SORA AGAPIA
SAU
CALLUGARIA SI CASATORIEA
DE
C. D. ARICESCU.
BUCURESCI 1871.
Tipografia Jon Weiss, Strada Clemențeĭ No. 15.
Este ua regulŭ a Natureĭ ca, cu cât cineva împupținésă numĕrul câsătorielor carĭ se putea face, cu atât comumpe pe acellea carĭ sunt făcute.
(Montesquieu. Esprit des lois, livre XXIII.)
Unulŭ din celle maĭ puternice mijlóce d-a ne rechiema la religie, este însurarea callugărilor.
(Aimé-Martin. Education des mères de familie, livre IV.)
In Trompetta dela 11/ 13 Febr. s-a publicatatŭ uă epistolŭ a unŭĭŭ necunoscutŭ, carĭ a offeritŭ suscrisuluĭ 70 galbenĭ pentru tipărirea acèsteĭ opere.
Reproducând ș-acĭ acea epistolŭ, mĕ simțŭ datorŭ a-ĭ repeta mulțumirea mea pentru acèstă faptă demnă d-uă inimă nobilŭ, scopulŭ fiind a încuragea p-aceĭ carĭ îșĭ propunŭ a moralisa societatea, combătând celibatulŭ în căllugărie, ca contrariaŭ și Natureĭ și Evangeliuluĭ, și tot-d-uădată a înavuțĭ litteratura română c-uă operă de felula acèsta.
Nu știŭ daca autorulŭ ’șĭ a ajuns scopulŭ propusŭ; lectorulŭ singurŭ póte apprecia acèsta; mĕ credŭ însă datorŭ a assigura pe publica că acèstă narrațiune nu este fructulŭ fantasieĭ, cĭ nișce întâmplŭrĭ din carĭ maĭ tóte sunt adevărate, fiind petrecute subt ochiĭ maĭ multor contimpuranĭ.
Regretŭ că mijlocele nu-mĭ aŭ permisa a desvolta maĭ pe larg unele punturĭ, de și din suma de 70 galbenĭ am renunțatŭ la beneficiulŭ meŭ pentru ca se daŭ tótă desvoltarea de carĭ e primitorŭ una asemenea subiectŭ avutŭ.
Daca unele scene, petrecute în schiturĭ și monăstirĭ, se vor părea scandalóse, scandalulŭ din nenorocire nu l-am inventatŭ eŭ; hirurgulŭ, chiematŭ a face uă operațiune, este silitŭ a tăia adesea în carne viŭ pentru ca să scape membrulŭ cangrenatŭ, prin urmare corpulŭ întregŭ, d-unŭ pericolŭ emminentŭ.
Terminămŭ cu epistola personeĭ necunoscute, carĭ a înlesnit tipărirea acèsteĭ opere.
Domnule Aricescu,
Vedend în Trompettaĭ No. 889 unŭ appelŭ allŭ D-le către ceĭ cu mijlóce pecuniare, carĭ arŭ voĭ a se însărcina cu tipărirea unora din operile D-tale din lista publicată în acellașŭ Nr., te rogŭ a priimĭ cu adducetorulŭ 70 galbenĭ, cu carĭ bani veĭ binevoĭ a tipărĭ opera întitulată «Sora Agapia», oprind D-ta dreptulŭ D-le de autorŭ, cât veĭ crede de cuviință; iar cu profitulŭ din vênĕȡarea acelleĭ opere, carĭ de dreptŭ mĭ se cuvine, după declarația D-le, dorescŭ a se tipări maĭ târȡiu Misterele căsătorieipartea III, carĭ urmeȡă a fi cășnicia eroilor din poema D-le erotică, publicată la 1847, si carĭ ’mi-a plŭcutŭ cu deósebire, fiind unŭ ommagiŭ addusŭ femeilor virtuóse.
Acesta, D-le Aricescu, ca încurageare pentru litteratura română; căcĭ din nenorocire politica a absorbita cu totulŭ litteratura, ast-fel că dela 1848 încoa puține producțiuni litterare aŭ vĕȡŭt publicate. Daca păstreȡŭ anonimulŭ este că unŭ simțimînta de modestie, și potŭ ȡice de delicateță, mĕ opresce a ’mĭ da numele pe față; și-mĭ place a crede că veĭ ține comptŭ d-acèstŭ misterŭ.
Respunde-mi, te rogŭ, cu adducătorulŭ de priimirea banilor.
Priimește, te rogŭ, uă salutare respectuósă din partea unŭi admiratorŭ sincerŭ allŭ D-le.
M....
9/ 21 Februariŭ 1871.
Eată și respunsulŭ datŭ misteriosuluĭ personagiŭ p-uă foiță din portofolliŭ:
Domnule saŭ Dómnă
Am priimitŭ 70 galbeni, destinațĭ pentru tipărirea opereĭ melle Sora Agapia, și mĕ voiŭ sili a respunde încrederiĭ ce aĭ pusŭ în mine.
Ve salutŭ respectuos, și vĕ mulțumescŭ în numele acellor ființe infortunate a cărora causă o apărŭ în citata operă.
C. D. Aricescu.
Pe la hiceputulŭ luĭ Iuniŭ, anul salvăriĭ 1848, se afla superioră (starică) la monăstirea X.... maica Minodora; aristocată prin sânge și prin educațiune, cuviósa Minodora era tipulŭ fariseismuluĭ căllugărescŭ. Esteriornlŭ seŭ modestŭ și limbagiulŭ seŭ miorlŭită ascundeaŭ unŭ suffletŭ orgoliosŭ, creatŭ a domina pe ceĭ slabŭ ș-a subjuga pe ceĭ tarĭ; ascundea uă inimă plină de passinni violitițĭ și ardințĭ; ascundea în fine unŭ resrvoiŭ nesecatŭ de applicărĭ bestiale.
Maica Minodora, ca de 40 de ani, era în monăstirea X.... unŭ suveranŭ despotŭ, avînd gendarmeria sa, consiliulŭ de miniștriĭ, poliția secretă, curtisaniĭ săĭ, confidenta sa, buffonulĭŭ săŭ, coufessorulŭ săŭ, ș-uă orchestră complettă de dilettante; apoĭ venea uă turmă de sclavi, condusă c-uă vargă de ferŭ poleită cu aurŭ; în fine, avea și bastillia sa: fiind că unŭ despotŭ fără închisorĭ este pisica fără gheare, este lupulŭ fără dințĭ.
Agențiĭ seĭ esecutorĭ se compuneaŭ din douĕ cuvióse, de rassă maghiară, c-uă forță herculenă, anume maica Melania și maica Maximina, cu ajutorulŭ cărora superioră pedepsia pe culpabilĭ; consiliul de miniștriĭ se compunea de treĭ cuvióse, ca dela 40 -55 de anĭ, ș-anume maica Elisavetta, economŭ, maaica Pelagia, proinstarică, și maica Maximina, vară cu superiora, câte trelle devotate superioreĭ; cel puțin duoe din elle eraŭ devotate în aparință, maica Elisavetta și maica Pelagia, aspirând amândouĕ la tronulŭ Despotuluĭ, pe carĭ îllŭ săpă pe subt ascuns; poliția secretă era compusă de douĕ surorĭ, anume sora Epraxia și sora Domnica, carĭ în apparință treceaŭ de oropsite, spre a se putea însinua maĭ bine în secretele maicelor și surorilor bănuite ca rebelle, ca intrigante, ca libertine; curtisaniĭ eraŭ duoe căllugărițe, ipocrite ca superiora, Eudobia și Salomia; confidenta saŭ intima superioreĭ era uă cuviósă anume Marta; buffonulŭ sĕŭ era uă soră anume Epifania, dotată cu mult spirită umoristiciĭ; confessorulŭ sĕŭ era uniĭ căllugăriĭ dela uă mănăstire vecină de cuvioșĭ, anume Mitrofanŭ, bărbațŭ verde, de și de 50 de ani, maĭ vigurósă însă decât unŭ june de duoe-decĭ de ani; acèstă fericită Mitrofanŭ, amantulŭ ascunsŭ allŭ cuvióseĭ superiore, mânca bunŭlŭ mănăstiriĭ, nefiind cu tóte acèstea fidel superiore-ĭ, carĭ însă îl adora, cu tóte înfidelitățile selle, lŭcomia în amorŭ fiind uă cestiune de temperamentŭ; musica se compunea de șepte cântărețe, din carĭ duoe surorĭ ca tenore, duoe fete ca alte, și treĭ fete ca soprano, acèste cântărețe o desmierdaŭ cu cântecele lor bisericești, și câte odată și mireneșcĭ; în caȡulŭ din urmă, superiora asculta cântecile lumescĭ ascunsă într-uă cameră vecină; în fine bastillia saŭ închisorea acèstui Despotŭ femininŭ era unŭ beciŭ întunecosŭ sub campanatoriŭ (clopotniță), alle căruia cheĭ monstre le păstra însășĭ superiora; acolo închidea ea pe supușiĭ seĭ rebeliĭ, saŭ pe ceĭ ce-șĭ permitteaŭ a imita scandalurile Despotuluĭ lor.
In momentulŭ când începe istoria nóstră, superiora se afla la masă, la lumina lampeĭ; era încongiuratŭ de confessorŭ, de vara-sa și de confidentŭ, și servitŭ de intimĭ și servi; ea satisfăcea de o datŭ suffletulŭ prin fermeculŭ musiceĭ, inima prin vederea amantuluĭ, pîntecele prin mâncărĭ și băuturĭ allese. Când musica încetta, începea rolulŭ buffonuluĭ, care, prin rîssetele ce provoca, înlesnia digestiunea alimentelor grelle și inflammabile.
In mijloculŭ espansiuneĭ inimeĭ, esaltatŭ de vină, de musică și de amorŭ, se auȡĭ clopotulŭ portăresseĭ carĭ anunțŭ venirea unŭi oaspete.
„Maică Melanio, dute de veȡĭ cine întrerumpe liniștea sântuluĭ locașŭ la acèstă oră înaintată a nopții? ordonă superiora unia din gendarmiĭ seĭ.
Maica Melania eșĭ; peste duoe minute intră repede, anunțând venirea prea Sînțituluĭ archiereŭ Meletie, patronulŭ ex-officio allŭ mănăstiriĭ X....
Toțĭ în Mănăstire fură în piciore. Superiora, însoțită de confessorŭ și de cortegiulŭ seŭ, coborî scara întru întâmpinarea Păstoruluĭ, în sgomotulŭ campauelor ce urlau (clopotele) ș-allŭ musiceĭ carĭ întona imnulŭ îu usă la asemenea împrejurărĭ; iar la lumina felinarelor, p-ântre duoâ șiruri de cuvióse, de surorĭ și de fete, dela etatea de 7 ani pînă la șepte-ȡiece, fericitulŭ păstoriĭ înainta, mărețŭ ca unŭ sultană în haremulŭ seŭ; se înghesuia tótă sufflarea monahică a săruta prea sînțita dreptă a prea sințitulul arhiereŭ, carĭ făcea să ploă benedicțiunea sa arhierescă peste ceĭ juni ca si peste ceĭ bătrânĭ, peste ceĭ frumoșĭ ca și peste ceĭ urîțĭ, peste ceĭ fragețĭ ca și peste ceĭ ofilițĭ, după cum Creatorulŭ revarsă ploea, căldura și lumina peste tóte ființele, fără deósebire de sexu și de religie. Ochiĭ păstoruluĭ însă se opriaŭ de preferință asupra cellor innocențĭ, urmând și într-acèsta esemplulŭ Salvatoruluĭ Hristos, carĭ încuragea pe copiĭ Israeliților a veni împrejurulŭ seŭ ca să-ĭ binecuvîntese; deósebirea între Vlŭdica Hristosŭ și Vlŭdica Meletie era că acella promittea copiilor din Iudeea imperiulŭ dreptățiĭ ș-allŭ frățieĭ, pe când acèsta promittea copillelor din mănăștirea X... imperiulŭ favorelor arhiereșcĭ, la carĭ inima vanitósă a uneĭ femeĭ nu póte fi indifferentă..
In acèstă saltanatŭ turcescŭ, ca se mĕ esprimŭ în limba pittorescă a Orientalilor, prea sînțitulŭ nostrŭ archiereŭ intră în salla de priimire, pe carĭ creȡĭu de prisósă a o maĭ descrie, având a descrie fisiculŭ și moralulŭ păstoruluĭ.
Arhiereulŭ Meletie era în felul seŭ ceea ce era în felul eĭ superiora Minodora: unŭ Despotŭ sacerdotalŭ în tótă puterea cuvântuluĭ; era corpulentŭ și vigurosŭ, era sfemeatŭ și luxuriosŭ; fața luă uă rodie, ochiĭ galeși și plini de voluptate, vorba dulce, și forte affabilŭ și amabilŭ cu toțĭ, maĭ alles cu tóte; surîsulŭ era etern pe busele selle de coralliŭ, iar din gura sa cădea numaĭ consiliurĭ părintescĭ, din carĭ causă avea uă numerósă clientellŭ, fiind confessorulŭ par excellence allŭ damelor aristocrate. In fața lumiĭ era modelulŭ tuturor virtuților evangelice; pe subt ascunsŭ însă era idolatrŭ, căcĭ presinta des offrande zeilor cellor maĭ influĭnțĭ din mitologie: ast-fel, ellŭ adora și pe Bacus, ȡeulŭ vinuluĭ, și pe Jupiter, ȡeulŭ forțeĭ ș-allŭ violinteĭ, și pe Ceres, ȡeea griuluĭ, și pe Venera, (și maĭ alles pe dânsa) ȡeița fiumusețcĭ, a voluptățiĭ ș-a cochettărieĭ; și ca semnă de adorație allŭ Venereĭ, miculŭ angelŭ, incrustată pe mânerulŭ de aurŭ allŭ toiaguluĭ sĕŭ păstorescă, avea forma luĭ Cupidonŭ, fiulŭ favoritŭ allŭ Afroditeĭ, și fructulŭ amoruluĭ incestiosŭ allŭ Venereĭ cu Apollon, ȡeulŭ poesieĭ și allŭ armonieĭ, Venera fiind, cum se știe, soția legitimă, (din ordinulŭ luĭ Joie) allŭ monstruosuluĭ Vulcanŭ, ȡeulŭ ce făura lanțurĭ de sclavie pentru biețiĭ muritorĭ idolatriĭ.
Muiatŭ in mătăssăriĭ grellc, și înfășuratŭ în blanc rare, învîrtea niște mătăniĭ lungĭ de clnhlibarŭ, cu bobulŭ cat oulŭ de porumbiță; barba-i căruntă, învoită și făcuta rotă pe unŭ peptŭ pe carĭ se vedea uă cruce de diamante, ’ĭ da unŭ aerŭ de Pașă; răsturnatŭ intr-unŭ fotolliŭ de catifea roșŭ, și încongiurată de cortegiulŭ seŭ propriŭ, și de cortegiulŭ superioreĭ, fericitulŭ nostru păstorŭ semăna în adevăr unŭi Sultanŭ în haremulŭ seŭ.
La unŭ semnă allŭ superioreĭ, tóte cuviósele, surorile și fetele făcură mătanie ca unŭi Sântŭ, și-ĭ sărutară prea sînțita dreptă, cerând binecuvântarea arhierescă, pe care, evlaviosulŭ Vlŭdică o dette din tótă inima, respunȡênd cellor innocente cu unŭ surrîsŭ părintescŭ, și cellor frumóse cu uă strângere de mână affectuósă...
In timpulŭ acèsta, uă masă archicrescă era improvisată; prea sînțitulŭ păstorŭ trecŭ în salla de mâncare, insoțitŭ de adjutanțiĭ seĭ arhierescĭ, și de prea cuviósa Minodora, carĭ era însoțită și Cuvioșia Sa de damele selle de onnore, fericite a putea servi pe prea sînțitulŭ, spre a putea căpăta benediețiunea carĭ duce drept în Raiulŭ fericirilor....
Fiind ȡi de postă, se înțellege că pe masă nu putea figura decât pesce strein, pesce prospăt, icre moi, caracatiță etc. înecate în olliŭ și lŭmâi; bucate carĭ, dinpreunŭ cu vinurĭ vechĭ de Odobescĭ și Drăgășanĭ, vechĭ dela 5 pînă la 15 anĭ, întăresc sistemul nervos, făcând pe omŭ a lupta cu nevoile, cu grijile și cu ispitele, ș-ale învinge pe deplin.
După masă; Vlŭdica trecu iar îu salla de priimire, luând cafcoa din preunŭ cu abatessa.
— Ce vĕ adduce, prea sințite stăpâne, pe la noĭ, la asemenea oră neobicinuită? întrebă cu sfialŭ superiora.
— E! maică! oftă pastorul, sorbind din cafea odată și de treĭ oi-ĭ dintr-un ciubuc lung de iasomie, cu imomea de chihlibar d-uă valore mare. O să avem și pe la noĭ zavera, ca în alte părțĭ!
— Maica Domnuluĭ!... Suntem perduțĭ! esclamă superiora, făcând de treĭ orĭ semnulŭ cruceĭ. Dar cum? Ce fel? Stăpânirea ce face? M. S. Vodă nu ia măsurĭ, cum a luat Măria Sa Vodă din Moldovă, să surghiunescă pe Zavragiĭ?
— Vodă Bibescu nu este Vodă Sturza! Ș-apoĭ... Dumneȡeŭ să mĕ ierte! ’mĭ e temă să nu fie acĭ coda Muscaluluĭ
— Maica Domnuluĭ! Este cu putință?!!
— Totul e cu putință la Domnĭ și la Imperațĭ! Dar ce e de ingrijat este că Zavcrgiĭ aŭ încercat să împusce aȡĭ dimineță pe Măria Sa Vodă.
— Domne apără și păȡesce! esclamă maica Minodora, închinânduse mereu.
— A scăpat bietul Vodă ca prin urechile aculuĭ.
— Și ce e de făcut? Noĭ numaĭ putem sta în țărră.
— Negreșit; și d-aceea am venit să-țĭ spuiŭ ca să te gătescĭ să plecĭ în Brașov, unde mĕ duc și eu.
— Maica Domnuluĭ! Ce maĭ veni pe biata țerră!!!
— Să lŭsăm țerra în voea Domnuluĭ, că ce o fi scris de sus în frunte ’l e pus.
— Maică fecioră! apărăne și ne păȡesce, pe noi păcătoșĭ.
— Găteștete în nóptea acèstă; strânge tot ce aĭ; și mâine, pe drum! Toțĭ boieriĭ simandîcoși aŭ sters-o de mult la sănătósă, sub pricinuire de holeră. Eu voiŭ pleca de dimineță; Sînția ta veĭ pleca peste douĕ ore, ȡicând că te ducĭ peste Olt la uă rudă a Sînțieĭ telle; lasă în locu-țĭ pe cea maĭ credinciósă și vrednică; să ne întâlnim la Câmpina, unde te așteptă....
„Acum mĕ duc să mĕ odinescu, fiind că sunt obbositŭ, Arată-mĭ camera mea de culcatŭ
Maica Minodora condusse pe Vlŭdica în camera de culcare, unde evlaviosul pastor, esaltat de vin și de amor, uită Zavera în brațele evlavióseĭ superiore....
Aduoaȡi căllŭtoriaŭ împreună, la uă distanță ore care, spre drumul Brașovuluĭ, la adăpost de orĭ ce eventualitate.
Maica Minodora, plecând, încredință toiagulŭ păstorescŭ maiceĭ Marta, confidenta sa, având grijă a libera della închisore duoe maicĭ culpabile, ș-a împărțĭ banĭ pe la celle colțate, recomandând locoțiitoreĭ selle a se purta cu blândețe și largeță cu tóte, spre a nu le împinge la revoltă, timpulŭ fiind criticŭ. Abia plecă, și economa mănăstiriĭ, maica Lisaveta, începŭ prin intrigĭ și banĭ a prepara terrâmulŭ spre a lua loculŭ superioreĭ, la încept utiĭ lucrând pe subt ascunsŭ, ca Soboliĭ, iar după 11 Iuniŭ pe față, la lumina soreluĭ.
Maica Marta, superioră ad-interim, avea de amică intimă pe sora Agapia, care, prin caracterulŭ sĕŭ blândŭ, moravurile selle oneste, manierele selle plŭcute, știuse inspira affectie și stimă tuturor; superioră Minodora o affecționa cu deósebire: căcĭ confidenta abatesseĭ, soră de cruce cu sora Agapia, o descria în ochiĭ superioreĭ ca pe singura femee din monastire blândă, supusă, onestă, departe de orĭ-ce intrigă, și cu totulŭ atașată superioreĭ.
Acesteĭ amice intime, locoțiitorea de superioră îĭ descoperise secretele abatesseĭ, locuilŭ unde să trăsese, și celle ce aveaŭ să se întâmple curând în România.
Sora Agapia din parte' i citi uă epistolŭ ce o priimise, cu uă ȡi înainte, dela fidanțatulŭ eĭ, carĭ ’l anunța că peste câte-va ȡille revoluțiunea va isbucni la Islazŭ, și apoĭ în Bucurescĭ; și ’î promittea că, chiar în dioa învieriĭ poporuluĭ, va veni sfi o smulgă din mănăstire, silind pe tata sĕŭ a consimțĭ la mărătișuri fiiceĭ selle cu dânsulu.
Sora Agapia ’i respunsesse, prin trimisul din partea amantuluĭ, că întâlnirea lor să fie la cutare locu din dumbrava de lângă mănăstire, spre a nu fi vĕȡută de căllugărice, pentru cuvinte ce i le va comunica verbal la întrevederea lor.
In fine, revoluţiunea isbucni în Bucurescĭ, la 11 Iuniŭ; capŭ mișcăriĭ chiemaŭ la libertate pe toțĭ ceĭ în sufferință, și la frăție pe toțĭ ceĭ învrăjbițĭ prin Regulamentulŭ impusŭ de Ruși; proclamațiunea, făcută în numele poporuluĭ, vestia libertate tuturor classelor societățiĭ; ea fu ca uă schinteie electrică pentru toți; prin urmare și pentru acelle infortunate ființe carĭ trăiaŭ în lanțurile prejudiciilor monahale.
Precum la căldura bine-făcetore a soreluĭ de primăvară, insectele amorțite, asficsiate de gerulŭ ierneĭ, începŭ a sbîrnîi, și passerile a ciripi pe crăcile înverzite, și tóte ființele viĭ, eșind din găurele lor, se desmorțescŭ la sore, și s-appropie pentru a procrea, urmând orbeșce legiĭ Natureĭ; ast-fel maicele din mănăstirea X..., ținute pînă atuncĭ sub jugulŭ despoticŭ allŭ superioreĭ Minodora, unele maĭ tratate, altele torturate, scutturară în fine lanțulŭ sclavieĭ, încurageate de Economa și de ospețiĭ ce începură a frecuenta fără pudore ȡisa mănăstire, și din carĭ mulțĭ eraŭ în intrige amoróse cu celle june și frumóse.
Aduoaȡi după proclamarea Revoluțiuniĭ în Bucurescĭ, curtea mănăstiriĭ se umplŭ de trăsuri și de caĭ, aducând ospețĭ de ambele secse, ceĭ maĭ mulțĭ juni, toțĭ cu cocarde tricolore; proclamațiunea Revoluțiuniĭ fu citită în tinda Bisericeĭ; strigăte de bucurie ș-aplaude de fericire făcură se resune pădurea vecină, unde fiecarĭ maică saŭ soră rătăcia cu câte un june, ce trecea drept frate, vărŭ saŭ amicŭ.
Locoțiitorea de superioră nu cuteză a le face nicĭ uă observațiune, temendu-se a nu fi maĭ tratată, din causa simpatieĭ selle pentru abatessa, ce era nesuferită la tóte, afară de acellea pe carĭ le avea în d-apprope îngrijire.
A treaȡi, tóte căllugărițele și surorile, unele esaltate de entusiasmul libertățiĭ, altele montate de intrigele Economeĭ, altele revoltate de tirannia superioreĭ, se addunară în consiliu, formând Soborul, cum se ȡice; elle pronunțară cu mare maioritate căderea maiceĭ Minodoreĭ, și înlocuirea eĭ cu maica Economŭ, ca superiora.
Uă maică, carĭ sufferisse maĭ mult de la fosta superiora, ținu un discurs de occasiune, ce era comentariul art. 10 din Proclamațiune.
„Acest articol, ȡisse oratorul improvisat, vorbeșce despre allegerea dregătorilor de către cetățenĭ; dreptulŭ ce are poporul întregŭ a allege pe Domnul țerreĭ, acellŭ drepțiĭ urmesă a-lŭ avea fie carĭ județu, fie carĭ plassă, fie carĭ comună, prin urmare fie carĭ chinovie, de a-și allege pe cârmuitoriĭ lor; fiind că fără cărmă, vasul se înecă.
— Așa este! strigară în choră tóte maicele și surorile.
— Dreptulŭ de allegere a trecut dela preoțĭ la mirenĭ; fiind că, după pilda Sînților Apostolĭ, toțĭ dregătoriĭ Bisericeĭ, dela Diaconiĭ pînă la Vlŭdica, erau alleșĭ de Soborŭ...
— Așa este! repetă auditoriulŭ ellectrisatŭ.
— După esemplŭ allegeriĭ allegătorilor Bisericeĭ, începură a se allege și dregătoriĭ mireni, dela Vodă pînă la Pîrcălabŭ; eĭ eraŭ alleși numaĭ pe căte unŭ anŭ; daca se purtaŭ bine, erau alleși din nuoŭ.
— Prea bine vorbeșce maica Sofronia! respunse uă vóce din dunăre. Trăescă libertatea!
— Așa dar, și noĭ, maicele și surorile acèsteĭ chinoviĭ, nemaĭ fiind mulțumite cu păstoria maiceĭ Minodora, carĭ ne-a păstorit cu toiagiĭ de feră....
— Așa este! Așa este! Jos Minodora! strigară maĭ multe voce.
— Eu sunt de părere a allege pe maica Elisaveta, economa nóstră.“
Unele approbară, altele protestară; eraŭ duoe partide, una carĭ voia de superiora pe economŭ, altele pe fosta superioră, pe carĭ o depărtasse arhiereulŭ Meletie cu forța, fără motivŭ seriosŭ, pentru ca să o înlocuescă cu maica Minodora, favorita arhiereuluĭ.
Oratorulŭ propusse a se forma douĕ grupe; și numerănduse personele din fiecarĭ grupă, economŭ avu mare maioritate.
Atuncĭ maica Elisaveta fu ridicată pe brațele allegătorilor; și în strigărĭ de vrednică este! intrară tóte în Biserică, unde se făcŭ ceremonia în usŭ la assemenca împrejurărĭ.
Nuoa Superioră, luând cârma, numĭ altŭ consiliŭ, alțĭ dregătorĭ, altă confidențĭ; și fiind că țerra se afla în libertate complettŭ, lŭsă și ea libertate deplină tuturor supușilor seĭ, remâind în vigore numaĭ regulele privitore la rugăciunĭ și la alte deprinderĭ chinoviale, ce nu jicneau libertatea individualŭ; astfel treĭ luni întregi fericitele maicĭ și surorĭ din monăstirea X.... putură ȡice că au trăit în Republică: căcĭ cuviósele puteau face totŭ ce le plŭcea, fără a se scandalisa nicĭ bîltrênele, nicĭ superiora, nicĭ societatea, coprinsă de frigurile libertățiĭ absolute, ce o făcea indulgentă și indifferentă.
Sora Agapia nu participasse la allegerea superioreĭ celleĭ nuoe, prefăcendu-se că este ammalată, atât pentru amiciția către confidenta fosteĭ abatesse, cum și pentru antipatia ce avea către nuoa superioră; cu tóte acèstea, fiind-că tóte o iubiaŭ, nimenĭ nu o bănuia; și conservă afecția și încrederea tuturora.
La 14 Iuniŭ, Sora Agapia priimĭ visita amantuluĭ seŭ; eĭ se întâlniră în partea cea maĭ desă a dumbrăveĭ.
— El bine! Angelica mea! Ce gând ai? Si pentru ce âncho acèstŭ misteru?
— Ascultă, Iancule. ’Mi al scrisŭ că, profitând de esaltația spiritelor în acèstă epocă de friguri revoluționare, veĭ forța pe tată-meŭ a consimțĭ la însoțirea nóstră. Ei bine! Acesta n-o priimescŭ. Orĭ cât de nedrept a fost tată-meŭ refusându-mĭ mâna ta, cu nu potŭ uita că e părintele meŭ, că i datoresŭ prin urmare respectulŭ cuvcenitŭ unuĭ părinte. Destul de mâhnită este ellŭ stând eŭ departe de dênsulŭ, ș-aimenințêndu-lŭ că mĕ căllugărescŭ; pînă în fine nu îmĭ va refusa mâna sa. Prin consângenĭ și amicĭ, eŭ lucreȡŭ pentru al’ determina să-și dea consimțimentul. Daca într-adevĕr mĕ iubescĭ, trebue se nu mĕ mâhnescĭ; să asceptămŭ ca timpulŭ, despărțirea mea de tata și amiciĭ nostriĭ se facă ceea ce dorim. Me cunoscĭ cât sunt de hotărîtă; a lucra contra dorințeĭ melle este a dovedi că m-am înșellat in allegerea ce am făcut
— Prea bine! Voiŭ maĭ aștepta, daca o voescĭ; cu tóte că am putea trăi numaĭ cu mijlocele melle propriĭ,
— Cu nicĭ unŭ preșŭ, fără binecuvîntarea părinteluĭ meŭ,
— Și chiar daca acèstă binecuvîntare s-ar prelungi ȡece ani d-acĭ înainte?
— Chiar atuncĭ,
— Dar ce fel de amorŭ este amorulŭ D-le? întrebă eĭ cu supărare,
— Amorulŭ angelilor, nu allŭ bestiilor, i respuiise amanta p-acellașŭ tonŭ,
— Dar omulŭ nu este angelŭ; este unŭ amesticŭ din spiritŭ și materie,
— Spiritulŭ trebue să domine materia,
— Este ușor în teorie, dar forte anevoe în aplicare,
— Cine vrea pote,
— Bărbatulŭ differă de femee,
— Ai dreptate! Căcĭ femeea iubeșce cu inima, și bărbatul iubeșce cu capulŭ saŭ cu simțurile....
— Ce vreĭ să ȡicĭ?
— Voiu să ȡică că femeea e superioră bărbatuluĭ în amoru, fiind capabilŭ de sacrificiĭ pe carĭ rari bărbațĭ le pot face; și eŭ credeamă că escĭ din numărulŭ acellor bărbațĭ rari, ce făcŭ escepțiune la regula generalŭ, “
Amantulŭ începŭ a se primbla pe gânduri, supărată.
„Cât escĭ de nedreptul Ce puţin prequescitŭ pe Angelica ta! continuă ea, c-uă vóce dulce, spre a slŭbi effectulŭ imputărilor ce-i făcusse. La sacrificiulŭ meŭ d-a mĕ despărțĭ de părintele meŭ, și d-a mĕ închide într-uă mănăstire, ce e unŭ furnicară de intrige de tot felulŭ, și acèsta numaĭ ca să potŭ ajunge maĭ iute ținta dorită, tŭ respunȡi ast-fel la amorulŭ meŭ? Cât ași fi de nefericită când ar fi să pierȡŭ ș-acèstă ultimă illusiune!
Amantulŭ, mișcatŭ d-acèste cuvinte, căȡu la genuchiĭ femeiĭ ce adora, și sărutându-i mâinele ’ĭ ceru iertare, cu lacremile în ochi.
— Te iertă, fiind că te iubescŭ.
Si ca dovadă, ea depusse uă sărutare pe fruntea amantuluĭ.
— Cel puțin dă-mĭ voie Angelica mea, a te vedea maĭ des.
— De duoe orĭ pe septămâuă, în acèstă locŭ și la acèstă oră.
— Și pentru ce nu în mănăstire?
— Fiind că nu voesciĭ se fiĭ cunoscută de nimeni din mănăstire.
— Și pentru ce?
— Eată pentru ce. Pentru că Revoluțiunea nu va putea dura în urma căderiĭ Revoluțiuniĭ din Franța; Rușiĭ vor intra în țeră; toțĭ ceĭ ca tine vor fi persecutațĭ, închișĭ, póte esilațĭ. Daca pînă atuncĭ tată-meŭ nu se va îinblînȡi, al putea afla uniĭ asilŭ în mănăstire, strevestită; nu trebue dar a fi cunoscută de nimeni aici....
— Escĭ sublimă, Angelica mea! Și suntŭ mândrŭ de a morulŭ teŭ!
— Să ne despărțim, Iancule!
— Adio, angelulŭ meŭ!
— Nu uita a-mĭ trimite ȡiarele celle maĭ interesante, spre a mĕ distra și eŭ în monotonia singurătății.
— Ți le voiŭ adduce însumĭ, angelulŭ meŭ.
Se despărțiră, plêngend amenduoĭ ca duoĭ copiĭ.
Inturnândŭ se melancolică la mănăstire, Sora Agapia ȡicea oftând:
„Ce fericițĭ sunt bărbații! Câte distracțiunĭ uă eĭ în societate, carĭ ’i facă a uita, cel puțin ȡioa, și maĭ alles în asemenea timpi, obiectulŭ amoruluĭ lor; dar noi, femeile, suntem florile legate de pământ prin rădăcinele lor! Bărbațiĭ sunt flutturi!
Și cugetând ast-fel, se retăcĭ in dumbravă, începŭ a cullege florĭ pentru dilectul seŭ, ș-a forma buchette pentru ellŭ; apoĭ se astia subt unŭ arbore, și improvisă uă poeȡie dictată d-amorul luĭ Ionellŭ.
Agapia avea spiritulŭ cultivată; avea încă talentulŭ musiceĭ ș-allŭ poesieĭ; ș-acèste belle arte o despăgubia de monotonia viețeĭ chinoviale și de dorulŭ luĭ Ionellŭ, cum numia ea pe amantulŭ el, în momcntele-i de melancolie.
Unŭ flutture așezatŭ p-uă flore îl inspiră următorea poesie.
Fluturirele și Horea.Flutturele.Impinsŭ de vânturi grelleSpre voĭ, o floricelle,Repaosŭ n-aflŭ eŭ;Te rog, flore, mĕ lasă
Pe busa-țĭ voluptósăSă gustă amorul teu.Florea.De și a ta solieE nestatornicie,Imĭ place-allŭ tĕŭ amorŭ.Pe sênulŭ meŭ de miereSă gustĭ dulcea plŭcere,Te lasă tŭ din sborŭ.
Apoi oftă, și țĭisse lŭcrămând:
„Când ar ști ellŭ câtă îllŭ iubescŭ Și cât sufferŭ eŭ când îllŭ vĕȡŭ-pe ellŭ sufferindŭ! Nu! Bărbațiĭ nu sunt capabili d-asemenea sacrificiĭ, carĭ semăna cu flaccera ce consumă olliulŭ! Dar fericirea e fiiea dureriĭ!
PEDÉPSA CRIMEĬ
Sora Agapia se înturnă în chillia sa după appusulŭ soreluĭ; ea-rEtăcisse multe ore prin dumbravă și pe câmpu, singură cu dorulŭ seŭ, făcend poesiĭ și visuri de fericire.
Abia sosisse în chillie, unde repaósa de ostenelŭ și de emoțiunĭ, când uă soră intră repede.
— Soro Agapie! ȡice sora Evloghia, gâfâind, te cautŭ prin totŭ loculŭ....
— Ce este? întrebă sora Agapia cu mirare.
— More sora Evghenia, respunse aceea plângând.
— Ce-a pățitŭ?
— Veĭ afla acolo... grăbesce... ’mĭe temă că n-o s-o apucăm cu viață.
Și plecă înainte; sora Agapia o urmesă în fugă.
Sosind în chillia soreĭ Evghenieĭ, găsi p-acèsta în agonia morțiĭ, culcată în așternută.
— Moru, sora mea! ȡise plângând infortunata; și sărutândŭ mâna amiceĭ selle, o strânse astfel încât Agapia scosse unŭ țipetŭ de durere.
— Of! iartă me! sunt în durerile nașterii... Moriĭ, Agapio! Scapă me!... Ficțĭ milŭ de mine!...
Nefericita țipa înfundată.
— Dumnezeule! Zi sse sora Agapia, cu lŭcrâmile în ochi.... Și nu mĕ pricepŭ.... la asemenea lucruri... Să trimitem la maica Pahomia, carĭ e femee suffletescă; ea trebue să se pricepă la moșitii.
— Nu! Nimeni! Voiŭ se morŭ în mâinele teiie, Agapio. Ceaiu de mușețellŭ caldŭ, unŭ de lemn și focŭ în sobă.
Sora Evloghia, ploşlujnica sufferindeĭ, pregăti celle trebuincióse pentru moșitii.
— Dumneȡeule! ȡicea sora Agapia uimită, învîrtinduse în chillie fără rostŭ.
— Nu pierde cumpetultŭ, Agapio... Of, ce dureri!....Ah! Miserabilulŭ!... închide ușa... Stinge luminarea... Of!... Morŭ!... Aprinde candela... Vino încoa...
Biata femee se svîrcolca în spasmuri, scârșnia din dințĭ, băga plapuma în gură a nu se auȡi țipetele înnăbușite; gemea înecată, ca boulŭ sub cuțitulŭ măceilaruluĭ; uă inimă de piatră s-ar fi muiată ca ceră la vederea unor asemenea torturi.
Servitorea addusse untŭ de lemn într-uă strachină.
— Ce să făcu? întrebă sora Agapia c-uă sublimă naivitate.
— Unge mâna dreptă în unt de lemnŭ, și ajută, să iasă puiulŭ de Năpârcă... Of!... Dacă n-oiŭ muri....
Timiditatea Agapieĭ, pudorea cĭ de vestalŭ, sufferința pătimașe!, acellŭ spectacolŭ straniŭ și nuoŭ pentru dânsa, o făcea atăt de stîngace, încât stângăcia eĭ causa dureri infortunateĭ; Evghenica o învăță sâ procedă cu attențiune, dar cu siguranță, în acèstă delicată și tot d-odată periculósă operațiune.
Servitorea addusse ceiul de mușețcllŭ, din carĭ pătimașa sorbi de câteva ori.
Peste treĭ ore de opintiri terribile, se auriĭ unŭ țipetŭ: mama era scăpată.
Copillulŭ fu înfășuratŭ într-unŭ cerșefă, și băgată în-tr-uŭ scurteică îmblŭnită, iar improvisata moşă i tăiŭ buriculŭ
— Of! ȡisse lŭuza încet... Am scăpat!.. Ițĭ mulțumescŭ, sora mea!
Totulŭ era scăpatŭ, copillŭ și mamă; dar copillulŭ nu putea sta în chillie. După mieȡulŭ nopțiĭ, lŭuza sili pe Agapia să plece, protestând că este ușurată pe deplin.
După plecarea Agapieĭ, mama cerŭ să vaȡă copillulŭ; la vederea luĭ, ea scosse unŭ țipatŭ.
Sora Evloghia alergă speriată.
— Nu e nimic, ȡisse ea. Lasă copillulŭ aci; addŭ vinŭ cu zaharŭ; și veȡi de treba ta.
Sora Evloghia trecŭ în cămăruța ce servia de bucătărie. Mama remasse singură cu copillulŭ, carĭ dormia. Era băiatŭ.
„Leitŭ talŭ seŭ ȡisse ea, oftând. Monștriĭ nu trebue să trăescă... Negreșit, de va trăi, va face nenorocite atâtea ființe slabe, cum a făcut și tată seŭ; ce se nasce din pisică șorecĭ mănâncă....“
Si băgă mâna sub căpătâiŭ, de unde scosse uă scrisore pe carĭ începŭ s-o citescă. D-odată încruntescă sprîncenele, scârșnesce din dințĭ, lassă scrisorea, și ȡice:
„Ca să potă sugruma pe Monstrŭ cellŭ mare, trebue să sugrumŭ maĭ ântâiŭ pe cellŭ micŭ.”
Asemenea uneĭ pantere carĭ sfâșie prada sa, ea înăbuși copillulŭ subt uă perină de pufŭ.... Ș-audi unŭ gemmătŭ surdŭ și lunecatŭ; apoĭ nu se maĭ auȡi nimic... Copillulŭ era mortŭ!
Mama scosse unŭ țipătŭ de spaimă și de remorsă.
Sora Evloghia alergă iute la acèstŭ țipătŭ.... Lăuza înnebunisse....
Sora Evlogia allergă spăimântată la sora Agapia, carĭ adormisse îmbrăcată. Bătŭ în ușă, întăiŭ încet, apoĭ tare.
— Cine este? întrebă sora Agapia.
— Eŭ, sora Evloghia.
Ușa se deschisse.
— Ce este?
— Te rogŭ, vino iute....
— Ce e?
— Copillulŭ a murit, și sora Evghenia rîde mereŭ....
— Biata femee! ȡisse Agapia. Ce nenorocire!
Plecară iute amenduoe. Cum intră în chillia lŭuzeĭ, sora Agapia se convinse pe deplin că era esaltată amica ei. Ea rîdea, și vorbia de nuntă, de lŭutari, de flori, de Nae, de tóte, fără șirŭ; apoĭ rîdea, rîdea mereŭ.
Sora Agapia plêngea. Sora Evlogia plêngea.
Peste o jumătate de oră, sora Evlogia ȡisse:
— Ce facem cu copillulŭ?
— Nu știŭ! ȡisse sora Agapia oftând.
— Nu-l putem ține aci....
Apoi, gêndinduse puțin, sora Evloghia adăogă:
„Șeȡi Dumneta aci; eŭ mĕ întorcŭ îndată.
Luă copillulŭ, și-lŭ ascunse sub rasă.
— Unde-lŭ duci? întrebă Agapia curiósă.
— Veĭ afla pe urmă.
Si eși repede pe ușă cu copillul sub subțioră.
In lipsa Evloghieĭ, sora Agapia se încercă a liniști pe infortunată. îndeșert! îudreptândŭ-l capătâiulŭ, ea dette peste nisce scrisori; le luă, le citi, și înțelesse atuncĭ tot sceretulŭ.
Eată acelle scrisori.
1848, Maiŭ 30.
Nae,
Știu totŭ; am aflat de unde vine răcela ta, indifferința ta, cruȡimea ta. Tu iubesc! pe alta, iubeșcĭ pe Elisa A.... Ce am greșit de maĭ disprețuit astfel? N-am făcut oare pentru tine cellŭ maĭ mare saciificiŭ ce uă femee poteface? Nu-țĭ am păstratŭ credință și respectŭ? Nu m-am retrasŭ în acèstă mănăstire, după dorința ta, încredințâudu-mĕ că d-acĭ maĭ ușor putem a ne căsătorĭ? Refusatuți-am eŭ oare ceva din capricicle telle? Pentru ce dar m-aî trădat? Pentru ce m-aĭ disprețuit? Și în ce e maĭ superioră decât mine femeea pe carĭ m-aĭ schimbatŭ? Oare safiulŭ să fie causa acèstui schimbă de gustŭ? Ai promisŭ, aĭ jurat că o să mĕ scapi de tirannia uneĭ mame vitrege, că o să mĕ facĭ consorta ta, îndată ce veĭ lua postulŭ la carĭ aspiri. Postulŭ l-aĭ luatŭ, eŭ te am ascultatŭ, nu-țĭ am refusatŭ nimic; resplata unor astfel de sacrificiĭ, carĭ este? A mĕ desonora, a mĕ schimba pe alta, cu mult maĭ inferioră; în fine, a mĕ părăsi, însărcinată! Peste uă lunŭ voiŭ fi mamă. Ce deviŭ eŭ în monăstire cu copillŭ? Vino cel puțin să ne înțellegem în privința loculuĭ unde trebue să mĕ ușureȡŭ, și în privința copilluluĭ unde trebue să-lŭ dăm; fiind că nu voiŭ să aibă sorta carĭ amŭ că aŭ maĭ toțĭ copiĭ surorilor și maicelor, pe carĭ nenorociri póte c-alle melle le-aŭ silit a să îngropa de viĭ în acèste morminte carĭ se numescŭ chinovii. Aflŭ, Nae, că, de nu-i veni,’ saŭ de nu veĭ respunde cel puțin cum trebue să respundă unŭ părinte conștiințiósă, să știĭ că saŭ eŭ mĕ ommoră, saŭ ommoră fructulŭ unŭi monstru, ca să numaĭ facă și ellŭ în lume nenorocițĭ ca mine. Nae, fie-țĭ milŭ de mine! Nae, fie-țĭ cel puțin milŭ de copilluĭŭ teŭ!
Eugenia P......
Domnișoră,
Ai greșit adressa scrisoreĭ, pe care-țĭ o înapoeȡŭ. Nu te cunoscŭ. Am auȡit că eșcĭ esaltată; epistola D-tale o dovedesce îndestul,
Nae M....
Abia terminasse Agapia citirea acèstor duoe epistole, și Evgehia intră în chillie.
— Copillulŭ? întrebă Agapia curiósă,
— Acolo unde dormŭ toțĭ copii....
— Unde?
— în helestculŭ monăstirii.
Agapia scosse unŭ țipetŭ.
CAPITOLŬ IV.
VICTIMA RESBUNATA.
La 16 Iuniŭ, Agapia se întâlni cu fidanțatul eĭ la loculŭ convenitŭ. Ea i narră celle întâmplate în chillia soreĭ Evghenia; Ionellŭ fu atât de indignatŭ de conduita miserabiluluĭ amantŭ allŭ infortunateĭ, încât hotărî s-o resbune, cu orî-ce mijlocŭ, Agapia îllŭ încuragiŭ la acèstŭ faptŭ cavalerescŭ; îllŭ rugă însă a nu se batte cu dănsulŭ în duellŭ, fiind că nu merita ași vărsa sângele pentru asemenea scelleratŭ.
— Mortea nu e destul pentru asemenea miserabilŭ; trebue uă resbunare carĭ să servĕ de esemplŭ cellor ca densulŭ; sunt de părere a publica epistola infortunateĭ și respunsulŭ scelleratuluĭ, spre a-llŭ stigmatisa în publicŭ,
— Dar asemenea oameni, carĭ n-aă conștiință, potă eĭ avea amorŭ propriŭ? Nu, Angelico; uă altă resbunare meditesă, demnă d-asemenea miserabilŭ.
— Care?
— Mă voiŭ esplica când va fi a esecuta planulŭ meŭ; te rogŭ, nu insista maĭ mult; îțĭ voiŭ comunica resultatulŭ peste puțin. Dă-mĭ acelle scrisori; țĭ le voiŭ întorce după punerea în lucrare a planuluĭ ce meditessiŭ; infortunata Evghenie va fi resbunată.
— Păccatŭ ca nu e cu mintea întregă, ca să se bucure și să-țĭ mulțumescă.
— Nicĭ nu s-ar bucura, nicĭ nu ’mĭ ar mulțumi, Angelico; din contra, m-ar blestema.
— Dar te înșelŭ, Ionellŭ! Cum creȡi tŭ c-ar maĭ putea compătimĭ ea de nenorocirea unŭi monstru?
— Te prefacĭ a nu cunosce inima femeii! Daca ea nu ș-a resbunată când a priimit acèstŭ respunsŭ disprețuitoriĭ, creȡŭtŭ că s-ar bucura când ar fi veȡut p-amantulŭ eĭ în starea în carĭ ’lŭ voiŭ adduce eŭ?
— Dar atuncĭ ea nu ommora copillulŭ, carĭ rechiema trăsurele tatăluĭ seŭ.
— Dovaȡă că l-a iubitŭ, după părerea mea, pe monstrulŭ acella, este că a înebunit îndată ce a vĕȡŭt că a pierdut singura consolațiune a nenorociriĭ selle, acellŭ copillŭ allŭ căruia amorŭ putea înlocui amorulŭ părinteluĭ seŭ. Ia spu-ne-mi, angelulŭ meŭ, tŭ, carĭ mĕ iubeșcĭ atât de mult, daca din fatalitate te-asi trăda, aĭ fi tŭ în stare să mĕ ommorĭ?
— Te-ași disprețui.
— Ințellegŭ acèsta; dar nu maĭ omrnorî; și când rivala ta ar ridica pumnalulŭ asupra mea, aĭ statŭ indifferinte?
— Nu știŭ, respunse Angelica, surîdend.
— Ei bine! nu! Poetulŭ, carĭ a scrisă următorele versuri, cunoștea bine inima femeiĭ, carĭ ȡice, prin gura poetuluĭ:
Avere, rangă, chiar cerulŭ, a mea ș-a lumiĭ stimă,
Jertfitu-le-am pe tóte; și de maĭ e vr-uă crimă,
Ași face-o pentru tine, ș-acum, uitată chiar!
Angelica suspină, ș-uă lacrimă streineĭ în ochiĭ eĭ albaștrii.
„Infortunata Evghenie era într-unŭ parocsismŭ allŭ nervelor, într-unŭ momentŭ de supremă durere, când a comisŭ crima; odată comisă, mintea eĭ a sărit din scaunŭlŭ seŭ, cum sare dopulŭ împinsŭ de gazulŭ șampanieĭ, cum sboră glongulŭ împinsă de gazulŭ silitrel combinatŭ cu puciósa. Și ca să te încredințezi, voiŭ face mat ântdiŭ uă încercare.
— Ce încercare?
— Indată ce Infortunata va fi în stare să umble, înștiințeȡă-mĕ; te veĭ afla cu densa și cu confidenta eĭ în pădurea vecină, la ȡioa hotărîtă.
— Ce vreĭ să faci?
— Uă încercare: voiŭ să vĕȡŭ daca amorulŭ i póte reda rațiunea.
— Creȡĭ tŭ acèsta?
— Să încercăm. Pînă atuncĭ, îngrijeșce de dânsa... din parte-mi, voiŭ adduce acĭ pe scelleratulŭ, spre a face cu ellŭ încercarea.
— Sunt curiósă a vedea acèstŭ fenomeiiŭ; pînă atuncĭ, trimite și tŭ unŭ medicŭ de încredere; infortunata, în starea în carĭ să aflŭ, are mare nevos de ajutorulŭ medicalŭ.
Amanțiĭ se îmbrățișară și se despărțiră.
Trecŭ uă lună, în carĭ timpŭ se petrecură multe lucruri straniĭ, și în Bucurescĭ și în mănăstirea X....
In Bucureșci, în câte va ore, la 19 Iuniŭ, guvernulŭ Revolnționarŭ fu arestatŭ de Solomon, după ordinulŭ Odobesculuĭ, acèsta introdusŭ în guvernŭ de Rósetti și Brătianu, pentru a se debarassa de Eliade și de Tell; și poporulŭ libera pe liberatoriĭ sei. Revoluțiunea, vergină la 9 și 11 Iuniŭ, fu pătată de sânge la 19 Iuniŭ.
Guvernulŭ, carĭ nu putŭ fi uccisŭ cu ferulŭ la 19 Iuniŭ, fu uccisŭ cu ridicolulŭ la 29 Iuniŭ, tot prin intrigele celor duoĭ ambițioși — invidioși; și pe când membriĭ guvernuluĭ, fugind la munțĭ, ca nișce copiĭ speriațĭ de Joimariță, eraŭ arestațĭ la Tîrgoviste, Căimacămia de 24 ore a luĭ Bălenu și Herescu era resturnatŭ tot prin manoperile luĭ Rósetti și Brătianu, acella însoțind pe Elliade în fugă, acèsta remâind în capitalŭ ca să restorne Căimăcămia, spre a deveni idolulŭ poporuluĭ.
Venim la Mănăstirea X.... In aceeași ȡi de 29 Iuniŭ, când Căimăcămia terrorisa capitala cu biciulŭ luĭ Căpitanŭ Costache, carĭ să laudă că-lŭ va îmbrăca in pieile de românŭ, în mănăstirea......maica Marta, locoțiitorea legalŭ de superioră, ajutată de călugărițele remise fidele superiorul Minodora, și de confesorulŭ Mitrofanu cu vr-uă cîți-va căllugări reacționari, lega și închidea pe Maica Elisaveta, superiora improvisată de maicele rebelle, d-impreunŭ cu capiĭ rebelliuniĭ, luând cârma păstoriei.
A duoaȡi, la 30 Iuniŭ, pe când poporalŭ Capitaleĭ, resculatŭ de Firfiricŭ, resturna Caimăcamia, și spărgea ferestele Heresculuĭ, căllugărițele rebelle, avînd în frunte pe maica Sofronia, capulŭ revoltantelor, și cîți-va căllugări, amanțĭ aĭ acèstora, restunaŭ căimăcămia maiceŭ Marta, spărgea ferestrele chillieĭ selle, și o căutaŭ s-o închidă; ea însă, prinȡend de veste, fugisse strevestită; și însoțită de confidenta sa, hotări să visitese unele schitturi și mănăstiri de maicĭ din România, pînă va trece furtuna revoluționară.
Rebellele reinstallaŭ în scaunŭlŭ păstorescŭ pe maica Elisabetta, allesă de elle cu maioritate de voturi la 13 Iuniŭ.
Astfel Mănăstirea X,..., în timpulŭ cellor treĭ luni de Revoluțiune, fu imaginea fidelŭ a cellor ce se petreceau în Bucuresci.
Când Suleiman Pașa veni în Bucurescĭ la August ca să înființese Locotenenta domnescă, în basa Regulamentuluĭ organicŭ, unŭ arhiereŭ, trimișŭ de Mitropolitulŭ, se presinta în Mănăstirea X.... ca să înființese ordinea legalŭ; dar rebellele, fiind în maioritate, și la cârma țerreĭ fiind tot capiĭ Revoluțiuniĭ, tot maica Elisabetta fu reallesă de suportară cu uă mare maioritate de voturi.
In fine, la 13 Septembrie, când Fuad-Pașa și Diuhamel înființară guvernulŭ regulamentarŭ, archiereulŭ Meletie reînstallŭși ellŭ pe superiora Minodora; guvernulŭ revoluționarŭ fugi peste graniță, maica Elisavetta și maica Sofronie fugiră și elle la uă mănăstire de peste Milcovŭ.
Dar să nu anticipăm asupra evenimentelor, și să venim la chestiune.
Sora Evghenia părăsise patulŭ de lŭuzie; în tóte ȡillele sora Agapia, însoțită de sora Evloghia, se primbla cu esaltata prin Dumbrava de lingă Monastire.
Dioa de 15 Iuliŭ fu fixată de Ionelŭ pentru încercarea ce voia să facă cu esaltata. Ionelŭ se împrietenisse cu Nae M.... amăgitorulŭ Evghenieĭ; și devenisseră nedespărțițĭ; Nae nu părăsia unŭ minutŭ pe Ionelŭ.
In ȡioa de 15 Iuliŭ, Ionelŭ propusse luĭ Nae uă partidă de vînătore în pădurea de lîngă Monăstirea X..; Ionel, înțellesŭ cu Agapia, fabrică uă epistolŭ în carĭ acèsta anunța acelluĭa că infortunata sora Evghenie murisse din facere, din prcunŭ cu copillulŭ. După uă oră d-unŭ simulacru de vînătore în pădure, detterŭ peste Evghenia, Agapia și Evdochia, carĭ ședeau jos p-unŭ covorŭ; Evdochia cânta, Evghenia sta ca uă statuă de marmură, nesimțitore la tot ce o încongiura; Agapia sta tristă și pe gânduri.
La acèstă apparițiune, Nae remâne îmmărmuritŭ, și-i cade pușca din mână.
— Este oare uă apparițiune? esclamă Nae la vederea fosteĭ selle amante.
— Nu, i respunse Ionelŭ. Este ea, carĭ trăiesce, daĭ carĭ e nebunŭ din causa ta.
— Din causa mea?
— Negreșit... Din causa acèstui billet, ’i ȡisse Ionelu, arătându-i' billetulŭ ce l-am reprodusŭ în capitolulŭ precedent.
— Ințellegŭ totulŭ! murmură Nae. coufusiată.
— Daca înțellegi, trebue să reparetŭ acèstă crimă, fiind că e uă crimă ceea ce al făcut tu.
— Si cum? întrăbă criminalulŭ confusiată.
— Să te silescĭ a-i reda judecata prin amorŭ; casă se potă consola cu dânsa de pierderea copillulul.
— Copillulŭ e mort?!!
— Mortŭ!
— Așa dar acèsta scenă a fost plŭsmuită?
— Negreșit; trebue a repara reulŭ făcutŭ. Fiĭ aȡi om, dupe ce aĭ fostŭ ieri monstru. La lucru! Să încercăm! Amorul e unŭ Dumneȡeu, carĭ póte totulŭ. Șeȡi lîngă dînsa, șĭ, vorbesce-i de amorŭ.
In timpulŭ acèsta, infortunata privia lung pe amăgitorulŭ eĭ, și surîdea: i lipsia cu totulŭ memoria.
Nae se appropie de Evghenia, șeȡŭ jos lingă dânsa, o luă de mănă, se uită în ochiĭ eĭ, și începŭ aĭ vorbi:
— Eugenio, mĕ cunoscĭ?
— Nu.
— Naică!!!
— Năică!
— Soră Evghenie, ȡisse sora Evloghia, este Năică allŭ D tale.
— Năică al meŭ!!!
— Care te iubesce....
— Care mĕ iubesce!!!
— Si a venit să se cunŭne cu D-ta.
— Să se cunŭne cu mine?!!.. Ha! ha! ha! Fără lŭutari? Ha! ha! ha!
Scelleratulŭ părea unŭ condamnatŭ la piciorele ghilotineĭ....
Infortunata, aĭ caria ochi semănau cu duoă sticle, nu făcea decâtă să repete mașinalmente vorbele amantuluĭ.
Acestă scenă ținu uă semĭ oră; nicĭ uă schimbare în organismulŭ mintalŭ allŭ infortunatei. Amorulŭ nu putea nimicŭ!
Șeȡură în pădure pînă înnoptă; atuncĭ Ionellŭ propusse amăgitoruluĭ a însoțĭ în chillia eĭ pe vietima cruzimeĭ selle, ca acolo să maĭ facă uă ultimă încercare. Nae priimi, și intrară cu toțĭ ndptea în chillia Evgheniei. Din norocire, nimeni nu veni să-i distragă din occupațiunea lor.
Șeȡură pînă la miețĭulŭ nopțiĭ; orĭ ce încercarĭ fu deșartă.
Atuncĭ Ionelŭ hotărî a esecuta planulŭ seŭ; momentul era favorabilŭ.
Agapia, intima Marteĭ, confidentă superioreĭ Minodora, cunoștea unŭ locŭ în campanatoriu, carĭ avea unŭ oblonu secretă, ce respundea drept într-una din despărțirile sutteraneĭ, ce servia de închisore pentru culpabilŭ ceĭ mari.
Ionelŭ se urcă cu Nae în campanatoriu, ca să se distreze, la vederea peisagiuluĭ, de emoțiunile causate de infortunata Evghenie. Abia Nae pusse piciorulŭ pe oblonŭ, și oblonulŭ se lasă în joșii: miserabilulŭ caȡu pe paie într-uă adâncime de cincĭ stînjini. Se auȡi unŭ țipâtu; apoĭ nu se maĭ auȡi nimic.
Maica Marta, locoțiitorea de superiori, pe carĭ revolta căllugărițelor o silisse se fugă, se indreptasse spre Brașovu, ca de acolo să se întorcă în țerră prin Moldova, dinpreunŭ cu maica Minodora.
In druinulŭ sĕŭ visită maĭ multe schituri de maici; și impressiunele selle de căllŭtorie le comunica cu poștia sorel Agapieĭ, prin fidauțatulŭ el.
Reproducem câte-va epistole d-alle maiciĭ Marta către sora Agapia, relativĕ la subictulŭ nostru.
Iuliu 15. 1848, Schitulŭ O....
Soro Agapio
Eată duoe septămăni de când fuiŭ silită a părăsi mănăstirea. După cum ’țĭ-am promisŭ la plecare, îțĭ comunicŭ suvenirile și impressiunele melle de căllŭtorie.
Ițĭ scriu prima epistolŭ din schitulŭ O...., unŭ schitŭ, de maici, aședatŭ sub Carpați, c-uă panoramă încântătore, ce nu o póte descrie decât penellulŭ. Me voiŭ încerca ațĭ da uă idee slabă despre Schitulețulŭ acèsta, aședatŭ pe coasta unŭl deliu pietrosŭ, accoperitŭ de păduri. In văile este unŭ sâtŭ de moșteni, cu case de piatră și de braȡi, lemnele și varulŭ fiind eftine p-aici; urletulŭ uneĭ gîrle repede ce curge într-uă albie de pietre, lŭtratulŭ câinilor și cânteculŭ cocoșilor întrerurapu singure tăcerea acèstor locuri romantice. In fața schituluĭ, spre resărit, sunt delluri și munțĭ, coronațĭ de duoe corne de stânci, și îmbrăcațĭ cu păduri; spre miaȡă-ȡi, Muscelle accoperite cu flori, și văi p-ântre carĭ șerpuie pîrae cristatine pline de păstrăviori; spre miaȡă-nópte, trâmba măruță a Carpaților, accoperițĭ cu neoă (zăpadă). Pe dellulŭ de d-assupra bisericuțeĭ aceștia (negreșit carĭ a trebuit să fie uă capiște de idoli) să vede uniĭ orășellŭ pittorescu, și sate bogate, așezate tóte la polle de Moville; Movillele sunt dominate de Mușcelle, Muscellele de Măgure, Măgurelle de Delluri, Dellurile de Munțĭ, uniĭ cu iarbă, alțiĭ cu braȡi, alțiĭ goi alțiĭ îmbrobodițĭ cu marame albe; acèste amfiteatre, pe lângă carĭ amfiteatrele din Roma păgână păru nisce moșoroie pe lângă Bucegi, sunt dominate d-uniĭ ceru albastru deschisŭ, frumoșiĭ ca ceruliĭ de Italia de miaȡăȡi.
Chiiliele maicelor sunt zidite pe coasta unŭi munte pietrosŭ și păduroșiĭ; elle semănă cu niște cuiburi de păsseri; sub companatoriu murmură uniĭ isvoriĭ de apă rece, ce esse din piatră; bisericuța e dotată d-uă iconă vechie a maiceĭ Domnuluĭ, carĭ se crede a fi zugrăvită de apostoluliĭ lacovft, fratele Domnuluĭ; superiora este uă femee bine crescută ș-affabilŭ, și se bucură d-uă bunŭ reputație; ea a înfrumusețată acèstŭ schitŭ carĭ înaintea eĭ semăna unŭ cătunŭ cu bordee; în fine, maicele și surorile acèstui schitŭ suntŭ simple și plŭcute ca acèste locuri
Vara acèstŭ schituleță este Raiulŭ pământecă. Ce aerŭ curatŭ! Ce apă rece și limpede! Ce vederi romantice! Ce moravuri patriarcale! Ce linisce!
Crede, Agapia, daca n-ași fi atașată atât de mult maicĭ Minodoreĭ, carĭ m-a crescută; daca iarna n-ar fi aicĭ atât de aspră; daca în fine n-arŭ fi dorulŭ de loculŭ unde am născut ș-am crescutŭ, crede, în schitulețulŭ acèsta pittorescă ași dorĭ să petrecŭ restulŭ viețeĭ melle; aci, în acèstă pământă pietrósă, ași dorĭ să putreâscă oasele melle!
Nu te mira dar, sora mea, daca cu tótă simplitatea omenilor, cu tóte moravurile lor patriarcale, afli și acĭ amorul; și maĭ înfocată póte decât pe la noi.
Maiŭ ânteiă, amorulŭ e suffletulŭ universuluĭ; apoĭ, acèste locuri poetice îțĭ inspiră amorulŭ: îlŭ sorbi amorulŭ în aerulŭ acèsta pliniĭ de viață în apa acèsta întăritore, în mirosul ti florilor după Muscelle din carĭ Albina face mierea cea maĭ suavă și profumătore; îllŭ deșteptă amorulŭ acèste panorame încântătore, pe carĭ le a avut negreșit în vedere aceie carĭ au descrisă Paradisulŭ.
Acestŭ schitulecu romanticŭ, pe care-lŭ compăru cu un cuibŭ de rîndunelle, are și ellŭ cronica luĭ scandalósă; dar acĭ amorurile semănă cu locurile: urcușulŭ anevoe, pogorîșul repede.
Intriga amorósă ce-țĭ voiŭ descrie te va convinge că femeea e pretutindeni femee; că Dumneȡeŭ n-a dat omuluĭ inima ca s-o îngrope de viă, fio chiar în asemenea locuri paradise; că stirpea, loculŭ și educațiunea jocă unŭ rolŭ mare în istoria inimeĭ omuluĭ.
Intre fetele carĭ făceau parte, acum câțĭ-va ani, din cliorrulŭ de muscă alin acèstui schitulecă, era una, anume sora Maria; uă figură de amorŭ, pe carĭ vestmîntulŭ negru o făcea mult maĭ frumósă.
A fi frumósă, orĭ unde, în societate ca și în chinovie, este a fi nenorocită; maĭ alles daca femeea frumósă n-are educațiune solidă, n-are unfi Mentoriĭ sinceră.
Sora Maria n-avea nicĭ una nicĭ alta; avea însă vanitatea de femee carĭ a perdut-o.
Intre ceĭ ce frecventaŭ schitulŭ O.... era și Domnul D.... proprietarŭ avutŭ, carĭ avea uă proprietate chiar în apropierea acèstui chitŭ
Ințellegi ce rollŭ jocă înlesnirile în materie amorósă.
A vedea p-acellașŭ omŭ în tóte ȡillele; a ști că omulŭ acella este avutŭ, binefăcută, galantoniĭ, bon vivant, cum ȡece Francesulŭ; ș-a fi uă fată fără esperiință, fără Mentorŭ, și lipsită d-acelle nimicuri carĭ flattesă vanitatea uneĭ femeĭ, fie ea chiar căllugăriță, înțellegi, Agapio, că uă fată ca sora Maria urma și trebuia s-allunece pe priporulŭ fatalŭ.
Mama acèsteĭ fete, sărăcind după urma unor procese, închină fata eĭ Maiceĭ Domnuluĭ; superiora o încredința subt ascultarea uneĭ maice ce era uă teleleică... Biata fată era de ȡece ani când intră în schiță; creștea cum crește magheranulŭ în ollele maĭcelor după ferestre.
Domnulŭ D.... se înțellesse cu maica ce servia feteĭ de Mentoriĭ; și cu bani, carĭ Sunt ochiĭ Draculuĭ, ellŭ amăgi pe Mentorŭ; și prin Mentorŭ, scosse din mințĭ pe biata fată dar cu multă muncă, și dupe multă trecere de timpŭ.
Maica Arghira, Mentorulŭ feteĭ, nu încetta d-a lŭuda pe D. D...., că e frumoșiĭ și bogată; ca ellŭ nu caută de soție fată bogată, cĭ uă fecioră frumósă; că daca Mariora ar fi fata sa, ar da-o de nevastă D-luĭ D....; că căllugăria e contra învățăturelor luĭ Hristosŭ, carĭ a binecuvîntată nunta la Canna din Gallilea; că prin urmare uă femee trebue a se mărita ș-a face copil, urmând învățătureĭ luĭ Hristosŭ, carĭ ȡice: creștețĭ și vĕ înmulțițĭ etc.
Altă dată maica Arghira i ȡicea:
„Ah! Mariuță! pentru cea dat Dumneȡeŭ femeiĭ urechi? Ca să auȡă musica; și inima, ca să guste iubirea; precum are gură, ca să bea și să mănânce tótă ce-i cere stomahulŭ; și nașă, ca să miróse florile. Ce proste sunt unele femei! Trece Noroculŭ pe lângă elle, și elle întorcu capulŭ! Dar sunt și femeĭ carĭ allergă după Norocŭ, și Noroculŭ le întorce spatele. Astfel este maica Eftihia, carĭ se topeșce de dragoste pentru coconulŭ nostru, și ellŭ....
— Și Coconulŭ o iubeșce, mamă Arghiro?
— Nicĭ nu ce gândeșce la ea, pentru că ellŭ iubeșce pe......
— Pe cine, mamă? întrebă fata curiósă.
— Nu știŭ cine mĕ strigă afară!...
— Me ducŭ să vĕȡŭ....
— Dutte de veȡi, fata mea.
Maria eși.
Și D. D..., carĭ aștepta la ușă momentulŭ favorabilŭ, i pune în capŭ uă scurteică, o ia în brațe cum ia Doica copillulŭ din legănă, și cobora cu ea de văile, pe din dos, șoptindu-i la ureche, ca s-o liniștescă;
„Sunt eŭ, Mariuţă! Nu te speria! Veĭ fi soța mea!
Eŭ te iubescu.“
D. D.... era de 50 de ani; uă statură colossalŭ ș-uă forță erculenă; biata fată era un copillŭ de 15 ani....
Pe când crima se consuma în budoarulŭ D. D.... Iuda numera în chillia eĭ prețuiri trădării: 20 galb.!!!..
A duoaȡi, D D.... pleca la altă proprietate cu amorașulŭ seŭ, carĭ lepădă cullionulŭ în gîrlŭ, și îmbrăcă costuniulŭ eleganțiĭ allŭ uneĭ dame de sallonŭ.
Peste duoĭ anni, D. D...., săturată d-amorulŭ Mărieĭ, o îndestră, ș-o mărită după unŭ amică....
Mariuța, alaltăieri promisa luĭ Hristosŭ, ieri amanta D. D..., aȡi nevasta D. X... mâine devine întreținutŭ tot a D. D..., neîncetând a fi soția D. D.....; iar după mortea D. D... ea devine întreținută unŭi consângine, tot în calitate de D-na X....
Am avut curiositatea a o cunoște: era o mască de carnavallŭ.
Adio, Agapio! Cu espediția viitoare îțĭ vuiu comunica altă intrigă, d-altă natură, carĭ aceea te va înveseli, fiind după gustulŭ teŭ.
Comunică-mĭ și tŭ, sora mea, celle ce se petrecă pe la noi; creȡi tŭ că păpușeriile din Bucurescĭ aŭ să maĭ țiie multă?...
Tote orașele, schiturile, monăstirile, stabilimentele de băi, și din țerră și din Transilvania, gemă de boieri și de înavuțițĭ din Capitalŭ și din orașele de frunte, carĭ aă fugită de Holera-Revoluție.
Imbrățișețĭŭ pe Ionellŭ allŭ teŭ în loculŭ meŭ; și îțĭ creȡŭ a deveni cât de curid soța luĭ.
Sora ta Marta.
20 Iuliŭ 1848.
Soră Agapie,
’Ți-am promisă, în epistola trecută uă altă istorioară adevărată. Creȡŭ că acèsta te va interesa maĭ mult, fiind eŭ în jocŭ.
Tu știĭ, Agapio, că eŭ portă de cochetărie dolliulŭ căllugăriei: prinde mult p-uă femee frumósă vestmântulŭ negru! Costumulŭ a contribuit și ellŭ ceva pentru mine la îmbrățișarea căllugăriei. Tu știĭ iar cât sunt de cochetlŭ, în sensul onestă allŭ cuvântuluĭ (fiind că femeea se nasce cochetă); adică îmĭ place ca vestmintele melle să fie bine croite, de bunŭ stofă și curate; atârnă apoĭ dela, femee ași purta corpulŭ și a ține capulŭ cu mândrie și cochettărie, ași regula vorbele, surîsulŭ și rîsulŭ încât să producă effectulŭ doritŭ, fără a deveni ridiculŭ
Tocmaĭ acèstă cochettărie póte ’mĭa creatŭ uă difficultate, allŭ căria desnodămâută mĕ îngrijesce. Agapio, am avutŭ și eŭ duoe romanțe în viața mea, forte originale: unulŭ carĭ mĭ s-a întâmplatŭ în căllŭtoria acèsta, și celŭlalt ă carĭ îllŭ știi. La plecarea mea repede d-acolo, am voit să vaȡă maĭ ântâiŭ unŭ unchiu, retrasă la mănăstirea C.... Acolo unŭ căllugărŭ straordinarŭ să înamora de mine pînă la esaltație.
Peripețiile acèsteĭ intrige sunt originale, ca și originalulŭ meŭ adoratoră. Ellŭ este fiŭ de nobilŭ, avutŭ, cultŭ, dar escentricŭ; retragerea sa la monăstire este uă probă de eșcentricitate. Ellŭ își făcŭ afară din monăstire uă căsuță cu câte va despărțiri, unde avea uă bibliothecă regalŭ, și uă strungărie completŭ, variind între occupațiunea mințiĭ ș-a brațelor; iar diminețele și nopțile frumóse le petrecea în escursiuni pe marginea apelor, pe cresta movillelor, și maĭ alles prin păduri; acĭ Musa îllŭ inspira; acĭ îmĭ făcŭ ellŭ și mie uă poesie; îțĭ allŭtură uă copie, fiind de gustulŭ teŭ.
Cum mĕ vĕȡŭ, îmĭ adressă parola, ca cum m-ar fi cunoscutŭ din legănŭ.
— Daca nu mĕ înșellŭ, îmĭ ȡisse ellŭ, ațĭntându-me, vĕ cunoscu; flindcă v-am vĕȡut de multe ori...
— Me iartă, părinte, i ȡiseiŭ; eŭ pentru prima oară am onnore a vĕ vedea.
— Cuvioșia ta, se pote; dar eŭ v-am vĕȡutŭ d-uă mie de ori...
— In ce locu? întrebaiŭ curiosŭ.
— In visurile mele! îmĭ respunse ellŭ oftând; și ochiĭ i se umplură de lacremi.
Îmţelesseiŭ îndată că am a face cu unŭ originalŭ; avuiŭ imprudința a-l esalta și maĭ mult, împinsă de curiositate, și puțin și de vanitate.
O! Agapio! Câte femeĭ nu ș-aŭ pierdut sufletulŭ prin acèste douĕ slŭbiciuni alle inimel nostre! Raiulŭ chiar nu I-a pierdut oare strebuna nóstră Eva din causa curiositățiĭ ș-a vanitățiĭ?
— Pote că mĕ semueșcĭ cu vr-uă altă Musă? îllŭ întrebaiŭ în ironie.
— Studiulŭ a fost Musa mea tot d-auna; dar, ca omŭ, am inimă; și inima mea a simțită și ea nevoea uneĭ alte inime carĭ s-o înțellegă. El bine! îțĭ jură pe tótă ce are omulŭ maĭ sacru, nicĭ uă femee nu m-a impressionată ca cuvioșia ta; suffletulŭ, carĭ are presimțirea, carĭ vede totulŭ în somnulŭ naturalŭ saŭ magneticŭ, te-a întâlnit în somnă înainte d-a te întâlni aevea; în fine, ești Musa mea, singura Musă carĭ mĕ consolŭ și mĕ inspiră când sunt în fața operilor frumóse alle Naturei.
— Ori carĭ alŭ femee, i ȡisseiu, ar putea fi flattată de celle ce spui d-ta; dar eŭ sunt miresa luĭ Hristosŭ; șĭ, daca nu mĕ înșellŭ, și Cuvioșia ta esci-soldatulŭ luĭ Hristosŭ.
— Nu allŭ luĭ Hristosŭ eșcĭ miresă, nicĭ eŭ sunt soldatulŭ luĭ Hristosŭ; fiind că Hristosŭ n-a ȡisŭ nicăiri în Evangeliŭ unŭ singurŭ cuvăntŭ despre căllugărie, nicĭ Apostoliĭ luĭ în cărțile lor, Pahomie și Antonie, anacreoțĭ esaltațĭ și ambițioșĭ, eĭ sunt autoriĭ acèsteĭ instituțiuni fatale, carĭ a împedicat seculĭ întregi mersulŭ civilisațiunii.
— Nu potŭ împărtăși ideile Cuvioșieĭ telle; dar îmĭ permitŭ a vĕ întreba: daca nu creȡi în ceea ce creȡŭ eu, pentru ce porțĭ vestmântulŭ acèsta?
— De gustŭ, îmĭ respunse ellŭ cu sânge rece.
— Așa dar nu eșcl?...
— Căllugărŭ? Quelle idee!
— Apoi eŭ sunt înlr-adevâr căllugăriță.
— Și ce face asta?
— Asta face că lucrurile eterogene nu se potŭ înfrățĭ, după legea Natureĭ ș-a Bisericei.
Originalulŭ mĕ ațțintă cu unŭ ochiŭ scrutatorŭ; după câte-va minute de gândire, respunse:
— Escî o femee superiora, așa cum ’mĭ am închipuit eŭ Musa mea; D-ta poțĭ hotărî de sorta mea.
— Nu vĕ înțellegŭ, Domnule.
— Mă esplicŭ, daca îmĭ permițĭ, și fără reservă.
— Ascultă.
— Dacă o voesci, ascultă. Procedarea mea cu Domn-a făcută póte să trecă în ochiĭ D-le de escentrică, de originalŭ, de esaltată. Tot ce esse din regulŭ este escepțiune; și eŭ sunt uă escepțiune în societate. Puiŭ cestiunea francamente:
„Eșcĭ sinceramente pentru căllugărie?
—Da.
— Din convincțiune?
— Da.
— Eŭ sunt sinceramente pentru căsătorie, și tot din convincțiune. Respectŭ convingerea D-le; dar când te voiŭ convinge și cu Evangeliulŭ și cu scrierile Apostolilor că callugăria este contra Natureĭ, că este uă monstruositate, atuncĭ?
— Atuncĭ voiŭ românea tótă ceea ce sunt, nefiind putință a mĕ mărita
— Nicĭ chiar când veĭ întâlni unăbărbată carĭ să facă totulŭ ce veĭ voi D-ta?
— Eŭ am gusturi originale, i respunseiŭ în ironie; ș-apoĭ, bărbațiĭ promită totulŭ înainte de căsătorie, pot face chiar totul fi înainte; dar după binecuvîntarea nunțialŭ, eĭ devinŭ Despoțî; fiind că astfel este educațiunea la noi, și fiind că et să creȡŭ superiorĭ femeilor.
— Al sufferit, negreșit, din partea vr-unŭl bărbațiĭ; ș-al sufferit grofi, cum veȡu.
— Chiar d-ar fie așa, mĭ se pare uă indiscrcțiune din partea D-tale a afla secretele melle.
— Vă creȡŭ scusele melle; ceea ce am ȡissz trebuia s-o cugetŭ, nu s-o esprimŭ; dar chiar acèsta ouă probă că amorulŭ meŭ pentru D-ta a subjugat Rațiunea.
Apoi, să primb-ŭ pe gânduri, și ȡisse oftând: „fatalŭ momentŭ! Ve cerŭ scuse, sora mea; și vĕ rogŭ a-mĭ permitte cel puțin să vĕ sărut mâna.“
Am crezut c-ar fi uă nedelicateță din parte-mĭ a-i refusa mâna; ellŭ o sărută c-unŭ transportŭ de nebunie, ș-o strânse tare; eși apoĭ repede și tulburatfi, îndreptânduse spre pădure. Credemŭ c-am scăpată cu atâta. A duoaȡi mĕ gătitŭ de plecare, și ellŭ își luă ȡioa bună. Sora sosiliĭ la unŭ schitŭ de maici; dându-mĕ jos din trăsură, mĕ pomencsciŭ cu originalulŭ meŭ, carĭ mĕ salută suritjând.
Remăsseiŭ încremenită.
— Dar D-ta aici? îllŭ întreba fi curiósă.
— Me ducŭ la Brașovŭ, îmĭ respunse cu sânge rece.
Ințellesseiŭ gândiilŭ șefi, și începuiŭ a mĕ îngriji, Evitaiŭ întâlnirea cu densuliĭ; ellŭ simțĭ, și să dette affund pînă aduoȡi, când îllŭ vĕȡŭi plecând înaintea mea. Omulŭ acèsta mĕ pusse pe gânduri; norocire că eram însoțită de maica Eevronia.
La amiaȡi, unde poposiŭ, îllŭ întâlniri iarăși: era la unŭ hanŭ; și din norocire, multă lume; îllŭ evitaiŭ asemenea; ellŭ înțellesse, și să dette asemenea affund. Ședemŭ afară pe prispă, conversând cu Fevronia, când îllŭ zărescŭ la uă terestră din față, dessinând portretulŭ meŭ; mĕ prefăcuiŭ că nu-lŭ vĕȡŭ; credeam că se va mulțumĭ numaĭ cu imaginea mea.
Sera eram la uniĭ orașŭ, unde am poposită la uă amică a maiceĭ Minodora. Din fatalitate, ea era uă cunoștință a originaiuluĭ meu; mĕ pomeniŭ cu dânsul acolo. Se purtă cu tótă cuviință, prefăcenduse că nu mĕ cunoșce; apoĭ să retrasse, după ce vorbi cu Doamna caseĭ câte va minute în secretă.
Doamna caseĭ addusse vorba de originalŭ; aflaiŭ dela dănsa că este unŭ omŭ straordinariă, forte învățată, forte avută, forte bine crescută, și carĭ s-a retrasă în monăstire tot din causa pentru carĭ mĕ trăsessem și eŭ: dccepțiunea amoruluĭ! Originalulŭ mĕ interesa din ce în ce maĭ mult. Ellŭ întrebasse pe amica mea daca mĕ cunoșce, și maĭ alles daca cunoșce causa adevăratŭ a retrageriĭ melle din societate; dar amica mea ’l respunse că nu știe nimic.
A duaȡi plecarămŭ.
La amiaȡi poposirăm cu toțiĭ la un hănișoră lângă nisce delluri romantice, p-între carĭ urla ua gîrlŭ de munte. Mâncărăm împreunŭ pe iarbă verde, subt umbra unŭl arbore: nu putemŭ refusa invitarea originaluluĭ la masa sa.
— Ce trebuință avețĭ la Brașovŭ? îllŭ întrebaiŭ, când remăseiŭ singură cu originalulŭ.
— Să întâlnescă pe maica Minodora.
— Care maica Minodora?
— Abatessa de la Monăstirea X...; căcĭ la Brașovŭ mergi și D-ta.
— Și de unde știĭ D-ta că eŭ mergă la Brașov?
— Și de la Brașovŭ trecĭ în Moldova, din preunŭ cu maica Minodora, spre a visita unele monăstiri d-acolo.
— Și cine țĭ a spusă acèsta?
— Amorulŭ, carĭ știe și póte totulŭ.
— Serios vorbeșci?
—.Ce probă ceri ca să te încredințetlŭ despre amorulŭ meŭ către D-ta?
— Să numaĭ mĕ urmăresci.
— C-ua singură condițiune: ca în schimbă pentru acèstă mare sacrificiŭ, să-mĭ daĭ și D-ta ua probă palpabilŭ că mĕ veĭ iubi, ca soță, nu ca amantă, daca voeșci.
— Dar uițĭ că sunt căllugăriță?
— Dar D-ta uițĭ că sunt omŭ?
— Dar din miĭ de femeĭ, nu poţi găsi una carĭ să te facă fencitŭ?
— Numaĭ una am găsit, carĭ eșcĭ D ta.
— Și daca nu mĕ întâlniai?
— Sulfeream, cum am sufferit 10 ani, consolându-mĕ cu idealulŭ meŭ.
— Consolŭte cu potretulŭ meŭ.
— Coppia nu-mĭ e suificientă, îmĭ trebue originalulŭ.
— Pe carĭ nu-lŭ veĭ avea nicĭ odată.
— De carĭ mĕ voiŭ bucura însă, vădendulŭ, admirandu-lŭ, respirând aerulŭ ce lespiră ellŭ. Cine mĕ póte opri a admira, d-apprope saŭ de deparŭ, unŭ obiecta frumósŭ, unŭ capŭ d-operă?...
— Te mulțumesc! cu atâta?
— E puțin; dar maĭ bine ceva de cât nimic.
— Și unde vreĭ s-ajungi?
— A deveni soțulŭ D-le, daca nu vreĭ amantŭ.
— Nicĭ odată.
— Vom vedea.
— Uă sfidare?...
— Nu, cĭ sacrificiuri, carĭ te vor convinge de sinceritatea passiuniĭ melle.
— Dar amorulŭ trebue să fie reciprocă, ca și stima.
— E cu neputință ca ua femee ca D-ta să nu appreciese iubirea mea și devotamentul meŭ.
— Dar Biserica?... Dar maica Minodora?
— Vreĭ să ȡicĭ capulŭ Bisericei? Te va deslega Maica Minodora? Te va binecuvînta.
Rîseiŭ cu hohote.
— Ași vrea să vĕȡŭ acèstă minune.
— O veĭ vedea. Cine vrea pote. N-a ȡis oare Hristosŭ că, cu uniĭ grăunte de credință (apostolică) omulŭ póte strămuta chiar munțiĭ?...
Originalulŭ meŭ devenia din ce în ce maî interesantă.
Sera ne oprirăm îutr-un orașŭ sub munțĭ, forte romantică, unde șeȡutŭ ua ȡi ca să visitesŭ posițiile luĭ frumóse.
Aflându-mĕ p-o collină în fața orașuluĭ, de unde se destinde ua panoramă încântătore, mĕ pomeniiŭ cu originalulŭ meŭ. Peste câteva minute, companiona mea mĕ lŭsă, subt uniĭ pretestă frivolŭ. Remăseiŭ iar singură cu originalulŭ, carĭ crețĭuĭu că e înfellesŭ cu companiona mea a mĕ scote din mințĭ.
— Ei bine? soro, îmĭ ȡisse ellŭ, spune daca Dumneȡeŭ n-a făcut acèste locuri frumóse numaĭ ca să se potă bucura omulŭ de dînsele, mărind bunătatea luĭ părintescă?
— Cine te opreșce a te bucura de binefacerile luĭ Dumneȡeu?
— Dumneta. Fiind că omulŭ completŭ este bărbatulŭ și femeea; și la etatea mĕ îmĭtrebue ua inimă de altă sexŭ căria să' i împărtășescă impreșsiuni, sensațiuni, emoțiuni. Inima femeiĭ este lunetta prin carĭ bărbatulŭ admiră frumusețele Natureĭ; și vice versa.
„Dĭ un cuvântŭ, cuvântulŭ magicŭ te iubescŭ și veĭ vedea de ce sunt capabilŭ.
— Daca n-ași fi ceea ce sunt, ași dorĭ să te puiŭ la încercare.
— O poțĭ face și fără acèsta. Ordonă...
— A te împușca, i ȡisseiu rîșlând.
— Bucurósă; dar după ce mĕ veĭ iubi...
— Atuncĭ póte n-ași pretinde acèsta.
— Pentru ce dar vreĭ să-mĭ ridicŭ aȡĭ viața? Ca să scapi de mine? Atuncĭ ommoră-mĕ singură.... Eată arma...
Și scosse unŭ stillet de sub rassă.
— Escĭ într-adevăr originalŭ, i ȡisseiu.
— Sunt poetă, și te iubescu! Vreĭ ua probă?
— Ce probă?
— Ordonă a-țĭ improvisa uă poesie asupra orĭ cărui obiectă voieșci.
Curiósă ca ua femee, și voind a încerca talentulŭ seŭ poetică, îllŭ rugaiŭ a improvisa câte-va versuri pentru ua Miozotis (Nu mĕ uita) ce o pusessem la peptŭ, cullesŭ după marginea apei.
Indată originalulŭ meŭ scosse portofoliulu, și improvisă următorea poesie:
Nu mĕ uita!
La Marta.
Floare favorită,Ieri eraĭ nutrităCu apa din nuori;Aȡi te-adăpi cu miereP-unŭ sânŭ de plŭcereCe o sorbi prin flori.Flore mult iubită,Cât eșcĭ fericităP-astă sânŭ ângerescu!Credo, floricellŭ,Ca azurul iĭ bellŭ,Că te pismuescu.Dar, de altă parte,Eu plângŭ a ta soarteCăcĭ din aceĭ poriEsse unŭ focă mareCe consumă tare;Și mâine o să mori!...Amorósă flore,Știĭ tŭ de ce oareMă topescu încet?Vlaga ’mĭ e attinsăDe flaccări’ apprinsăAcelluĭasŭ peptŭ!Bănuindŭ că póte acelle versuri erau deja compuse pentru altă împrejurare, illŭ rugaiŭ a face ua strofă unŭi flutture ce se lŭssase p-ua flore în acellŭ minutŭ.
Indată poetulŭ meŭ improvisă următorea stroiă:
Unŭ Fluture către uă flore.
Eŭ sunt fluturŭ, tŭ escî flore;Tu cu raȡele solareȘi cu rooa te nutreșcli;Iar eu, vaŭ tristă căllŭtoră,Petrecu viața tot în sborŭ;Vrei-tŭ să m-adăposteșcĭ?— Acum, ȡisse ellŭ, cum vreĭ să fie respunsulŭ florei? Affirmativŭ saŭ negativŭ?
— Negativŭ, i respunseiŭ.
— Am înțellesŭ!...
Eată ce ȡice unŭ poetă francesă:
J-aime les tendres negatives;Elles m-ont beaucoup réjoui,Elles sont autant d-affirmatives:Un Non dans sa bouche est un Oui.— Nicĭ ua regulŭ fără escepțiune, i respunseiŭ.
— Vom vedea; dar nu uita că însăși platina, metalulŭ cellŭ maĭ tare, se topeșce la flaccărea foculuĭ.
Acum ascultă respunsnlŭ negativŭ allŭ floarei.
Floarea către Fluture.Flutture, a ta solieEste nestatornicie:Tu din flore ’n flore sbori;Inima nóstră curatăNu e pentru voi păstrată;Dumi-te la alte flori.
— Bravo! ȡisseiŭ.
— Poetuluĭ, saŭ florei?
— La amânduoĭ.
— Mulțumim. Acum ascultă și respunsnlŭ affirmativŭ allŭ flutturelul.
— Nu e necessitate.
— Te rogă, fă-mĭ plŭcerea acèsta.
— Sunt satisfăcută cu respunsulti negativă.
— Nu însă eu; te rogŭ, fiĭ bunŭ d-ascultă și respunsulŭ affirmativŭ allŭ fluttureluĭ.
— Ei bine! Fă-țĭ gustulu.
— Negreșit, sunt în dreptulŭ meu.
Fluttnrele către Flore.Și de ce-mĭ împuțĭ tŭ oareCă eŭ sboriĭ din flore ’n flore?N-aĭ decât a refusa....Dar alin teŭ dulce magnețiĭMă attrage p-al teŭ peptŭ:Căcĭ eŭ sunt podoba ta.Ințellegi, Agapio, cât e de periculoșŭ omulŭ acèsta ca să-mĭ facă și maĭ mare plŭcere, ellŭ dessină panorama din fața nóstră, și pe noi amînduoĭ, în vestminte de angeli, subt arborele unde ședeniu.
Mă grăbescu a termina uă intrigă determinată, și carĭ nu știu cum se va termina.
Originalulŭ șede în satulŭ dela pollele schituluĭ de unde îțĭ scriu; cu lunetta ellŭ mĕ urmăreșce în totŭ locuiŭ îndată ce vede că mĕ depărtesŭ de schitŭ, îmĭ esse înainte; dar nu umblŭ nicĭ uă dată singură, de și are aerulŭ a nu mĕ cunoșce. Ași vrea să fiu uă passere ca să-mĭ piarȡă urma; creȡi însă că atuncĭ ar deveni și ellŭ Șoimŭ, și m-ar răpi din sboră. Omulŭ acèsta ’mĭ a tulburatŭ liniștea. Nu știu ce desnodămentŭ va avea acèstŭ amorŭ fatalŭ.
N-am nicĭ unŭ rîndŭ dela tine. Cum stă revoluțiunea în monăstire? în țerră nu prea merge bine, pe cât aiuȡu. A! d-am scăpa d-acèste păpușariŭ. Mi se pare uă seră de carnavalŭ celle ce se petrecu aȡĭ în Bucurescĭ și în România.
Adio! Te îmbrățișeȡu cu inima.
A ta, soră de cruce.
Marta.
A propos. Uitam poesia care-mĭ a dat-n originalulŭ la plecarea mea din monăstirea C.... Eată uă coppie:
La uă cuviósă.
Monăstirea V.... 16 Aug. 1848.
Sora mea,
Nu-țĭ-am scrisŭ de mult, căcĭ n-am avut occasiune; am să-țĭ spuiŭ multe, și nu știu de unde să începŭ. Voiŭ lŭsa să vorbescŭ ca tot-d-auna inima mea, carĭ nu e tocmaĭ un bunŭ conducătorŭ, dar sunt încredințată că cel puțin scrisorea acèsta nu se va retăci, fiind-că o trimittŭ cu întradins; alt-fel, nu m-ași espune a vedea publicate epistole de felul acèsta, și într-uă epocă de anarhie, când nimic nu să respectă, nicĭ chiar altarele. A! Cum așteptă restaurațiunea, ca să-mĭ resbunŭ de toțĭ și de tóte!..
Dar am dat-o prin tragică; și nu-mĭeste iertată a fi tristă, când gîndescu la câte am să-țrspuiă. Daca a avut ceva bunŭ pentru mine Zavera diu monăstire, este că m-a silit a căllŭtorĭ fără voea mea; alt-fel nu speră c-ași fi putută vedea vr-odată ceea ce am veilut, nicĭ n-ași fi fost fericită a întâlni pe originalul; meu.
Si voiŭ începe cu densulŭ,
Cum-țĭ am spusŭ, ellŭ mĕ urmesă ca umura; și devine din ce în ce maĭ interesantă. ’Mi-a declarat curat că, înainte d-a mĕ vedea, ellŭ nu purta rassa, și că ura din suffletŭ pe căllugări, numaĭ fiind-că sunt prefăcuțĭ, ca Fariseiĭ; dar amorulŭ ce-i am inspirată l-a făcută a lua rassa, ca să potă a s-appropia de mine fără greutate. ’Mi a declarat asemenea că va resturna cerulŭ și pămentulŭ pentru ca să devie soțul meu, aducând chiar carte dela patriarhie carĭ să mĕ deslege de legătura căllugăriei. Asemenea amoruri nu maĭ întâlneșcĭ adi decât prin romanțuri!...
Am plecat dar cu Ariosto allŭ meŭ dela schitulŭ O....; și ca să ajungă la Brașovu, a trebuit să trecu prin locurile celle maĭ grelle, dar forte romantice. Am suit ș-am coborâtă o ȡi întregă dela schitulŭ O.... pînă la frontieră, căllare și pe‘ jos; și potă ȡice maĭ mult pe jos, fără să simțu ostenela: fiind că, în lipsă de drumŭ practicabilŭ, ’mĭ era temă a nu-’mĭ frânge getulŭ p-acelle locuri rîpóse și pietróse; și fiind că mĕ însoția poetulŭ meŭ (veȡi tŭ, eŭ unu-i maĭ ȡicu origi-nalulu), țiindu-mĕ de brațu la coborîșurile periculóse; căcĭ delluri și munțĭ le urcam căllare, iar trăsura cu boi ne urma.
Poetulŭ și artistulŭ meŭ mĕ făcŭ să simțu acelle frumusețĭ grandióse carĭ într-adevăr probesă a tot putința și bunătatea Creatoruluĭ. Mă opriam adesea ca companionulŭ meŭ (nu căllugărița carĭ mĕ însoțesce, căcĭ ea remănea cu trăsura înapoĭ) ca să însemnese în albumulti sĕŭ conturulŭ și colorea munților, văilor, selbelor, gîrlelor, satelor, ferăstraelor, bisericilor, în fine allŭ acellor peisage de carĭ veĭ remânea încântată vățĭendule.
In espansiunea inimeĭ nostre, artistulŭ cuteză a mĕ săruta.... M-am prefăcută că mĕ revoltă contra unŭi asemenea act necalificabilu; ellŭ lŭsând penellulŭ (eram pe marginea Dâmbovițeĭ, cu apa ca cristalulu) improvisă acèsta strofă cu uă înlesnire de necrezut, și cu uă passiune a la Romeo.
Tu escĭ a mea Malvină,Si Ossian sunt eŭ:Tu dulcea mea lumină,Si eŭ toiagulŭ teŭ.L-am iertatŭ, și ’l am dat mâna să ’mĭ o sărute,.. Putem face alt-fel?
In fine am sositŭ la Brașovŭ. Aci, nicĭ Maica nicĭ Vlŭdica! Plecasseră la băi la Elleopatacă. Ne-am oprită câte-va dille aci, apoĭ am pornit-o într-acolo.
Poetulŭ meŭ rămasse în urmă, ca să viie a duoaȡi. Ne înțellessesserăm cum avea să ’și jóce rolulŭ: era să trecă d-un superioriĭ dela ua mănăstire din Bucovina, carĭ doria a visita monăstirile de maicĭ și de părințĭ din Moldova. Iși făcusse la Brașov vestminte de Mitropolită, și cumpărasse ua trăsură elegantă și comodă de drumă, pentru patru persone. Costumulŭ îllŭ metamorfósasse cu totulŭ; nu l-ar maĭ fi putută cunoșce nicĭ chiar aceia cu carĭ viețuisse ellŭ mulțĭ ani la monăstirea C...
Părintele Macarie (așa se botetjă singură, iar Macarie însemnăsă fericitulŭ) făcŭ cunoștință în grădina băilor cu arhiereulŭ Meletie, cu superiora Minodora, și cu nepota sa Marta; ceĭ duol d-ânteiŭ se înamorară de spiritulŭ seu, de cultura sa și de manierele selle, după cum cellŭ d-allŭ treilea se înamorasse de talentele sMle și de caracterulŭ seŭ cavalerescă și originalŭ In ochiĭ lumiĭ, ș-al părinților meĭ, superiorulŭ Macarie se purta ca sântulŭ Pahomie, întemeietătorulŭ ângeresculuĭ chipŭ allŭ căllugăriel; și devenisse nedes-părțitulŭ amică allŭ Vlŭdichel ș-allŭ Starițel, (carĭ acèsta îlŭ pusesse la ochi).
După câte-va ȡille de ședere la bal, plecarăm cu toțiĭ la Moldova, în trăsura părinteluĭ Macarie, trasă de patru caĭ ungureșci, carĭ măncaă focă.
Visitarăm maĭ multe chinoviĭ de maicĭ și de părințĭ, între carĭ și mănăstirea carĭ portă numele teŭ. Aȡi ne aflŭm la faimósa monăstire de maicĭ cu numele V...
Auȡissem despre acèstă chinovie, dar trebuia s-o vĕȡŭ ca să-mĭ făcŭ ua idee completă..
Maicele de acĭ differă mult de alle nostre. Pe când la noi, fetele de boeru viniĭ póte la monăstire ca să se pocăescă, cele de la monăstirea V.... vinu ca să domnescă.
In celle maĭ multe familiĭ nobile din Moldova, ca și la aristocrația englesă, auțĭu că fiiulŭ cellŭ mare moșteneșce, d-impreunŭ cu numele, averea părintescă; iar fetelor li să face ua parte ca ȡestre. Acellca carĭ creȡŭ că cu țĭestrca lor nu potŭ trăi în societate după cum doresciĭ, intră într-una din acelle duoe monăstirî, ca Mirese alle luĭ Hristos, pro forma; iar în realitate, trăesciĭ în tótă libertatea și comoditatea, fără a li supărate de nimeni într-un nimic.
Superiorele acellor duoă chinoviĭ să pot compara cu Dogiĭ Venețieĭ, carĭ erau nișce păpuși în mâna acellor nobili allŭ cărora guvernămentiĭ a făcut gloria republiceĭ venețiane. Asemenea cu aceĭ nobili, maicele celle avute dela celle duoe schitturl dictesă legi, făcŭ totulu; iar superiorele dispăru înaintea voințeĭ loriĭ; daca escrcită puterea lor, o face numaĭ cu maicele celle sărace, ce se pot numile bus peuple.
Ast-fel nobilele maicĭ aŭ casele lor, carĭ semănă a nisce palate; au trăsurele lor elegante, masa lor luxósă, adoratoriĭ lor officiall și officioșl, ordinari și straordinari; trăesciĭ sans façon, cu totulŭ indifferinte la critice; de și scandalulŭ este în culme, în unele regiuni alle chinovieĭ Ce e drept, sunt frumóse, ca nisce țicitățĭ din paradisuliĭ luĭ Moamet! Ce eleganță! Ce spiritii! Ce maniere aristocratice! Ce luxu! Ce viață asiatică! Uniĭ bărbațiĭ, cât de tare să fie de ângero, cade în ispită, maĭ alles că unele din acèste sibarite provocă singure pe bărbațĭ cu cochetăria, cu vorba, și chiar cu panna.
Părintele Macarie îmĭ dette câte va probe de fidelitate, arătându-mĭ câtteva bilete profumate și cu dantelle dela acelle Lorette căllugăreșci.
Eată uă mostră:
Frate în Hristosŭ
Aflŭ că ești din România de peste Milcovŭ. N-am avutŭ fericirea a visita monăstirile de maicĭ și de părințĭ din țerra suroră. Legitima curiositate, ca femee, etă ce mĕ sileșce a procede póte contra buneĭ cuviințe. Ve rogŭ respectuoșiĭ, daca nu vĕ superațĭ, a mĕ onora cu presința Cuvioșiel Vostre, spre a putea satisface uă legitimă dorință..... Sculând acèsta, curiositate, vĕ rogu, binecuvântațĭ pe plecata sora vóstră în Hristosŭ
Madelena,
P. S. Purtătorulŭ aceștia vĕ póte servi de conducătorŭ.
— Eu sunt de părere să te duci, i ȡisseiŭ.
— Cu D-ta, bucuroșii.
— Și pentru ce nu singură?
— Fiind că femeea luĭ Cesar nu trebue a fi nicĭ bănuită măcar.
— Ei bine! vom merge împreună. Eu mĕ ducă înainte; peste unŭ cartă d-oră vino și D-ta. Voescă a mĕ bucura de gelosiea rivaleĭ melle. “
Si i dictaiŭ rolulŭ ce avea să joce. Aflaiŭ pe Madelena într-unŭ costumă profană, de budoară. își ceru scuse, sub pretestă că p-asemenea căldură vesmîntulŭ albă este răcoritoră, iar cullionulŭ e supcrătoră. Era într-un neglije complectă, și semăna Aspasia între filosofi și curtesanl. După maĭ multe întrebări și respunsuri banale, veni și părintele Macarie.
Afrodita era înamorată focă după Adonis allŭ meŭ; ar fi voit să mĕ espediese, și n-avea cum. Ceru scuse a trece puțin în camera latteralŭ, spre a-șl pune unŭ vestmentă demnă de respectabilŭ oaspete. Peste cincĭ minute appare în costu-mulŭ eĭ de cuviósă, cu mult maĭ frumósă. Eram gelósă... Nu pierdemă nicĭ unŭ semnă, nicĭ uă vorbă din celle ce schimba ea cu adoratorulŭ meŭ, și vice versa.
Peste cincĭ minute, uă soră-servantă intră și anunță că maica Minodora caută pe maica Marta. Ințellesseiŭ stratagema, și făcuiŭ semnă părinteluĭ Macarie să ine urmese.
Mă sculaiŭ să plecă, cerend scuse.
Părintele Macarie să scolă asemenea, cerend voie a conduce pe maica Marta.
— Ve mulțuinescŭ, părinte, i ȡisseiŭ; mĕ potŭ duce singură, cum am venit.
— Daca nu mĕ înșellu, ȡisse părintele, maica Minodora vĕ caută ca să mergețĭ, din preunŭ cu Arhiereulu, să visitațĭ monăstirea A.... Sunt invitațiĭ și eŭ a face parte din acèstă plŭcută escursiune; afară numaĭ daca cuvioșia vóstră nu simțițĭ plăcere a vĕ însoțĭ și eŭ....
— Din contra; dar nu voiam să vĕ lipsescu de altă plŭcere, póte maĭ mare....
— Pe cuviósa maica Madelena o potŭ vedea și altă dată; chiar de seră, daca permite....
— Cu cea maĭ mare plăcere; căcĭ doresciĭ să am bine-cuvîntarea Sințieĭ Vostre.
Ea ceru la plecarĭ a-i săruta mâna, după cum o sărutasse la venire; atuncĭ ca și acum o sărută după cum păcătósa Madelena, patrona sa, săruta piciorele luĭ Hristosu.
Coborând scarra, eiĭ și părintele pufnirăm de rîsŭ, ast fel încât s-auȡă rivala mea.
Astă seră plecăm, Agapio, din acèstă Monăstire.
Maica Minodora este gelósă de amantulŭ el, carĭ nu semănă cu allŭ meiĭ; căci, în celle șepte ȡille cât am stat în acèstă monăstire, sințitulŭ nostru păstoru a trebuit să binecuvintese cel puțin șepte cuvióse, iertând ca Hristosŭ pecca-tele la tóte acèste Madelene....
Nicĭ uniĭ cuvântă n-am dela tine. Scrie-mĭcu adducătorulŭ, carĭ vine intr-adins acolo pentru affaceri alle arhiereuluĭ. Ellŭ ne va găsi la înturnare la monăstirea Nemțu, unde ne vom opri câte-va ȡlle.
Te îmbrățișezi din inimă Peste puțin speriĭ a ne vedea; fiind că aflŭ din sorginte sigură ca Muscaliĭ intră negreșit, împingând pe Turcĭ înainte. Cât voi iĭ fi de fericită veȡândute, și putând umili pe Zavergiĭ din Bucureșcĭ și din, monăstire.
Marta ta.
Monăstirea X.... 20 Aug. 1848.
Sora mea Marta,
Celle douĕ epistole alle tălle ’mĭau causatŭ bucurie și întristare; bucurie, fiind că tŭ eșcĭ veselŭ și fericită în acelle locuri pe carĭ le-am visitat și eŭ în aniĭ trecuți; întristare, pentru că îu totŭ loculŭ femeea e jucăria bărbatuluĭ; căcĭ daca schitulețulŭ O... n-a fost scutitŭ de scandalurile ce bântue chinoviele din Moldova; etă, soro, uă probă maĭ mult că celibatulŭ monacaliĭ, adică căllugăria, este contra Natureĭ ș-a Evangeliulul. Va veni timpulŭ când, după emanciparea averilor administrate de căllugărl, se vor emancipa și căllugăriĭ, remâind schiturile și monăstirele ceea ce trebue să fie, ceea ce să ȡice c-ar fi fost la formarea lor: cetățĭ d-apărare, spitaluri, scoli, adăpostiĭ pentru săracĭ și invalizi, cari, luptând pentru țerră, aiĭ drepțiĭ a repausa în acellŭ liman allŭ religiei. Despre acèsta vom vorbi pe larg la întorcerea ta, după căderea Revoluțiuneĭ, carĭ va fi învinsă peste puțin, din nenorocire.
Dicŭ din nenorocire, fiind că omuliĭ e creațiĭ pentru adevărft, adică pentru libertate; pentru acèsta s-aiĭ sacrificat Moise, Socrat, Hristosiĭ, Apostoliĭ, și millione de martiri al Cruce! ș-al Științeĭ; dar fariseiĭ altaruluĭ s-aiĭ înțellessiĭ cu fariseiĭ tronuluĭ, și aiĭ parodiat principiele sacre din Evangeliŭ, sploatândule în folosuliĭ lor ș-al uneĭ minoritățĭ favorisată de sortă, carĭ se chiamă Oligarhiă... Roma Papilor înlocui Roma Cesarilor; Regiĭ și împărațiĭ deveniră tributariĭ Papei. Luther lovește abusurile Papeĭ celle scandalóse, și idolul din Vatican pierde prestigiuliĭ; atuncĭ un Spaniol ambițioșiĭ, Loyola, să offeră a susține idolulŭ, cu condițiune ca sectatoriĭ săi să domine conștiințele, și prin conștiințe, lumea întregă. Oameni al progressuluĭ, ca Molliere, Voltaire și Rousseau în Francia, ca Schiller și Gothe in Germania, ca Shakespeare și Bacon în Anglia, ca Gallileŭ și Savonarole în Italia, aiĭ preparatŭ Revoluțiunea cea Mare, carĭ fu Evangeliul in spiritŭ și ’n adevără, dupe cum Cristŭ Ulŭ propagasse prin parobole (pilde). Precum Constandin Cesarul scamotasse în Roma Evangeliulŭ, ast-fel Napoleon scamotă în Franța principiele dela 1789; le presără cel puțin între populŭ subjugațĭ cu sabia sa; astfel dar puterea Oligarhilor începŭ a slŭbi, fiind că poporulŭ se lumina; la mortea luĭ Napoleon multe popore scuturară jugulŭ appăsătorilor lor; Intre acèstea fură și Românii.
Apoi Revoluțiunea francesă dela 1830 încuragiŭ și maĭ mult poporele în pretențiunele lor legitime, făcend să tremure tiraniĭ pe tronurile lor.
In fine, Revoluțiunele djn anul acèsta aiĭ resturnat Oligarhia de pretutindeni cu toțĭ idoliĭ sel. Democrația ’l a luat locul Popdpelesunt petronu; dar cât vor sta? Puțin! Fiindcă conducătoriĭ lor sunt egoiști, desbinațĭ, inepți; și fiind că poporele nu sunt încă preparate pentru guvernulŭ democraticiĭ; și Româniĭ, maĭ puțin decât alte popore carĭ aiĭ secuiĭ de esistință politică.
Eu considerŭ mișcările revoluționare din România dela 1821 și 1848 ca uă epocă de însemdnțare a reformelor sociale și politice; semânța aruncată de Tudor aresărit îndată; semințele aruncate de Elliade îșl vor da fructele ceĭ mult peste ȡece ani.
Daca poporele ar fi fost preparate, elle ’și ar fi dată, mâna, formând uă sacră allianță pentru a resiste Tiranilor lor; ceea ce nu se póte ași, se va putea mâine, când populiĭ vor căpăta lumini și esperiință.
Antagonismulŭ poporelor, fructă allŭ innoranțeĭ, și lipsa de patriotismu classicu ca la Ellinu și la Romani, și corumpțiunea Introdusă d-odată cu civilisațiunea, și invidia unora, ambiția reŭ înțellesă a altora, interesele și privijegiele cellor favorisațĭ pînă acĭ de sortă, în fine escesscle libertății: etă atâtea cause carĭ vor face a se amâna Revohițiunea, nu a se anula. Acțiunea (Revohițiunea) împinge omenirea cu treĭ pași înainte; Reacțiunea (Restaurațiunea) o împinge cu unŭ pasă înapoĭ; ast-fel Progresulŭ face duoe pași ]a fiecare sguduire politică saă socialŭ. Progressulŭ este Dumnedeŭ; omulŭ este raționabilŭ și perfectibilŭ; esperiinșa trecutuluĭ (istoria) este, unŭ capitalŭ de carĭ nu profită tort, ce e drept ajută însă mult mersuluĭ omeniriĭ spre ținta propusă, carĭ este ca popoarele să formese uă allianță federalŭ pentru a paralisa alliang.e sacrilege ca cea dela 1815.
Ceea ce mĕ întristcsă este Demagogia, acèstă plagă socialŭ a timpilor moderni: ea a compromisă Rcvohițiunea cea Mare dela 1789; ea potedă aȡĭ cu sânge nobilŭ nobihilŭ pământŭ allŭ Fraucici, legănulŭ Egalitățiĭ, (fără carĭ Libertatea e ua minciună, precum ambele sunt ua minciunŭ fără Justiție); ea în fine, Demagogia, compromite și la noi așiĭ, și va compromite póte și mâine, principicle sacre de dreptate și frățîe, scrise în capulŭ proclamaținniĭ, dela Islazm, și pe carĭ Hristosŭ ar binecuvînta-o, daca ar trăi.
In monotona liniște a monasticiĭ unde trăescă, citescu regulată foiele publice de ațiĭ, de curiositate și de instrucțiune.
Duoe jurnale maĭ cu semă sunt aȡi carĭ trccă de luminătorĭ și conductorĭ al poporuluĭ: este Prunculŭ Românŭ, și Poporu Suverană; cellelalte, au appărut ș-aŭ dispărut ca acelle florĭ carĭ dimineșa înflorcscă și sera să vestejescu; ca acelle insecte ce să nască când resare sorele, și moru când sorele appune. Din acèste cffcmeride alle publicitățiĭ perioȡice, este una carĭ trebuia să esiste: este ȡiarulŭ Reforma, ț din carĭ possedŭ numaĭ duoe No.... redactată de unŭ.D. A. I. Crețiescu, și carĭ se vede că e omu sinccramente progresiștiĭ și ce e rar, conștiințiósă. Ellŭ se inspiră, ca și Elliade, din principiele sacre alle Evangeliulul ș-alle unor Apostoli ca Pavel; ast-fel că, în fruntea jurnaluluĭ seu, citescu acèste cuvinte alle sublimuluĭ Apostolŭ Pavel:
„Libertatea este spiritulŭ luĭ Dumneȡeu; unde nu este libertate acolo nu e Dumneȡeŭ.“
Apoi și limba Reformeĭ este simplŭ și populară, materia e conformă cu împrejurările, ast-fel că scopulŭ este ajunsă.
Ițĭ trimitŭ câteva No. din fie-carĭ din acèste treĭ organe de publicitate, ca se le appreciesi singură.
Poporulŭ suveranŭ este unŭ țpară seriósă, carĭ respunde cu titlulŭ și cu scopulŭ ce ’și propune; clar având mulțĭ redactori, cu differite gusturi și opiniunl, i lipsesce adesea unitatca de cugetare: unŭ redactoriĭ desapvobă aȡi ceea ce a ȡisŭ iert colegulŭ seŭ; alt-fel, e singurulŭ organŭ de publicitate carĭ merită a fi cititŭ, fiind instructivii.
Cât despre Prunculŭ Românŭ, titlulŭ nu póte scusa copillŭriele, neconsecințele și mișelliele selle, pe carĭ le afli maĭ în tóte numerile. Cum e părintele și copillulu.
Cu tóte astea, precum furtunele și insectele veninate aiĭ și elle missiunea lor providențialŭ în Natură, asemenea și Demagogia este póte un reŭ trebuinciosŭ.
In privința Prunculuĭ în cestiune, temă-mî e că, chiar când va deveni bărbațiĭ, va fi totŭ copillŭrosŭ, tot neconsecinte; și ce e maĭ gravŭ, de va românea ceea ce e aȡi, apoĭ mult reŭ póte face ellŭ societățiĭ române!
Eram hotărîtă a nu face politică într-uă epistolŭ ce avea de scopu a-țĭ anunța lucruri cu totul altele; dar m-aĭ provocată in epistolele telle, numind Zavergiĭ pe aceia cari, cu sacrificiulŭ viețeĭ ș-allŭ famillie!, au oprit uă Zaveră ca cea dela 1821, pe carĭ o cloceau Muscaliĭ; aĭ numit apoĭ păpușăriĭ principiele sacre din proclamațiune, cum și propaganda făcută de juni p-între săteni și cellelalte classe desmoștenite.
Ințellegi, sora mea, că nu puteamu sta indifferentă la asemenea provocării.
Agapia.
Sora Agapia avea uă vară în Bucuresci, ca de 18 anni, căria îĭ intrasse în capă să se călugărescă; ca s-o lecuiască dar d-acèstă manie, carĭ p-atuncea era la modă, Agapia o Invită la Monăstirea X.... pentru țiillele de 24, 25 și 26 Augustă, când uă soră avea să se facă rasoforă, cândă uă rasoforă avea să îmbrace mantia călugărescă, iar uă căllugăriță mantia de schimnică, fiind patru grade de ierarchie monahalŭ: soră, rasoforă, căllugăriță și schimnică.
Formalitățile întrebuințate la femeĭ când să facă monahe să întrebuințedă și la bărbațĭ, cu micĭ deósebiri.
Cândŭ uă femeŭ, de orĭ ce condiție voesce a se călugări, nu póte intra într-uă chinovie decât cu voiea în scrisă a Mitropolituluĭ seŭ a Episcopuluĭ localŭ; ea nu este silită să-și schimbe numele, cĭ numaĭ costumulŭ, carĭ se compune dintr-un potcapiŭ mică, (în formă de tingirică) carĭ se numesce cullionă; dintr-uă maramă negră cu carĭ să îmbrobodesce, lăsăndŭ numaĭ chipulŭ descoperită, și carĭ se numesce camilafcă; dintr-un antiriŭ de lână (saŭ rochie negră), dintr-unbrîă de pieile, dintr-uă cruce atârnată la gâtă ș-ascunsă sub antiriă; și dintr-uă pereche de mătăniĭ de lŭnă c-uă sută de bobe. In timpă de iarnă, ea portă ș-uă scurteică lungă îmblŭnită; iar pe d-asupra acèstui costumă póte purta un fellŭ de capotă largă de lână, în formă de rasă. Totă costumulŭ eîn negru.
Acea soră este dată subt ascultarea uneĭ călugărițe; daca acea soră este de condițiune, este considerată de maica ce-i servă de Mentoră ca uă fiică sufletescă; daca sora este uă femee din poporă e considerată ca servantă saă poslujnică.
Sora póte conserva numele de boteză; ea portă tóte sarcinele uneĭ călugărițe, afară de rugăciuni, carĭ le póte face pe jumătate de câtă uă căllugăriță.
Cu câteva ȡille înainte de ȡillele fixate pentru ceremonia faceriĭ de rasoforă, de călugăriță și de schimnică, vara Agapieĭ se afla în Monăstirea X.....
In ȡioa de 21 Augustŭ, sora ce voia să se facă rasoforă luă maĭ ântâiŭ binecuvîntarca preotuluĭ, înainte d-a se începe liturghia, pe cândă se citescă Orele (cesurile). Sora se închină maĭ ântâiŭ pe la tóte iconele, făcând câte treĭ mătăniĭ la fiecare; după terminarea lectureĭ Oreloru, preotul pusse epitrafirul și felonul, stândă înaintea ușeloră împărătescĭ (alle altaruluĭ); uă maică addusse pe soră înaintea preotuluĭ, pe când se citia câțĭ-va psalmĭ și tropare; sora apoĭ îngenuchiă, și preotul îl citi duoe rugăciuni de mulțumire către D-deŭ, carĭ s-a milostivit în fine a scăpa pe roba sa de viața lumescă cea deșertă, chemânduo la assemenea cinstită făgăduință; și-l oră a trăi cu vrednicie în acèstă viață ingerescă, și a fi apărată de cursele Diavoluluĭ, pădindu-i Dumneȡeŭ suffletul curatŭ până la morte, și învrednicinduo a fi cassă sântă a luĭ Hristósă. Preotul luă apoĭ forfecele, și tunse câte puțin păru din patru părțĭ ale capuluĭ suroreĭ, în formă de cruce; și ȡisse.
„Tunde-se roba luĭ Dumnezeŭ (Domnica) în numele tatăluĭ, amin! Și allŭ fiuluĭ, amin! Și allŭ sântuluĭ spirită (duh) amin!“
Iar cântărețele ȡisseră de treĭ ori: Domne miluescc!
Apoi preotul îmbrăcă pe sora cu rassa, punăndu-i în capiĭ potăpellŭ și cămilafca; apoĭ citi încetiĭ uă rugăciune prin carĭ chiăma darul sântuluĭ spiritŭ assupra surorel.
Eată tótă rândueala la facerea de rasoforă.
In ȡioa de 25 Augustŭ veni rândul uneĭ rasofore, anume Maria, ca să priimescă îngerescul chipu allŭ mantieĭ, adică a se face călugăriță.
Maĭ ’nainte cu câte-va ȡille, superiora Monăstireĭ înstiințasse pe confessorul maĭceloriĭ de la Monăstirea vecină de bărbațĭ, (sub patronagiul caria era pusă Monăstirea de maicĭ X....) ca să viie să binecuvintese nunta acèsteĭ surorĭ cu Hristosu.
Rasofora Maria, pârjindŭ pravila bisericŭ în acelle i]ile, găti vestmintele trebuincióse, pe carĭ le înfășură într-uă legătură, și le dete maiceĭ care-l servisse de Mentoriĭ, în prețĭioa ceremonieĭ, după Paveceroiță, ca să le depunŭ înaintea iconel Mântuitoruluĭ.
Gândiĭ se întâmplŭ maĭ multe rasofore să îmbrace mantia călugărăscă, vestmintele loriĭ se depunŭ fiecare d-arândul pe la iconele celle mari.
La uă oră după mieȡul nopțiĭ, confessorulŭ chiămă înaintea sa pe rasofora Maria carĭ voia a fi tunsă, si îl arătă Ce este căllugăria, cum se cade a petrece viața monahalŭ întru înfrînare, suppuncre și ascultare; apoĭ binecuvîntânduo, îl recomandă priveghere în acea nópte, spre a se face demnă de mirele Hristosŭ, prin rugăciune și spălare a corpuluĭ: ca și cu sufletul și cu corpul să fie curată pentru asemenea ȡi marce, când se face demnă a deveni mirăsa fiiuluĭ luĭ Dumneȡeŭ.
La treĭ ore după mieȡul nopțiĭ, clopotulŭ și toca vestiră începerea rugăciuniĭ de dimineță (utrenia). Rasofora Maria se afla în biserică înaintea cellor-l-alte. După sfârșitul Utrenieĭ, rasofora se întorse în chilia sa, se îmbrăcă cu cămașa de lână,,și se încălță cu ciorapiĭ de iară, punândă pe umeri uă rassă. Apoi citi întrebările ce avea să-I facă confessorulŭ, și respunsurile ce avea să dea la acelle întrebări, în fața u-șelor altaruluĭ, înainte d-a îmbrăca mantia căllugărâscă.
Cândŭ toca anunciŭ la 7 ore începerea serviciuluĭ numit Orele, și carĭ precede liturgia, rasofora Maria se afla în tinda bisericeĭ, unde ascultă rugăciunea; cândfi începŭ citirea Oreĭ a treea, rasofora intră în biserică, însoțită de confessor; și priimindă binecuvântarca superioreĭ, făcŭ uă metanie mare înaintea ușel împărăteseĭ; și sărută iconele celle mari și icona de la iconostasiĭ, făcfindŭ la fie-carĭ iconă câte treĭ metaniĭ, duofi înainte de a săruta icona și una pe urmă. Venf apoĭ în mijlocul bissericel, făcŭ iarăși treĭ metaniĭ mari, și spre strane câte uă metanie, cerândŭ iertare de la maici; dupe aceea' se întorse iarăși în tinda bisericel, unde ședŭ într-uă strană pînă după Vohodul cellŭ mică alliĭ sânteĭ liturgiĭ; iar dujrâ Vohod eclisiarha împărțĭ luminări (în compta rasoforei) pe la tóte maicele; iar confessorul, venindŭ în tinda bissericeĭ, desbrăcă pe rasofora de fcassa el, lŭssănduo numaĭ în cămașă și în călțunf, cu capu goliĭ și cu părul despletită; iar cântărețele cântară de treĭ orĭ troparul de la Catisma întâiea, în coprinderea următore:
„Bracele celle părintescĭ grăbesce a le deschide mie, „Mântuitorule; căcĭ curvesce am cheltuit viața mea; și năzuindă la bogăția cea nesfârșită a indurărilor telle, nu trece cu vederea acum inima mea cea săracă; că ție, Domne, îțĭ „strigă cu umilință: greșit-am, părinte, în ceră și înaintea ta!
Tote maicele și cântărețele se adunară în tinda bisericel, cu luminările aprinse; cofessorulŭ luă pe rasofora sub mantia sa cea largă, încâtă, accoperindu-i tótă corpulti, numaĭ capu ise vedea; precedată de cântărețe, carĭ cântau troparul de maĭ susŭ, ellŭ intră în biserică; la câțĭ-va pași de la ușa bisericel, rasofora făcŭ uă metanie mare, pe carĭ o repetă și când ajunse în mijloculŭ bisericeĭ, înaintândă astfel sub mantia confessorulu! piuă la ușele altaruluĭ, unde era așternută jósă unŭ covoră. Acĭ rasofora, făcândă uă cruce și uă metanie mare lingă marginea covoruluĭ, se întinse pe covovă, cu capulŭ spre altară, cu fața la pămăntă, și cu mâinile întinse în formă de cruce. Attuncĭ confessorulŭ, atingăndŭ capulŭ rasoforel cu mâna dreptă, îĭ ȡisse:
„Scolŭ-te; căcĭ a vărjută D-ȡeŭ smerenia ta; și te îmbrățișețĭă pe tine, carĭ te appropiĭ de D-țĭeŭ cu inimă dreptă și cu sufletă curată.
Rasofora se sculŭ în piciore, țiind mâinele cruciși; pe peptă; și preotul ÎI ȡisse:
„Respunde cu frică la întrebările ce-țĭ facă, știindă că însuși Hristósă, cu maica sa, cu îngeriĭ și cu toțĭ sânțiĭ sel, stau față nevățĭuțĭ, ș-ascultă răspunsurile ce veĭ da; și la a duoa înviere îțĭ va resplŭti, nu după vorbe, cĭ după fapte.
După acèsta începură întrebările și respunsurile.
Intrebare. — Ce al venit, soro, căȡând la sântulŭ jertfelnică și la acèstă sântă adunare?
Respunsŭ: — Poftescă viața cea pusnicescă, cinstite părinte.
— Pofteșcĭ să te învredniceșcĭ îngeresculuĭ chipŭ, și să fiĭ în răndă cu căllugărițele?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumneȡeŭ, cinstite părinte.
— Bunŭ și fericitŭ lucru al allesŭ, însă de ’lŭ veĭ și savîrși; căcĭ lucrurile celle bune cu ostenelŭ să câștigă și cu durere să săvîrșescă.
„Din voea mințiĭ telle te appropiĭ elitre Domnulŭ?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumnezeu, cinstite părinte.
— Nu de vr-uă nevoe saŭ silă?
— Nu, cinstite părinte.
— Remâne-veĭ în mănăstire în pusnicie pînă la sfîr-șitulŭ viețeĭ telle?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumnedeu, cinstite părinte.
— Pădite-veĭ în curăție și smerenie?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumnezeŭ, cinstite părinte.
— Păȡi-veĭ, pînă la mortea ta, ascultarea către maĭ marele teŭ, și către tóte surorele celle întru Hristosŭ?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumnezeu, cinstite părinte.
— Răbda-Veĭ tótă scârba și greutatea vieței căllugăreșcĭ pentru împărăția cerurilor?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumnezeŭ, cinstite părinte.
Preotul i dette apoĭ învățătură (consiliu) cum să fie răbdătore, smerită, 'ascultătore etc, recomandândui cu deosibire ruga și postulŭ, lepădarea de lume, de părințĭ, de frațĭ, de toțĭ aî seĭ, chiar de cinstirile și de bogățiele lumiĭ aceștia....
— Acestea toate așa le mărturiseșci, în nădejdea puteriĭ luĭ Dumneȡeŭ, și te fitgădueșcĭ să rabȡi pînă la sfirșitulŭ viețeĭ telle?
— Așa, cu ajutorulŭ luĭ Dumneȡeŭ, cinstite părinte.
Preotulŭ citi uă rugăciune prin carĭ chiăma daruliĭ luĭ Dumneȡeŭ asupra Mărieĭ, carĭ priiraisse numele de Damaschina; și-i oră a se învrednicĭ să stea (după morte) cu mucenicele Tecla, Efprassia, Olimpiada și cellelalte întemeietore alle îngeresculuĭ chipu allfi căllugărieĭ, pentru femei.
Preotulŭ pusse apoĭ cartea pe capulŭ Damaschina și ’i maĭ citi și alte rugăciuni.
— Eată Hrîstosŭ stă de față aicĭ neveijutu; veți! că nimeni nu te silesce să viĭ la acèstŭ chipu; vĕȡŭ că tŭ de a ta bunŭ voie poftescĭ logotna mareluĭ și ângeresculuĭ chipŭ.
— Așa, cinstite părinte, de bunŭ voe.
Apoi i ordonă de treĭ oiĭ a lua forfecile depusse pe Evangeliu, pe carĭ forfece Damaschina le dette preotuluĭ, sărutând de treĭ orĭ și forfecele și mâna preotuluĭ, carĭ taiŭ din capulŭ eĭ câte puțin părŭ în formă de cruce, ȡicend:
— Sora nóstră Damaschina își tunde părulŭ capuluĭ, în numele tatăluĭ, ș-alltî fiiuluĭ, ș-alltî sântuluĭ duhiî!
Cântărețele cântara de treĭ orĭ „Doamne milueșce.
Apucând apoĭ preotul mâneccle cămășeĭ rasoforeĭ, i ȡisse:
— Sora nóstră Damaschina s-a îmbrăcată în cămașa veselieĭ, a sărăcieĭ, a neagoniselleĭ, în răbdare, nevoe și greutate; în numele tatăluĭ, ș-allŭ fiiuluĭ, ș-allŭ sântuluĭ duhŭ
Apoi binecuvîntă cămașa, ș-o dette rasoforeĭ carĭ sărută și cămașa și mâna luĭ. Asemenea a urmat cu tóte cellelalte vestminte.
Puindu-i crucea de gâtu. i țĭissc să-și adducă aminte de patimele luĭ Hristosŭ.
Luând antiriulŭ, i ȡisse că să îmbracă în haina veseliei.
Luând brîulu, i ȡisse că ’și încinge mijloculŭ cu puterea adevăruluĭ, spre omorîrea trupuluĭ și înnoirea suffletuluĭ.
Luând paramanulŭ i ȡisse că este logotna chipuluĭ îngerescu, spre înfrînarea și lepădarea tuturor poftelor trupeșei.
Luând rassâ, i ȡisse că să îmbrăca în haina inînturiĭ, în zaoa dreptățiĭ, spre a se feri de gândurile celle relle, avînd în minte numaĭ gândulŭ morții.
Luând mantia, i ȡisse că e mantia logodiriĭ îngeresculuĭ chipu, îmbrăcămintea nestricăciósă a curăției
Luând potcăpelluĭ, i ȡisse că se accopere cu coifulu, nădejdea mântuirii.
Luând camilafca, i ȡisse că este logotna îngeresculuĭ chipu.
Luând călțuniĭ, i ȡisse că este încălțămintea spre gătirea buneĭ vestiri a păcei.
Luând mătâniile, și ȡindule de crucea loriĭ, îĭ Qisse că este sabia cea duhovnicescă, cuvântulŭ luĭ D-ȡeŭ spre rugă ciunea din totŭ minutulu, fiind datore a repeta, țĭioa și nop-tea, cu gîndul și cu gura: „Domne, Isuse Christóse, fiiulŭ luĭ D-ȡeŭ, mîntuește-mĕ pe mine păcătósa!“
Luând crucea de botezŭ, repetă cuvintele luĭ Hristos: „că cine va vrea să urmese luĭ, să se lepede de sine, și să ia crucea în spinare, și să viie dupe dânsul.
Preotulŭ dete crucea rasoforeĭ, carĭ o sărută și o ținu apoĭ în mâna dreptă.
Luând preotul apoĭ uă făclie aprinsă, repetă și acĭ cuvintele luĭ Hristosŭ „că așa să luminese lumina vóstră înaintea omenilor, ca vĕȡêndŭ faptele vostre celle bune, să mărescă pe tată] iĭ vostru cellŭ din ceruri.
Rasofora, priimindŭ făclia, o ținu tot în mâna dreptă d-impreunŭ cu crucea.
Preotul, binecuventândŭ pe rasofora, ȡisse:
„Sora nóstră Damaschina a luatŭ adl logotna mareluĭ și îngeresculuĭ chipu!“
Atuncĭ confessorul, carĭ addussese pe rasofora sub mantia sa din tindă în biserică, o condusse într-uă strană; și după citirea Ecteniilor, se citi apostolulŭ și evangeliulŭ carĭ urmesă:
Cartea sântuluĭ Apostolŭ Paveĭ către Efesseni.
„Frațiloru, întăriți-vĕ în Domnul, și întru puterea tărieĭ luĭ; îmbrăcați-vă întru tóte cu armele luĭ Dumnezeu, ca să putețĭ sta împrotiva meșteșugiriloru Diavoluluĭ; că nu ne este noă lupta împrotiva trupuluĭ și a sângeluĭ; cĭ împrotiva Căpeteniiloru, și a Domniiloru, și a Stăpîniriloru lumiĭ întunereculul acèstui veciĭ; împrotiva Duhurdoru reutâțiĭ celloru do sub ceru. Pentru acèsta luațĭ tóte armele luĭ Dumnezeŭ ca să putețĭ sta împrotivă în ȡioa cea rea; și tóte isprăvindule, să stațĭ dreptă aceea încingendu-vĕ mijlocul vostru cu adeverulu, și îmbrăcândŭ vĕ în ȡioa dreptățiĭ, și încălțându-vă piciorele spre gătirea Evangelieĭ păciĭ, preste tóte luând pavăza credințil, cu carĭ vețĭ putea stinge tóte săgețile Viclenulul celle aprinse; și coiful mântuiriĭ luațĭ, și sabia duhuluĭ, carĭ este cuventul luĭ Dumnezeu.
Evangelia de la Matei.
„Dis-a Domnul: cela ce iubeșce pre tatălŭ s£u saŭ pre mamă-sa maĭ multŭ de câtŭ pre mine, nu este vredniciĭ de mine; și cella ce iubeșce pre fecioră saŭ pe fată maĭ multiĭ de câtŭ pe mine, nu este vredniciĭ de mine; și cella ce nu-și ia crucea saca să viie după mine, nu este vredniciĭ de mine. Venițĭ către mine toțĭ ceĭ ostenițĭ și însărcinațĭ, și eiĭ vĕ voiŭ odihni pre voi; luațĭ jugulŭ meu, și vĕ învețațĭ de la mine, că sunt blîndă și smerițiĭ cu inima; și vețĭ afla odihnă sufletelorŭ vostre: că jugul meiĭ este bun, și sarcina mea ușoră este.“
După acèsta rasofora, carĭ acum era monahă pe depliniĭ, se împărtăși cu Sântele taine; și după sfîrșirea liturgieĭ, i se dette în mâna stângă uniĭ evangeliiĭ, pecarĭ împreunŭ cu crucea o sărutară tóte maicele și surorile, întrebându-o fie carĭ cum te chiamă? Și ea respuncjăndŭ că se chiamă Damaschina; iar surorile respunseră:
„Să te mântueșcĭ întru Domnul, soră; și te rogă și pentru noi.“
După citirea altoru rugăciuni, monaha, însoțită de confessorŭ, se dusse la superiova, cu făclia aprinsă, spre a priimĭ binecuvântarea eĭ; superiora o povățui și ea cum să se facă vrednică de împărăția cerurilor, prin supunere, înfrînare și smerenie.
Intorcăndu-se la chilia sa, monaha Damaschina fu întîmpinată de maicĭ și surorĭ de etatea sa, carĭ purtau zăbranice la mână, și unele aveau batiste grelle de mătasse, dăruite de monaha, în locu de betelia întrebuințată la logotnă.
Monaha le dette apoĭ la tóte dulceță, cofeturi și vutcă; și îmbrățișindŭ pe tóte, remasse singură îu chilie, numaĭ cu mirele Hristosu.
În timpul meseĭ, monaha Damaschina servi pe maicĭ și pe surori; și după terminarea meseĭ, atuncĭ mâncă și monaha singură.
Cincĭ ȡlle d-a rândul ea nu scosse vestmintele după dînsa, nicĭ chiar în timpul somnuluĭ, occupându-se în acèstă timpŭ numaĭ cu citirea pravileĭ bisericești.
Acĭ să termină formele pentru priimiiea mantieĭ căllugăreșci, cunoscută sub numirea de chipul cellŭ micŭ allŭ îngerilorŭ. Trecem acuma la chipul cellŭ mare, saŭ la mantia schimnicescă.
In ȡioa de 26 Augustŭ se făcŭ ceremonia pentru schimnicia uneĭ monahe anume Epistimia. Dupe ce-și mărturisi plecatele la confessoră, spre a deveni demnă de împărtășirea cu corpul și sângele luĭ Hristosŭ, ea trecu prin tóte acele formaĭitățĭ întrebuințate pentru priimirea mantieĭ căllugăreșci, cu deossebirea următore: că veștmintele eĭ adduse de cu sera în biserică fură depuse la polele altaruluĭ; că la Utreuie se căută un canonu într-adinsă pentru assemenea împrejurare, avândŭ de refrenu, la fie-carĭ strofă, acèste cuvinte semnificative:
„Sfîrșită bine iscusită dă-mi, Hristóse, mie celleĭ bine ispitite; că desbrăcarea veștmintelor monabel să făcŭ în tinda bissericeĭ, nu în chilie; că la întrebările făcute monaheĭ fu și acèsta „daca se lepădă de lume și de celle ce suntă în lume după porunca luĭ D-ȡeŭ?“ iar răspunsurile monaheĭ fură întocmaĭ ca acellea alle rasoforeĭ; numaĭ rugăciunile preotuluĭ se deósebiră, fiind conforme cu împrejurarea, schimnicia fiind considerată ca unŭ allŭ duoĭlea botezŭ; că antiriul de schimnicie este nedespicată înainte, îmbrăcându-lŭ pe la capă; că între vestmintele schimniceĭ figuresă shima și analavul carĭ lipsescă simpleĭ monahe; că canonele și pedepsele suntŭ îndoit maĭ grelle de câtă la uă monahă, căcĭ schimonaha se consideră ca uă mârtă în acostă lume; în fine, șepte ȡile ea nu se póte desbrăca de hainele selle.
— Ei bine, Eliso! ȡisse sora Agapia verișoreĭ selle, cum ’țĭ se pare căllugăria?
— Imĭ place, respunse Elisa; de și multe formaĭități.
— N-aĭ veȡut decât cunŭnia, și chiar acèsta prescrie lucruri cu greŭ de împlinit, presupuind că căllugăria nu s-ar face înamte de 25 ani; fiindcă, orĭ câte-ar tortura carnea cu postulŭ, cu munca și cu ruga, ea va reclama tributulŭ ce e datore a da Natureĭ; și nimeni nu póte contraria nepedepsit legile Natureĭ, după cum îțĭ voifi esplica acèsta la locul seu.
Voiŭ cerceta dar carĭ sunt sarcinele mireseĭ luĭ Hristosŭ; voiŭ esamina daca Hristosŭ și Apostoliĭ seĭ au fost pentru căllugărie; îțĭ voiŭ arăta cu fapte tristele resultate alle căllugăriel și binefacerile căsătorieĭ; în fine voiŭ face istoriculŭ căllugăriel, spre a vedea ce a putută da naștere acèsteĭ instituțiuni, contrariŭ și Natureĭ, și Evangeliuluĭ, și Civilisațiunii.
Pentru surorile și monahele carĭ nu știŭ carte, saă nu pot merge în Biserică ca s-asculte pravila, eĭ le sunt datore a o citi singure cu metaniele, conformându-se Pravileĭ de la Sântul Munte. La „utrenie” 11 să petrecă, stândă în piciore, 30 de ațe de metaniĭ, dicândă la fiesce carĭ grăunțe saă bobă allŭ metanieĭ rugăciunea acèsta: „Domne, Isuse Hristóse, fiul lut Dumneȡeŭ, miluește-mĕ pre mine păcătósa”. In locŭ de Cașuri să petrecă 10 ațe. Pentru Vecernieŭ, 10 ațe. Pentru Pavecernița, alte 10 ațe.
Iară după așeȡămîntul și rânduiala ce se obiclnuesce în părțile Russieĭ, assemenea și în locurile acèstea, se urmețĭă într-acèstă chipŭ:
Pentru Vecernie, de 100 orĭ rugăciunea „Domne, Isuse Christóse, fiul luĭ Duinneȡeŭ, miluesce-mĕ pre mine păcătósa;“ și metaniĭ mari 25. Pentru Pavecerniță, opt rugăciuni, și metaniĭ 12.
„Pentru Paraclisŭ, rugăciunea Precisteĭ de 70 de ort, „Prea sărită stăpâna mea, fecioră Mărie, născătore de D-ȡeŭ, măntuesce-mĕ pre mine păcătósa și metaniĭ 12.
„Pentru Acatistŭ, rugăciuni 200 și metaniĭ 12.
„Pentru Canonul ângerulŭ, opt rugăciuni și metaniĭ 7.
„Pentru Canonul pocăințeĭ rugăciuni 100 și metaniĭ 25.
„Pentru Polunoșniță, rugăciuni 100 și metaniĭ 25.
„Pentru Utrenie, rugăciuni 300 și metaniĭ 8.
„Pentru tuspatru Cessurile, rugăciuni 200 si metaniĭ 30
„Pentru Obedniță, rugăciuni 100 si metaniĭ 10.
„Schimonahiile suntŭ îndatorate a face într-uă nópte 300 de metaniĭ mari, dupe Sântul Calistŭ și alțĭ purtătorĭ de D-ȡeŭ părinți. (Veȡi la Filocalie); iară în Sântul munte, 150 metaniĭ mari, și 12 ațe ca închinăciune.
„Rasoforele și ceĭ puși la cercarĭ sunt datorĭ să facă 100 de metaniĭ, și 3 ațe ca închinăciuni, repetând la fie-carĭ grăunțe rugăciunea de maĭ sus; și închinându-se cu mâna pînă la pământŭ.
„Metaniĭ mari nu se facŭ Duminica (și la prasnice mari), după canonulŭ 20 al Soboruluĭ ântâiu, și can. 90 al Soboruluĭ allŭ 6-lea, și can. 91 allŭ mareluĭ Vasilie 1. Nicĭ după Paști, în prasnicul celloriĭ 50 țĭille, dupe acellașfi canoniĭ, si după Sântul Epifanie, Irineiu, si Augustin (veȡi Epistolia către Ianuarie) si după Ieronim, Aihvrosie, AvVa Isaia si Sântul Callist.
„Iară închinăciunile celle 'cu mâna pînă li pământ nu se oprescŭ nicĭ odată.
Monahele carĭ știu carte, saŭ trebue să citescă în chilie celle ce să citescu și se cântă în Biserică, saiĭ să mergă a asculta în Biserică tóte acelle rugăciuni la timpuliĭ prescrisă de Pravilŭ.
Lu duoă ore după mieȡulŭ nopțiĭ vara, iar iarna la 4 ore, approximativ, începe în Biserică rugăciunea de nóptea (Utrenia).
Monaha însărcinată cu toca 'anunță maĭ ântdiŭ prin ti-agerea clopotuluĭ deșteptarea maicelor; apoĭ vine la fie-carĭ monahă, (daca elle nu sunt în mare numără) și ȡice la ușă: 5 pentru rugăciunile etc.; și sora saŭ monaha e datore a respunde din întru amin! Când nu respuude, clopotăresa repetă pentru rugăciunele; și când nicĭ a treea oră nu respunde nimeni din chillie, aceea batte în ușă și în terestră, pînă deșteptă din somniĭ pe somnorósa miresa saiĭ fidanțată a luĭ Hristos
Se póte întâmpla ca nicĭ la sgomotulŭ ce face afară clopotăresa să nu respumȡă nimeni din chillie; atuncĭ acèsta allergă a anunța pe superiora, carĭ póte lua ori-ce măsuri pentru a esplica misterulu.... Misterulŭ nu se póte esplica naturalmente decât găsind mortă în chillie pe proprietara el, saŭ justificând monaha lipsa din chilie în timpulŭ acella pentru uă necessitate imperiósă; afară din acèsta, misterulŭ se esplica în prejudiciulŭ onoreĭ celleĭ cu chillia închisă; cu tóte că surorile și monahele celle infidelle Mireluĭ iau măsuri, în asemenea caȡuri, a lŭsa în chillie uă confidentă carĭ să respumȡă sacramentalulŭ amin.
In monăstirile unde sunt peste cinci-ȡecĭ de monahe și monahi, clopotarulŭ saŭ clopotăresa deșteptă pe cuvióse saŭ pe cuvioși cu toca de lemnŭ, cu carĭ încungioră Biserica de treĭ ori, trecând și pe din-naintea chilielor.
Eată effectulŭ ce a produs ântcia oară sorel Agapia acèstă deșteptare silită.
Absorbită în cugetări melancolice, ce i le deștepta localiĭ unde se afla, ea ședea p-un scaunŭ în pridvoru, cu capulŭ reȡimatŭ pe mâna dreptă, putând vedea ș-auȡi tot, fără a fi vĕȡŭtă. 3
Era la Aprilie. Noptea era întunecósă și rece; câteva candelle luciau în Biserică; liniștea tristă a Monăstiriĭ era întrerumptă numaĭ de cobitorulŭ bocetŭ allŭ unŭl Ciurezu, ce se lamenta pe marginea învăllitoreĭ acelleĭ Biserice. Monăstirea părea uă Necropolis (cetatea Mortilor), saiĭ uniĭ cimitiru întinsŭ; iar crucile și monumentele dupe la morminte păreau fantasmele din Don Juan.
D-uă dată licuresă prin curtea Monăstiriĭ uă lumină, condusă d-uă umbră: era monaha carĭ se urca în campanatoriu cu felinarulŭ; sunetulŭ lugubru (jalnicŭ) allŭ campaneĭ o umplŭ de fiorĭ reci, ca vîntulŭ din acea nópte; ideĭ lugubre, ca sunnetulŭ campaneĭ, și ca mormintele ce o încongiuraŭ, strebătură prin Mintea sea ca fulgerile prin nuorl, ca lumina acelluĭ felinar ă în întunereculŭ nopții. Ea ȡise, fără voe: „Oare acèsta să fi fostă scopulŭ Creatoruluĭ făcând pe omu, acèstă capiĭ d-operă allŭ Naturel? Ca să se îngrdpe de viiĭ în acèste morminte? Dar daca toțĭ omeniĭ ar imita esemplul luĭ Pahomie și Antonie, ce ar deveni globulŭ acèsta? Unu întinsă deșertă, locuită de animaĭe! Și cine ar glorifica atuncĭ pe divinulŭ maestru allŭ acèstui sublimă candelabru, atârnată asupra capetelor nostre? Cine ar admira opera minunată a creațiunil, unde chiar firulŭ de iarbă attestă puterea și bunătatea Creatoruluĭ?“
Luminile ce începeaă a licura pe la ferestrele ȡilielor ș-alle Bisericel, luminele felinarelor de prin curte și de prin coridore, lucind ca niște Licuricĭ pe câmpie, în fine dialogurile cuvióselor carĭ coboraă și urcaă scările și carĭ mișunaă prin curte, o deșteptară din meditațiunea sea. Amŭ apoĭ următorulŭ dialogă între uă monahă și preotulŭ Bisericel:
— Aide maĭ iute, popo, c-așteptă maica Stariță în Biserică.
— Las’ s-aștepte; că și eŭ așteptă de multe ori.
— De ce naiba al întârziat atîta?
— Ce-țĭ passă ție?
— Nu te înduraĭ de preotessa....
— Cum nu te-ndurl tŭ de cuviosulŭ Arsenie...
— Vorbesce încet, popo, să nu te auȡă cineva.
— Ba ce! Parcă lumea nu știe...
— Fir’-aĭ alin Draculuĭ de-țapă....
Acesta convinse pe Agapia și maĭ mult că totulŭ este uă mască de fariseŭ, spre a amăgi pe ceĭ creȡŭli și bigoțĭ, fără însă a înșella pe Dumneȡeŭ.
Ea coborî în Biserică cu Elisa. Ua cântăreță citea în mijlocul Bisericeĭ, saŭ maĭ bine mormoia, fiind că nimeni nu înțellegea ce spune; iar parte din monahele mature și bătrâne, înfășurate în blane, ședeaă jósă în strane, dupe esemplulŭ superioreĭ, și dormiaiĭ; iar celle ce lipsiau dormiau în chilliĭ, singure saŭ cu amiciĭ lor....
Cântăreță cântă catisma XVII și troparele (Pololosnița); apoĭ citi Psalmiĭ de nópte; apoĭ duoă catisme, fiind că nu era postiĭ; iar când e postiĭ, se citescu. câte patru pe ȡi; apoĭ citi canonele Sânților din Triodŭ, din Octoihŭ și din Mineiŭ, și cântarea luĭ Moise; apoĭ iar Psalmiĭ (Falitiele); apoĭ rugăciunile cunoscute sub numele de cesuliĭ I; în fine graiurile melle etc.
Rugăciunea de nópte (Utrenia) era terminată; se stinse câte va lumini ce ardeaŭ, și ua suroră se dusse din strană în strană să deștepte pe maicele ce dormiau
— Regula acèsta nu-mĭ place, ȡisse Elisa.
— De ce?
— Ce fel! Să te scoli assudată din căldura așternutuluĭ, și să trecĭ din atmosfera caldă a chillieĭ în atmosfera umedă a Bisericeĭ, cu stomahulŭ gollu, și să respiri fumulŭ luminărilor și aerulŭ umedu, este a contracta maĭatiĭ cronice, este a te sinnucide.
— Remâi dar în chillie....
— Așa voiŭ face, de va fi se remânu aci.
— Atuncĭ nu-țĭ ajungi scopulŭ, d-a te pocăi.
— Dar nu mĕ simțiĭ capabilŭ....
— Uitat-aĭ legătura ce face monaba d-a tortura corpulŭ pentpu ca să scape suffletuliĭ de flaccerile Iaduluĭ?
— Incepŭ a mĕ desillusiona de ângeresculŭ chipŭ.
— Prea de timpuriŭ! Dar acelle biete cântărețe carĭ în câțĭ-va ani ofticesă?
— Acellea sunt nisce martire! Creȡu însă că-și îngrijescîĭ sănătatea, luând dimineța bullionŭ caldu, și ouă prospete, și...
— Te înșeli! Sunt oprite a lua ceva înainte de pâinea sințită (anaforă).
— Cine le opreșce a lua anaforă în chillie, înainte d-a merge în Biserică?
— Pravila monahalŭ.
— Și cine le controlesă?
— Conștiința lor, și temmerea de scandalŭ și de pdepsă....
— Grea sarcină!
— Și încă n-aĭ veȡutŭ totŭ.
„Redimarăm capul pe perină ca să repaósăm puțin, când toaca anunță Cesurile: era despre ȡioă, și ploea cădea torrente. In chillie era așa de calda! Pusserăm mașina de cafea, și luarămu câte uă tassă de cafea negră. Ne simțirăm regenerate. Coborîră in iar în Biserică, unde se cânta:
Cesulŭ III (Auȡi, Domne, dreptatea mea).
Cesulŭ VI (Dumneȡeule, întru numele tĕŭ mântuește-mĕ ).
Și alte rugăciuni ce se obiclnesciĭ a se cânta dimineța
Eșindŭ din Biserică, Elisa ȡisse:
— De câte orĭ o să maĭ mergem ațiĭ la Biserică?
— De alte treĭ ori, deósebit de lectura de la masă și din chilie.
— Mult tocat, puțin mâncat.
„Ne culcarăm din nuou; dar furăm îndată sculate de tocă și de clopote, carĭ invitau pe cuvióse la liturgie
„In fine toca anunță și începerea liturgiel, carĭ ținu vr-uă trol ore; după eșirea din Biserică, merserăm să visităm pe superiora, carĭ ne binecuvîntă.
„Intre 10 și 11 ora toca chiema pe maicĭ la trapezărie. Aci, la uă masă lungă, se aședară tóte cuviósele, după ierarhie și etate; iar superiora se pusse în capuliĭ meseĭ; pe masă erau urȡic-i, verdețuri, fructe, fasole și varȡă, murături și pâine negră, și câte va sticle cu viniĭ; iară în postulŭ paștilor fasolea și varda sunt bucatele obicinuite.
„In ȡille de dulce, potŭ mânca și uoă, lapte, brințĭŭ etc.; iar schimnicele numaĭ Sâmbăta și Duminica potŭ mânca pește și untŭ de lemnu.
„Lângă superiora ședea la masă câte-va proestóse, adică foste-superiore și foste-cântărețe; apoĭ veneau cântărețele, ecclesiarha și arhontăresă; apoĭ schimnice, monahe, rasofore și surori: uă oaste întregă de cuvioase!
„Fiecarĭ maică trebue a citi pe rândŭ după uă catedră viețele sfinților, pe când cellelalte mănâncă. Fie carĭ maică și soră trebuie a servi, câte uă septămână, la bucătărie, la spallŭtorie, la biserică, la trapezărie. Observaiu că unele cuvióse de escmplŭ superiora, cântărece, proestóse și câte-va, numaĭ attingeaă cu buzele bucatele după masă.
„Ori sunt sătule, ȡisseiŭ în gîndulŭ meŭ, orĭ își păstresă stomahulŭ pentru alte bucate în chillie.“
Intr-adevăr, după masă, uă cântăreță mĕ invită în chillia sa.
— Nu-țĭ placŭ, Agapio, bucatele dela trapezerie, îmĭ ȡisse maica Chipriana; al cuvântă; maĭ alles în di de postă. Te-am invitată să prînȡiin împreună.
„Desebisse unŭ dulapă mascată în părete, unde era uă băcăniŭ întregă; improvisă apoĭ uă masă cu icre mol, cu pește prospătă, cu sarde-lle de cutie, cu racĭ scordolea, cu dovlecĭ prăjițĭ, cu fructe, cu caracatiță, tóte inotând în lămăe și olliu; apoĭ vinuri negre și albe din țerră și din streinătate: era uă masă de Episcopă!
Dupe masă, luarămă cafeaoa; și maica Chipriana, apprinȡând țigara, ȡisse, esaltată de vină:
— Așa trăim noi, soro Agapio, maĭ alles acellea carĭ proslŭvim pe Domnulŭ cu cântări în Biserică, Jioa și nóptea; de ne am ține de tîpică, am muri numaĭ într-un ană.
— Dar confessorulŭ? Dar arhiereulŭ?
— El ne daă esemplulŭ, soro! Ce! creȡi tŭ sințĭ pe omeniĭ aceștia? Mal lesne va intra funia corabie! pe urechile aculuĭ, de cât prea sințițŭ noștri! păstorĭ în împărăția cerurilor! Ce-al ȡice tŭ când țĭ-ași spune că sunt uniĭ din acești păstorĭ carĭ mănâncă claponi și beaă șampanie în septemâna patimelor?
— Este cu putință?!!
— Nu creȡi? Te voiŭ face să veȡi și minunea acèsta, daca veĭ maĭ sta pe la noi; fiind că știŭ că escĭ discretă
— Dar nóptea, când mergețĭ la Biserică, nu mâncațĭ nimic?...
— Cellŭ puțin eŭ, ca cântăreță, nu essă din chillie fără unŭ uoă prâspătă și uă cafea cu lapte.
— Așa înțellegŭ, căcĭ alt-fel n-aĭ maĭ putea cânta.
— Toate celle ce veȡĭ și auȡĭ prin Biserică, și pe la trapeză, sunt pentru ochiĭ lumii.
— Dar alimentele vostre, maĭ alles olliul, vinulŭ și peștele simt periculóse, fiind că apprindfi sângele; și v-ațĭ legat înaintea altaruluĭ....
— Nicĭ toate alle preotuluĭ, nicĭ toate alle doctoruluĭ, sora mea Toate acellea sunt pentru ceĭ proști, pour le bas peuple; nobiliĭ, în tótă locuițĭ, făcŭ escepțiune. După sântă și tămâie.
— Ințellegu; dar n-alrespunsiĭ la întrebarea mea: acelle alimente apprinȡŭ sângele....
— Ei bine! Ce făcŭ ore Pompieriĭ când s-apprindc uă casă?
— Dar atuncĭ e maĭ logicŭ a urma legilor Naturei.
— Aȡi e prea târȡiŭ; ș-apoĭ,... scandalulŭ!
— E maĭ mare scandalulŭ ce veȡi aici, din tóte punturile de vedere.
— Se pote; dar cine e de vină? Aceia carĭ daĭ esemplulŭ; singuri eĭ ar putea împiedica răulŭ; este însă dulce viața monahalŭ, fiind scutită de grijele și necazurile viețeĭ conjugale și sociale!
— Este dulce aȡi, când dispunețĭ de averile donatarilor; dar când le va încassa Statutŭ?
— Unu căllugerŭ nu piere nicĭ odată: orbul de la toțĭ, și dela orbuliĭ nimeni; ș-apol,’celle sărace vorŭ munci, și atuncĭ ca și aȡi; iar celle delicate și leneșe, fiind celle maĭ procopsite, vor domina pe celle lucrătore, și vor trăi ca trântoriĭ din mierea albinelor. In fine, după mine viie potopulu. Ceea ce știŭ este că în viața asta este și Raiuliĭ și laduliĭ; și în ori-ce condițiune ar pune Destinul pe omŭ, ellŭ trebue să-și satisfacă tóte simțurile, tóte gusturile, tóte capricele....
— Cu ori-ce prețŭ? Cu ori-ce mijlocŭ?
— Cu mijlóce cât se póte maĭ oneste, în apparință. Fabula ne spune că Vulpea a invinsiĭ chiar pe Leŭ, fiind că e ipocrită. Ce alt e Diplomația carĭ guvernă lumea?
— Ești rătăcită, sora mea, după părerea mea.
— Chestiune de apprețiare. Nu uita, Agapio, cuvintele luĭ Hristosŭ: Cine se crede fără greșalŭ să dea cu piatra în păccătosŭ.
Se auȡi toaca. Eraŭ patru ore. Toaca vestea începerea rugăciuniĭ numită Vecernia, compusă din cesulu IX Psalmi, molifte, catisme, și celle ce urmesă dupe Domne stigat-me
La apprinsul luminărilor, toca chema din noau pe maicĭ la Pavercenică, intr-ua ȡi este cea mică, în alte ȡille e cea mare; iar în postŭ se cântă amânduoe.
După eșirea din Biserică, superiora addunŭ pe maicĭ și pe surorĭ și le citi urmetorulŭ cuventŭ. Agapia si vara sa eraŭ față.
Cuventŭ allŭ sântuluĭ Vasile cellŭ Mare.
Ce este chipul monahicescŭ, și cu ce se asemenă? Și ce trebue să păȡescă, monahulŭ daca voesce ca chipul luĭ sa se assemene cu chipul cellŭ îngereșcu?
„Chipul și cinul monahicescŭ este uă stare a, Heruvimiloru cellorŭ,cu ochi mulțĭ, și a Serafimilor cellorŭ cu aripi multe care neîncetată șboră și mărescŭ pe Dumneȡeŭ pilŭ peste toate şi a tótă puternică, ȡicândă:
„Sfîntă! Sfîntă! Sfîntă! D-lŭ Savaotă! Plin este ceru-și pământul de slava sie! Și precum îngeriĭ nu aă nicĭ uă lipire de lucrurile celle trecătore, așa și monahiĭ trebue să pota aibă picĭ uă lipire cu patimă de nicĭ un lucru ștripăciósă și trecătoră (că celle lumești toate sunt trecătore și vremelnice); cĭ pururea să se grijescă de celle cerești, carĭ picĭ uă dptă nu pieră; să laude neîncetată pe Dumnedeŭ prin psajmĭși prin cântări, ȡioa și nóptea, ca niște îngeri, în precum Heruvimĭ au ochi mulțĭ, așa și monahiĭ trebue să aibă tótă ȡiua împrejurulŭ sufletuluĭ, ca să privescă la îmnătățile celle gătite loră în vecul cellŭ viitoru, la frumusețea Raiuluĭ, la împărăția Ceruluĭ, și să se ferescă despre oote plățile de cursele Viclenuluĭ vrăjmașă, cellŭ ce caută ca unŭ Leŭ cum să înghiță și să piardă sufletul. Și precum Șerafimiĭ multe, așa și monahiĭ trebue să aibă, aripi de jură împrejurul sufletuluĭ, ca să sbâre la înălțimea faptelorŭ bune, să se apere de gîndurile și de eugenie celle urîte și spurcate, cate tótă d-auna năvălescă asupra sufletuluĭ monahilorŭ prin îndemnarea pismașulul. Ochiĭ sufletuluĭ monahuluĭ este, fecioria prin carĭ póte să vaȡă limpede pe Dumneȡeŭ cât este de putință omuluĭ după cum îl vĕȡŭ Heruvimiĭ; iar ceĭ ce nu pot păstra feciorieĭ saŭ curăţia, aceia nu sunt ca Heruvimiĭ, aceia sunt ca, Draciĭ; că numaĭ eĭ urăscu fecioria, și iubescu necurația. Aripile șufletuluĭ monahuluĭ sunt smerenia, supunerea, ascultarea, credința, necîrtirea dragostea, blîndețea, răbdarea, pastirea, privighierea, rugăciunea, prihănirea de sine și nerentatea; acèstea supt aripile spfietuluĭ monahilorŭ; acèstea avendule monahiĭ sunt ca piste Serafimiĭ că acèstea potŭ monahiĭ se șbore la înălțimea ceruluĭ, și se ajungă la scaunŭlŭ împilatuluĭ Hristos, și să se indulceșcă de vederea luĭ, cântundŭ si eĭ, și ȡicend: Sfântŭ! Sfântŭ!Șfintu! D-lŭ Savaotu! Plin ește cerul și pamantul de slava sa. Iar carĭ nu au acèstea nu sunt ca Serafimiĭ, cĭ ca o passere cu aripile smulse ce așteptă din cesu în cesu se vile Uleul, pă o pvințĭă și să o mănânce.
Cu ce voiŭ maĭ asemăna Chipul monahicescŭ? Monahul assemenea esta uă miresă şi după aceea, logodită, fiind, aşteptă, împodobindu-se ca venind Mirele să intre bucurându-se în cămarea cea de Mire, aşa şi monahul, fiind că s-aŭ logoditŭ cu Mirele, seŭ Hristosŭ, trebue să aştepte împodobindu-se cu tóte faptele celle bune, ca să intre dînsulŭ în cămara cea de Mire care este împăraţia cerulorŭ, bucurându-se şi veselindu-se accolo împreună cu ellŭ în vecĭ nespuse. Chipul monahicescŭ este și ca unŭ alliĭ duoĭlea,botezŭ, că ȡice: „Câți în, Hristosŭ v-ațĭ boteȡatŭ în Hristosŭ v-ațĭ îmbrăcatŭ “. V-ațĭ desbrăcatŭ de omulŭ cellŭ vechiŭ adică de păcatŭ, și v-ațĭ îmbrăcatŭ în cellŭ nou, adiecă în părăsire de dînsul, și în căință pentru dînsulŭ în tóte ceelaltă rămășiță a viețeĭ vostre. Şi să nu ȡică cineva, din voi că eŭ nu atâta am păcătuit, pindŭ că nimenea nu ește fără' fie păcatŭ măcar, uă ȡĭ de ar fi din vieţa luĭ; cu totŭ d-auna să se smerescă, ȡicendŭ și cugețânduŭ că ește maĭ păcătosŭ de câtŭ tótă zidirea. Monahul este uî fire silită; firea cere să mănânce să se sature; ellŭ trebue împrotrivă să mănâce numaĭ câtŭ să-şi ţie vieaţa sa. Firea cere să bea să se sature, ellŭ trebue să bea atâta câtŭ să nu se sature, că se află şi în băutură de apă beție, daca va bea cineva tótă d-auna cu Îndestulare și să se sature. Firea cere să dorină, să se sature de somniĭ; ellŭ póte să se îndestulese în duoă-ȡecĭ și patru de cesurl numaĭ cu patru cesurl. Că s-aă aflată mulțĭ din Cuvioșiĭ părințiĭ noștri, uniĭ de nu mânca și nu bea treĭ dille, și câte uă septămână, alțiĭ și câte patru-ȡecĭ de ȡille (?) darul duhuluĭ sântă hrănindu-l și adăpându-î pe denșiĭ, S-aă aflatŭ încă uniĭ de nu s-au culcată pe așternută în tótă viața loră; alțiĭ dormiaă așa de puțină, încâtă dormiaŭ prin scaune; alțiĭ când îl supera somnul, să lega cu fringhiĭ de pâră, și cu multe fellurl de chipuri să luptaŭ împrotiva somnuluĭ. Dela monahă să cere ca nicĭ de cum să nn glumescă, saă să rîțĭă, saă să grăiască cuvinte deșarte, saă să spuie minciuni, saŭ să vorbescă deșertăciuni, saŭ să ósăndescă, saŭ să clefetescă, saŭ să pîrască, saŭ să se întindă pînă și la pipăire, saŭ altele ca acèste, prin carĭ să depărtesă darul luĭ Dumneȡeŭ dela densul, și scârbește pe duhul sântă; cĭ și de aude glume și rîsurl, să fugă, astupânduși urechile; întâlniri și vorbiri fără de țrebă cu tovarășiĭ seĭ să nu aibă nicĭ de cum; cĭ de se va întîmpla a se întâlni unŭl cu altul, cu smerenie plecându-se unŭl câtre altul, să trecă înainte; și de va fi mare nevoe și trebuință, atuncĭ să vorbescă, iar altmiuterea nu: că din vorbe fără de trebă multe reutățĭ se nască, prin carĭ să vatămă sufletul luĭ; dela monahă, mânia, iuțimea, zavistia, pizma cu totul să lipsescă, știindă că din acèstea cade și în altele maĭ cumplite, și nicĭ uă dată sufletul luĭ nu va fi curată, cĭ tótă d-auna sângerată, și mintea întunecată, și de la Dumnetjeŭ depărtată. Monahul trebue, unde ’și-a tunsă perul, accolo să petrecă, pînă la sfîrșitul viețeĭ sale, orĭ în monăstire, orĭ la schituri; să asculte întru tóte pe starițul și povățuitorul săă; să-șl omore voea sa, să fie de câtă toțĭ maĭ mică; să se socotescă ca unŭ osândită, și ca unŭ rescumpărată; să nu voescă să aibă haine bune și frumóse, cĭ tótă celle maĭ proste; să nu iasă afară prin lume și printre oameni, decâtă atuncĭ când îllŭ va trimite maĭ marele săă. Să șețŭ în chilie ca într-un mormentă; să nu șecjă nicĭ unŭ minutăfără de lucru; cis-aă să citescă, saă să lucreze cu mâinile, și lucrând cu mâinile, să nu umble cu mintea spulberândă încóce și încolo la lucruri necuvióse și nefolositore; cĭ să aibă în minte rugăciunea luĭ Isus, și pomenirea morgiĭ, și judecata ce va să fie; să-șl adducă aminte de păcatele salle, și să plângă cu ferbințĭ lacrime; și de se va întâmpla să fie de familie, să nu se înalțe cu gândulŭ său, știindă că unŭl este nemulŭ nostru, stremoșul Adam; celloră bătrînl cinste să le dea; cu ceĭ tineri să nu vorbescă fără de neocolită nevoe. Acestea toate, și altele maĭ multe, să ceru dela Monahii. Și când acèstea le va pățiĭ, cu adevărată porta chipu îngerescu și este îngeriĭ în trupŭ, și să va învrednicĭ în ceta îngerilorŭ, de unde au cădutŭ îngeriĭ aceia ce s-au făcută Draci.
„Ingeri pământești! Slugi alle luĭ Hristosu! Oastea împăratidul cellul fără de morte! Cum vĕ vețĭ bucura! Cum vĕ vețĭ veseli! Cum vețĭ dănțui! Pentru acèsta, știindŭ ce este chipul monahicescŭ și cu ce se assemănă, siliți-vă la nevoințele celle duhovnicești; defăimațĭ pe toate alle lumiĭ aceștia; trecețĭ cu vederea slava eĭ și desfătarea; căștigațivă sufletă vitedă, ca să putețĭ sta bărbăteșce împrotiva curseloră Diavoluluĭ; că ne încetată are să vĕ ispitescă și să vĕ supere, căutândă cum să vĕ amăgecă și să vĕ înșelle, și să vĕ răpecă din ceta îngerescă, și să vĕ tragă la ceta sa; dar nu va putea, daca voi vețĭ lua aminte și vĕ vețĭ înarma cu armele celle înfocate alle luĭ Hristósă, și vețĭ bate răsboiŭ asupra luĭ; că în vecĭ vĕ vețĭ mângâia; întru nimică socotițĭ celle de aici, că visă și umbră este viașa acèsta; iar ceelaltă fără sfîrșită este, și plină de tóte bucuriele și de fericirile.! Amin! respunseră maicele în choră; și sărutând mâna Superioreĭ, după ce făcură câte duoă mătăniĭ, intrară prin chilliele lor, unele pe gânduri, altele revând.
Elisa, intrând în chillia Agapieĭ, se aruncă într-unŭ fotoliu, și se pusse pe gânduri.
— Vreĭ tŭ să analisăm puțin acelle întrebări și respunsuri, făcute cu occasia îmbrăcăriĭ mantieĭ căllugăreșci? întrebă Agapia pe vara sa.
— Cu plăcere; fiind că mare luptă este în sufletulŭ meu, și dorescu a mĕ lumina.
— Hristos a dissă: lumina nu póte sta acopperită, cĭ trebue să luminese pe ceĭ întunecați; cu tóte acèstea, părințĭ al Bisericel, ca Marele Vasilie, alle căruia consiliuri ridicule le al audit, ȡicu: crede și nu cerceta; astfel că, îmbrăcând rassa, tŭ veĭ renuncia nu numaĭ la toate gusturile telle de femee și la poftele trupesci, dar chiar la inima ta de femee, chiar la raționamentul tĕŭ ca omŭ; veĭ deveni unŭ autemată, fără voință, în mâna orĭ cărui i va veni gustă să te insulte, să te umilescă, să te disprețe, să te batjocorescă chiar; că te-aĭ legat să daĭ ascultare, oarbă maĭ mareluĭ teŭ, si tuturor surorilor telle.
Să presupunem că unŭi Vladică saŭ unŭl confessorŭ le vină gusturi carĭ ar attinge onnorea și demnitatea ta; de ’țĭ veĭ permite să-i convingi că eĭ sunt în retăcire, că tŭ aĭ promis curată și smerită, că te-aĭ legat în fine înaintea altarulŭi priimind rassa, a goni chiar gândurile celle relle, având în jurnal gendul morțiĭ, Vlădica saŭ confessulŭ potŭ reespunde: „crede și nu cerceta; că ce-țĭ ordonă eŭ este pentru mântuire sufletuluĭ teu“...
Ei bine! Eliso?
— Să esiste oare, Agapio, assemenea miscrabill?
— Ițĭ potŭ da marturi competesiți.
— Ași dorĭ să întâlnescŭ asemenea Sânțĭ....“
— Pentru ce?
— Pentru ca să facă cu unŭlŭ din eĭ unŭ esemplu....
— Veĭ fi tratată de nebună, și lumea te va crede astfel; căcĭ mult timp încă cellŭ slabă și simplŭ vor fi jucăria cellul tare și viclenŭ, pînă cănd se va lumina poporulŭ cu lumina evangelică.
— Și cine să-lŭ luminese? Aceia ce aŭ interesă a-lŭ ţine în întunericu?
— Nu; cĭ oameni ca aceia carĭ sunt pentru societate ceea ce este pentru noi acum acèstă luminare, ce ’și consumă olliulŭ pentru ca să ne luminese pe noi, ca să nu ne dăm cu degitele în ochi; aceĭ oameni însă au sorta aĭ ostolilor și martirilor Crucii!... Și eĭ strigă, după crucea lor, ca Hristosŭ: iartă-le, o popolu, că suntiĭ orbiți!...
Dar să venim la cestiune.
Pe carĭ autoritate își basesă legislatorulŭ opera sa, pentru a da monahismuluĭ caracterulŭ santitățŭ?
Pe Apostolulŭ Pavelŭ și pe Hristosŭ.
Ce elicea Paveĭ cetățenilor din Efessu? „îmbrăcați-vĕ cu armele luĭ Dumnezeu, carĭ sunt cuvântulŭ luĭ Dumnedeu, adeverulŭ și dreptatea, spre a putea învinge în ȡioa cea rea meșteșugirile Diavoluluĭ; căcĭ lupta de aȡi luptă contra căpetenielor, și a Domnielor, și a stăpînirilor lumiĭ întunereculuĭ acèstui veȡu; contra Duhurilor reutățiĭ cellor de sub ceru etc....
Mal lŭmurit se póte de cât acèsta? Despoțiĭ Romeĭ, veȡând că se derâmă temelia societățiĭ vechi, basată pe sclavia, prin propagarea principielor evangelice de dreptate și frăție de către apostoliĭ luĭ Hristosŭ, se coallisară toțĭ, și începură acelle persecuțiuni (gone) terribile contra Creștinilor, de carĭ sunt pline viețele martirilor crucii.
Daca Apostolulŭ Paveĭ vorbeșce în epistolia sa către Efessen lșide Duhurile reutățiĭ și de săgețile Veclenuluĭ, este că spirite înalte și poetice, ca discipuiul luĭ Christŭ și ca Platon, discipolul luĭ Socrate, ammestecau allegoria în discursurile lor, spre a putea astfel propaga maĭ mult timp adeverulŭ. „Aȡi vĕ vorbescu în pilde, a ȡis Cristu; dar vor veni alțĭ timpi când pi se va vorbi voŭ în spirit și în adeveru.“
Ei bine! Acelle cuvinte (Duhurile reutăţiĭ și săgețile Viclenuluĭ,) fondatoriĭ monahismuluĭ le aŭ interpretat după scopulŭ lor, în sensŭ judaicu, spre a putea impune adepților lor cu niște autoritățĭ ca Paveĭ și ca Hristosŭ; fără a se găndi, nerodŭ! că Apostolŭ eraŭ însurațĭ, și că în tóte scrierile lor recomandaĭ însurătorea, ca și Hristosŭ în Evangelŭ.
Venim la evangelistulŭ Mateĭ, carĭ pune în gura luĭ Hristosŭ acèste cuvinte:
„Cellŭ ce iubesce pe părințiĭ și pe frațiĭ seĭ maĭ mult decât pe mine, cellŭ ce iubesce uă fecioră maĭ mult de cât mine, și cella ce nu ia crucea ca să vie după mine, nu e demn acella de Hristosu; venițĭ dar la mine toțĭ ceĭ obbosițĭ și împovărațĭ, și luațĭ jugulŭ meu, carĭ e ușure, și venițĭ după mine.“
Trebue să fie cineva unŭ Fariseu, unŭ Caiafa, ca să dea acèstor cuvinte altă interpretare decât cea următore, pe carĭ o aflŭm în tóte discursurile luĭ Hristos: „Eu n-am propovăduit în pustie, cĭ între omeni, și de omeniĭ am trăit; și am binecuvîntat pe copiĭ și nunta; și am intrat în casa păcătosuluĭ ș-a leprosulul; ș-am tămăduit pe bolnavi; ș-am mângâiat pe ceĭ în sufferingă; ș-am făgăduit împărăția dreptățiĭ cellor curațĭ cu inima; ș-am recomandat tuturor iubire și frăție; și numaĭ pe Fariseĭ și pe Iroȡi am biciuit, căcĭ uniĭ sploataŭ poporul și alțiĭ speculau celle sânte; și d-aceea am fost pusă pe cruce între duoĭ îlhari; decĭ, cine voiesce a scăpa de robie, de Fariseĭ, și de Iroȡŭ, acella să mĕ imitese, părăsind și părințĭ, și frațĭ, și logotnică; și propovĕȡŭind celle ce am propovĕȡŭit eu, să moră pe cruce, cum am murit eu; căcĭ numaĭ cu sângele apostolilor și mucenicilor se vor dărâma Idoliĭ, vor cădea Ironiĭ, se vor smeri Fariseiĭ, și vor peri aceia carĭ sugă sudorea muncitoruluĭ; numaĭ atuncĭ va fi uă turmă ș-uniĭ păstorŭ: toțĭ omeniĭ frațĭ, cârmuiţi! prin Dreptate. Eată împărăția ceruluĭ, promisă cellor ce-vor crede în mine și mĕ vor imita.
Daca temelia cade, casa cade; daca epistola luĭ Paveĭ către Efesseni, și daca Evangeliuliĭ luĭ Mateĭ, pe carĭ se basesă fondatoriĭ monahismuluĭ, nu potŭ avea înțellesul ce le daiĭ aceștia, apoĭ ce remâne din acèstă instituțiune?
Legătura monahuluĭ în fața altaruluĭ? Dar monahulŭ emancipată póte respunde Fariseilor moderni:
„Am fost surprinșiĭ, am fost amăgită; fiind că nimeni nu m-a luminată; fiind că n-am avut timpulŭ a cugeta matur ca să vedă că promită impossibilulŭ; fiind că numaĭ unŭ smintită, unŭ ipocrită, saă unŭ scopită, póte promite, cu jurământă, și sub pedepsă, a păȡi fecioria dela 15 pînă la 40 de ani pentru femeĭ, și dela 20 pînă la 50 pentru bărbați; prin urmare, trebue saă să moră în spasmuri, contrariind Natura, saă se calcă jurământul, deviind ipocrită.
Saŭ póte respunde Fariseilor:
„Am promisŭ să trăescă în pustie, nu în lume; fiind că preotulŭ m-a întrebat daca poftescă viaţa pusnic că; și fondatoriĭ monahismuluĭ în pustiuri aă trăit, din preunŭ cu adepțiĭ lor; și numaĭ acolo, pote, trăind cu ierburi, ași putea lupta cu passiunele; dar nu le-ași putea învinge, cum ne assigură însuși aceĭ părințĭ pusnici, carĭ să luptaă în visurile lor cu Ispitele.
In fine, se póte respunde Faiiseilor:
„Am promis totulŭ, ce e drept, dar condițional; adică, cu ajulorulŭ, luĭ Dumnezeŭ; decĭ Dumneȡeŭ nu-mĭa ajutat a putea împlini celle promise; și saŭ trebue să aruncă rassa, și să mĕ întorcu în lume, spre a deveni cetățenŭ și tótă de famillie, cum prescrie Evangeliul și Natura; sau, remâind în chinovie, să mĭ se permiță totul, fie și sub masca fariseismuluĭ. Allegețĭ.“
Fiidă pe însuși Bossuet a putea eși din acèstă dilemmă.
Ș-apoĭ, căllugârulŭ să legă a mânca postă, a purta vestminte de lînă (pînă chiar și cămașa), a se lepăda de toțĭ al sel, și chiar de cinstirile și bogătiele lumiĭ aceștia etc. Deci, Monahul emancipată ar putea întreba la rândul seŭ:
„Ce însemnesă oare acelle vestminte de mătasse alle capilor Bisericeĭ ș-alle superiorilor de chinovii? Ce însemnesă acelle messe luxóse? Ce însemnesă acelle specule negustoreșci, opute de canone? Ce însemnesă acelle nepoțelle pe carĭ le mărită eĭ după ce le ingrijasce părinteșce....? Dar aceĭ nepoțĭ pentru carĭ aŭ affecțiune de tată?.... Dar acelle carrete cu armăsari? Hristosŭ a umblat totŭ pe jos; și când a intuit în Ierusalimŭ, pentru a se urca pe cruce, era căllare pe asinii. Ce! maĭ mare este uceniculŭ decât dascăluĭ, și Apostolul decât Dumneȡeŭ?
„In fine, ce caută căllugărul în cinstirea și slava lume seci? Pentru cine strenge ellŭ millionele? etc.“
Ași înțellege tóte acèstea când Episcopiĭ ar fi însurațĭ, ca preoțiĭ, după cum aiĭ și fost la începutulŭ creștinismuluĭ; dar ca Monahi, carĭ s-au lepădat de toate alle lumiĭ, și s-au legat a trăi în pustie, ca Pahomie, le este oare-iertat a face ceea ce făcŭ? Nu; fiindcă daŭ esemplŭ reŭ; și Hristosiĭ, carĭ trebue a fi modelulŭ lor, maĭ cu semă, a dat esemple carĭ l-aiĭ deificatŭ, esemple carĭ aiĭ assigurat triumful libertățiĭ contra tiranieĭ, allŭ dreptățiĭ contra arbitraruluĭ.
Iertațĭ fițĭ dar, și de oameni și de Dumneȡeŭ, voi, monahi și monahe, carĭ jpeccătuițĭ, când capiĭ voștri! vĕ daiĭ esemple carĭ merită focaliĭ ghelrneli! In societățile moderne, grație progresuluĭ, foculiĭ infernuluĭ este publicitatea unor asemenea fapte scandulóse, carĭ pierdŭ prestigiulŭ religiuniĭ; decĭ, unŭ populŭ prunciĭ, fără religiune, este herra selbatecă în voea el.
Val voe, fariseĭ și cărturari, carĭ strecurațĭ țĭnțarulŭ și înghițițĭ cămilla, și carĭ nicĭ voi nu voițĭ a intra în împărăția Ceruluĭ, nicĭ pe ceĭ ce vor să intre nu-l lŭsați! Amin țĭicu voă! Vă vețĭ lua platta vóstră! “
După acèsta Agapia descoperi Eliseĭ tot ce știa despre scandalurile monahilor, dela Vlădică pînă la opincă; apoĭ i ȡissse:
— Ei bine, Eliso, tot stărucșcĭ a te face căllugăriță?
— Maĭ bine cusătoresă saŭ spălŭtoresă, maĭ bine soră de caritate, de cât monahă, înșcllând pe Dumneȡeŭ și pe oameni, și deviind criminalŭ, ba chiar ridiculŭ: fiind că omulŭ nu póte fi nicĭ Heruvimiĭ nicĭ Serafimu, în sensulŭ Sântuluĭ Vasde; omulu, fiind spiritîĭ și materie, trebue a da spirituluĭ adeverulu, și materieĭ ceea ce o póte satisface, însă cu cumpetu. Eată legea Naturei! Eată spiritulŭ hvaugelinluĭ!
„Este unŭ vechiŭ manuscriptŭ, cellŭ maĭ vecliiă, carĭ a servit de modela tuturor reformatorilor cellor mari, și chiar mie în Novum organum; se. chiaină Universulu, saŭ natura lucrurilor ș-a spirituluĭ umaniĭ, “ ijicea Bacon în dedicația acellel opere.
Unulŭ din bărbațiĭ carĭ au propagat în lume adeverulŭ în tótă sinceritatea, este Volney, represintantŭ allŭ Franțeĭ în Revoluțiunea cea Mare dela 1789.
Acestŭ adevăratŭ, filosofu și istorica critică a esplicat principiele fisice de moralŭ, dedase din organisarea omuluĭ ș-a Universuluĭ, în opera ce portă titlulŭ legea naturalŭ.
In acèstŭ Capitolŭ dărnu una estiactă din acea importantă operă, pe carĭ o recomandăm bărbaților, dnpă cum recomandăm femeilor Educațiuuea mamelor de famillie, de Aime-Martin.
Cuvîntnlŭ Natură are treĭ înțellesuri:
Universulŭ saŭ lumea materialŭ,
Puterea ce însuffletesce si mișcă Universalŭ,
Operațiile parțialle alle acellel puteri în fie carĭ ființă viă. în cagulŭ ânteiŭ ȡicem: frumusețile Naturei.
In caȡulŭ allŭ duoĭlea: tainele neînțellese alle Naturei.
In caȡulŭ allŭ treilea: este uă enigmă natura omuluĭ. Natura dar este uă carte allŭ căria autoriĭ e Dumneȡeŭ; este unŭ laboratoriu de himie, unde professorulŭ e Dumneȡeŭ.
Legea Natureĭ este anterioră tuturor legilor, căcĭ vine d-adreptulŭ dela Dumnedeŭ; este comunŭ la toțĭ populiĭ și la toțĭ timpiĭ; este invariabilŭ și palpabilŭ, consistând numaĭ în fapte pe carĭ simțurile le coprinde și Mintea le înțellege; este raționabilŭ, doctrina sa fiind conformă cu judecata omenescă; este justă, pedepsele fiind proporționate cu călcările legiĭ; este tolerantă, fimd că consilie oamenilor, ca frațĭ și egali, pacea și toleranța, chiar în rătăcire; este binefăcătore pentru toțĭ, arătând tuturor mijlocele d-a fi maĭ buni și maĭ fericiți; In fine, acea lege singură este sufficientă a face pe oameni și maĭ buni și maĭ fericiți.
Principiale legel naturale, în rapportă cu omulu, se reducă la unŭ preceptŭ fundamentalŭ: conservarea de sine.
Fericirea nu se póte considera decât ca unŭ obiectă de luxă, ca unŭ adaósă la preceptulŭ de conservare.
Durerea și plăcerea, acèste duoă geniuri păditore alle tuturor actelor omuluĭ, contribue la conservarea sa. Plăcerea nu póte fi considerată ca peccată, cum pretindă căllugăriĭ, când e regulată, când nu tinde a distruge viața și sănătatea, carĭ vinu dela Dumnezeu, după chiar mărturisirea fundatorilor monahismuluĭ. Așa dar plŭcerea se póte considera ca unŭ stimulant alle viațeĭ, precum durerea este uă respingere a morții.
Dar fiind că simțirile (les sensations) potŭ amăgi pe omŭ, prin neștiință și patimă, urmețĭă ca omulŭ să cultivĕ spiritulŭ și să moderese passiunele, fără carĭ este espusă a sufferi; pentru acèsta omulŭ are nevoe de concursulŭ semenilor sel, cu ca,re trăeșce în societate; iar sociabilitatea este pentru omu uă trebuință impusă de Natură, și pe carĭ o aflŭm în chiar organisarea sa. De esemplu, bărbatulŭ se simte attrasŭ către femee, ca magnetulŭ către feră; prin urmare, resultatulŭ allianțel femeiĭ cu bărbatulŭ este famillia, iar societatea este suma tuturor famillielor, saŭ famillia cea mare; apoĭ omulŭ fiind simțibilu, ellŭ caută a împărtăși semenilor seĭ simțimintele selle de durere și de plŭcere; prin ajutorul semenilor sel, ellŭ se póte conserva maĭ bine, respingând orĭ ce attacă din partea orĭ cărui inamică ce ar tinde a-I face reu.
Daca uniĭ filosofi au considerat viața selbatecă ca uă stare de perfecțiune, aceĭ filosofi au fost nișce spirite bizarre cari, de originalitate, de desgust pentru viciele societățiĭ, saă póte dintr-uă vanitate rănită, ’șl au formațiĭ din starea selbatecă ideĭ himerice, în contrazicere chiar cu sistemuliĭ lor despre perfecțiunea omuluĭ.
Filosofiĭ este acella ce iubeșce sinceramente înțellepciunea, adică carĭ pune în lucrare tóte legile Natureĭ; iar omuliĭ în starea de selbateciĭ este unŭ animaĭiĭ brutŭ și reiî, ca ursulŭ și ca maimuța; prin urmare, asemenea omiĭ nu póte fi nicĭ fericiți nicĭ liberiĭ, viața sa fiind amenințată pe totiĭ minutulŭ de inamicĭ de tot felul.
Să nu se confunde conservarea de sine cu egoismulusati cu iubirea de sine, daca prin egoismu înțellegem aplicarea omuluĭ d-a face reiĭ altuia; iubirea de sine este uă garanție pentru societate, fiind că făcend reiĭ altuia știĭ bine că și altul are să-țĭ facă reŭ ție; prin urmare, te fereșcĭ a face reiî.
Din principialŭ conservăriĭ de sine decurgiĭ ideile de bine și de reiî, de viciu și de virtute,de drepțiĭ și de nedrepțiĭ, de adevăriiși deretăcire, carĭ tóte formesă basa moraleĭ omuluĭ, individualŭ și socialii.
Așa, de esemplu, după legea naturalŭ, prin bine se înțellege totŭ ce tinde la conservarea și perfecționarea omuluĭ; iar reulŭ e totiĭ ce tinde la sufferința și distrugerea omuluĭ; prin urmare, cultivarea câmpuluĭ, fecunditatea femeiĭ, ajutotorul făcut appropeluĭ, se consideră ca fapte bune și plŭcute luĭ Dumneȡeŭ, avend de scopiĭ conservarea omuluĭ.
Virtutea, după legea Natureĭ, este practicarea faptelor folositore individuluĭ și societățiĭ; iar viciuliĭ este practicarea faptelor vătămătore omuluĭ și societății.
Virtutea, ca și vi ciuliĭ, are diiferite grade. De esemplu: a scăpa viața unŭl omîî este faptă maĭ virtuósă decât a-l-scăpa averea; a scăpa viața la Z ece oameni e faptă maĭ virtuósă decât a scăpa viața numaĭ unŭl omu; a scăpa viața unŭl popolŭ este maĭ meritoriu decât a scăpa viața la o sută de oameni; și a fi folositoriĭ omeniriĭ întregi este faptă maĭ plŭcută luĭ DumneZeiĭ decât a fi folositoriĭ uneĭ națiuni; însă legea prescrie să îngrijim ânteiu de noi apoĭ de alțiĭ, și fără paguba nóstră.
Asemenea și cu viciulu: a face refl la maĭ mulțĭ omeni este maĭ mare cnniŭ saŭ peccată decât a face reŭ unŭl singură oină. Din folósele și desavantagele ce resultă din practicarea virtuțiĭ saŭ a viciuluĭ, omulŭ se póte feri de reŭ și face bine.
Virtuțile sunt de treĭ grade: individuale, domestice și sociale.
1. Celle individuale sunt cincĭ maĭ însemnate:
Ştiinţasaŭ înțellepciunea și prudința (prevederea).
Temperanţa, saŭ castitatea și cumpătarea.
Curagiuliŭ, saŭ forța corpuluĭ ș-a suffletuluĭ.
Activitatea, saŭ munca și întrebuințarea timpuluĭ.
Curăția, în privința corpuluĭ, a veștmintelor ș-a localuluĭ.
l.Prin știință saă instrucțiune omulŭ își procură mijlóce d-a trăi comodă și liberă, încât să potă ȡice cu filosoful din vechime: tótă averea mea o portă cu mine. — Din contra, omul înnorantă, semănă cu orbulŭ carĭ cade la tot passulu, și e jucăria tuturor.
Acĭ e loculŭ a observa că prin săracĭ cu duhulŭ, cărora Evangeliulŭ le promite fericirea, nu se póte înțellege innoranțiĭ și imprudență; cĭ curăția inimeĭ, innocența Columbeĭ; căcĭ Christŭ a fpsă: fițĭ proști ca porumbiĭ, dar înțellepțĭ ca șerpii.
2. Prin teinperanță se înțellege cumpătarea poftelor, ferin-duse omulŭ de abusă în mâncarĭ și de băutură carĭ produce durere și morte; în caijnl acèsta, postulŭ saŭ puțina mâncarĭ se pot considera ca măsură higienica; când stomaĭiul însă cere apă și pâine, a i le refusa, este o nebunie, unŭ peccată contra legiĭ natureĭ; fiind că lipsa de nutrimentă nasce dureri și morte; sinnuciderea subt ori-ce formâ este unŭ peccată.
Trebue a da corpuluĭ pâinea, și suffletuluĭ adevărulŭ.
In privitța înfiînăriĭ patimelor, omulŭ trebue a se feri de escesuri în plŭcere, și ură, prin cavĕ vatămă și corpulŭ și suffletulŭ.
Nu póte fi însă virtute, după legea Natureĭ, fecioria absolută (celibatulŭ) recomandată de pusnici, fiind vătămătore și omuluĭ si societății: căcĭ daca toțĭ ar imita pe pusnici, lumea ar fi locuită numaĭ de animilc. Preceptul evangehcă creștețĭ și vĕ înmulțițĭ este coppiatŭ după legea Natureĭ, carĭ prescrie că omul, ca și animaĭele și vegetalele, trebue să se reproducă in semeniĭ săi; d-accea a pus Creatorulŭ în omtt, ca și în animaĭe, și chiar în vegetale, acellŭ magnețiĭ carĭ attrage uniĭ sexu către alțiĭ sexe, pentru reproducerea specieĭ și măn-ținerea echilibruluĭ generalii.
Castitatea la femeĭ este maĭ trebuinciósă decât la bărbațĭ, elle fiind espuse la maĭ multe necuviințe, greutățĭ și neplŭceri de cât bărbațiĭ, ca mame cel puțin; fără castitate elle se espunŭ la scandaluri, la disprețu, la durere, la miserie și chiar la morte.
Insuși dorințele și cugetele, — înflŭcărând simțurile, și simțurile provocând actele, — sunt considerate, după legea Natureĭ, ca fapte vicióse.
Pudorea (roșința) este asemenea uă virtute considerată ca rușinea unor fapte ore-care, ea manține corpulŭ și sufflc-tuliĭ în deprinderile buneĭ ordine și conservăriĭ de sine.
Femeea cu rușine este stimată și căutată; pe când femeea prostituată e disprețuită, respinsă, în prada remorsulul ș-a înjosirii.
3. Curagiulŭ este indispensabiliĭ omuluĭ, fiind că prin-tr-ânsulŭ póte respinge oppressiunea, aparându-șl averea, libertatea și viața.
Din contra, slŭbiciunea saŭ lașitatea se consideră ca vi-ciurl; fiind că prin elle omuliĭ devine sclavulŭ cellul ce ar voi să-lŭ umilescă saŭ să-lŭ împilese; prin urmare omuliĭ lașu este degradată și desprețuitu; cu tóte că curagiulŭ și forța sunt adessea effectul constituțiuniĭ fisice ș-allŭ temperamentuluĭ; însă, prin educațiune, elle se pot căpăta și fortifica.
4. Activitatea saŭ munca procură omuluĭ mijlóce de esistință, ș-uă viață liberă și independintă, putând înfrunta ast-fel miseria și nenorocirea.
Din contra, lenea este uniĭ viciu, carĭ nașce alte viciurl, precum, innoranța, desgustul de viață, intemperanta, lașitatea, etc.
Avuția în sine nu este nicĭ viciŭ nicĭ virtute; dela întrebuințarea ce face omuliĭ cu avuția, ea este folositore saŭ vătămătore și omuluĭ și societății.
5. Curăția corpuluĭ, a veștmintelor ș-a localuluĭ influĭnțeȡă mult asupra sănătățiĭ omuluĭ, și contribuie la fericirea luĭ; murdăria din contra este unŭ viciu, ca și beția și lenea; și este uă causă de maĭatiĭ grave.
Eată pentru ce multe religiuni vechi și nuoă ordonă spălŭri regulate, și purificări prin afumături aromatice, pentru conservarea sănătății.
II. Virtuțile domestice.
Prin elle se înțellege practicarea faptelor folositore famillieĭ; ș-acelle virtuțĭ sunt: economia, amorulŭ părintescă, amoruliĭ conjugalŭ, amorulŭ de fiu, amorulŭ de frate, și împlinirea datorielor de stăpână și servă.
Asemenea virtuțĭ, neavcnd nevoe de esplicare, trecem înainte.
III. Virtuțile sociale.
Principiulŭ fundamentalŭ allŭ orĭ căriĭ societățĭ este justiția, (dreptatea) carĭ coprinde în sine pe tóte cellelalte virtuțĭ sociale; precum, caritatea, umanitatea, probitatea, amorulŭ de patrie, sinceritatea, generositatea, simplitatea moravurilor ș-a modestieĭ; tóte acèstea sunt coprinsc în axioma: nu face altuia ce nu veĭ să-țĭ facă altul ție; iar acèstă axiomŭ se póte considera ca definițiunea justiției.
Attributele justițieĭ sunt egalitatea, libertatea și proprietatea.
Toțĭ omeniĭ, avend acelleași simțuri și facultățĭ, maĭ mult saă maĭ puțin desvoltate, aă prin urmare dreptă egalŭ la viață și la tóte avantagele societățiĭ; pentru acèstŭ cuvcntă omeniĭ, fiind egali înaintea Creatoruluĭ, urmedă a fi egali și înaintea legilor, încât numaĭ meritul și virtutea să primede.
In privința Libertățiĭ, toțĭ oameni possedând acelleași simțuri și facultățĭ, cu carĭ se pot servi fără ajutorul cellor-lalțĭ, sunt din natura lor născuțĭ liberi și independenți; iar cellŭ maĭ forte n-are dreptă a apăsa pe cellŭ maĭ slabă; căcĭ este a abusa de forța sa; și ceilalțĭ sunt în drept a împiedica acellŭ abustt de forță,.
Proprietatea saŭ averea urmesă a fi asemenea respectată; căcĭ omulu, fiind domniĭ absolut pe persona sa, urmesă a se bucura în pace și de productnlŭ munceĭ selle.
Caritatea (iubirea appropeluî) are de basă reciprocitatea: facĭ bine, afli bine; facĭ reŭ, așteptate la reŭ.
Caritatea differă de iustiție în acèsta: că cea din urmă înțellegc a nu face altuia reuliĭ ce nu voieșcĭ a ți-lŭ face altulŭ; iar cea d-ânteiiĭ se întinde maĭ departe, ȡicând: fă altuia binele ce vreĭ se-ti facă tie altulu.
Caritatea ordonă iertarea injuriilor, pecât însă iertarea nu vatămă conservarea de sine. Astfelu, de esemplu, preceptulŭ din evangeliiĭ d-a întorce fața spre a priimĭ ș-a duoa palmă, după ce aĭ maĭ priimit uă palmă, este contrariu legiĭ Natureĭ; de unde se înțellege că n-a putut fi recomandat de Isus, cavĕ în Evangeliiĭ n-a făcut decât a copia legea Naturei.
Intr-adeverŭ, acellŭ preceptŭ, contrariu sentimentelor omeneșci, și oppusîî orĭ cariĭ ideĭ de iustiție, încuragesă pe ceĭ reĭ prin nepedepsire, înjosseșcc pe ceĭ buni prin scrvitudine, lasă pe oameni în voca tiranici, și conține semența dissoluțiuniĭ societății. Apoi acellŭ precepttt fatalŭ este contrariu chiar preceptuluĭ d-a iubi p-appropele ca pe sine; prin elliĭ nu s-ajungc scopulŭ d-a se iubi oameniĭ ca frațĭ, fiind considerațĭ ca fiĭ aĭ luĭ Dumneȡeŭ, carĭ e personnificarea iustiție! ș-a bunătății.
Leiniosina (pomana) este și ea uă virtute, când prin-tr-ânsa nu se încuragesă lenea.
Probitatea e asemenea uă virtute, când e fundată pe respectulŭ reciprocă allŭ pcrsonelor ș-allŭ interesselor.
Hoția din contra e unŭ viciu, fiind că proprietatea altuia trebue respectată, și fiind ca a fura pe altul este a-i da dreptultt a fura și elin p-acella carĭ ’liĭ despoie; astfel că făcând reŭ altuia, omuliĭ își face refl luĭ însuși.
Fiind că dorința nașce fapta, pofta d-a lua cineva ceea ce nu e al sĕŭ este considerată ca unŭ peccatu.
Ommorulŭ este unŭ peccatŭ, și cellŭ maĭ mare; omuliĭ ce attacă, este espusŭ a fi attacatŭ, cu dreptulŭ de legitimă apărare; dacă uccidi pe adversară, daĭ dreptŭ membrilor din acea famillic, saŭ amicilor mortuluĭ, saŭ legilor societățiĭ, a te omniorî și cĭ pe tine, cu dreptulŭ de represaliŭ; căcĭ altfel viața omuluĭ n-ar maĭ fi în siguranță.
Roulŭ făcută se póte repara numaĭ îinpoind celluĭ ce ’i aĭ făcută reulŭ unŭ bine proporționaliĭ; iar nicĭ de cum prin rugăciuni, posturi, mortificări, saŭ jertfe adduse li Dumneȡeŭ; pentru cuvântulŭ că toate acèstea sunt streine fapteĭ ce trebue a fi reparată; adică, nu prin rugăciuni poțĭ da înapoĭ hicrulŭ furatŭ, nicĭ onorea răpită, nicĭ viața ridicată; prin urmare, asemenea mijlóce sunt uă depravație a moraleĭ, prin carĭ se încuragcsă delictuliĭ si crima; sunt fapta omuluĭ viciosiĭ, nu a luĭ Dumneȡeŭ.
Sinceritatea este asemenea uă virtute; minciuna, viclenia, sperjurulŭ născu neîncrederea, certa, ura, resbunarea și alte relle ce tindă la distru erea individuluĭ ș-a societățiĭ; pe când buna credință însufflŭ încrederea, concordia, pacea și alte bunŭri folositore individuluĭ si societății.
Legea naturalŭ prescrie asemeneablîndcțea și modestia; căcĭ asprimea și fanfaronada înstreinesă inimele și le revoltă; iar orgolliulŭ și vanitatea rănescă amorulŭ propriiĭ, și deșteptă geloși a, ce caută a-și resbuna.
Simplitatea moravurilor împuțiuesă trebuințele, neodilina și ambiția oarbă; ea face pe omu a se mulțumĭ cu ce are, ș-a fi fericită cu puțin; iar unŭl poporiĭ i assigură îmbilșugarea Și prosperitatea.
Viciulŭ contrariu acèsteĭ virtuțĭ este cupiditatea (lŭcomia de bani) și luxulti (rissipa); omulŭ carĭ ’și creaȡă trebuince de prisosiĭ devine sclaviĭ allŭ lor, și caută a și le procura cu mijlóce carĭ duciĭ la deconsiderare și la pierderea libertățiĭ ș-a pieței.
Aplicată la uă națiune, luxulŭ produce în mare acelleași triste nenorociri ce produce în mică: căcĭ Statul devine sclavă prin împrumutul!, și se ruinesă prin bancrută.
Prin patrie se înțellege uă communitate de cetățeni, legațĭ între eĭ prin simțiminte frățescĭ și prin trebuințe reciproce; forțele lor parțiale întrunite făcŭ forța comunŭ saă tăria societățiĭ; este caritatea întinsă la uă națiune întingă; prin urinare, fiind că caritatea se susține prin iusticie, nicĭ unŭ membru alliĭ societățiĭ nu póte ti ăi cu paguba celluîlalt; căcĭ de consumă maĭ mult decât produce saiĭ possede, se înțellege că usurpă averea altuia prin di crite mijloce; atuncĭ principiuliĭ de dreptate este călcată, echilibrulŭ socialŭ este ruinptu; și unde nu e echilibru, este anarli e saŭ tiranie; și acèsta justifică revolta.
Așa dar adeverulŭ e lumina, este viața, este fericirea; și nu ’lŭ póte afla omulŭ decât în legile Naturel, carĭ în rsumat sunt:
Ordinea, adică armonia intre fisică și moralŭ, între spi-ritŭ și materie. între individă și conectivitate. A desîntregi pe omŭ este ’lŭ înjosi; dă corpulul tot ce-i priiesce, și suffletulul moralitatea și instrucțiunea.
Simțimeutulŭ de Deitate, înnăscută în suffletulŭ omuluĭ, este hinetta prin carĭ elin vede pe Creatorulŭ în operile selle; iar suffletulŭ e templul luĭ Dumnetjeŭ.
Sociabilitatea și perfectibilitatea genuluĭ umanu, o probesă geniurl ca Moise, Platon, Socrate, Fenelon, Gallileŭ, Hristosŭ. Pe omulŭ perfectă îl afli numaĭ în culmea civilisatiuniĭ ȡice Aime-Martin.
Legea perfectibilitățiĭ conține alte duoe legi importante: aplicarea omuluĭ către tot ce e maĭ frumósă, și aflarea adevăruluĭ în tótă ce e maĭ frumósă.
Amoralŭ de patrie îllŭ aflŭm, într-unŭ gradă inferioriĭ, chiar la plante și aĭ imaĭe, cunoscut acĭ prin instinctulŭ de localitate.
Amorulŭ de umanitate. Filosofiĭ antichitățiĭ, ȡice Eraclite, căutau adeverulŭ în lumea cea mică, adică în interesele, passiunile și prejudiciele lor, în famillie și în cetate; Christă, Fenelon, Newton, l-aŭ căutat în lumea cea mare, în Universŭ, în interesele suffletulul ș-alle omenirii.
Amorulŭ, ce este viața Universuluĭ, îllŭ aflŭm pretutindeni, dela prima pîna la ultima trepta a creațiuniĭ, modificânduse cu matteria, și îndeinduse cu spiritulŭ, ȡice Aime-Martin, acèstă apostolŭ sublimă allŭ adevăruluĭ.
Amorulŭ maternŭ, născutŭ în sînulŭ sufferințel, face p-unŭ Coriolan a ȡice „că iubeșce gloria pentru bucuria ce știe că causesă mameĭ selle.
Din acèste legi fundamentale nască mulțime de legi secundare, precum:
Amiciția.
Amorul conjugalŭ.
Munca, de unde derivă proprietatea.
Libertatea.
Acția și Reacția.
Viața și Moartea etc.
Asemenea, din unitatea de Dumneȡeŭ derivă, ca radele din sore:
Unitatea nemuluĭ omenescă.
Căderea castelor.
Desființarea sclaviei.
Drepturile cetățenuluĭ, subordinate la drepturile omuluĭ.
Libertatea Conștiințeĭ etc.
Toate acèste adevăruri, necunoscute de ceĭ vechi, sunt în armonie cu legile Naturei.
In acèstŭ Capitolŭ ne propunem a dovedi că atât Decalogul luĭ Moise, cum și morala evangelică, sunt coppiĭ fidele după legea Naturel.
Cine nu cunosce celle dece precepte alle luĭ Moise, scrise pe table de piatră în muntele Sinai? Comparate cu principiele din legea naturalŭ, le aflŭm întocmaĭ cu celle coprinse în acellŭ coȡice diviniĭ, Este chiar voința luĭ Dumneȡeu, carĭ ȡice: fă bine si fereștete de reŭ.
A adora unŭ singuriĭ Dumneȡeŭ în operile selle, nu în chipuri cioplite; a nu jura în numele luĭ Dumneȡeŭ, cĭ a spune adevărulŭ, fără viclenie; a respecta dioa de repaósă și pe născătoriĭ sci; a respecta în fine vieța, averea și onorea apropeluĭ: tóte acèstea le aflŭm în legea naturalŭ
Instituțiunele luĭ Moise desființau sclavia și sacrificiele umane; făceau pe omeni egali înaintea luĭ Savaot; condamnau resbellŭ offensiviî, arătând clemență către prisonnieri, carĭ puteau fi liberi după șepte ani de serviciu; iar cellor ce refusaŭ a fi liberi, li se pătrundea urechile, ca să fie cunoscuțĭ că aiĭ preferat servitudinea pe lângă libertate; în fine, pământulŭ făgăduințeĭ fu împărțită d-uă potrivă între fiĭ luĭ Israel. Dela Moise pînă la Samuel, Israiŭ fu guvernată cu legi democratice; și când Israilŭ voi s-abȡice la dreptulŭ seŭ suverană, Dumnedeŭ i dette Tirani ca să-lŭ pedepsescă; de atuncĭ Decalogulŭ fus ca motatŭ, și degenera în coȡice de sclavie.
Asemenea iustituțiuni formară uă societate nuoe, carĭ difterea de tóte celle din vechime; cum și poețĭ și oratorĭ sacriĭ (profeți), carĭ eclipsiră prin sublimulŭ lor pe toțĭ poețiĭ și oratoriĭ păgâuismuluĭ.
Asemenea institufiunl ș-asemenea scriitorĭ trebuiau se producă unŭ omŭ straordinară, unŭ organisatoră allŭ uneĭ societățĭ, maĭ-perfectă decât a luĭ Moise.
Acestă omŭ-idealu, acèstă Messia, anunțată de profețĭ, și carĭ era chiemată a pune temellia unŭl Ierusalimă-idealŭ, personnifică în sine bunŭlŭ și frumósulŭ; ellŭ se numĭ Logos (cuventulŭ) conceput de spiritulŭ Adevăruluĭ în sînulŭ uneĭ Vergine, cu inimă castă, cu bune moravuri, plină de sanctitate și de piețe te. Eată prima lovire ce se póte da celibatuluĭ sacerdotaliĭ și monahaliĭ, prin însăși nașterea luĭ Hristosu.
Venim acum la morala luĭ Hristosŭ; și constatăm din capulŭ loculuĭ că, pe când ceilalțĭ reformatorĭ puneau în imaginație sanctuarulŭ religiuniĭ lor, pe când eĭ adressaiĭ capuluĭ doctrina lor, Hristosŭ adressă inimeĭ pe a sa; în inimă pusse ellŭ sanctuaruliĭ divineĭ selle morale, inima fiind sorgintea amoruluĭ, (suffietu-u totuluĭ) pe carĭ fundatoriĭ monahismuluĭ i-aŭ proscrișiĭ cu scopiĭ de dominare, după cum Moise proscrissesse adulteriniĭ cu scopŭ de moralitate. Pe când ceilalțĭ reformatorĭ susțineau pe ceĭ avuțĭ și privelegiațĭ, Hrisstosŭ apăra pe ceĭ săracĭ și nenorocițĭ, sdrobind astfelŭ jugulŭ după grumaziĭ poporelor, ș-assigurând generațiunelor viitore dreptatea prin frăție, și libertatea prin caritate (dragoste).
Și în ce epocă se arată Hristosu? Roma în ghearrele luĭ Tiberie, adorațiĭ ca uniĭ Deŭ de uniĭ populŭ depravată; omenirea, uniĭ bazară de sclavi; națiunelc, în prada uneĭ soldățesc! arrogante; drepturile omuluĭ disprețuite; unŭ poporŭ-despotŭ având numaĭ drepturi și privilegieri, și omenirea întregă, subt unŭ jugă de feru, având numaĭ datoriĭ; în fine, corrumpțiunea în culme, sclavia în culme, tirannia în culme; și fiiulŭ unŭl teslară din Nazaret, numaĭ cu 12 pescarĭ simpliĭ și cu câte va femeĭ, dărămâ colossulŭ romană; prin ce minune?
Cu amorulŭ de Dumncțĭeŭ și de oameni! Și ce e de mirare, ȡice Aime-Martin, învățată în dogmele urel ș-alle fanatismuluĭ, în ideile înguste de seminție privilegiată, de popovŭ-allesŭ, în loculŭ Dumnedeulul de mânie din Biblie, și în loculŭ Dumnedeulul esclusivu allŭ luĭ Avraam, Hristosŭ arată pe Dumnedeŭ părinte allŭ tuturor, și pe oameni frațĭ între dânșii. Astfel, leg a materieĭ brute din Biblie (răsbunarea) este înlocuită în Evangeliu cu amorulŭ, carĭ este legea suffletulŭ nemuritoru.
Hristosŭ conservă din Biblie tot ce creȡŭ că este conformă cu legea Natureĭ, cu interesele omeniriĭ, cu principiele Justițieĭ; combătŭ însă tot ce era barbară, tot ce vătăma interessele omuluĭ s-alle societății.
„N-am venitŭ să strică legea luĭ Moise, cĭ se o complectesă,“ ȡicea Hristosŭ“. Și ca se-și ajungă scopulŭ, se sacrifică însuși pentru oameni, lasândule din vîrfulŭ cruceĭ acèstă sacru legată: „Numaĭ Adeverulŭ vĕ póte face liberi și fericiți.‘ -
In Coȡicele Evangelică n-afli decât ceea ce am veȡut în Coȡicele Natureĭ; unde preceptulŭ contrazice legea naturalŭ, acolo e mâna omuluĭ, acolo sunt passiunele și interesele. In lipsă de țipară, cuvintele luĭ Hristosŭ să tipăriră în memoria apostolilor... Hristosŭ și apostoliĭ eraŭ preocupațĭ a propaga, nu a scrie morala divină; precum strebuniĭ noștriĭ eraă preocupațĭ a lupta pentru lege și moșie, iar nu a scrie istoria acellor lupte naționale.
După mulțĭ ani, uniĭ din apostoli încercară a scrie viața luĭ Hristósă și învățăturele selle; dar acelle sacre învățăture fură desnaturate; apoĭ veniră errorile copiștilor; apoĭ fariseiĭ timpuluĭ, după scamotarea creștinismuluĭ de Cesar, înțelleși cu Episcopiĭ Romeĭ, întrodusseră cu grămada în Evangeliu parabole și precepte contrare ideilor de iusticie și sentimentelor de umanitate, ce respiră în restulŭ discursurilor Salvatoruluĭ.
Ca să fie ințellesŭ de poporă, Hristósă vorbia limba luĭ; și dulcea luĭ moralŭ, esită din inimă, mergea la inimă; și toțĭ îlŭ ascultau cu iubire și respectă; iar după mortea luĭ, miĭ de adepțĭ se urcară pe Cruce, miĭ de martiri deveniră prada herrelor sălbatice, miĭ de creștini trecură prin focă și sabie, ca prin sânge să facă a triumfa doctrina luĭ Hristosŭ.
Și când gîndesce cineva la modulŭ cum aă applicat în urmă căllugăriĭ acea dulce și sânta moralŭ, nu aflŭ termeni destul de energicĭ a-l stigmatisa după cum merită. Oare Evangeliulŭ a ordonat acelle lungi resbellc de secte? Acelle persecuțiuni terribile contra Ereticilor? Acelle cruciate sângerdse contra arianismuluĭ, maniheismuluĭ, protestantismuluĭ, islamismuluĭ, etc? Dar acelle associațiuni sacrilege de căllugări, Dominicani, Tesuițiĭ etc.? Dar acelle esterminărî cu grammada a po-pulilor din America? Dar Dragonadele? Dar Sânta-Bartelemie? Dar inchisițiunea?
Citițĭ celle din urmă cuvinte alle luĭ Hristos către Apostoliĭ seĭ la Cinna cea de Agape, în carĭ Salvatorulŭ își deschide mima pe deplin, esplicăndule pe fașă scopuliĭ doctrineĭ selle, și aratăndule triumfulŭ definitivă allŭ spirituluĭ contra materieĭ, allŭ Dreptățiĭ contra Arbitraruluĭ, al Libertățiĭ contra Despotismuluĭ. Comparațĭ acelle divine cuvinte cu faptele acellora carĭ sploatesă încă celle sînte; și spunețĭ daca aceĭ trîntorĭ și șerpi al Societăți! nu merită tot blamulŭ; spunețĭ daca asemenea instituțiuni nu sunt uă anomaĭie în secolul XIX?
Desbinarea între Papa și Patriarliulŭ a folosit cu tóte astea Românilor, căcĭ eĭ au putut ast-fel conserva în puritatea lor și morala, și dogma, și obiceiurile, și virtuțile primitivĕ alle Creștinismuluĭ; au putut ast-fel scăpa de resbellele de religiune, și maĭ alles de lesuițî; au putut conserva căsătoria preoților, și instituțiunile democratice, basatepe instituțiunele liberale alle luĭ Moise; ș-acelle moravuri patriarcale, ce făcŭ admirarea cellor ce știri a le apprecia.
Nu putem termina maĭ bine acèstŭ capitolŭ decât cu unŭ estractă din morala divină a Salvatoruluĭ, sub formă de poesie, publicată de suscrisul la 1858 în collecția de poesiĭ Lyra; o trecem aici, cu oare carĭ modificări, pentru complettarea subiectuluĭ, încredințată că ne va ține comptă de acèsta cel puțin acelle ființe a cărora causă o apărăm.
Cina Domnuluĭ
I.
In prezioa morțiĭ Christŭ la masă sta,Și l-aĭ seĭ discipuli vorbia ellŭ așa:„Frațiĭ meĭ de cruce, pînă când maĭ sîntV-ro câte-va ore cu voi pre pământu,Ascultațĭ cuvîntul ce l-am priimitDel-allŭ meŭ părinte, carĭ m-a iubit.Amici, voi cunoaștețĭ conduita mea,Precum și morala, și inima mea;Elle nu respiră decât caritate.Amorulŭ de oameni și de ȡeitate.Aceeași moralŭ și voi propagați;In numele cruciĭ pe toțĭ botezați;Crucea, astăȡi semnulŭ cellŭ de umilire,Fi-va pentru oameni a lor mîntuire.Missiunea vóstră veritatea fie;Iar de visa vóstră, dreptate, frăție.Aruncațĭ sămînța carĭ eŭ v-am dat;N-ascundețĭ nicĭ unŭlŭ ceresculŭ talantŭ:Căcĭ amarŭ acelluĭ ce-lŭ va specula,Saŭ care-lŭ va vinde, saŭ îllŭ va ’ngropa!Intr-o ȡi acella va fi întrebatăDe posteritate pentru-allŭ seŭ talantŭ;Mergețĭ, fără pungă, fără ’ncălțăminte:Căcĭ vĕ portă grijă bunŭl meŭ părinte.Cellŭ ce îngrijaște de passeri și mieĭPutea-va se uite p-apostoliĭ mei?Creatorul însuși vĕ va inspira:D-elocvența vóstră toțĭ se vor mira.Și când Babilone voi abandonațĭ,După ’ncălțăminte praful scuturați:Ca nicĭ însuși praful din Sodorna lorSe nu profaneze allŭ vostru picioră.„Ca mine de Demoni vețĭ fi ispitiți:De alle lor curse nu vĕ amăgiți;Insuși tronul huniĭ daca vi l-ar da,Pentru veritate îllŭ vețĭ refusa,„Iar când pentru mine vețĭ fi restignițĭ,Sau ucciși cu pietre, saŭ ferestruițĭ,Pe uccigătoriĭ voștri să-l iertați;Pentru eĭ ca mine și voi vĕ rugați.Numaĭ prin credință, numaĭ prin amoru,Se realiseasă turma ș-unŭ păstorŭ.Turma e omenirea; păstorul, dreptatea;Iară adeverulŭ este deitatea.Cuvintele melle se vor împlini,Chiar când Domniĭ lumiĭ toțĭ le-ar resboi.Secolul în carĭ astăzi viețuimIn allegorie cere se vorbim,Ca morala sântă se o propagăm;Si cu tóte astea chiar vorbind așa,Să mĕ prinȡă ’n vorbă Fariseiĭ vor;Căcĭ am dat pe fașă hoțiile lor.Dar veni-va timpul când morala mea,Va fi propagată tare și pe față;Si atuncĭ căldura eĭ cea de viațăVa înviia morțiĭ, orbiĭ vor vedea,Vor auȡi surziĭ, muțiĭ vor striga.Atuncĭ omulŭ peste Scorpiĭ va călca.„Incă unŭ consiliu să vĕ maĭ datŭ eu:Ocolițĭ în caile pe omulŭ cellŭ reu.— Și cum sa lŭ cunoștem? — După chipul seu:In față se vede omul buuu saŭ reu;Sau e lupu, saŭ vulpe, saŭ e mielŭ curatu;Omulu cellŭ reŭ este unŭ omu însemnatu.Lupul se cunoște după periĭ seĭ,Și șarpele iarăși după clopoțel.Arborul se vede dup-a salle fructe,Și oameniĭ după faptele trecute.— Dar cum póte otfiulŭ ca se fie reu,Când ellŭ portă chipul allŭ luĭ Dumneȡeu?— Din duou elemente omulu e creatu:Din materia brută și spiritŭ curatu.Spiritulŭ e angelu; matteria, luttŭ,Combinate ambe de cellŭ Neveȡutu.Angelulŭ în bestiĭ este esilatŭPentru curățirea de primulŭ păcatŭCând pe omŭ cultura nu îllŭ lumineadă,Omulŭ e o herră: bestia dominesă;Cănd omul e însă bine lumineaȡă,Angelul domină: omul e Socratŭ— Ce devine omul dupe a luĭ morte?— Se metamorfósă fie-carĭ parte:Lutul lutŭ devine, cum s-a și produsă,Și se descompune precum s-a compusă;Iar spiritul sacru alțĭ omeni vieȡă;Operile salle Geniĭ nuol formeȡă.Lampă-a Omeniriĭ, omul se sfîrșeșteCa făcliea carĭ lucind se topește.— Flamma, olliŭ, scama, ce se face ore?— Totul se transformă, și nimic nu more.— Dar cine apprinde focul omenescă?— Cella ce inflammă focul cellŭ cerescă.Focul umană însă trebuie susținut,Ca în cămină focul din lemne făcut.— Ce sunt alle globuri, alle stele miĭ,Ce lucescă pe ceruri ca niște făclii?— Sunt și elle globuri ca a nóstră terră,Și fiește carĭ cu-a luĭ atmosferă,Cu plantă, animale, conforme cu ea.In acelle globuri noi ne vom vedea!Căcĭ Spiritul, liberă d-a luĭ închisore,Subt o formă nouă și neperitore,Va vedea obiecte ce nicĭ o ființăNu póte să vaȡă decât cu credință.Passerea închisă vede tótă prin grillă;Neputând să sboare, biata FilomillăCântă tótă ȡioa pînă înnópteaȡă;Dar deschide-l ușa și o libereȡă,Sboră Flomilla, s-a pierdut în nuorŭ;Suffletul dar liberă e passerea ’n sborŭ.„Cât passărea șede ’n colivia sa,Passerea aceea trebue-a cănta;Pînă cănd în barcă pilotul va fi,Pilotul acela cată a pluti;Pînă când în lampă olliul va sta,Candela aceea cată-a lumina.In acèstă lume Omu e trecătoră;Iar lumea acèsta, visă amăgitorulCorpul este barca; sufletul, pilotul;Viața e oceanul, mormîntul e portulIoan, prea iubitulŭ luĭ Isus Hristosŭ,Illŭ întrebă atuncĭa, cu tonŭ respectósă;— Cine-țĭ a spus astea, o Issusul meu?— Legile Naturei, ce sunt Dumneȡeŭ.Plante, animaĭe, tot ce ațĭ vâȡut,Numaĭ pentru omeni Domnul le-a făcut;Iar pe omu, s-admire p-al sĕŭ Dumneȡeŭ,Și ca să ajute pe semenul seu.Natura ne ȡice;“ omeniĭ sunt frațĭ,Avîndŭ totŭ uniĭ suffletă și unŭ începutu;Ințelleptul fie cărma cellor-l-alțĭ.Tata Omeniriĭ e cellŭ Neveȡut,Ce prin acellŭSore pe toțĭ încălzește,Și prin astă terră pe toțĭ i nutrește;Iar cellu ce voește a fi Domnitoriĭ,Acella să fie servul tuturor.„Tot a făcut bine Părintele meŭ,Chiar acelle lucruri ce se creȡă un reŭ;Vînturi și insecte curăț-atmosfera,Mortea și potopul regeneră terra;Și chiar din omide, ce rodă alle flori,Esă frumoșiĭ flutturi, flutturi tricolori;Și veninul însușĭ, ce produce morte,In ori-ce remediŭ are și ellŭ parte,In Natură este armonie ’n tóte!— De ce nu esistă și ’n societate?— Lupta între duoă principe contrareProduce acèstă desordine mare;Dar chiar astă luptă trebue să fie:Căcĭ dintr-însa naște sacra armonie.Ast-fel doă gazuri împrotivitoreProducă alte gazuri d-effecte contrareRăul vine numaĭ de la Farisei,Ce sunt între omeni ca lupiĭ ’ntre miel;Dar și Fariseui este necessară:Căcĭ împinge iute al Reformeĭ carru.Roșa fără spine nicĭ unŭ prețu nu are,Grâul nu ressare fără de sudore;Omul prețuește și maĭ mult plăcerea,Dupe ce deșartă cupa cu durerea.„Morala mea simplŭ se póte coprindeNumaĭ în acèste căte-va cuvinte:„Ce ție nu-ți place„Altuia nu face.”Praticând acăsta, omul pe pământiĭUn angelŭ devine, un profetŭ, un sântŭ.Nu mĕ plîngă atâta d-aceĭ Farisei,Căt mĕ plîngu de unŭl din confrațiĭ mei!Chiar între voi este uniĭ omu însemnată,Care la Caiafa astăzi m-a trădat.— Cine e acella? Care dintre noi?— Nu îl spuiŭ pe nume, îlŭ cunoștețĭ vol.“Atuncĭ unŭl l-altul curioși cătată,Ș-asupra luĭ Iuda toțĭ ochiĭ fixară.— Si de ce te vinde?— Căcĭ e uniĭ omu reu;— Căcĭ ellŭ nu se teme de cugetul seu!— Si pe cat te vinde?— Pe trei-ȡecĭ de bani.— Il cunostem, Doamne. — Dacă mĕ iubițĭ,Aicĭ al sĕŭ nume nu îl pomeniți.Adeveru ȡicu voe, nu peste doi anni,Peste duoe ȡille se va spînzura:Cugetul luĭ însuși îllu va sugruma.Nu e nicĭ o faptă fără de resplată;In facu se aruncă vița cea uscată...„Mortea mea e însă forte necessară:Triumful Dreptățiĭ mortea mea prepară.Nașterea și mortea orĭ căriĭ ființeScrise sunt de mâna sacreĭ Provedințe.Precum ploea care, cădând pre pământu,Holdele smăltedŭ cu grîne și flori,In lumea moralŭ sângele cellŭ sântuDesvoltă în umbră germiĭ creatori.Arborulu Dreptățiĭ când s-o întări,Toțĭ tiranniĭ lumiĭ nu-l maĭ pot sdrobi.„Eu îllu iertŭ p-acella carĭ m-a trădat:Făru dânsul póte n-așî fi triumfat!Adesea in lume cellu maĭ mare bineDela inamicul cellŭ maĭ cruȡu ne vine.Sulița și crucea, și stema de spine,Alreolŭ sacru fi-vor pentru mine;Astă alreolŭ va împrăștia Barbaria, carĭ pe omu degrada.Dar forte mult sânge are a se vărsaPînă când Dreptatea se potă trona!— Și nu e putință ca se scapi de morte?Tu ești necessariu în societate:Uniĭ profețiĭ ca tine cât bine nu faceLa poporulu carĭ în jugu de feriĭ dace!— Totă picătura de sânge d-allŭ meŭVa produce ’n lume câte unŭ Nazareu.— De ce trebuință, toțĭ vom muri noi,Ca să scăpăm lumea de Șerpi și Strigoi.— E legea Natureĭ; trebue să morii!Ce! n-ași putea ore să mĕ încongioruCu-n million póte de bravi veterani?Dar în lupta brută, peste căți-va anulPerȡu póte procesul care-l apără eu;In lupta moralŭ, triumfu e al meu!Insă, n-avețĭ temă, Roma va cădea,Si Idoliĭlumiĭ se vor sfărîma.Cu pacea ș-amorul în lume am venit,Voescu să moru ast-fel precum am trăit.Crucea mea, maĭ tare ca miĭ legione,In curînd sdrobi-va Templuri, Babilone;Si Tiraniĭ lumiĭ vor fi sfărîmați.Iar pe trădătorul și voi să-l iertați.Fițĭ unițĭ ca frațiĭ, și să vĕ amați.Numaĭ prin credință și sacrul amoruSă realiseȡŭ turma ș-umĭ păstorii:Pacea -și Dreptatea între populi frați.„Rupețĭ toțĭ din pâine, și bețĭ din astă vinu,Le maĭ ȡisse âncă maestrulŭ diviniĭ;Căcĭ acèstă pâine corpul întăresce,Și âniina vinul o înveselesce:Elle suntŭ simbolulŭ munciĭ ceĭ sințĭte;Căcĭ munca procură ȡilille fericite.Beai! pentru triumfulŭ tău, sântă dreptate,Isvoră d-avuție și de libertate.— Amin! răspundă veseli discipoliĭ toți.Caȡă Babilona cu aĭ seĭ despoți.Dup-aste cuvinte se făcŭ tăcere.Atuncĭ PetruSimon ȡisse cu durere:— Cu tine, Isuse, voesciĭ a muri;Si pîno pe cruce a te însoți.— Adevăru ȡicu ție, pîno n-o cântaDe treĭ orĭ cocoșul, te veĭ lepădaDe fiulŭ Mărieĭ; dar te veĭ căi,Si a tar căință te va mântui.Petre allu luĭ Sinionu, pe credința taTemplulŭ mîntuiriĭ îllŭ voiŭ ridica;Insă ca și tine aĭ teĭ următoriRenega-vor crucea pîno de treĭ ori.Domnia ta, Petre, atuncĭ va ’nceta:Roma anticristă se va dărîma;Si atuncĭa vine rîndulŭ luĭ Ionŭ:Domnia dreptățĭ, populŭ sovranu.Atuncia viața va fi Paradis!In cartea Natureĭ ast-fel este scrisŭ.La aste cuvinte Iuda oftă,Iar Isus la densul cu milŭ cătă.Petru se armasse cu uniĭ cuțitŭ latŭ,Si ficsa pe-Iuda c-uniĭ ochiŭ flŭccăratŭ.Iacovŭ, ca și Petru, îl amenințaCu uniĭ ochiŭ de vulturŭ carĭ fulgera,Ioanŭ rezimasse frunteal de amorŭPe sânul cellŭ sacrŭ al luĭ Salvatorŭ.Scariotul însă sperios căta,Ș-o pungă sub masă strîngea-n măna sa.Isus, după Cinna cea nemuritore,Spălŭ la Apostoli ale lor piciore.Vineri Salvatorul fu crucificațŭ;Tot Vineri Iuda s-a și spînzurat;Iar peste treĭ ȡille Christŭ a înviatŭ;Si de toțĭ în lume Zeŭ fu proclamatŭ!
Unu discipulŭ allŭ Apostolilor descrie viața primilor creștini în modulŭ următorŭ:
„Ei nu formesă uniĭ poporiĭ deósebitiĭ, nicĭ nu aiĭ ua cetate a lor proprie; cĭ sunt respândițĭ peste tot globulŭ, pînă chiar și la Barbari, respectând obiceiurile poporelor în mijlocul! cărora viețuescu; formesă însă între dânșiĭ ua societate guvernată de nișce legi admirabile, și cu uă moralŭ la carĭ n-ar fi creŬut nicĭ odată cineva că oameniĭ ar putea ajunge. Ei se consideră aicĭ jos ca nișce oaspețĭ trecători. Se însoră ca și cel-l-alțĭ oameni. Masa lor este comună, dar patulŭ nupțialiĭ este cu multă sințenie respectată. Se suppunŭ legilor unde trăescu, dar prin sințenia moravurilor lor întrecu înțellepciunea legilor. Iubescŭ pe toțĭ oameniĭ, și toțĭ oameniĭ i persecută; făcŭ binele, și suut pedepsițĭ canișce reŭ făcători; calomniațĭ și torturațĭ, eĭ respund cu amoru la ură, cu binecuvîutări la insulte, cu iertare la torture; de și toțĭ i gonescĭ și ’l chinuescu, nimeni însă nu póte justifica ura sa, nicĭ gona ce le face.
Daca oameniĭ simpliĭ, daca instrumentele Tiranniel nu ’și puteau da sema de gona ce făceaĭ primilor creștini, Despotiĭ din Roma și din tótă lumea păgînă știau bine ce făcu-Doctrina luĭ Hristos desființa sclaviea; și p-atuncĭ erau ȡece sclavi contra unŭl omu liberiĭ; a distruge dar sclavia era a distruge munca, fiind că sclaviĭ erau și plugari și meseriașĭ, Apoi sclavulŭ în vechime era unŭ obiectă, unŭ instrumentă de mimcă, allŭ căruia suffletă și corpă apparținea Domnuluĭ seŭ. Creștinismulŭ riȡicasse pe sclaviĭ la demnitatea de omŭ liberă.
Apoi doctrina luĭ Hristos proclama egalitatea înaintea legilor ș-a averilor, prin egalitatea înaintea luĭ Dumneȡeŭ.
„Cine are duoă cămășĭ, să dea una celluĭ ce n-are deloc, ȡisesse Hristos.
„Dațĭ din prisosŭ cellor săraci, ȡicea Apostolulŭ Pavel; ca sărăcia lor să fie ușurată din îmbilșugarea vóstră, și ast-fel totulŭ se fie redus la egalitate; maĭ alles că muncitorulŭ trebue cellŭ d-ântâiu să se bucure de fructulŭ munceĭ selle.
Și tot Pavel, acèstŭ mare revoluționară comuniștiĭ, ȡicea: „Cine vine la credința luĭ Hristosu? Puțini înțellepțĭ, prea puțini putințĭ, și forte puțini nobili și avuțĭ; de aceea Mîntuitorulŭ a ȡis că bogățiĭ nu vor intra în împărăția Cerurilor. “
De acĭ vine comunitatea de averi la primiĭ creștini; de acĭ vine concursulŭ ce da Apostolilor ceĭ desmoștenițĭ de către legile barbare alle vechilor legislatori.
Eată causa adevărată a persecuțiuniĭ creștinilor din partea putinților lumiĭ vechi. Pe când oameniĭ trecutuluĭ, oameniĭ privelegielor ș-al avuțiclor nedrepte, uniaă tóte forțele lor pentru resistință, oameniĭ viitoruluĭ, oameniĭ împillațĭ și nedreptățițĭ, făceŭ appellŭ la tóte energiele sacrificiuluĭ, allergând la moi te ca poporul romaniĭ la spcctacolulŭ din amfiteatre, unde herrele sălbatice făceau să curgă gîrle de sânge de martiri. Mormântulŭ devenisse pentru creștini unŭ altaru; Mortea, uă miresă plină de attracțiuni; Crucea, uă decorațiune; și numele de Creștină, maĭ gloriósă de cât numele de cetățenă romană. Citițĭ viețele sinților, acèstŭ martirologiu de devotamentŭ și abnegare, ca să vĕ putețĭ face uă idee de passiunea pentru moițe a primilor creștini, convinși că, numaĭ imitând pe divinulŭ regeneratoră, sclavia va fi anulată și tirania învinsă.
In fine, vallurile acèstui ocănă de sânge se urcă pînă la tronulŭ Cesarilor; atuncĭ unŭl din acești Cesari dette luĭ Hristos sărutarea Iudei. Politeismulŭ în agonie, ca să scape de morte, regeneresă dogmele selle în Crestinismu; prin acèstă fusiune, Crestinismulŭ este compromisă, iar Politeismulŭ este salvată; de și între Hristos și Joiie, întreprincipiele societățiĭ romane s-alle Evangeliuluĭ, era unŭ abisă. A trebuit cinci-spre-ȡece secuiĭ de lacrămi, de dureri și de sânge de martiri ca să se astupe acellŭ abisŭ.
Hristos prevĕȡusse fatala fusiune, când ȡicea că vinulŭ nuou se strică în vase mucede; într-adevăr, vechile instituțiuni autoritare înăbușiră instituțiuncle egalitare din Evangeliu; bucata de materie nuoă a creștinismuluĭ, cusută la vechia togă a societățiĭ romane, urma să provóce rumperea vestmântuluĭ.
Nu Paganismul învinsă s-a transformat în Crestinismă, cĭ Crestinismulŭ vingătoră se transformă îu interesele și privilegiele societățiĭ romane: fenomenu straniiĭ, ce l-am vățĭut re-petându-se în Franța după 1793 și 1848, și în România după 1859.
„Una din adevăratele cause alle învingeriĭ Creștinismuluĭ vingătoră, ȡice Esquiros în nemuritorea sa operă Martiriĭ Libertățiĭ, este uesufficiența Creștinismuluĭ ca doctrină socialŭ. Biserica luĭ Hristosŭ în fața Templuluĭ luĭ Joiie fusesse pînă la Constandin (numit de popi cellŭ Mare) uă sublimă negațiune: negațiune a măritișuluĭ ș-a famillie! (celibatulŭ); uegațiune a proprietățiĭ (clostrulŭ); negațiune a industrieĭ (mortificarea). Cu asemenea elemente nu se guvernă uă societate. Ast-fel, primulŭ strigătă allŭ Creștinismuluĭ, urcată pe tronuliĭ Cesarilor păgeni, a fost unŭ strigătă de indignare, ca al luĭ Pilat: '
„Imĭ spălŭ mâinele de toate nedreptățile comise pro pămentă în numele meŭ; nu! împărăția mea nu o poate forma asemenea oameni ș-asemenea instituțiuui “
„A duoa causă de neputință a Bisericeĭ d-a modifica societatea romană, a fost allianța între Putere și Libertate. Cu organe de-resistință nu poțĭ servi Mișcarea: vinulŭ nuoă se strică în vase mucede. Ună altoiŭ regeneratoru într-unŭ corpă cangrenată devine sterilŭ.
„Dar este uă fatalitate ca doctrinele persecutate să se arunce în brațele Puteriĭ persecutoriĭ, ca într-unŭ loc de scăpare; potă căștiga liniștea, pierdă însă prestigiulŭ și influĭnța. Pot domni, dar sunt guvernate.
„Nu trebuia dar ca Creștinismulŭ să înlocuiască vechea religie a Statuluĭ; trebuia să dea aceștia lovirea de grație; trebuia să sfîrșască odată cu Statulŭ romanŭ; trebuia Crestinismulŭ să reîncepă societatea pe basele egalitățiĭ și libertățiĭ, urcând pe tronă Justiția.
„A trebuit să vie Barbariĭ ca cu sângele lor, maturită la umbra selbelor vergine, se regenerese Creștinismulŭ; căcĭ doctrinele june aŭ attracțiune către stirpele june.
„Intr-adever, stirpea romană, în carĭ elementuliĭ pelasgică predomina, era uă stirpe egoistă și cutropitore, carĭ a sugt populiĭ învinși pînă la măduva óselor; acea stirpe avea ca simbolŭ caracteristică allŭ puteriĭ, uă passere de pradă, Vulturulŭ; sătulŭ de spolliele lumiĭ întregi, ea se îmbătasse In victoria sa; iar viermele corumpțiuniĭ ’i rodea inima.
„In astă stare de paralisie o surprindă Barbariĭ; eĭ năvălescu ca nisce stolluri de vulturi cărând p-unŭ omŭ în letargia beției. Roma, îmbuibată de aurulŭ și sângele a sute de stirpe streine, scotte atuncĭ unŭ țipetă de spaimă, Barbarii! Barbarii! strigă ea.
„Dar cine erau aceĭ barbari? Erau și eĭ omeni, ș-aduceaŭ cu eĭ ellementele uneĭ nouă civilisațiuni; veneau să regenerese săngele societățiĭ romane, ce cădea în dissoluțiune. Acellŭ desordină putea fi finele uneĭ lumĭ nuoe; dar aceĭ barbari adducă descoperiri nuoe, în arte și industrie, și libertățĭ nouă, politice și religióse.
„Ce altŭ fură Cartesiu și Rousseau pentru societatea francesă? Ce alt fu Lutber pentru Papismu? Ce a!t fu Robespierre pentru feudalismŭ? Nisce barbari aĭ progressuluĭ. Dar socialiștiĭ de la 1848? Barbari și eĭ, cari, prin forța principielor, voiaă să stabilese suveranitatea dreptuluĭ populară.
„Acești nuoi barbari vor schimba fața societățiĭ moderne, precum strebuniĭ lor aă schimbat fața lumiĭ păgâne, puind egalitatea în loculŭ privilegiuluĭ, și creditulŭ în loculŭ sploatăril, precum vechiĭ barbari aŭ pusŭ Creștinismulŭ în loculŭ peilor mincinoși.
„Se întâmplŭ cu societățile saŭ cu umanitatea ceea ce se întâmplŭ cu globulŭ, carĭ s-a format prin cataclisme successive. Când uă stirpe îmbătrinită este să moră, se ridică uă stirpe nuoe, carĭ continue Civilisațiunca, în urma unor mari sguduiri, politice și sociale; apoĭ totul intră în ordine, remâind din acelle mari bulversmente numaĭ viața carĭ pregressă, numaĭ configurarea lucrurilor ce se termină.
Remâne ca lectorulŭ să compare acèstŭ tablou, relativiŭ la fusiunea a duoe principiĭ contrariĭ, și la lupta partidelor ș-a stirpelor cellor bătrîne cu celle june, se compare ȡicŭ acèstŭ tablou cu celle petrecute în Francia la 1848, la 1852 și la 1870, și cu celle petrecute în România la 1848, la 1859 și de atuncĭ încoa, profitând de experiința istoriei.
Suspendăm pentru puțin studiulŭ începutiĭ la Capitolulŭ XII, ca să continuăm interesanta corespondință dintre Marta și Agapia. Acesta priimisse dela amica sa maĭ multe epistole de odată, din carĭ reproducem pe celle maĭ picante.
Monăstirea A.... 1848 Aug. 20.
Sora mea!
Pînă a nu priimĭ epistola ta, în carĭ aperi cu atâta elocință Democrația și pe capiĭ mișcăriĭ nostre regeneratoriĭ, eŭ eram deja convertită în religia ta politică; ș-acèstă convertire o sunt datoră părinteluĭ Macarie, căruia nu-i a trebuit mult timpă și multă trudă pentru acèstă; fiind că ellŭ a devenit idolulŭ inimel melle.
Eŭ nu mĕ voiŭ occupa cu politica, avend de comunicat lucruri carĭ interesesă tagma nóstră căllugărescă.
Ițĭ descriu în acèsta tristele effecte alic celibatuluĭ monahalŭ.
Am fost se visitesă rlillele trecute unŭ stabilimentă de smintițĭ, unde amjemu că sunt ființe esaltate din causa celibatuluĭ, împins la estremitate.
Dotațĭ d-unŭ temperamentă vigurósă și ardinte, și silițĭ a îmbrăca rassa de decepțiune, de ambițiune saŭ de fanatismă aceĭ esaltațĭ aă voit a imita pe cenobițiĭ din deșertele Thebaideĭ; absoluta lor înfrînare a produsă desordine spăimentătore în organismulŭ genitaliĭ și mintaliĭ, ce sunt în strînsă legătură.
Este ceva desgustătoru și înfiorătoriĭ a vedea transporturile delirante și gesturile obsene alle cellor possedațĭ d-asemenea alterațiuni mintale, alliĭ cărora resultatŭ este maĭ tot d-auna mortea în celle maĭ spăimântătore convulsiuni.
Leuret assigură că numerulŭ smintirilor de ambe sexe, cșițĭ dŭ prin monăstirl, este spăimentătorŭ. Doctoralŭ Matineŭ narresă, în opera sa Studiĭ clinice despre femee, multe eseniple despre fete ce sufferiaŭ de nymphomanie, ca resultatŭ allŭ esaltărŭ religióse.
Pînă la revoluțiunea cea Mare dela 1789, maĭ în toate monăstirile se lua sânge regulat și dela femeĭ și dela bărbațĭ, spre a paralisa boldulŭ Sataneĭ; deósebit de siropuri de nympliea, d-agnus castus, de lŭptucĭ etc. ce luaŭ căllugăriĭ regulat pentru acellași sfîrșită; apoĭ și nutrimentul!! lor era debibilitantă; dar tóte acèstea erau simple palliativĕ pentru nisce indivizi dotațĭ cu uniĭ temperamentŭ amorasŭ și în tótă vigorea juneței.
Mediciĭ carĭ s-aă occupat special cu tratarea unor asemenea maĭ assigură că femeile cu intelligință slabă, și cu ideĭ falșe despre religiune, fiŭ chiar cu moravuri severe, în timpulŭ accesuluĭ fatalŭ pronunță vorbe de carĭ ar roși în starea normaĭă, și comițiĭ acte carĭ facŭ contrastiĭ cu conduita lor corectă.
Acesta a dat naștere proverbuluĭ francesă: clostrulŭ și' confessionalulŭ sunt legănulŭ hysterieĭ ș-allŭ nymphomaniei.
Căllugăriĭ cu asemenea temperamente pot remânea eĭ fideli angajamentuluĭ lor de eternă feciorie?
Ce ar fi făcut într-uă monăstire bărbațĭ ca împăratulŭ Proclus, despre carĭ se ȡice că era dotată c-uă forță straordinară de reproducere?
Ce ar fi făcut în monăstirl acelle celebre curtisane din Ellada, precum Melita, Cottyto, Pliylenis, Phrynea și Elephantida? Și celle din Roma imperiuluĭ, precum Faustina, Poppeea, Agrippina, Nectimena, Valeria, Tarpeea, și maĭ alles Semiramis? în fine, loanna de Neapole și Lucreția Borgia, carĭ preînnoită în meșliulŭ avŭ orgiele sângerânde alle Messalinel? Veȡi în dicționarulŭ de biografiĭ faptele acèstor femei.
Câte femeĭ nu sunt oare si prin monăstirile nostre, cari, din causa unŭi asemenea temperam entŭ, sunt silite a contraria Natura, saŭ a comite crime?
Nu este asa că consiliulŭ dat de sântulŭ Vasilie este ridicolŭ, când se adressesă cel puțin la ființe cu asemenea temperamente?
Părintele Macarie a fost invitat în ȡillele acèstea la uniĭ monahŭ, carĭ sufferia de satyriasis. Somnule i era pliniĭ de visuri erotice; deșteptă, era obbositŭ; fața era roșie și gura spumată; ochiuliĭ înflaccerat, și în prada unŭi focŭ consumatorŭ; vorbele și gesturile luĭ indecente; semăna uniĭ damnatŭ din infernulŭ luĭ Dante pe carĭ setea îllŭ torturesă. Bigoțiĭ creȡŭ c-asemenea nenorocițĭ sunt posședațĭ de spiritulŭ răuluĭ.
„Illŭ chinuesțe Diavoluluĭ ȡicea gardianul. Monahul acella era d-uniĭ temperamente bilioso-sanguin; și pînă la etatea de 30 de ani fusesse fără prihană; atuncĭ fu atacat de acea fatalŭ maĭatie; și cu tóte moliftele sântuluĭ Vasile, muri în spasmuri.
Uă monahă dela monăstirea A...., modelŭ de virtute, suflarerea de nymphomanie, tot din causa celibatuluĭ. Simtomele erațĭ înstristarea, plînsul și singurătatea. Era pallidă și sufferindă. In presința bărbaților ea perdea pudorea de femee, fiind că perdea rațiunea; în urma unor cuvinte și gesturi indecente, remănea într-uă estasă voluptuósă, cu gura deschisă, cu ochiulŭ înflaccerat, cu fața schimbată, eŭ resufflarea înecată... După trecerea accesuluĭ, se rușina atât de mult de celle ce i se spunea că făcea în neștiință, încât se închidea în chillie, și plângea ore întregi de ciudă și de rușine. Medicina și esperiința încredințesă că remediulŭ eficace (buruena de lecu) pentru asemenea maiatŭ este numaĭ căsătoria. Sute de femeĭ Și de bărbațĭ, affectațf d-acelle triste maĭatiĭ, s-au tămăduit pe de plin prin influĭnța amoruluĭ.
Pe monaha în cestiune, anume Elpida, părintele Macarie o lecui d-acea bolŭ recomandându-i ca mediciĭ uniĭ evlaviosiĭ Monahii... Peste ȡece ȡille maica Elpida, mulțumită monahuluĭ Sotiru, nu maĭ avu acellŭ acceŭ periodicŭ. Maica Elpida se convinse că Raiul din acèstă lume o póte despăgubi prea bine de Raiuliĭ din ceelaltă lume. Spaima unor asemenea maĭatiĭ silesce pe multe cuvióse, foarte caste, ca să imitese pe maica Elpida.
„Ațiĭ ne-am convinsă pe de plin, ȡice doctorul Lachaise, că distrugerea monăstirilor de căllugări din Franța a fost una din marele binefaceri ale regenerațiuniĭ nostre politice. Istoria va nota într-uă ȡĭ, ca resultată allŭ adevărateĭ filosofiĭ, acea mare epocă dela 1789 ce încliisse catacombele umanității. Sgomotuliĭ ciocanelor industriale a înlocuit cântecele lugubre și gemmetele sacre; pe loculŭ unde lângețĭeaă odată nenorocițĭ secuestrațĭ de societate de bunŭ voe, sute de lucrătorĭ trăescti aȡĭ cu munca lor, în tótă comoditatea. Franția are ațiĭ maĭ puține chinoviĭ, dar are maĭ multe atelliere. Daca Religiunea a pierdut uă monăstire, în schimbă societatea are uă manufactură importantă, ridicată pe localulŭ acelleĭ monăstiri, și carĭ face se crescă prosperitatea naționalŭ și bunŭl traiiĭ individualŭ. Care ordine de lucruri e de preferat? Cea vechiă, saă cea nuoe? Regrete ipocrițiĭ timpulŭ trecută; dorescă Despoțiĭ întorcerea unor instituțiuni contrariĭ fericiriĭ omuluĭ, și pe carĭ epoca nóstră e mîndră că le a distrusă, pentru tot deuna, pentru fericirea omeniriĭ și gloria luĭ Dumneȡeŭ.“
Nemuritorul J. J. Rousseau era de părere că celibatulŭ offensă natura, falcificănd destinația omuluĭ.
Voltaire ȡicea că jurămăntulŭ d-a pățiĭ fecioria în tótă viața era culmea fățăriei.
Luther ȡicea apologiștilor celibatuluĭ:
„Stă ore în puterea mea a nu fi omŭ? Nu; prin urmare, trebue să am uă femee, amorulŭ fiind neapărat trebuinciósă, ca pâinea și ca apa. Omul trebue să remâie omŭ; căcĭ a întrebuința voiea liberă ce ’i a dat-o Dumneȡeŭ spre a contraria voința Natureĭ, este nebunie saă blasfemă.
Eŭ ași fi observatŭ sântuluĭ Vasili:
Ori ce ființă, careunŭ tubă digestivă, trebuesă mănânce? Negreșit; mâncând, trebue să digere? Negreșit. Prea sinția ta pretinzi că nu trebue să mănânce 'omulŭ; saŭ daca mănâncă că nu trebue să digere.
Nu știu ce ar fi putut respunde patriarhul părinților Bisericeĭ; dar ceea ce e positiv este că omulŭ, daca mănâncă, trebue să digere.
Montaigne (unŭ filosofu francesŭ) ȡicea:
„Ce reŭ face omuluĭ acțiunea genitalŭ, atât de naturalŭ și necessariă, încât să fie proscrisă și blasfcmată de sobore și de uniĭ din părințiĭ Bisericei? Cuvintele ommorŭ, fură, trădare, adulterin, etc. sunt permise a se pronunța; și actulŭ carĭ dă viață omuluĭ, se fie proscrisă, ba chiar amenințată cu flaccările Iaduluĭ? O falșa castitate! O ipocrisie!“
Dar nu numaĭ profaniĭ, dar și părințĭ al Bisericeĭ au combătut celibatulŭ.
Sântulŭ Pafnucie susținea în conciliulŭ (soborulu) dela Niceea „că căsătoria, nu celibatulu, este faptă de castitate (curăție), plŭcută luĭ Dumnezeu.
Sântulŭ Grigorie din Nazianța numesce căsătoria „vița nemuluĭ omenescu, sprijinulŭ viețel, centrulŭ pietății.
Sântulŭ Augustin chiar a făcut uă scriere despre folósele căsătoriei.
Sântulŭ Ignatie în rugăciunele selle cerea de la Dumneȡeŭ ca să-lŭ așeȡe în ceru la piciorele femeilor măritate.
Sântulŭ Hrisostom ȡicea că presința luĭ Hristos la nunta din Canna, și binecuvîntarea acelleĭ nunțĭ, față cu mamă-sa și cu discipoliĭ seĭ, a avut de scopă ridicarea acèsteĭ sacre instituțiuni; maĭ alles că pe ceĭ maĭ mulțĭ Apostoli Hristosŭ ’i allesesse într-adins dintre ceĭ însurațĭ.
Sântul Clement din Alexandria ȡicea poporuluĭ: „omulŭ însurată, fie mirenu, fie preotŭ, acclla numaĭ va vedea fața Domnuluĭ; însă să fie credinciosŭ nevesteĭ, și să facă copil.
Mulțĭ alțĭ părințĭ luminațĭ al Bisericeĭ s-aă pronunțat contra celibatuluĭ, considerând căsătoria ca actulŭ cellŭ maĭ sântă allŭ viețeĭ omenescĭ
Cu altă occasiune vom maĭ vorbi despre acèsta
Celibatulŭ ar fi possibilu, când ceĭ destinațĭ pentru căllugărie ar fi saŭ bătrîni, saŭ supuși maĭ ântăiu operațiuniĭ păzitorilor de la Serraiurile din Asia...
Montesquieu, în interesanta luĭ operă Lettres peraannes, ce a făcut atâta vîlvă la apparițiunea sa, în epistola (LXXXII, pune în gura Persanuluĭ Rica acèste cuvinte:
„De și Francesŭ, iubite Ibbeĭ, sunt forte vorbitori, am vĕȡutŭ însă între dânșiĭ unŭ fel de Derviși (căllugări) forte tăcuțĭ, numițĭ Chartreux. Se ȡice c-acești Derviși ș-ar fi tăind limba, când îmbrăcă rassa. Ar fi de dorit ca toțĭ Dervișiĭ din lume să-i imitese în totul ce professiunea lor le ordonă ca de prisos.
Tot Marele Montesquieu, în epistola LVII, pune în gura luĭ Usbecu Persanul următorele cuvinte către Rliedi, amicul seu:
„In Francia Dervișiĭ făcŭ jurămentŭ, când intră în monăstire, înaintea luĭ Maomet al lor, că vor fi în tótă viața lor suppuțĭ, săracĭ și fără prihana (ca Eunŭciĭ noștri!). Numaĭ supunerea e pe deplin pălită; despre sărăcie, te assigură că n-o păQesce nicĭ unŭ Dervlu; te lasă să judecĭ daca póte pățiĭ fecioria!
„Ori cât de avuțĭ să fie aceĭ Dervișĭ, eĭ tot săracĭ se numescă; și către toțĭ strigă că săracĭ sunt. Gloriosul nostru Sultan s-ar lepăda maĭ ușor de mărețele și sublimele selle titluri, decât aceĭ Derviși de avuțiile lor; fiind că tocmaĭ titlul de săracĭ i face bogat!.
„Maĭ deunăȡi m-am dusă de curiositate se visitesă uă monăstire de asemenea Derviși.
„Fuiŭ întâmpinată de unŭlŭ cu părulŭ albă, care, după ce-mĭ arătă tóte, mĕ în vită apoĭ în grădină.
— Ce occupație ai? îllŭ întrebaiŭ.
— Sunt Cazuistă, îmĭ respunse ellŭ, mulțumită de întrebarea mea.
— Cazuistă?!! Aȡĭ auȡu vorba asta ântăia oră.
— Ce fel! Nu știĭ D-ta ce este un Cazuistă?
— Nu știŭ.
— Ascutltŭ dar să-țĭ spuiŭ eŭ. Sunt duoe felluri de peccate; păccate de morte, și păccate ușore; cu celle d-âuteiŭ nu intră omulŭ în Raiŭ; celle d-allŭ duoĭlea, de și offensă pe Dumneȡeŭ, nu lipsescă însă pe omŭ de fericirea ângerilor; decĭ, tot meșteșugulŭ Cazuistilor stă în a bine deósebi celle duoe felluri de peccate; ast-fel tótă lumea, afară de libertini, (carĭ nu crcdă nicĭ în Dumneȡeŭ nicĭ în Diavolii) alergă la noi ca să le deslușim fellulŭ peccatelor, spre a nu pierde Raiulŭ; căcĭ maĭ toțĭ voră să intre în Haiti, cât maĭ ei-tinu s-ar putea, fie chiar ceĭ din urmă, fie chiar după tisele Raiuluĭ, numaĭ să intre în Raiă... Noi, cum veȡi, le dam billete de intrare în Raiŭ; și trăim și noi cu mila acellor evlavmși-creștini.
— Trăiți binișor, cum vcdă; nu vĕ putețĭ plânge....
— Cum dă Dumneȡeŭ! Dar maĭ e ceva?
— Ce maĭ este?
— Fapta nu face crima, cĭ cunoștința acelluĭa carĭ o face. Cellŭ ce face unŭ peccatŭ, creând că nu e peccatŭ, acella póte fi împecatŭ cu cugetulŭ luĭ; prin urmare, fiind mulțime de fapte echivóce (cu duoe înțellesun), numaĭ unŭ Cazuistŭ póte specifica gradul lor de culpabilitate. Cum veȡi, arta nóstră e delicată, ca și conștiința omuluĭ.
— Elastică, vreĭ să ȡici.
— Nu, cĭ plină de meșteșugiri teologice...
— In țerra la noi, i respunseiu, Papa al nostru ar pune în țepă pe ceĭ ca voi, fiind că înșellațĭ pe Allah(Dumneȡeŭ).
„Uliĭ salutaiă; și plecaiu fără a aștepta respunsul acelluĭ șarlatanŭ. “
Noi, Agapio, suntem ferițĭ de Casuistŭ și de lesuițĭ; dar nu e maĭ puțin adevărată că maĭ toțĭ căllugăriĭ, de orĭ ce tagmă și din verice parte de lume, semăna uuulŭ cu altul, parcă ar fi învățată tot la uă scolŭ.
Nu e așa câ mult s-a schimbată Marta ta? Nu e așa că m-am făcut eretică? Cine e de vină? Acella carĭ a dat omuluĭ judecata saă făclia Rațiuniĭ, carĭ lumină catacombele retăcirelor produse de spiritele bolnavĕ saŭ viclene. In mine minunea acèsta a făcuto Amorulŭ, pe carĭ tot Dumneȡeŭ l-a pusă în inima omuluĭ; și de preferință, în inima femeii.
Adio, Agapio! Iubește-mĕ pe jumătate cât te iubescŭ eŭ. In a duoa epistolŭ mĕ voiŭ occupa special de Agape,
La revedere! D-astă dată nu cu ura, cĭ cu iubirea; nu cu gona, cĭ cu blândețea; nu cu resbunarea, cĭ cu iertarea, conform legiĭ luĭ Dumneȡeŭ ș-a luĭ Hristos, țĭ conform sânteĭ proclamațiuni de la 9 Iuniŭ, anul salvăriĭ 1848.
Maria ta.
Monăstirea A.... 1848 Aug. 30.
Sora mea,
Regretă că sunt așa departe de tine; pe tótă ȡioa ași avea sfiția comunică dup-aicĭ inipressiunl și suvenire plŭcute. Priimeșcĭ cellŭ puțin regulat epistolele melle? Am luat tóte măsurile pentru acèsta. Dela tine n-am decât uă singură epistolŭ; carĭ să fie causa? Temmerea a nu se rătăcĭ epistolele? Nu împărtășescu tcnimerea ta. Dar, fie! Peste puțin speriĭ a scăpa de corespondință, comunicându-țĭ veibal celle ce am veȡut în căllŭtoria mea.
Una din celle maĭ frappante impressiuni pentru toțĭ este viața ce petrecu cuviósele dela monăstirele V.... și A...., și cuvioșiĭ dela unele monăstiri ca N....
Nu face cineva unŭ paști fără a nu întâlni trăsuri, cu câte uniĭ callu, cu câte duol cal, și chiar cu câte patru cai, și celle maĭ multe cu clopoțel; cine creȡi tŭ că sunt în acelle trăsuriĭ în celle cu uniĭ callŭ, ved-i uneorĭ și Jidani; în celle maĭ multe însă sunt maici, ca cuviósa Madelena, (despre carĭ ’țĭ am vorbit în epistola dela 16 corent) cu țigaretta în gură, și mănând caiĭ, ca nișce Jocliey englești. Unde mergu în tóte ȡillele acelle cuvióse-amazone? Să ia aeră, să admire Natura, să priimescă binccuvintări dela cuvioși, de carĭ sunt pline dumbrăvile dupe câmpiĭ, saŭ pădurele dupe vîrfulŭ dellurilor și munților. Ieri am assistatiĭ la uniĭ spectacolti straniŭ. Părintele Macarie îmĭ propusse uă primblare pe muntele pittoresciĭ F...., apprope de monăstirea de bărbațĭ N....
Trebue să știĭ, Agapio, că acèsta monăstire N..., vecină cu monăstirea de maicĭ A...., de unde-țĭ scriu, e despărțită d-acèsta printr-uă dumbravă în formă de allee; când cuvioșiĭ se duciĭ la tirgulŭ N......, eĭ se întâlnescu cu cuviósele, fără voca lor, fiind uă singură caile ce duce la tîrgulŭ N.... și dela monăstirea A.... și dela monăstirea V....
Dar nu numaĭ pe șósea, dar și pe stradele Tîrguluĭ, la tot passulŭ în fine, oaspețiĭ dela celle duoă chinoviĭ se întălnesciĭ, attrași d-uniĭ magnetismă irresistibilŭ.
Intr-uă di m-aflam într-uă prăvăllie cu maica Minodora; aruncându-mĭochiĭ din întâmplare p-uă fercstră, vĕȡu într-uă cameră d-allŭturi duoe Mironosițe, în brațele a duoĭ profani. Cum mĕ răniră, trasseră perdellele rîȡând.
Părintele Macarie aflasse dela unŭ monahŭ că, pe vîrfulŭ munteluĭ F...coronatŭ d-uă frumósă pădure, avea să se facă uă agape. Vorba agape vine dela cuvîntulŭ ellenŭ auȡi;, carĭ însemnăsă amorŭ (ca și numele teŭ, Agapio) iar la pluralŭ ayonai.
Agape se numiau, în timpŭ primitivŭ al Bisericeĭ, ospețurile în comunŭ ce precedațĭ sânta communiune (sânta împărtășire). Agapele rechiemaiĭ Cinna Domnuluĭ, cunoscută în Biserica nóstră sub numele de Cinna cea de taină, adică ultimul îĭ ospețu allŭ luĭ Hristósă cu discipuliĭ seĭ, în carĭ ellŭ le esplică scopulŭ doctrineĭ selle. Alțiĭ creȡŭ că acèstă obiceiŭ ar fi împrumutatŭ dela păgînl.
Aceste agape le întrebuințesă și adl frațiĭ Moravi, cu cântări și rugăciuni, la ȡille solemnelle; frațiĭ Moravi sunt uă sectă de căllugărl în Occident. Dela eĭ se vede c-aŭ trecut agapele la uniĭ din frațiĭ noștri căllugări din România.
Numele acèsta de agape l-aŭ purtat și duol Papi, unŭlŭ allesă la 535, urmașulŭ luĭ Ioan II, sub numele de Agapet I; altulŭ sub numele de Agapet II, allesŭ la 946, urmașulŭ luĭ Martin III.
La ospețele numite agape, mâncau la începutŭ și bărbațĭ și femeĭ, în fine oameni de tóte condițiunele, ca somniĭ de iubire frățescă între creștini. Fie carĭ contribuia, la acelle agape, dupe puterea sa; iar ceĭ săracĭ mâncau în contuliĭ cellor avuți.
Era obicciu la începutŭ ca oaspețiĭ să-șl dea sărutarea de pace înainte și după mâncare, fără dcosibire de sexu; iar la masă ședeau resturnațĭ pe paturi, ca Romaniĭ și Ellenŭ.
Acesta fu uă armă pentru inamiciĭ Creștinismuluĭ, carĭ accusară pe creștini de oameni desfrînațĭ. Creștiniĭ cu moravuri elastice, stigmatisațĭ de apostoliĭ Petru ca doctoiĭ falșĭ, cum și creștiniĭ influĭnțați de Patrieĭ, ce aveau interesă a desconsidera nuoa sectă, (pentru cuvinte ce tŭ le cunosc! forte bine) justificară acelle accusațiuni, prefăcendŭ agapele în lupanare.
Apostolŭ ordonară atuncĭ înlocuirea paturilor cu lavițe, iar sărutarea să se dea numaĭ între persone d-acellașu sexă.
Abusulŭ continuând, concilliulŭ dm Cartagena a desființat agapele în anul 397.
Scusă, Agapio, acèste digressiunl, indispensabile pentru înțellegerea subiectuluĭ.
In dioa hotărîtă pentru ospețulŭ ce avea să se facă pe vîrfulŭ munteluĭ F...., părintele Macarie și cu mine, însoțițĭ de duoĭ servitorĭ fideli și discrcțĭ, carĭ purtau și eĭ costumŭ de monahŭ, avînd pe sub rase câte va arme de focu, ne ascunserăin în pădure, apprope deloculuunde avea să fie ospățulŭ, și de unde putem vedea și auȡi totulŭ fără a fi vĕȡŭți.
Masa era pe iarbă, și servită de duoe monahe, confidente alle acellor oaspețĭ de ambe-sexe. Pe masă erau duoĭ micĭ fiipțĭ, duoe vase pline cu uoe roșiĭ, patru urciore pîntecosc cu vinu de câte ȡece ani, șese cupe de câte uă litră, duoe vase cu salată de păpădie, și șese tallere de lemnă, cu câte uă furculiță și unŭ cuțitŭ fie care; iar împrejurulŭ meseĭ, ședeŭ resturnațĭ pe covore treĭ cuvioși și treĭ cuvióse, între carĭ erau treĭ cunoștințe d-alle nostre: maica Madelena dela monăstirea V... maica Elpida dela monăstirea A.. și părintele Sotiru dela monăstirea N....
— A!!! șopti la urechea mea iubitulŭ meŭ Adonis....
Ingiuta Elpida! Tigratulŭ Sotiru! Eu le procuriĭ fericirile Baiuluĭ, pline lipsescŭ de fericirile agapei!.. Ințellegŭ pe Madelena, dar ei!..
— Tacĭ! i soptiŭ la ureche... Se auȡim ce vorbescu..
Fie carĭ inimosiĭ sta lîngă cuviósa luĭ; eĭ îmbucaŭ uă dată, beau de duoe ori, și se sărutau de treĭ ori. Erau cu capetele golle și în tótă comoditatea.
— Toarnă, agapeta mea! striga cuviosulti Sotiru către cuviósa Elpida.
Și Elpida umplia cupa fericituluĭ Sotiru (salvatorul el) carĭ ȡicea:
„Acesta este sângele meu, carĭ pentru tine, Elpido, se varsă, spre fericirea nóstră de veci.
— Amin! strigau celle-lalte perechi, ciocnind și cupele și buzele, în acellasŭ timpŭ.
— Varsă și mie, agapeta mea! striga către Madelena unŭ monahŭ anume Adam, vigurosŭ ca primulŭ omŭ eșitŭ din mâna Creatoruluĭ, și căruia i se putea applica acèstŭ versŭ al luĭ Boileau:
Et de l-eau dans son vin n-a jamais su l-usage. Care pe romînesce se póte traduce liber: „Nu cunoștea gustulŭ apei.
Cei-lalțĭ patru monahi repetară celle ȡise de Adam și de Sotiru; iar agapetele lor imitară pe Elpida și pe Madelena.
Fiind că pronunțarăm numele de agapete, treime să stil, Agapio, (póte nu știi) că acèstŭ nume de agapetă derivă dela hellenulŭ âyanerre și la plural âyanrer și însemnesă prea iubită. Biserica primitivă da acèstŭ nume feciorelor carĭ ser viau pe preoțiĭ însurați. Asemenea feciore erau tolerate de soțelele preoților în căminulŭ domesticiĭ; dar acèstŭ obiceitt, ca și sărutatulŭ de la agape, a degenerat, încât maĭ tóte acelle Vestale perdură foculŭ sacru.....
După oprirea preoților catolicĭ d-a se maĭ însura, agapetele fură tolerate ca seivitore; dar scandalulŭ continuând, și Vestalele devenind Matrone, fură oprițĭ preoțiĭ a maĭ avea agapete.
Maĭ mulțĭ sânțĭ, precum Ciprian, leronim și alțiĭ au fulgeratŭ contra asemenea desor dine după amvonulŭ Bisericilor; cu tdte fulgerile lor însă-obiceiulŭ s-a menținut,uniĭ ȡicu pînă în secolul VI, alțiĭ pînă la 1139, când s-a anulat de soborulŭ de la Latran.
Venim la agapetele din muntele F...
Dupe ce agapetele se esaltară de vinŭ începură a cânta. Ce creȡi tŭ că cântară? Acsione? Heruvice? Sfinte Dumnezeule? Nicĭ de cum. Ce dar?
Maĭ ântâiŭ cântă Madelena:
Adică! ce veȡuiŭ,Colea ’n delŭ la Călmățuiŭ?Fată mare, moșŭ bătrânŭ,Cerândŭ feteĭ merŭ din sânŭ!Apoi cântă Sotir:
Tornă vinŭ, tornă pelinŭ,Și să bemŭ paharulŭ plinŭ!Apoi cuvioșî și cuvióse cântară în choru Marșulŭ libertății:
Aidețĭ, frațĭ, într-uă unire,Țerra nóstră e ’n peire:Aste ziduri și palateUnde zacŭ miĭ de păccate,Aidețĭ să le dărâmămŭ!D-uă dată s-auȡiră patru pocnete de arme; apoĭ, chiote, țipete, vaete,.....
Alte patru pocnete făcură se resune munții.
Cuvioșî și cuvióse dispărură în pădure, cu capetele golle și numaĭ în antirie.......
Iar noi eșirăm din ascunȡătore, și occuparăm loculŭ lor la masa de agape.
Ah! Agapio! Rîsulŭ ce am rîsŭ atuncĭ l-oiŭ spune și Morților.
Las pana; căcĭ m-a înecat rîsul.....
La revedere!
Salutare și frăție!
Marta ta.
Monăstirea A..., 1848. Sept. 5.
Sora mea,
Ițĭ voiŭ descrie în acèstă epistolŭ effectele lectureî unor cări bisericești asupra spirituluĭ novicelor dŭ prin mouăstiri.
Cunoscĭ espressiunele nccuviincióse din rugăciunea pentru cuininicătură; cunoști asemenea espressiunele amoróse din cântarea cântărilor a luĭ Soloinon.
Asemenea lecture, înflaccărând imaginația novicelor, înflaccără tot d-uă dată și sângele lor apprindetoru; apoĭ curiositatea, atât de naturalŭ la femeĭ și la copil, împinge p-acelle novice a cunoșce actele corespundatore acelor cuvinte nccuviincióse.
Eată unŭ esemplu:
A duoa ȡĭ după farsa din muntele F...., unde părintele Macarie a vu originala idee a mânca agapele destinate pentru alțiĭ, fuiŭ invitată d-uă maică în chillia sa. De când mĕ aflŭ în monăstirea A.... ajutată de știința medicalŭ a părinteluĭ Macarie, am lecuita multe ființe afectate de differite matani.
Maica Varvara era mătușa si Mentorulŭ uneĭ surore anume Zoo, frumósă ca Luna, si înotate ca de 16 am; ea sufferea de maĭatia de carĭ suflece maĭ tóte fetele la etatea el, suffirea de lipitură.
Intrând în chilie, gasiiu pe Zoe culcată; fața eĭ era uă flacceră; și corpulu, asemenea. Lângă ea era uă carte deschisă, Curriei-ulŭ de ambe-Sexe, unde era reprodusă cântarea cântărilor.
Ochiĭ meĭ se opriră, pe urmetorcle strofe din acea voluptuósă poesie, carĭ a trebuit să aprinȡă multe inime de vergine ca a soreĭ Zoe.
Le coppicsŭ, maĭ mult pentru limba cea frumósă a hiĭ Eliade, carĭ limbă face acellŭ epitalamŭ mult maĭ interesanttŭ
Miresa
Me întrodusse Mirele meŭ în thalamulŭ seu; trage-mĕ după tine, și voiŭ veni în urmele tele...
Sărută-mĕ cu sărutarea guriĭ telle, căcĭ mĕ înfioră appropierea ta.
Stânga mĕ fie sub capulŭ meu, și drepta luĭ să mĕ îmbrătișede.
Te-am condus în casa mameĭ melle. Acolo ’țĭ aĭ descoperit inima ta, acolo ’țĭ am promis că te voiŭ adăpa din mustzlŭ rodielor melle....
Căcĭ tare ca mortea este amorul, și crudă ca infernulŭ este gelosia.
Dimineța ne vom scula, și vom intra în grădina mea, cu carĭ am venit dela maica mea; și vom vedea daca rodiile sunt în flore, daca florile sunt a da fructe.
Acolo voiŭ da eŭ ție rodiele melle, amoruiile melle, tóte câte am conservat, dilectulul meu....
Mirele.
Cât esțĭ de frumósă, suriora mea Mirăsa! O! cât escĭ de frumósă!
Ochiĭ teĭ, ochiĭ columbeĭ; frumós! ca seninulŭ ceruluĭ ce se reflettă în sorgintele limpezi.
Cositele telle, ca collanulŭ de aură din prejurulŭ grumaȡilor tei.
Dințiĭ tăi ca uă turmă de agnelle (oițe) albe, ce se resuie dela scăldătore; tóte perechi, tóte gemene, nicĭ una nu lipseșce.
Ca uă bendă de pui pură buzele telle, ca rodia fața ta, și pe d-asupra maĭ are aceea ce se ascunde într-ânsa.
Gătulŭ tĕŭ ca unŭ turnă de avoriu. Țîțele telle ca duoĭ pui gememĭ de dorcadă.
Buriculŭ tĕŭ ca uă cupă rotundă, plină de licorea ambrosici...
Pentețele tĕŭ ca uă collină sacră, plină de grîu și de crini.
Statura ta e asemenea palmiferulul.
Sui-mĕ voiŭ în palmiferu, și voiŭ cullege fructele luĭ.
O! Cât e de frumósă sânul teu, suriora m a a Miresă! Carmeniĭ tăi îmbată ca nectarul! Țîţele tale, ambrosie ceresca.
Resuflarea ta, aromele de vieță. Fagure distilă busele tale, suriora mea; miere și lapte limba ta.
Grădină închisă al fost, dilecta mea, perfecta mea, adorabila mea; grădină închisă, fontăna sigilată.
Miresei.
Vile Dilectul meŭ în grădina mea, rupă sigiliul fontănei.... Culegă și guste din fructele ei..,
Eu domiam în casa născătorul melle, și inima mea veghia. Auȡitŭ vocea Dilcctuluĭ meŭ la ușă.
— „Deschide, suriora mea, adorabila mea, a mea columbă și a mea perfectă; pentru că capul meŭ e plină de roă, și periĭ meĭ de umedul nopțiĭ
— „Spolliatu-m-am de vestminte; cum să făcŭ a mĕ revesti? ’Mi am spălat și recorit piciorele, cum să maĭ atingă parchetele?“
Dilectul meŭ întinse, mâna prin deschizătura ușci, și le-runchiĭ meĭ se turburară la sunetul țîțînelor, la appropierea resuflŭriĭ luĭ,
Me sculaiu a deschide Dilcctuluĭ meu. Smirnă se distilŭ din măinele selle, și degitile melle se âmplură de smirnă.
Desebisseiu încuietorea ușeî la Dilectul meu. Ellŭ ânse nu maĭ era; s - retrassesse, așteptând ȡio nunțiĭ nostre, spre a mĕ introduce în thalanmĭsău.
Rugâiŭ pe maica Varvara se mĕ lase singură cu nepotă-sa.
— Le ce sufferi, copilla mea? întrebaiu pe Zoe cu blândețe.
— Nicĭ eŭ nu știu, maică....
— Dar, bine, ce te dore? Vorbeșce fără sfialŭ; cu te potă lecui, cum aĭ veȡut c-am lecuit pe maica Elpida, pe carĭ o muncia ȡicând-lŭ toca; cum am lecuit pe maica Agripina, cavĕ se unflasse cât unŭ butoiă; cum am lecuit pe sora Dabila, carĭ ardea ca uă flacceră...
— Veȡi maică, cam tot ast-fel de bolŭ am și cŭ.
Și fata începu a descrie simptomele boiler; tocmaĭ bolleĭ Floricheĭ din Sburătorulŭ, acea frumósă balladă a luĭ Eliade dela 1844.
Coppiind câte va strofe din acea balladă, veĭ înțellege îndată sufferința Zoi, și veĭ ghicĭ si leculŭ ei.
„Veȡi, mamă, ce mĕ dore? Că peptulŭ mĭ se batte:Mulțimĭ de vinețelle pe sânu mĭ se ivescu;Unu focu s-apprinde ’n mine, răcorĭ mĕ iau la spate;Imĭ ardŭ buzele, mamă; obraȡi-mĭ să păllescu.„Ah! inima-mĭ svîcnesce, și sboră dela mine,...Imĭ cere.....nu ’și ce ’mĭ cere.... și nu știu ce ’i ași da...Și caldŭ și rece, uite, că ’mĭ furnică prin vine;In brațe n-am nimica, și parcă am ceva....„Ia pune mâna, mamă, pe frunte,.. Ce sudore!Obraȡii... unŭl arde, și altul ’mĭ a răcit;Unŭ nodŭ collea m-apucă, icĭ costa rev mĕ doare;In corpŭ uă pirotelŭ de tot m-a stăpânit.”— Ia spune-ml, fata mea, i ȡiseiŭ; nóptea,în visŭ, vĕȡŭ vr-unŭ ângerŭ frumósŭ?
— O! da! Mal allesŭ când citescu cântarea cântărilor.
— Și daca aĭ vedea p-acellirŭ ângerŭ, cunoște-l-al?
— Cum nu?
— Și ce-țĭ spune ângerul?
— Imĭ vorbeșce cum vorbeșce Mirele către Miresă din cântarea cântărilor.
— Numaĭ atât?
— Ba mĕ și mĕ chinueșce... Ș-a duoaȡi mĕ scolŭ obosită, tristă; și plengŭ...
— Numaĭ cântarea cântărilorŭ te ușureȡă?
— Așa!... Maica Varvara a întrebat pe mușu popa, carĭ a ȡis că e Uccigă-lŭ toca carĭ mĕ ispitesce, ca pe sfințiĭ părințĭ în pustie; dar d-alde baba Necșa a ȡis că e Sburătorulŭ, carĭ se lasă nóptea pe coșii...
— Dar tŭ ce creȡi că e, fata mea?
— Știu și eŭ, maică! respunse candida copillŭ, devenind roșie ca foculu, plecând ochiĭ în jos, și oftând.
Cât ’mî era de milăDe biata copillă!— Daca aĭ vrea să m-asculțĭ, i ȡisseiŭ eu, te-al lecui îndată.
— Mă lecuescî?!... ȡisse fata cu bucurie.
— Negreșit; dar trebue să facĭ ce-țî olŭ ȡice eu.
— Făcu, maică, totiĭ ce-mi-î ȡice.
— Spune-mĭ dar, fata mea, ângerulŭ pe carĭ ’lŭ veȡi în visŭ semănă cu vr-unŭlŭ din oameniĭ pe carĭ ’i veȡi aevea?
Fata se roșĭ, și lasă ochiĭ în jos.
— Nu știu, ȡisse ea cu sfialŭ.
— Va să ȡică, n-aĭ încredere în mine? Eŭ sunt nepota Vlădicheĭ Meletie, care, ca arhiereŭ, are puterea dela Vlădica Hristosŭ a deslega păccatele oamenilor.... Vorbeșce fără sfialŭ...
In minutulŭ acèsta unŭ diaconŭ allŭ archiereulul Meletie mĕ căuta din partea maiceî Minodora.
La revederea diaconuluĭ, sora Zoe scosse unŭ țipătŭ, fără voea ei...; apoĭ plecă ochiĭ în jos, și deveni pallidă ca Mortea.
Mă uitaiu la diacon: negreșit ellŭ era Sburatorulŭ!
Leculŭ era găsitŭ. Zoe era soră, prin urmare se putea mărita; diaconulŭ asemenea se putea însura; trebuia numaĭ binecuvîntarea Archiereuluĭ, carĭ n-a făcut multe dificultăți; dar căsătoria nu se póte face aici; s-a hotărît a se face la Bucuresci.
Ast-fel fu scăpată biata Zoe de Sburătorulŭ, pe carĭ imaginațiunea poporuluĭ îl descrie ast-fel, prin pana poetuluĭ.
Balaurŭ de lumină cu coda ’nflŭcărată,Și pietre nestimate lucind pe ellŭ ca focŭ;Spunŭ, soro, c-ar fi june, cu dragoste curată;Dar lipsa d-a luĭ dragoste!... Departe de astă locŭ!„Pîndeșce, bată-lŭ Crucea! și ’n somnu collea mi-țĭ vine,Ca bradŭ unŭ flŭcăiandrŭ, și trasă ca prin inellŭ:Bălaiŭ, cu perulŭ d-aurŭ; dar slabele luĭ vineN-aŭ nicĭ unŭ picŭ de sânge...; ș-unŭ nașŭ ca vaĭ de ellŭ.O! biata fetișora! ’Mi-e millŭ de Florica!Cum o fi chinuind-o!... Veȡi, d-aea a slăbit,Si s-a păliit copilla! Ce bine a ȡisŭ bunicaSă fugă fata mare de foculŭ de iubitŭ;Că ’ncepe de visesă; și visu ’n lipiturăIncepe a se preface; și lipitura ’n Smeŭ;Si ce-l maĭ facĭ pe urmă? Că nicĭ descânlătură,Nicĭ rugi nu te maĭ scapă... Ferescă Dumneȡeŭ!Adio, Agapio! Si la revedere!
Marta ta!
Este timpŭ, credem, a ne occupa și de sora Agapia, despre carĭ am dis numaĭ duoe cuvinte în Capitolul II. într-a-devăr, lectorulŭ nu știe despre densa alt decât că părintele eĭ se oppunea la însoțirea sa cu louculŭ; și că, într-imu moment do despirare, ea intră în monăstirea X...., nu spre a se căllugări, cĭ a forța cu modul acèsta pe tată sĕŭ cĭ să consimtă la însoțirea sa cu allesulŭ inimeĭ selle.
Pentru ce cuvînte însă tată sĕŭ se oppunea la acèstă însoțire atât do potrivită? Eată ce avem a cerceta în acèstă capitolŭ.
Părintele Agapieĭ era unŭ fost boeru de classa II, anume Paliarnicnlŭ Gheorghe Căpățînă; unŭ omu bigotŭ, avarŭ, reacționarŭ și despotŭ în casa luĭ. Insuratŭ a duoa oară, Agapia era singurulŭ copillŭ din prima luĭ căsătorie, remâind orfană de mamă când era numaĭ de cincĭ ani. Mamă sa vitregă anume Maria, uă femee rea și ambițiósă, se silea prin toate mijlocele a împinge pe Agapia la căliugăric, ca se remâie tótă averea Agapieĭ copiilor el, unŭ băiatŭ ș-uă fată. Pe d-ta parte, boerulŭ era do uimită de coafessoralŭ seu, unŭ că-lugărŭ, anume Iovŭ, dela monăstirca C...., forte ipocrită. Printr-ensul Maria să silea a răcĭ pe tată de copila sa, interpretând ducerea feteĭ la monăstire ca unŭ actŭ de rebelliune și de rispeczu către părintele seu; pe d-altă parte, Ionellŭ nu știusse menaja nicĭ pe părintele Agapieĭ, contrariându-lŭ în ideile selle religióse și politice, nicĭ pe mama vitregă a Agapieĭ, a le caria planuri le demascasse soțuluĭ eĭ, nicĭ pe confessorulŭ fiitoruluĭ sĕŭ sociu, pe care-lŭ compara cu Tartuf, combătând pe față căllugăria; astfel înamorațiĭ noștriĭ aveau treĭ inamicĭ putiniĭ, coalisațĭ contra fericiiiĭ lor, și numaĭ duoĭ alliațĭ, devotațĭ, pe Elisa, vara Agapieĭ, și pe mama Eliseĭ, cu carĭ acèsta lectorulŭ a făcută cunoștință în capitolulŭ IX.
Revoluțiunca dela 9 Iuniŭ 1848 contribuisse a revolta și maĭ mult pe boerulŭ Căpățîna contra luĭ Ionellŭ. Acesta jucă, în acel timpŭ, rollulŭ de propagandiștiĭ și de publicistă, îndreptând săgețile selle sarcastice maĭ alles contra Reacționarilor încăpățînati, și contra Căllugărilor ipocrițĭ; cu tótă influĭnța moralŭ ce Agapia avea asupra luĭ Ionel-ŭ, acèsta era necorrigibilŭ în asemenea materie, urândă din instinctŭ și din convingere și pe fariseĭ și pe rusolatriĭ.
In maĭ multe rânduri mătușa Agapieĭ și vară sa, (de carĭ avea slŭbiciune părintele Agapiei) se silisscră a muia inima acèstuia, spre a-lŭ face a consimțĭ la căsătoria înamoraților; Căpățina însă era încăpățînată ca unŭ assinu; căcĭ nevasta luĭ și confesorulŭ prefecusscră inima luĭ de părinte într-o lespede de piatră, rece și nesimțitore la toate cuvintele înfocate și clocinte alle Eliseĭ ș-alle mameĭ selle.
In maĭ multe rînduri Agapia cădusse la genuchiĭ tată-seŭ, rugendu-lŭ cu lacrimiĭ a-i da ceĭ pucin binecuvântarea, lipsindu-se de ȡestre; dar tată-seu, întărîtatŭ de nevastă și de confessoră contra luĭ Ionellŭ, refusa sistematic ceierea el, știind că numaĭ ast-fel își putea resbuna contra ereticuluĭ și zavergiuluĭ, cum nmnia ellŭ pe Ionellŭ; la rendulŭ seu, acèsta îl numia tonbatera și muscălitŭ, negreșit nu în fașă, clar părețiĭ au urechi; ș-apoĭ Maria și Iovŭ spuneau luĭ Căpățină atâtea infamiĭ despre Ionellŭ, în cât părintele Agapieĭ făcusse jurămăntŭ că nicĭ odată nu va consimțĭ la asemenea căsătorie, prin carĭ ar intra sufletulŭ luĭ în foculŭ Iaduluĭ.
Din corespondinșa Eliseĭ cu Agapia, în chestia de fașă, reproducem uă epistolŭ carĭ resumă gradulŭ de ură a-lŭ luĭ Căpățină contra luĭ Ionellŭ, și gradulŭ de simpatie alliĭ Eliseĭ ș-allŭ mame-si pentru Agapia.
Bucurescĭ 8 Sept. 1848.
Verișoră,
Aȡĭ tată-tĕŭ a mâncat la noi, ȡioa de aȡi fiind, cum știĭ, ȡioa onomastică a mamei. Mamă-ta vitregă a refusat invitarea, sub pretestiĭ că suferă de migrenă (durere de capă); adevărulŭ însă este că ea nu póte sufieri pe mama, știind cât te iubeșce ea.
Dupe masă, mama addusse vorba despre căsătoria ta. Eu eram în camera vecină, de unde vedemu și audiam tot.
— Aȡĭ sunt 18 ani, cumnate, ȡisse mama, de când s-a născut Agapia, pe carĭ soră-mea o iubia atât de mult! Dumneta erăși o iubiaĭ mult, penă în anulŭ trecută... Răcela acèsta între părinte și copillŭ nu póte veni de cât de la Diavolulŭ!
— Negreșit, respunse tată-teŭ; fiind-că Diavolulŭ a scos înaintea Agapieĭ pe ereticulŭ și zavragiulŭ ălla de Ionellŭ, pe carĭ ’lŭ urască ca Mortea; ș-apoĭ Dumneel ’I sare țandăra, și plecă la căllugărie. Căllŭtorie spâncenată! A vărsat laptele în pîsatu. Bine este acolo Agapia; tot ’l plŭcea eĭ cartea și cântecul; să se facă miresa luĭ Hristosŭ; căcĭ miresa Zavergiulul și Ereticuluĭ nicĭ o dată nu va fi, cât oiu trăi eu; fiind că nu le dau blagoslovenia mea; anatema să fie!...
— Vaĭ de mine, cumnate! Ce faci?
— Daca s-or cunŭna fără voea mea, anatema să fie! A! când aĭ scĭ cât urăscă pe ereticulŭ ăllŭ,. carĭ ’mĭa scos fata din minți!....
— Creȡĭ ca n-aĭ cuvântŭ, cumnate, a urî atâta p-acèstă junne.
— N-am cuvântŭ să urăscă p-acella carĭ lauda în fața mea pe Voltaire? Care ȡice că căluĭgăria este fapta unor capete bolnave, ca al sântuluĭ Pahomie? Care ȡice că spovedania este fapta de spionare? Care ȡice că Muscaliĭ sunt calmuci? Care este pentru desrobirea țiganilor și împroprietărirea sătenilor? îllŭ urăscu ca Mortea.
— Așa sunt juniĭ, cumnate! Cum poțĭ pretinde D-ta ca vîrtejulŭ Revoluțiuniĭ, carĭ a întorsŭ capetele la boeri mari, să nu întorcă și unŭl june, crescută în ideile timpuluĭ seu? Cu vîrsta ’l va veni și mintea; ș-apoĭ, fata nu cere de câtă binecuvântarea D-tale de părinte, lipsindu-se de zestre.
— Negreșit, fiind că scie că zestrea este a răpósateĭ; și pravila ’l o va da, daca o va cere prin judecată.
— Apoi atuncĭ ar putea-o face și fără bine-cuvântarea Dumitale.
— S-o facă; cine o opresce?
— Respectulŭ către părintele seŭ, frica de Dumnezeu, rușinea de omeni, mustrarea cugetuluĭ; fiind că fata e bine născută și bine crescută; ea semăna în tóte cu repósata soră-mea, Dumneȡeŭ s-o ierte!....“
Ș-uă lacrimă streineĭ în ochiĭ mamei.
„A! crede, cumnate! Adesea veȡă în visă pe soră-mea, în vestminte albe de ângeră; și ’mĭȡice, plângând:
„Sora mea, nu potă afla odihnă și liniște acolo unde sunt, veȡând lacrimele Agapieĭ, carĭ le varsă dioa și nóptea înaintea icdnel maiceĭ Domnuluĭ, pentru ca să luminese Dumneȡeŭ pe tată-seŭ a-i da bine-cuvântarea, iertând-o, daca va fi greșit; căcĭ nu póte fi greșalŭ daca ea voesce a lua de soță p-acella ce l-a alles inima sa! E maĭ mare păccată înaintea luĭ Dumneȡeŭ ura părinteluĭ pentru unŭ copillŭ carĭ nu cerc de la părintele seŭ de cât să-lŭ facă fericită... Spune fostuluĭ meŭ soță că mama vitregă a Agapieĭ nu-lândesce bine; căcĭ îllŭ întărită contra Agapieĭ, ca să potă remânea zestrea mea copiilor el..... Apoi acèstă faptă póte fi plăcută luĭ Dumneȡeŭ?
Spune fostuluĭ meŭ soțŭ să se spovedescă la unŭ arhiereŭ; și va vedea ce peccatŭ face mâhnind sufletirlŭ meu, și nenorocind pe copillul meŭ ș-al luĭ! Eată ce-ini ȡice adesea sora mea în visurile mele; și pene adi n-am voit să ’țĭ sptiiă, ca să nu te întristeȡi!
Tată tĕŭ își șterse uă lacrimă, și oftă.
— Dar pentru ce Agapia e așa de încăpățînată, în cât să nu vrea să facă voința mea? Crede, cumnată, că zavergiulŭ ălla de ȡindlŭ ’m-i e urît ca Mortea; în cât maĭ bine ași voi să moriĭ, de cât să-lŭ numescu fiulŭ meu. Fiulŭ meu? I-aceliŭ ereticŭ? Nicĭ o dată!
Și se sculŭ, primblendu-su prin casă superatŭ.
— Cum ar putea îndrepta Ionellŭ greșafa sa?
— Nu sciŭ; dar ’mĭ e nesuferit ca Mortea; ș-apoĭ și părintele duhovniculŭ m-a făcut să înțellegu, cu sânta scriptură în mână, că ar fi mare peccatŭ a da fato dupe unŭ ereticŭ; că atuncĭ suffletiilŭ meŭ s-ar prăji în veciĭ vecilor îu flŭcările Iaduluĭ, cu Arie și cu toțĭ ereticiĭ; și are dreptate părintele duhovnicul!
— N-aĭ consultată, cumnate, și vr-unŭ arhiereŭ?
— Tot ca duhovnicu o să-mĭ vorbescă și Arhiereulu.
— Incercă, ca să fiĭ împeccată cu cugetulu, și ca să împlinescĭ dorința repoiateĭ, carĭ neîncetat în visurile molie mĕ rogă cu lacrămĭ să facĭ acèstă încercare.
— S-o făcu! Voiu întreba pe părintele duhovnicul carĭ arhiereŭ e maĭ evlaviosu?
— Eu creȡŭ că ar fi bunŭ Sânția Sa părintele arhiereŭ Meletie, duhovnicu ă tutulor boerilor cellor ifiari, și forte cuviósă și evlaviósă.
— Așa am auȡit; dar nu e aicĭ acum.
— Se va întorce curând; fiind că adi saŭ mâine Revoluționariĭ vor fi inchiși saă goniți,...
— Să dea Dumneȡeŭ! Atuncĭ facă ziafet mare! Atuncĭ póte iertă pe eretfculŭ de Ionellŭ, daca se va umilŭ înaintea Muscalilor, cerendu-le iertare; daca va face pentru protectorul nostru, prea slŭvitulŭ împărată Nicolac, stihuri de laudă, cum a făcut pentru Ehade, vĕȡêa-l-ași în furcŭ că elŭ este capulŭ răutăților, ellŭ, cu Tell și cu Magheru, carĭ n-aveau ce pierde ridicând bairacul.
— Dar în Revoluțiune aiĭ intrat și boieri mari, ca Goleșci, Filipeșci, Crcțuleșci, Ghiculesci, Voincșci, Rósețĭ, carĭ au și țigani și boieriĭ mari..
— Nișce smintițĭ toțĭ...
— Dar chiar Elliad, Tell și Magheru aŭ pusŭ în jocu viața și famillia, maĭ scumpe de cât averea și boeriile.
— Negreșit, ca să se facă Domni si Miniștriĭ; dar cum vĕȡu eŭ, te al molepsit și d-ta, cumnată, dela zavergiul de Ionellŭ.
— Nu l-am vĕȡut pe la mine dela sântul Vasile; și daca ar fi despre ellŭ, nu te ași maĭ îndemna eŭ la acèsta căsătorie; îmĭ este de biata fată carĭ ’lŭ iubeșce, și ea crede că iar face evlaviosŭ dupe cum doreșcĭ d-ta....
— N-am nădejde să vediĭ așa minune!
— Cumnate, la sfîrșitulŭ luneĭ este soroculŭ a desgropa oasele repósatcĭ mame, fiind că sunt tocmaĭ șepte ani de când a chiemat-o Dumneȡeŭ; să chiemăm pe arhiereulŭ Meletie..
— Ingrijașce Dumneta de tóte, și portŭ eŭ tótă cheltuela.“
Ei bine, Agapio! Veȡi tŭ ce póte unŭ confessorŭ asupra unŭl bigotă ca unchiu-meŭ? Părintele Iovŭ semănă mult cu Tartufulŭ; și îmĭ vine în gendŭ acèste versuri din sublima comedie a Mareluĭ Mollière:
Și acèstea:
Rolurile nostre în chestia de față șemănă cu celle din Tartufulŭ luĭ Molliere; preparu Unchiuluĭ uă șceuă ca scena V din actulŭ IV din acea comedie, daca confessorulŭ ne va dejuca planulŭ.
Ințellegi, verișoră, că totulŭ atârnă dela arhiereul Meletie: scrie Martel să vie îndată. Turciĭ sunt lengă Capitalŭ; și cum vor intra în Bucuresci, Muscaliĭ trecŭ și eĭ Milcovulŭ. Revoluțiunariĭ se gătesch de plecare. E uă fierbere grozavă! Se vorbesce de focu, de sânge, de zavera... Noi plecăm ațiĭ la Passerea, pîno va trece furtuna. S-amȡim de bine!
Apropo. Mi-aĭ promis a-mĭ descrie originea și fasele Monahismuluĭ. Ascept respunsul teŭ la Passărea.
Vara ta devotată,
Elisa.
Monăstirea X... Sept. 20 1848.
Eliso,
Ițĭ mulțumescu și ție și mătușă-mi’ pentru silințele ce punețĭ d-a întorce pe tată-meŭ din retăcirea în carĭ l-a addus intrigele confessorulŭ! ș-alle consorteĭ selle. Dea Domnul să reușițĭ, pentru binele tuturor!
Aȡĭ am scrisŭ Martel, descriindŭ trista stare a țărreî, prin căderea Revoluțiuniĭ, împrăștierea capilor mișcăriĭ, resbunarea Boerilor, și uă îndoită invasiune. Nefastă ȡi ȡĭioa de 13 Septembre!
Reacțiunea din societate s-a resimțita și în Monăstirea unde mĕ aflu. Maica Elisavetta, nuoa superioră, dinpreunŭ cu maica Sofronia, capulŭ revoltantelor, au fugit ieri spre a evita resbunarea maiceĭ Minodorel. Părintele Mitrofanŭ, confessorulŭ monăstiril, din ordinulŭ acrhiereulul Meletie, a venit afli să restabilesc ordinea legalŭ, instalând provisoriu ca superioră pe maica Maximina, varainaiceĭ Minodora. Tote maicele și surorile s-au supusŭ, fără murmură, neputând face altfel. Sperŭ că, prin mijlocirea Marteĭ, voiŭ putea reuși a face să nu suffere nicĭ una din maicele celle compromise prin revolta de la 13 Iuniu.
Crede, Eliso, sunt ‘desgustată de intrigele și scandalurile duprin monăstiri. Al putut cunoște câte-va în scurtulŭ timpŭ alliĭ șederiĭ telle aici; ceea ce nu puțin a contribuită a te desgusta de căllugărie.
Profită de occasiune a-țĭ descrie originea monahismuluĭ și differitele fase prin carĭ a trecut, atât în Occident cum și în Orient.
Legănulŭ acèsteĭ instituțiuni este India, unde, cu mulțĭ secuiĭ înaintea Creștinismuluĭ, aflŭm pe Gymnosofisti, numițĭ astfel din causa nuditățiĭ lor; căcĭ purtau, în loc de vestminte, coajă de arbure ce le accoperea numaĭ jumătate corpulu. Gimnosofistŭ erau împărțițĭ în treĭ secte: Bramani, Sărmani și Hylobieni, trăind maĭ mult prin peșteri și păduri, spre a se putea bucura în liniște de viața contemplativă. Doctrina lor conținea esistința unŭi Dumnezeŭ eterniĭ, nemurirea și transmigrarea suffletelor; de unde Greciĭ adoptară dogma lor despre metempsiliósă.
Pe Gimnosofistŭ aflŭm și în Africa, vieuȡind singuratecĭ într-uă insulŭ din mijlocul Niluluĭ; din eĭ aiĭ maĭ remas, ca sămânța, Marabuțiĭ din Algeria.
Gustuliĭ viețeĭ liniștite și contemplativĕ a trecut din India la Evrei. în Persia, în Arabia, în Palestina, era de mult respândită ideea că, a se lipsi omuliĭ de tóte plŭcerile viețeĭ, ș-a se pocăi de greșellele trecute, era singurulti mijlociĭ a-și attrage favorele Șeilor.
La Evreĭ primuliĭ pusniciĭ a fost Enohil. Dupe elliĭ găsim pe Ilie fugind de corumpția luĭ Israil, și retragânduse pe țermurile Iordanuluĭ cu câțĭ va discipuli. Esemplulŭ luĭ Ilie îllŭ imită loan Botezătorulŭ. însuși Hristos, ca să impuie maĭ mult vulguluĭ, a imitat pe Moise, trăgânduse 40 de dille în pustie. Nazareeniĭ în parte se consacrau luĭ Iehova. în timpulŭ luĭ Hristosŭ, în Palestina și în Egypetŭ înfloria secta Essenienilor, a caria disciplină a împrumutat-o căllugăriĭ din Thebaida.
Temmerea de Barbari, corumpțiunea moravurilor creștine, flaccările iaduluĭ, duceța viețeĭ liniștite și contemplative, persecuțiunele contra Creștinilor, siliră pe uniĭ din propagatoriĭ zeloși al Creștinismuluĭ a se retrage în pustiuri, spre a reînoi acolo uă societate maĭ perfectă,
Primulŭ eremitŭ fu unŭ sântulŭ Paveĭ (nu Apostolulŭ) carĭ se retrasse în Thebaida, către anul 259, fugind de gona împăratuluĭ Decie; ellŭ trăi într-uă peșteră 114 ani, nutrinduse numaĭ cu curmaĭe.
Pavelŭ eremitulŭ avu de imitatoriĭ pe Antonie, carĭ avu și ellŭ mulțĭ imitatori.
In mijloculŭ secoluluĭ alliĭ patrulea, Pahomie adunŭ în Tabenna (în Egypetulŭ de sus) cincĭ ȡecĭ de miĭ de pocăitori, ce locuiaŭ în șepte miĭ de colibe. (De acĭ vine deosibirea între chinoviţi, căllugări ce trăescu împreună, și pusnicî, căllugări ce trăesciĭ singuri) Pahomie i supusse pe toțĭ uneĭ regule commune. Așa dar Pahomie și Antonie sunt întemetoriĭ monahismuluĭ.
La anulŭ 306 Ilarion întemeiŭ monahismulŭ în Palestina, de unde se întinse apoĭ în tot Orientulŭ.
Sântulŭ Vasile întocmĭ unŭ regulamentŭ pentru căllugări, carĭ este și allŭ în vigore la chinoviele din Orient.
La anulŭ 340 Sântulŭ Atanasie, publicând în Italia viața sântuluĭ Antonie, deșteptă în Occident gustulŭ viețeĭ monahale. Pe la finele secoluluĭ IV, monahismuliĭ fu introdus în în Gallia de Sântulŭ Martin. Sântul Benedictŭ, la începutulŭ secoluluĭ VI, impusse uniĭ nuoiĭ Regulamentŭ căllugărilor cunoscuțĭ sub numele de Benedictini. Astfel să înființară, în differite epoce, numerósele ordine religióse, începăndŭ dela nebunia cea maĭ sublimă pîno la cellŭ maĭ din urmă gradă alliĭ îndobitociriĭ și înjosinl. Voind a deveni sânul, pusniciĭ îșl chinuiau corpulŭ cu cruȡime, devenind astfel nișce bestii. Acesta nu putea fi scopuliĭ Creatoruluĭ, dând omuluĭ uă tovărășiță; nicĭ scopulŭ luĭ Hristosŭ, a căria moralŭ nu respiră decât iubirea appropelul.
Uniĭ apologistl al Monahismuluĭ, ca să justifice assassinatulŭ corpuluĭ, susținu că materialismulŭ ciniciĭ allŭ Romanilor, când depravația ajunscsse în culme, a silitiĭ pe primiĭ pusnicĭ a tortura corpulŭ, prin înfr iarea poftelor bestiale; ca ast-fel să facă a predomina spiritulŭ asupra materieĭ, preparând prin acèsta erra emancipăriĭ suffletulul.
El uită însă că prin acèsta pusniciĭ anulau opera creațiuniĭ; că lupta între celle duoă părțĭ alle ființeĭ nostre este necessară, este unŭ meritŭ; căcĭ armonia lor este înțellepciune, iar desbinarea lor e nebunie și morte. Omul trebue a regula passiunele, nu a le nimici; căcĭ perfecțiunea idealŭ, separată de simțuri, este impossibilŭ.
Singurătatea, postulŭ, ruga, cclibatulu, nu fură destul pentru dânșiĭ a deveni sânți; căcĭ chinovițiĭ inventară chinnuri nuoe; astfel, în viețele Sinților, vedem p-unŭ Simon Stîlpniculŭ viețuind treiȡecĭ de ani în vîrfulŭ unŭl stîlpu; pe luĭian Sabbabtt trăind numaĭ cu tărrâțe; pe Eusebie trăind închisă într-unŭ tuanu fără ferestre etc.
Assemenca nebuniĭ le aflŭm din nenorocire chiar la bărbațĭ geniali, ca sântulŭ Ieronim și sântulŭ Augustin, carĭ aiĭ însă momente de înțellepciune. Astfel, cellŭ d-ânteiu, după ce recomandă celibatulŭ ca ideahilŭ perfecțiuniĭ, apoĭ recunosce singur că „Evangeliuliĭ nu face uă lege din celibatu; „pentru că trebue se fie crudiĭ omuliĭ carĭ împiedică celle „maĭ dulcĭ înclinări alle Natureĭ, voind a imita pe angell, și „osândind astfel fapta luĭ Dumneȡeŭ “
Treĭ secoll episcopiĭ, preoțiĭ și diaconiĭ fură însurațĭ, și nu făceau parte din tagma căllugărăscă; preoțiĭ eraiĭ chiar oprițĭ a se face căllugăre, dupe cum ne assigură sântulŭ Grigorie în epistolele selle.
Prima măsură privitore la celibatulŭ preoților și diaconilor este luată de soborulŭ din Elvira (305); dar acèstă măsură nu se putŭ applica decât în provincia unde să ținusse soborulŭ.
Soborulti dela Niceea opri acèstă măsură, îngăduind episcopilor și preoților, însurațĭ înaintea hirotonieĭ, a viețui cu soțiele lor.
Intrebarea daca eĭ se puteau însura și după hirotonie, s-a desbătut în multe sobore. Soborulŭ din Anger respunse affirmativŭ, cellŭ din Nicea negativŭ. Gestiunea remasse nehotărîtă și mare numără de preoțĭ și episcopi trăiaŭ ca întrecut cu sociele lor; iar ceĭ neînsurațĭ fură îngăduițĭ, a ține în casă femeĭ numite fyaarilŭ (prea iubite), surorĭ spirituale. Natura însă își rîde d-asemenea măsuri; și Agapetele devenitŭ mame; și cănd sântulŭ Hristosŭ mĕ voi să silescă pe preoțĭ a le goni, Agapettele sculară clerulŭ din Constantinopole contra sântuluĭ Hrisostomŭ, disprețuiră anatemele soborelor, și se mănținură pînă în secululŭ al XIII.
Chinovițiĭ din Thebaida, inundăndŭ în fine orașele și satele, întrodusseră în societate gustulŭ celibatuluĭ, carĭ deveni una din condițiunile neapărate alle pravileĭ monahale; iar Papa Siricie uă făcŭ într-adins pentru acèsta lege.
Cleruluprotestă energică contraacellellegi; și mulțĭ preoțĭ continuară a viețui cu sociele lor. Papa' Innocentie I întări decretulŭ luĭ Siricie; iar urmașiĭ acèstor Papi îl întinseră ș-asupra diaconilor.
Sub Papa Grigorie VII, cunoscută sub numele de Hildebrand, Papismulŭ ajunse în culmea puteriĭ, scoțând și numind pe Regi și împărați. Papa Grigorie VII desființă cu totulŭ căsătoria preoților; căcĭ nu putea întemea bine Papismulŭ decât formând uă oaste din căllugări, cari, fără neveste și copil, eraŭ legațĭ strîns de interesele Papilor; pe când preoțiĭ însurațĭ, fiind lipițĭ de famillie, sunt legațĭ de societate.
Cu tóte astea, clerulŭ se opusse energic la acea măsură a luĭ Hildebrand; și la soborulŭ din Erforŭ trată măsura acèsta de eresie, ajungând disputa pînă la bătae.
Soborulŭ din Constantinopole (692),înallŭtrei-spre-ȡeecelea canonŭ, condamnă celibatulŭ ca contrariŭ Natureĭ, Evangeliuluĭ, Apostolilor și vechieĭ discipline a Bisericeĭ creștine. In fine, pîno în secolulŭ XVI, preoțiĭ din Occidentă se însuraŭ, cu tóte anatemele Papilor ș-alle Soborelor.
Eată, Eliso, pe scurt originea Monahismuluĭ saă a celibatuluĭ; mobilulŭ a fost ideea, de perfecțiune și ideea de dominare.
Papa Victoru II, voind a pune unŭ frîu neorînduelelor scandalóse dŭ prin Chinoviĭ, a provocat uă conspirație de căllugări; unŭ sub-diaconŭ i vărsă în Potirŭ vinŭ otrăvitŭ; dar cugetulŭ îl trădă; și muri sub securea gelatuluĭ, mărturisind crima.
Papa Clementŭ XIV, carĭ a desființat compania lesuiților la 21 luliŭ 1773, a fost înveninată d-unŭ lesuitŭ, s-a murit peste puțin.
Pierre Damien, Episcopŭ italian în secolnlŭ XI, într-uă operă despre moravurile ecclesiastice, desvălluĭe lucruri îngrozitore despre scandalurile și crimele ce nasce celibatul.
Cu altă occaȡiune îțĭ voiŭ dovedi că căllugăriĭ sunt inamicĭ al libertățiĭ și naționalitățiĭ, prin urmare aĭ civilisațiunii.
Adio, Eliso! Și comunică-mĭ maĭ des tot ce știĭ că mĕ intereseză.
Vara ta devotată
Agapia
Monastirea X.. 1848 Sept. 25.
Iubită Elisă,
Profiitŭ devenirea maĭceĭ Epraxieĭ la Passărea, ca să-mĭ împlinescu promissiunea dată în precedenta epistolă: că adică monahismul este uă piedică chiar pentru civilisațiune; și pentru acèsta n-aĭ de cât să compari serviciile ce aŭ addusiĭ preoțiĭ însurațĭ în Orientŭ, și în parte, la Bulgari, la Grecĭ și la Români, în timpi de revoluțiuni și de lupte naționale, cu preoțiĭ neînsurațĭ și cu călugăriĭ duprin chinoviĭ din Occident, și în parte, în Italia, Francia și Spania.
De aceea am convingerea că tată-meŭ, când va cunoște prin sine faptele călugărilor celle scandalóse, se va indigna ca orĭ ce inimă onestă, ce se vede jucăria unŭl șarlataniĭ; și atuncĭ totŭ respectulŭ seu, tótă evlavia sa, o va concentra asupra preoților de miru, cari, cel puțin, ca cetățeni și părințĭ de famillie, însufflŭ încredere și respectă; și daca nu sunt la înălțimea inissiuniĭ lor, culpa este a Capilor Bisericeĭ, ce aŭ interesŭ a-i ține în întunerecŭ, spre a întrebuința ca instrumente passivĕ pentru scopurile lor de dominare. Invățăturile din seminare sunt elle ore ceea ce trebue să fie? Nu! Cunoscă professorĭ carĭ se expunŭ luminândă pe seminaristŭ, nu cu lumina întunecósă și absurdă a teologieĭ, carĭ li se impune a o preda, cĭ cu lumina salutaric a evangeliulul. Numaĭ când preoțiĭ de miră vor fi bine luminațĭ, și bine plătițĭ, și imprăștiatŭ în tóte satele, atuncĭ numaĭ se va putea ȡice că poporulŭ e luminatŭ; atuncĭ Despotismulŭ, civilŭ și monacalŭ, va fi învinsă; atuncĭ Libertatea va triumfa; atuncĭ România va fi fericită.
De și monahismulŭ în Orientŭ n-a fost uă plagă pentru omenire, ca în Occidentă, unde sunt congregațiuni ca alle lesuiților, Casuistilor, etc. (în carĭ chiar Despotismulŭ civilŭ a găsită unŭ sprijină) nu este maĭ puțin adevărat că monahismulŭ în genere represiutŭ sistemulŭ absolutistă. Pentru căllugări, chinoviele sunt idealulŭ societăților bine organisate; și daca eĭ ar avea puterea, ar organisa societatea după modelulŭ chinovielor „uă republică de automate, guvernate d-uă aristocrație de rochiĭ negre, cum ȡice unŭ scriitoră eminentŭ.
In Orientŭ nu s-a pierdut din vedere principiulŭ din Evangeliŭ că împărăția luĭ Hristos nu este din lumea acăsta; dar și în Orient, ca în Occident, littera carĭ ommoră a înlocuit spiritulŭ carĭ dă viață.
Bărbațĭ competințĭ, în tóte țătrile luminate, aă descrisă istoria instituțiunelor monastice din Asia și din Europa.
Ei spunŭ cum trîndăvirea și superstițiile, fructă allŭ innoranțeĭ, aŭ înlocuită ideile și simțimintele generóse alle Creștinismuluĭ. Aȡĭ nu maĭ aflŭm cel puțin zehilŭ și convingerea primilor anacorțĭ, din carĭ mulțĭ fură missionari respectabili în propagarea principielor cvangelice.
In Occidentŭ, ca în Orientŭ, monahismulŭ a fost uă piedică chiar pentru progressulŭ agriculturel. Compare cineva statele protestante, (Prussia, Anglia, Statele-Unite.) cu statele catolice, (Irlanda, Italia, Spania): pe când în acellea înfloreșce și agricultură, și commerciŭ, și industrie, acèstea din urmă păru condamnate la sterpiciune, la miserie, la morte. In România, din norocire, căllugăriĭ n-aŭ avut influĭnța cellor din alte State; fiind că Româniĭ sunt unŭ poporiĭ essențialmente agricoliĭ; și agricultura moralisesă unŭ populŭ.
In privința patriotismuluĭ, căllugăriĭ din România, ca și ceĭ din Italia și Spania,nu pot avea alte interese de cât alle streinilor, carĭ le assigură veniturile proprietăților cu carĭ strămoșiĭ noștriĭ evlavioși au dotat monăstirile, cu unŭ scopă cu totulŭ patriotică și filantropică; monăstirile fură destinate pentru nenorocițĭ, orfani și pătimașĭ, în fine pentru ajutorulŭ cellor ce sacrificaŭ averea, viața și famillia pentru creștinătate și naționalitate; elle aă devenit ațiĭ cuiburi de leneviĭ e, de depravație, de servilisină, de tot felul de crime. S-a întâmplată să visites multe închisorĭ d-alle Statuluĭ, de dincolo și de dincoa de Milcovŭ; și amă aflat mulțime de căllugări, condamnațĭ pentru fură, incestă, oimnoră, și maĭ allcs pentru crima de sodomie și de violare a verginității... Ceĭ cu bani aflŭ totd-a-una mijlocŭ de scăpare, cândă comită assenienea crime, forte obicinuite prin monăstirî; ceĭ săracĭ singuri suffere pedepsa.
De câte orĭ România a fost bântuită de oștiri streine, căllugăriĭ aŭ fost instrumentele celle maĭ servile alle cutropitoruluĭ contra intereselor țărreî, contribuind cu bani și cu spionagiŭ pentru mănținerea sclavieĭ ș-a privilegielor,
Chisseleff pussesse la caile a se vărsa în Vistieria țărreî cellŭ puțin a treea parte din veniturile monăstirilor închinate; dar cabinetulŭ de la Petersburg, favorisând pe căllugări, a annulat acea măsură.
Va veni timpulŭ ca averile acèstor monăstirî să le incassese Statulŭ; dar nu e maĭ puțin adevărat că miĭ de brațe, nefolositore societățiĭ, vor sta mult timpŭ încă paralisate în acelle catacombe, numite chinoviĭ; nu e maĭ puțin adevărată că acelle brage ar profita industrieĭ, cornerciuluĭ și agricultureĭ căcĭ din 24 mii. pogone și maĭ bine ce formesă territoriulŭ Românieĭ, o parte din treĭ este necultivată iar din vr-uă ȡĭece miĭ de căllugări și căllugărice, ce urmeȡă a se afla în tóte schiturile și monastirile din ambele țărrî surorĭ duoe din treĭ părțĭ ceĭ pucin sunt nefolositore societății.
Chiar secularisându-se acelle averi, Statulŭ urmesă a întreține pe aceĭ trântori, fiind că orĭ ce reformă nu póte fi radicalŭ; eĭ bine! budgetulŭ Statuluĭ se va încărca și atuncĭ ceĭ pugin cu treĭ millione și jumetate leĭ; adaogă că Mitropolițiĭ, Episcopiĭ, Egumeniĭ, etc. vor avea lefuri; șĭ, presupuind că Mitropolitul ar avea numaĭ o sută de miĭ de leĭ pe aniĭ, Episcopul cinci-ȡecĭ de miĭ, Egumenul de la 12 pînă la 24 miĭ, n-ar fi ore acèsta uniĭ furiĭ făcut societății? Cine nu scie că arhiereĭ ca Naum, arhimandrițĭ ca Filoteĭ, egumeni ca Cotrocenul și ca Raduliotul, aŭ ȡeciuri de miĭ de galbeni? Ceĭ maĭ săracĭ din arhimandrițĭ și arhiereĭ nu se póte să n-aibă câte-va miĭ de galbeni, de carĭ în genere profită bastarȡiĭ saŭ nepoțiĭ lor, saŭ ceĭ ce punŭ mâna maĭ ântâiŭ pe aceĭ bani....
Eŭ creȡŭ că patrafiruliĭ le-ar fi de ajuns acellor cuvioși păstori, voind a se a conforma jurământuluĭ lor d-a nu strânge bani, cĭ a-și assigura comorĭ de venerație în memoria oinenilor, prin fapte evangelice.
Nicĭ uă regulŭ însă fără escepție. Sunt și păstorĭ demni de stijna, precum este Ioanichie (Evantias) Iosif (Nanaescu).........., și alțiĭ ce nu-mĭadduciĭ acum aminte....
Este nedrept ca Statulŭ să năpăstuescă clerulŭ româniĭ pentru a îngrășa pe trîntori.... Daca muncitoriĭ sunt albinele stupuluĭ socialiĭ, ce alt sunt căllugăriĭ decât trântori, carĭ mănâncă d-a gata mierea albinelor?
Ce folosŭ adduciĭ eĭ societății? Nicĭ unŭ folosŭ; pe când preotulŭ de miriĭ, considerațiĭ numaĭ ca cetățeniĭ și tată de famillie, nu póte da ceĭ pugin esemplele scandalóse ce le daiĭ căllugăriĭ; și când preotul se va lumina cum trebuea fi luminiță, atuncĭ preotulŭ va fi pentru cetățeni ceea ce erau apostoliĭ pentru primĭ creștini, ceea ce eraŭ șefiĭ familiilor patriacale: modelŭ de virtuțĭ domestice și sociale, și balsamŭ pentru snfferinȡi.
’Mi e temă însă mult că, chiar improprietărindu-se plugariĭ, preoțiĭ de sate să nu remâie proletari, daca vom avea nenorocirea ca emanciparea munceĭ silite să se proclame de guvernă, cum s-a făcut în maĭ multe state civilisate, în urma unor mari sguduiri politice saŭ sociale. De or fi atuncĭ la guvernă oameni carĭ să facă concessiuni proprietățiĭ, saă carĭ să tragă folóse din dictatură, principiele sacre de egalitate și emancipare se, vor parodia; ast-fel că plugarul va deveni sclavă allŭ învoelilor cu proprietariĭ, nedându-i-se destulŭ pămîntŭ pentru nutrimentulŭ famliieĭ ș-allŭ vitelor; iar preoțiĭ, a cărora esistință le-o assigură ațiĭ Regulamentul, vor românea póte proletari, daca nu cĭ cel puțin copiĭ lor, presupuind că preoțiĭ s-ar bucura în viață de usufructulŭ pământuluĭ accordată Bisericilor ca destre; daca și acellŭ pământă nu va fi illusoriŭ...
Viitorulŭ Românieĭ atârnă dela soluțiunea ce se va da acèsteĭ cestiuni vitale.
Eŭ creȡŭ că și România, ca alte Staturi, când se va pune pe calica progressuluĭ, va desființa căllngăria. Capŭ Bisericeĭ urmeȡă a fi însurațĭ, ca primiĭ Episcopi creștini; se va convoca unŭ Soboru pentru acèst sfîrșit; și vor participa la acellŭ soboră represintanțiĭ cleruluĭ din Dacia traiană ș-aureliană, Biserica română fiind autocefalŭ; acellŭ soboră va îndrepta multe retăciri și absurditățĭ, întrodusse în Biserică de interesse și passiuni, și de differite considerațiuni politice.
Căllugăriĭ bătrâni se vor putea adăposti în monăstiri pînă la mortea lor; iar monastirile se vor preface în fabrice, în scoli, în spitaluri; și cu produsul acellor fabrice se vor întreține și scolele și spitalele, și bătrânețea și nenorocirea, ce se vor adeposti în acelle monăstiri.
Căllugăriĭ juni vor umplea cadrele oștiriĭ, saŭ vor apuca cornele pluguluĭ, saă vor deveni negustorĭ și meseriași; în fine, vor deveni folositorĭ societății. Căllugărițele vor deveni îngrijitore pe la spitaluri, professorițe în scollele săteșci, etc., însă după ce se vor mărita; Statalŭ le póte veni atuncĭ în ajutoră pentru asemenea nobilŭ sfîrsitŭ.
— Ce visuri frumóse! veĭ ȡice-tu. Dar lupta între materie și spiritŭ? Dar cupiditatea? Dar innoranța?
Daca creȡi în progresŭ, nu poțĭ tăgădui că acea luptă este necessară; căcĭ prin luptă se susține și microcosmulŭ și macrocosmulŭ, și pînă în fine spiritulŭ va domina materia; apoĭ trecutul îmĭ arată viitoiulŭ. Daca omulŭ e sociabilŭ și perfectibilŭ, omenirea înaintesă; uă descoperire naște pe alta; luminele științelor, întinȡându-se prin ajutorulŭ presseĭ, al scolelor, allŭ aburuluĭ ș-al ellectricitațiĭ, negura neștiințeĭ, adică a superstițielor, se va rissipi; sorele adevăruluĭ, odată pe oriȡontalŭ uneĭ Națiuni, utopia devine realitate.
Compară omenirea din ’naintea luĭ Moise cu omenirea după Hristos; și omenirea din-naintea Reformeĭ luĭ Luther cu omenirea dela Revolutiunca cea Mare; și omenirea dela 1789 cu cea dela 1848; și spune daca póte dispera omulŭ de triumful Adevăruluĭ asupra Minciuneĭ, allŭ Libertățiĭ asupra Tiranieĭ, allŭ Materieĭ asupra Spirituluĭ?
Venim la România. Compară România din timpulŭ Fanarioților cu România de la 1830; și România dela 1830 cu România dela 1848; și spune daca progresulŭ nu e mare; apoĭ Europa olficialŭ și democratică, luminată despre România de către capŭ de aȡi aĭ Revoluțiuniĭ nostre, aruncațĭ în emigrație de furtuna Reacțiuniĭ, nu creȡi tŭ că ne va scăpa de protectoratulŭ fatalŭ allŭ Czaruluĭ, carĭ ne sugrumă? Scăpațĭ de Rușĭ, cum am convingerea, România nu va preface ea în legi principiele sacre din programulŭ Revoluțiunii? Negreșit; și încet, încet, vom ajunge la....
A fi încorporați într-o ȡi cu Russia saŭ cu Austria, veĭ ȡice tu.
Dar ce te face a crede acèsta?
Tenmierea proponderanțeĭ Demagogieĭ în România; și în Europa, temmerca proponderanțeĭ pangermanismuluĭ unitŭ póte cu panslavismulŭ...
Ei bine! contra acèstui coșmarŭ (joimariță) îțĭ oppuiŭ iarăși Progressul, adică Democrația. Daca adevărultŭ saŭ libertatea e sorele, apoĭ tirania saŭ minciuna este nuorŭ, este furtuna, este potopulŭ, carĭ curăță atmosferra și regenera globul; apoĭ Muscaliĭ ca oameni sunt perfictibili; și cu cât pressiunea va fi maĭ mare cu atât splosiunea va fi maĭ terribilŭ. Peste 50 ani, Europa va fi democratică. Acesta este convingerea mea intimă.
Veĭ ȡice póte cu Thoma Apostolul: pînănu voiŭ vedea, nu voiŭ crede. Și eŭ îțĭ respundŭ cu Hristosŭ: Ochi ai, și nu veȡi; Minte ai, și nu înțellegi, când știința te lumineȡă, când legea Natureĭ îțĭ ordonă, când istoria te assigură.
Salutare!
Agapia,
Boerulŭ Căpățînă, carĭ nu făcea nimic fără să consulte maĭ ântâiŭ pe confessorulŭ seu, i comunicasse ceea ce ’i spusesse mama Eliseĭ despre visurile selle.
Monahulŭ lovu înțellese gândulŭ mătușeĭ Agapieĭ, și respunse:
— Poțĭ consulta unŭ arhiereiĭ, ca să te încredințeȡi pe deplin că și arhiereulŭ va fi tot de părerea mea, că nu trebue a da fata după unŭ ereticŭ... Cât pentru arhierulŭ Meletie, eŭ nu sunt de părere a ’l cere povața; pentru că acèstŭ arhiereŭ nu âmblŭ în căile Domnuluĭ, cum ^ice David.
— Eșcĭ sigurŭ de ceea ce spui?
— Crede-mĕ, boerule, că acèstiĭ arhiereŭ a scosiĭ din mințĭ multe fiice de spovedanie; multe scandaluri a făcutŭ prin monăstiri, maĭ alles la monăstirea de maicĭ X..., unde și are uă fată făcută cu starița Minodora; uă fată carĭ aȡi e căllugăriță tot la acea monăstire, anume Marta, și carĭ semănă cu arhiereul ca duoă picături de apă. Acea fată e crescută în pensionată și e procopsită ca Agapia; a îmbrăcat rassa de foculŭ unŭi amoresŭ care, după ce a amăgito, s-a însurat; și fiind că l-a iubită prea mult, ea s-a făcut miresă luĭ Hristosŭ, îndemnând-o mult la acèsta mamă-sa Minodora,
— Și eŭ carĭ credemăpe arhiereulŭ Meletie unŭ sfîntŭ!
— Sfîntă ași putea numĭ pe arhiereulŭ Naum, carĭ face fapte crestineșci, dând la săracĭ tot ce agoniseșce, fără să știe stângace face drepta luĭ. Ca duhovniciĭ allŭ multoră creștini evlavioș, am aflat dela fiĭ meĭ sufleteșcĭ pomenele ce face acellŭ sfințiĭ arhiereu!
— Daca e așa, părinte, apoĭ fă bine sinția ta și ’î vorbeșce pentru mine; rogă-lŭ din parte-mĭ să ’mĭ dea voie a ’i cere povața sa arhierescă....
— Fiĭ liniștită, boerule, i respunse confessorulŭ.
Cine era arhiereulŭ Naum, pe carĭ monahul Iovŭ Ulŭ făcea sântă?
Bulgarŭ de nație, ellŭ intrasse în monăstirea C... ca monahă, dupe revoluțiunea dela 1821, prin ajutorulŭ unŭi unchi iu allŭ seŭ, omŭ bigotă și originalŭ, (ținusse vr-o treĭ ȡecĭ de ani cușciugulŭ seŭ în podulŭ casei).
Ca monahŭ, ellŭ fu botezat Naum; și ajunse curând arhondarŭ; ca arhondarŭ, făcŭ cunoștință cu mulțĭ boeriĭ și cu multe cuconele mari, ce visitaŭ des p-atuncĭ monăstirea C....; și stiusse îndatora pe toțĭ ceĭ influĭnțî; căcĭ pe ceĭ micĭ îĭ îndopa cu borșă, chiar în septămâna luminată; iar pe boeri și pe cocone i cinstea cu tot ce avea maĭ bunŭ în chellarulŭ din monăstirea C....maĭ alles cu pește prospetŭ din helesteŭ, peștele fiind bine hrănitŭ în asemenee heleștee...
Economulŭ Naum îndatora în fine pe boeri cu duhulŭ blândețelor, și pe cocone, cu milostenia....; dând unora punga și altora inima; iar ellŭ prin acèsta își pregătia protecțiunî pentru a ajunge acolo unde viseȡă toțĭ căllugăriĭ, la slavă și la comori.... Daca n-ajungă toțĭ căllugăriĭ Arhimandrițĭ, saă Arhiereĭ, saă Episcop!, saă Mitrepolițĭ, este că nu toțĭ știŭ grămmădi aurulŭ cum l-aă grămădită repósatulŭ Piloteĭ, fostulŭ Episcopŭ de Buzeŭ, și fostulŭ Economŭ îainte de 48 allŭ Episcopieĭ de Rîmnică, după cum credă ceĭ îndrept.
Din arhontarŭ la monăstirea C... monahul Naum, contra canonelor Bisericeĭ (carĭ ordonă ca călugărulŭ să stea acolo unde ’și are închinată metania) ajunse economŭ la uă Monastire peste Olt; acĭ avu occasiune a face mulțĭ bani în timpul acella când averile călugărescĭ erau cârmuite de căllugări.
In calitate de economiĭ, monahulŭ Naum produsse un mare scandalŭ într-uă familie de boeriĭ cu influĭnță de peste Olt, scoțând din mințĭ pe sora capuluĭ aceleĭ familiĭ; dar cu bani, accoperi scandalulŭ; și protectorulŭ seŭ, Mitropolitulŭ Neofită, îl făcŭ arhimandritŭ, dându-l lustruit! care-l lipsia; în fine în timpuliĭ domnirilluĭ Vodă Bibescu, arhimandritul Naum ajunse arhiereŭ, și i se dette ca ȡestre o monastire din cele maĭ bănóse din România.
In calitate de archiereŭ, ellŭ addunŭ multe călhigărițe și surori, din celle maĭ frumóse, după la maĭ multe mănăstiri, și formă uniĭ schiță de maici, dându-l numele uneĭa din favoritele selle. Schitulŭ acella deveni haremulŭ seŭ, unde petrecea câte uă lunŭ după intorcerea de la băl, fortificațiĭ de apele minerale; deósebit că-lŭ visita regulat pe fie carĭ lună.
Fără sfialŭ și rușine, acellŭ păstoriĭ bisericescŭ (când visita vara haremulŭ seŭ) ședea subt uniĭ umbrară, in mijloculŭ gradineĭ; surorile și maĭcele îl pieptenaŭ și ’lŭ mângăiaiĭ; iar ellŭ le binecuventa...
Cât despre milosteniĭ, etă cum înțellegea leĭ mosina evlaviosulŭ nostru arhiereŭ.
Uă femee nenorocită, mamă a patru copiĭ mărunțĭ, îllŭ aștepta într-o di ia scarra palatuluĭ șeiĭ arhierescă. Când aihiereulŭ se dette jos din carretŭ, luat de subțiorĭ de duol băețĭ carĭ ’lŭ serviaŭ, femeea cădŭ în genuchi cu copiĭ seĭ, reclamând ajutorulŭ prea sânțituluĭ arhiereu.
Cu câtă credețĭ c-a ajutată Vlădica Naum pe nenorocita femee?
Cu uă monettă de ȡece parale!...
Indignată, cochilŭ Vlădichel (vizitiul) scosse unŭ sfanțihu și ’lŭ aruncă femeiĭ, cu acèste cuvinte:
„Ține, coconă, unŭ sfanțiĭ de la mine; ș-arini că firfiriculŭ căllugărul; căcĭ baniĭ căllugărescĭ sunt blestemațĭ de sobore!“
In aceeași ȡĭ, arhiereulŭ Naum dăruia 400 galb. socieĭ unŭl directoriĭ de pensionată, în schimbă pentru uă sărutare; căcĭ maĭ mult nu putea depune cuviosulŭ ca offrandă pe altarulŭ Venerii....
Tot în aceeași ȡi, evlaviosulŭ arhiereŭ cerceta ștatulŭ Monăstiriĭ, unde maĭ toțĭ, servitorĭ aĭ altaruluĭ, și căllugări, și dascăli, iscăliaă pentru jumătate lefa ce priimeu.
Acesta este arhiereulŭ carĭ punea la schitulŭ sĕŭ favoritŭ pe cuvióse să-i cânte cântece de doră; dar oppria în Biserice chorrulŭ de musică vocallŭ, compusă de copiile (de la șepte până la 12 ani) a cărora cântare angelică înălța suffletulŭ la Dumneȡeŭ; îllŭ opria, sub afurisanie, picând că este contra canonelor ca femeile să cânte în Bisericele de miră.
Acesta este arhiereulŭ care, măritând uă nepotă după unŭ professoră, i promisse duoă miĭ galb. ȡestre; dar nu-i dette nicĭ uă para. La Basci, uneori, trimettea câte ȡece saŭ ciuci-spre-ȡece galb. ca dară copiilor acelleĭ nepóte
Acesta este arhiereulŭ, tipulŭ sensualismulul și servilismuluĭ, carĭ n-a trăit de cât pentru sine; și la mortea sa a lŭsat 600 miĭ de galb. de carĭ profitară duol nepoțĭ, în carĭ avea încredere fără a imita cel puțin pe Hrisauŭ, carĭ mărita fetele sărace......
Confessorulŭ boerulul Căpățină era amică intimă cu arhiereulŭ Naum, amânduol avându-șl închinată metania la mănăstirea C....; amenduol possedând acelleași viciuri: ipocrisia, -lŭcomia, libertinagiulŭ... Iovă se destăinui luĭ Naum, insemnându-i rolulŭ ce avea să jóce în privința fiiulul seŭ suffletescă.
Boerulŭ Căpățînă fu presiutată de confessorulŭ saŭ la arhiereulŭ Naum; acèsta, în o ȡi, i citi într-uă carte, carĭ ȡicea că o are de la Patriarhie, că e peccată de morte a face unŭ părinte ginere p-unŭ eretică; că suffletulŭ acellŭ părinte va arde cu Arie în foculŭ Ghehenel; că soborele afunsescătóte a-semnea căsătoriĭ între crescinl cu eretici; în fine, arhiereulŭ termină: „Afurisită este acella carĭ se alliadă cu ereticiĭ, afurisită de 318 sființĭ părințĭ dela Nikea; și de mine, vicarulŭ luĭ Hristósă!“
Immărmurită d-acèste cuvinte, boerulŭ cășlŭ în genuchl ca trăsnită; și tremurând ca unŭ condamnată, ceru iertare și binecuventare dela Vicarulŭ luĭ Hristosŭ, promițând că va fi următoriĭ Sânteĭ Scripturi.
— Bine-cuvîntatŭ să fiĭ, daca veĭ pățŭ canonele sfinților părinți!
— Amin! respunse boerulu, sărutând drepta sînțituluĭ păstorŭ, cu respectulŭ cu carĭ bigoțiĭ sărută moștele sântuluĭ Dimitrie Bogoslovulŭ.
Mama Eliseĭ, aflând dela cumnatŭ seŭ celle petrecute cu arhiereulŭ Naum, remasse îmmărmurită. Ori ce speranță era pierdută! Elisa veni atuncĭ în ajutorul mame selle.
Unchiulŭ Eliseĭ avea de servantă uă fată carĭ iubia multŭ pe Agapia, fiind și botezată de mama aceștia. Elisa aflŭ dela fată că uniĭ omŭ venea uneorĭ după mieȡulŭ nopțiĭ pe ușa din dosiĭ a grădinel; și că bănuind cine să fie acellŭ omŭ,... pînȡisse și să încredințasse.
Elisa comunică mame-si planuliĭ seŭ, și mama Eliseĭ invită pe cumnatŭ seŭ la dânsa acasă.
— Dragă cumnate, i ȡisse ea, am să-țĭ descoperŭ uă taină; dar maĭ ântâiŭ să-mĭ făgăduescĭ pe ce al maĭ scumpŭ că nu veĭ spune nimenui taina ce-țĭ voiŭ descoperi.
— Ițĭ făgăduescŭ pe mântuirea suffletulul meŭ.
— Sunt mulțumită. Acum, ascultă. Nevasta Dumitale nu-țĭ este credinciósă....
— Nevasta mea?!! strigă boerulŭ furiosŭ.
— Dumneaei.
— Marghiolita?
— Dumneaei.
— Acea femee bisericósă?....
— Ea.
— Este cu putință?!! Și de unde -știĭ?
— Vreĭ să te încredințeȡi cu ochiĭ dumitale?
— Negreșit.... Și cine este acella?..
— Asta nu-ți-o potŭ spune; veĭ vedea singuriĭ cu ochiĭ Dumitale.
— Când?
— Ori când veĭ voi.
— Și unde?
— Chiar în cassa D-tale.
— Turbezi!....
— Linișteste-te, și ascultă. Fă-te că plecĭ pentru câte-va ȡille; plecă chiar arJI, și dutte pînă la țigăneșci; cum va însera, întorce te drept aicĭ la mine. Apoi, la mieȡulŭ nopțiĭ, intră în grădină, pe ușa grădinel din dosŭ, avend grijă să facĭ uă cheie ca să nu daĭ prepusŭ; și acolo veĭ fi înștiințată.
— Și cine-mĭ va da de știre?
— Toate le veĭ afla atuncĭ.
— Stau pe mărăcini.... Marghiolita să mfi înșalle? Pe mine, carĭ am luat-o numaĭ cu rochița, și pe carĭ o iubescŭ?
— Și când veĭ afla pe cine te schimbă!
— Și nu poțĭ să-mĭ spui acum?
— Nu potŭ.
— De ce nu?
— Fiind că așa m-am legat cu acella carĭ ’mĭa descoperit taina.
— Plecŭ...
— Fă-te că nu știĭ nimic; femeea șiretă înțellege pe bărbațiĭ dupe ochi. Dute drept la Herasca, tocmeșce uă birjă, și plecă chiar așiĭ, sub pricinuite că eșcĭ trimișŭ de Caimacanulŭ la Buznŭ pentru pricini politice.
— Așa o să facŭ; și mâine seră sunt aici....
— Și ce al de gêndŭ a face daca te veĭ încredința de adeverŭ?
— Nu stiŭ.... Voiŭ vedea atuncĭ.
— Eŭ sunt de părere că mâine seră, când te veĭ întorce, să daĭ de știre unŭl subcomissarŭ, unŭl protopopŭ și la duoĭ martorĭ de încredere.
— Destul. Așa voiŭ face.
— Dar păȡesce taina.
— Am înțelles.
— Nimenui nu te destăinui, nicĭ chiar duhovniculuĭ; maĭ alles luĭ să nu-i spui, daca vreĭ să.....
— Nu cumva?!!
— Nu știu; dar daca vreĭ să prinȡi Vulpea în cursă, ține taina ascunsă în inima D-tale.
— Prea bine! Prea bine!
Boerulŭ plecă înfuriată; și urmă în tocmaĭ consiliulŭ cumnateĭ selle.
In nóptea urmetore, la unspre-ȡece ore, boerulŭ se afla în grădina locuințeĭ selle cu martoriĭ însemnațĭ maĭ sus. Catinca, servitorea carĭ descoperisse Eliseĭ secretulŭ, veni în grădină s-anunțe pe boerulŭ că pâteveni; însă singură. Martoriĭ așteptară în salonă pînă le veni rîndulŭ să atteste faptulŭ.
Camera de culcată a nevesteĭ nu era lipită de camera sa de culcare; boerulŭ nostrŭ intră numiĭ în ciorapi, se uită pe gaura broștel, și vĕȡŭ pe cuviosulŭ Iovŭ, confessorulŭ seŭ, în așternutul ă nevesteĭ selle....
Fu apprope a scotte unŭ țipetă era să-l viie dambla; dar îșl făccu curaȡŭ.
— De ne ar vedea boerulŭ în starea astă! Jicea cuviosul rîțĭând.
— Nicĭ nu bănueșce! Și cum ar bănui, ellŭ, unŭ omŭ așa de suffletescă, că chiar duhovnicul seŭ se fie amoredulŭ nevesteĭ luĭ?
Și amanțiĭ rîdeaŭ, și să giugiuleaŭ ca duoĭ porumbei.
— Ascultă, Marghiolită, ȡisse cuviosulŭ dupe câte-va minute de tăcere; am isbutită, prin arhiereulŭ Naum, carĭ pe lângă Meletie este unŭ Drac pe lengă unŭ ângeru, am isbutită în planul nostru; dar nu e destul atâta. Daca Agapia, carĭ iubesce pe amantul eĭ, va lua de bărbată pe Ionnel iară binecuvîntarea tată-seŭ? Dacă reclamă ea ȡestrea mame-si prin canalulŭ judecății? Atuncĭ averea el, de carĭ credeam să ne bucurăm noi, ne scapă din mână.
— Ce e de făcută?
— Trebue să dăm pe ereticulŭ pe mâna Muscalilor, ca să-lŭ trimiȡă în Siberia, ca p-unŭ sa vergin carĭ a îndrăsnit să înjure prin gazette pe împăratulŭ Nicolae; atuncĭ Agapia de siguriĭ se va căllugări; și averea eĭ va fi a nóstră.
— Dar dacă Ionelŭ! scapă cu fuga? Și, după încettarea urtuneĭ, daca se întornă în țerra?
— Atunci.... Vom vedea....
— Eu nu vĕȡŭ altŭ mijlocŭ maĭ sigurŭ decât a scăpa de Agapia....
— Ințellegu.... Ai dreptate....
— Și ce veĭ face pentru acèsta?
— Am uă fiică de spovedanie în monăstirea X.... uă femee bigotă, ca dobitoculuĭ nostrŭ, carĭ va face totulŭ ce-l voiŭ ȡice eŭ.
— Și ce veĭ face?
— Eșcĭ curiósă ca moșa Eva, carĭ a pierdutŭ Raiulŭ.
— N-aĭ încredere în mine?
— Ba am, dar eșcĭ femee....
— Ți am dat destule doveȡi că știu să păstreȡŭ și alte secrete maĭ mari.
— Așa este; dar.... nicĭ eiĭ nu știŭ cum voiŭ face; veĭ afla atuncĭ.
— Așa dar nu mĕ iubeșci?
— Nu te iubescŭ eŭ pe tine? Dar nu oare pentru tine ’mĭ am băgat suffletulŭ în focŭ?
— Nu-mĭ spuiŭ?
— Ei bine! Voiŭ da Agapieĭ uă beutură ca să dormă somnulŭ Drepțilorŭ.... Eșcĭ mulțumită?
— Nu pe deplin.
— Ce maĭ vreĭ încă?
— Să-mĭ daĭ și mie acea băutură
— Pentru ce?
— Imĭ trebue mie...
— Ia sema, femee....
Boerulŭ numaĭ putŭ răbda; făcŭ semnă martorilor carĭ așteptaŭ nerăbdătorĭ în salonŭ... Mărturiĭ veniră încet, și se uitară pe rîndŭ pe gaura broșteĭ; apoĭ boerulŭ, carĭ avea cheiea dela ușă, o deschisse repede; și d-odată intrară toțĭ în cameră, unde găsiră pe înamorațĭ lipițĭ unulŭ de altulŭ.
Trăsnetulŭ căȡu peste dânșiĭ la acèsta vedere neașteptată. Nevasta leșină. Căllugărulŭ își accoperi fața.
Atuncĭ comissarulŭ încheiŭ procesulŭ verbalŭ, pe care-lŭ iscăliră toțĭ martoriĭ; după plecarea martorilor, boerulŭ ordonă la treĭ servitorĭ ce așteptaă afară ca sâ lege pe căllugărŭ; și dupe ce îllŭ legă, irasse barba, îllŭ băttŭ strașnică, ș îllŭ închisse pînă adoaȡi în pimniȡă.
Aduoaȡi îllŭ dette pe mâna Justițieĭ, carĭ ’lŭ băgă în pușcărie.
Tot a duoaȡi boerulŭ da pe portă afară și pe miserabila luĭ de femee, oprind ceĭ duoĭ copiĭ carĭ nu puteŭ fi culpabili de crima mameĭ lor.
Din minutulŭ acella, boerulŭ Căpățînă își luă duhovnică unŭ preotă mirenă, bătrână, blestemând tagma căllugărescă.
Acum trebuia să scape și de afurisania arhiereuluĭ Naum. Elisa, înțellesă cu Ionellŭ, promisse că va fi deslegată de acea afurisenie de însuși Patriarhalŭ.
Pentru acèstŭ sfîrșită, se înțelleseră cu arhiereulŭ Meletie, care, printr-unŭ amică allŭ seŭ dela Patriarhie, căpătă uă carte de iertare, în coprinderea următore:
Antimŭ, cu mila luĭ Dumneȡeŭ arhiepiscopŭ allŭ Constantinopoleĭ, Romeĭ celleĭ nuoŭ, și patriarhŭ ecumenicŭ (allŭ tótă pământuluĭ).
Smerenia Nostră, din darul, harul și stăpânirea prea Sf. și de viață începătoruluĭ duhă, ce s-a dată de câtre Mântuitorul nostru Isus Hristosŭ dumneȡcescilorŭ și sființilor luĭ ucenicŭ și apostoli, ca se lege și sâ deslege pâccatele omenilorŭ, ȡicândŭ lorŭ: „luațĭ duhŭ sfântŭ; cărora vețĭ ierta pâccatele, se vor ierta lorŭ; și cărora le vețĭ ținea, ținute vor „fi; și câte vețĭ lega și vețĭ deslega pre pământŭ, vor fi leagate și deslegate în ceruri. Della aceia, trecândŭ darulŭ sfântŭ și la Noi, ca uă moștenire, iertămă pe acèstă fiŭ suffletescă, Gheorghe Căpățînă, la câte și ellŭ ca omŭ a greșită, și luĭ Dumneȡeŭ a păcătuitŭ, cu cuvîntulŭ, cu lucrul, cu gîndul, cu voință, saŭ fără voință, și întru tóte simțirile luĭ; și saŭ sub blestemulŭ arhiereuluĭ a căȡutŭ, orĭ a tatăluĭ săŭ, saŭ a mameĭ selle, saŭ însuși pe sine s-a anematisat, saŭ jurămîntulŭ ș-a călcatŭ, saŭ la alte ore-carĭ pcecate ca om dupe, deossebite vremĭ s-a alunecatŭ; și acèstea duhovniceștilor părințĭ le a mărturisitŭ, și canonul de la dânsŭ din inimă l-a primitŭ, și a-l împlini l-a voit. Deci, din învinovățirea și legătura tuturor acèstora, îl deslegăm; și îl slobodim, și-l iertăm prin a totŭ puternica stăpînire și dariĭ al luĭ Dumneȡeŭ, cum și închinatuluĭ duhŭ. Asscinenca și pentru câte din uitare a lŭsat a se spovedi, și acellca tóte să i le ierte luĭ milostivulŭ Dumneaȡeŭ, pentru însuși a sa iubire de omeni. Cu rugăciunile blagosloviteĭ, slăviteĭ stăpâneĭ nostre de Dumneȡeŭ Născătore, și pururea fecioră Maria; alle Sf. slŭvituluĭ și întru totŭ lăudatuluĭ apostolŭ și evangelistulul Marcu, ș-alle tuturor sfinților. Amin
In dependințele caselor, odată proprietate a fostuluĭ Banŭ Mihalake Ghica, și carĭ au servit de palatŭ provisoritt și luĭ Alexandru Vodă Ghica, în acelle dependince de lengă podulŭ gîrleĭ, strada Mihal-Vodă, între aniĭ 1848 și 1854, era unŭ restaurantŭ (birtŭ); și allături cu restaurantulŭ acella era unŭ stabilimente de binefacere.
Intreprinȡătorulŭ restaurantuluĭ se numia Nicolae C... iar directrița stabilimentuluĭ se numia Uța C....
Pe lingă camerile publice, restaurantulŭ avea și camere secrete, unde prînȡeŭ saŭ cinaŭ adese orĭ păstorĭ aĭ Bisericeĭ, bărbațĭ infideli socielor lor, și studențĭ cu aparințe de moralitate.
In stabilimentulŭ ȡisu de binefacere locuiau surorĭ de caritate, nu de acellea carĭ dau ajutorŭ sufeerinȡilor prin spitaluri, cĭ de acellea carĭ vindecă ranele luĭ Cupidonu; și la unele și la altele, Beranger le deschide porțile Raiuluĭ, după cum ne assigură într-uă poesie a sa întitulată: Les deux soeurs de charité.
Reproducem uă strofă din acea poesie pentru convingerea cellor necredincioși.
Entrez, entrez, ô tendres femmes!Répond le portier des élusLa charité remplit vos âmes;Mon Dieŭ n-exige rien de plus.On est admis dans son empire,Pourvu qu-on ait séché des pleurs,Sous la couronne dŭ martyre,Ou sous des couronnes de fleurs.
Restaurantulŭ in cestiune prospera, saŭ din causa binecuvântărilor păstorilor bisericescĭ carĭ ’lu visitau adesea, spie a face ci-une de agape ca celle ce am descris într-unŭlŭ din capitolele precedente; saŭ din causa stabilimentuluĭ vecină, al cărora oaspețĭ, attrăgeŭ pe trecătorĭ ca nisce sirene; satt din causa uneĭ musice delicióse ce s-atucia câte odată într-una din camerele vecine; astfel că tóte simțurile fiind flattate în acelle încăperi, attracțiunea era irresistibilŭ; așa dar tóte acèste căușe unite contribuau ca restaurantulŭ luĭ Nicolae să fie frecuentatŭ, și prin urmare să prospere; pe lângă restaurante se înțellege că prospera și stabilimentulŭ otel, unŭl si fiind complementulŭ cellullaltŭ.
In restaurantulŭ acella dar se afla adunațĭ, în nóptea de 6 Decembrie annulŭ 1848, ȡioa onomastică a împăratuluĭ Nicolae Pavlovici, maĭ mulțî păstorĭ bisericesci: arhiereĭ, protosingheli și arhimandrițĭ, între carĭ arhiereul Meletie și arhiereulŭ Naum, cu carĭ lectorulŭ a făcut cunoștință.
Intre acești păstorĭ era unŭ singurŭ mirenŭ, unŭ professorŭ de theologie, carĭ numaĭ theologŭ nu era. Cu tótă ura ce-i insuffla rassa, și cu tóte satirele ce făcea căllugărilor, cu panna și cu gura, ellŭ era sufferitŭ de căllugări: fiind căscia tóte secretele lor, fiind că era glumețŭ, fiind că numia lucrurile cu adevâratulŭ lor nume, fără a se sfiĭ căt de pugin daca persona căria adressa gluma saŭ critica era Vlădică saŭ Banŭ.
La masă eraŭ 12 oaspețĭ, în memoria cellor 12 Apostoli. între alte feluri de bucate, se addusse pe masă rasolŭ de claponŭ cu hrenŭ, și hrenul cu unt-de-lemn, ca să-i dea gustŭ de melci; limbă de vacă cu capere, iepure cu mășline, varză acră cu carne de porcŭ, friptură de mușchiŭ și de iepure; apoĭ duoe plŭcinte mari, una cu carne ș-alta cu brânză; apoĭ migdale și stafide, struguri și mere; îu fine, 12 clondire mari cu vinŭ de Drăgășani, carĭ de câte treĭ ori, fie carĭ clondirŭ, s-a umplutŭ și s-adesertatŭ in intervalŭ de treĭ ore câtŭ a ținut masa.
Professorulŭ de theologie, cu uă memorie a la Mitridatŭ, avea mania recităriĭ versurilorŭ, nu alle selle proprŭ, cĭ alle altora, și maĭ alles versuri de la Boileau și de la Molliere. Când fumulŭ vinuluĭ începŭ a se urca în creeri, ș-a întuneca sorele rațiuniĭ, theologulŭ se simțĭ inspiratŭ.
— Ascultați! le ȡisse theologulŭ, ridicând mâna.
— Tăcere! strigă arhiereulŭ Meletie, carĭ ținea locŭ de președinte, ca maĭ bătrânii.
Se făcŭ tăcere și theologulŭ începŭ a declama:
Loin dŭ bruit cependant les chanoines à tableImmolent trente mets à leur faim indomptable.Leur appétit fougueux, par l-objet excité,Parcourt tous les recoins d-un monstrueux pâté.Par le seĭ irritant la soif est allumée;
— Dascăle, îllŭ întrerumpse ŭ Nicanor; noi nu știm franțoȡeșce; vorbesce românesce, ca să înțellegem toți.
— Să ’țĭ esplicŭ eŭ, frate, ȡisse arhimandritulŭ Dionisie, ce voia să trecă de procopsitŭ.
„Este descrierea uneĭ mese de cântărețĭ și căllugări francesi, dela 1674; versurile ce le-a recitat dascălul însemnesă:
„Că, departe de sgomotulŭ orașuluĭ, mulțĭ cuvioși ședeŭ împregiurulŭ uneĭ mese, pe carĭ se aflau trei-ȡecĭ de felluri de bucate, carĭ însă tot nu puteau allinaŭ fomea lor....
— Bre! esclamă arhimandritulŭ Nicanor; flŭmânȡi maĭ erau aceĭ frațĭ în Hristosu!...
— Nu mĕ ’ntrerumpe, cuviosule; căcĭ pierȡŭ șirulŭ ideilor, ȡisse Dionisie.
— Are cuvântă Dionisie, strigă theologulŭ, cu uă supărare prefăcută; și trebuia să-țĭ respunȡă cu Molliere în Tartufŭ:
Cessez de m-interrompre, et songez à vous taire,Sans mettre votre nez où vous n-avez que faire.
Care pe românesce va să ȡică:
Nu ’țĭ vîrî lingura unde nu-țĭ fierbe oala;
Și tacă ’țĭ gura, moră stricată.,
— Bravo! Dascăle!... strigară toțĭ, rîȡând, și ciocnind cupele, pe carĭ le deșărtară in butoiele pântecelor lor.
— Tăcere! strigă președintele.
Se făcŭ tăcere, și Dionisie continuă:
„Iar pofta de mâncarĭ a acellor cuvioși era și maĭ mult ntărrîtată de uă plăcintă monstruósă, adică mare, mare cât...
— Cât ișlicul boerilor tombateriști.....țĭise theologulŭ cu seriositate.
Si rîsetele, unite cu applaudele, intrerumpseră din nuoă tăcerea.
— Prea bine! Prea bine! ȡisse Dionisie. — In fine, continuă ellŭ, bucatele celle sărate înflăcărară setea cuvioșilor.... “
Si acum dascălulŭ să ne spuie cu ce aŭ stins settea aceĭ cuviosi?
— Cu ce alt de câtă cu sângele Domnuluĭ? observă Nicanor, carĭ era limbutŭ.
— Tăcere! ȡisse președintele... Urmeȡă, Dascăle.....
— C-uă condițiune, respunse acèsta.
— Care? întrebă Meletie.
— Să numaĭ mĕ ’ntrerumpă nimeni; cât pentru traducerea versurilor, să se însărcinese ceĭ ce sciŭ limba francesă a le traduce la urechea cellor agrammati...
— Prea bine! strigară toțĭ, rîtjănd.
Theologulŭ continuă, cu uă seriositate comică:
Le prelat, le premier, pour honorer la troupe,D-un vin pur et vermeil il fait remplir sa coupe;Il l-avale d-un trait, et chacun l-imitant,
Ceĭ ce înțelleamŭ limba francesă rîsseră cu hohote. Dionisie se plecă la urechea luĭ Nicanor, Dometie la urechea luĭ Galaction, Meletie la urechea luĭ Naum, ca să le traducă versurile; șĭ rîsseră și ceĭ agrammati ca și ceĭ procopsiți.
— Acum să vi descriŭ figura prelatuluĭ in cestiune, ȡisse theologulŭ.
La jeunesse en sa fleur brille sur son visage:Son menton sur son sein descend à double étage;Et son corps, ramassé dans sa courte grosseur,Fait gémir les coussins sous sa molle épaisseur.
Eată și professiunea de credință a prelatuluĭ:
Quiconque est riche est tout: sans sagesse il est sageIl a, sans rien savoir, la science en partage:Il a l-esprit, le cœur, le mérite, le rang,La vertŭ, la valeur, la dignité, le sang.Il est aimé des grands, il est chéri des belles:Jamais surintendant ne trouva de cruelles
După ce să săturară toțĭ de rîsŭ, theologulŭ ȡisse:
„Si să nu credețĭ, prea sânțițĭ păstori, că vĕ făcŭ uă imputare din slŭbiciunea vóstră pentru sexulŭ frumósŭ: căcî însuși Tartufŭ mărturisesce către nevasta bărbatuluĭ, pe carĭ îllŭ spovedea, picând nevesteĭ acèste cuvinte:
L-amour qui nous attache aux beautés éternellesN-étouffe pas en nous l-amour des temporelles:Nos sens facilement peuvent être charmésDes ouvrages parfaits que le ciel a formésJe sais qu-un tel discours de moi parait étrange;Mais, Madame, après tont, je ne suis pas un ange.“
— Trăescă Dascălulŭ! strigară toțĭ, umplând cupele și deșertându-le pe neresuflate.
— Trăescă Boileau și Molliere! respunse theologulŭ, carĭ aŭ demascat pe Tartufŭ
Si theologulŭ deșertă și eliŭ cupa sa cu vinŭ.
— Da! Da! Sunt' m omeni, nu îngeri; și o vom dovedi chiar acum..., ȡisse archiereulŭ Naum.“
Făcu apoĭ unŭ gestŭ semnificativiĭ, și eși afară...
— Bunŭ sucesŭ, strigară din întru unŭ din messenî.
Peste ȡece minute, Naum se întorcea cu fața înflăcărată...
Toțĭ, afară de theologulŭ și de Meletie, eșiră și intrară după exemplul archiereulul Naum.
Cellŭ din urmă din toțĭ fu ŭ Ierotel; dar ellŭ nu se întorse curând.....
— Ce Dracu a pățitŭ Jerotei? întrebă Meletie....
Ușa unde eraŭ ospețiĭ se crăpă pucin; și unŭ capŭ de femee appărŭ... Era Uța, directrița stabilimentuluĭ de binefacere.
— Părintele Ieroteĭ se aflŭ în mare încurcătură... Venițĭ de ’lŭ descurcațĭ maĭ iute, ȡisse Uța...
Si Uța dispăru.
— A pățito Ierotei! ȡisse Naum, patronul luĭ.
Atuncĭ s-auȡi afară sgomotŭ, și se deosibiaŭ acèste cuvinte:
— Vrem să intrăm! ȡiceaŭ maĭ multe vóce de bărbați.
— Cu sila nu putețĭ intra! respundea uă vóce de femee.
— Plătim și noi, ca cel-l-alți.....
— Nu se pote.
— Ba se póte.. Spargem ușa..
— Nu spargețĭ ușa, că chiemŭ Poliția.
Cuvioșiĭ deveniră triști și ingrijați.... In fine, Meletie rumpse tăcerea....
— Dutte, dascăle, de veȡi cine face acellŭ sgomotŭ? și pune la resonŭ pe obrasnici.“
Theologulŭ, ambiționatŭ, se armesă cu cuțitulŭ cu carĭ să tăiasse plăcinta, și esse afară.
Se vĕȡŭ față în față cu patru Craĭ (libertini) carĭ voiau să sforțese ușa camereĭ unde erau treĭ surorĭ de caritate, încunŭnate cu flori. Acĭ intrasseră toțĭ cuvioșiĭ, carĭ dispărusseră câte ȡece sĕŭ cinci-spre-ȡece minute din salla de mâncare; acĭ se afla și Ieroteĭ, carĭ împingea în ușă pe din întru cu umerulŭ, pe când directrița stabilimentuluĭ ținea ușa pe din afară, oprind pe assaltatorĭ a intra în întru.
Dascălulŭ de theologie, după ce adressă berbanțilorŭ în limba grecă uă ploie de injuriĭ, să reperji furios într-înșiĭ cu cuțitulŭ. Berbanțiĭ, creȡând c-aă a face c-unŭ Greciĭ apelpisitŭ, o tuliră toțĭ d-a fugă....
Mulțumită curagiuluĭ prefăcutŭ allŭ theologuluĭ, și maĭ alles vinuluĭ carĭ ’lŭ esaltasse, Ieroteĭ scăpă de bătae, și păstoriĭ Bisericeĭ scăpară de scandalŭ.
Când Ieroteĭ intră în salla de mâncare, fu întâmpinată cu hohote de rîsă și cu sarcasmuri,
— Te-a ajuns, cuviosule, blestemulŭ preotuluĭ căruia ’i aĭ luat 1500 galbeni, ȡisse theologulŭ luĭ Ierotei.
— Spune-ne și noă istoria cu preotul, ȡisseră câți-va.
— Ascultați.
„Ieroteĭ a fost trimisŭ acum câți-va ani de Mitropolitulŭ ca să instalese unŭ egumenŭ la monăstirea A.... Acolo aflŭ că predecessorulŭ nuoluĭ egumenŭ lăsasse la mortea sa 3000 galbeni unŭi monahŭ ce ’lŭ servisse. Ieroteĭ se îmbrăcă, în vestminte de Arhiereu, și ordonă s-adducă pe monahalii.
— In genuchi, afurisitule! strigă improvisatul arhiereŭ....
— Protestesŭ! strigă Ierotei. Nu e adeveratŭ.
— Veĭ protesta pe urmă. Ascultațĭ, cinstițĭ părinți.
„Bietulŭ monahŭ, bigotŭ, cade spăimentatŭ în genuchi; și eroteĭ i citesce rugăciunele de afurisanie...
— Acum spune tot ce te-oiŭ întreba, i ȡisse Ierotei.
— Tot, prea sfinte stăpâne, totŭ ce voiŭ ști.
— Unde sunt 3000 galbeni aĭ răpósatuluĭ Arhiereŭ?
— Nu 3000 galbeni, prea sfinte stăpâne; cĭ numaĭ 1500 galbeni; sunt la mine, dațĭ de repósatul Vlădica în păstrarea mea.
— Addu-i curând, afurisitule! Aceĭ bani sunt pentru săraci, nu pentru tine.
Monahalŭ addusse baniĭ, și Ieroteĭ i pusse în buzunarŭ ca să-i dea presentŭ sexuluĭ frumósŭ.
— Protestesŭ, ȡisse Ierotei.... Minciună!
— Nu este părintele Ieroteĭ autorulŭ acèsteĭ fapte, ȡisse arhiereulŭ Naumil; este arhiereulŭ Silivestrŭ, acellŭ căllugerŭ însemnatŭ, acellŭ russolatrŭ carĭ trage nădejde de Episcopŭ.
— Puțin ne passă persona, fapta s-a commisiĭ, ȡisse theologulŭ; și s-a commisiĭ d-unŭ arhiereŭ, d-unŭ păstoru alliĭ turmeĭ luĭ Hristosŭ.
— Destul! strigă președintele, lovind paharuliĭ cu cuțitulŭ. Ridicŭ parola oratoruluĭ.
— Me supuiŭ convențiuniĭ, nu însă capriciuluĭ. Acum, D-le președinte, bine voieșce te rogŭ a-mĭ da parola în altă chestiune, carĭ creȡŭ că va fi priimită de toți.
— Ai parola, dar ține-te de parolŭ....
— Negreșit. Cunoștețĭ toțĭ Oda către împeratulŭ Nicoae Pavlovici, făcută d-unŭ poetŭ mișellŭ?
— Da, da! O știm! respunseră toți.
Arhiereulŭ Naum scoase uă hărtie tipărită și poleită, și citi cu vóce tare:
Auguste, carĭ aĭ numeBiruință de norodŭDatŭ de Dumneȡeŭ la lume;Escĭ întregŭ al luĭ isvodu.
— Destul! strigă theologulu, o cunoștem; și poetulŭ carĭ a fucut-o, de va fi acella carĭ se crede, este ocara famillieĭ ș-a nemulul sĕŭ
— I face onnore, respunse arhiereulŭ Naum; fiind că împăratulŭ Nicolae este protectorulŭ Românilor ș-allŭ crestinilorŭ.
— Părintele arhiereŭ Naum, observă theologulŭ cu ironie, trage nădejdea Mitropolitŭ; și va ajunge de sigur, fiind că are bani, și maĭ allesŭ norocŭ; decĭ, fabulistul Alexandrescu ȡice, cu dreptŭ cuventŭ:
— Bravo, dascăle! strigară uniĭ dintre ceĭ indepcdenți.
— Opinia publică însă este de opiniune contrarie; și dtă cum respunde opinia publică printr-uă parodie a acelleĭ Ode. îmĭ dațĭ voie să v-o citescŭ?
— Citeșce, citeșce! strigară câți-va.
Și theologullŭ începŭ să declame:
Anticristule barbare,Subjugatorŭ de norodŭ,Aruncatŭ chiar din tartare,Escî întregŭ al luĭ isvodŭ...
Abia citi prima strofă,și președintele i ridică parolă....; theologulŭ continua citirea, și președintele ȡise, lovind tare paharnicĭ cu cuțitulŭ:
— Ridici! ședința!
— Să plecăm! ȡisse aihiereulŭ Naum; căcĭ nebunŭlŭ acèsta ne dă de bellea.
— Să plecăm! ȡisseră toțĭ, sculându-se.
Theologulŭ se pusse pe rîsŭ.
— Daca știam că o să ni se întâmple astă seră ceea ce ni s-a întâmplat, ȡisse Naum, vĕ poftimŭ maĭ bine la schitulŭ meŭ...., unde am fi petrecut de minune cu cuviósele nostre.
— Pe viitorŭ așa vom face! ȡisse Dionisie.
— Corbŭ la Corbŭ nu-și scote ochii. Prea bine! observă teologulŭ; dar cu ce dreptŭ mĕ facĭ nebunŭ, prea cinstite părinte?
— Fiind că escĭ nebunŭ, ș-o să te trimitŭ la Balamuc.
— Ițĭ voiŭ respunde cu Boileau:
Et tel y fait l-habile, et nous traite de fous,Qui, sous le nom de sage, est le plus fou de tous.
Care se traduce astfel:
Maĭ nebunŭ e cellŭ ce să crede înțelleptŭ, și carĭ nu e decât unŭ Fariseŭ.
Pe când păstoriĭ eșiaŭ pe ușă, theologuliĭ le ȡisse c-uă vóce tare:
„Vai, voe! Fariseilor! carĭ stricurațĭ țîntarulŭ și înghițitŭ cămilla! Vețĭ maĭ intra voi în împerăția cerurilor când voiŭ intra eŭ în tagma vóstră!
Abia plecasseră, și s-auȡi afară unŭ sgomotŭ; eraŭ ceĭ patru Craĭ gonițĭ de theologulŭ, însoțițĭ de alțĭ șese, carĭ năvăleaŭ cu strigăte în salla unde cinasseră căllugăriĭ, hotărîțĭ a face scandalŭ.
— Ne-au scăpatŭ din mână! ȡisseră eĭ i dar nu vor scăpa și de gura nóstră.
Și plecară înfuriațĭ.
Duoi marturi assistasseră neveȡuțĭ la celle descrise, ascunși după perdeoa ferestreĭ uneĭ camere vecine: erau boerulŭ Căpățînă și fiitorulŭ sĕŭ ginere Ioncllŭ, pe carĭ ’lŭ iertasse socrŭ seŭ.
Inștiințate de arhiereulŭ Meletie despre ospăqulŭ din acea seră, Ionellŭ rugă pe socru șeiĭ a-lŭ însoțĭ la unŭ locu unde avea să vaȡă lucruri minunate; își póte închipui lectorul cât de mare a trebuit să fie mirarea și indignarea boerulu-i la vederea unui asemenea scandalŭ.
— El bine! tată, îllŭ întrebă Ionellŭ, cum țĭ se pare?
— Totă evlavia am pierdut-o!...
— De căllugări, negreșitŭ; căcĭ pe celle sânte nu le spurcă faptele Fariseilor.
— A avut dreptate Hristosŭ să, gonescă pe Fariseĭ cu biciulŭ din templulŭ luĭ Solomon; cel puțin, daca nu sunt îngeri saŭ sântŭ, să fie omeni cu rușine...., lucrând astfelŭ ca stânga să nu știe ce face drepta; fiind că sunt Capŭ Bisericeĭ, fiind că sunt păstoriĭ turmeĭ luĭ Hristosŭ, și dau pildă rea oilor ce le păstorescu; d-aceea aŭ pierdut ceĭ maĭ mulțĭ evlavia către celle sinte!“
A duoaȡi, 7 Decembrie 1848, cu tótă censura și cu toțĭ spioniĭ muscălesci, circula din mănă în măna uă satiră contra arhiereuluĭ Naum, pe carĭ Craiŭ îlŭ bănuiaŭ să fi fost închis în camera, pe carĭ voiau s-o ia cu assaltŭ în sera trecută; și ce era maĭ gravu, affirmaŭ aceĭ Craĭ în satira lor că l-ar fi prins; și că voind a-i rade barba, arhiereulŭ ar fi plătită barba sa cu patru miĭ de galbeni... Scopulŭ berbanțilorŭ era a desconsidera p-acellŭ arhiereŭ ca să nu se facă Mitropolitŭ, după cum se auȡia; de și Vodă Știrbeĭ nu prea ținea ellŭ contŭ de opinia publică; și făcea ceea ce-i dicta interesulŭ și politica sa machiavelică.
Reproducem strofele celle maĭ picante din acea satiră, ce purta titlulŭ de Circulara unŭi Arhiereŭ către mari și micĭ in tagma căllugărescă:
M-adressesŭ in fine la tagma întregă,Voi ce purtațĭ plette, bărbi și haină negră;Cari nu știțĭ carte, cum nu știu nicĭ eu,Dar carĭ în lume hondrănițĭ mereŭ;Căcĭ suntețĭ chiemațiĭ puteriĭ divine,Capiĭ sînteĭ nostre Bisericĭ creștine,Dar nu și allesŭ ceĭ dumneȡeesci,Povățuitoriĭ obșteĭ creștinesci.Voe, lupi, șopîrle, gușteri și balauri,Ipocrițĭ căllugări, tăureĭ și tauri,Vi se dă de știre printr-acèstŭ pitacŭTuturor acellor ce ca mine făcŭ,Că d-acu-’nainte sema să luațĭ,La femeĭ cochette să nu vĕ maĭ dați.(Când avețĭ haremuri) căcĭ dațĭ de bellea;O pățițĭ ca mine, vaĭ de barba mea;Duoe oca de aurŭ, galbeni ferecațĭ,Plŭtiiŭ sfînta-mĭ harbă ce-mi-o respectați...Căcĭ nu era vorbă ceva de cârmită,Când-țĭ arăta briciulŭ, luciŭ ș-ascuțitŭ.Plesnea-mĭ de turbare, muriam de necaȡŭ;Dar cum eși în lume ca Vlădică rasă?De aceea etă vĕ blagoslovescŭ,Și ca capu allŭ vostru vĕ povățuescu:Când vedețĭ natura că nu vĕ dă pace,Plecațĭ pe la schituri, pe unde vĕ place...Ca să scăpațĭ barba; căcĭ vestea s-a dusCând s-o sti în lume d-un Vlădică tunsŭ.
In ȡioa de 8 Ianuariŭ 1849 treĭ nunțĭ boerescĭ și una țărrănescă se făceațĭ la uă moșie de lîngă Bucurescĭ a boeruluĭ Căpațînă.
Catmca, fata din casă a acèstui boerŭ, cu carĭ lectorul a făcut cunoștință în Capitolulŭ XXII, se mărita in acea ȡi cu logofetulŭ Ion, isprăinni cellulŭ după acea moșie; căcĭ și Catinca era tot din acellŭ satŭ, fata unŭi bietŭ sătenŭ scăpătata.
Trecem peste orația ce se obiclnuesce la asemenea nunțĭ și carĭ rechiamă timpŭ primitivi aĭ Romanilor: scumpe și plăcute obiceiuri ce s-au conservat, p-îutre atâtea furtuni politice, din preuuă cu limbă, cu costume, și cu atâtea alte deprinderi, ce attestă originea nóstră.
Veniri d-adreptulŭ la cunănia Mirilor săteni, pe carĭ o descrim de preferință, ca maĭ pittorescă.
In ȡioa nunțeĭ, collŭceriĭ căllŭri cu bradulŭ verde, cu pistole și cu steguri tricolore, cu collacĭ și cu ploșcĭ de vină atârnate de gâtă saŭ de oblînculŭ cailorŭ, precedau douĕ caze mari, cu câte patru boi, al le cărora corne sunt vara ornate cu florĭ de câmpŭ. Intr-unŭlŭ din acelle douĕ carre era Miresa cu florĭ la capiĭ și în costumulŭ naționalŭ, atât de pitorescă; însoțită de mamă-sa, de bunică-sa și de socra mare; în cellŭ laltŭ carru eraŭ părințiĭ Miriloră cu betrîmllorŭ, moși cu barbe albe, de la 80—90 de anni trecuți. Flăcăi, mândriĭ ca bradulŭ ce purtau, și în miȡloculŭ lorŭ Mirele cu flore la căciulŭ, încurau miciĭ lorŭ cal focoși împrejurulŭ cellorŭ douĕ trăsure. In fine, unŭ cimpoierti, unŭ diblariĭ șî cobzariĭ mergeau înaintea trăsurelorŭ, cântândă din gură și din instrumente cânteculŭ ce se obicinueșce la assenienea împregiurare:
Flŭcăiĭ și colaceriĭ descurcau pistolele lorŭ, chiuind de-țĭ împuia auȡulŭ.
Astă-felŭ ajunseră Miriĭ și nuntașiĭ la Biserica din sătulŭ M...., uă bisericuță de lemnŭ, carĭ rechiema locașurile sânte din timpŭ primitivŭ al creștinăriĭ acèstora terrâmuri, binecuventate de Dumneițcă. Miriĭ șofară în Biseriță înaintea uneĭ mese pusă sub policandrŭ; câte unŭ sfeșnicŭ mare de lemnŭ, cu făcliĭ aprinse, eraŭ la drepta și la stânga mesei. Pe masă era crucea, evangeliul, cunŭniele și paharulŭ cu vină.
Unŭ păstorŭ venerabilŭ, a căruia consortă occupapriniulŭ locă în stranele destinate pentru femeĭ, începŭ serviciulŭ logodneĭ, ș-apoĭ alŭ cunăniei.
Maĭ înteiŭ, luă inelele Mirilor, duoe inele simple ca și templu, ca și omeniĭ acelloră locuri: obiceiŭ trecută de la Evreĭ la Romani, și de la Romani la Români; aceia purtaŭ inelelŭ în mâna dreptă, si aceștia îl porfă in mâna stângă Ast-fel îl portă pînă aȡĭ strănepoțiĭ luĭ Romulus. Romaniĭ la începută purtaŭ toțĭ inele de feră; însuși triumfătoriĭ, d-asupra capuluĭ cărora țineau lictoriĭ uă coronă de aură, purtau în degetŭ inellulŭ de feră. -
In memoria acèstui obiceiŭ, chiar în timpulŭ luĭ Plinie naturalistulŭ, bărbatulŭ didea nevesteĭ selle, în ȡioa măritișuluĭ, unti inelŭ de feră, simplŭ si fără piatră; in timpițĭă luĭ Tertulian, inellulŭ era de aura sari de argintŭ; iar inclulŭ nupțialŭ (annulus uuptialis) să lăsa după morte acelluĭa carĭ se desemna ca moștenitoriĭ saŭ successorŭ
Dând uașilorŭ făcliĭ apprinse, păstorulŭ binecuvântă de treĭ orĭ capetele Mirilor; și tămâind apoĭ după, obicciŭ, citi rugăciunea prin carĭ se chiamă binecuvîntarea luĭ Dumneȡeŭ asupra Mirilor.
Păstorulŭ luă apoĭ inellulŭ bărbatuluĭ cu carĭ făcŭ cruce pe chipulŭ acèstuia, și ȡisse de treĭ ori:
„Logodescă-se robulŭ luĭ Dumneȡeŭ Ion cu roba luĭ Dumneȡeŭ Ecaterina; în numele tatăluĭ, ș-allŭ fiiuluĭ, ș-allŭ sântuluĭ spiritŭ; acum și pururea și în vecĭ de veci; amin!
Si dândŭ inellulŭ nașuluĭ, acèsta îllŭ pusse în mâna dreptă a mireluĭ.
Assemenea se urmă și cu inellul Miresseĭ, puindu-lŭ nașa în degetulŭ finei.
Dupe aceea nașulŭ schimbă inellele, dândŭ Mireseĭ p-allŭ Mireluĭ, și Mireluĭ p-allŭ Miressei.
„Prin inellŭ, ȡisse preotulŭ, s-adatuluĭ Iosif domnia Egiptuluĭ; prin inuellŭ s-a măritŭ Daniilŭ în Babilonia; prin inellŭ s-a arătată adeverulŭ Tamarieĭ; prin inellŭ în fine părintele cerescă s-a înduratŭ către fiiul seŭ (omenirea) ȡiecâdă: „dațĭ „inellŭ în drepta luĭ (simbolulŭ puterii), și junghiatŭ vițelulŭ „cellŭ grasă (simbolulŭ abonlanței), și mâncândă să se vesclescă toți.
După terminarea serviciuluĭ cunănieĭ, pe carĭ toțĭ îl cunoscu, și este de piisósă a maĭ obosi cu acèsta pe lectoră, pastoralŭ ținu Mirilor următorea orație, carĭ se obicinucște maĭ cu semă pe la sate:
„Mirilor, ațĭ aiȡitŭ ce esce și sântulŭ apostolŭ Pavel, și săntulŭ apostolŭ Ion, fratele Domnuluĭ: că omulŭ nu póte trăi singură în lume; și d-aceea Dumneȡeŭ ’i-a făcută luĭ într-adinsă soție, luată din costa luĭ; omulŭ e datorŭ s-o iubescă, ca însuși trupulŭ seŭ, fidcdă amânduoĭ unŭ trupŭ; iar nevasta să cinstescă pe bărbatŭ, bărbarulŭ ȡiindŭ ’i locŭ de frate maĭ mare și de părinte; plecându-se muerea bărbatuluĭ, cum se plecă Biserica luĭ Christos; iar ceea ce ȡice apostolulŭ Paveĭ că femeea sa se temă de bărbatŭ, nu se pote. Ințelege că bărbatulŭ să-șî bată saŭ să-și necinstescă nevasta; căcĭ nicĭ Hristosŭ nu batte Biserica, nicĭ oimulŭ nu batte trupulŭ seu, ci-l hrănesce și-îți îngrijasce Apostolulŭ Paveĭ a înțellesŭ că femeea să cinstescă pe bărbatŭ, cum a cinstiteĭ ca fată pe părințiĭ eĭ; și d-aceea ȡice Pavel: că și bărbatulŭ și femeea lasă pe părințiĭ lor, și să lipescu umilŭ de altulŭ, ca prunculŭ de sînulŭ mameĭ, ca Hristos de Biserică; și odată împreunațĭ după lege, cum suntețĭ voi acum, nimeni nu maĭ póte să-l desparță, nicĭ însuși Mitropolitul
„Vedețĭ, creștinilor, voi, carĭ statŭ martorĭ la acèsta însoțire, că Hristos, binecuventând din preunŭ cu uceniciĭ luĭ și cu maĭcă-sa nunta de la Canna Gallileĭ, și începând minunele luĭ din ȡioa aceea, a voitŭ să arate prin acèsta că bărbatulŭ trebue să se însoțesce cu femeea, ce ’și alles la vremea hotărîtă de Dnmneȡeŭ, spre a se îmmulțĭ omeni pre păraîntŭ, și a-lŭ stăpîni pe elin, făcend pămentul roditor cu sudorea frunțiĭ; căcĭ cu munca trebue să câștige omulŭ hrana, iar nu cerșindŭ de pomană, ca orbiĭ sa îĭ ca călugăriĭ, carĭ trăescŭ ca trîntoriĭ cu mierea al-or; iar căllugăriĭ nu trăescŭ după lege, cĭ împrotiva legiĭ; fiind că și apostolŭ aŭ fost însurațĭ, și Episcopiĭ, și preoțiĭ, si diaconiĭ aŭ fostŭ însurațĭ, atât la Ortodocși cum și la Papistașĭ, pină la desbinarca Papeĭ de Patriarhul; d-atuncĭ capiĭ Bisericeĭ appusuluĭ aŭ hotărît ca se fie preoțiĭ neînsurațĭ, ca să potă Papa să-l aibă ca pe niște militari; căcĭ holteiĭ mergŭ în foc oibesce, nelŭsând în urma lor nevastă și copiĭ; iar preoțiĭ de Biserica appusulul aŭ rămas tot însurațĭ; și d-aceea s-a păstrat țerra Românescă pînă aȡi: fiind că în vechime, sub Domni ca Mircea Vodă și Mihal Vitezul, când Tătariĭ și Turciĭ calcaŭ țerra, preotulŭ lua crucea într-uă mână, și spata în alta, și mergea de se lupta pentru cruce și pentru moșie; căcĭ și preotulŭ are țarrina luĭ, și nevasta luĭ, și copiĭ luĭ, cum că și muncitoriĭ, și tîrgovețiĭ, și Boeriĭ; și îl dâre inima de holda luĭ, și de casa luĭ, și de copiĭ luĭ, și de nevasta luĭ.
„Iar căllugăria a înființată nisce pusnicĭ leneșĭ, carĭ le venia maĭ bine să șeȡă cu burta la sore, decât să muncescă; le venia bine a mânca d-a gata, ca trântoriĭ mierea albinelor; și aŭ amăgit pe ceĭ proști cu focul Iaduluĭ; casă le dea averile lor, desmoștenind pe copiĭ lor, sub cuvîntŭ ca să se roge căllugăriĭ la Dumneȡeŭ pentru ceĭ păccătoși; când Hristos a fost că ruga omuluĭ să fie tatalŭ Nostru, și să iubim pe apropele ca pe Hristosŭ, și să facem bine chiar cellor ce ne făcŭ reŭ.
„Apoi, fraților, ce caută căllugărul în lume? Ducă-se în pustŭ, unde aŭ trăit pusniciĭ; trăescă acolo cu burueni și cu lăcuste; iar nu în orașu, cu tot ce e maĭ bunŭ pe lume, fără să fie folositoriĭ omenilor. Daca arŭ face toțĭ oameniĭ ce facŭ căllugăriĭ, trăind singuri și fără femeĭ, apoĭ pămentulŭ s-ar pustii. Căcĭ și hearrele pădurelor, și paserile ceruluĭ, și pesciĭ din Mare, și gîngăniele dŭ prin iarbă, și chiar florile, tóte vietățile de sub ceru și din apa, după pământŭ și de sub pămâutŭ, se însoțescŭ la timpul lor, celle de unŭ fellŭ cu celle de altă fellŭ; și să îmmulțescŭ, și mărescŭ tóte în limba lor puterea și bunătatea luĭ Dumneȡeŭ!
„De aceea, frațiloru, ceĭ ce s-au sculat acum treĭ luni cu stegulŭ dreptățiĭ ș-allŭ frățieĭ, cerând tóte câte le știțĭ, aceia apostoli aĭ luĭ Hriscosŭ sunt! Si binecuvântat fie' numele lor în veci!
— Amin! ȡisseră ceĭ de față.
„Și voi asemenea, carĭ ațĭ fost martorĭ la acèstă însoțire, fițĭ binecuvîntați!..
— Amin!
In timpulŭ acèsta, mulțĭ din flăcăi și fete învîrteŭ hora în curtea Bisericeĭ, descurcând armele lor, și strigând:
Trăescă Mirii!
Iar când veȡură flăcăiĭ duoe căllugărițe, carĭ venisseră și elle la nuntă, învitate de Agapia, le strigară flăcăii:
„— Aide, măicuțelor, lepădă-țĭ haina negră, și punețĭ la ureche florĭ de miresă; c-ațĭ auȡit ce a ȡis moșu Popa; și venițĭ să jucăm și să cântăm împreună:
Si rîsseră toțĭ ceĭ de față.
Iar bietele maici, lăcrămând, ȡiceau în gândulŭ lor:
„Au cuvântŭ biețiĭ creștini! căcĭ căllugăria nu e după legea luĭ Hristosŭ ș-a luĭ Moise; iar noe să ne ierte Dumneȡeŭ păccatele; căcĭ ne am deșteptatŭ în chinovie legate prin jurămentŭ; șĭ, fără voea nóstră, am călcată jurămentulŭ; căcĭ omulŭ e omŭ; și Dumneȡeŭ a ȡisă:
„Creștețĭ și vĕ îmmŭlțițĭ.”
In aceeași ȡi, 8 Ianuariŭ 1849, și tot la acea biserică, se cununaŭ:
Agapia cu Ionellŭ,Marta cu Macarie,Elisa cu Iulianŭ.
Iulianŭ fusesse și ellŭ căllugeră; și în timpulŭ Revoluțiuniĭ aruncasse rassa și se făcusse professore; însă numaĭ rasa o lepădasse, iar năravulŭ tótă de căllugăru, căcĭ era unŭ intrigantŭ și unŭ ipocritŭ de prima ordine; dar Elisa avea slăbiciune de ellŭ, fiind că deschisese ochiĭ pe densulŭ...
Macarie, carĭ era forte avută, cum să știe, îmjestră pe Elisa assigurându-l dota într-unŭ immobilŭ.
Superiora Minodora murisse; și Marta putŭ lepăda și ea rassa, cu binecuvântarea arhiereuluĭ Meletie, carĭ se știe că era părintele el.
Iulian și Tonnelŭ scăpasseră de persecuția boerilor și a căllugărilor prin influĭnȡa boeruluĭ Căpățînă, carĭ ținea de casa Caimacanuluĭ dup-atuncĭ.
Mulțĭ din revoluționariĭ ceĭ maĭ compromiși aflasseră adepostă în monăstirile de maicĭ și de părinți; numaĭ în monăstirca X, unde Minodora fussesse superioră, se adăpostisseră vr-uă ȡece: amantele lor i țineaŭ ascunși în chilliele lor, hrănindu-l ca penișce gâșce, și ingrijindu-i ca pe nisce copiĭ; pentru carĭ și amațiĭ lor se arătară forte recunoscători, depuind unŭ chiar viața lor ca offrandă pe altarulŭ Venerei....
Ceĭ maĭ juni, ca să desfide pe persecutori, și ca se facă hazu, eraŭ îmbrăcatŭ în vestminte de surorĭ și de maici, si treceaŭ ca consângiiŭ al amantelor lor.
Insuși Ioneliŭ a stat și ellŭ vr-uă ȡece ȡille în acea monăstire în costumŭ de suroră; nu însă in chillia Agapieĭ, cĭ a uneĭ bătrene, confidenta aceștia; iar Agapia a știutŭ a-l ține în respectŭ, stremutâudu-se în chillia Marteĭ,
Astfel erau p-atuncĭ obiceiurile căllugărilor; astăȡi s-aŭ schimbat mult, încât am putea ȡice că cuviosi și cuvióse, daca nu sunt ângeli, sunt oameni, cel puțin....
Ne remâne a ȡice câte-va vorbe despre amăgitorulŭ in fortunatel Evghenia, cu carĭ lectorulŭ a făcut cunoștință în Capitolulŭ III.
Când se dusse Ionellŭ în nóptea a doua ca să ’l cobore mâncarea în închisorea luĭ (ce era unŭ puțŭ de piatră unde se assigura averea monăstiriĭ, în timpŭ criticŭ) află pe nenorocitulŭ mortŭ: își sfărămasse capulŭ d-o piatră, în căderea sa.
Nenorocita Evghenie a murit esaltată.
Agapia și Marta, amice intime de pensionată, trăescă și aȡĭ fericite cu bărbațiĭ lor; iar biata Elisa a fostă silită a se despărțĭ de bărbatulŭ eĭ, omu intrigantă, gelósă și brutalŭ.
Fine
Capitolŭ I. Simptomele furtuneĭ
Capitolŭ II. Sorele libertățiĭ și sorele amoruluĭ
Capitolŭ III. Pedepsa crimeĭ
Capitolŭ IV. Victima resbunată
Capitolŭ V. Amorulŭ e suffletulŭ Natureĭ
Capitolŭ VI. Ispita
Capitolŭ VII Republica Venețieĭ transplantată în rinele monăstiri de peste Milcovŭ
Capitolŭ VIII. Oligarhia, Democrația și Demagogia
Capitolŭ IX. Mantia monahalŭ
Capitolŭ X. Pravila monahalŭ
Capitolŭ XI. Crede și nu cerceta
Capitolŭ XII. Legea luĭ Dumneȡeŭ
Capitolŭ XIII. Legea luĭ Hristosŭ
Capitolŭ XIV. Vinulŭ nuoŭ în vase mugede....
Capitolŭ XV. Effectele Celibatuluĭ
Capitolŭ XVI. Agape
Capitolŭ XVII. Sburătorulŭ
Capitolŭ XVIII. Confessionalulŭ
Capitolŭ XIX. Originea și fasele monahismuluĭ
Capitom XX. Legea progresuluĭ
Capitolŭ XXL Unu vicariĭ allŭ luĭ Hristosŭ
Capitolŭ XXII. Tartafulŭ demascatŭ
Capitolŭ XXIII. Păstoriĭ turmeĭ luĭ Hristos
Capitohi XIV. Inellulŭ nupțialŭ
Inchiere