meu, eu sînt încîntată...”

— Iată cum minţi! zise Caterina..

— Minciuna este necesară cînd poate face bine.

— Sărmană Eleno!

După trei zile, cîţiva vecini veniseră să viziteze pe muma Elenei.

Erau doi proprietari cu femeile lor.

Ei deteră nuvele de la Bucureşti. Camera se dizolvase, şi acum proprietarii alergau în toate părţile ţării cu propaganda ideilor şi cu trăsurile încărcate de bijuterii. O casă bogată, zise ei, s-a decis a face pensionate de fete în toate oraşele, fetele se vor priimi aici gratis şi vor avea mulţime de avantage.

— Gratis, zise celalt vizitător, pentru glasuri, la alegeri, asfel de va fi alegător părintele, se priimeşte fata în pension, daca nu, sănătate.

— Aşa au mers lucrurile în această ţară, zise celalt.

— Convenţiunea nu a îmbunătăţit nimic, zise amicul său, lucrurile merg ca în trecut... Ea stipulează principii de libertate şi egalitate, nimeni nu le-a pus în practică, s-a executat numai articolii în care clasa priviligiată îşi află interesele ei. Camera dă voturi de neîncredere miniştrilor totdauna în privinţa elecţiunilor care o privesc de aproape, puţin îi pasă de libertăţile publice. Asfel a fost şi cu Regulamentul Organic: ce a fost aici în interesul unei clase a pus în practică; ce a fost în interesele publice le-a înlăturat. Vedeţi dar că legile bune nu sunt destulătoare cînd oamenii ce le aplică sunt mai pe jos de dînsele...

— Mult te-ai schimbat în opiniunile politice? întrebă Elena pe cel din urmă; ar zice cineva că eşti roşu?...

—Toată ţara este roşie cum sunt eu, răspunse el.

— Ceea ce zici este un adevăr, urmă Elena, Convenţia nu are de scop a reforma societatea, ci a o polei. Dar trebuia să aşteptăm toate de la streini? acolo unde încetă rola Europei, începu rola noastră; daca nu se face nimic, noi singuri suntem culpabili. îţi primesc că această şartă are părţi vicioase, legea electorală spre exemplu. Convenţiunea fărâmă clasele şi face pe toţi românii egali, legea electorală dă însă puterea legislativă în mîna unei clase privilegiate, ca să aplice principii de civilizaţiune; este o contrazicere, în adevăr, însă alegătorii proprietari nu au o parte de răspundere pentru cele ce se întîmplă? pentru ce alegeţi deputaţi oamenii regimului trecut? Îmi vei zice că se întrebuinţează mijloace de seducţiune; că oamenii au trebuinţe, că trebuie să trăiască, dar atunci afirmi singur că alegătorii sunt corupţi şi abuză de dreptul ce li s-a dat, crede-mă că nu sunt streinii cauza mizeriii noastre, ci noi înşine.

Această discuţiune făcu pe Elena să tuşească, batista ei se sîngera din nou.

— Are cuvînt, zise unul din proprietari. Eu însumi am căzut în această eroare generală, şi am dat votul pentru un om vechi, în speranţa de a mă numi preşedinte la tribunal.

— Francheţa d-le îţi face onoare, zise Elena, dar nu este destul, trebuie a te corigea.

— Această femeie căta să fie un bărbat, zise acesta amicului său cînd ieşiră.

— Păcat, săramana! zise cellalt, nunta ei pare-mi-se că are să se schimbe în moarte!

— Doctorul zice că e bolnavă de pept şi nu este vindecare, zise una din dame.

— Nastasio, îi zise soţul său, să nu mai vii pe aici, ca să nu iei boala! să ia. Morţii cu morţii, viii cu viii...

— Se poate? zise Nastasia, a cării inimă de femeie sacrifica aceste temeri mişcărilor ei. Voi veni în toate zilele şi-i voi da mînă de ajutor.

Ei se depărtară.

— Ai vorbit prea mult, zise Caterina Elenei, ţi-a făcut rău discuţiunea... tuşeşti mai mult.

— Acesta va fi tot asfel, răspunse Elena, în genele căria strălucea o lacrimă.

Elena priimi o scrisoare de la Alexandru. El crezu că Elena este sănătoasă, fericită, astă dată îi scrise într-un stil cu totul comic:

„Bucureştii, zicea el, este unicul oraş în lume prin stravaganţele sale. Amicul nostru B... are un fiu ce seamănă lui Georges ca două picături de lapte. Amicii săi îi spun că seamănă lui, el le mulţumeşte la toţi. Ciliu îşi adoară nevasta mai mult decît totdauna şi gelozia îi creşte neîncetat. In zilele trecute a fost o masă mare la X; el era invitat cu nevasta. Pînă a nu se pune la masă, el se strecură în sala de mîncare, citi numele oaspeţilor pe talere, văzînd că numele nevestii era pe un taler lingă altul cu numele unui june, el schimbă biletul şi îl puse Ungă talerul său. Aceasta îmi recheamă altă întîmplare, aceea cînd se duse la bal, unde un adiotant prezintă braţul nevestii lui să o introducă în sală. El avu un abur de gelozie care îl făcu să se uite şi să intre în bal cu şoşonii de pîslă! şi cu toate acestea femeia sa îl iubeşte atît de mult! Zoe urmează seratele. Ea pare indiferintă la vorbele ce se desfăşură în contra ei, ieri seară deveni subiectul unui nou scandal... iartă a-i trece în tăcere. Pare în lume cu părul tăiat şi zice fără pudoare că este moda. Mai multe dame crezură să-i facă plăcere imitînd-o. Principesa Iordache este o adevărată caricatură cu pletele tăiate: un cine lăţos! Sunt trei zile de cînd Ser era să aibă un duel cu un ataşat de la un consulat. Se zice că asemenea lui Ercule la picioarele Dejanirei, el toarce mătasea amorului lîngă spirituala doamna N... Această din urmă întîmpină pe ataşatul de consulat, care-începuse a-i zice vorbe galante asupra unui eventaliu de paie fine, o lucrare de artă. Ea ascunse eventaliul.

— Pentru ce îl ascunzi? întrebă acesta.

— Este de paie, răspunse ea.

Scandalul se făcu. Ser îi luă apărarea, dar se împăcară.

Un bărbat şi-a sărutat nevasta la operă în logiă. Aceasta a făcut aici mai mult scandal decît tăierea coadei Zoei.

Şapte nunţi s-au făcut în aceste zile cu moldavi. Această unire va fi mai temeinică decît unirea politică.

Am făcut cunoştinţă cu d-na A... un tip de pedantism, de basbleu,vorbeşte numai din carte. Este vorba de a trece peste un şiruleţ de apă ce să scură. Ea îţi va zice: ‘«să trecem Rubiconul»’. Este vorba de o cameră care nu se încălzeşte, îţi va zice că trebuie o vestală să întreţie focul.

Dar să lăsăm aceste bagatele şi să vorbim de nunta noastră, de fericirea noastră. Sufletul meu e însetat de fericire, am mobilat un mic apartament pentru compania vieţii mele. Este cel mai elegant ce se poate vedea. Lesbia, în lăcaşul lui Catul la Sarmione, nu avea camere mai elegante. Tot este în gustul roman antic. Timpul mi se pare lung pînă la mai, daca aş avea puterea, aş precipita cursul soarelui; dar, vai!... trebuie să sufer numărînd zilele:”

Elena cletenă din cap.

„Apartamentul meu, zise ea, va fi un mormînt.”

A doua zi un nou acces de friguri se declară. Elena vărsă sînge. Se observă că ea deperea pe fiece zi: puterile i se împuţinau.

„Nu voi putea saluta soarele de mai, îşi zise ea. Şi Alexandru, sărmanul Alexandru!...”

Ochii i se umplură de lăcrămi.

Din acea zi Elena nu mai părăsi patul, medicul declară maică-sei şi Caterinei că ftizia era repede şi că nu mai este nici o speranţă. Aceste două femei nu puteau să-şi oprească lacrămile: erau silite să se ascunză ca să plîngă. Ftizia este boala cea mai poetică. Elena era în-cîntătoare, sub acţiunea unor friguri uşoare ce-i înflăcăra imaginaţiunea sa romanescă, ea era sublimă! cele mai dulci iluziuni pluteau pe viaţa sa ce se stingea neîncetat. Era o plăcere să o auză cineva conversînd.

— Maică! iubită măiculiţă! zise ea într-o zi. Ochii tăi păstrează urma lacrimilor. Plîngi, nu este aşa?... ai dreptate... perzi singura fată ce ai avut... o fată ce iubeai şi te iubea... o fată tînără, frumoasă... tînără mai ales... nu era încă timpul... graţii, frumuseţi au să se închiză într-un mormînt... Cine m-a cunoscut va vărsa lacrimi auzind că nu mai sunt, pentru ce maica mea nu va plînge asemenea?... cînd mă legăna mică pe sînul ei, cîte vise de fericire nu-şi făcea pentru mine?... Ea nu spera să mă vază în floarea juneţei întinsă pe patul de durere... Sărmană mumă, cît trebuie să suferi!...

Biata bătrînă se înecă de plîns.

Elena avu pietate de dînsa.

— Maică! urmă ea. Iată ce zic sub impresiunea unei idei triste... dar vorbele mele fac atîta autoritate incit să nu ne mai rămîie decît a pune să tragă clopotele? cele ce am zis sunt nişte răsfăţări ale unei fiice către maică-sa, ele nu trebuie să te atriste, ştii că totdauna am fost o fată răsfăţată. Mine voi fi mai bine... sunt sigură, puterile mele nu mnau părăsit; natura boalei mele nu mă desperă... medicii de multe ori se înşală singuri asupra boalei... Este ceva care îmi spune că voi fi în curînd bine, îţi promit să fiu voioasă, ferice... ziua de mai va fi ziua nunţei mele... oh! cum Alexandru mai are să te iubească!...

Aici Elena îşi acunse capul în mini şi plînse. Apoi urmă:

— Cît simţ că o să te iubim!... copiii noştri vor fi frumoşi ca îngerii... Ei vor veni să se joace cu ochelarii tăi, să ţi-i strice, tu te vei supăra... Sărmanele mici creaturi!... vor plînge şi te vor ruga să nu-i urăşti... şi tu, cu ochii în lacrămi, vei răsfăţa buclele lor de par! Crezi tu că aceasta nu va fi, pentru că tuşesc astăzi? Şterge lacrămile şi speră!...

Alexandru Elescu voi să comande singur obiectele de nuntă de care avea trebuinţă. Se prepară să plece în persoană la Paris. Timpul îi permitea aceasta. El scrise Elenei intenţiunile sale.

„Se duce să comande necesarele nunţii, zise Elena. Un giulgiu şi un sicriu, iată ce îmi va trebui!... mă va regăsi încă în viaţă la reîntoarcerea lui?...

Dar cînd te vei înturna, vei găsi toate la locul lor precum le-ai lăsat la plecare... toate, afară de mine... atunci ochii tăi mă vor căuta şi nu vor putea să mă vază şi ochii tăi se vor îneca în lacrămi!

Alexandru se duce? mai bine! nu voi să fie martor agoniei mele... Pentru ce să sufere?... Nefericirile nu există pentru om decît din momentul ce le cunoaşte... Pentru ce să le cunoască de acum?...”

Elena răspunse lui Elescu că face bine să plece. între altele ea trase, cu ochii înecaţi de lacrămi, aceste rînduri:

Mă report la gustu-ţi pentru obiectele ce vei comanda pentru mine; voi simţi îndoită plăcere a le purta, alese de tine... voi fi mîndră şi ferice mireasa ta; rog cerul ca ziua de mai să ajungă mai repede. Nu întîrzia afară din ţară. Sufletul meu te va invoca să te îmbrăţişeze..”

Elescu priimi acest bilet cu bucurie; viaţa pentru dînsul luase colori mai fragede; cu toate aceste, un presim-ţimînt trist îl oprea de a lăsa inima să zboare la bucurie. El plecă repede la Paris, după ce scrise Elenii un bilet plin de tinereţe şi amabilitate:

„Sînt în poziţiunea aceluia, zicea el între altele, care se culcă să doarmă, gîndindu-se cu fericire la ora deşteptărei, menită să-i aducă o mare bucurie. Aci voi ca spaţiul de timp ce desparte momentul aşteptat să se scurteze repede, aci voi ca să se lungească spre a mă bucura mai mult de suprema fericire ce-mi surîde: emoţiunile ce încerc mă ţin într-un fel de beţie divină... încerc acelaşi simţimînt ca omul ce sapă să găsească un tezaur: el stă şi se repaoză, şi se îmbată de speranţă că va găsi şi nu cutează a urma, de temere că nu va găsi ce doreşte. Tezaurul meu eşti tu, sufletul meu, dar vei fi oare al meu? în momentul cînd voi crede că te-am priimit, nici un nuor nu va veni să te acopere înaintea ochilor mei?...”

Elena fuse mai bine cîteva zile. Tuşea începuse să se împuţine; sînge nu mai vărsa; figura ei păru însufleţită de mai multă frăgezime. Niciodată Elena nu avusese mai multă îngrijire pentru toaleta sa. Maică-sa surîdea de fericire văzînd dorinţele fiicei sale pentru elegafiţa toaletei. Ea lua aceste manifestări pentru semne de ameliorare a sănătăţei. Medicul declară că are mare speranţă. Elena ea însuşi începu să aibă iluziuni.

Dar această asigurare în sănătatea ei îi da idei pline de tinereţe, de răsfăţare. Crezînd pericolul depărtat, ea vorbea de dînsul mai des. Spunea celor ce o încongiurau cugetări ce fac să se umple ochii de lacrimi.

— Maică, zise ea într-o zi, nu este aşa că viaţa este dulce?... că este trist a muri plină de frumuseţi, de graţii, de juneţe, de iluziuni atît de plăcute?... Cela ce rămîne încă în viaţă, în urma celui ce iubeşte şi moare, suferă în adevăr, e demn de plîns, dar orice acţiune are reacţiunea sa: uitarea şterge lacrămile, timpul şterge durerile. Dar cela ce moare este mai demn de plîns, mai ales cînd viaţa avea pentru dînsul atîtea plăceri încă. Acest din urmă singur nu poate să fie mîngîiat. El a plecat şi nu se va mai întoarce. Ochii săi nu va mai vedea pe cei ce au iubit; urechile sale nu va mai auzi vocea unei mumi zicîndu-i: „Copilul meu!”

Aceste vorbe erau crude pentru sărmana mumă.

„Vai! îşi zicea ea, oare Dumnezeu m-a ţinut pînă acum în viaţă ca să auz asemenea cuvinte şi să încerc asemenea dureri?...”

Elena avu nişte friguri cu delir. Speranţele mume-sei periră încă o dată. Elena în delirul ei vorbea de Alexandru.

— Alexandru... Cine este acel om?... nu, el nu poate să fie un om... un zeu poate?... am cunoscut oamenii, şi nici unul nu mi-a atins inima mea... a plecat?... unde?... Ah! ştiu... să cumpere cu ce să fermece ochii miresei sale... Mireasa sa!... Sărmana Elena!... Ea va fi mireasa mormîntului... Oamenii au ucis-o... oh! blestem neamului omenesc!... Alexandru rătăceşte prin lume... cum trebuie să cugete el la Elena!... el nu iubeşte altă femeie?... Cine ştie?... acolo pare că buzele lui şoptesc vorbe tinere unei femei frumoase?... ochii mi se întunecă... mor!... moartea e dulce pentru cei ce suferă... daca el mă uită, pentru ce îl voi iubi? Eu însumi voi să mă desfătez... voi să cînt... Caterina, daţi-mi harpa!... nu! ţine acompanemînt cu piano; voi să cînt o odă.

Caterina se puse la piano.

— Ce odă vei să cînţi?

— Ce odă? tu ştii...

Elena, sculîndu-se puţintel, cîntă cu voce dulce şi melancolică acest cîntec:

Multe frumuseţi te-adoară
Soarbe, dragă-n sînul lor
Farmecul ce-l înconjoară
Pin' ce orele nu zbor!
Dar cînd saţiul ce vine
Iţi va zice: e destul!
Şi cu inima-n suspine
Tu de viaţă-i fi sătul,
Vino la nefericire,
Vino la iubita ta;
Prin cereasca mea iubire,
Nouă vieţă îţi voi da,
Căci, amantul vieţii mele!
Eu nu-ţi cer p-acest pămînt
Decît lacrimile tele
Pe tăcutul meu mormint.

Elena tăcu obosită, două lacrămi curară din genele sale lungi şi creţe, ca două stele ce se coboară dintr-un spaţiu umbros. Frumuseţele ei se exaltaseră prin accesul de friguri, buzele străluceau ca rubinele încuadrate cu artă în ivoriu, părul său cădea în unde pe umeri.

— Am să cînt şi eu o odă, zise Caterina, de acelaşi poet... Şi Caterina cîntă asfel, cu o voce fragedă ce părea că revarsă plăcerile:

Tu rechemi prin frumuseţe
Rozele de primăveri
Şi prin dulcea-ţi tinereţe
Rouă fragedelor seri.
Prin parfumul gurii tele
Ambrozia ne vesteşti,
Şi pe graţii tinerele
In Olimp tu ne răpeşti.
Oh! nimic nu piere-n lume!
Astăzi suntem, deci vom fi:
Cu altă formă, cu alt nume
Poate făr-a ne aminti?
Cînd a vieţei tale floare
Vintui o va scutura,
Şi l-al ei ferice soare
Altă formă vei lua,
Voi să fii a mea frumoasă,
Rouă cerului senin;
Eu o floare amoroasă,
Să te beau într-un suspin!

— Fii binecuvîntată, fata mea! zise Elena, cîntaţi! cîntaţi! mă dezmerdaţi! înconjuraţi patul meu cu roze! ea plecarea să fie o sărbătoare!...

Un somn dulce şi binefăcător coborî pe genele Elenei. Ea dormi. Cînd se deşteptă, era răcorită, părăsi patul.

Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai apăru.

Era pe la apriliu, faţa pămîntului tresărea sub suflarea caldă şi parfumată a primăverii, pămîntul coperit de velură verde surîdea ochilor obosiţi de monotonia iernei, aerul era dulce şi binefăcător. Elena se plimba prin grădină sprijinită pe braţul Caterinei.

— Cînd ar veni acum Alexandru? zise Caterina.

Elena tresări, deveni palidă.

— Voi să-l văz şi să mor! zise Elena, eu voi afla puterea să-l văz... nu voi avea însă puterea a vedea durerile sale...

— Eşti bine, Eleno... vei fi în curînd mult mai bine...

Elena surîse.

— Cum aş voi să poci să mă înşel!... dar realitatea mă opreşte...

În acel moment se auzi strigătele poştaşilor.

— O trăsură cu cai de poşte! strigă Caterina. Poate Alexandru...

Elena deveni mai palidă şi se lăsă să cază în genuehi pe iarbă.

— Nu mai poci, zise ea.

După o oră Elena şi Caterina erau în salon în prezinţa lui Georges, Șer şi Bar.

Ei le spuneau ştiri de la Bucureşti şi se apostrofau unii pe alţii.

Elena se distrase, părea mai voioasă.

— Ce face oaspetiţele noastre din anul trecut? întrebă Elena.

— Zoe, răspunse Georges, urmează misiunea sa de a moraliza societatea din Bucureşti. Toate junele rnenage sunt croite pe doctrina ei.

— Cît pentru principesa Iordache, zise Şer, desperată, să vorbea ceva asupra vieţei sale, s-a retras la moşie. Nu va să se mai mişte de acolo. Se zice că aşteaptă să mai îmbătrînească, ca să nu-i mai fie teamă de seducţiunile capitalei: n-are încredere în sine.

— D-na Bar este sănătoasă? întrebă Elena pe Bar.

— Ca o dropie, răspunse Bar. Graţie cerului, n-are să se plîngă de sănătate... îi cresc şi mustăţile!...

— Ce fel, zise Caterina, rîzi de dama d-le?

— Dama mea! răspunse Bar, aşa se zice...

— Ce fel, se zice?...

— Este iarnă în eăsa lui Bar! zise Ser. Turturica nu mai cîntă pentru soţior...

— Aşa, aşa, zise Bar, trecînd mîna pe frunte.

— Ce, iei fruntea de martoră? zise Georges.

Şer rîse cu hohot.

— Idei!... zise Elena.

— Idei! idei! răspunse Bar... Inchipuiţi-vă că mă deştept într-o noapte... Femeia mea nu era în patul ei, mă înform, deştept servii, întreb... camariera îmi mărturisi tremurînd că doamna se dusese la balul mascat de la teatru. Mă îmbrac şi alerg acolo, mă inform, ce aflu, dama mea era în logie la X..., mă prezint la uşa logei, nişte indivizi mă opresc de a intra... Iată-mă în poziţiunea bufonului din Rigolet, strig, gem, plîng, nimic; mă întorc acasă. Despre ziuă veni dama mea cu masca pe ochi.

— Unde ai fost?

— Ce-ţi pasă?

— Nu voi să faci acestea.

— Eu voi! daca îţi place... daca nu, cere divorsul!... Asta se cheamă noua generaţiune! o, liberalii! liberalii! bine zice Unirea că liberalii au perdut familia, căci ei au perdut-o.

— Cum? zise Elena în ironie, amantul era un liberal?

— Nu! răspunse el, un boier...

— Acest carnaval a scos toate ridicolele de faţă, zise Georges. Aflaţi o anecdotă. D-nu N. T.... scrie la Reforma: „Domnule redactor, a ieşit vorba că un N. T. s-a sinucis... Se va şti, domnul meu, că nu sunt eu N. T. care a murit" — Iată ziarul! urmă Georges.

— Cine este acest N. T.? întrebă Caterina.

— A fost altădată ministru... astăzi deputat.

— Mă îndoiam, zise Caterina. Apropo, mai zise ea, nu-mi spuneţi nimic de banda voioasă?

— Ha! ha! zise Șer, în tot carnavalul ați cinat dame și cavaleri la D... acasă.

— Dar, D... este flacău... zise Caterina. D-na P... care voia să aiba pretest a petrece toate nopțile acolo, târa toată banda.

— Dar N.,., întrebă Elena.

—A fost bolnavă, respunse Ser; nu 'i cunosc bine simptomele, dar Iudina o vindică...

Și cîte trei începura sa râză

— Și d-ta rîzi? zise Caterina lui Bar.

—De ce nu? respunse el, nu sunt nice cel dintăi nice cel din urmă.

Ei șezură aici trei ore, rîseră mult și plecară înnainte; dupe dînșii acest lăcaș redeveni liniștit și tăcut.

Această visită distră pe Elena deocamdată; dar mai târziu, noutațile ce îi deteră despre starea societații din capitală, o întristară.

—Înca o generațune perdută, zise ea.

După trei zile Elena se simți din nou rău, batista ei se săngeră.

—Alexandru întarzie! zise ea.

A doa zi avea un acees de friguri. În delirul ei ea chema pe Alexandru cu expresiunile cele mai tinere.

—Mâne, zicea ea, Elena ta va înceta din viață și tu întarzii a veni, o frumosul meu amant!... Ce vei zice tu când vei veni și nu o vei găsi? Adînci vor fi durerile tale, nu mai este bucurie pentru noi pe pamînt... tu vei fi pedepsit că ai iubit o ființă ursită să sufere... o sufletul meu! pentru ce a trebuit sa me cunoști? până atunci tu erai liniștit și ferice... de atunci întristarea a intrat în lăcasul tău și s-a așezat cu lacrămile în ochi la căpătâiul tău!... Tu nu mă vei mai vedea... Cine va șterge încă din nouri fruntea ta? cine va face să se oprească lacrămile tale... O, Alecsandre! tu esti care m-ai ucis: mt -al cerut prea mult, acordat prea mult... trebuie dar sa mor,.. Cu toate astea to iubesc!... De aș mai avea onoarea și viață nu aș ântârzia a ți le sacrifica.

Accesul trecu, dar astă dată Elena remase slabă de puteri. Ea nu mai putu să părăseasca patul. O mare schimbare se operase în sine, deveni serioasă, resemnată: ea se deprinsese acum cu ideia morței. În totdauna cauta sa console pe maica-sa prin vorbe de speranță, cerca sa o dedea cu ideea morții.

— Ce este viața? zicea ea, o stare de transițiune, un pas către mormînt. Toate elementele, tot ce poate să atingă simțurile noastre sunt agenți distrucțiunei ce se luptă neîncetat să ne ucigă suferințele și plăcerile își dau mâna pentru distrucțiunea noastră, omul cade învins curînd ori mai târziu dar cade tot-d-a-una. Pentru ce vom regreta că viața e atât de scurtă, de plapândă, de supusă la suferinți? cine poate zice că este ferice?...

La 20 Aprilie o trasură intră în carte. Era Alexandru dar în acea zi Elena era mai rău de cât în tot-d-a-una. Ea auzi sgomotul ce se facea afar. Inima ei îi spunea că era Alexandru, toaleta ei de bolnavă era curată și elegantă; era frumoasă, de o frumusete divină, poetică.

Alexandru intră în camera ei, fără s-a se anunțe. El îngălbeni și vorbele înghețară pe buzele lui, văzîndu-l Elena se îneca de lacrămi o lungă tăcere urma, în fine Alexandru se apropie de pat și o sarută pe frunte.

- Ești bolnavă? zise el.

—Bolnavă, răspunse Elena, o boala trecătoare...

—Trecătoare, zise Alexandru într-un lung suspin.

Șezu lângă căpătâiul patului.

Mulțumesc că ai venit, zise Elena... Eram sigură... Inima mea nice o data nu m-a înșelat... nu este așa că mă găsești schimbată, slabă, palidă? sufer de friguri.... dar acum, mă voiu face bine: tu ai venit... Simt că sunt mai bine!... dar tu taci?...

— Te gasesc schimbată, zise Alexandru, adică de o mie de ori mai frumoasă, mai poetică!... dar aceasta nu este destul, voi să te faci bine!... zioa de nuntă se apropiă...

—Să mă fac bine? dar mă simt bine...

Elena cerca să se ridice, și cazu obosită.

Cele doa dame veniră atunci. Ele cautară să convingă pe Elescu ca boala Elenei este usoară. Alexandru esi și se duse sa vorbească cu medicul.

— În ce stare este peptul, doctore? organismul e atacat?

— Atacat, răspunse el.

—Atunci nu mai este nici o speranță...

—Nici una.

Elescu se ascunse și lăsă să cure lacrămile sale.

Seara Elena chemă pe Alexandru.

Niște friguri ușoare rumeniseră obrajii ei, toaleta îi era îngrijită.

—Șezi aici lângă mine, îi zise Elena. Este timp a scutura valul minciunei... Alexandre, eu mă simt prea slabă... nunta nu se va putea face la timpul hotărât...

—Am înțeles toate, răspunse Elescu cu sânge rece.

—Toate! poate nu toate... zise Elena... o sa va părăsesc...

—Nu vorbi astfel, Elena mea!:..

—Nu voiu vorbi către acese dame, urmă ea; dar către tine o să vorbesc. Ascultă, Alexandre, și fii bărbat, nu femeie. Pieptul meu este atacat și vindecare nu mai este... voi muri... dar voi să trăești tu cel putin... Îmi rămîne o fetiță fără nici un protector pe pamânt, o las îngrijirei tale.

—Elena, zise Alexandru, vorbește despre alte lucruri!... lasă moartea să umble singură... Ți-am comandat multe si frumoase lucruri pentru nuntă!... în gustul tău!.

Elescu îi înșiră numele tutulor acelor obiecte destinate să satisfacă simțurile iubitei sale.

Elena ascultă și un lung suspin eși din pieptul ei. Mâna sa mică, palidă, slabă acum, răsfăța părul amantului său.

— Ai gândit la mine? întrebă ea.

— Dacă am gândit?... mă întrebi încă!.

— Nu credeai să mă găsești atât de slabă, de urîtă?...

— Urîtă,' tu, Elena mea?... admir frumusețea ta! suferința i-a dat un parfum de poezie și de suavitate... corpul și sufletul tău au luat o coloare mai cerească...

— Mă iubești? șopti Elena.

— Te ai îndoit?... indisposițiunea ta a dat mai multă putere amorului meu...

— Lasă-mă să mi odihnesc capul pe sînul tău.

Ea înclină fruntea pe sînul lui Elescu.

— Așa tu nu crezi că o să mor? întrebă Elena. — Ftizia s-a mai vindecat vre-o dată?

— Ftizia?... nu e boala ta, Elena mea.

— Ba ea este... și încă se zice contagioasă... O! cât sunt de egoistă... am pus capul pe sînul tău...

Ea își trase capul.

— Ce zici și ce faci? zise Alexandru, îți spui că te amăgești... lasă capul tău cel gracios să se odihnească pe sînul meu!... lasă gura mea să bea suflarea sînului tău!..

Alexandru vorbind astfel, lipi buzele de buzele amantei sale și aspira suflarea ei cu voluptate.

— Iată, zise el.

— Ca să mă convingi că nu crezi în natura boalei mele, te espui a peri cu mine. Eu nu voi să mori.... Ea zise și buzele ei arzînde arseră fruntea lui Alexandru. Corpul el tresărea de voluptate; rămase nemișcată mai multe minute.

— Nu, răspunse Elescu.

— Alexandre, îl zise ea, simț o beție voluptuoasă ce mă coprinde!... frigurile negreșit. Aș voi să cânt, pe brațele tale, cele din urmă suspinuri ale inimei!... vocea mea nu s-a stins încă...

— Un cântec, te va osteni...

— Voi să cânt, sufletul meu, pune-te la piano și mă însoțește!... voi să-ți cânt ție... și dacă cântecul meu va atinge inima ta, plângi atunci cu lacrimi.

Elescu se puse la piano, Elena cântă cântecul lebedei de care vorbesc poeții:

Soarele de dimineață
Poate nu mă va afla!
Pe această dulce față
Moartea vălul va lăsa!
Tu vei plânge dupe mine,
O amantul meu plăcut;
Dar arzîndele-ți suspine
Nu-mi vor da ce am perdut!

Elena se înecă de plâns și nu mai putu urma.

— Destul! destul! strigă Alexandru, suspinele tale îmi deșiră inima!...

— Am trebuință de lacrămi, zise Elena și urmă:

Astăzi sunt frumoasă, jună,
Cine nu m-a lăudat?...
Mâne o să fiți țărînă
Numele-mi va fi uitat..

— Destul! strigă Alexandru, care acum plângea ca un copil, ascunzându-și fața în mâini.

— Ai dreptate, zise Elena, acest cântec este trist... voi cânta altul.

Ea cântă doă strofe ce semănau să fie cea din urmă visare de fericire și de amor.

Când din viață te vei duce,
Când vei fi tu întrebat,
Ce ai făcut parfumul dulce
Al anilor ce ati sburat?
Caută a face știre
C-ast parfum desfătător
L-a băut cu fericire
Gura dulcelui amor:

— Dar, zise Elena, întrerupând cântecul, Eu poci zice aceasta, și căzu într-un fel de letargie.

Caterina veni urmată de muma Elenei.

— Ce faci? o întrebă ea.

— Visez la fericire, răspunse Elena... sărmană copilă!... tu m-ai iubit... erai pentru mine mai mult decât o soră, fortuna nu a fost cu tine... dar tu vei fi ferice, vei avea o zestre asupra moșii mele de zece mii de galbeni...

— Ai o fată, zise Elescu, tot este al ei.

— Așa este! urmă Elena cu părere de reu.

— Voința ta este voința mea, zise Elescu, plecându-se spre Elena. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasele mele...

— Mulțumesc, zise Elena... dar ce înțelegi din rămasurile mele?

— Nu voi întârzia dupe tine...

— Iată poezii... Iată spiritul de romanuri!... Maică! Caterina, lăsați-ne singuri... voi să vorbesc.

Cele doă dame eșiră.

— Eu voiu să trăești! îi zise Elena... ascultă, amantul meu, frățiorul meu... legile naturei au voit ca cei ce mor să fie uitați și cel ce rămîn încă în viață să-i uite. Fără aceasta lumea nu ar fi putut esista... nu numai atâta... să fii ferice. Doresc să iei pe Caterina de... soață a vieții tale. Ea te va iubi, te va stima, te va face ferice. E frumoasă de corp și de suflet...

— Aceasta nu se poate zise Elescu... ursita a decis altfel.

— Astfel nu mă asculți?

— Întru aceasta, nu!....

Elena plecă ochii; o bucurie naturală omului plecă din fundul inimel sale și i se răvărsă în ochi.

— Alexandre, zise ea. Tu m-ai iubit... nu mă căesc de sacrificiul ce ți am făcut. Vei face cum vei voi...

Elena părea încinsă de o nouă putere; această putere era cea din urmă lumină a candelei ce se stinge.

— Simț că sângele se grămădește în inimă, zise ea, și un somn dulce mă înpovoară... nu este aceasta moartea?... nu mă părăsi iubitul meu... lasă-mă să depui capul meu pe sânul tău; moartea va fi dulce astfel...

Și ea depuse capul pe sînul lui Alexandru.

— Acum... poci muri, urmă Elena... tu vei închide genele mele... încălzește mâna mea rece în mâna ta... oh! cât sunt de ferice!... te iubesc!... o sărutare!

Alexandru îi sărută gura ei rece, ar fi zis cineva că el adună după buze-i cea din urmă suflare. Elena murise. Ea părea că doarme, fața sa avea espresiune de blândețe și de fericire. Elescu închise genele el și îi depuse capul pe perină. Nu putea nici să plângă, nici să geamă. Căzu în genuchi lângă patul ei, scoase în fine un gemet și căzu leșinat. Caterina alergă cu bătrâna.

Apartamentele se înveliră în negru și întristarea cu ochii plini de lacrimi veni și se așeza în acest ideas pentru tot-d-auna.

Alexandru reveni din leșinul său.

Cele doua dame plângeau cu lacrime pe patul moarte; ele rechiemau din viața Elenei, scene plăcute, cu vorbe tinere, care răpeau inimele ascultatorilor. Servii toți plângeau și curtea răsuna de gemete.

Corpul se lua de femei, se scaldă, și îmbracat ca în zile de sărbatori, se depuse pe masa în salon. Elena păstrase frumusețea formelor sale cu espresiunea de fericire a figurei. Pe cap îi pusese o cunună delicată de camelii albe din florărie, o cruce mare de briliante odihnea pe pieptul său; împrejurul mesei așezaseră glastre cu florile cele mai rare. Doi preoți citeau lângă dînsa.

Era miezul nopței. Toată lumea, însuși preoții, se duseră. Moarta era singură. Atunci Alexandru se duse să o vază pentru cea din urma dată; o sută de făclii de ceară erau aprinse. El merse drept la masa, alătură capul său de al ei, fața lui de fața ei, și o sărută.

—Eu te-am ucis, Eleno... tu ai zis: „să mor pentru ca Alecsandru sa fie ferice", și ți-ai ținut vorba. Fii sigură, că te voiu urma în curînd... Te-am ucis, suflet nobil... și de acum viața pentru mine este o greutate...., e o ființă moartă!... o singură fericire îmi mal rămâne, ca țărînele noastre să odihnească în acelaș mormînt, Iată pentru ce am să mal trăiesc! iată ce mă ține încă în viață!.., ziua nunței este mâne, și mireasa doarme pe patul morței!... scoală, amorul meu, totul e preparat pentru serbarea cununiilor noastre... oaspeții așteaptă... Tu ești îmbrăcată în costumul de mireasă... pentru ce dormi încă, Elena mea? ești oare supărată pe sclavul tău, o regina vieții mele? am făcut ceva care nu ’ți place, îți cer iertare... Altă dată când tu erai supărată, și amantul tău se ruga să-l ierți, tu îl întindeai mâna, îl surîdeal cu fericire! acum mâna ta nu se întinde, buzele tale rămân nemișcate! val! val!... Ce crimă al făcut tu ca acela ce te iubea mal mult de cât viața, să te omoare, dulcea și grațioasa mea adorație!. tu erai tînără și frumoasă, dar mâne nu vel mal fi nimic! pentru ce s-a născut atâtea frumuseți, atâtea gracil, daca a doua zi erau ursite să se scuture?.. o creațiune! care este scopul tăh!.. Spiritul nostru nu poate pătrunde misterele tale!... oare acestei mistere esistă? oare le înțelegi tu, cel puțin!... unde este acea suflare dulce ce anima corpul el gracios?.. viața! viața!... nu a fost oare de cât rezultatul unei organizați-uni materiale?... aruncați cărțile! închideți scoalele! și voi doctori în cugetări, spânzurați-vă! sunteți niște șarlatani!... ferice încă acela ce poate crede! minciuna este uricioasă: însă omul el însuși este o minciună...

Alexandru auzi afară un sgomot. El tăcu și sărută gura Elenei.

— Iată cea din urmă sărutare! zise el, casa se învîrt cu dânsul... căzu în genuchi...

Într-acest timp o femeie apăru în sală.

— Este un vis, zise Alecsandru, nu poate fi Zoe!...

— Te înșeli, eu sunt, răspunse Zoe... viu să ’mi cer ertare de la acest corp...

— Tu aici?... fugi! fugi! nu te atinge de acest loc sacru!... presența ta aici insultă acest corp nobil... fugi!

— Alexandre! zise Zoe. Dumnezeu primește pe cel ce s-a căit! însuși crimile le iartă... tu ești mal sever decât providența... ochii mei sunt înecați de lacrimi și inima mea de durere... lasă-me să ’ml cer ertare acestui corp ce am ucis... cât pentru tine, știtt cât al iubit-o, știu cât suferi... dar ceea ce s-a făcut nu se mal poate întdrce; plângi; dar nu uita că trebuie să trăiești, astfel a voit ursita!... vino cu mine... viața încă poate să-ți surîză... lumea e tot aceia: Elena e moartă, dar soarele nu a perdut nici o rază de lumină; cerul nici o stea; pămîn-tul nici o floare... plăcerile sunt încă voioase pe girlanda vieții... amorul rămâne tot-d-auna tînăr, tot-d-auna fraged.,. nu te abate!...

Alexandru o privi cu niște ochi mari...

— Fugi! fugi! strigă el... simț că cuvîntul mă lasă. Mânia mă turbură!... pociri să te omor lângă acest cadavru.

— Omoară-mă! dar lasă mă înainte să expiu erorile mele...

— Fugi! fugi! zise Alecsandru nu insulta acest corp!

Zoe stăruind încă, Alecsandru o împinse cu furie afară... eși cu dânsa.

După o oră Zoe se înturnă la București. Ea era palidă și abătută. Căința înclinase această conștiință teribilă.

Elena se înmormânta cu mare pompă în ziua de Mai 1, ziua destinată pentru nunta ei. Maica-sa și Caterina fură cu greu smulse dupa sicriul moartei când o puseră în pămant; Elescu nu se vezu în ziua aceia... Ea crezu ca Alexandru se sinucisese.

A doua zi la revarsatul zorelor un om plangea îngenuchiat la mormîntul Elenei

O femeie ținea cu girlanda de roze în mână, veni la cel-l-alt capat al mormântului, depuse girlanda pe mormânt și se puse a plânge. Alecsandru o vede, o recunoaște.

—Maria! strigă el, fata de la Brebu...

—Eu sunt, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

— Recunoștința nu a perit încă din lume! zise Alecsandru, fii bine cuvântată, copila mea! El îi dete o punga plina cu aur și zise Mariei sa o împartă la săraci, apoi, sarutând-o, pleacă.

În toate diminețele o noă girlanda de roze se găsea pe mormîntul Elenei, nimeni nu stia cine o depusese.

Trecuse o lună de la moartea Elenei.

Alexandru era neconsolat; amicii săi căutară sa-l distreze, nu reusiră. El devenea din ce în ce mai trist.

Într-o zi Caterina trimise sa-l chieme.

El se duse.

Ia acest pachet, zise ea. Elena mi l-a încredintat pe cand trăia, sa ți-l dau.

Alexandru primi pachetul și mulțumi, apoi zise Caterinei:

— Am o misiune de împlinit... trebue sa 'mi spui ca unui părinte. Este vre-un june care îți place?

Caterina roși.

— Trebue să-ml spui ca unei mume! zise încă Alexandru.

— Da, răspunse Caterina.

— Nu te întreb cine este; dacă merită să ți fie consoarte... sunt sigur că Caterina nu poate stima de cât un om ce merită... Iată dar un act: este zestrea d-tale de 10 mii de galbeni; actul este întărit de tribunal; banii depuși la tribunal... când va fi trebuință, îl vei lua... aceasta e voința Elenei...

Alexandru lăsă actul și plecă.

A doa zi trimise Caterinei trusoul cumpărat pentru Elena cu un bilet:

> „Pentru domnișoara Caterina de la sora ei Elena“.

Elescu se închise în casă și desfăcu pachetul de la Elena. El află aici o buclă de păr; lăcrămile îl înecară.

După ce împărți o mare parte din averea lui pentru binefaceri, Elescu se decise să plece din țară. A plecat de doi ani. De doi ani nu știe nimeni ce a devenit. Un ziar de la Martinica anunța în acea parte a lumei presința unui român; este un an de atunci. El nu a scris nimenui, nu a tras nici o poliță, ceia ce lasă să se crează că a perit prada frigurilor galbene sau în resbelul din urmă între statele Americei.

Appendix A

Note: Titlul corect al romanului lui Balzac este Le Lys dans la vallée (n-e.)
Note: Personajul rosteşte eronat dictonul latin: In vino veritas (n.e).