I

Era într-o dimineață de primăvara din luna luĭ Maĭ și primele raze ale soareluĭ poleiaŭ vîrfurile Peristereĭ, înaltul munte și una din ramurile însemnate ale Pinduluĭ, la poalele căruia se răsfață comunele unite: Magarova și Tîrnova, locuite exclusiv de Romînĭ.

Cele maĭ multe din casele Magaroveĭ sunt situate chiar pe panta Peristereĭ, unele fiind strejuite de brazĭ înalțĭ, pe când Tîrnova e situată pe platoul munteluĭ.

Ambele comunĭ n-aŭ de cât un defileŭ, o cale netedă și puțin înclinată, care începe de pe Goriță, formînd un unghiŭ din spre Nijopole, apoĭ îndreptându-se în zig-zagurĭ străbate mănoasa câmpie de la nordul Bitolieĭ și conduce drept pe bulevardul Dragoruluĭ, rîul, ce desparte în două Monastirul saŭ orașul Bitolia, metropola romînismuluĭ din Macedonia, unde Romîniĭ în număr de 20 miĭ formează majoritatea populațiuneĭ.

Stradele acestor două comunĭ sunt împetruite și tot-deauna curate, în cît la reflexul razelor solare sclipesc ca niște diamante. Dragorul, care aci e un părăiaș cristalin, e întrerupt prin numeroase iazurĭ, de asupra cărora locuitoriĭ aŭ construit morĭ ascunse de privirĭ și umbrite de plantațiunĭ bogate, niște pădurĭ în miniatură.

Distanță de cîțĭ-va metri de moara luĭ Bișta se află casa d-lui Lala, construită din peatră albă, cu treĭ caturĭ, avînd în față numeroase ferestre, nu tocmaĭ marĭ, acoperită cu ardesie neagră; curtea e spațioasă și în coprinsul eĭ se întinde un covor verde ca de mătasă; de jur-împrejurul acesteĭ curțĭ (ubor) se inalță un zid de peatră până în dreptul marilor porțĭ de stejar, un fel de citadelă medievală, care ar putea să reziste cu succes orĭ căruĭ asediŭ.

Numaĭ din cerdac se poate vedea codrul, care devine tot maĭ des, cu cât se afundă cine-va în el.

Tot de aicĭ se maĭ zărește în vecinătatea norilor sburând pîlcurĭ de vulturĭ, iar pe vîrful munteluĭ cete de ciute sărind din stîncă în stîncă.

In partea dreaptă a curțeĭ se află staulul lung — încăpător pentru o sută capete de vite marĭ, căcĭ Lala e unul din fruntașiĭ economĭ de vite aĭ Magarovei.

Fiind om cu stare — face parte din membriĭ consiliuluĭ comunal și cuvîntul luĭ are precădere în orĭ-ce decisiune, ce o ia consiliul în trebile comuneĭ.

D. Lala maĭ e și epitropul bisericeĭ cu hramul Sf. Gheorghe. E om în vîrstă de 45 anĭ, înalt în talie, roșcovan și plin la față, se poartă ras, mustața lungă și stufoasă îĭ încadrează bine fața, iar sub fruntea-ĭ largă scînteiază doĭ ochĭ negri și foarte vioĭ.

E însurat de 20 de anĭ si n-are de cât o singură odraslă: pe Mia, o brunetă la al 18-lea an pe vremea acea, aĭ căreĭ ochĭ marĭ și negri îĭ moștenise de la părintele eĭ și tot așa înfățișarea eĭ de amazoană, însă Mia maĭ moștenise de la maică-sa Maria, Moscopolită de origină, și calitățile acele sufleteștĭ, carĭ fac din femee idealul omenireĭ.

Mia, de și terminase cursul secundar la școala greacă din Bitolia, totuși în iarna aceluĭ an rămăsese în oraș, și nu suise în comuna eĭ de munte de cît în luna Maĭ și se găsea în căminul părintesc de abia o săptămînă de zile.

In revărsatul zorilor al aceleĭ diminețĭ Kendra, consăteanul d-luĭ Lala, un român din tribul fărșerot, de și cărunt, însă plin de viață, văzuse din drum pe Mia deschizând ferestrele, scuturând chilimurile și dereticînd prin casă.

Moș Kendra locuia în Tîrnova și vederea luĭ așa de dimineață în dreptul caseĭ d-luĭ Lala trebue să fi însemnat ceva...

Văzînd pentru a doua oară pe Mia la ceardac, fără ca ea să-l fi observat încă, Moșu îșĭ zise: „treaba de dimineață la ce-așĭ lăsa-o pentru seara„ — și intră în curte prin poarta întredeschisă cu un pas domol, cu ochiĭ ațintițĭ spre ceardac, că doar îl va vedea Mia, de a căreĭ prezență avea maĭ întîĭ nevoie.

Insă după ce făcuse cîțĭ-va pașĭ în curte și n-a putut-o vedea la ceardac, șovăi loculuĭ și se gândi, dacă trebue să se arate așa des de dimineață feteĭ d-luĭ Lala saŭ să vie maĭ târziŭ și pe când stătea la îndoială, de odată se pomeni cu Mia în față.

Dînsă coborîse în curte într-o rochiță de casă scurtă, cu mânecile suflecate, legată la cap cu nu tulpan, și în mână ținînd o cofă, cu care se îndreptase spre puțul din partea stîngă a curțeĭ, să scoată apă proaspătă pentru trebuințele gospodărieĭ.

La vederea Moșuluĭ Kendra așa de dimineață, fata se îmbujorâ la față; cum însă moșu Kendra nu era străin pentru dînsa, aparițiunea luĭ neașteptată, în loc să o impresioneze în rău, din contra o înveseli, de aceia grăĭ cu familiaritate:

— Cu bine și norocire Lale; căreĭ întâmplărĭ îțĭ datorăm această vizită?

Și fără să aștepte răspunsul moșuluĭ la prima întrebare, continuă: Tuli e sănătos?

— Bine te-am găsit „Frumusețea locului” — sunt sănătoșĭ toțĭ, mulțumim luĭ Dumnezeŭ; dar d-vóstră?

— Foarte bine, Lale, din mila Domnuluĭ.

— D. Lala e bine? urmă Kendra.

— Tocmaĭ dumnealuĭ m-a trimis să-ĭ scot apă din puț — știĭ apa din puțul nostru, — dînsul e în ceardac, unde-șĭ ia obicĭnuită-ĭ cafea.

— Da! făcu moș Kendra dus pe gândurĭ, apoĭ atingându-șĭ fruntea cu mîna:

— Doream să-ĭ vorbesc ceva; nu știŭ dacă va avea bună-voință să mă primească.

— Vaĭ de mine Lale; ce fel de vorbă e asta? Poftim sus saŭ dacă voeștĭ să te anunț, iată mă daŭ fuga să umplu cofa și mergem amîndoĭ.

— Da, maĭ bine așa, grăi moș Kendra. Du-te dragă, du-te, eŭ te aștept.

— Vin numaĭ de cît, zise Mia și sveltă ca o căprioară se repezi spre puț, pe cînd bătrînul o urmări cu ochiĭ umezĭ de lacrimĭ.

In timpul acesta moșu se gândi: o, scumpe înger, tu trebue să fi bănuit motivul viziteĭ mele așa de dimineață la d-voastră; bucuria ta la vederea mea mĭ-o spune în de-ajuns... Până erĭ nu știam nimic, dar scrisoarea luĭ Tuliu mĭ-a luminat mintea și m-a îndrumat aci să vă prepar eŭ fericirea... O, dacă aș fi convins că și tu, frumoaso, țiĭ la el, așa precum mĭ-a destăinuit dînsul în scrisoarea-ĭ, că ține la tine, sarcina mea s-ar ușura mult... Afacerea ce mă aduce aci s-ar termina cu succes, dar nu știŭ încă și eŭ trebue să fiu cu băgare de seamă în cazul unuĭ refuz.

Dar ĭată pe Mia că s-apropie de moș Kendra și ĭ-a întrerupt firul gândirilor prin glasul eĭ melodios:

— Iată-mă, Lale, mi-am umplut cofa, acum putem merge.

Mia trecu înainte, mosu o urmă până la pragul scăreĭ.

Fata fu repede sus, umplu o sticlă cu apă, o așeză pe o tavă, puse alăturea un pahar și veni lângă tatăl eĭ.

— Tată, Moș Kendra dorește să-țĭ vorbească.

— E... cine aĭ zis?!...

— Moș Kendra, tată, din Tîrnova.

— Ce dorește acest Farșerot de la mine așa des de dimineață?

Mia dete din umerĭ.

— L-am întrebat și mĭ-a spus că are să-țĭ vorbească ceva între patru ochĭ și m-a rugat să-l anunț.

— Spune-ĭ că nu pot să-l primesc, n-are ce căuta la mine un Fărșerot.

— Tată!...

— Ce fel, tu vreĭ să-l primesc?

— Negreșit că vroi; ar fi cea maĭ mare necuviință din partea noastră să-l lăsăm să plece așa și nu-ĭ frumos de loc, tată.

— Atunci fie, să-țĭ fac pe voe; dar ĭa-mĭ tava, cĭubucul și cafeaua și du-le în cămin — acolo zi-ĭ să poftească.

Mia respiră cu ușurință că a hotărît pe tatăl eĭ să primească pe Kendra, care aștepta în pragul de jos al scăreĭ. De jur împrejurul camereĭ-cămin, spațioasă și bine luminată, se aflaŭ așezate pe pardoseală saltele de lînă, de-asupra cărora eraŭ așternute niște chilimurĭ artistice, lucrate de Maria Moscopolita. Locul paturilor îl țineaŭ mindirurile, carĭ întreceaŭ cu o schioapă în înălțime saltelele, prevăzute în dreptul pereților cu niște perinĭ lungĭ avînd forma hexagonală, căptușite cu lînă deasă de capră, pe carĭ putea să-șĭ reazime cotul musafirul saŭ oameniĭ caseĭ, cînd se așezaŭ la masa cea rotundă, cu picioarele scunde, încăpătoare pentru 20 — 30 de inșĭ și construită anume să nu maĭ fie trebuință de scaune.

Pe peretele din dreptul ogeaculuĭ se afla un ochiŭ de fereastră, construită în zid pentru icoana Maiceĭ Domnuluĭ, în fața căreia ardea candela zi și noapte. Lîngă icoană se zărea o sticluță cu aghiazmă, iar în apropiere atîrnaŭ de un cuiŭ un mănunchiŭ de șimșir și altul de siminoc, carĭ înparfumaŭ cuprinsul. Pe peretele opus era așezată oblic o oglindă și pe cămin se afla un sfeșnic.

D. Lala, cu un șir de mătăniĭ în mînă, de carĭ nu se despărțea, se așezase „a la turca” pe mindir lângă cămin și părea că se gândește la vizita munteanuluĭ pe care nu-l suferea de loc... Ce maĭ caută acest mojic la mine — îșĭ zise el — când glasul Mieĭ se auzi de la ușă:

— Tată, iată pe Moș Kendra; apoĭ acestuia:

— Poftim, Lale, ĭa loc pe mindir; tata e la tabet; eŭ vă las să vorbițĭ singuri; și Mia îșĭ văzu de trebĭ.

D. Lala, în aceiașĭ posițiune ca maĭ nainte, fără să-șĭ întoarcă nicĭ capul măcar spre Moș Kendra, răsucind mereŭ mătăniile cu nervositate, întrebă cu glas sec:

— Ce poftește domnul?

— Bună dimineața, domnule Lala.

— Bună să-țĭ fie inima.

— Am venit să aflu resultatul convorbireĭ noastre de erĭ, dacă nu te superĭ; erau de față maĭ mulțĭ și la noutatea ce țĭ-am comunicat, aĭ tăcut și acum între patru ochĭ cred că mĭ-aĭ putea vorbi liber...

— Ptiu... ha... făcu Lala a batjocură, apoĭ continuă: da hazliŭ eștĭ, măĭ creștine?! Din familia mea?

— Să fie bine-cuvîntată de Dumnezeŭ și lăudată de oamenĭ, d-le Lala.

— Așa să fie, însă nu-ĭ făcută pentru neamul vostru armînesc... Ori poate că d-ta țiĭ cu orĭ-ce preț să mă rîdă și babele din sat?

— Să mă ferească Sfîntul, nicĭ-odată nu m-am gîndit la una ca asta; însă aĭ zis: neamul meŭ armînesc; aĭ putea să-mĭ spuĭ din ce neam eștĭ d-ta, d-le Lala?

Lala, la întrebarea Moșuluĭ Kendra, cu greŭ îșĭ stăpîni mînia, de aceĭ a învîrti cu multă nervozitate mătăniile și zise, simulînd un fel de nepăsare falșă:

— Nu prea am nevoe să mă spovedesc ție ce sunt, dar trebue să-nțelegĭ odată că un elin nu o să se înjosească să-șĭ mărite fata instruită după un fiŭ de Fărșerot ca d-ta.....m-aĭ înțeles acum?

Moș Kendra, stăpîn deplin pe sine, grăi foarte calm:

— Atîta ură pe biețiĭ romînĭ-Fărșeroțĭ....! Ce țĭ-aŭ făcut oare.... staŭ și mă gîndesc. Ce răŭ simțit-aĭ din partea lor vre-odată! Mă iartă că te întreb.

— Moartea mea nu putea să-mĭ facă maĭ mare rěŭ; eĭ m-aŭ calomniat că așĭ fi dintr-aĭ lor și numaĭ atuncĭ voiŭ rămîne liniștit, cînd n-oĭŭ maĭ vedea picior de Romîn în toată Macedonia și nu m-oiŭ maĭ întîlni cu mutrele lor prin comună.

Lala vorbea cu spatele spre Moș Kendra și de și observase de maĭ multe orĭ că convorbitorul săŭ stătea în picioare, nu s-a îndurat să-l poftească să ia loc pe mindir.

La ultimele cuvinte ale luĭ Moș Kendra simți un fior de groază, la care se alătura scîrba ce i-o inspira consăteanul luĭ cu o asemenea purtare, dar se stăpînĭ și de astă-dată îĭ zise cu demnitate:

— Sunt romîn, d-le Lala, cum m-a făcut mama și nu-mĭ pot schimba felul acum de hatîrul unuia și altuia. Maĭ bine prefer să văd sîngele-mĭ să roșească pămîntul de cît să-mĭ schimb nația. Romîn Fărșerot, cum aĭ zis, însă cu inima curată, uĭte ca oglinda aceĭa de colo, și cu cugetul senin și dacă am venit să-țĭ stric liniștea, am făcut-o cu dragostea în suflet ce trebue să o avem unul pentru altul, să fim bunĭ, cum a zis Hristos; așa suntem noĭ Fărșeroțiĭ.

Motivul pentru care am îndrăznit să-țĭ calc pragul caseĭ, îl cunoștĭ foarte bine! mă gândeam să ne ’ncuscrim; dar cele ce mĭ au auzit urechile, mă pun pe gîndurĭ.

Urăștĭ pe Fărșeroțĭ și nicĭ d-ta nu-țĭ daĭ seamă de ce. Și totușĭ, oameniĭ aceștia sunt levențĭ, cinstițĭ și bunĭ pentru a înfrunta primejdia, cînd amenință dușmanul... De aceĭa mă doare în suflet, cînd văd cum Grămosteniĭ, din tribul cărora și d-ta facĭ parte, se leapădă de frații lor Fărșeroțĭ, cînd nimic nu-ĭ desparte, cînd vorbesc aceĭașĭ limbă, aŭ aceleașĭ frumoase datinĭ, și nu le lipsește nimic să-șĭ zică frațĭ. Eu cred că a fost un moment rău și cu el s-a dus și ura d-tale pentru Fărșeroțĭ, orĭ, zizania asta nu-ĭ așa că nu poate aduce nicĭ un bine d-le?

— M-ai plictisit cu discursul d-tale, destul îțĭ zic; nu pot să te maĭ ascult — zise Lala înălțînd din umere și învîrtind nervos mătăniile.

— Credeam că ne vom înțelege la urma urmeĭ că ne vom întinde mîna și.....tĭ-așĭ fi dat să ceteștĭ scrisoarea fiuluĭ meŭ Tuliu, dar fiind-că eștĭ așa de supărat și mă goneștĭ din casă-țĭ, plec d-le Lala, te las cu bine.

N-apucă Moș Kendra să se întoarcă pe loc, cînd auzi pe Lala:

— Să văd acea scrisoare...!

— Dacă îțĭ face plăcere, să țĭ-o cetesc eŭ, căcĭ e scrisă romînește.

— Ascult.

Moș Kendra suspină îndurerat, scoase scrisoarea din silaf (chimir) și ceti:

Iubite tată,

„De la Dumnezeŭ bine — pe care vi-l doresc și vouă.

Află, dragă tata, că a sosit numirea mea de la Ministerul Instrucțiuneĭ Publice al Regatuluĭ Romînieĭ pentru funcțiunea de institutor în Magarova, unde voiŭ veni ca atare în curînd....

Socotesc dar că a sosit timpul să-țĭ fac o mărturisire și fiind-că e vorba de viitorul meŭ, n-am să caut multe ocoale înaintea ta. În două cuvinte, tată, veĭ înțelege totul. Ascultă: cunoștĭ pe Mia, unica fiică a consăteanuluĭ nostru Lala. Mă cunoștea și o cunoșteam din copilărie, de pe cînd hoinăream liberĭ prin codirii Magaroveĭ; de cîte orĭ nu i-am adunat „beale” (bile) la „Cheatra-l Ghiorgu”.

E bine, amiciția din copilărie s-a transformat în dragoste. O iubesc, tată, și nu cred să mă înșel dacă așĭ afirma în locul eĭ acelașĭ lucru despre mine. De cînd învățam în Bitule, eŭ la liceul romîn, dînsă la școala greacă, noĭ n-am lipsit o zi de a nu ne vedea.

Și acum să vin la chestiunea ce mă interesează.

A sosit vremea să-mĭ leg viața de acea a uneĭ scumpe tovarășe, cu care să-mĭ întemeiez o gospodărie, așa precum aĭ făcut și tu, și strămoșiĭ noștriĭ.

Tovarășa aceĭa nu-mĭ poate fi alta de cît Mia, fiica d-luĭ Lala, un suflet bun și luminat, o inimă de aur, pe lîngă frumusețea eĭ clasică, cu care farmecă pe muritor.

Du-te, dragă tată, acasă la onoratul nostru consătean, și cere-ĭ mîna Mieĭ pentru fiul tăŭ Tuliŭ. Spune tu d-luĭ Lala cîtă dragoste curată ne leagă sufletele și fără să te rușinezĭ de loc, arată-ĭ, cum te-aĭ pricepe tu maĭ bine, că Mia e viața, speranța, viitorul meŭ, în fine, astrul luminos, care ’mĭ conduce pașiĭ în calea sfinteĭ datoriĭ.

Iți sărut mîna și mă închin cu smerenie”.

fiul tăŭ Tuliŭ Kendra.

188... Maĭ 1, Bitolia.

In cursul cetireĭ Moș Kendra aruncase de cîte-va orĭ ochiĭ spre Lala și observase cum acesta făcuse cîte-va mișcărĭ și gesturĭ de protestare, din care a putut deduce starea-ĭ sufletească în plină revoltă.

Ce o fi să fie — îșĭ zise Moșul — trebue să o încheĭ într-un fel cu el. îndoi scrisoarea în patru, o așeză de unde o luase și măsurîndu-l cu atenție, așteptă. Așteptarea nu-ĭ fu de lungă durată, căci Lala isbucni ca o furtună, de astă dată întorcîndu-se cu fața spre Kendra:

— Maĭ bine o turcesc, de cît să-o mărit după un Fărșerot! Auzĭ!Pe fiica mea Mia să îndrăznească! Nicĭ-odată! Mare ne-cinste mi-aĭ făcut cetindu-mĭ scrisoarea fiuluĭ d-tale, Kendro... Știaĭ conținutul eĭ și de aceĭa aĭ ținut cu tot nadinsul să nu mă scuteștĭ de durerea ce mĭ-a pricinuit-o.'

Te poftesc bătrîne fără minte, să eșĭ din casa mea și de azĭ înainte să nu maĭ îndrăzneștĭ să-mĭ calcĭ pragul porțeĭ, contrariŭ să știĭ că pun slugile să te pue la locul d-tale.

Era prea mult cea ce i-a fost dat moșuluĭ Kendra să auză din gura acestuĭ om lipsit de bun simț: de a sta cu spatele la el și de a-l ține în picioare timp de o oră în casă-ĭ. Il cuprinse un fel de amețeală, cînd îl auzi că-l dă afară ca pe un cerșetor.

Fărșerotul de felul luĭ e mândru, e sincer, e iubitor, dar și răzbunător pînă în pînzele albe și de aceĭa, în ultimul moment nu maĭ ripostă Kendra obrăznicieĭ grecomanuluĭ, ci întregul trib fărșerotesc insulat, rămas neatins de molima uneĭ culturĭ falșe cu care spoește propaganda greacă o parte din Armîni, poreclițĭ de dînșiĭ „Cuțovlahĭ”.

Glasul Moșuluĭ răsună înspăimântător:

— A... d-le Lala, destul ți-aĭ bătut joc de mine! Pe un Kendra ți-aĭ permis să-l goneștĭ din casa d-tale ca pe un cerșetor!

Fărșerotul — ți-am spus adineaurĭ, e mîndru de neamul luĭ și află de la mine că e plămădit din aluatul vitejieĭ.

El știe să-șĭ apere cinstea, cînd cine-va i-o atacă; dvs. grecomaniĭ ne-ațĭ ne-cinstit neamul, nu noĭ... Fărșeroțiĭ știu să-șĭ păzească limba, moravurile și familia de cotropirea străinuluĭ; răŭ de parte din Grămostenĭ, precum eștĭ d-ta, care nu te pricepĭ să-țĭ păzeștĭ nicĭ limba, nicĭ familia, nicĭ chiar sufletul, pe care ți l-ai vîndut străinului, de ți-a întunecat mintea și ți-a înveninat inima. Nu mă înșelase presimțirea că eștĭ un om răŭ crescut.

Intrasem în casa ta cu dragostea ce o port în suflet fiuluĭ meŭ, dar nu mi-așĭ fi putut închipui să aĭ o inimă atât de neagră.

Acum știŭ ce fel gîndeștĭ de noĭ: răŭ de tot, d-le Lala... Eĭ bine, cu răŭ te-om ajunge... Nu uita cum m-aĭ primit în casa d-tale.

Cinstea-țĭ de gospodar din comunele noastre am s-o spînzur de vîrful celui maĭ înalt brad din pădurea Magaroveĭ.

Ține minte, căci Kendra nu uită lesne ziua de astă-zĭ...

Moș Kendra eși furios, fără să se maĭ uite la Lala, care se desfigurase și rămăsese cu ochiĭ sgîițĭ spre ușă, fără să maĭ fie în stare să pronunțe un singur cuvînt.

II

Soarele, care se ridicase cu două sulițe pe orizont, scălda în potopul luĭ de raze Magarova. Zefirul primăvereĭ adia lin prin frunzele arborilor, se strecura printre ierburĭ și florĭ spre a-le înviora cu suflul luĭ brahmanic și dus de aceiașĭ țintă, da raită văilor și tuturor ungherelor nestrăbătute de altul. El maĭ venise să dea un mic ajutor soareluĭ, care se silea să svînte de rouă podoabele pămîntuluĭ.

Simu-Birina, baciul turmelor d-luĭ Lala și un fel de intendent, liberase din staul vitele cele marĭ, puse sub paza a cincĭ ciobanĭ, niște Fărșeroțĭ giganțĭ, semănînd fiecare cu un Atlas. Nu i-am putut vedea cum es din staul pe poarta din dos, mînînd cireada vacilor la pășunat în pădure, trebuind să asistăm în cămin la scena dintre Lala și Kendra.

Era Bucuvala printre eĭ, un voinic în vîrstă de 30 de anĭ, a căruĭ înfățișare aducea cu a ligianuluĭ Ursus din Sienchievics. Bucuvala e drept să ne împrospăteze ’n minte pe anticul uriaș, căcĭ voind să dovedească camarazilor săĭ că e maĭ gione de cît eĭ toțĭ, se agăța adese orĭ de coarnele tauruluĭ si-l țintuia loculuĭ și dacă ar fi avut cu ce să-l plătească, sta gata Bucuvala să le dovedească că e în stare să-ĭ răsucească grumaziĭ. Simu-Birina era șeful tuturor păstorilor de la stînele d-luĭ Lala.

Toțĭ urmau să-ĭ dea ascultare. La ordinele sale vacile fusese mulse sub privigherea Marieĭ, soția d-luĭ Lala, care era sufletul acesteĭ marĭ gospodăriĭ.

Era harnică Maria Moscopolita, austeră în moravurĭ, însă bună ca pînea caldă, cînd trebuia să fie ast-fel. Pe când Mia diretica prin casă și am văzut-o primind pe Kendra, Maria se găsea ocupată în staule, iată de ce n-am putut-o vedea în cămin.

Dînsa, secundată de Simu, prepara brînza, o punea în strecurătorĭ, după ce o făcea să se închege, separa untul bătînd laptele în putinee, în fine, făcea totul și nu se simțea nicĭ-odată, trudită, știind că contribue la prosperarea caseĭ, la îndoirea avereĭ agonisită din tinerețe.

Toamna, Simu avea însărcinarea să desfacă prin centrele principale ale Macedonieĭ brînzeturile cele fine: în burdufurĭ saŭ în putini, untul, laptele îngroșat în putinee, munca unui an, opera Măriei, care se transforma în aur pînă în toamnă.

Maria recomandase lui Simu să aibă grijă și de rostul stînelor, să nu se facă risipă de lapte și altele, și tocmaĭ era să iasă pe poartă pentru a merge la stînĭ, cînd fu zărit de Lala, care părăsit de Kendra, rămăsese uluit pe mindirul de lîngă fereastra ce da spre poartă, cugetînd la cuvintele amenințătoare ale luĭ Kendra foarte îngrijorat.

Ișĭ zicea: în tinereță Kendra a fost căpetenie de haiducĭ... vezĭ de aceia m-a amenințat că-mĭ va spînzura cinstea de vîrful celuĭ maĭ înalt brad din pădure. Ah... ce să mă fac, dacă și-o fi pus în gînd munteanul să mă prade formându-șĭ o ceată de hoțĭ...

N-ar fi nemerit oare să mă sfătuesc cu Simu în privința asta? Să-l pîndesc aci și cînd va trece, să-l chem? El a comis o mulțime de năzdrăvăniĭ — să vedem nu va putea să mă scape de un dușman periculos...

In împrejurarea de față simțea nevoie de curajul și puterea brațului săŭ, dar n-a avut timp să se gândească, dacă Simu și întregul luĭ personal ar primi să lupte împotriva unuĭ Făr-șerot. Negreșit, dacă Lala ar fi judecat în acel moment asupra situațieĭ, ar fi făcut maĭ bine să se fi asigurat de concursul autorităților, căcĭ expunînd afacerea din punct de vedere național, s-ar fi expus unui pericol inevitabil, ar fi ațîțat spiritele Fărșeroților, carĭ ar fi fraternizat cu Kendra — fostul Celnic, a căruĭ influență se resimțea în rîndurile Armînimeĭ.

N-a avut timp, zic, să cugete maĭ serios, căcĭ Simu tocmaĭ atuncea eșise din staul și se îndreptă spre poartă pentru a merge la stînĭ.

Lala îl văzu și la vederea luĭ avu o tresărire. A... uite Simu, trece la stînĭ cu cîrligul de oĭ pe umerĭ! Să-l chem. Strigă de la fereastră:

— E.... Simu, Simu, vino pînă sus; am ceva pentru tine

— Viŭ numaĭ de cît, stăpîne — se auzi glasul luĭ Simu, întorcîndu-se spre scărĭ din drumul luĭ și în cîteva clipe fu înaintea d-luĭ Lala.

— Apropie-te, Simu, să te văd.

— M-aĭ chemat stăpîne?

— Da, da, te-am chemat, Simu; poftim ia loc pe mindir.

Simu nu fusese poftit nicĭ-odată de stăpînul săŭ să stea pe mindir înaintea luĭ.

Ce o fi avînd astă-zĭ domnul cu mine — altădată se purta aspru și totdeauna cicălitor, îșĭ zise baciul.

— La stînă, stăpîne, sunt învățat să umblu și să staŭ în picioare; acolo n-așĭ putea o clipă să staŭ loculuĭ; de aceĭa rămîĭ, d-ta în pace pe mindir, că eŭ te pot asculta din picioare.

— S-a întors lumea pe dos, bunul meŭ Simu; nu știĭ ce-mĭ văzură ochiĭ, ce-mĭ auziră urechile?

— Vre-o nenorocire, pe care n-o știŭ eŭ — să ne ferească Domnul, zise baciul, făcînd seninul crucei și aruncîndu-șĭ privirea misterioasă spre icoana Maiceĭ Domnuluĭ.

— Auzĭ tu, Simule, Kendra, cunoștĭ pe fostul Celnic din Tîrnova...

— Cum să nu, cine nu cunoaște pe Moș Kendra? Ce e cu el?

— A venit să-mi ceară mîna Mieĭ pentru fiul săŭ Tuliu... Auzi tu, Simu, și judecă băete, dacă nu-ĭ o insultă pentru mine obrăznicia Fărșerotuluĭ.

Simu avu un zîmbet șiret pe buze, de aceĭa privi aiurea să nu-l observe Lala, ale căruĭ apucăturĭ le știa el și ura ce o hrănea împotriva Armînilor.

Intre eĭ n-avusese loc pînă aci nicĭ o discuțiune cu privire la naționalitate. În tîrg, în curtea bisericeĭ și prin diferite familiĭ, cînd se găsea în cercul maĭ multor notabilĭ, Lala se afirmase ca un apostol al elenismuluĭ; cu oamenĭ de felul luĭ Simu, însă, nu-șĭ permisese să discute lucrurĭ pe carĭ eĭ, neînțelegîndu-le. ar fi putut să se expue uneĭ situațiĭ ridicole, de oarece se simțea că nu va fi în stare să-ĭ convingă nicĭ-odată că toțĭ sunt „elinĭ”. Chestiunea dintre el și Kendra fiind pusă pe tapet din punct de vedere al familieĭ, nu se sfii să numească pe Kendra Fărșerot obniznic înaintea luĭ Simu, care răspunse:

— S-a gîndit mult Romînul, ha, ha, mă iartă, uniĭ din ei mai romînĭ de cît ceĭ maĭ fanaticĭ Fărșeroțĭ.

Să înceapă lupta fățișă cu Kendra, iar nu-ĭ venea la socoteală, de oare-ce ar fi stîrnit ura partiduluĭ fărșerot împotriva luĭ și o vorbă nechibzuită lăsînd să-ĭ scape din gură față de Simu, l-ar fi primejduit, dacă acesta nu i-ar fi fost într-adevăr devotat cu trup și suflet.

Tocmaĭ acuma îșĭ aminti de ciobaniĭ săĭ că sunt Fărșeroțĭ și prin succesiune de ideĭ se opri cu gîndul cîte-va momente asupra luĭ Bucuvala: regele codruluĭ.

— Acesta să fi fost elin din aĭ meĭ, îșĭ zise Lala, apoĭ le arătam eŭ Armînilor. Ti... ce păcat.

Lala ura pe consăteniĭ săĭ pentru motivul că nimeni nu voia să-ĭ recunoască calitatea etnică de „elin” și de cîte orĭ venea în contact cu notabiliĭ comuneĭ, conștiențĭ de naționalitatea lor, aceștia îl luaŭ peste picior, nu maĭ țineau seamă de pozițiunea luĭ și-ĭ spuneaŭ cuvinte carĭ îl usturaŭ la inimă:

— Auzi... „elin” — capra a iaca cuĭ —îĭ ripostaŭ ceĭ maĭ zvăpăiațĭ.

— Poțĭ să-țĭ trimițĭ fata și la Atena orĭ la Troia dacă pofteștĭ, tot Armînca noastră va râmîne, căcĭ sîngele apă nu se face, d-le Lala, îi răspundeaŭ ceĭ maĭ în vîrstă.

Frase răzlețite din autoriĭ clasici elenĭ, pe carĭ nu le înțelegea, învățate în copilărie la școala greacă locală, cu un dascăl ruginit și el de o cultură falșă — veneaŭ să-l însuflețească și să pronunțe anateme asupra acelora carĭ îĭ negaŭ dreptul de a se socoti urmașul luĭ Pericle. Ișĭ blestema adesea orĭ soarta că l-a predestinat să trăiască în mijlocul unor „barbarĭ” în cît să fie nevoit să-șĭ neglijeze limba-ĭ scumpă „elină”, din care cauză vorbea pe cea greacă modernă în așa fel în cît impresiona pe auditor, ca un ungur, care s-ar încumeta să declame versurĭ în romînește.

Neștiința limbeĭ neo-greceștĭ, orĭ limbajul ziarelor, o raporta la faptul că trăește între Armînĭ,și nu la motivul că el însușĭ era romînul rătăcit în marea panelenismuluĭ, care nu putea să știe înaintea altor limbĭ de cît pe cea maternă.

De aceste gîndurĭ era dominat, cînd trecu în salonul de primire, unde îșĭ aținti privirile pe perețiĭ ticsițĭ cu tablourĭ, carĭ reprezintaŭ acte și scene din timpul revoluțiuneĭ greceștĭ de la 1821, vederea Acropoleĭ cu templele-ĭ antice, familia regală, în fine fragmente din istoria antică și modernă a Grecieĭ, patria luĭ presupusă.

Printre aceste tablourĭ fusese aninat nu de mult de mîna Mieĭ și unul, care reprezenta un Impărat, încununat pe cap cu o coroană de stejar și la față neted, fără urmă de mustață. Iĭ spusese ea numele acestuĭ împărat, dar el îl uitase și ar fi dorit să știe dacă și el face parte din pleiada acelor marĭ elinĭ pe carĭ îĭ diviniza.

Maria nu se interesa să știe ce însemnează cutare scenă, orĭ cine era acel răsboinic ce merge înaĭntea oasteĭ sale. Ea își vedea de gospodăria caseĭ, — singurul eĭ ideal.

Lala ar fi vrut să cunoască părerile Mieĭ despre ideia de patrie, de istoria poporuluĭ elin în care se confunda pe el cel d-intîiŭ. Până aci fusese mică și nu-șĭ permisese-să discute lucrurĭ, ce nu o priveaŭ să le știe.

Acum era mare, acum Mia putea să judece, și de oare ce ea era cheia afacereĭ, pentru care venise Kendra, dorea să știe ce gîndește ea de aceștĭ „ barbarĭ” oierĭ, cum îĭ considera.

Căcĭ, dacă și dînsa va fi apărătoarea elinismuluĭ — lucru, ce-l credea cu siguranță — apoi șĭ pe Maria o va avea de partea luĭ și odată familia fiind cu el, va fi destul de tare să poată deveni maĭ curând apostolul elinismuluĭ, să-ĭ convingă pe toțĭ ca un Mahomed, să adopte cu mic, cu mare principiile, credința, obiceiurile luĭ.

Iată de ce aștepta cu nerăbdare să vie Mia, care plecase în plimbare pînă la stînă.

O văzu de la fereastră încă, intrând pe poartă cu un mănunchĭu de florĭ, în mînă și după cât a observat, fata era veselă.

Trebue să arăt și eŭ maĭ puțin gînditor, să iaŭ lucrurile pe de departe, să o sondez îșĭ zise.

A... iato că sue... a sosit!

— Bună-seara, tată! Trebue să fie tânziŭ, soarele e spre asfințit — făcu Mia, împrăștiind viață în toată încăperea de până aci tăcută.

— Bună-seara, Mie, tu eștĭ? Ce facĭ, fata tateĭ? Aĭ petrecut bine azĭ?

— Foarte bine, tată — și după ce a luat seama bine la el: eștĭ trist orĭ îmĭ pare?

— De loc, fata mea; ĭa, mă tot gîndeam să ĭes la stînĭ, să văd cum staŭ turmele, căcĭ Simu îmĭ spusese al-altă-erĭ că s-aŭ îmbolnăvit cîte-va oĭ și când cine-va se gândește, pare că e trist.

— Uite și eŭ vin de la stînĭ, tată, am asistat la mulsul oilor, ah, ce frumos era! Și cât m-am plimbat, am adunat florĭ de munte; privește ce frumos buchet țĭ-am adus, știind că-țĭ plac mult florile; poftim ĭa miroase-le că-s dătătoare de sănătate.

— Ițĭ mulțumesc, să trăeștĭ. Sunt frumoase, ce e drept, dar tu le întrecĭ pe toate pînă acum.

Fata observă că părintele eĭ era gânditor și vru să-ĭ risipească gândurile triste, de aceĭa luă două scaune, căcĭ în salon se obicĭnuesc scaunele și în Macedonia, le apropie unul lîngă altul și zise cu drăgălășie:

— Vreau să șezĭ lângă mine, tată, să-țĭ povestesc ce frumusețĭ am văzut prin pădure, lîngă stînele noastre, unde muritorul s-ar crede că e în apropierea raiuluĭ. Căcĭ în adevěr, ce poate fi maĭ drag de cât să staĭ un ceas cu privirea în zarea Peristereĭ, când zefirul adie blînd și-țĭ aduce parfumul atîtor florĭ, prin care se simte puternicul miros de brad și de molift: să auzĭ clopotele de la grumaziĭ taurilor cum se amestecă cu trilurile privighetorilor în de seară; să priveștĭ la sborul vulturilor, cum fac rotocoale molcume de-asupra capetelor păstorilor noștri și pe uriașul Bucuvala, cum îĭ ia Ia semn; orĭ dincolo de cheatra-l Ghiorgu, cum se pierde în desișul codruluĭ un cîrd de ciute. Iar de îndată, ce luceafărul sereĭ se arătă pe cer, cum încep lilieciĭ să iasă din ascunzătorile lor și-n dansurĭ fantastice, cum spintecă umbrele sereĭ, care se îngroașe din ce în ce, pe când licuriciĭ pe jos fac să licărească printre ierburĭ milioane de luminĭ, apărînd și dispărînd cu clipita.

Oh, eŭ nu sunt în stare să-țĭ zugrăvesc nicĭ a mia parte din podoabele fireĭ, cu carĭ sunt înzestrate locurile noastre...

Ce să-țĭ spun, tată, e un adevărat raĭ — eŭ nu-mĭ pot închipui maĭ frumos, maĭ sublim, raiul ca împrejurimile Peristereĭ noastre, de care nu te poțĭ sătura și rămîĭ fermecat, extaziat, în admirațiune mută pentru splendorile fireĭ bine-cuvîntate.

Acum pricepĭ de ce am întârziat atîta. Oh, de nu m-așĭ fi gândit că trebue să vin acasă, așĭ fi rămas să mă îngîn cu stelele, carĭ îmĭ par mie maĭ scânteĭetoare, maĭ vioae sub cerul Peristereĭ noastre. Privește într-acolo, nu este așa că sunt alt-fel de cum le-am văzut din Bitolia?... Parcă zîmbesc, nu știŭ cum...

Lala asculta, transportat de povestirea Mieĭ. Toate aceste câte i le spuse ea, le văzuse si el în tot-dauna, dar cum se făcuse că până a nu i le picta Mia, el nu putuse observa nimic altceva de cât turmele oilor, cirezile și pe ciobanĭ. Sufletul luĭ nu simțise poezia fireĭ, precum o simția Mia, înaintea căreia viețuiaŭ nu numaĭ animalele, ci și florile și frunzele, apele și stelele.

— Cu alte cuvinte îțĭ place mult la noĭ; nu ți-ĭ dor de loc de oraș?

— Oh, nu se poate schimba așa de ușor raiul cu un oraș, tată! Florile și iarba munților noștri, cîntul păsărelelor, murmurul apeĭ de isvor, adierea zefirilor cu nimic nu se pot asemăna. Locurile noastre sunt o grădină bine cuvîntată, dăruită de Dumnezeŭ bieților Armînĭ.

Lala avu o tresărire. Mia se făcu că nu bagă de seamă și continuă:

— Cînd aud cîntecul păstorilor noștri, cum îșĭ doinesc armînește, cînd îĭ văd horind și însoțind hora lor cu cuvintele:

Narga, narga, gione 'n cor,

Fiŭ de Domn, fiŭ de Domn,

Că se 'nalță pulberea

Fiŭ de Domn, fiŭ de Domn!

simt o bucurie nespusă și-mĭ zic: ce bine c-am mântuit cu școala, unde nu-mĭ era dat să simt adevărata fericire!

Ce dulce, ce poetică e viața Armînilor noștri!

— Armîniĭ noștri, aĭ zis tu?! zise Lala stă-pînindu-șĭ emoțiunea.

— Aĭ noștri, dar aĭ cuĭ să fie, tată? Nu suntem și noĭ Armînĭ? Ce are a face că păstoriĭ noștri sunt Fărșeroțĭ și noĭ Grămostenĭ?

— Tacĭ, tacĭ, să nu te audă cine-va.

— Cum să nu m-audă cine-va? Nu te înțeleg de ce îmĭ zicĭ să tac!... Am rostit ceva de care ar trebui să roșesc?

Ițĭ cer ertare, dacă am greșit.

— Ce aĭ zis, altă-dată să nu maĭ spuĭ; de aceĭa, te iert, fată ageamie ce eștĭ.

— Dar fă-mě să înțeleg ce răŭ am zis?

— Nu vroĭ să-mĭ mai amintesc ce aĭ zis și nicĭ că-țĭ permit să mă maĭ întrebĭ; aĭ înțeles?

Bătrînul devenise galben la față; de ar fi auzit din gura vre-uneĭ străine ceĭa-ce auzise din gura fiiceĭ sale, era în stare să devie un criminal; ar fi înăbușit cuvintele în peptul aceleĭa, ce îndrăznea să apoteozeze în fața luĭ viața Armînilor.

Ea să-ĭ afirme că e Armână!

Mia după un moment de gîndire, reluă cu glasul tremurător:

— Dragă tată, vroiŭ să știu cu ce te-am putut supăra atât de mult? Ce țĭ-am făcut să mă cerțĭ? Nicĭ-odată n-aĭ fost așa de aspru cu mine. Spune-mĭ, te conjur pe ce aĭ maĭ scump și-țĭ făgăduesc să fiŭ pe viitor înțeleaptă, să te ascult. Haide, nu mě fă să plîng, din veselă ce eram.

Cuvintele eĭ, stăruința aceasta, Lala le-a luat drept căință din partea fiiceĭ sale și că nu prin vre-o intențiune oare-care a apoteozat pe Armânĭ; de aceĭa, el se crezu în drept să curme din capul loculuĭ răul, ca nu cum-va maĭ pe urmă să se deprindă cu moravurile lor și să se pomenească cu ea armânizată.

Apucênd-o de o mână, o trase spre el și urmă în chip misterios:

— Aĭ pronunțat niște cuvinte, carĭ m-aŭ mîhnit mult.

Mia privi la el mirată.

— Dar spune-mĭ pentru Dumnezeŭ, tată, ce am făcut?

— Aĭ zis că-țĭ plac Fărșeroțiĭ; îțĭ stă frumos ție, Mieĭ lui Lala, să vorbeștĭ ast-fel?

— Și aceasta e vre-o crimă oare?

— Aĭ zis că și tu eștĭ Armână...

— Cum m-a făcut mama, ce fel voeștĭ să fiŭ? Nu cum-va să-mĭ fie rușine de a-mĭ zice Armână?

— Mamă-ta și eŭ suntem elinĭ, iar nu Armâni, țipă Lala furios.

Mia din serioasă până aci, de odată isbucni într-un rîs în care se nuanța ironia cea maĭ crudă:

— Ha, ha, ha! Ce e?... Ia maĭ zi odată...

De-aceĭa mi te-aĭ mîniat atâta pe mine; credeam că-ĭ ceva serios, dar cu părere de rěu věd că e prea puțină seriositate în motivul care țĭ-a pricinuit supěrarea. Eraĭ maĭ rațional, dacă susțineaĭ că eștĭ un strănepot de aĭ luĭ Alexandru Macedon, fie și un scoborîtor din Piru, Regele Epiruluĭ; dar elin... o, ho... tată,tată, las-o maĭ domol, să nu te audă vre un strěin?

— Iți bațĭ joc de mine, haĭ?

— Dar orĭ cît m-așĭ sili să te cruț, tată, nu pot... Rîde omu de o prostie și fără voia luĭ... Auzĭ d-ta, sunt o criminală, fiind că mĭ-am zis Armână și te desmint că nu eștĭ elin... Dar maĭ întîĭ aĭ cunoștiință de limba acestor strămoșĭ, carĭ nicĭ n-aŭ visat că vor avea parte de un urmaș depărtat înrudit cu eĭ ca broasca cu ușa, care să-ĭ apere cu atîta înverșunare de atacurile uneĭ fiice nevrednice... Oh! tată, tată, nu știŭ căreĭ împrejurărĭ datorim aceasta neînțelegere.

Lala tremura din picĭoare. Pe fața luĭ nu maĭ rămăsese un pic de sânge. Scrîșnea din dințĭ și nu maĭ era în stare să articuleze un singur cuvînt. La orĭ ce se putea aștepta, dar la potopul acela de ironie și sarcasm din partea fiiceĭ sale, nicĭ-odată. Fu o minune că o fire nervoasă ca a luĭ a putut să reziste, să nu-l apuce damblaua.

După maĭ multe minute, limba i se deslegă, și atuncĭ maĭ mult țipă la ea:

— Smintită ce eștĭ! Eŭ nu sînt Armîn și nu voiŭ lăsa să fițĭ nicĭ-odată nicĭ tu, nicĭ mamă-ta. Aĭ auzit? Nu vroĭ și va fi precum zic eŭ.

— Smintită!... zise Mia, luînd un ton amenințător și ridicîndu-se de pe scaun. la-țĭ cuvîntul înapoĭ, tată, să nu-țĭ pară răŭ maĭ tîrziŭ. Nu vreĭ să fiĭ Armân, însă eștĭ și veĭ rămîne așa, n-am ce-țĭ face.

— De-aceĭa te-am trimis să învețĭ în Bitolia, să rîzĭ de mine; de-aceĭa am cheltuit o avere întreagă cu tine, să-țĭ bațĭ joc de originea mea... Ah, fată netrebnică ce eștĭ!

Dar nici Mia nu se lăsă— conflictul se iscase pe neașteptate, unul trebuia să cadă învins.

— Imĭ bat joc de originea ta... eŭ îțĭ apăr originea pe care tu o renegĭ. Eŭ am învățat o limbă străină, pentru că așa a fost voința ta,. însă limba mea, care am auzit-o de la mama mea, a fost ținta tuturor sforțărilor mele.

Străiniĭ, pe mîna cărora m-aĭ dat să mă instruiască în sensul vederilor lor, s-aŭ isbit de mine ca de un scut de oțel, căcĭ știam bine eŭ că toată lumina ce o reflectaŭ asupra mea era falșă, avînd de scop final să mă înstrăineze de mama, care nu-ți seamănă de loc—căcĭ ea e Armînă-moscopolitană, o origine cu mult maĭ nobilă de cît a orĭ-căruĭ alt neam. A... dacă aĭ fi fost un străin, știam ce aveam de făcut, eram în stare să mă apăr de insulte, dar îmĭ eștĭ tată, și nu pot de cît să plîng, plîn-sul neamuluĭ pe care tu-l renegĭ.

Și luîndu-șĭ capul în mînĭ, se porniră din ochiĭ eĭ marĭ și frumoșĭ lacrimĭ fierbinți, carĭ-ĭ brăzdaŭ fața aprinsă.

— Oh, mamă, mamă, la ce m-aĭ făcut, îngână ea, cînd îșĭ făcuse aparițiunea Maria, care privi uĭmită din prag când la fiica sa, când la soțul eĭ.

Apoĭ precipitîndu-se spre fiică, exclamă:

— Draga mameĭ, comoara mea, tu plîngĭ?

Te-o fi certat poate tată-tăŭ!

Și întorcîndu-se cu fața spre el, se răsti:

— Pentru ce aĭ certat-o, omule? Cu ce țĭ-a greșit fata să o cerțĭ abia sosită din Bitolia?

Și sărutîndu-șĭ odrasla pe frunte, îngînă-dulce:

— Tacĭ, drăguța mameĭ, nu maĭ plînge; lasă că mĭ-o da el socoteală mie de durerea ce țĭ-a pricinuit...

Mia se silea să-șĭ înăbușe plînsul; Lala se plimba furios prin salon de colo până colo.

Mia grăi în fine:

— Să-țĭ spue tată cu ce ĭ-am greșit, mamă, să mă numească smintită, netrebnică, și câte alte.

Muma, la auzul acestora, păru ca mușcată de un șearpe. Privi pe Lala amenințătoare:

— Tu mĭ-aĭ grațiat fata cu asemenea frumusețĭ, mă!

— Și de aĭ ști, mamă, pentru ce, continuă Mia.

— Pentru ce, dragă?

— Fiind-că i-am zis că sunt Armînă.

Maria îl măsură iar ca o leoaică care-șĭ vede amenințat puiul:

— Nu vorbeștĭ prea luminate, atinge-te-ar para foculuĭ să te atingă.

Apoi feteĭ:

— Armână, fata mea, dar ce pustiuluĭ vrea d-luĭ să fim; ia Armânĭ ca toată lumea. Or maĭ fi existând și alte neamurĭ de oamenĭ, dar aci la noĭ nu se dovedește.

Lala, de și voia să evite un noŭ conflict cu soția sa, cu care știa el că nu o poate scoate la căpătîiŭ ușor, fiind o fire austeră, totușĭ auzind că confirmă cele spuse de Mia, n-a putut să se stăpîneascâ, de aceĭa strigă furios:

— Tu eștĭ mai nebună ca fiică-ta, vedea-te-așĭ maĭ răŭ să te văd.

— Cum să nu! făcu Maria cu ironie.

Da ce țĭ-a făcut fata să te porțĭ cu ea ca un ianicer? Pentru prostiile tale, pe carĭ n-am vrut să ți le iaŭ în seamă, nu-țĭ permit să-mĭ faci fata smintită, aĭ auzit?

— Nu vroi să vă maĭ aud spunênd că suntețĭ Armâne. Eŭ sunt capul vostru și voĭ trebue să facețĭ ceĭa-ce voiŭ face și voiŭ zice eŭ. Nu voiŭ îngădui ca tocmaĭ voĭ să-mĭ știrbițĭ reputația față de „protipendada” elenismuluĭ din Bitolia, unde am interese cu bancherul Danabasi, Economu și alțiĭ. N-am făcut până acum caz, dar de azĭ înainte o voesc și voĭ vețĭ trebui să vă supunețĭ orbește voințeĭ mele: ast-fel o dictează interesele noastre, interesele, ațĭ înțeles?

Maria, nedând multă atenție cuvintelor soțuluĭ eĭ, îĭ ripostă:

— Cum ne-a lăsat Dumnezeŭ, nu putem să fim alt-fel; ce pofteștĭ tu să ne schimbăm sîngele din vine pentru reputația și bunul tăŭ renume de înfocat elin?

— Cu gura ta de scorpie mă veĭ înebuni, femee rea ce eștĭ... A!... tu aĭ întors mințile și feteĭ; acuma înțeleg eŭ...

Mia, care până aci ascultase cearta dintre mamă și tată, grăi:

— Eștĭ nedrept, tată, noĭ nu țĭ-am cauzat nicĭ o supărare până acum.

— Dar aĭ citit — fără îndoială — scrisoarea, ce mĭ-a trimis-o Tuliu prin tatăl sěŭ.

Mia plecă ochiĭ în jos și-șĭ șopti:

Hm... aci îĭ era ținta să ajungă. Apoĭ privind pe părintele sěŭ drept în ochĭ, rěspunse cu seninătate:

— E da, știam ce țĭ-a scris Tuliu, nu voiŭ fi nicĭ odată în stare să te mint.

— Și ce aĭ de zis în privința acesteĭ afacerĭ?

— Că mi-ĭ drag Tuliu și când mĭ-o veni ceasul, l-oiŭ lua de bărbat cu voia ta și a mameĭ, să vă dea Dumnezeŭ zile.

Maria, care fusese atentă la acest interogator, isbucni:

— Foarte frumos, draga mea. Tuliu e un voinic de frunte și cel maĭ frumos din satul nostru.

Lala scrîșni din dințĭ. Credea că va înebuni. O zi întreagă de sbucium îl enervase la culme. Grăi tremurând:

A... v-ațĭ făcut planul, lua-v-ar dracu să vă ia... Dar vom vedea a cuĭ voe se va face. Vețĭ auzi voĭ, nesocotitelor, cum voiŭ drege eŭ pe Tuliu și pe Kendra al vostru.

Și eșind pe ușă afară ca o furtună, strigă:

— La Simu, Lala, chiar de mĭ-ar cere în schimb și întreaga avere, trebue să mă scap de Fărșeroțĭ, carĭ tind să-mĭ strice casa.

IV

Mama și fiica n-aŭ putut înțelege rostul cuvintelor din urmă ale luĭ Lala, care le părăsise în culmea furieĭ sale.

Rămase singure, fata continuă a se jelui maseĭ:

— Dacă m-ar fi dojenit un strěin, fiind-că mi-am zis Armână, nu m-ar fi durut, dar să mă insulte tata, vezĭ asta mă doare, dragă mamă.

Mia era adînc mîhnită în suflet, în urma sceneĭ petrecute între ea și tatăl eĭ.

Maria căutâ să o liniștească și s-a silit să o convingă să nu ia în seamă dojenele tatăluĭ sěŭ, că așa e el, că numai ea știe ce îndură adese-orĭ din cauza grecomanilor, carĭ i-aŭ întors mințile.

— În totdeauna mă ceartă, maĭcă, că nu știŭ să vorbesc grecește, ca și cum fără asta n-ar putea trăi lumea.

Față cu arătările mă-seĭ. Mia suspină cu durere și reflectând serios, zise:

— O sărmanul tată, el nu-ĭ de vină, ci după cum aĭ spus tu, mamă, aceĭ ce i-aŭ întors mințile...

— Firește că așa e, de aceĭa n-are ochĭ pentru aromânime, adaogă Maria.

— Și de s-ar găsi picior de grec în satul nostru, n-așĭ avea de zis nimic; dar așa staŭ și mă gîndesc, cum aŭ ajuns lucrurile aci în cât frațĭ cu frațĭ să se sfîșie ca lupiĭ...

L-aĭ auzit ce-a zis, când a eșit pe ușă afară: vă voiŭ drege eŭ pe Tuliu și pe Kendra al vostru... Oare să n-aibă vr-un gînd rěŭ mamă?!...

— Bine zicĭ, copila mea; eŭ am uĭtat de vorba asta; de aceĭa merg să-l caut, să-ĭ aflu intențiunea. Maĭ știĭ ce se poate întâmpla! Tu rămîĭ liniștită, să nu ducĭ nicĭ o grijă; pe toate le voiŭ pune eŭ la cale în cât să rămîĭ mulțumită.

— Bine, mamă, bine; du-te de-l îmbunează, cum te-aĭ pricepe tu maĭ bine; iar eŭ voiŭ aștepta veștĭ bune de la tine.

Maria eși, cu tot amurgul, care se lăsase peste satul liniștit; știa ea unde-șĭ poate găsi bărbatul pe o așa vreme.

Mia căzu pe gîndurĭ. În jurul eĭ o tăcere de cripdă. Luna inunda cu un torent de raze salonul tăcut prin cele patru ferestre. Dînsă rămăsese nemișcată pe acelaș scaun, cu privirile lăsate în jos, cu mînele cruce pe pept, și cu mintea căutînd să străbată întunericul, ce o înconjura— întunericul din suflet și nicĭ de cum al sereĭ aceleĭ fermecătoare, căcĭ în salon era lumină, o lumină argintie, fantastică, din basme, prielnică a da gîndirilor viață.

Primul punct la care se opri Mia fu întrebarea părinteluĭ eĭ privitoare la scrisoarea luĭ Tuliu și ura cu care el pronunțase acest nume atât de drag eĭ, motiv ce o făcea să tresară.

Sermane Tuliu, i se adresa fata cu gândul; cum se potrivește iubirea ta, ce o hrăneștĭ în suflet pentru mine și toțĭ aĭ meĭ, cu ura ce țĭ-o poartă tata ție și familieĭ tale! Și de ce ura asta? Pentru că i-a intrat în cap că e grec... Ce vrea să știe el de revolta ce m-a cuprins, când l-am auzit zicêndu-mĭ: sunt „elin” și trebue să facețĭ cea ce vroĭ eŭ! Vaĭ, ce pacoste a intrat în casa noastră! De ar fi însă numaĭ atât! Iĭ pasă tateĭ că Tuliu e alesul inimeĭ mele și că n-așĭ primi cu nicĭ un chip să mă mărit cu un altul? Dar cine știe, dacă de azĭ înainte voiŭ maĭ putea să-i věd vre-odată.

Cine știe!... Tata e înverșunat râŭ, de cînd cu scrisoarea luĭ. Oh, Tuliu, ce bine era să nu ne maĭ fi cunoscut!

Ochiĭ feteĭ se umeziră de lacrămĭ arzătoare, carĭ îĭ brăzdaŭ fața, dar ea nu le maĭ ștergea urma și-ĭ picuraŭ pe mînĭ, carĭ și le împreunase a desnădejde.

Era atît de singură acum, în cît putea să-șĭ dea frîŭ liber durereĭ și curs lacrimelor.

Într-un așa moment de restriște-ĭ defilară prin minte zilele pline de farmec de odinioară, cînd se întîlnea cu Tuliu în casa Eugenieĭ, Domnicăĭ și a Vasilichieĭ, verele luĭ după mamă, carĭ locuiaŭ în Eximezar a Bitolieĭ, unde în fie-care Duminecă și sărbătoare discutaŭ cu entusiazm asupra multor chestiunĭ de ordin politic național și unde se înălța templul unuĭ tineret entuziast, înarmat cu știința și lumina adevăruluĭ, arme prin carĭ urma această tînără societate, mărită cu timpul, să dea asalt la tot ce era șubred, ruginit și pestilențial de microbiĭ inoculațĭ în inimele și conștiințele acelor bătrînĭ, ce urmaŭ să sfîrșească în întuneric, bolnavĭ sufletește, fără speranță de lecuire, fără conștiință asupra adevărateĭ lor originĭ, rene-gîndu-șĭ limba, moravurile și datinele străbune, perzîndu-se în rîndurile acelor rătăcițĭ trădătorĭ de neam, carĭ ridică cu milioanele lor fortărețe inexpugnabile inamiculuĭ Armînuluĭ.

Se duceau bătrînii aceștia îndărătnici, dar pe urmele lor se ridica tinerimea instruită în școa-lele i-omîne, care vedea lumea și o înțelegea alt-fel de cum o văzuse bătrînii. Din rîndurile acestei tinerimi făceau parte Tuliu și Mia.

Conform principiilor și vederilor d-luĭ Lala, Mia fusese instruită la școala centrală greacă de fete din Bitolia; cum însă amicele eĭ, verele luĭ Tuliu, învățaŭ la școala romînă, împreună cu multe alte fete de marĭ comercianțĭ și industriașĭ romînĭ, și ea singură la școala greacă cu fetele cîtor-va renegațĭ, se simțise parcă înstrăinată de sanctuarul familieĭ, în societate, acolo în casa luĭ Marcu Pambuccilu, tatăl verelor luĭ Tuliu, unde se vorbea romînește și acest fapt îĭ dete o mulțime de cauze de cercetat.

In casa mame-seĭ nu pomenise altă limbă de cît pe cea armînă. În Magarova ființà și o școală romînă de fete, însă tatăl eĭ n-a voit cu nicĭ un chip să facă pe voia Mărieĭ și a dat-o la școala greacă și tot așa la Bitolia.

Fiind în contact zilnic cu verele luĭ Tuliu, cum și cu acest inimos Fărșerot, ea a avut prilejul să se desfăteze în graiul romînesc cult și din zi în zi ciuda Mieĭ creștea împotriva părinteluĭ eĭ, că de ce a înstrăinat-o de aĭ săĭ și ambiția-ĭ creștea de a pătrunde taina purtăreĭ luĭ, cum și setea de a gusta dulceața graiuluĭ romîn în operile barduluĭ de la Mirceștĭ și ale aceluĭ profet-poet, care a cîntat „Fata din Cavaia” și „Florile Bosforului”.

Intr-o ședință Tuliu a citit membrilor adună-reĭ o descriere a sa despre emigrarea periodică a Armînilor de la munte la cîmpie iarna, și vice-versa în primă-vară.

Tuliu tratase acest subiect ca să atragă luarea aminte a auditoruluĭ asupra viețeĭ poetice a Armînuluĭ, invidiată de cele-l-alte naționalitățĭ conlocuitoare în Macedonia.

Mia, care n-avusese încă fericirea să vadă scena emigrăreĭ, rămase fascinată.

Iși aducea rînd pe rînd aminte de toate pasajiile dizertațieĭ lui Tuliu și viața Romînilor îĭ părea din ce în ce maĭ frumoasă, maĭ interesantă din toate punctele de vedere.

Ce n-ar fi dat ea să se fi văzut în grupul acelor fete de Armînĭ, după cum i le descrisese Tuliu, îmbrăcate în portul lor pitoresc și cu tot ce aveaŭ maĭ scump în lăzĭ, asemenea și flăcăiĭ și nevestele, și bărbațiĭ, și bătrîniĭ, sărbătorind reînvierea fireĭ în timp de 2—3 săptămînĭ între defileurile munților și pădurilor virgine ale Pinduluĭ, plecînd din „Vlaho-Iani pentru ca să ajungă la Samarina. Vedea par-că în fața eĭ acea familie mare, nestăpânită de nici o patimă, bucurîndu-se de cea maĭ perfectă sănătate, făcînd popasul lung pe pajiștele verzĭ; auzea cavalele ciobanilor, vedea în jurul lor încingîndu-se o horă, distingea printre cîntece doinele lor tînguioase, apoi clopotele de la grumaziĭ taurilor dînd de veste că Celnicul (patriarhul tribuluĭ) a dat ordinul plecăreĭ și în grabă bărbațiĭ, încărcând lucrurile lor, pentru a maĭ înainta încă două ore pînă la ultimul popas al zileĭ.

Ișĭ maĭ aducea aminte de cîte-va părțĭ din dizertația luĭ Tuliu, prin care povestea că, treĭ sute pînă la patru sute familiĭ luaŭ masa la o laltă pe pajiștea vre-unuĭ luminiș de codru, cum pe fețele tuturora se putea ceti veselia și dorul, ce mîna pe fie-care de a-șĭ regăsi casa, de care se înstrăinase șease lunĭ de zile.

Simțea farmecul acesteĭ viețĭ poetice, care înviorează sufletul Romînului, cum nu se maĭ întîmplă la nicĭ un alt popor din lume în zilele noastre; știa că și ea face parte din marea lor familie, și fiind-că se vedea vecĭnic înstrăinată de aĭ săĭ, o făcea să simtă un dor nețărmurit, o dragoste de Armîniĭ săĭ, de care nu-șĭ putea da seamă...

O, de-ar fi fost ea o Jeanne d-Arc, să apară în fruntea lor, să-ĭ electrizeze pe toțĭ prin cuvinte înflăcărate de îmbărbătare, să-ĭ facă să simtă și eĭ superioritatea raseĭ lor, să-șĭ revendice un drept sfânt, că lor li se cuvine prioritatea în toate, că eĭ sunt descendențiĭ legionarilor luĭ Paul Emiliu, carĭ aŭ cucerit Corintul, că eĭ sunt plămădițĭ din aluatul vitejieĭ și al virtuțeĭ, în fine, că eĭ sunt nobilĭ prin sînge.

Știindu-se crescută în instituțiunĭ, carĭ aŭ de obiect distrugerea a tot ce nu e elin, si cu deosebire armîn, nu știŭ ce ură simți în acel moment împotriva a tot, ce era străin într-însa, îĭ venea să se sfîșie, să se nimicească.

Bucuros ar fi vrut să uite tot ce învățase, de aceĭa se forță din răsputerĭ să se folosească de împrejurare: rugă pe Tuliu s-o inițieze în limba maternă, să-ĭ fie profesor, și fiind-că nimic nu i se opunea să fie stăpînă pe situație, ceru să-ĭ împrumute din operile scriitorilor noștri de seamă.

Tuliu se simțea din cale afară fericit și nu maĭ știa de dragul eĭ văzîndu-ĭ setea, ce o manifesta de a se împărtăși de tot ce se publică în romînește, de a fi în curent cu toată mișcarea intelectuală din Romînia. Verele luĭ Tuliu o supranumiseră Armîna și aveaŭ dreptate, căcĭ ea simțea ast-fel.

Și totușĭ, în fața profesoarelor și colegelor de clasă Mia trebuĭa să-șĭ înăbușe acest sentiment, să fie cu băgare de seamă, să nu scape vre-un cuvânt românesc, căcĭ s-ar fi expus rîsuluĭ și umilințeĭ.

Care dintre fiicele Românilor ce primeaŭ instrucțiunea greacă, ar fi îndrăznit să-șĭ afirme naționalitatea?

Se fereaŭ negreșit, să vorbească în românește. Era înființat un fel de serviciŭ de spionaj, al căruĭ personal se recruta dintre eleve, cu scop de a urmări în meditațiĭ saŭ pe stradă pe acele din colegele lor, carĭ eraŭ amice intime, să le surprindă, dacă nu cum-va vorbesc limba armînă, cu care se îndeletnicesc părințiĭ lor și în cazul cînd eraŭ prinse, eraŭ denunțate corpului didactic, care le micșora nota la purtare și cu siguranță eraŭ lăsate repetente.

Toate le putuse suferi Mia, dar să-șĭ ascundă originea, asta i-a fost peste fire.

La întrebarea profesoareĭ de istorie, pe care a făcut-o elevelor, din cine se trag, cum se chĭamă strămoșiĭ lor, pe cînd toate cele-l-alte aŭ răspuns cu jumătate gură — că strămoșiĭ lor sunt elinĭ — Mia singură’ șĭ-a afirmat cu mândrie naționalitatea și a răspuns cu multă siguranță:

„După tată fac parte din tribul grămostean, după mamă din cel moscopolit, carĭ triburĭ îșĭ aŭ începutul în vechea și nobila familie romană. Astă-zĭ eŭ sunt „armînă”, doamnă.

Profesoara strîmbă din nas; nu se aștepta la o afirmațiune atît de îndrăsneață în chestiuunea naționalitățeĭ, din partea Mieĭ în fața claseĭ.

Colegele eĭ o măsurară de sus pînă jos cu o curiozitate cĭudată. De aci încolo rămase „armâna” claseĭ.

Dar pentru prima oară această calitate etnică apărea în lumea aceĭa tânără și începuse a forma obiectul discuțiunilor corpuluĭ didactic.

Ideĭa aceasta era menită să lumineze multe conștiințe. Un singur cuvînt, „armîna”, cuprindea mare înțeles... Era ca și cum o nouă doctrină venea să se răspîndească, care amenința din temelie organisația veche, la baza căreĭa nu se putea găsi de cît fraudă, mincĭună și întuneric, așezămînt, care a dăĭnuit nesupărat de nimenĭ și neluat în seamă pînă în epoca renaștereĭ Armînilor, cînd nicĭ eĭ nu bănuĭaŭ ce li se prepară, cînd nici protivniciĭ nu-șĭ puteaŭ închipui că se vor trezi așa de curînd din somnul letargic.

„Armîna”, mîndră de originea eĭ, n-a vroit să maĭ dea nicĭ o lămurire colegelor sale, că de ce s-a purtat așa de „obraznic” cu profesoara, dar continua cu multă plăcere prelegerile și conferințele sărbătorile și duminicile în societatea Eugenieĭ, Domnicăĭ, Vasilichiei și a luĭ Tuliu.

In niște ast-fel de împrejurărĭ amiciția din inima eĭ pentru Fărșerotul Tuliu, pe nesimțite fu substituită printr-o iubire din acele mute, mistice, pentru care nu există graĭ să fie mărturisită.

De la poartă cînd era întâmpinată cu drag de amicele eĭ, primul cuvînt al Mieĭ era:

— Tuliu e aci?

Și dacă i se răspundea negativ, cu greŭ îșĭ ascundea întristarea.

Să fi bănuit ceva verele luĭ Tuliu — cine știe? În lipsa luĭ, într-o zi ele aŭ cetit Mieĭ una din poeziile cele maĭ recente, scrisă de Tuliu într-un caet, care se cunoștea a fi cea maĭ nouă producțiune poetică după data și locul ce ocupa. Purta ca titlu Zîna Pcristereĭ.

Mia citi:

Peristera, stîncă 'naltă,

Cînd te văd inima-mĭ saltă,

Mă ’nfior de al tăŭ dor

Și de dragul tăŭ eŭ mor.

O pădure-ĭ lîngă tine,

Unde draga vieți-mĭ vine —

Zîna codrilor frumoasă:

Cu privirea-ĭ luminoasă

Luminează geana ta

Și adînca valea ta.

Cînd îmi cîntă ea sub plop,

Toată jalea mea o-ngrop;

Cînd îmi cîntă lîng' isvor,

S-o răpesc m-apuc-un dor;

Și cînd glasul și-l ridică,

Frunza-n codru se despică;

Și de-mĭ cîntă sub o plută

Mă ĭa dor de lumea tută.

Emoțiunea ce-ĭ produse această poezie se ceti pe fața eĭ. Rămase surprinsă.

La cine face aluzie, se gîndi ea... Plecă ochiĭ în jos, căcĭ i se părea că fie-care literă îĭ șoptește:

Tu eștĭ zîna pe care o cîntă Tuliu.

In acel moment avu un zîmbet fericit pentru fete, iar pentru Tuliu un cuvînt de admirațiune.

— O să-l rugăm — ziseră ele — să ne arate nouă cine-ĭ zîna luĭ și într-adevăr fetele nu întîrziară să afle din gura luĭ Tuliu, cine e zîna.

Acum ele știaŭ și comunicarea lor provocă o explosie de veselie între amice. Mia le strîngea de mînă, le apăsa la sîn și le ruga să nu maĭ vorbească de asta. Pudoarea eĭ feciorelnică o făcea să fie timidă în fața ne-cunoscutuluĭ și apoĭ austeritatea moravurilor nu permite vîrstelor tinere a se îndeletnici cu asemenea glume.

Era destul atît că Mia și Tuliu privindu-se de aci încolo în ochĭ, îșĭ ceteaŭ în gînd, era destul că fetele știaŭ că amîndoĭ se iubesc, de și nu șĭ-aŭ mărturisit-o.

Această stare de lucrurĭ a durat pînă ce Tuliu a obținut catedra, apoĭ se hotărî să vor-bească unchiuluĭ săŭ în ce-l privea viitorul. D. M... l-a ascultat și după ce s-a informat de starea lucrurilor, hotărî ca soția sa să pregătească pe Mia de intențiunea luĭ Tuliu, iar el îșĭ lua sarcina să comunice luĭ moș Kendra, căruia urma să-ĭ dea misiunea să aducă la cunoștiința luĭ Lala decizia luată.

Ast-fel aŭ mers lucrurile: Moș Kendra a primit într-un plic două scrisorĭ: una a luĭ Tuliu, cu care s-a îndrumat la d. Lala și alta a d-luĭ M. către Kendra, prin care îl încunoștiința de cele descrise maĭ sus.

Mia cunoștea conținutul scrisoarei luĭ Tuliu către părinteluĭ săŭ. El o scrisese cu consimțimîntul eĭ și apoĭ pornise în sat.

La toate aceste se gîndea Mia și atitudinea părinteluĭ eĭ o aducea la disperare. Ea încă nicĭ nu știa de modul purtăreĭ tatăluĭ eĭ față de venerabilul bătrîn.

Ar fi murit de rușine, de ar fi știut una ca asta.

Apoteozînd viața păstorilor romînĭ, dînsa a țintit să lămurească o situațiune, care apăsa orizontul vederilor sale, ca și cum ar fi stat grămădițĭ niște norĭ groșĭ și negri, prevestitorĭ de furtună. Pe aceștĭ norĭ ea a căutat să-ĭ risipească, să răsară pe urma lor soarele speranțeĭ, dar vremea trecea și furtuna tot maĭ aprigă devenea și ea se simțea ca apucată de niște valurĭ furioase, împotriva cărora trebuia să lupte, să fie vitează.

La aceasta s-a gîndit, cînd vru să-șĭ șteargă urma lacrimilor cu batista.

Dar de o dată Mia tresări. I se păru că cineva e la ușă. Sări de pe scaun și fixă umbra, care apăruse în pragul ușeĭ. Nu se înșelase, era cine-va, dar nu putea să-l distingă, căcĭ într-acolo era întuneric. Cînd fu lîngă umbră, ea ’ĭ pronunță numele maĭ mult în șoapte:

— Mie dragă, tu aci singură plîngĭ?

Deși în șoapte făcută această întrebare, Mia a recunoscut pe cel ce-ĭ vorbise. Răspunse tre-murînd de emoțiune:

— Tuliu! Tu eștĭ, scumpul meŭ Tuliu, orĭ mă înșeală ochiĭ?

— Eŭ sunt, eŭ, dulcea mea Mie!

Dînsa se precipită în brațele luĭ și maĭ de dor, maĭ de spaimă, lăsase capul eĭ pe umărul voiniculuĭ, ce o strîngea cu căldură la piept și-ĭ săruta cînd obrajiĭ, cînd pleoapele, fruntea saŭ părul, cum nimerea.

Mia, după ce se reculese, grăi:

— Dumnezeule mare, cum aĭ ajuns pînă aci? Nu te-aĭ gîndit ce poțĭ păți de la tata? O, tu nu-l cunoștĭ ce aspru e și ce ar fi în stare să-țĭ facă, Tuliu! Uite cum tremur de frică!

— Iubirea ce nutresc pentru tine nu știe ce e frica. Trimisesem pe tata cu scrisoarea pînă ]a d. Lala, după cum ne înțelesesem, să aranjeze eĭ lucrurile cu privire la viitorul nostru. Părintele meŭ mi-a povestit cu inima strînsă de durere cum l-a gonit din casă ca pe un cerșetor.

De aceĭa, mi-am luat inima în dințĭ să înfrunt orĭ-ce primejdie, numaĭ să ajung pînă la tine, Mie, să ne înțelegem, am suit scările, am ajuns pînă aci, fără ca nimenĭ să mă oprească în cale sau să mi se opue. Se vede, Dumnezeŭ cunoscînd ce dormămistue pentru tine, a pus la cale lucrurile ca întîlnirea noastră să nu fie turburată de nimic și de nimenĭ. Țĭ-era dor de mine, dragă Mie?

Mia, adînc mișcată de cele ce auzise din gura tînăruluĭ Fărșerot despre cele întîmplate între moș Kendra și tatăl eĭ, rămase loculuĭ mai mult amețită și răspunse cu capul plecat:

— De dor mă întrebĭ, voinice! Ah! dar e cuvînt să exprime dorul meŭ?

— Ce frumos aĭ grăit, suflete iubit, și ce dragă ți-e privirea în acest moment... Și mă maĭ întrebĭ cum de am înfruntat primejdia ajungînd până la tine. Oh, ce preț ar maĭ avea viața departe de tine?

— Fermecătoare cuvinte, voinice, dar să nu uităm împrejurările, grăi Mia clătinînd ușor din cap.

— Și anume carĭ, Mie? Spune-mi-le dragă, mă simt destul de puternic să pot birui orĭ-ce piedică.

— O piedică foarte mare, Tuliu.

— De d. Lala vreĭ să zicĭ?

— Eĭ da; după cele ce mi-aĭ spus...

— Îĭ vom ruga amîndoĭ ca pe un Dumnezeŭ și am speranța și credința c-o să ne bine-cuvînteze. Iĭ vom mărturisi iubirea noastră, ce ne leagă și un părinte are inimă bună pentru odrasla luĭ.

Dar Mia căuta să-ĭ atragă luarea aminte:

— Iubirea ce o nutreștĭ pentru mine te face să vezĭ toate lucrurile în bine, voinice; însă eŭ mă cutremur, cînd mă gîndesc la dînsul; vaĭ, ce s-ar întîmpla, dacă ne-ar găsi pe amîndoĭ la o laltă pe vremea asta înaintată; el a eșit furios din casă acum un ceas, pentru motive pe carĭ le veĭ afla în curînd și nu poate să întîr-zieze mult, trebue să sosească, dragă Tuliu; de aceĭa grăbește-te a eși neobservat de nimenĭ, precum aĭ venit și mîne sau într-o zi potrivită veĭ veni în persoană la tata, să-ĭ arătăm dorința noastră.

Tinărul, gîndindu-se la primejdia la care o expunea pe Mia, reluă:

— Aĭ dreptate, scumpa mea, mă iartă că țĭ-am pricinuit cîte-va momente de zbucium sufletesc prin prezența mea neașteptată în casa ta părintească, pe o așa vreme, cînd nu se cuvenea; dar, vezi tu, pentru mine orĭ-unde și ori-ce primejdie ar fi, numaĭ la gîndul că am să fiŭ lângă tine, iadul chiar mi s-ar părea paradis.

Ast-fel, intrînd aci, mi-am închipuit că am ajuns în altarul Domnuluĭ, unde se cuvine să-mĭ plec genunchiĭ și să-mĭ fac rugăciunea cea maĭ sfîntă.

Cuvintele luĭ avură darul de a o transporta într-o lume ideală și să uite pentru moment primejdia, ce ar fi amenințat pe Tuliu; de aceĭa, într-un moment de fericire, cuprinzînd mînile lui într-ale sale, zise:

— Nici o dată pînă acum n-am avut fericirea s-aud din gura-țĭ asemenea cuvinte, carĭ m-aŭ mișcat mult. Se zice că, în împrejurări grele poți cunoaște pe om. Maĭ grea împrejurare ca acum, Tuliu, când așĭ vrea să te rețin, să te știŭ în apropierea mea și totușĭ să fiŭ silită să te depărtez, nu-mĭ pot închipui.

Ah, să fi fost mama cel puțin lîngă noĭ, n-am fi avut de ce să ne jenăm.

— Ah... da, draga ta mamă, unde este, întrebă el, rușinat că uitase pînă aci să se intereseze de dînsa.

— Și ea este cu tata, cred că are să vie în curînd.

Apoĭ continuă firul întrerupt al vorbireĭ:

— Tocmai acum am înțeles cît mĭ-a prețuit învățătura ce mi-aĭ dat-o.

Și mă întreb: avea-voiŭ parte să-țĭ ascult în tot-d-auna cuvîntul? Ah, Tuliu, Tuliu, de aĭ ști tu cît sufăr din pricina tateĭ! Cine știe de va consimți la unirea noastră...

— Iĭ vom hotărî amândoĭ, dulcea mea Mie. Nu fi tristă de asta; dar să plec, căcĭ... și tî-nărul Fărșerot, grăbit de a eși și emoționat, a-păsă buzele sale însetate pe fruntea Mieĭ, care, auzind un zgomot de pașĭ precipitațĭ pe scărĭ, se retrase cu spaimă în interiorul salonuluĭ.

Lala, care fusese informat de vecinul săŭ Tașcu Pișca, cum că fiuL luĭ Kendra se dusese acasă la el, deși la început n-a viut să creadă cu nicĭ un chip, dar la urmă convingîndu-l și alțĭ inșĭ, carĭ văzuseră pe Tuliu, se năpusti ca o fiară spre locuința sa, intră într-o cameră de jos, unde păstra armele, luă din cuĭ un cubur*) și cu el amenințător, apăru în pragul salonuluĭ.

-A, Fărșerot ticălos — țipă el — urmărind pe Tuliu.

Aci te găsesc, cîne spurcat... Ce cauțĭ în casa mea pe vremea asta, hoțiile, aĭ venit să-mĭ necinsteștĭ casa mizerabile?

Tuliu, înțelegînd intențiunea luĭ Lala, cît aĭ clipi din gene, încleșâ mîna pe țeava armeĭ, și ridicînd brațul sus, Lala lămase aproape dezarmat, nefiind în stare să maĭ facă nicĭ o mișcare. În zadar smunci el arma, căcĭ Tuliu îl fixase loculuĭ, așa în cît acțiunea luĭ Lala fiindu-ĭ paralizată de puterea voiniculuĭ, tatăl Miei gîfîia și se forța să se scape de Tuliu, fără să poată isbuti însă.

Mia, care era martoră la această scenă înfiorătoare, îșĭ dete seama de pericolul, ce amenința pe Tuliu, de aceĭa veni în mijlocul lor.

Maĭ întîĭ încercă să lămurească pe tatăl eĭ asupra intențiunilor curate ale luî Tuliu:

— Cea dintîĭ trebue să cad eŭ, tată, de glonțul armeĭ tale, apoĭ Tuliu... Haĭde lovește...

— Și pe tine, șearpe înveninat, însă întîĭ trebue să piară acest mizerabil, care îmĭ necinstește casa, zise el înecat și scrîșnind din dințĭ, pe cînd se lupta încă cu Tuliu.

Mia, auzind acestea, apucă la rîndul ei arma de pat și cu iuțeală de neînchipuit, o smulse din mîna amîndorora, se apropie de fereastră, și înainte de a o asvîrli, dojenind cu plivirea pe tatăl eĭ, grăi;

— Dacă Tuliu țĭ-ar fi necinstit casa, eŭ l-așĭ fi ucis înainte de a te hotărî tu la așa ceva; dar cum nimenĭ nu hrănește asemenĭ gîndurĭ necurate, la dracu să se ducă această armă.

Tuliu, care se cutremurase, cînd auzi pe Lala că voia să ucidă pe Mia, văzîndu-l dezarmat, îl lăsa liber și cu glasul luĭ de bronz, făcu să răsune încăperea:

— Așa ți-ĭ vorba, d-le Lala, aĭ venit cu gîndul să ne ucizĭ... Ei bine, orĭ ce plată cu răsplată! Ai necinstit pe tata, dar te-am iertat pentru iubirea, ce o nutresc fiiceĭ tale; acum însă, cînd eștĭ un criminal, te vom judeca ca pe atare.

Dar înainte de a lua o hotărîre definitivă, îțĭ daŭ timp de cîte-va minute: orĭ te pocăeștĭ de crima, ce aĭ voit să o săvârșeștĭ, și ne daĭ consimțimîntul tăŭ de a ne însoți și să trăim cu bine; orĭ preferĭ răzbunarea Fărșeroților!

Lala, în inima căruia clocotea ura în contra a tot ce era Armîn, nu răspunse de cît:

— Nicĭ-odată! Lasă ne Vom socoti noĭ în curînd. Orĭ eŭ, orĭ voĭ...

In zadar Mia se sili să-l înduplece prin lacrimĭ, puterea rătăcireĭ covîrșise pe aceĭa a sentimentului de tată.

Tuliu, părăsind casa luĭ Lala, grăi către Mia:

— Curaj și fiĭ vitează precum ți-ĭ sufletul curat, o, fiică a luĭ Lala!

Părintele tăŭ ne-a deschis ochiĭ și ne-a declarat războiŭ, pe care trebue să-l primim. Războiul acesta se va întinde din casa asta maĭ departe, pentru că motivul luĭ e o chestie socială; vaĭ de vrăjmașiĭ acesteĭ cause!

D. Lala e fruntea inamiculuĭ nostru. Eroŭ va fi acela, care-l va îngenunchia.

Aceste zise, Tuliu se perdu din fața luĭ Lala, după ce a înfășurat cu privirea-ĭ duioasă pe Mia, zdrobită de atîtea emoțiunĭ.

I

In partea de miază-zi a Magaroveĭ, într-un luminiș de codru, în cuprins de cîte-va hectare, eraŭ instalate stînile d-luĭ Lala, unde un popor întreg format din ciobaniĭ turmelor alcătuiaŭ o lume a parte, cu datinile, moravurile și ocupațiunile lor.

Printre aceștĭ ciobanĭ, toțĭ din tribul fărșerot, cunoaștem din treacăt pe Simu Birina grămosteanul și pe uriașul Bucuvala, dar maĭ eraŭ aci tot atît de vrednicĭ de luat în seamă frațiĭ Gușu și Tega Șcreta, niște vînătorĭ, ce luaŭ pasărea din sbor, Coli Ghiza, spaima bandiților, Gara Petra și Vlaho Dima, frațiĭ lanula, oamenĭ cu bune cunoștințe de carte, un fel de magistriĭ aĭ poporuluĭ, și încă vre-o dece voĭnicĭ, aceștia din urma maĭ tinerĭ și neînsurațĭ.

Stînele acestea eraŭ împrejmuite cu țărușĭ bătuțĭ în pămînt, împletițĭ cu nuele de sălciĭ. Distanță de cîțĭ-va metri șerpuește părîul cristalin al Peristereĭ, printre blocurĭ de stîncĭ eratice, prăbușite aci în neregulă din vremea potopuluĭ, spun locuitoriĭ, și a căror vedere te înfioară prin măreția lor sublimă.

Unele sunt negre, și mușchiul crescut în scobiturile lor le schimbă posomorîrea eternă, altele sunt arămiĭ, pe alocurea crăpate, și poartă pe spate o altă stîncă uriașă, fixată de cea din josul eĭ numaĭ într-un punct, amenințînd văzduhul cu înălțimea eĭ și inspirînd fiorĭ de moarte aceluĭ, ce urmează să stiăbată aceste locurĭ pentru a trece în sat.

In spatele stînilor se înalță piniĭ și braziĭ — strejĭ eterne și neadormite, printre carĭ se zărește o potecuță șerpuitoare, ce se perde în codru

Stînele ast-fel situate, formează în fața un fel de agora, (piață) unde la intrarea fie-căreĭa e o colibă, în care locuește cel ce răspunde de vitele, ce se adăpostesc noaptea înăuntru, cu cîniĭ ceĭ marĭ și flocoșĭ, uniĭ albĭ ca neaua, alțiĭ negri ca cărbunele, mulțĭ cu pete și stele în frunte, alțiĭ cu urechile și cozile crestate, tovarășiĭ lor nedespărțițĭ.

Iși cunoaște fie-care porecla, ce o poartă.

Bucuvala are pe Bella, cel maĭ levent și maĭ aprig din ceata cînilor, de groaza cărora nu se zărește țipenie de om necunoscut prin apropierea stînilor.

Frațiĭ Șcreta aŭ pe Musa, Coli Ghiza are pe Maleo, poreclit așa după numele bandituluĭ pe care l-a răpus, în urma răpireĭ frateluĭ săŭ de 16 anĭ de cătra numitul bandit.

Și maĭ sunt cățelele: Heavra (frigurile), Rofia (fulgerul), Lamnia (scorpia), Ponda (pustia), Făr-șeroata, Grămosteana.

Era spre asfințit și în fața stînelor secunziĭ aprinsese focurile și atîrnase căldările cu apă pentru facerea băcărdanuluĭ (mămăligeĭ) de cîrligele fixate în partea de sus de trei țărușĭ bătuțĭ în pămînt în sens oblic spre a se uni la căpătîie, unde eraŭ legațĭ cu curele de teĭ afumate și întărite de vechime, formînd un fel de piramidă.

Sosirea timpului meseĭ pentru ceĭ marĭ, carĭ eraŭ ocupațĭ încă cu mulsul oilor, determina o mare activitate printre ceĭ însărcinațĭ cu preparatul bucatelor.

Se vedea aci unul amestecînd mălaiul cu făcăletele, dincolo altul apucînd căldarea cu o otreapă și răsturnînd-o pe călpitor, un fel de scîndură lată și rotundă, fără picioare, care servea de masă, apoĭ așezînd la distanțe lingurĭ respectabile și în străchinĭ marĭ turnînd laptele, ce aburĭa, desfăcînd strecurătorile cu urda cea proaspătă și dulceagă încă, tăind feliĭ de brînză, așezînd cîte un cățel de usturoĭŭ în dreptul fie-căruia, deschizînd solnițele și punînd la îndemîna celor marĭ piperul, buclița (plosca) cu apă și tot ce necesita la masă, ca să nu se maĭ scoale nimenĭ de la locul luĭ o-dată așezați.

In timpul meseĭ nicĭ un grai. Odată ce Bucuvala îșĭ făcea seninul cruceĭ era imitat de toțĭ și în urma gurile nu maĭ aveaŭ vreme de vorbit.

„Nu e bună vorba în timpul meseĭ, trebue respectată masă”, a zis odată cel maĭ în vîrstă și s-a respectat cuvîntu-ĭ pentru totdeauna. Și dacă vre-un cîne se obrăznicea să supere pe vre-unul, atuncĭ cînd mîncauŭ arunca pe tăcute cu piatra în el, saŭ îl lovea cu vîrf și îndesat fără să zică o vorbă, care ar fi fost contra obiceiuluĭ acesteĭ republicĭ în miniatură și liniștea nu era întreruptă de cît de schelălăiturile cîneluĭ, ce se depărta rușinos pe după stînĭ.

După ce sfârșeau cu masa — lucru ce se anunța iarășĭ prin semnul cruceĭ, atuncĭ începeaŭ să vorbească doĭ cîte doĭ maĭ mult pentru a fi auzițĭ numaĭ între dînșiĭ, orĭ se amesteca și al treilea în vorbă și atuncĭ discuțiunea devenea maĭ animată.

Subiectele de vorbă variaŭ între vîrste: ceĭ maturĭ se întrețineaŭ asupra vre-uneĭ noutățĭ, ce le sosise în ziua aceĭa din Magarova saŭ Tîrnova; alțiĭ socoteaŭ veniturile, ce vor aduce la toamnă brînzeturile cele pregătite de dînșiĭ.

Flăcăiĭ vorbeaŭ de ciute, de vulturĭ, de lupĭ, și de vulpĭ, cu carĭ s-a întălnit vre-unul din eĭ.

După masă, zic, era liber fie-care să vorbească în șoapte sau să vocifereze. Să nu uităm că taifasul celor în vîrstă se prelungea adese orĭ pînă în miez de noapte, pe lîngă tradiționalele cafele negre ce le sorbeaŭ cu sete din filigeane marĭ, după ce făceaŭ să se ridice dinaintea lor rotocoale de fum albăstriŭ.

Flăcăiĭ aveaŭ grijă să strîngă lucrurile, să le așeze la locul lor, apoĭ puteaŭ să facă ce-ĭ tăĭa capul: să repete, pentru nu știŭ a cîta oară, jocul oineĭ, dus de dînșiĭ la cea maĭ ideală perfecțiune printr-un instinct minunat și nicĭ de cum să le trăsnească prin câp vre-odată să se mîndrească cu acest talisman strămoșesc.

Flăcăiĭ eraŭ flăcăĭ și simțeaŭ nevoia uneĭ gimnasticĭ corporale înainte de a-ĭ birui osteneala și să adoarmă fără grijă.

Dintre toțĭ numai Kosta, fiul luĭ Ianula cel mare, ’ĭ plăcea să asculte la conversațiile maĭ marilor, să spuĭe și el din cînd în cînd cîte ceva, pînă cînd îl biruia somnul. Odată pus capul jos și rezemat de vre-un butuc, insul adormea fără să se gîndească că lupul ar îndrăzni să dea tîrcoale stîneĭ, căcĭ unul din atîțĭa, trebuia să rămîie de veghe pentru toțĭ, lucru ce-l făcea fie-care cu plăcere, de oare ce ’ĭ venea rîndul odată pe lună.

Această stare de lucrurĭ domnea la stînele d-luĭ Lala, cînd îșĭ făcu aparițiunea Simu Birina, în grupul unde se auzea glasul și rîsul luĭ Bucuvala, care avea un motiv să rîdă, după cum vom observa, în urma povestireĭ, ce ĭ-o făcea Kosta asupra unuĭ atac, ce l-a avut din partea unor băețĭ de grecomanĭ în ziua precedentă.

— Bună-seara, voĭnicilor, grăi Simu la spatele lor, ștergîndu-șĭ nădușeala de pe frunte.

— Fiĭ bun venit între noĭ, Simu, răspunseră aceștia, poftindu-l să ia loc între dînșiĭ, să le maĭ spue ce e de noŭ pe la Magarova și Tîr-nova și dacă s-a maĭ produs vre-o ciocnire între grecĭ și romînĭ pe unde-va, carĭ începuseră de un rînd de vreme și se repetaŭ prin bisericĭ și școlĭ.

Simu avea de îndeplinit o misiune printre ciobaniĭ săĭ.

Lala, eșind furios din casa sa, în urma certeĭ violente ce o avusese cu Mia și Maria, a căutat pe Simu, l-a pus în curent cu scenele petrecute si cum în momente de furie omul nu știe ce face, luĭ Lala ĭ-a scăpat din gura: „daŭ o sumă de 10 miĭ leĭ aceluia, care m-ar vesti că Kendra și Tuliu aŭ fost ucișĭ, pe cînd se încercaŭ să atace stînele”.

Lala s-a ferit să propună direct luĭ Simu că el să fie executorul, dîndu-ĭ luĭ rolul de comandant și lăsîndu-ĭ latitudinea să-șĭ recruteze singur oastea, de care avea mare nevoie, gîndin-du-se că se vor presinta împrejurărĭ în chestia lupteĭ dintre eĭ, „eleniĭ” și vlăhuțiĭ, ca să aibă pe ce se sprijini atuncĭ.

Simu era un grămostean sărac la început, însă avea aspirațiunĭ să ajungă o personalitate marcantă în lumea asta, dar știa el că pentru a parveni, ’i necesita aur. Ceĭ 10 miĭ de leĭ promisĭ de Lala, îĭ gîdilară simțul auzuluĭ.

Vroia să profite de împrejurărĭ. Trebuia să-șĭ studieze oameniĭ, să-ĭ sondeze în suflet, să vadă cum simt și ce fel cugetă eĭ despre chestia națională, apoĭ desemnîndu-le pe Kendra și pe Tuliu ca pe ceĭ maĭ periculoșĭ societățeĭ, vroia să știe ce vor zice. Se va găsi vre-unul, care să se ridice împotriva lor, să devie chiar criminal, când binele societăteĭ și averea stăpînuluĭ ar reclama-o. Da, luĭ Simu Birina, cu conștiința luĭ dubioasă, nu i se părea ceva grozav, dacă în urma expunereĭ lui, ar câștiga spiritele și altul ar comite o crimă, după urma căreĭa s-ar fi îmbogățit.

Maĭ știa el un lucru: că acel care dă tonul acesteĭ republicĭ e Bucuvala.

Chiar de i-ar fi avut pe toțĭ de partea luĭ, tot n-ar fi izbutit să facă vre-o ispravă, dacă Bucuvala ar fi fost contra.

Simu se așeză în grupa luĭ Bucuvala, Coli-Ghiza, a fraților Șcreta și lanula.

Ișĭ aprinse țigara, fumă de vr-o cîte-va orĭ, luă un aer observator asupra stînelor și zise:

— Cum staŭ lucrurile pe aci, tovarășilor? N-ațĭ observat ceva particular care să vă atragă luarea aminte, ceva neobicinuit?

Răspunse Coli Ghiza:

— Lucrurile staŭ nu se poate maĭ bine, Simu. Noĭ n-am putut observa nimic; poate aĭ d-ta să ne comunicĭ vr-o noutate?

— Da, de aceĭa am și venit,

Bucuvala, setos de noutățĭ de altă natură, de lucrurĭ și fapte, carĭ l-ar fi făcut să rîdă~ de prostia omenească, fu atent la Simu.

Simu urmă:

— Stăpînul mĭ-a făcut o destăinuire gravă.

— Gravă? întrebă Bucuvala.

— Da, scumpe Bucuvala; i s-a scris o scrisoare nesemnată, pe care o bănuește a fi din partea luĭ Kendra, prin care îl învită să-ĭ trimită prin cine-va — știĭ la priporul Cheatra-l Ghiorgu — două miĭ de lire, contrariŭ să se aștepte la un atac; de aceĭa v-am întrebat, dacă n-ațĭ fi observat ceva anormal împrejurul stînilor, căcĭ în caz afirmativ, va trebui să punețĭ la loc pe răŭ făcător, să nu vă surprindă nepregătițĭ.

Simu, finind cu noutatea luĭ gravă, privi semnificativ pe Bucuvala, care zise:

— Ce fel de vorbă este asta, Simu Birina?

— Știŭ și eŭ, vere...

Ceĭ-l-alțĭ tăcură și așteptară să continue Bucuvala, care urmă:

— Mie mi se pare că d. Lala sufere de mania persecuțiuneĭ din partea Fărșeroților. După cît sunt informat, șeful nostru îșĭ ia în serios rolul de apostol al elenismuluĭ în mijlocul nostru.

De cînd, mă rog, Fărșerotul a luat locul bandituluĭ ordinar, să smulgă miile de lire de la frațiĭ săĭ pe căĭ neoneste, criminale?

— Adevěrat, grăi Coli Ghiza; Maleo avea obiceiul acesta și eŭ, cum știțĭ, l-am răpus, pentru că sufletul luĭ frate-meŭ cerea din parte-mĭ răzbunare.

— Da, frate Simu, urmă Bucuvala; să-ĭ spuĭ d-luĭ Lala, să nu se teamă din partea Fărșeroților și eŭ în numele lor, deși n-am citit încă scrisoarea, de care zicĭ, resping cu indignare o asemenea calomnie, ce se debitează în comunĭ, pe seama lor.

— Dar dacă ar fi un adevăr ceĭa ce spun— zise Simu, încercînd să dibuiască conștiințele și neîndrăznind să acuze pe Kendra în fața lor, căcĭ a văzut că nu s-a prins de loc „gravitatea” vesteĭ și Fărșeroțiĭ rămîneaŭ tarĭ și convinșĭ de cinstea lor.

— Dacă ar fi un grăunte de adevăr, apoĭ acel ce a avut lașitatea asta, aparține judecățeĭ noastre; ne vom constitui în tribunal marțial, după obiceiul loculuĭ, și sentința noastră va fi hotărîtoare. Dar eŭ nu văd în vestea d-tale de cît o intențiune, o rea voință din partea partiduluĭ grecoman din Magarova, să ne compromită spre așĭ ajunge maĭ repede scopul pentru care luptă.

Le cunosc eŭ mastesugirile, dar îmĭ bat joc de toțĭ!

Aicĭ noĭ suntem Armînĭ și nu primim obiceiurĭ corupte.

Acel ce se va abate de la moravurile noastre, ce ne guvernează și carĭ-s legĭ sfinte pentru noĭ, eŭ îi voiŭ fi D-zeul luĭ răzbunător.

— Ura „s-bănează” (să trăiască) Bucuvala, isbucniră toțĭ într-un glas, ca și cum ar fi exprimat o dorință unanimă.

— Auzĭ d-ta—continuă uriașul — s-aŭ făcut stăpînĭ pe casa Domnuluĭ, zidită cu munca și sudorile noastre și nu permit sa servească un preot romîn în biserica noastră, să înțelegem și noĭ ce spune, și cînd ies din biserică te întîmpină cu un „calimera”, ca și cum le-ar amărî gura un „bună dimineața”.

E... vedețĭ fraților, starea asta de lucrurĭ e de nesuferit! De sfîntul Gheorghe m-am dus la biserică și în loc să ies senin din locașul Domnuluĭ, am eșit amărît și atît de indignat, în cît de mĭ-ar fi adresat vre-un simandicos pe al săŭ „calimera” în curtea bisericeĭ, l-așĭ fi cîrpit peste obraz să-șĭ culeagă măselele de jos. E, dar mă știŭ eĭ pe mine, m-aŭ semnalat printre adversariĭ lor, de aceĭa nu îndrăznesc să-mĭ stea în cale.

Cuvintele luĭ Bucavala le mergea la inimă tovaroșilor. Eraŭ oamenĭ simpli, ce e drept, neajunșĭ încă la gradul uneĭ perfecte conștiințe naționale, dar prin instinct simțeaŭ înjosirea, ce le venea din partea acelora, carĭ îĭ socoteaŭ că sunt nomazĭ, rămașĭ în urmă cu cultura.

Copiiĭ lor, carĭ se purtaŭ ca și părințiĭ în port național, cu căndușea (haina) de dimie albă, înflorată pe la marginĭ, cu găitan negru în desenurĭ minunate, eu ițari tot de dimie albă, cu cămașa crețuri pe dinainte și văzută în afară, ca la Romînii din Ardeal, încinșĭ cu un sileaf (chimir) prevăzut cu mai multe despărțiturĭ, unde-șĭ păstrează custura ciobănească și fluerul, iar în picioare încălțațĭ cu opincĭ aduse la vîrf; dacă străbăteaŭ ulițele Magaroveĭ după trebuințe, eraŭ atacațĭ de copiii grecomanilor și numițĭ „cuțo-vlahĭ”. În ast-fel de împrejurărĭ se încingea ades o păruială strașnică între beligeranțĭ și tot-d-auna copiiĭ robuștĭ aĭ Fărșeroților snopeaŭ în bătăĭ pe adversarĭ și de aci ura a-limentată între frațĭ de acelașĭ sînge.

Tocmaĭ Kosta, fiul lui Ianula, povestea maĭ marilor săĭ o scenă de asemenea natură în momentul cînd sosise Simu în mijlocul lor, de aceĭa Bucuvala rîdea și bătînd cu mîna pe umăr pe flăcăŭ, iĭ prezicea de a deveni un viteaz Fărșerot.

Dar Simu încheie:

— Eu totușĭ mĭ-am făcut datoria, venind să vă transmit un ordin, care vă privește să-l executațĭ, în caz de vr-un atac din partea cuĭ-va. Averea stăpînuluĭ e pe cîmp deschis și urmează să fie păzită de răŭ-făcătorĭ. Avețĭ învoelĭ cu el, angajaminte, carĭ vă obligă la datoriĭ în schimb.

— În privința asta nu ne temem de cît de D-zeŭ, vere Simu, să nu izbească în vite cu vr-o boală, Doamne ferește; în colo, să fie liniștit, să nu ducă nicĭ o grijă.

Bucuvala căzu pe gîndurĭ. Uriașul acesta era indignat în sufletul luĭ, simțea că se țese ceva la întuneric și nu putea ghici pe urzitor, care venea să le strice liniștea. Se gîndea: dacă ar pune mîna pe instigator, l-ar face fărîme.

In mintea luĭ trecu în revistă devotamentul și credința tuturor tovaroșilor și nu găsi motiv să bănuiască măcar pe cine-va de a fi capabil să urzească ceva criminal.

Se gîndi la Kendra și la Tuliu, două naturĭ distinse cu carĭ se mîndreaŭ Fărșeroții și nu-șĭ putu da socoteală de ce tocmaĭ pe aceștĭ oamenĭ cădea bănuiala lui Lala de a-ĭ fi răŭ voitorĭ. El n-avea de unde să știe dragostea dintre tînărul Fărșerot și fata luĭ Lala, cum și ura ce acesta o hrănea amîndurora de cînd a aflat că doresc să-ĭ ia fata.

Despre Simu nu se încumetă să creadă ceva răŭ. Iĭ știa că e omul interesuluĭ, dar nicĭ o dată nu șĭ-ar fi închipuit că pentru banĭ e în stare să-șĭ vîndă sufletul draculuĭ și prin urmare că el e instigatorul, care vroia să jertfească pe Kendra și pe Tuliu pe altarul ureĭ luĭ Lala, în schimbul celor zece miĭ de leĭ.

Simu, șiret din fire cum era, îșĭ luă seama că trebue să fie prudent, să nu maĭ pescuiască în apă turbure.

In gîndul luĭ fecund în născocirĭ, plăsmui alt-ceva. Sondînd spiritele Fărșeroților și convingîndu-se de starea lor, el se gîndi să-șĭ îndrepte aĭurea atențiunea. Mijlocul îl găsi.

La stînĭ n-avea altul afacerĭ o dată pe săptămînă cel puțin, de cât morarul Dimce, care aducea pe caiĭ săĭ saciĭ cu mălaiŭ de la moara-ĭ din Dihuva. Acest morar putea să-ĭ fie un instrument orb pentru un bagatei, dacă ar fi simulat lîngă el un fel de destăinuire, apoĭ ca o atenție din partea d-luĭ Lala că s-a gîndit să-i însărcineze tocmaĭ pe el, Dimce Morarul, să ia seama cînd sue la stînĭ, să observe mișcările luĭ Kendra și ale fiuluĭ săŭ, carĭ șĭ-aŭ pus de gînd să-l prădeze și dacă șĭ-ar lua angajamîntul să fie un paznic credincios al avutuluĭ domnuluĭ săŭ, îl va recompensa cum nu-șĭ poate închipui.

Simu era sigur că Bulgaiul va prim propunerea-ĭ și va păstra cel mai desăvîișit mister.

Cu aceste gîndurĭ se sculă să plece el din mijlocul Fărșeroților, carĭ cugetaŭ în tăcere.

— În tot cazul vă recomand atențiune, mai zise el la un scurt interval după ce finise cu transmiterea ordinuluĭ, și luîndu-șĭ noapte bună, porni pe lună spre Magarova, unde se zăreaŭ pe la ferestrele caselor luminile aprinse.

Bucuvala la rîndul luĭ îșĭ zise: trebue să mă întîlnesc cu Kendra, trebue să pun mîna pe capul ițelor ce se țes pe seama a lor noștri — Kendra și un boț... haida de! Asta nu se poate o dată cu capul.

Și în noaptea aceĭa Bucuvala n-a putut dormi de loc, făcîndu-șĭ întrebărĭ și dîndu-șĭ răspunsurĭ asupra situațieĭ, care i se părea de tot încurcată.

II

Moș Kendra era tare curios să știe ce resul-tat a avut Tuliu, pe urma viziteĭ făcută luĭ Lala.

Tuliu, enervat peste măsură, nu putu dormi toată noaptea. Se gîndia la diferite planurĭ de luptă, ce urma să dea împotriva grecomanilor spre a-șĭ răzbuna, pe de o parte, insulta adusă de Lala tatăluĭ săŭ, iar pe de alta, atentatul îndreptat contra sa; căcĭ știa el acum că toată ura luĭ Lala nu provenia de cît de la rătăcirea luĭ de a se crede elin sadea, care lupta în contra Armînilor și-șĭ asuma răspunderea acesteĭ perturbări sociale.

Tînărul fărșerot îșĭ zicea:

Da, trebue să lovim în originea răuluĭ, să purificăm moravurile de miasmele epidemieĭ ce s-a lățit în poporul nostru, să-ĭ ridicăm moralul, să-ĭ deșteptăm conștiința asupra origineĭ sale, și numaĭ atuncĭ nu vom maĭ fi înjosițĭ, batjocorițĭ și de frațiĭ noștri rătăcițĭ.

Trebue să profit de serbarea distribuireĭ premiilor la școala romînă. E o zi cînd aproape întreaga populație armînească îșĭ dă întîlnire în localul școaleĭ, spre a asista la solemnitatea Încununăreĭ silinței copiilor lor. Le voiŭ vorbi, le voiŭ arata răul și combaterea luĭ. Înițiativa mea va fi sprijinită de dascălul Sîrmacheșĭ, pe care mi-l voiŭ asocia să ducem lupta la izbîndă.

După ce-șĭ făcu aceste reflecțiunĭ, Tuliu se apucă să scrie. Deschise maĭ multe tomurĭ de diferițĭ autorĭ carĭ s-aŭ ocupat de scumpiĭ săĭ Armînĭ și după ce scria cîte-va paginĭ, introducea în lucrarea sa pasajul ce i se părea luĭ maĭ înseninat, subliniat de dînsul de maĭ înainte, căutînd să fie cît se poate de documentat în cuvîntarea, ce-șĭ propusese să o expună înaintea consătenilor săĭ în ziua numită.

Deși zorile se revărsaŭ, Tuliu nu simțea nicĭ o oboseală.

Stinse lumina și dete perdelele la o parte, deschizînd geamurile în acelaș timp, spre a împrospăta aerul din odae.

Tocmai în acel moment Kendra deschise ușa și-șĭ făcu aparițiunea înăuntru.

Se uĭtă atent la fiul săŭ.

— Bună dimineața, Tuliu.

— Bună dimineață, tată.

— Te-aĭ sculat, urmă Kendra; eŭ credeam că te voiŭ găsi dormind.

— O... nu-ĭ timpul de dormit, tată! Lupta noastră de azĭ înainte reclamă muncă și privighere.

— Și eŭ tot așa mă gîndiam, Tuliți; iată dar că mă pot felicita pentru faptul că fiul meu îmĭ seamănă minunat în toate. Vra să zică și tu te gîndești la luptă?

— Trebue, tată, căcĭ lucrurile aŭ ajuns prea departe.

— Așaa... făcu mirat Kendra, apoĭ misterios:

— Aĭ să-mĭ comunici ceva veștĭ rele cum ved...

— Ți le poțĭ închipui, tată.

— E, ia spune-mĭ, Tuliu, poate că tu aĭ avut de suferit vre-o înfrîngere maĭ dezastroasă de cît mine.

— Din nenorocire, așa e, tată...

Și Tuliu îĭ povesti ce i s-a întîmplat în casa luĭ Lala, cum acesta a avut intențiunea să-l ucidă atît pe el cît și pe Mia.

— Și acum ce gîndeștĭ să facĭ, întrebă îngrijorat bătrînul.

— Gîndesc să-ĭ dovedesc luĭ Lala, că în comunele noastre a pornit să sufle vîntul redeșteptăreĭ naționale, că Armîniĭ nu îngădue în mijlocul lor renegațĭ și indivizĭ infectațĭ de epidemiĭ, că trebue să se aleagă grîul de neghină, spre a nu fi confundat Armînul cu această plantă nefolositoare, care se îmulțește în dauna grîuluĭ și în sfîrșit, că trebue distrusă neghina...

— Și pentru toate aceste cîte aĭ spus că vreĭ să le aducĭ la îndeplinire, ce arme țĭ-aĭ ales?

— Armele mele, tată, sunt adeverul și lumina. Ia, îmĭ prepar cuvîntarea ce o voiŭ ține la școală în ziua de Sf. Petru, înaintea poporuluĭ, prin care mijloc sper să-l cîștig.

Bătrînul nu păru a înțelege modul de a se lămuri a luĭ Tuliu: adeverul și lumina nu-l prea satisfăceau pe Kendra, care vroia ce-va maĭ concret...

— Mie mi se par prea slabe mijloacele tale, Tuliu, ca să poțĭ ajunge la isbîndă.

— Dar tu cum înțelegĭ lucrurile, tată, și cum rezolvĭ chestiunea?

— Eŭ?... Eŭ sunt maĭ practic, fiule, cum aŭ fost bătrîniĭ noștri.

— Și anume?

— Uite cum înțeleg eŭ modul de a lupta: Să merg între Fărșeroțiĭ noștri, să le arăt cum staŭ lucrurile și să le propun că acela, care-ĭ armîn adevărat să lase stîna și cîrligul și să mă urmeze liber în codru, să luptăm cu toțiĭ pentru desrobirea noastră. Pe urma acesteĭ hotărîrĭ, primul, care va simți neajunsurĭ materiale, acela care va fi lovit în pungă, va fi Lala; căcĭ turmele sale i-or rămîne în voia lupilor, fără ca să poată găsi printre Armînĭ nici unul, care să-l serviască, căci nu-ĭ vom lăsa noĭ. Odată formată ceata mea, să pornesc în contra luĭ Lala, să-l ĭaŭ frumușel de-acasă și să-l duc în munțĭ, unde sa mi-l judec pentru toate necuviințele luĭ și cela ce acum nu vrea să creadă și să facă de voe, să fie nevoit să o facă silit; și tot așa să procedez cu restul fraților de principiile luĭ Lala, până ce voiŭ vedea domnind ordinea și moravurile noastre armîneștĭ în toate casele și pretutindenĭ unde răsună graiul nostru.

Iată cum mă gîndiam să desleg eŭ afacerea. Tuliu îl ascultă cu atenție și după ce reflectă asupra împrejurărilor, zise:

— Aĭ dreptate într-o privință tată; mijloacele alese de tine se potrivesc obiceiurilor loculuĭ, însă nu trebue să uităm că s-aŭ dus vremile acelea cînd dreptatea se făcea cu lopata — te rog să-mĭ ierțĭ termenul ce întrebuințez. Pentru timpurile de acum 30—40 de anĭ se potriveaŭ aceste mijloace, pe cînd azĭ nu maĭ ajută la nimic; căcĭ azĭ nu se maĭ daŭ luptele sociale în codru, ci chiar în mijlocul poporuluĭ unde trăim.

O dată era permis a se revendica un drept pe calea indicată de tine; așa, o fată era dezonorată de către vre-un nemernic, străin de neamul nostru, saŭ o familie armînă suferea alt neajuns; într-un asemenea caz tineriĭ, în vinele cărora sîngele clocotea, se înțelegeaŭ între eĭ și iată-ĭ haiducind în codru în urmărirea inimiculuĭ; răzbunarea era parțială și nedreaptă... răul nu putea fi curmat, căcĭ același caz se repeta...

Ca să curmĭ un răŭ, ce bîntue societatea, se simte nevoie de o altă luptă, care să zguduie societatea din temeliĭ, să cucereștĭ spiritele și pentru aceasta singura armă e cuvîntul, care după cum știĭ zicătoarea noastră: „limba oase n-are, însă oase toacă”.

Ca să lovesc într-un ins, fie acesta Lala saŭ altul, am nevoe eŭ de ceată, după cum spuseșĭ? Și dacă l-am nimici chiar, crezĭ d-ta ca am ajuns la ținta dorită? Afacerea noastră saŭ maĭ bine zis inșinea, ce am suferit-o din partea luĭ provine de la răul ce domină societatea noastră. Și arma mea cu care voiŭ lupta împotriva acestuĭ răŭ, e cuvîntul la lumina zileĭ, nu la întuneric.

Bătrînul dete din umeri. Înțelegea ce vrea să spue fiul săŭ, dar par-că tot maĭ eficace i se părea calea aleasă de el.

— Bine, Tuliu, eŭ am răbdare și credință să văd o dată triumful cauzeĭ noastre pe calea ce aĭ expus-o. Dar cred că veĭ fi de acord cu mine ca să merg într-o zi la stînĭ, unde-s domnĭ ceĭ maĭ vitejĭ dintre aĭ noștri, să-ĭ pregătesc de ziua aceĭa cînd crezi tu că va fi maĭ potrivită pentru a da lupta cu succes.

Mă înțelegĭ: așĭ vrea ca și eĭ să fie de față, să te asculte și cînd eĭ țĭ-or lua apărarea cauzeĭ, să știĭ că suntem stăpînĭ pe situație.

— Negreșit că sunt de acord în privința asta; apoĭ trebue să știĭ că voiŭ lua măsurĭ să se invite toata armînimea la această serbare, căreia îĭ vom da un caracter național.

— Atuncĭ ne-am înțeles, grăi satisfăcut bătrînul.

— Da, ne-am înțeles, tată.

Moș Kendra părea întinerit cu 20 de anĭ; îĭ venea s-o pornească apostolicește, să strebată în lung și-n lat ambele comunĭ, să dea de veste tuturora de evenimentul apropiat. Cu zîmbetul pe buze vru se se retragă, cînd la pragul ușeĭ îșĭ făcu aparițiunea Sîrmacheșĭ, institutorul școaleĭ de băețĭ din Magarova, care venea la Tuliu să ia măsurĭ în de comun acord, să stabilească programul distribuireĭ premiilor.

El nu știa nimic de ce se plămădea în casa bătrînuluĭ Kendra.

— A... iată și scumpul nostru dascăl, zise radios Kendra, strîngînd de mînă pe Sîrmacheși.

— Treci de mă înlocuește „gione” (voinice) Tuliu are nevoe de oamenĭ inimoșĭ ca tine — pentru izbînda cauzeĭ... Vă las singurĭ să vă sfătuițĭ asupra serbăreĭ apropiate și vă urez realizarea proiectelor, ce vețĭ pune la cale.

Kendra eși, pe cînd Sîrmacheșĭ îl měsura curios cu privirea, gîndindu-se nedumerit asupra spuselor bătrînuluĭ.

Sîrmacheșĭ era originar din Bitolia și după părințĭ făcea parte din tribul Moscopolit. Era în vîrsta de 25 anĭ, avea statura înaltă, expresia figureĭ sale eșea din comun prin vioiciunea ochilor seĭ negri, prin mustața-ĭ fină inelată la vîrfurĭ,— prin gura-ĭ conturată de niște buze fine, din carĭ isvora un suris fermecător. Tatăl săŭ era un artist în arta brodărieĭ, „sîrmacheșĭ”, de unde și porecla ce o purta. Deși om cu puțină dare de mînă, totușĭ n-a putut fi ispitit de promisiunile grecilor și nicĭ de bursa, ce o oferiaŭ tînăruluĭ Sîrmacheșĭ, căcĭ tatăl săŭ ținea să-ĭ dea instrucțiune romînească. Astfel, absolvind el clasele primare, trecu în gimnaziŭ și fu unul din primiĭ elevĭ, carĭ populară școala noastră secundară în Bitolia. El îl absolvi cu succes și i se încredință catedra la școala primară din Magarova.

— De ce serbare vorbește moșu, întrebă Sirmacheși pe Tuliu și ce are el pe ziua de azĭ de arată așa de vesel?

— Ia loc și șezĭ, îi zise Tuliu zimbind.

Stăĭ să-țĭ povestesc, ce se petiece la noĭ de un cîrd de vreme încoa.

Și Tuliu îĭ povesti în cuvinte adînc simțite tot focul ceT mistuia, trecînd peste amorul luĭ pentru Mia, pe care-l înfășură în cutele inimeĭ sale, însă aducînd vorba de Lala și desemnîndu-l ca pe cel maĭ aprig dușman al romînismuluĭ, căruia nu-ĭ scăpa ocazie de a-șĭ batjocori neamul și de a lupta pentru întinderea influențeĭ greceștĭ printre conaționaliĭ săĭ, apoĭ conchise că a sosit momentul să înceapă lupta în contra elenismuluĭ.

Sîrmacheși îl ascultă cu multă atenție și după ce sfîrși Tuliu, zise:

— O, Tuliu frate, Dumnezeŭ se vede ți-a îndreptat pașiĭ în comunele astea atît de însemnate din punct de vedere al numărului Romînilor ce le locuesc și unde din cauza pozițieĭ lor materiale prospere, se îndreaptă toate săgețile veninoase ale protivnicilor neamuluĭ nostru.

Silințele mele de a pune stavilă grecizăreĭ elementuluĭ nostru rămîneaŭ fără nicĭ un efect, pentru motivul că nu răsărise în mijlocul nostru stegarul, al căruĭ merit e ținut în seamă de aĭ noștri. Bătrîniĭ te cunosc din auzite și te admiră. O da, nu vreaŭ să te lingușesc, însă poezia sufletuluĭ tăŭ s-a altoit în inimile generațiunilor tinere. Subiectele conferințelor tale au străbătut și la noĭ. Mia luĭ Lala ne-a descris pasaje însemnate din dezertat ia ta despre Emigrarea Romînilor și de aceĭa mă mir cum tatăl eĭ se găsește pe drumul rătăcireĭ.

Tuliu avu o paloare pe fată. Întrebă:

— Mia a vorbit de conferința mea?

— Și cu cît entusiasm încă! Cu ce stil fermecător, lucru care a mirat societatea, în fața căreia se adresa, căcĭ toțĭ știaŭ că-șĭ făcuse studiile în limba elenă.

Să fi stat de o parte să o asculțĭ, aĭ fi crezut că e un orator de frunte. Ce păcat că tatăl eĭ nutrește gîndurĭ și simțirĭ antinaționale!

— E vezĭ, iubite Sîrmacheșĭ, aci trebue să ne îndreptăm toată atențiunea; să cucerim inimile, să înălțăm sufletele, așa în cît cei rătăcițĭ să simtă ca Beduinul în pustiŭ și să vadă unde-ĭ oaza dătătoare de viață și unde deșertul.Pentru începutul lupteĭ noastre am ales ziua distribuireĭ premiilor, cînd pentru prima oară voiŭ ține o conferință națională în fața poporuluĭ. Iată că lucrez la ea.

De ziua acea veĭ îngriji la rîndul tăŭ să fie pavoazată școala cu drapele naționale și cu brădet; vom căuta să dăm acesteĭ zile însemnătatea unuĭ eveniment național, să ia proporțiĭ prin entuziasmul nostru, să simtă poporul că luminătoriĭ luĭ nu dorm. Veĭ maĭ îngriji să ajungă la timp invitațiunĭ speciale la toate familiile, pe lîngă care vom redacta un apel înflăcărat, pe care-l vom trimite și în comunele: Nijopole, Moloviște, Crușova și Bitolia. Trebue să avem cît de multă lume la serbarea noastră. Localul, firește, e mic, dar noĭ vom aranja în curtea școaleĭ un pavilion, în fața căruia vom așeza scaune și băncĭ pentru 300—400 persoane. Eŭ prevăd să avem un succes monstru, să se ducă vestea...

Odată curentul format, lupta trebue să o întindem maĭ departe, trebue să isbutim să întronăm limba maternă și în biserică. Ne vom izbi de obstacole marĭ acolo, dar să nu uităm zicătoarea: Vox populi vox dei, și cînd poporul va bate din picior, agențiĭ, instrumentele vor amuți saŭ vor căuta ascunzătorile.

Iată dar în liniĭ scurte planul meŭ de luptă schițat pentru idealul nostru național.

Tu aĭ ceva de obiectat la toate aceste?

Sîrmacheșĭ era emoționat de cîte auzise din gura luĭ Tuliu. Acest inimos Fărșerot pe lîngă puterea de concepție, maĭ era și un spirit de acțiune. El ce gîndea și punea în aplicare, apoĭ executa proectul, trecînd peste orĭ-ce piedică ar fi întâmpinat.

Sîrmacheșĭ, emoționat, zic, se ridică de jos și apropiindu-se de Tuliu, îl strînse de mînă cu putere, apoĭ urmă:

— Mă simt fericit că te cunosc și mulțumesc destinuluĭ, care a hotarît ca și eŭ să iaŭ parte de aproape la lupta, ce voĭeștĭ să întreprinzĭ. Te rog să aibĭ încredere în devotamentul meŭ și de azĭ înainte mă poțĭ socoti discipolul teŭ. Toate cîte mi le-aĭ spus mi-aŭ pătruns în inimă și voiŭ ști să-mĭ fac datoria pentru ca izbîndă deplină să fie. De azĭ chiar mă voiŭ pune la muncă, voiŭ lua măsurile necesare pentru a fi aduse la îndeplinire toate punctele din programul pe care-l vom întocmi.

Să trăeștĭ și-țĭ urez sănătate, pentru ca să ne putem bucura de fructele ostenelelor noastre.

Cu aceste proecte ceĭ doĭ prietenĭ înflăcărațĭ și animațĭ de simțiminte nobile, s-aŭ despărțit, după ce s-aŭ înțeles că pe a doua zi să se întâlnească la localul școaleĭ la o consfătuire intimă, împreună cu întreg corpul didactic, pentru a fi aduse la cunoștința tuturor proectele lui Tuliu.

III

Diminețele Duminicilor și sărbătorilor, numaĭ după ce cămbanea (clopotul) sună de sărbătoare, prin care se anunță sfîrșitul serviciuluĭ divin în biserică, se poate vedea lumea umblînd prin ulițele comunelor Magarova și Ternova îndrumîndu.se la vizite pînă sosește ora prînzuluĭ.

De la eșirea din biserică rudele și prietiniĭ se poftesc la dulceață și cafea, precedate acestea, negreșit, de un păhărel de rachiŭ preparat în casă la alambic, extras din fructele cultivate în grădinile lor vaste.

Aceste vizite se urmează și după prînz — pe la casele unde nu s-aŭ putut face dimineața.

Pe lîngă satisfacerea uneĭ necesitățĭ sufleteștĭ aceste vizite aŭ un scop: de a alimenta sentimentul familiar, desvoltat în cel maĭ înalt grad la Macedo-romînĭ, guvernațĭ de niște datinĭ moștenite și carĭ le păzesc, și în ziua de azĭ cu sfințenie.

La un pahar cu rachiŭ și chiar la o dulceață se urează sănătate și belșug familieĭ, care este onorată cu vizita, întinzîndu-se urările și asupra celor plecațĭ în străinătate de anĭ de zile, cu cuvintele: „Dumnezeŭ să-l aducă cu bine”, după ce s-a făcut întrebarea, dacă ceĭ ce așteaptă pe cel plecat, aŭ primit de curînd vre-o scrisoare.

In Duminica ce precedează ziua Sfinților apostolĭ Petru și Paul, îșĭ dăduse întîlnire în biserica S-ta Maria, Kendra, Tuliu și dascălul școaleĭ romîne din Magarova, Sîrmacheșĭ.

Aŭ eșit cîte-șĭ treĭ din locașul Domnuluĭ și fiind-că în curtea bisericeĭ auzul lor a fost izbit de maĭ multe calimera date între grecomanĭ, această purtare nu i-a impresionat în bine, de aceia s-aŭ strecurat pe lîngă mulțime și aŭ eșit ceĭ dintîĭ în stradă.

O dată ajunșĭ aci, primul care luă cuvîntul fu Tuliu:

— E... vă place? Credețĭ că maĭ pot dăinui lucrurile ast-fel? Armîniĭ noștri par-că s-ar simți jignițĭ să se salute în limba lor...

Kendra suspină cu amărîciune.

— Eŭ cred că în curînd se vor schimba toate, Tuliu, să nu disperăm; această stare de lucrurĭ e opera unor timpurĭ de rătăcire; torța lumineĭ, care va lumina calea viitoruluĭ, trebue să o aprindem noĭ — răspunse Sîrmacheșĭ.

— Să ne punem pe muncă atuncĭ, scumpe coleg; nu știŭ dacă ai pregătit lucrurile pentru ziua hotărîtă de noĭ acum o săptâmînă.

— Totul este gata, Tuliu: am expediat încă de alaltăerĭ toate invitațiile la destinație. Școala începe a fi pavoazată de mîne chiar. Maĭ am un lucru de făcut, pe care vroi să-l aduc la îndeplinire chiar azĭ.

— Și anume care, întrebă Tuliu.

— Vreaŭ să merg în persoană între păstorĭ, să-ĭ invit, dar cu scop de a-mĭ pregăti spiiițele.

Ințelegețĭ: Fărșoroțiĭ noștri sunt vitejĭ și în orĭ-ce împrejurărĭ ne putem bizui pe eĭ. Sunt un fel de armată a noastră invincibilă — în cazul cînd grecomaniĭ ar deveni agresivĭ.

Kendra din gînditor de odată deveni atent, întrebă:

— Și cînd aĭ de gînd să o porneștĭ într-acolo?

— Chiar acum; așa mĭ-am împărțit timpul; voiŭ prînzĭ cu eĭ, să am timp pînă spre seara să aduc la bun rezultat lucrurile.

— Atuncĭ dacă-ĭ așa, te însoțesc dascăle; căcĭ tot acelașĭ gînd l-aveam și eŭ, de mult.

— Foarte bine, tată, îl întîmpinâ Tuliu.

Așĭ fi venit și eŭ, dar mai am ceva de cercetat, relativ la cuvîntarea mea.

— Lasă că voiŭ ști eŭ să te reprezint Tuliu; tu vezi-țĭ de ale tale; noĭ suntem de ajuns să fim ecoul armînimeĭ.

— Atuncĭ cu bine, Tuliu, ziseră dascălul și moș Kendra, cari se despărțiră de tînărul fărșerot, ce apucase spre locuința sa, iar aceștia se îndreptară spre stîncile eratice.

Pe poteca ce șerpuește la poalele dealuluĭ avînd din spre povîrniș stîncile, mergeaŭ agale aceștĭ doĭ Armînĭ, maĭ mult tăcuțĭ, cu o lume de gîndurĭ în mintea lor, avînd aceĭașĭ țintă de a înălța prestigiul numeluĭ de armîn, știrbit de răŭ-făcătoriĭ neamuluĭ lor, carĭ întunecase conștiințele unui număr înseninat din aĭ lor. Înjosirea la caie îl expusese Lala, îl ardea pe suflet pe moș Kendra și simția nevoia spovedanieĭ față de dascălul priceput al satuluĭ.

— Sunt lucrurĭ și maĭ grave, dascăle, de cît cazul cu „calimera”, de care se revoltase Tuliu al meŭ; oh, cu asemenĭ necuviințe m-am deprins, dar ce aĭ zice d-ta, cînd țĭ-așĭ spune la ce batjocură am fost expiîs și cum am fost gonit din casa ca un cerșetor de către prea cinstitul Lala, acum două săptămînĭ, cînd m-am dus — contrar obiceiuluĭ nostru — să-ĭ cer mîna fiiceĭ sale Mia, pentru Tuliu, căcĭ trebue să știĭ că se iubesc.

— Așa... făcu dascălul, mirat de a nu-i fi spus și luĭ despre asta Tuliu.

— Vezĭ acum înțeleg eŭ purtarea neaoșeĭ armînce de a se face ecoul sincer al gîndirilor și simțirilor luĭ Tuliu.

— Apoĭ da, continuă bătrînul, fiul meŭ n-a lăsat să se vestejească această floare a armînismuluĭ în cimitirul panelenismuluĭ, căcĭ tot ce vine de la el, mie îmĭ pare ceva sinistru, unde moartea șĭ-a întins stăpînirea. I-a fost profesorul eĭ, a învățat-o să simtă romînește și acum între tată și fiică e o prăpastie neagră. Întemeiat pe o stare de lucrurĭ limpezită pentru noĭ, m-am dus, zic, să-ĭ cer mîna, să ne în-cuscrim, să facem o familie mare si puternică...

Așĭ... ce staĭ să vorbeștĭ: grecomanul a găsit că e o înjosire pentru el, că șĭ-ar păta onoarea, șĭ-ar compromite reputația făcînd de ginere un fiŭ de fărșerot. Aĭ văzut acum în ce hal ne-aŭ adus episcopiĭ și agențiĭ panelenismuluĭ?

Sîrmacheși se gîndea la cele spuse de moș Kendra și părea că vrea să-șĭ încordeze toate puterile, de a izbuti să facă să triumfe romînismul, căcĭ ofensa adusă luĭ Kendra de Lala o simțea acum și el.

Timpul era liniștit, cerul senin și soarele inunda pămîntul cu razele luĭ arzătoare.

Să ne odihnim puțin la isvor, zise moș Kendra, și amîndoĭ se așezară pe iarbă, pentru a face cîte o țigară.

Din vecinătatea isvoruluĭ începe pădurea.

Cînd eĭ se așezară pe iarbă, observară o umbră la mărginea pădureĭ, care stătuse pînă aci nemișcată, dar imediat ce ĭ-a văzut, se retrase în tufiș. Dascălul maĭ ager la privire, observă portul aceluia, ce voia să rămîe necunoscut.

— E Dimce morarul, zise el; o fi avînd nevoie de niscaĭva ramurĭ de brad saŭ va fi culegînd „cuculicĭ” pentru trebuințele caznice și nu vrea să-i știe satu, de aceia se retrase din fața noastră.

Da, era chiar Dimce, care pîndea pe moș Kendra saŭ pe Tuliu, pus de Simu Birina — căruia îi făgăduise o bună răsplată, dacă va scăpa pe d. Lala de niște hoțĭ, ce vor să-l prade.

Se aștepta să vadă singur pe Kendra, cînd colo el era în tovărășie cu dascălul Sîrmacheși și șĭ-a luat seama că nu-ĭ timpul acum.

Va aștepta o altă ocazie, cînd Kendra va fi singur, căcĭ Dimce, drept armă n-avea vre-un revolver cu maĭ multe focurĭ, ci un simplu pistol mare încărcat cu plumb, arma luĭ cu care se apăra de lupĭ.

Il va urmări de la spate și din apropiere era sigur că nu va da greș.

Cît stătură armîniĭ la isvor, urma luĭ Dimce nu s-a mai zărit.

Să mergem — îșĭ ziseră eĭ și porniră pe aceiași îngustă potecă.

Pînă la stîncĭ nu maĭ aveau mult.

Maĭ făcură o distanță de vre-o 200 pașĭ și zăriră pe căpeteniĭ.

Eraŭ toțĭ ocupațĭ, cu mînecile cămășilor suflecate, uniĭ așezînd „cașul bătut” în putinĭ, alțiĭ tăind în feliĭ brînza cea proaspătă, uniĭ cosînd burdufurile pentru a fi expediate în tîrgurĭ.

Toțĭ priviră curioșĭ la noiĭ sosițĭ.

Bucuvala, care ardea de dorința să vadă pe moș Kendra, părăsi repede lucrul, și tot asemenea frațiĭ Ianula, Karapetra, Koli Ghiza și Șcreta.

— Bună dimineața, fraților, ziseră de o dată moș Kendra și Sîrmacheșĭ. Apoĭ: v-a luat vreun dor de oaspețĭ?

— Bine ațĭ venit „duruților”; da ce dor, cum să nu ne fie dor, nouă celor retrașĭ aci în singurătățile aste — grăi Bucuvala.

Ia poftițĭ și ședețĭ pe rogojinile noastre — ca la stînĭ...

Ișĭ strînseră mîna prietinește, se întrebară reciproc de sănătate și cum o duc. Apoĭ păstoriĭ întrebară pe oaspețĭ curioșĭ și avizĭ de noutățĭ.

— Cel puțin, sperăm să ne aducețĭ veștĭ bune din comunĭ.

— Multe și mărunte, fraților, că de aceia am venit în mijlocul vostru. Dar voiŭ lăsa să vă spue dascălul asupra scopuluĭ venireĭ noastre, căcĭ el e maĭ meșter la vorbă ca mine.

— Să ne spue de, căcĭ și noĭ suntem curioșĭ să știm, căreĭ întîmplărĭ fericite vă datorim această visita.

— Uite ce e fraților, grăi Sîrmacheșĭ: Dumineca ce vine, cum știțĭ, e serbătoare mare, cînd în școlĭ se obișnuește a se încununa silințele copiilor din cursul unuĭ an. Eŭ actualul dascăl al școaleĭ armîne din Magarova cum și Tuliu, viitorul director al numiteĭ școlĭ, am hotărît să dăm acesteĭ zile o însemnătate deosebita, făcînd să ia parte la serbare toțĭ Armîniĭ din triburile prezente în vilaetul Monasticuluĭ; voim să dăm serbăreĭ un caracter național prin cuvîntările, ce se vor ține, pentru ca să dovedim partidului adversar, care luptă împotriva noastră, că poporul acesta e armînesc, că el e cu noĭ la fericire și la durere; de aceĭa eŭ, care reprezint corpul didactic și venerabilul Kendra, care-ĭ expresia poporuluĭ armînesc, am venit aci să vă invităm la serbarea aceasta, pe care ani ales-o noĭ să ne afirmăm sus și tare existența națională, că noĭ suntem stăpînĭ în casa noastră, iar nu străinul, că avem limba și datinele noastre, pe carĭ nu le vom da nicĭ morțĭ.

Dacă dar și d-voastră găsițĭ că e bun și sfînt ceĭa-ce vrem să facem, v-am ruga să ne cinstițĭ cu presența voastră la serbare, căcĭ noĭ vedem în Fărșeroțiĭ noștri oastea invincibilă a armînismuluĭ, înaintea căreia se vor risipi ca pleava în vînt nemerniciĭ.

Ce zicețĭ, fraților?

Era într-adevăr o tăcere adîncă. Toțĭ ascultaseră cu multă atenție cuvintele dascăluluĭ isvorite din inimă și deși aŭ vrut să isbucnească în repețite rînduri în urale entuziaste, totușĭ nu îndrăsni nimeni să facă nicĭ o mișcare înainte de' a fi constatat ce va zice șeful.

Bucuvala, căcĭ el era șeful lor, răpit de cuvintele inimosuluĭ dascăl, se repezi spre el, și într-un elan de înalt patriotism îl îmbrățișa și zise:

— Martor îmĭ e cerul, dascăle, că sărutîndu-te, îmĭ închipuĭ că sărut neamul armînesc, care începe a se redeștepta din somnul letargic.

Imi place să mă plec înaintea unor apostolĭ luminătoriĭ de felul teŭ. Bravo „cușuri” (vere) să trăeștĭ, să trăiască Tuliu, să trăiască lumina!

— Ura... repetară în cor toțĭ ceĭ lalțĭ și veniră să strîngă mîna dascăluluĭ.

— Nu mă îndoiam de patriotismul vostru, frațĭ Fărșeroțĭ, de aceĭa am toată speranța în victoria și triumful cauzeĭ noastre.

Cred că și voĭ ațĭ simțit înjosirea la care este supus armînul din partea adversarilor noștri, carĭ ne dețin pe frațĭ în cătușele ignoranțeĭ și întunericuluĭ, carĭ ne stăpînesc pe nedrept biserica.

— Ea trebue să fie a Armînilor, răsună fioros glasul luĭ Bucuvala.

Moș Kendra avea ochiĭ umezĭ de lacrimĭ. Bucuvala, care-l așezase la dreapta luĭ, îl bătu pe umeri, apoĭ îi zise încet: bucură-te Celnice, că te-a învrednicit D-zeŭ să ajungĭ a vedea înălțarea neamuluĭ nostru prin fiul tăŭ.

— Da, scumpe Bucuvala; acest gînd mă face să lăcrîmez de bucurie; dar maĭ cu seamă, cînd vă văd pe voĭ „gionĭ” și livențĭ fărșeroțĭ, și mă gîndesc la vremile mele... nu știŭ ce dor mă ĭa după tinerețe.

Ah, de ce nu sunt și eŭ tînăr!

— Ți-ĭ tînără inima, Kendro... nu păcătui...

Timpul prînzuluĭ sosise.

— Trebue să vă fie foame, întrebară fărșeroțiĭ.

— Da, venim chĭar de la biserică.

— E... apoĭ asta e o fericire pentru noĭ de a lua masa împreună; uĭtați-vă colo se ’nalță o limbă de fum: se frige de cître Gușu al nostru la frigare o vătue; avem și usturoĭ fraged și de toate, ce a dat D-zeŭ pentru a putea să ospătăm doĭ oaspețĭ scumpĭ nouă.

Bucuvala dete ordin să se așeze masa. Într’ un „pugur” aveaŭ rachiŭ de fructe, care se obișnuește la zile marĭ.

Pugurul începu să se plimbe din mînă în mînă, și înainte de a bea unul făcea urărĭ pentru reușita serbăreĭ, la care urmațŭ să asiste cu toțiĭ.

Pe toate fețele domnea o veselie comunicativă și se discuta cu multă aprindere asupra mareluĭ eveniment al zileĭ.

Fărșeroțiĭ aveaŭ familiile lor la Ternova, unde țineaŭ case cu chirie. Toțĭ prin urmare trebuĭaŭ să coboare de cu sîmbătă seara în sat, să fie din vreme pregătițĭ de marea sărbătoare.

Mergeaŭ pînă acolo cu entuziasmul lor, în cît la caz de vre-o obrăznicie din partea vre unuĭ grecoman, îĭ promiteaŭ să-l pedepsească strașniĭ spre a da o pildă tuturor.

Intre aceste masa fu terminată.

Dascălul întreținu pe Ferșeroțĭ cu maĭ multe subiecte din domeniul istorieĭ romane, atrăgîndu-le atențiunea asupra străluciteĭ lor originĭ.

Moș Kendra și Bucuvala se sculaseră și u-riașul avînd a comunica ceva între patru ochĭ, se retrasă cu moșu în partea dosnică a stînilor.

Cînd fură maĭ departe, Bucuvala reluă:

— Doream de mult să te întîlnesc, căcĭ aveam să-țĭ comunic ceva.

— Spune-mĭ, zise moș Kendra.

— Simu Birina, acum două săptămînĭ, a venit și ne-a spus că ai fi adresat o scrisoare anonimă luĭ Lala, prin care-l amenințaĭ, că dacă nu-țĭ va trimite la pripor două miĭ lire, îl veĭ călca; este adevărat saŭ a bătut cîmpiĭ Birina? Eŭ în tot cazul am respins cu indignare afir-mațiunea luĭ șĭ-am calificat-o de calomnie.

— El a îndrăznit să spue una ca asta! întrebă Kendra abĭa stăpînindu-șĭ mînia.

— Da, el.

— E un mișel atuncĭ acest Simu Birina ca și stăpînul săŭ... Da, am avut un conflict cu Lala și în urma insulteĭ ce mĭ-a adus, l-am amenințat că-ĭ voiŭ spînzura cinstea de mare gospodar, dar nicĭ-odată nu m-am gîndit la o asemenea mișelie, de care nu-mĭ închipuesc să fie capabil un armîn.

— Și care a fost motivul acestuĭ conflict? întrebă Bucuvala.

Și Kendra ’ĭ nară toată întîmplarea din casa luĭ Lala și ’ĭ descrise amorul luĭ Tuliu pentru Mia.

— Așa staŭ lucrurile — făcu Bucuvala clătinînd din cap; acum am început să înțeleg istoria, însă încă nu-ĭ pot ști toate ascunzătorile, totușĭ sper să desleg ghicitoarea. Cu alte cuvinte, Lala s-a simțit ofensat de a-șĭ da fata după un Fărșerot.

E bine, îl voiŭ face să se simtă prea onorat, nene Kendra. Bine că știŭ.

Veniră în mijlocul Fărșeroților și fiind-că ajunsese vremea la nămează, oaspețiĭ îșĭ strînseră mîna călduros și-șĭ urară a se vedea sănătoșĭ Duminica viitoare la serbarea școlară.

IV

O mișcare neobicinuită domnea printre locuitoriĭ ambelor comunĭ în ziua sărbătoareĭ Sfinților Apostolĭ Petru și Paul. Partidul grecoman în frunte cu Lala era nedumerit de a ști pentru ce în ziua această se găseaŭ la căminele lor toțĭ păstoriĭ săĭ, lăsînd turmele în seama celor secunzĭ și fapt neobîcinuit încă în alțĭ anĭ, se văzuse lume venită de prin Nijopole, Moloviște, Bitolia și chiar din Crușova.

Și maĭ cu seamă din Bitolia sosise din ajun numeroase familiĭ, carĭ toate la o laltă se întâlnise dimineața o parte la biserica Sînta Maria, o altă parte la Sfîntul Gheorghe în Magarova.

Nu-șĭ puteaŭ da seama nicĭ Lala, nicĭ Pișcă, nicĭ Bișta și restul grecomanilor, prin ce împrejurare se găsea lumea aceasta aci, căcĭ nu se serba în ziua aceĭa hramul nicĭ uneĭ bisericĭ. Nu e vorba, Lala ar fi putut afla, ce se petrece între Armînĭ, dacă Mia n-ar fi avut grijă să ascundă invitația corpuluĭ didactic cu privire la serbarea distribuireĭ premiilor, după ce a luat cunoștință de programul serbăreĭ, despre care a comunicat și măseĭ.

— Ce zicĭ tu, mamă, a întrebat-o dînsa, să rugăm pe tată să ne însoțească la examen?

— Să nu facĭ o greșală ca asta, fata mea, căcĭ ar fi să ne aprindem focul în cap.

Abia s-aŭ potolit certurile în casa noastră... El nu numaĭ că nu ne-ar însoți, dar ne-âr opri de a ne duce și pe noĭ, răspunse Maria cu multă dreptate.

Se înțeleseră dară, să onoreze și ele această serbare și spre a nu da de bănuit luĭ Lala, găsiră cu cale să treacă în rîndul vecinelor carĭ comunicase Mieĭ cu entusiasmul în suflet că sunt invitate la serbare și venise maĭ multe să se informeze, dacă și Mieĭ i s-a făcut această onoare — știind pe Lala ce om era...

— Se putea să nu fim și noĭ invitațĭ — răspunse Mia cu zîmbetul binevoitor pe buze și stabili în mintea eĭ raportul dintre mișcarea aceasta socială și cauza care o provocase, căcĭ nu se maĭ întâlnise cu Tuliu și n-a avut de unde să-ĭ știe proectele, totușĭ prin instinct ghicise, că el nu va dormi în urma conflictuluĭ iscat între el și tatăl eĭ.

Fetele și femeile din sat așteptaŭ nerăbdătoare momentul serbăreĭ, pentru că acest eveniment presinta din sine însu-șĭ însemnătatea, ce i-o dedese inițiatoriĭ și fiind-că era un caz fără precedent în Magarova.

Apelul și programul corpuluĭ didactic se comentase în diferite sensurĭ și în imaginația populară luase proporțiile unuĭ spectacol, ce merita să fie văzut.

Poporul se bucura de inițiativa luată de corpul didactic armîn, însă nicĭ unul nu simțise emoțiunile într-un grad atît de profund ca Mia din ziua cînd s-a vestit prin publicitate de ce urma să se petreacă în ziua de,Sf. Apostolĭ.

Intr-adevăr, Mia n-avusese un moment odihnă de cum a primit invitația.

Nu doar că-ĭ păsa de oposiția, ce i-ar fi fă-cut-o Lala, cînd ar fi aflat și el ceĭa-ce nu știa, ci la gîndul că va putea șă vadă pe Tuliu al eĭ, vorbind poporuluĭ în numele ideeĭ de națiune romînă, pe Tuliu pe care nu-l văzuse din seara drameĭ înlăturată, mulțumită curajuluĭ eĭ; o făcea să simtă fiorĭ plăcereĭ sufleteștĭ, să nu poată închide ochiĭ toată noaptea.

Vaĭ, ceasurile carĭ o apropiaŭ de momentul revedere! ființei iubite, erau atît de însemnate în viața eĭ!

Numaĭ cine a trecut prin asemenea împrejurărĭ, e în stare să aprecieze ast-fel de momente, carĭ țin pe om cu mintea concentrată la ființa iubită, pentru care are un cult.

Mia îșĭ simțea în piept bătăile inimeĭ neregulate, fața i se decolora, aci se împurpura, aci devenea palidă și simțea un fel de înecăciune, cerul gureĭ i se usca repede, părea cu totul distrasă în lutnea gîndurilor sale, si orĭ-cît se silea să-șĭ maschese emoțiunea cu o liniște aparentă, totușĭ se trăda lesne printr-o tresărire bruscă fără voia eĭ, printr-un gest pripit și nu la locul luĭ...

Intr-o asemenea stare sufletească se găsea Mia, cînd înconjurată de maĭ multe Magarovence, se îndrumase la localul școaleĭ.

Tușea Zița —- admii atoarea frumusețeĭ sale fizice și intelectuale, strîngînd-o de mînă, o piivi cu dragoste în ochĭ și-ĭ observă:

— Tu arzĭ ca și cum aĭ fi după fiiguri „daileana ” noastră, nu cum-va nu ’țĭ-e bine?

— Ba mă simt cum nu se poate maĭ bine, tușe; ti se pare; ard, fiind-că poĭmîne întrăm în luna luĭ cuptor și soarele își dă silința să coacă toate fi netele ostenelelor omuluĭ... Vino încoa sub umbrela mea, să ne apăiăm de aișița solară.

Și Mia dete brațul tușiĭ Zițe.

Femeile ascultară răspunsul Mieĭ și fie-caie se gîndea la înțelesul cuvintelor eĭ. Din fiecare casă se vedeaŭ esind giupurĭ-giupurĭ de familii, învestmîntate în haine de sărbătoare. Portul negiu al femeilor în vîrstă, legate la cap cu caftanurĭ negre, contrasta cu rochiile subțirĭ de diferite culorĭ ale fetelor, croite pe talie, orĭ cu portul pitoresc în alb, cusut la marginĭ cu ibrișim al Fărșeroților saŭ cu acel al Grămostenilor maĭ închis și cu ilecurile lor împododite cu zecĭ de perechĭ de nasturĭ lungărețĭ avînd la vîrf adaptat cîte un mărgean.

Pe lîngă această lume a satelor, se maĭ vedea îndrumîndu-se la școală și numeroșĭ bărbațĭ în antereie de vară de „chitabie” orĭ în sachourĭ și jachete, însă cu toțiĭ purtînd fesurĭ pe cap, aceștia din urmă locuitoiĭ aĭ Bitolieĭ.

Cînd lumea se apropie de școală, strada care ducea într-acolo, fu deodată populată, în cît la un moment se formă un convoĭ impunător, ca șĭ cum ar fi fost ziua Botezuluĭ.

Romîniĭ cu casele în vecinătatea școaleĭ, scosese la cerdacurĭ chilimurĭ și fie-care îșĭ împodobise stîlpiĭ cu ramurĭ de brad.

In fața porților, corpul didactic construise un arc de triumf, de-asupra căruia fîlfîiaŭ sute de stegulețe tricolore.

Profesoriĭ avizase pe Muteșeriful, adică pe reprezentantul Ministeruluĭ instrucțiuneĭ publice invitîndu-l să onoreze cu prezența sa această serbare școlară.

Muteșeriful delegase pe lusuf Efendi, profesor de limba turcă la liceul romîn din Bitolia.

Corpul didactic din Bitolia fusese inițiat în cauză și contribuise moralmente la reușita deplină a serbăreĭ.

Mia și soațele eĭ apucase să intre în curtea școaleĭ înainte de a fi capturată strada de lumea amintită.

Cînd Mia a zărit pavilionul din curte construit cu multă artă, în mijlocul căruia se găsea o masă lungă și pe ea maĭ multe buchete de florĭ în pahare, cununĭ și numeroase cărțĭ destinate premiilor, simți un fior; dar sufletul eĭ tremură, cînd zări pe Tuliu în haine negre, în mijlocul colegilor săĭ de luptă, carĭ aŭ salutat-o cu un profund respect.

Răspunse înclinînd ușor din cap, împurpurîndu-se la față.

Tuliu la rîndul luĭ tresări înfiorîndu-se. Stătuse la îndoială, dacă Mia va fi în stare să înfrunte orĭ-ce neajuns spre a avea fericirea să o prenumere printre auditoriĭ săĭ; și acum, cînd a văzut-o, părea transfigurat și se credea că-ĭ răpit de un cor de îngerĭ și dus în sborurĭ fantastice.

Nu o văzuse de atîta vreme și-ĭ era așa dor de Mia, de draga luĭ Armînă.

Ah, ce n-ar fi dat să se fi putut găsi în apropierea eĭ, să se uite în ochiĭ carĭ îl urmăreaŭ misterioși!

Pînă aci avusese grija discursulucarĭ săŭ, dar în fața Mieĭ se simțea inspirat ca de un duh sfînt și nu maĭ avu nevoe să memoreze frazele în ordinea cum le așezase.

Simțea necesitate de a vorbi de iubirea luĭ stingherită, de d. Lala, care-ĭ purta ură în inimă și-l disprețuia pe el un „gione” cum nu se găsea altul, pentru că era armîn.

Și dorul de a-șĭ vedea neamul înălțat, scos din drumul rătăcireĭ — a acesteĭ rătăcirĭ, ce făcuse din amorul luĭ prima victimă — apoĭ dragostea Mieĭ, eraŭ cauze marĭ, care-l puneaŭ în categoria unuĭ Cicerone, ce urma cu verva luĭ, cu elocința-ĭ de maestru, să spulbere pe un Catilina și în cazul ce-l privea pe protivniciĭ idealuluĭ săŭ național.

In fața acesteĭ lumĭ, care umpluse spațiul vasteĭ curțĭ, îșĭ luă seamă că nu e chip să mai fixeze pe Mia cu toată atenția, să-șĭ maĭ încrucișeze privirile cu ale eĭ, de aceĭa, pînă a nu începe solemnitatea distribuireĭ, se sui în cancelaria școaleĭ, ale căreĭ ferestre răspundeaŭ în curtea tixită de lume.

La una din ferestre îșĭ făcu aparițiunea, pre-făcîndu-se că ia seama la numărul cel mare al spectatorilor, carĭ tot maĭ veneaŭ și-șĭ luaŭ loc pe ultimele băncĭ aranjate în ordine.

Mijlocul acesta a fost dat ca un semn Mieĭ, care îl văzu și cu sfiiciune privi în jurul eĭ. Lumea convorbea în grupurĭ-grupurĭ, și toată discuțiunea se învîrtea în jurul persoaneĭ luĭ Tuliu.

Fărșeroțiĭ îl iubeaŭ, pentru că era din aĭ lor și se mîndreaŭ cu asta.

Mia îșĭ aruncă ochiĭ din noŭ la fereastră, dar cu multă prudență — ca și cum întîmpla-rea ar fi făcut-o să-șĭ oprească privirea într-acolo.

Văzu pe Tuliu stînd cu mînile cruce pe pept conteplîndu-o în adorațiune mută.

Dînsa plecă ochiĭ în jos. Simțea necesitate să plîngă în acel moment, dar se înarma cu tot curajul. Ridică încă odată privirile; de astă dată surprinse pe Tuliu că-ĭ mulțumea cu zîmbetul pe buze și printr-un gest din cap.

Fărșeroțiĭ în frunte cu Bucuvala ocupaŭ primele băncĭ, cu femeile lor gătite cu paftalele la brâŭ și cu cicerona (diadema) pe frunte. Școlariĭ de ambele sexe erau așezațĭ în ordine, la dreapta corpului didactic.

După ce toată lumea se așezase lă locul eĭ, printre carĭ sosise și din ceĭ rătăcițĭ, la semnalul dat de Sîrmacheșĭ, eleviĭ intonară imnul Sultanuluĭ, improvizat de Tuliu, și pus pe note de maestrul Nicol.

Profesoriĭ se sculară în picĭoare; la rîndul luĭ i-a imitat poporul.

Representantul ministeruluĭ școaielor salută, aducînd degetele la frunte în numele Padișahuluĭ, că semn că simția adîncă mulțumire.

După o mică pausă eleviĭ intonară: Trăiască Regele; cu mic cu mare se ridicară din noŭ în picioare, iar la sfîrșit urale și aplause frenetice spintecară văzduhul, pe cînd tineretul, bătînd din palme și ținînd capul întors spre vest, în partea unde îșĭ închipuia că se află situat Regatul Romînieĭ, striga: „Trăiască Romînia!

Bucuvala auzind pentru prima oară imnul național romîn, îșĭ simți peptul săltînd și neputîndu-se stăpîni, îșĭ descărcă inima într-o puternică cuvîntare adresată poporuluĭ:

— Fraților! strigă el, frațĭ armînĭ... de acum încolo nu vom mai rătăci, căcĭ nu maĭ suntem singurĭ în lumea luĭ Dumnezeŭ. Trăit-am veacurĭ în neștiință și întuneric, dar iată că acum ni s-a arătat lumina.

...Și cu o încordată mișcare a mîneĭ, arătă corpul didactic și pe elevĭ.

Repet, de acum nu vom maĭ rătăci. Armînĭ suntem, Armînĭ să rămînem! Cel ce-șĭ schimbă neamul pentru interese de nimic, e un păcătos, un blestemat, care părăsește pe D-zeŭ.

Noĭ ne-am născut Armînĭ, ne închinăm luĭ Christos, ascultăm cu credință de M. Sa Sultanul și iubim cu tot focul inimeĭ noastre tara noastră mumă, pe frațiĭ noștri din regat și pe viteazul lor rege.

Trăiască dar armînimea, trăiască M. S. Sultanul, trăiască Regele Carol!!

Toate privirile fură ațintite asupra luĭ Bucuvala, care în aceste momente de inspirațiune li se părea un gigant din basme. Profesoriĭ înșișĭ nu se așteptase la această surpriză din partea uriașuluĭ Bucuvala, al cărui glas fusese ca o trâmbiță de redeșteptare.

Un strigăt de aprobare porni întîĭ de la profesorĭ, care luă proporțiile uneĭ manifestațiunĭ monstre din partea poporuluĭ ce nu încetase încă de a striga:

— Să trăiască Bucuvala, trăiască Fărșeroțiĭ!

Acum venea rîndul luĭ Sîrmacheșĭ, care înainte de distribuire, urma să ție o cuvîntare de deschidere, să arate rolul însemnat ce-l are școala și influența eĭ civilizatoare asupra popoarelor, pentru ca să lase luĭ Tuliu sarcina cea mare: a convingereĭ saŭ a victorieĭ finale. De alt-fel, toțĭ așteptaŭ nerăbdătorĭ momentul de a auzi graiul poetuluĭ, despre care se dusese vestea că e un orator de frunte.

Timid, Sîrmacheșĭ se ridică de la locul luĭ și după ce ’șĭ plimbă privirile prin public, grăi:

— Frațĭ Armînĭ! Față cu cele zise de inimosul nostru consătean Bucuvala, ale căruĭ cuvinte avură darul să vă electrizeze inimile, sarcina mea e ușurată și deci nu-mĭ rămîne de cât a vă vorbi de școală și rolul eĭ, lăsînd partea cea mai însemnată, care formează ținta tuturor sforțărilor noastre, să o aducă la îndeplinire colegul nostru Tuliu, al căruĭ nume vi-ĭ cunoscut în deajuns.

Azistența câtă cu dor spre Tuliu, apoĭ îșĭ întoarse privirea spre moș Kendra, care stătea la dreapta luĭ Bucuvala.

Sîrmacheșĭ continuă:

— Școala noastră, d-lor, ne-a rechemat la viața națională, ne-a redeșteptat conștiința origineĭ noastre, ea ne-a întărit sufletul, ne-a înălțat moralul și a făcut pe aceĭ ce s-aŭ adăpat la luminile eĭ să se simtă mîndri de ceia ce simt, să privească cu încredere viitorul.

Un ropot de aplause sublinia cuvintele din urmă ale dascăluluĭ, care urmă cu liniștea și seninătatea ce țĭ-o dă convingerea apostolatuluĭ:

— De aceĭa, școala merită atențiunea noastră deosebita. Vă voiŭ descrie o pagină a acesteĭ instituțiunĭ a noastre cu care ne mîndrim, făcînd o paralelă cu școala naționalităților conlocuitoare, carĭ ne dispută dreptul de întîetate, ba chiar cu pretenția de a ne absolvi—tendință greșită, care se razimă pe o temelie șubredă, cu atît maĭ răŭ pentru eĭ, — paralelă ce vă va da o idee clară despre ceĭa ce este și are sâ fie școala noastră în viitor.

Organisația școaleĭ la noĭ e pusă pe aceiașĭ bază ca și școala din Romînia, cu acelașĭ program, ușurat de istorie și încărcat cu limbile: turcă, franceză și greacă, cu 5 ore pe săptămînă pentru cele dintâĭ și cu 2 ore pentru limba greacă.

Fiind decĭ încărcat învățămîntul primar de aci cu treĭ limbĭ străine și trebuind a se face bine toate materiile, adăogarea claseĭ a 5-a era necesară.

Spiritul învățămîntuluĭ este practic, așa că în unele școlĭ armîneștĭ se învață și comptabilitatea, de oare-ce părințiĭ elevilor fiind industriașĭ și comercianțĭ, doresc ca copiiĭ lor să capete în școală tocmaĭ ceĭa ce le trebuește în viața de toate zilele.

Corpul didactic primar este cu mult superior celuĭ grecoman și celui bulgar.

Moralitatea și curățenia viețeĭ, întîetatea corpuluĭ didactic armînesc, față de cel grecoman și bulgar, nu e supusă îndoeleĭ nicăerĭ în Macedonia.

Dascălul nostru înțelege că trebue să fie pilda vie a buneĭ purtărĭ și-șĭ dă seamă bine că glasul luĭ cu atît va fi maĭ ascultat, cu cît însușĭ va face și va fi așa cum propovăduește.

El este iubit și stimat de popor, și dacă ar șovăi, atuncĭ n-ar putea trăi în mijlocul poporuluĭ nostru, în inima căruia curățenia de moravurĭ și spiritul de ordine sunt domnitoare.

Și acum să vin la școalele potrivnicilor noștri, înființate cu dascălĭ improvizațĭ, dintre carĭ mulțĭ abia știŭ ceti și scrie.

In școalele grecomanilor orele de clasă sunt exclusiv consacrate limbeĭ elene, dar biata elenă e tot așa de cunoscută profesorilor ca și școlarilor.

In limba latină și turcă aŭ vrut să ne imiteze de ochiĭ lumeĭ, însă fără să le dea vre-o importanță, așa că copiiĭ după 11 anĭ de muncă ĭes din școală fără nicĭ o cunoștință practică.

Acum și-aŭ îndreptat toată atenția asupra femeeĭ armîne, să ne-o grecizeze dar aceasta nu le va reuși, căcĭ ea a fost scutul de oțel, stînca de granit de care s-aŭ izbit valurile spume-goase ale unor vremurĭ de restriște.

Mia, care era cea maĭ atentă printre soațele eĭ, la cuvintele din urmă ale luĭ Sîrmacheșĭ, privitoare la femeia armĭnă, simți un fior prin oase...

Cu greŭ se stăpîni să nu dea semnalul unor aplause frenetice și pieptul eĭ sălta cu aprindere.

— Tot așa staŭ lucrurile cu privire la moralitate și nu doar că grecomaniĭ ar fi decăzuțĭ, ci amestecul consulilor și agenților propagandeĭ a introdus moravurĭ urîte în școală, carĭ nu pot determina progresul.

Cînd șefiĭ daŭ asemenea pilde, să n-aibă ele răsunet în școală? Să nu se molipsească corpul lor didactic?

Acum, după ce v-am făcut o paralelă între organizația celor treĭ școlĭ cum și între felul de a fi al corpului didactic, cred că suntețĭ luminațĭ deplin asupra școaleĭ noastre ca s-o iubițĭ din tot sufletul.

Dar presența Dvs. în număr atît de însemnat aci, e o dovadă strălucită că străduința noastră n-a dat greș, că v-ațĭ pătruns de apostolatul nostru.

In numele școaleĭ romîne dar, a corpuluĭ didactic și a neamuluĭ nostru scump, vă mulțumesc, fraților, de dragostea ce ați avut-o de a ne onora serbarea aceasta, care pune în evidență meritul și silința.

Să încununăm, prin urmare, meritul și să urăm acestor tinere vlăstare viitor, sănătate și izbîndă în drumul, ce aŭ a străbate pentiu binele și fericirea neamuluĭ.

Eŭ m-am mărginit numaĭ la școală, Tuliu mă va complecta în multe, carĭ vă vor interesa maĭ presus de toate.

Aplausele mulțimeĭ se repetară, animația era de nedescris.

Poporul era mîndru cu asemenea magiștri.

Cuvintele luĭ Sîrmacheșĭ le mersese la inimă și printre eĭ îșĭ șoptiaŭ: ‘

Dacă dascălul Sîrmacheșĭ a vorbit ca un orator, dar ce trebue să fie Tuliu?

Alțiĭ în grupurĭ discutaŭ:

— Vedețĭ, fraților, ce calitățĭ superioare se găsesc în sufletul acestuĭ popor!

Să maĭ îndrăznească vre-unul să dea calimera în loc de bună dimineața la eșirea din biserică că de n-o păți-o cu mine, zicea unul vecinuluĭ săŭ.

— Să ni se dea biserica ce ne-o dețin greconianiĭ, afirmaŭ alțiĭ; e a noastră, zidită de noĭ; pentru ce cu din veniturile eĭ să se întrețină silogurile? Vrem să ne recunoască toțĭ superioritatea, nu vom maĭ îngădui să-șĭ bată joc toțĭ neghiobiĭ de noĭ.

Și pe tema aceasta se întrețineaŭ în grupurĭ, grupurĭ Armîniĭ, acolo pe băncile unde se găseaŭ, în tot timpul cît a durat solemnitatea distribuireĭ.

Dar de o dată se făcu liniște și doară în șoapte îșĭ maĭ ziceaŭ acum să-l ascultăm, vorbește Tuliu.

Intr-adevăr, acesta luase locul luĭ Sîrmacheșĭ, și acum îșĭ desfăta privirile asupra mulțimeĭ, pe care o stăpînea, o ademenea cu vorba, o fermeca cu glasu-ĭ melodios, o electriza cu entusiazmu-ĭ.

Avea ceva măreț în înfățișarea sa acest mîndru Fărșerot, ceva din esența cu care sunt plămădite firile acele menite să revoluționeze spiritele prin puterea și harul ce le dă creatorul, cărora veacurile se închină cu respect și admirație.

Insoțindu-șĭ prima frază de un gest frumos, auditorul, care-l asculta, avu măsura talentuluĭ săŭ oratoric.

Bietul moș Kendra se făcuse mic de tot nu-ĭ venia să-ș ĭrecunoască fiul.

Mia era răpită, transportată cu sufletul și se simțea mîndră între soațe, la gîndul intim că ea e aleasa erouluĭ zileĭ acesteia, ce avea să fie consacrat întîiul și alesul națiuneĭ sale.

— Bine a făcut colegul meŭ de v-a vorbit de școală, frațĭ armînĭ, începu Tuliu, căcĭ eŭ nu mă voiŭ ocupa de cît de noĭ, să ne cunoaștem maĭ bine cine am fost și ce suntem...

Cînd am văzut cum aĭ noștri sunt împărțițĭ în două tabere, că se sfîșie între eĭ ca lupiĭ, noĭ propovăduitoriĭ lumineĭ, am hotărît să eșim din reservă, să întîmpinăm răul cu bărbăție, să ne unim în cuget și simțire, și pentru aceasta am ales ziua de azĭ.

O idee falșă, o cangrenă sîngerîndă, evocatoare morțeĭ, a fost inoculată în inimile Armînilor de către potrivniciĭ noștri.

De influența eĭ dezastruoasă nu șĭ-aŭ dat seama părințiĭ și aŭ primit-o de bună cu ochiĭ închișĭ, fără să se gîndească că aŭ vîrît în rîndurile lor blestemul și urgia, determinînd ură de moarte între frațĭ și fiĭ, între soțĭ și soțiĭ, între familiĭ și societatea întreagă.

Să ne ridicăm cu mic cu mare, să ne curățim trupurile, să ne întărim sufletele și strîngîndu-ne rîndurile, să ne dăm mîna frațĭ cĭ frațĭ, jurînd pe viul D-zeŭ că vom rămîne ceĭa ce suntem: Armînĭ!

— Ura, trăiască Tuliu, se auzi un glas puternic, care fu imitat de mulțime.

Era uriașul Bucuvala, ale căruĭ privirĭ se umeziseră de lacrimile bucurieĭ la auzul celor zise de Tuliu, care urmă:

Legionariĭ Romeĭ, ale căror moaște sfinte nouă zac pe acest pămînt, fondatoriĭ Cruxnoveĭ, Abileĭ, San-Marineĭ, cuceritoriĭ Corintulĭ, Consuliĭ carĭ au dus în depărtare faima Eterneĭ cetățĭ, sunt strămoșiĭ noștri.

Sîngele, avîntul și vitejia lor se strecoară neîntrerupt în vinele noastre.

In anul 27 înainte de Christos, consulul L. Mummius, sfârămînd Corintul, declară țara cucerită de provincie romană.

Și pe cînd consuliĭ Romeĭ cucereaŭ provinciile balcanice și le supuneaŭ legilor eĭ, altoind printre puternicele triburĭ tracice vița romană, acelaș lucru îl făcea și Traian, altoind sîngele roman în poporul Dacilor, frate cu cel tracic și ast-fel ne-am format Romîniĭ și Armîniĭ, ceĭ dintîĭ la stîngă Dunăreĭ, ceĭ de aĭ doilea la dreapta și ne-am desvoltat ca doĭ brazĭ dintr-o tulpină.

Intre anii 270 și 275 romanizarea peninsuleĭ balcanice fu puternic ajutată prin trecerea uneĭ părțĭ de coloniștĭ din Dacia Traiană de către împăratul Aurelian, iar la 330 latinizarea era atît de însemnată în cît s-a putut crea un imperiu de răsărit sub Constantin cel Mare, în cît și Greciĭ îșĭ uitaseră originea și se numeaŭ Romeĭ, adică Romanĭ.

Odată cu ruperea bisericeĭ de răsărit cu cea de apus, Armînul n-a maĭ putut auzi graiul săŭ în biserică, ci cel grecesc, pe care nu-l înțelegea, precum nu-l înțelege nicĭ azĭ.

Urmașiĭ legionarilor romanĭ fură condamnațĭ să nu-șĭ maĭ potă practica cultul. Și totuși, acest popor tenace, înzestrat cu marĭ virtuțĭ casnice, economice și ostășeștĭ, și-a păstrat nu numaĭ limba, datinele și credințele strămoșeștĭ, ci și conștiința limpede de a fi scoborîtor din coapsele- Împărăteștĭ ale Romeĭ, deși maĭ bine de 10 veacurĭ n-a auzit în biserică nicĭ măcar „sfinte D-zeule”!

Cu toate acestea, Armînul a ținut și ține cu peptul în contra valurilor, căcĭ chiar în timpurile cînd imperiul bizantin era încă tare, Armîniĭ, deși sufletește făceaŭ parte din biserica de răsărit, politicește îșĭ trăiau încă viața lor, ast-fel aŭ dat naștare la regate ca cel al luĭ Ioniță, cîrmuind prin principiĭ și duciĭ lor Tesalia, Epirul și o parte a Macedonieĭ, cum aŭ fost principatele: Megalo-Vlahia și Anovlahia.

Aparținînd sufletește bisericeĭ de răsărit, cînd li s-a strigat că creștinătatea e în pericol, aŭ sărit îndată Armîniĭ, vitejĭ ca Marcu Bociar, Diacu, Odiseu, Andrutu Veruțiu, ce] de la Gra-cia, Palașca Bajdechi, Dracu, Giavela, Griva, Bucuvala, Jaca și atîțĭ alțĭ eroĭ, carĭ s-aŭ luptat la 1821 și 1854 si cu care se mîndrește Grecia — dîndu-ĭ drept fiĭ eĭ.

Ce de sînge armînesc,fraților, a curs în timp de un veac numaĭ!

Și pentru ce curs-a generosul sînge al eroilor valahĭ! Pentru Elada, pentru liberarea Grecieĭ — ĭar poporul nostru a ajuns în schimb meterezul cleruluĭ grec, umblînd să-l dizolve prin blesteme și fiind-că nu tuturor le pasă de strîmbăturile panglicarilor, iată-ne poporul desbinat în două tabere vrăjmașe: în armînĭ neaoșĭ și grecomanĭ, gata de a se nimici...

O parte, în care aŭ isbutit să-l altoiască în inimă microbul renegăreĭ, merge cu fanatismul pînă acolo în cît suntem nevoițĭ pe de o parte, să suferim înșine în fața lumeĭ că printre noĭ se găsesc trădătorĭ de neam, renegațĭ, iar pe de altă parte, să ne așteptăm din partea lor la tot felul de batjocurĭ, răspunzînd la amorul nostru prin dispreț, ba chiar și prin atentate la viață...

Tuliu se opri un moment și privi spre Mia, cu ochiĭ rugătorĭ, ca și cum ar fi vrut să-ĭ zică: îțĭ cer ertare, dragă, dacă am trecut marginile pe unde mĭ-era permis să trec.

Mia îl pricepu cam ce vrea să zică prin tăcerea luĭ, de aceĭa, neputîndu-șĭ stăpîni avîntul inimeĭ, ea fu cea dintîiŭ care dete semnalul unor aplauze, ce în curînd se transformară într-un delir.

Femeile o întrebau: ce a zis dragă Mie, ce a vrut să înțeleagă cu cuvintele din urmă, iar ea, împurpurîndu-se la față, le răspunse continuînd să aplaude:

— Ce a spus a fost un mare adevăr...

Tuliu, observînd că e aprobat de Mia, urmă:

— Nu vroĭ să abuzez de răbdarea d-voastră.

Am căutat să fiŭ cît se poate de scurt în expunerea mea; dar am credința că în urma celor ce ațĭ auzit despre trecutul nostru glorios, vețĭ porni la căminele voastre întărițĭ sufletește, purtînd fie-care o amintire neștearsă de tot ce am făcut astă-zĭ și că la nevoe vețĭ ști să vă facețĭ datoria de soldațĭ credincioșĭ aĭ națiuneĭ noastre.

Poporul era luminat acum cine e, Tuliu îĭ arătase oglinda clară a trecutuluĭ luĭ istoric, de aceĭa se ridicară toțĭ și din pieptul fie-căruia isbucniră urale, pe carĭ vîntul, ce adia, le ducea departe, trecîndu-le peste hotarele comunelor.

Bucuvala, cel dintîĭ, se repezi la Tuliu și-l sărută pe frunte, apoĭ pe rînd frațiĭ Ianula, Șcreta, Carapetra, Coli-Ghiza; membriĭ corpului didactic îĭ strîngeaŭ călduros mîna.

Dar nicĭ femeile și nicĭ fetele nu se putură opri de a nu felicita pe Tuliu printr-o strîngere de mînă.

Iată și pe Mia făcîndu-șĭ loc printre soațe; se apropie de Tuliu, îl strînse de mînă și grăi cu solemnitate:

— D-zeŭ să te protege, gione; înălțătoare-le-țĭ cuvinte ne-aŭ pătruns adînc în suflet și te asigur, în numele meŭ că la ori-ce împrejurare ne vețĭ găsi alăturĭ de d-v. pentru triumful și mărirea neamuluĭ nostru.

Tuliu lăcrima. Și cum ar fi putut face alt-fel...

Era doar Mia acea, care-l strîngea de mînă și-ĭ vorbea.

Multe din femeĭ și fete, carĭ asistase la această scenă, avură și ele lacrimĭ în ochĭ, fără să știe de ce lăcrima Tuliu.

Mama Mieĭ îșĭ exprimă admirațiunea și iubirea către Tuliu, înălțîndu-se din călcîie și sărutîndu-l pe frunte ca pe un fiŭ al eĭ ales.

Și pe cînd lumea înflăcărată de cuvîntarea luĭ Tuliu, defila pe dinaintea luĭ și fie-care căuta să-șĭ manifeste sentimentul iubireĭ și devotamentuluĭ printr-o strîngere de mînă, dinspre porțile curțeĭ școaleĭ venea cu pașĭ grăbițĭ Musa, vestitul gavaz al luĭ Apostol Mărgărit, care se opri în dreptul luĭ Tuliu și-ĭ predete o scrisoare în plic, apoĭ stătu reveren-țios în fața-ĭ, așteptînd răspunsul.

— Necesită vre-un răspuns grăbit, Musa, întrebă Tuliu.

— Citește și veĭ vedea; ceĭa-ce știŭ e că chiar astă seară urmează să coborĭ cu mine la Bitolia; uite și calu pe care aĭ să călăreștĭ, ți l-am adus eŭ.

Maĭ curios de cît luĭ Tuliu chiar, răspunsul luĭ Musa uimi nu maĭ puținĭ pe Fărșeroțĭ, carĭ doreaŭ ca în acest moment să nu maĭ survină nicĭ un eveniment străin, care să le știrbească mulțumirea și fericirea, ce o simțeaŭ în apropierea luĭ Tuliu, căcĭ eĭ doreaŭ să-l ia la stînĭ chiar.

Dar Tuliu deschise plicul nerăbdător, luă seama la semnătură și constată că scrisoarea venea din partea elevilor liceuluĭ romîn din Bitolia, în numele cărora semna secretarul Caraia.

Emoționat cum era, nu fu în stare să pătrundă rostul scrisoarenicĭ, destul că știa atîta că de la cine e, și că Musa avea însărcinarea să-l aducă la Bitolia, dacă nu în seara aceĭa, în revărsatul zorilor cel mult să fie acolo.

Se împărtăși sensul scrisoareĭ Fărșeroților și lumeĭ, ce se găsea de față, dar eĭ nu se mulțumiră cu atîta, pentru ca el să se despartă așa de ușor de eĭ, de aceia strigară:

— Vrem să știm și noĭ cuprinsul, pentru care motiv să ni te smulgă tocmaĭ acum...

In fața acestor argumente, Tuliu ceti:

Scumpul nostru camarad,

„Un eveniment important, ce se desfășoară în Bitolia și care prezintă cea maĭ mare însemnătate pentru noĭ, venim să ți-l comunicăm și ție.

Iată de ce e vorba: Preotul Petre Dima săpîndu-șĭ via, situată pe dealul Bucoveĭ și pe ruinele anticeĭ cetățĭ Pella, capitala regatuluĭ luĭ Arhelaos, bunul luĭ Alexandru Macedon, a descoperit un monument roman, din timpul consulatuluĭ luĭ Paul Emiliu.

E un sarcofag de marmoră grandios și literele de pe lespedea, ce formează capacul, sunt citețe, ca și cum ar fi fost de erĭ săpate. În năuntru s-aŭ conservat minunat de bine odoarele familieĭ patriciene, străbună nouă, cum și osemintele ei.

Intregul oraș și chiar naționalitățile străine au defilat și defilează în fața monumentuluĭ, descoperindu-șĭ de departe capul și vorbind cu respect de aceste comorĭ arheologice.

Ne am hotărît să facem un tedeum la fața loculuĭ, cu care ocasie să ne afirmăm prin cuvîntărĭ originea noastră, pentru ca să se vadă de străiniĭ cuĭ aparține acest pămînt prin moștenire.

Cursul superior al liceuluĭ nostru îțĭ dă mandatul să-ĭ represințĭ gîndirea și simțirea în fața lumeĭ cu ocazia acestuĭ tedeum, care va avea loc mîne între 2 și 4'p. m.

Ne zorim să intrăm în posesia monumentuluĭ, pentru că frațiĭ noștrĭ rătăcițĭ, așa zișiĭ grecomanĭ, înștiințațĭ, de proectele noastre, ar fi hotărîțĭ să facă o contra-manifestație.

Nu știm care le-o fi gîndul, noĭ în tot cazul urmează să fim pregătițĭ și la postul nostru. E de datoria noastră de a apăra chiar cu prețul viețeĭ acest monument strămoșesc și să nu-l lăsăm pe mîna străinilor, care, prin cine știe ce manopere frauduloase, ar putea să facă a se crede că e al lor, că le aparține.

Noĭ ne bizuim pe curajul nostru și pe dreptatea causeĭ, ce apărăm; de aceĭa, orĭ-ce ar gîndi potrivniciĭ noștri, nu ne temem de nimica.

In rîndurile noastre se găsesc muntenĭ din Perivoli, Avdela, San-Marina, apoĭ numeroșĭ Grămoștenĭ și Fărșeroțĭ, cu un cuvînt suntem destuĭ la număr, în cît chiar de ar isbucni vreun conflict, frate cu revoluția, suntem sigurĭ a fi stăpîniĭ situațieĭ.

Cum vezĭ, prezența ta în mijlocul nostru e imperios cerută.

Credem că veĭ fi terminat datoria ta acolo.

Repezĭ dar în mijlocul nostru, căcĭ o datorie maĭ mare te așteaptă aci.

In speranța de a ne revedea pe mîne, te îmbrățișăm cu dor.”

Semnat în numele tuturora:

Secretar, Caraia.

După ce sfîrși de cetit scrisoarea Tuliu, Bucuvala strigă:

— Apoi dacă-ĭ vorba de așa ceva, mergem și noĭ; vrem să sărutăm și noĭ urmele strămoșeștĭ.

E... ce zicețĭ fraților, nu-ĭ cu drept,să fim și noĭ lîngă Tuliu?

— Da, da, să mergem grăiră capiĭ stînelor luĭ Lala, precum și toatănlumea, ce se găsea de față și ascultase cuprinsu scrisoareĭ.

— Tedeumul saŭ serbarea pentru monument, dacă e armînească, trebuie să fie impunătoare prin prezența întregeĭ suflărĭ armîneștĭ. Apoĭ noĭ vom asigura și liniștea de care va fi nevoie, căcĭ nu-mĭ vine a crede să nu se turbure apa rîuluĭ cînd de sus plouă torențial, adaogă Bucuvala, făcînd aluzie la grecomanĭ.

Apoĭ încheie:

— Bine spun flăcăiĭ în scrisoarea lor; eĭ aŭ dreptate. De aceĭa, haidem să îmbucăm ceva, și zorile zileĭ să ne găsească la Bitolia.

— La bună vedere, fraților, le zise Tuliu, îngrijorat de vestea, ce primise.

Pe mîne la liceŭ.

Apoi se despărțiră.

Cînd să se strecoare din poartă afară, pentru a se îndruma pe stradă, iată și Mia pe urma luĭ. Ca și restul lumeĭ, dînsa auzise cuprinsul scrisoareĭ și știa acum noua sarcină, ce i se impunea luĭ Tuliu de către tineretul armînesc și de aceia voia să fie martoră pînă la fine la triumfurile draguluĭ eĭ. Se dete binișor pe lîngă el și ’ĭ zise pentru a fi auzită de toțĭ:

— D-zeŭ să-țĭ ajute, să aĭ aceiașĭ izbîndă precum aĭ avut-o în mijlocul nostiu.

Tuliu surîse cu blîndețe și înclină ușor din cap, în semn de mulțumire, pe cînd Mia, fiind acum foarte aproape de dînsul, îĭ șopti fără să fie auzită de lumea din prejur:

— Voiŭ fi în apropierea ta...

Tuliu rămase uimit.

Felul acesteĭ armînce eșia din sfera comună a femeilor cunoscute de el pînă acum.

Incepu a o privi cu ochiĭ mințeĭ, înconjurată de aureola, acelor femeĭ celebre, carĭ s-aŭ ilustrat în istoria omenireĭ.

V

Vestea celor petrecute la școala din Magarova străbătuse ca fulgerul în Bitolia,

Imaginația omuluĭ de sud, sub influența splendorilor natureĭ, e fecundă și un fapt de multe orĭ neînsemnat, o persoană cu o doză de fantasie, e în stare să-l presinte auditoruluĭ ca un eveniment, gata să alcătuiască subiectul uneĭ epopeĭ, dacă ar veni să se resfrîngă prin prizma artistuluĭ.

Trubaduriĭ făuresc cîntece poporane dintr-o întâmplare veselă sau tristă, iar cînd situația e ridicolă, eĭ aŭ la îndemînă satira cea maĭ amară.

In ziua următoare, geniul poporuluĭ amesteca în cîntecele sale numele luĭ Tuliu și ecoul lor străbătuse în Bitolia, unde spiritele grecomanilor eraŭ înfierbîntate din caliza tedeumuluĭ, ce se svonise că voesc să-l facă armîniĭ la monumentul descoperit.

Mulțĭ din armîniĭ rătăcițĭ asistase la serbarea din Magarova ca spionĭ aĭ propagandeĭ și luase note de ambele cuvîntărĭ, ce se ținuseră, și în zoriĭ zileĭ, coborînd în Bitolia, comunicase fraților lor întru credință și principiĭ cu amănunte complecte, despre tot, ce s-a desfășurat la Magarova.

Adevărurile crude pentru eĭ, spuse de Tuliu, în fața unuĭ popor întreg, care începea să se lumineze, turbura grozav pe grecomanĭ și la auzul acestor veștĭ, îșĭ făceaŭ reproșurĭ de a nu fi luat măsurĭ din vreme să preîntâmpine „răul” și să zădărnicească proectele fărșerotuluĭ Tuliu pe care l-ar fi înghițit într-un pahar cu apă, de s-ar fi putut.

— Dar el a fost chemat prin Musa să vie urgent în Bitolia, și i-aŭ dat mandat să vorbească la tedeum în numele armînimeĭ, grăiră în cancelaria Eforieĭ greceștĭ maĭ mulțĭ copoĭ trimișĭ în recunoaștere.

Aceștia eraŭ: Ghiorșe, fiul unuĭ brutar din Șiroc-Socac în vîrstă de 28 anĭ, dascăl salariat de Eforie, Blacioti, elin înfocat din Blața, Lambru, Naca și Papa-Naum, toțĭ apostolĭ fidelĭ aĭ elinismuluĭ.

Pe lîngă Eforĭ, se adunase aci în păr, toată floarea grecomanilor și după ce ascultară cu multă atenție veștile, ce li-se comunicară, cu privire la mișcarea armînilor, se hotărî în de comun acord ca toțĭ eleviĭ gimnazialĭ să meargă în corpore, condușĭ de profesorĭ ca Ghiorșe și ceĭ-l-alțĭ, la via preotuluĭ Dima, spre a se lua în posesiune monumentul, ca unul ce s-a găsit pe pămînt grecesc... și prin urmare aveaŭ dreptul la o asemenea moștenire.

Apoĭ fură de acord de a combate acțiunea armînilor și prin discursurĭ demosteniane să presinte situația lor ridiculă din toate punctele de vedere.

— Trebue să facem un reviriment în opinia publică, să stîrnim disprețul eĭ în potriva unor cuțo-valahĭ, a căror limbă e soră cu acea a țiganilor, să le tăiăm de unghișoară.

Ghiorșe și Blacioti eraŭ învestițĭ cu puterĭ discreționare să combată „aberațiunile” luĭ Tuliu și Sîrmacheșĭ.

Prin ceĭ presențĭ se aducea la cunoștință tuturora că la ora 2 p. m. să se găsească toțĭ urmașiĭ luĭ Pericle, și de la el încoa, în vasta curte a gimnaziuluĭ, de unde vor porni spre Bucova între 3 și 4 p. m. și se punea mare grabă în toată această afacere ca să n-apuce să le-o ia înainte armîniĭ, căcĭ atuncĭ causa era perduta.

In ziua aceea, lumea din Bitolia avea asemimarea unor valurĭ impetuoase, ce se mișcă unele împotriva altora.

Intr-o parte armîniĭ, carĭ se compuneaŭ din pătura cultă, cu tineretul luminat în frunte și Fărșeroțiĭ oerĭ; în cea-l-altă parte asemenea un alt tineret, instruit în școalele greceștĭ și educat în sens anti-național, căcĭ pînă la unul eraŭ armînĭ rătăcițĭ, renegațĭ și orășenĭ industriașĭ din breasla cizmarilor subțirĭ, croitorĭ, chiurciĭ, (cojocarĭ subțirĭ), fefciĭ (negustorĭ de fesurĭ) și emborĭ cu multă dare de mînă, toțĭ filo-elenĭ.

Și uniĭ și alțiĭ aveaŭ presimțirea că mergeaŭ să cucerească ceva... Și uniĭ și alțiĭ aveaŭ idee că aŭ de revendicat un drept... De aceĭa, fără să li se dea vre-un ordin de sus, se înarmase fie-care cum putuse și pe ascunselea, căcĭ creștiniĭ n-aŭ dreptul să poarte arme pe față în imperiul otoman.

Ast-fel, se puteaŭ vedea tinerĭ în floare purtînd ascuns în brîŭ, sub antereŭ saŭ vestă, vreun pumnal, orĭ pistol, alțiĭ învîrtiaŭ în vînt și plesneaŭ din bice, orĭ vre-un baston plumbuit, și unul de la altul se entusiazmaŭ și ’șĭ șopteaŭ:

— Să vie numaĭ cuțo-vlahiĭ, că le arătăm noĭ.

Dacă ar fi fost să meargă în contra vre-uneĭ alte semințiĭ, n-ar fi avut acelașĭ curaj, negreșit; dar cum în tabăra adversă eraŭ rude, verĭ, nepoțĭ și chiar frațĭ, se știaŭ uniĭ pe alțiĭ și nu duceaŭ grija înfrîngereĭ orĭ a vre-unuĭ dezastru, ce nu și-l puteaŭ închipui.

O idee determina această mișcare socială și nicĭ de cum vre-o stare precară economică.

Aici nu știa nimenĭ ce însemnează împuținarea orelor de lucru saŭ mărirea salariilor, puncte de căpetenie, ce determină grevele socialiste în zilele noastre.

Acolo lumea gravita împrejurul unuĭ ideal național, pentru care o parte din armînĭ intrase în lupta și iată de ce un popor de aceĭașĭ origină, era divizat în două tabere vrăjmașe, gata să se extermine și să provoace o revoluțiune socială în imperiul otoman, aĭ căruĭ guvernanțĭ nicĭ nu visaŭ de ce se clocește ca să ia măsurĭ din vreme, să preîntâmpine răul.

Șiroc-Socac, strada principală a Bitolieĭ, care dă spre marile căzărmĭ, era înțesată de lume de toate vîrstele.

La fie-care fereastră a edificiilor din zisa stradă, se vedeaŭ maĭ multe capete de femeĭ și fete marĭ, de bărbațĭ, printre carĭ răsâria și cîte un chip cărunt.

Se știa de tot orașul că liceele romîn și grec se găseaŭ în ajunul unuĭ mare proces și fiindcă nu puteaŭ să prevadă de partea cuĭ va fi victoria, se grămădise în tot lungul stradeĭ, să vadă, carĭ sunt maĭ numeroșĭ, cine va defila întâĭ, ce va urma apoĭ.

Nicĭ poliția n-avea idee de toate aceste.

Din zoriĭ zilei încă, Fărșeroțiĭ în frunte cu Bucuvala, cum și lumea, care asistase la serbare, populase curtea liceuluĭ romîn.

Voinĭciĭ din Perivoliĭ, Avdela, San-Marina, Crușova, Nijopoli, Gopeșĭ, Aminciu și Resen, toate comune armîneștĭ, cînd aŭ văzut pe Tuliu în mijlocul lor, izbucniră în urale entuziaste, ce făcură să se cutremure paciniciĭ israelițĭ de peste drum, pînă cînd și dervișiĭ de la geamia din spatele liceuluĭ fură atențĭ și căutaŭ pe Musa, să le explice pe limba lor, ce însemnează acest zgomot.

Printre eleviĭ muntenĭ frațiĭ Gușu și Sterghiŭ Perdich, deși eraŭ în cursul superior, totușĭ îșĭ păstrase portul lor și nu se orășenise încă, astfel că înfățișarea lor aducea cu a unor voevezĭ din basme. Apoĭ maĭ eraŭ frațiĭ Papa Hagi, Paul Hagi Joga, un voinic Veghiot, Sverca, Hercule și Leon — cel ce da cu barda în lună — iar printre Gopeșenĭ, Nijopolenĭ și Crușovenĭ răsărise în floare Pucerea, Otto, Cosmu, Hrisiclu, Șunda, Ghicu, Foni Capsalĭ și alțiĭ.

Dăut și Caraia Școdreanul eraŭ singuriĭ profesorĭ prezențĭ, carĭ urmaŭ să conducă tineretul la fața loculuĭ.

Prezența fărșeroților și a lumeĭ, ce coborîse din Magarova îmbărbăta pe elevĭ.

Numărul armînilor atingea cifra de 200.

Îndată ce se văzură cu toțiĭ în curtea liceuluĭ Caraia, secretarul, vorbi:

— La început nicĭ că ne-am gîndit să facem vre-o paradă din faptul descoperireĭ monumentuluĭ roman sub ruinele cetățeĭ Pella.

Ne-am sfătuit între noĭ să mergem răzlețițĭ în grupurĭ, grupurĭ într-acolo, ca să nu bată la ochĭ potrivnicilor noștri, ast-fel se explică motivul, ce ne-a făcut să nu maĭ invităm lumea formal la tedeumul, ce ne-am pus în gînd să-l oficiem, potrivit credințeĭ noastre, pentru ca la urmă să comunicăm celor în drept rezultatul cercetărilor noastre în domeniul arheologic.

Dar prezența D-v. vine să ne schimbe programul. Vom porni decĭ în corpore la ora 1 p- m. purtînd în frunte drapelul liceuluĭ, care va fi înconjurat de un stat major, urmat de D-v. armînĭ!

Preotul Papa Dima, un armîn neaoș, proprietarul loculuĭ, se va găsi acolo să oficieze serviciul, după aceĭa Tuliu va vorbi în numele tuturora, și sperăm să nu-ĭ lipsească inspirațiunea momentuluĭ.

— Vă mulțumesc de onoarea ce-mĭ facețĭ, D-le Secretar, și voiŭ ști să-mĭ fac datoria, întrerupse Tuliu.

— Nu ne-am îndoit de inimoșia D-tale Tuliu, de aceĭa găsesc bine venită ocaziunea să-țĭ adresez călduroasele noastre felicitărĭ pentru triumful repurtat în Magarova pe tărîmul cultureĭ naționale.

De dimineață chiar, ne-aŭ sosit frumoase veștĭ din Magarova la Vlah-Kafc, unde corpul nostru obicĭnuește să-șĭ ia cafeaua și să citească ziarele romîne, ce sosesc cu ultima poștă.

Știm tot ce s-a petrecut pe ziua de erĭ în Magarova, care, putem s-o spunem cu siguranță, e cucerită pentru totdeauna. Afară de lumea noastră de față, credem să asiste la tedeum și mulțĭ Bitolienĭ. Momentul de a repeti acțiunea din Magarova e binevenit și noĭ trebue să profităm de el. Mișcarea aceasta, cum vedețĭ, e pornită dintr-o necesitate a vremeĭ în care trăim, de cît prin v-ro sforțare din partea cuĭva. În privința ordineĭ și a atitudineĭ noastre cavalereștĭ, cred că e inutil să ne ocupăm, de oare-ce ordinea și bunul simț ne guvernează. Acestea aveam de zis, înainte de a ne despărți, pentru a ne revedea la 1 p. m., timp, ce-l credem suficient de a-l întrebuința fie care cu prînzul.

In urma acesteĭ cuvîntărĭ de ocazie, intendentul sună clopotul, care vestea pe elevĭ că sunt așteptațĭ la masă. Se grăbiră dar să treacă în sofrageria internatuluĭ, avînd în frunte pe Tuliu, Caraia și Dăut.

Fărșeroțiĭ se așezară sub umbrarul din curtea liceuluĭ, preparațĭ cu previziunile lor pentru ale gureĭ.

Era un tabloŭ impunător să-ĭ fi văzut cum îșĭ împărțeaŭ între eĭ urda, brînza și bubota (mălaiul) și alte mărunțișurĭ și cum tot tăcuțĭ ca la stînĭ, după ce-șĭ făcuse cruce Bucuvala și l-aŭ urmat ceĭ-l-alțĭ, cum aŭ început a gusta cu poftă din bucate.

Eĭ aŭ avut vreme să se odihnească bine pînă ce să se întoarcă lumea, care plecase să prînzească prin familiĭ sau la birturĭ.

Intre elevĭ și profesorĭ, în timpul acesta, se stabileaŭ punctele principale pe carĭ avea să le desvolte Tuliu.

Intre 11 și 12 a aceleĭ zile, deși era sfîrșit de Iulie, începuse totușĭ să adie un vînt răcoritor din spre Peristera, ast-fel că lumea doritoare de a vedea defilarea liceelor, se grămădise pe strada cazărmilor. În colțul stradeĭ Eximezar se vede o casă impunătoare cu treĭ caturĭ și două fațade, ce daŭ în cele două strade. Balconul din strada mare al acesteĭ case era înțesat de lume. Primul rînd era ocupat de un mănunchiŭ de domnișoare, carĭ se întrețineaŭ nerăbdătoare asupra evenimentului zilei.

Ele știaŭ totul ce se pregătea în rîndul grecomanilor; aflase că eĭ sunt înarmațĭ și grija le era mare, de a ști, dacă Armîniĭ sunt pregătițĭ să pareze orĭ-ce lovitură.

— Ce vor face armîniĭ noștri, dacă vor fi surprinșĭ nepregătițĭ, dragele mele — întrebă una.

— Nu-ĭ cu putință, dragă Mie, căcĭ ea era acea care întrebase, îĭ răspunse Domnica. Armînii noștri aŭ prevăzut totul...’

— Asta o presupui tu, Domnico; dar eŭ bănuesc contrariul și de aceĭa mă gîndesc, n-ar fi bine oare să-ĭ prevenim?

— Atuncĭ să așteptăm aci și cînd vor trece, îndată ce-ĭ vom zări din depărtare, să ne dăm jos și să le șoptim în drum din treacăt, să fie prevăzătorĭ, să evite scandalul, interveni Marionca, surioara Domnicăĭ.

— Și dacă nu vor putea să-l evite din cauză că va fi prea tîrziŭ, întrebă din noŭ Mia.

— Știŭ și eŭ ce să maĭ zic, închee Domnică.

— Ce oră este, fetelor, zise Mia.

— Un-spre-zece și jumătate,

— Avem timp reluă Mia. Știĭ ce, Domnico? Noĭ amîndouă suntem iute de picior, haidem la liceŭ să le comunicăm planul grecomanilor.

Ce zicețĭ, mamele noastre, nu-ĭ bună ideĭa mea?

— Atuncĭ repeziți-vă pînă maĭ e timp, răspunseră Maria Moscopolita și Lena, mama Domnicăĭ.

— Să mergem, grăi Mia, și amîndouă fetele coborîră treptele și într-o clipă fură în stradă.

— Grăbeaŭ svelte amîndouă, strecurîndu-se prin lume, ca și cum nimic nu le-ar fi interesat din cele ce urma să se întîmple. În zece minute fetele ajunseră la poarta liceuluĭ, unde Musa gavazul veghia intrarea. Cînd îșĭ aruncară fetele privirile înăuntru, rămaseră uimite de numărul armînilor, ce văzură acolo.

— Căutațĭ pe cine-va? întrebă Musa

— Da, avem să vorbim ceva d-luĭ Tuliu.

— Bine, mă duc să-l chem; așteptațĭ puțin.

Musa se duse să vestească pe Tuliu.

— Două armîne de-ale noastre te chĭamă pînă afară „gione”, zise Musa.

— Pe mine! exclamă Tuliu mirat.

— Da, te așteaptă la poartă.

— Ia să vedem cine e, și Tuliu se strecură printre Fărșeroțĭ.

Cînd dete cu ochiĭ de Mia și de verișoara luĭ, Tuliu făcu un pas înapoĭ.

— Voĭ aci! și le strînse cu dragoste de mînă.

Pe buzele fetelor flutura un surîs îngeresc; Mia era cu totul emoționată. Pășiră alăturea cîte-șĭ treĭ. Tuliu întrebă nerăbdător:

— Ce afacere vă aduce aci, dragele mele?

Domnica privi pe Mia și observînd-o emoționată, grăi:

— Uite ce e, Tuliu; voĭ poate nu știțĭ că grecomaniĭ și-aŭ pus de gînd să vă atace. Am aflat că s-aŭ înarmat cu pumnale și revolvere și au răspîndit zvon că vor să facă revoluție.

Ne-am gîndit, eŭ și cu Mia, să vă punem în curent cu planurile lor infernale, să nu vă găsească nepregătitĭ și am dat fuga aci, înainte de a porni la Bucova.

Tuliu le strînse de mînă cu pornire, apoĭ grăi:

— Vă mulțumesc, îngerilor, că ațĭ veghiat în neadormire la postul vostru. O, Mie, cu ce voiŭ putea să-țĭ răsplătesc devotamentul tâŭ!..

Apoĭ se adresă amînduror: Rămînețĭ liniștite dragele mele, căcĭ noĭ avem brațe puternice și cum știțĭ, Fărșeroțiĭ noștri nu se sperie de păpușĭ. Le vom înfrîna pasiunea — dar în tot cazul bine ațĭ făcut, căcĭ paza bună petrece primejdia rea... Ne vom înarma și noĭ, dacă-ĭ vorba pe așa ceva. Musa are drept să poarte arme, el va fi lîngă noĭ, și la nevoie întregul luĭ arsenal de arme poate intra în activitate, pe lîngă bărbăția noastră.

Vă mulțumesc din inimă încă odată, mergețĭ acasă și vă rog să fițĭ liniștite.'

Mia, care tăcuse pînă aci, se întoarse spre el și în șoapte i se adresă:

— Aĭ dușmanĭ mulțĭ, Tuliu, și mi-e frică să nu ți se întîmple ceva... Caută a te pune la adăpostul primejdieĭ, căcĭ viața ta aparține națiuneĭ și ni-ĭ scumpă nouă ca lumina ochilor... De mi-ar fi cu putință, de m-așĭ putea opune prejudiciilor sociale, ah, cum te-așĭ însoți la fața loculuĭ, pentru ca orĭ-ce aĭ păți tu să pățesc și eŭ...

Tuliu, drept orĭ-ce răspuns, adînc mișcat de cuvintele eĭ, o strînse de mînă, apoĭ îĭ șopti:

— Înger din senin, mă voiŭ gîndi că trebue să trăesc pentru națiune, cum aĭ zis, și pentru tine maĭ cu seamă.

Domnica rămăsese maĭ la o parte spre a-ĭ lăsa să-șĭ comunice între patru ochĭ taina inimeĭ.

— Să ne despărțim, dragele mele.

— D-zeŭ să te aibă în paza-ĭ, grăiră ele.

— Să vă audă El, maĭ zise Tuliu și se întoarse la liceŭ pe cînd fetele porniră spre casă.

Domnica însă, maĭ întorcînd capul, întrebă pe Tuliu:

— La ce oră pornițĭ?

— La unu precis — și dispăru în curte — unde comunică la aĭ săĭ veștile primite de la cele două armîne, carĭ fură bine-cuvîntate și poreclite armîne inimoase, ce simțiaŭ și cugetaŭ ca și dînșiĭ.

In urma acestor veștĭ, eleviĭ se înarmară și eĭ cum putură. Fărșeroțiĭ aveau cu eĭ bîtele lor de corn, noduroase la un capăt, carĭ la nevoe se puteaŭ preface în trăznete jupiteriane.

Nu maĭ rămînea mult timp și liceul trebuia să pornească. Eleviĭ se aranjară în ordine cîte patru la rînd.

Pe o lăture se postase Dăuț, pe cea-l-altă Caraia; pe urma elevilor se orînduise fărșeroțiĭ, magaroveniĭ, tîrnoveniĭ, nijopoleniĭ, crușoveniĭ și întreaga lume ce sosise din oraș.

De cum a pornit convoiul, cu steagul în frunte, pe strada liceuluĭ, cînd a ajuns în dreptul hoteluluĭ Europa spre a coti în str. Mare, dinspre brutăria lui Gheorșe-tatăl, se văzură cîțĭ-va tinerĭ, carĭ porniră în fugă nebună spre liceul grec.

Eraŭ din aceĭ rătăcițĭ, carĭ aveaŭ însărcinarea să pîndească aci și la caz de vor vedea că armîniĭ pornesc de la liceul lor înainte de două ore, să dea fuga să vestească pe grecomanĭ, să le zădărnicească de va fi cu putință înaintarea.

Dar calculul lor a fost greșit, căcĭ armîniĭ înaintaŭ spre căzărmĭ ca o armată numeroasă, în cît la vederea lor, lumea de pe stradă, de la ferestre și balcoane, rămase uimită și exclamă:

— A... a... iată armîniĭ, armîniĭ! Dar de unde aŭ răsărit atîția? Bre... bre... și Fărșeroțĭ! Să vedem acum pe ceĭ-l-alți, vor fi tot așa de mulțĭ, vor avea și eĭ steagul lor?

Curiozitatea lor însă a rămas nesatisfăcută, de oare-ce dînșiĭ, stabilind să pornească la ora 4, cea maĭ mare parte nicĭ nu sosise încă și capiĭ mișcăreĭ turbaŭ de ciudă, scrîșneaŭ din dințĭ și nu știaŭ ce să facă.

Căcĭ se gîndiaŭ că pînă la ora 4 armîniĭ vor fi și înapoĭ și toate proectele lor rămîneaŭ fără succes.

De aceĭa Gheorșe luă o hotârîre.

Zise camarazilor:

— Voĭ toțĭ, carĭ vă găsițĭ aicĭ, vețĭ porni în fuga mare pe străzile lăturalnice, răzlețițĭ în grupurĭ micĭ, fără să se simtă de cine-va; vețĭ străbate cîmpia prin dosul cazărmilor și la capătul lor vețĭ aștepta sosirea noastră.

Ast-fel mărginașiĭ bitolienĭ, văzînd numeroșĭ tinerĭ fugind în spre Bairmaale, aŭ crezut că sunt în ajunul vre-unuĭ masacru general, idee ce-ĭ făcea pe biețiĭĭ oameni să se ascundă în pimnițĭ și să-șĭ închidă porțile curților cu lacăte.

Dar tineriĭ fugiaŭ în ruptul capului trecîndu-ĭ miĭ de nădușelĭ. Cu chipul acesta, într-o dezordine complectă, grecomaniĭ se adunaŭ cînd în grupurĭ de cîte cincĭ, cînd de zece indivizĭ la capătulcazărmilor albe, de unde nu maĭ aveau mult pînă la cetatea Pella.

Odată ajunșĭ aci gîfîiaŭ, îșĭ ștergeaŭ sudoarea de pe frunte, pe cînd cămășile lor se puteaŭ stoarce de nădușală, apoĭ se dedeaŭ lîngă zidul din dos al cazărmilor și la umbră ciucițĭ, așteptaŭ sosirea camarazilor cu Ghiorșe în frunte. Soldațiĭ regimentuluĭ de nizamĭ, uniĭ de corvoadă spălînd vasele, alțiĭ rufele, priveaŭ mirațĭ la eĭ și nu-șĭ puteaŭ da seama de ce se adună acolo ghiauriĭ aceĭa.

Armîniĭ însă, carĭ fusese admirațĭ de toate semințiile pentru ordinea și disciplina lor, trecuse deja prin fața cazărmilor, lăsase la stingă cafeneaua „Avdi Pașa” și acum oastea aceasta, făcînd la dreapta, suia dealul Bucoveĭ, unde pe vîrful luĭ se afla monumentul, care în cîte-va minute fu ocupat aproape militărește în cele patru laturĭ de către Fărșeroțĭ.

Aceștia la vederea sarcofaguluĭ, se prosternară, în genunchĭ și rezemîndu-șĭ frunțile de marmora albă, începură să sărute literile ce le povesteaŭ frumos și clar de trecutul lor glorios.

Eraŭ mișcațĭ adînc și privirile lor de vultur se roteaŭ radioase pe cîmpiile Bitolieĭ, coprinzînd orașul cu sutele luĭ de geamiĭ înalte, care se desfășura ca o panoramă feerică la reflexul razelor solare.

Și pe cînd poporul îșĭ desfăta privirile în zare de pe înălțimea Bucoveĭ, cobora spre monument pe o potecă șerpuitoare, un convoĭŭ de tinerĭ în uniforme, compus din 60 de inșĭ, și condușĭ de douĭ magiștri.

Era liceul bulgar, care venea din escursiunea, ce o făcuse la mînăstirea Bucoveĭ și acum dorea să vadă monumentul, cu atît mai mult, cu cît zărise din depărtare pe armînĭ și știaŭ de tedeum.

Respectuoșĭ, eleviĭ și profesoriĭ, îșĭ descoperiră capetele și tăcuțĭ, cu zîmbetul pe buze, se amestecară printre armînĭ, avînd fie-care cunoștiința sa, căreĭa îĭ cerea explicațiunĭ asupra epoceĭ și origineĭ monumentuluĭ.

Ințelegeaŭ că e un patrimoniŭ al romînilor și se simțeaŭ fericițĭ de prietenia lor, cu atît maĭ mult cu cît și eĭ eraŭ disprețuițĭ de grecomanĭ, carĭ nu „catadixeaŭ” să stea de vorbă cu dînși,

Colina întreagă era ocupată dar de un număr de 300 inșĭ aproape.

In momentul cînd preotul bine-cuvînta mulțimea și începuse să oficieze, privirile tuturora fură atrase în partea cafeneleĭ „Avdi-Pașa”, căcĭ auzul lor fusese impresionat de niște chiote și țipete stridente, carĭ aduceaŭ cu urletele lupilor flămînzĭ la răspîntie în vremea iernei.

Ce se petrecea într-acolo?

Eleviĭ liceuluĭ armîn îșĭ recunoscură potrivniciĭ. Da, eraŭ eĭ — grecomaniĭ, carĭ la sosirea luĭ Ghiorșe cu cea din urmă ceată de voinicĭ, aceștia dedese chiotele acelea și în urmă pornițĭ în iureș, strigară într-un glas:

— Pe eĭ copiĭ, să nu-ĭ lăsăm să înceapă, căcĭ noĭ suntem pe pămîntul nostru.

Pe urma acestor inimoșĭ și entusiaștĭ resboinicĭ venea o droae de minorĭ, între 15 și 18 anĭ, amenințînd cu pumniĭ în aer, escalambîndu-se, exploadînd în injuriĭ triviale la adresa cuțovalahilor, cărora le promiteaŭ o strașnică bătae.

Încurajațĭ de maĭ mariĭ lor, carĭ suiaŭ pe colină gîfîind, în pas gimnastic, spre grupa celor 300, copiĭ se aprovizionară prin buzunare și prin sîn cu pietre de pe grămezile de pietriș așezate pe marginile șoseleĭ, puneaŭ în praștie cîte o piatră și o zburaŭ în mulțimea de la monument, după cum i se dedese instrucțiunĭ.

Cîte-va pietre zburate nimerise în mulțime: de aceĭa se observă o mișcare printre armînĭ.

— A ha... sunt îngîmfațiĭ noștri de frațĭ, carĭ vin să ne viziteze nepoftițĭ, grăi Bucuvala.

Eleviĭ bulgarĭ, observînd pe capiĭ grecomanĭ, carĭ veneaŭ împetuoșĭ, șoptiră prietinilor lor:

— Aceștia vin să facă scandal și dacă s-ar adeveri bănuiala noastră, ne asociem cu voĭ; trebue să le dăm o lecție zdravănă,

— Să îndrăznească numaĭ, răspundeau armîniĭ că se vor întîmpla lucrurĭ ce nu s-aŭ maĭ văzut încă în Bitolia.

Preotul tocmaĭ sfirșise serviciul și Tuliu trebuia să suie pe o tribună ad-hoc spre a vorbi.

— Iubit popor armînesc și voĭ prietenĭ cu carĭ străbuniĭ noștri aŭ durat imperiĭ odinioară. Să ne descoperim capetele și să ne plecăm genunchiĭ în fața acestor relique sfinte, carĭ ne vorbesc într-o limba Dumnezească de trecutul nostru glorios, de aceĭ ce ne-aŭ zămislit pe acest pămînt...

Tuliu vru să continue, dar glasul luĭ vibrător se opri brusc la auzul maĭ multor vocĭ, carĭ exploadară în acelaș moment în apropiere:

— Minciună, infamie, jos, să piară acel ce a îndrăznit să inducă în eroare poporul!

Eraŭ ceĭ de la spatele căpeteniilor, carĭ se apropiase de grupa armînilor.

Și aceștĭ nenorocițĭ rătăcițĭ apostrofaŭ pe Tuliu în limba armînească. Ce ironie a soarteĭ!

Dar căpeteniile se isbiră de falanga formată din fărșeroțĭ. Se făcu tăcere.

Ghiorșe înainta semeț spre Tuliu urmat de aĭ săĭ, făcîndu-șĭ loc printre mulțime, cînd Bucuvala sări în fața luĭ și-l opri din mers.

— Staĭ! — răcni el și glasu-ĭ înfioră mulțimea.

Ce cauțĭ tu aci, palicarule bun de muzăŭ, haide, răspunde-mĭ?

Vorbea țintind cu ochiĭ pe semețul Gheorșe și învîrtind într-o mînă de capătul maĭ îngust bîta-ĭ de corn...

N-am să-țĭ daŭ ție socoteala oerule, ce ne aduce aci; voiŭ vorbi cu Caraia asupra cauzei prezențeĭ noastre la acest monument.

Caraia veni numaĭ de cît lîngă Gheorșe.

Bucuvala se stăpîni, de și era gata să-l facă fărîme pentru modul luĭ obraznic de a-ĭ răspunde.

Gheorșe limoniu la fața grăi:

— Nu e nimenĭ altul în drept să ia în primire monumentul de cît noĭ fiiĭ Elladeĭ, de aceĭa vă somăm să vă retragețĭ de aci imediat, contrariŭ vă vom sili la aceasta.

— Domnul meŭ, pe ce vă întemeiatĭ D-v. de a vă însuși acest drept, întrebă cu demnitate Caraia.

— Pe faptul că monumentul s-a găsit pe pămîntul strămoșilor noștri.

— Aĭ luat seama d-ta și amiciĭ d-tale ce cîntă literele săpate pe pieatra aceĭa?

N-avem nevoe de asemenea observațiunĭ, căcĭ suntem acasă la noĭ și D-v. n-avețĭ niciĭun drept să vă amestecațĭ, unde nu vă fierbe oala.

— Dar drept cine ne socotiți D-v., tinere, întrerupse Dăut, care tremura de niînie.

— Drept niște cuțo-vlahĭ, carĭ n-aŭ nicĭ o patrie, nicĭ o limbă și nicĭ un drept de a induce poporul în eroare.

— Murdarovlahĭ!! complectă Blacioti.

Poate că dialogul acesta s-ar fi prelungit încă mult, dacă la ultimele cuvinte ale luĭ Gheorșe și la insulta luĭ Blacioti, n-ar fi isbucnit ca un trăznet glasul luĭ Bucuvala:

— Secătura asta să insulte ce avem noĭ maĭ sfînt!... Ah, dar asta e peste firea mea să maĭ pot răbda! Pe eĭ voiniciĭ meĭ, să curățăm pămîntul de lighioane!

— Pînă cînd, o! D-zeule mare, vom îndura insultele și rușinea asta din partea grecomanilor, strigă pe de altă parte moș Kendra.

Și a fost de ajuns ca glasul acestor douĭ armînĭ să fulgere prin inimĭ, ca din piepturile celor treĭ sute să isbucnească ca un uragan:

— Moarte renegaţilor!

Un tumult îngrozitor se produse pe colină.

Uriașul Bucuvala, ca un leŭ înfuriat, învîrti bîta în vînt și amenințător privi printre rîndu-rile grecomanilor în mîna cărora strălucea aci un pumnal, colo un revolver.

Coli Ghiza, Carapetra, Vlaho Iani, Șcreta și frațiĭ Ianula făcură aceĭașĭ mișcare ca și șeful lor și așteptaŭ semnalul.

Gheorșe scoase revolverul din sîn și vru să țintească cu el în Bucuvala.

Dar a dat greș nenorocitul, căcĭ Bucuvala, care era în apropiere, îl isbi cu partea noduroasă a măciuceĭ și în aceĭașĭ clipă îĭ repezi una la moalele capuluĭ în cît Gheorșe căzu grămadă la pămînt.

Fărșeroțiĭ făcură acelaș lucru în rîndurile tovarășilor luĭ, carĭ nu făceaŭ alta acum de cît să se apere uniĭ cu pumnalele, alțiĭ trăgînd focuri în rîndurile mulțimiĭ.

O învălmășeală teribilă se produse între eleviĭ beligeianțĭ pe de altă parte.

Lupta era și maĭ disperată piept la piept între aceĭ ce n-aveaŭ arme.

Unu căuta să sugrume pe vrăjmașul său înfigîndu-ĭ degetele în gîtlej. Altul se da douĭ pașĭ înapoĭ și cu piciorul izbea în pîntece pe cel-l-alt. Dincolo un altul, maĭ voinic de cît vrăjmașul, îl înșfăca de iie, îl sălta pe sus, apo îl repezia de vale. Între aceste, țipete ascuțite spintecaŭ văzduhul. Și totușĭ mulțĭ luptaŭ pe tăcute, o luptă înverșunată, nimicitoare.

Ținta maĭ multor giecomanĭ era să răpue pe Tuliu. Unul înalt cît o prăjină îl uimăi cu pumnalul în mînă, îl ajunse și vru să i-l înfigă în abdomen. Tuliu îl sprijini cu mîna și colțul pumnalului de lîngă mîner i se înfipse în podul palmeĭ. Sîngele țîsni din mîna luĭ Tuliu și cu toate acestea el lupta pe tăcute să desarmeze pe vrăjmaș. Tuliu îi înfipse o mînă în gîtlej și lunganul gîfîia, însă era încă stăpînul situațieĭ, cînd de la spate simți o lovitură ca de trăznet la moalele capuluĭ. Sîngele țîșni în susur, lunganul se clătină, pumnalul îi căzu din mînă.

Tuliu era scăpat.

Dar Bucuvala, căcĭ el era care îl isbise, nu se mulțumi numaĭ cu atît, ci voi să nimicească pe ucigașul luĭ Tuliu. Il înșfăcă dar de pîntece, îl sălta pe sus și repezindu-se cîțĭ-va pașĭ spre curbătura dealuluĭ, îl asvîrli din înălțime pe niște stîncĭ colțuroase de carĭ îșĭ zdrobiĭ creeriĭ.

Pe cînd se petreceaŭ acestea în jurul luĭ Tuliu, frațiĭ Gușu și Steriu Perdic, purtătoriĭ drapeluluĭ, secondațĭ de colegiĭ lor, luptau vitejește apărînd cu piepturile onoarea steaguluĭ de a nu fi pîngărit de vrăjmașĭ, carĭ voiaŭ să-l sfîșie.

Intre aceste noul țipete se auziră în apropiere. Gorciu, unul din eleviĭ armînĭ, simți o împunsătură printre coaste.

Vrăjmașul luĭ vru să-șĭ peardă urma prin mulțime, dar bîta luĭ Coli Ghiza îĭ sfredeli creerul. Căzu și acestă lungit, gemînd.

Minoriĭ, la vederea căpeteniilor lor, carĭ se svîrcoleaŭ pe jos înțărînațĭ și însîngerațĭ, începură a țipa lung și ascuțit, uniĭ fugind din deal spre șosea să vestească autorităților revoluțiunea.

Bucuvala și tovarășiĭ luĭ voiaŭ să limiteze numărul morților, de aceĭa se mărgineaŭ să dezarmeze pe grecomanĭ izbindu-ĭ numai pește mînĭ.

Și acest răsboiŭ civil, care se desfășura pe colină n-a scăpat privirilor pietonilor și eliteĭ, ce eșise cu trăsurile la plimbare. Nicărușĭ, văzuse lupta, dete ordin vizitiuluĭ să întoarcă numaĭ de cît trăsura și să mîie repede la comandamentul garnizoaneĭ din apropiere.

In cincĭ minute „nobilul grec” fu în fața comandantuluĭ, căruia expunîndu-ĭ grava situație, dete ordin să sune trompeta pentru chemare.

In cîte-va momente un batalion de soldațĭ eraŭ în picioare cu baioneta la arme, care primi ordin să înconjoare dealul Bucoveĭ și să prindă pe revoluționarĭ.

Un căpitan de nizamĭ se puse în fruntea lor și soldațiĭ porniră în marș forțat.

Din deal străbăteaŭ în depărtare țipetele celor schilodițĭ. Mulțĭ fusese rănițĭ de pietrele asvîrlite cu praștia de către minoriĭ, carĭ operaŭ la vale.

Caraia, Tuliu, Dăut, carĭ eraŭ apărațĭ acum ca de un zid format de către Fărșeroțĭ, îngrozițĭ de acest măcel între frațĭ, îșĭ ziceaŭ: voĭ ațĭ căutat pricină, noĭ n-am voit să se verse sînge. Cază păcatele pe capetele acelor, carĭ v-aŭ rătăcit.

Eleviĭ bulgarĭ avură și eĭ eroiĭ și rănițiĭ lor.

Grecomaniĭ, văzîndu-se decimațĭ, în cele din urmă aŭ luat-o la fugă și conducătoriĭ.

Fărșeroțiĭ însă, văzîndu-ĭ că se împrăștie ca niște potîrnichĭ, porniră în iureș după eĭ.

Eleviĭ și poporul ĭ-a imitat, nevoind să-ĭ lase să se facă nevăzuțĭ, căcĭ răspunderea urma să cadă asupra agresorilor — ast-fel că teatrul lupteĭ îșĭ schimbă direcțiunea și locul.

Eleviĭ fugeaŭ în tiraliorĭ după grecomanĭ să le împedice fuga. Dar pe cînd se petreceaŭ aceste la poalele dealuluĭ Bucoveĭ, de odată răsună o trompetă, apoĭ răsări din spre căzărmĭ un escadron de cavalerie, iar din spre cafenea sosea în pas gimnastic un batalion de nizamĭ, carĭ înconjurară pe fugarĭ încet, încet, cu baionetele la arme, îĭ strînseră ca într-un cerc pînă ce-ĭ uniră cu grupa armînilor.

Căpitanul escadronuluĭ cavalerieĭ comandă armateĭ să stea, apoĭ strigă către mulțime să nu facă nicĭ o mișcare, contrariŭ pînă la unul vor fi împușcațĭ.

Se formară pe loc două grupurĭ: prima romîno-bulgară, a doua compusă în majoritate din minorĭ. Comandantul, observînd pe profesorĭ, le ordonă să vie lîngă dînsul. Dăut, Caraia și Tuliu precum și magistriĭ bulgarĭ se apropiară.

— Cum ațĭ îndrăznit să vă răsculațĭ în împărăția Sultanuluĭ? Ațĭ provocat vărsare de sînge printre supușĭ imperiuluĭ și răspunderea voastră e grea din cale afară...

— D-le căpitan, grai Caraia în limba turcească, ne constituim prisonierĭ și vă rugăm să ne ducețĭ la Seraĭ (palatul justițieĭ) unde ne vom da socoteală de fapta noastră înaintea valiuluĭ, representantul M. Sale Sultanuluĭ.

— Da, suntețĭ prizonieriĭ meĭ — și se întoarse către armata, căreia îĭ comandă să pornească.

Acelașĭ lucru îl făcu și comandantul batalionuluĭ.

— Suntețĭ toțĭ, orĭ a maĭ rămas cine-va pe loc.

— Sunt 4 morțĭ, d-le căpitan, și cîțĭ vor fi greŭ rănițĭ nu putem ști.

Căpitanul nizamilor ordonă ca doĭ soldațĭ să se detașeze spre a păzi pe ceĭ căzuțĭ pînă la noĭ disposițiunĭ.

Convoiul porni dar, înconjurat de toate părțile de armata imperială.

Vestea sinistră se lățise în tot orașul și acum un val de lume se revărsa din strada mare din spre Bair și ceair spre dealul Bucoveĭ.

Dar lumea aceasta n-apucase să ajungă nicĭ în dreptul cazărmilor, cînd se arătă oastea imperială ducînd pe prizonierĭ la mijloc cu carĭ se îndreptaŭ spre Seraĭ. Pe drum se vedeau mume, surorĭ, vere și rude disperate, căutînd spre convoiul, care pășea tăcut și grav, că doar îșĭ vor recunoaște copiiĭ.

Dar țipetele mumelor se repetaŭ, surorile leșinaŭ îndată ce-șĭ vedeaŭ copiĭ și frațiĭ rănițĭ, legațĭ la cap saŭ la mînă cu vre-o batistă înroșită de sîngele închegat, ce se scursese din rană,

Acele, carĭ nu-șĭ putuse vedea copiiĭ în rîndurile prizonierilor, fugeaŭ nebune de durere, disperate, cu pârul despletit, țipînd pe ceair în spre locul lupteĭ, căcĭ li-se spusese că aŭ rămas și morțĭ pe cîmp...

Jalnică și mișcătoare era intrarea prizonierilor în oraș.

Cînd convoiul ajunse în dreptul balconuluĭ, unde așteptaŭ Mia, Domnica și Mărioaia, țipete ascuțite umplură spațiul, fapt ce făcu pe ceĭ de jos să-șĭ arunce privirile spre balcon.

Era Mia și verele luĭ Tuliu, carĭ la vederea luĭ cu mîna legată și sîngerîndă, aŭ țipat de groază.

In popor era o fierbere cum nu se maĭ pomenise în Bitolia: comentariile lumeĭ stabileaŭ ca conclusiune că armîniĭ s-aŭ dus pacinicĭ să oficieze un tedeum și că grecomaniĭ fusese agresoriĭ, că în rîndurile celor d-intîiŭ fiind și Fărșeroțiĭ, ceĭ din urmă nu ’șĭ-aŭ măsurat primejdia, cînd aŭ provocat conflictul.

In fine, toțĭ eraŭ de acord de a veșteji pe grecomanĭ, carĭ aŭ proectat atacul în cancelaria Eforieĭ.

Acum rămînea a se ști ce măsurĭ va lua autoritatea imperială... Pentru victimele căzute va condamna ea un număr de 300 de inșĭ?...

Și nimenĭ nu era în stare să dea un respuns afirmativ și categoric. Ceia ce se bănuia era că justiția turcească nu va ridica diapasonul și se va mărgini la amenzĭ în folosul statuluĭ — de vreme ce revoluțiunea nu era de ordin politic, ci ghiauriĭ între ghiaurĭ s-aŭ bătut...

Ast-fel s-a și întâmplat, căcĭ după treĭ zile de detențiune, în urma lămuririlor date de inspectorul școlar romîn, care era un factor însemnat al statuluĭ otoman, s-a dat drumul tuturor prizonierilor aĭ căror părințĭ aŭ fost impușĭ la o amendă în folosul statuluĭ pentru dezordinĭ provocate...

Mișcarea aceasta socială, care tindea la înălțarea unuĭ edificiŭ pe ruinele uneĭ lumĭ ruginite, a reclamat jertfe și sînge omenesc,— ca orĭ ce așezămînt secular... Sîngele vărsat era botezul național al romînismuluĭ, care începea să se afirme triumfător în prejudiciul uneĭ ideĭ falșe, ce stăpînise atîtea veacurĭ pe aimînĭ.

VI

In Bitolia aproape toate meseriile se află în mîna armînilor. Începînd cu bijutieriĭ, ceasornicariĭ, gravoriĭ în metale și sculptoriĭ în lemn, apoĭ trecînd la croitorĭ de dame și bărbațĭ, cismarĭ subțirĭ, chiurciĭ (blănarĭ), sîrmacheșĭ, abagiĭ, tîmplarĭ, tufecciĭ (reparatorĭ de arme), fefciĭ (carĭ confecționează fesurĭ), etc. toțĭ sunt meseriașĭ romînĭ. Numaĭ samargiĭ sunt bulgarĭ, iar turciĭ în majoritate se ocupă cu comerțul.

Există în Bitolia o stradă numită „Vlahcearși”, pe o lungime de 500 pînă la 600 metri, care începe de la hamamurĭ (băĭ) și se termină cam în apropierea haleĭ pescăriilor, unde pe ambele laturĭ se văd prăvăliĭ, avînd acelaș plan, fără nicĭ o deosebire de la una pînă la alta, despărțite printr-un paravan de scîndurĭ.

Prăvăliile aceste cu chepengurĭ groase, carĭ se deschid de jos în sus, rămînînd în timpul zileĭ ridicate în sens orizontal, sunt ale armînilor din comunele Magarova, Tîrnova și Moloviște.

Aci se cos hainele de dimie albă ale Fărșeroților, saricile flocoase, orĭ căndușele grămosteneștĭ.

Fie-care prăvălie are de-asupra o cameră spațioasă pentru dormit, căcĭ atît patroniĭ cît și calfele și ciraciĭ în zile de lucru rămîn aci, și nu sue în comunĭ de cît Sîmbătă seara pentru a cobori Lunĭ dimineața la tîrg „în păzare”.

Lunĭ e mare tîrg în Bitule și Vlahcearși e cea maĭ animată piață, unde coboară cu sutele romîncele din satele vecine spre a-șĭ desface ciorapiĭ, „pîrpozile orĭ lîpuzi” cum le numesc ele, împletite la șezătoare „bîrțat saŭ țicnaprefti”.

Tot la Vlahcearși Fărșeroțiĭ îșĭ desfac brînzeturile.

Intrarea în aceste prăvăliĭ se face prin cîte-va scărĭ de lemn, carĭ conduc în verandă, pe pardoseala căreĭa se află întinsă o rogojină, unde lucrează calfele sub privigherea patronilor.

In veranda fie-căreĭ prăvăliĭ se pot vedea 10 pînă la 15 calfe, cosînd pe genunchĭ, căcĭ, atît patronul cît și personalul luĭ nu șed pe scaune.

E zi de tîrg și Vlahcearși geme de lume.

Femeĭ înșirate pe două rîndurĭ îșĭ aŭ expuse pe caldarîmul alb numeroase perechĭ de ciorapĭ albĭ, desenațĭ în rîurĭ de florĭ pe la vîrfurĭ, cum și cămășĭ de pînzâ albă, fină și burangic; nu departe se află expuse bradoaice pline cu brînză, burdufurĭ, lapte îngroșat în putinee, în fața cărora staŭ nerăbdătorĭ proprietariĭ lor înveștmîntațĭ fărșerotește.

Pe lîngă un stoc însemnat de asemenea marfă stă Simu Birina cu ochiĭ în jos, răsucindu-șĭ nervos mustața și pare gînditor omul.

Din spre hamamurĭ vine un șir de catîrĭ, asinĭ și caĭ purtînd sacĭ cu cărbunĭ de lemne, o altă caravană vine de maĭ departe încărcată cu buțĭ pline cu vin de Neagușta și tot așa trec pe aci nouĭ încărcăturĭ cu bucate îndrumîndu-se spre halele, unde se desfac asemenea mărfurĭ. '

E o îmbulzeală de nedescris. Femeile se văd nevoite să-sĭ schimbe locul, să se apere cu mîna de caravanele, ce nu maĭ iaŭ sfîrșit, orĭ să scoată furca din brîŭ si să amenințe calul acela nebunatic, care simțind că se apropie de conac, îșĭ iuțește de la sine pașiĭ și din nebăgare de seamă copita luĭ vine în atingere cu pulpana celuia, ce îĭ stă în cale.

De cum îșĭ fac aparițiunea chirigiĭ pe urma caravanelor, în cămeșile lor soioase, cu crețurĭ pe de nainte, cu tirlecul pe cap adus cam pe sprinceană, încâlțațĭ în opincĭ cu vîrfurĭ aduse, încep a se auzi țăcăniturĭ de foarfecĭ din ambele laturĭ ale piețeĭ Vlahcearși și calfele celor d-intîĭ prăvăliĭ, carĭ daŭ semnalul, sunt imitate de camaraziĭ lor din prăvăliile următoare și așa pînă la cea din urmă prăvălie.

Ei țăcăne foarfecile după o sistemă oarecare, ce formează un fel de limbaj știut numaĭ de dînșiĭ.

Dar iată din partea tîrguluĭ inuluĭ o grupă de 20—30 bulgăroaice, maĭ toate tinerele, înveștmîntate în costumele lor curioase, încinse pe la mijloc cu brîne negre, împletite, avînd forma uneĭ funiĭ și lungĭ de vre-o cîte-va zecĭ de metri; ele nu se pot încinge singure, ci cu ajutorul uneĭ femeĭ, care ține capătul cel-l-alt, pe cînd prima se tot învîrtește înconjurîndu-șĭ mijlocul cu brîul și apropiindu-se de capăt, cu cît se tot învîrtește.

Operația încingereĭ ele o fac pe stradă și în loc să ție ca talia lor să fie sveltă și subțire, din contră ’și-o îngroașe cît pot mai mult în cît privindu-le din apropiere cine-va, are iluzia că vede niște boloboace în mișcare.

Bulgăroaicele îșĭ poartă brîul atît iarna cît și vara pe căldurile cele maĭ marĭ.

Podoaba lor cea maĭ de seamă este brîul, menit să le ascundă desăvîrșit formele.

Pe cap poartă un fel de tablietă cu bibilurĭ și din carĭ cad pe spate niște ciucurĭ. Pe dedesubtul tablieteĭ, pe cap și pe tîmple, sunt mai multe legăturĭ, așa fel puse ca să facă un unghiŭ ascuțit spre frunte. Pe sub bărbie și pe sîn aŭ paftale marĭ de-asupra brîuluĭ.

Sentimentul frumosului, al căruĭ grad de desvoltare se oglindește îndestul în portul arătat, nu se manifestează la femeile acestea de cît într-un amestec al culorilor celor maĭ țipătoare.

Iar la manifestarea frumosuluĭ în forme, ele n-aŭ ajuns încă, de aceĭa ’șĭ ascund formele.

Vioiciunea, care adesea la femeile altor popoare ține locul frumusețeĭ, lipsește cu totul bulgăroaicelor. De și molatice, par sănătoase, supuse la muncă, iar curățenia și ordinea nu pare să le fie o necesitate... În picioare n-aŭ nicĭ un fel de încălțăminte și așa gătite trec la tîrgul femeilor, tăcute, cu ochiĭ în pămînt ca niște mirese.

Calfele aŭ prins nota ridicolă și în loc de orĭ-ce altă vorbă, pun în activitate foarfecile, care țăcăne satiric în tot timpul cît defilează slavele pe d-înaintea prăvăliilor.

Eĭ n-aŭ timp să stea acum de taifas ca în zile de sărbătoare, să presare cu epigramele lor ticluite instantaneŭ portul bulgăroaicelor, orĭ al chirigiilor arnăuțĭ, carĭ se fac n-aude nu vede, de și știŭ că pe socoteala lor întră foarfecile în activitate.

In treacăt doar măsoară din ochĭ, răzbunător, pe vre-o calfă, dau din cap murmurînd printre buze vre-o înjurătură și trec maĭ departe pe urma cailor și catîrilor, pentru a ajunge la conac.

Calfele nu țin în seamă ciuda celor ce li se par lor că trebue să fie luațĭ la vale și privindu-se uniĭ pe alțiĭ de la locul unde cos, rîd de multe-orĭ pe înfundate pentru a nu atrage atenția patronuluĭ.

Să nu-l ducă nenorocul în piața Vlahcearși pe cel ce s-a călit la vre-un han și fără voe ar umbla pe două cărărĭ, căcĭ calfele croitorilor armînĭ sunt în stare să-l aducă repede la trezire.

Ciraciĭ lor în asemenea împrejurărĭ, iuțĭ de picior cum sunt, se apropie de bețiv, îĭ înfig acul pe la spate de care atîrnă o coadă lungă și de aci încolo rîsul și chiotele se țin lanț pînă ce alcoolicul se pomenește luat pe sus de hamaliĭ evreĭ, carĭ execută cu succes actul final al comedieĭ... De aceĭa ceĭ ce obicinuesc să se dreagă... se feresc ca de foc să dea prin Vlahcearși.

Ast-fel se petrec lucrurile în numita piață, unde domnește armînimea.

Aci cu greŭ și numaĭ printre vîrstele cărunte se va putea găsi un analfabet. Toțĭ tineriĭ știŭ ceti și scrie și vorbesc prin semne din ochĭ saŭ mînă.

Pentru fie-care seminție aŭ cîte o poreclă: Evreuluĭ ’ĭ zic „motur”, turculuĭ „porintu”, bulgaruluĭ „ocan”, greculuĭ „zarif”. Și aceste porecle nu-s aruncate în vînt, ci însemnează că cel d-intîĭ e murdar, al doilea e îndulcit, al treilea are cap gros, al patrulea e croit din subțire, adică filfison.

Aŭ o limbă convențională cu metafore și aluziunĭ, așa în cît streinul nicĭ o-dată nu poate bănui că de el e vorba.

Cu puținul lor câștig și cu economia la baza viețeĭ lor, duc un traiŭ mulțumitor, sunt sprintenĭ, vioĭ, totdeauna curațĭ, veselĭ, vorbărețĭ, spiritualĭ și un fel de satirĭ pentru neamurile străine.

Pentru întreg personalul prăvălieĭ patronul dă 40 parale ciraculuĭ să aducă de la hanul din apropiere mîncare; dacă-ĭ zi de post o strachină cu fasole, dacă-ĭ zi de dulce o porție cu mîncare și pentru rest pîine neagră.

Ciracul îșĭ cunoaște meseria. El va merge la hangiŭ, îĭ va cere o strachină cu fasole și daca nu ’ĭ-o umple, apoĭ printre rîsete și glume, înșfacă el caucul și maĭ toarnă o bună porție în strachina pe care trebue să o aducă plină. De aci trece la băcan să-ĭ pună unt-de-lemn de Volo și, pe cîtă vreme băcanul e ocupat cu punerea unt-de-lemnuluĭ, ciracul înșfacă neobservat în pumn sarea și piperul, adese-orĭ vre-o limbă două de icre roșiĭ, din cele tescuite în butoiŭ, pentru care bravură știe el că va primi un zece la conduită din partea calfelor.

Boabele de fasole se mănîncă de calfe cu vîrful aculuĭ, iar zeama se legumește cu miezul de pîine în așa fel, în cît toțĭ sunt săturatĭ la finele meseĭ.

La una din camerile de sus ale prăvăliei luĭ Delinușĭ din numita stradă, se adunase maĭ mulțĭ patronĭ în ziua acea și se discuta cu multă aprindere asupra evenimentelor petrecute cu treĭ zile maĭ nainte, în dealul Bucoveĭ. Aci se aștepta sosirea Fărșeroților, de a căror vitejie se dusese vestea în tot orașul.

Dintre calfele lor, ceĭ maĭ în vîrstă luase parte la memorabilă luptă și în timpul celor treĭ zile cît aŭ fost deținuțĭ se simțise lipsa lor în Vlahcearși.

Și pe cînd acum tîrgul era în toiul luĭ, se văzu Costa, fiul luĭ Ianula cel mare, percurgînd în fuga mare Vlahcearși și anunțînd din prăvălie în prăvălie că vin Fărșeroțiĭ. Costa, după ce anunța pe Delinușĭ, se repezi la Simu Birina, care-l trimisese să cerceteze și să-ĭ aducă noutățĭ de situația lucrurilor.

La auzul celor spuse de Costa, Simu tresări.

— I-aĭ văzut tu cu ochiĭ tăĭ?

— Da, cînd eșeaŭ din poarta seraiuluĭ.

— Și pe cine anume aĭ văzut?

— Pe toțĭ aĭ noștrĭ, carĭ aŭ pornit-o veselĭ spre Vlahcearși.

— Era și Kendra și Tuliu în mijlocul lor?

— Da, eraŭ și eĭ și le ziceaŭ că-ĭ vor lua la stînĭ, unde trebue să serbeze victoria. Ti! ce bine îmĭ pare că aĭ noștrĭ aŭ eșit victorioșĭ! Are să fie frumos de tot în deal...

Pe cînd Costa se bucura de toate acestea, Birina părea din ce în ce maĭ îngîndurat.

Dar în momentul acela i se păru că zărește în apropiere pe Dimce morarul, care se oprise în dreptul uneĭ femeĭ și căuta a se ajunge din preț.

— Să eĭ seama să nu se fure ceva Costa! Eu mă duc să încasez o datorie; nu voiŭ întârzia mult.

Și Simu, care nu voia să-ĭ dea de bănuit luĭ Costa că vrea să vorbească cu Dimce, îl pîndi pe acesta pînă făcu cumpărătoarea, apoĭ se luă pe urma luĭ și cînd coti în strada evreiască, iuți pasul și la o distanță oare-care fu în dreptul luĭ Dimce.

— Noroc Dimce!

— A... să trăeștĭ D-le Simu!

— Unde te ducĭ Dimce?

— Mă duc la han să încarc calul și să plec la Dihuva.

— Bine, bine Dimce.

Apoĭ misterios:

— Astă-zĭ vor sui și prieteniĭ în comună, mîne saŭ poimîne m-am informat că vor merge la stînĭ... cred că n-aĭ uitat promisiunea...

— Cum să uit, vaĭ de mine, D-le Simu! Eu n-am uitat de loc... Ba într-o zi era să-țĭ aduc vestea pe care o aștepțĭ, dar nu era singur...

— Știŭ; am aflat că era însoțit de dascălul Sîrmacheșĭ.

— E... acum mă crez ce spuĭ.

— Nu-ĭ nevoe de altă lămurire; e vorba de astă dată să nu perzĭ ocazia.

— Fiĭ pe pace.

Poate că țĭ-a maĭ rămas ceva de tîrguit și aĭ fi isprăvit baniĭ... Poftim să se găsească la D-ta acest medgid (5 lei).

Dimce luă moneda zicînd:

— Să trăeștĭ D-le Simu, cu asta mă îndatorezĭ mult.

— Nu face nimic Dimce; caută și veghiază la postul D-tale.

Se strînseră de mînă și se despărțiră.

Simu fu înapoĭ după un sfert de ora, unde găsi pe Costa cîntărind unuĭ cumpărător bitulean o bradoaică cu brînză.

Pe cînd Simu dedea întîlnire luĭ Dimce în strada evreiască, în Vlahcearși Fărșeroțiĭ îșĭ făceaŭ intrarea triumfală.

Abia apărură din spre hamamuri, căcĭ veneaŭ din piața Chiurciilor saŭ Beledie, și foarfecele calfelor intrară în activitate, dar de astă dată ele aveaŭ o însemnătate cu totul alta, care se traducea printr-un uraaa! trăiască Fărșeroțiĭ! și era veselie ne maĭ pomenită pe toate fețele.

La vederea lor, femeile, ca și cum ar fi fost de maĭ nainte înțelese, se ridicară în picioare și-ĭ urmăreaŭ cu ochiĭ plinĭ de mîndrie legitimă, căcĭ nimenĭ din ceĭ străinĭ neamuluĭ lor nu le semăna la chip...

— Uite și Bucuvala, grăiră ele în extaz.

Apoĭ o vecină a moșuluĭ Kendra:

— Privițĭ pe Celnicul Kendra și pe Tuliu rănit... surioară.

Ceata Fărșeroților se opri nu departe la prăvălia luĭ Delinușĭ, unde mai sosiră Sîrmacheșĭ, Nicol, Ciuli și Maimuca profesorĭ, să-șĭ vadă colegul, care luase parte la insurecțiune.

— Fițĭ bine venițĭ între noĭ, să trăițĭ „gionĭ” (voinicĭ) fărșeroțĭ, grăĭ Delinușĭ, care fu urmat de ceĭ presențĭ:

— Trăiască!

Toțĭ se grăbeaŭ să strîngă de mînă pe apărătoriĭ neamuluĭ, carĭ suiaŭ acuma în camera de sus a prăvălieĭ luĭ Delinușĭ, cu vedere poetică spre Dragor și „bizustene”.

Prezența lor alimenta în mulțime discuțiunea și comentariile asupra revoluțiuneĭ.

Aceĭ din armîniĭ meseriașĭ, carĭ luase parte la luptă, povesteaŭ celor setoșĭ de veștĭ și de amănunte precise asupra moduluĭ cum s-a început lupta, cum și peripețiile.

Se apoteoza curajul și mărinimea Fărșeroților, cu deosebire vitejia și prevederea luĭ Bucuvala, mulțumită căruĭa s-a limitat numărul morților, căcĭ grecomaniĭ fiind înarmațĭ, ar fi curățit mulțĭ din aĭ noștri, dacă nu i-ar fi desarmat Bucuvala.

In urma acestora o idee veni să stăpînească pe tineret și anume, cînd vor fi cu toțiĭ Duminica acasă, să meargă la stînĭ, să manifesteze în onoarea fărșeroților, carĭ aŭ salvat cinstea neamuluĭ. Și între aceste, cîntecele veneaŭ să prea-mărească numele eroilor.

In camera prăvălieĭ luĭ Delinușĭ, unde urma să prînzească Fărșeroțiĭ, suiră profesoriĭ.

Cînd fură față în față, se îmbrățișară cu căldură și în ochĭ, luptătoriĭ avură lacrimĭ.

— După cum ne-am informat, a fost lată de tot, fraților, întrebă Sîrmacheșĭ.

O revoluție în toată puterea cuvîntuluĭ, iubițiĭ meĭ, dar ne putem mîngîia că am fost stăpîniĭ situațieĭ, mulțumită acestor vitejĭ, răspunse Tuliu.

— Am prevăzut noĭ furtuna, zise Bucuvala; de aceĭa am ținut să' luăm parte de aproape. Trebue să regretăm nenorocirea, ce a isbit cîte-va familiĭ de armînĭ rătăcițĭ, dar vina nu e a noastră; urma să se găsească printre eĭ cîte-va capete deștepte, să le atragă luare aminte asupra primejdieĭ, ce-ĭ amenință, căcĭ noĭ, la urma urmeĭ, nu puteam lăsa floarea armînimeĭ pradă revolverelor si cuțitelor lor.

Le-am dat o lecție pe care credem să nu o uite grecomaniĭ, cît or fi.

Trebue să se știe de azĭ înainte că armînimea e puternică în Macedonia și să nu dea D-zeŭ să ne ajungă cuțitul lor la os, că va fi vaĭ de vrăjmaș!

Cu treĭ zile de închisoare am răscumpărat libertatea gîndireĭ și a limbeĭ noastre; nu ne vom teme chiar când viața ni s-ar cere pentru a ne afirma și întări națiunea armînească în toate drepturile eĭ.

Pilda dată de noĭ va fi imitată de armîniĭ satelor, acolo unde se vor simți jignițĭ, batjocorițĭ de grecomanĭ, cum am fost noĭ în mijlocul unuĭ oraș înaintat, unde se zice că trăesc mulțĭ învățațĭ.

„Gionele” nostru Tuliu va bine-voi să maĭ ție cuvîntărĭ de felul aceleia din ziua Sfinților Apostolĭ și apoĭ lasă... că mare-ĭ D-zeŭ și pentru noĭ...

Și Bucuvala făcu un gest cu mîna ca și cum ar fi vrut să le spună că Cel a tot puternic veghează destinele națiunilor și nu va permite ca ceĭ slabĭ și rătăcițĭ să se suprapue lor.

Toțĭ ceĭ de față, carĭ luaseră parte la serbare, afirmară:

— Ce e drept, a fost sublimă cuvîntare luĭ Tuliu și fie-care cuvînt ne-a pătruns în suflet, așa în cît de atuncĭ încoa par-că am fi alțiĭ, maĭ mîndri, maĭ puternicĭ.

Sa-țĭ trăiască Kendro, îl felicitaŭ pe bătrîn, care ascultase pînă acĭ.

— Vă mulțumesc, fraților, să trăim cu toțiĭ, să ne bucurăm de isbîndă.

Da acum, după cele ce-mĭ văzură ochiĭ pot muri cu cugetul împăcat, căcĭ am constatat că armînimea nu va pieri nicĭ odată în Macedonia.

— Aĭ să maĭ trăeștĭ tată, să vezĭ si isbînda cauzeĭ, care a provocat acest eveniment pe care-l sărbătorim în inimĭ.

Moș Kendra pricepu aluzia luĭ Tuliu, de aceĭa încheie:

— Să te audă sfîntul fiule, dar un lucru tre-bue să se știe: pădurea e a noastră... ce are a face că ea conține uscăturĭ, carĭ vor peri de la sine, maĭ de vreme, maĭ tîrziŭ.

Să ne îngrijim de vlăstare, căcĭ uscăturile nu maĭ sunt bune de cît pentru foc.

Moș Kendra făcea aluzie la Lala si la Mia. Uscătura din pădure pentru Kendra era Lala și vlăstarul Mia.

Moșu se gîndea că Lala va rămîne acelașĭ și se împăca în suflet că fică-sa va rămîne o credincioasă a romînismuluĭ.

Bătrînul era un idealist în felul luĭ și ar fi vrut să povățuiască pe Tuliu să se ridice deasupra amoruluĭ pămîntesc, dar nu era nicĭ locul nicĭ timpul, de aceĭa suspină și tăcu. Aluziunea a fost înțeleasă de Bucuvala și de Sîrmacheșĭ, inițiațĭ în cauză, dar nu în felul cum o concepuse moșu.

Amîndoĭ dădeaŭ dreptul lui Tuliu, înțelegeau puterea de îndărătnicie a luĭ Lala, dragostea dintre tinerĭ și piedicele, ce ar fi întîmpinat la infinit pentru isbînda visuluĭ lor, dacă nu s-ar fi întrebuințat o diplomație față de fanaticul grecoman.

Bucuvala grăi:

— Eŭ sper că în scurtă vreme, în comunele noastre cel puțin, să nu maĭ rămînă nicĭ unul să cugete si să simtă alt-fel de cum cugetăm și simțim noĭ. Speră gione, și nu gîndi rău de nimenĭ și de nimic. Ceea-ce ți-ĭ scris pe frunte trebue să pățeștĭ.

In urma acestora li se aduse de ale mîncăreĭ pe niște mescioare rotunde, de către bucătariĭ din apropiere.

Prînzul acesta îl dădea Delinușĭ în onoarea Fărșeroților, carĭ o-dată cu sfințitul soareluĭ suiră la o l-altâ în Magarova.

I

Cincĭ zile lipsiseră căpeteniile Fărșeroților de la stînĭ și la vederea lor, secunziĭ începură a descărca pistoale în vînt de bucurie, făcînd să resune Peristera ca de un vuet resboinic.

Fuseseră văzuțĭ de locuitoriĭ ambelor comunĭ și armîniĭ s-aŭ grăbit să le iasă în cale, să le ureze bun venit și să-ĭ felicite pentru modul vitejesc cum aŭ știut să apere cinstea romînismuluĭ.

Grecomaniĭ căutaŭ să se dosească, prefecîndu-se că n-aŭ idee de cele întîmplate, părînd a fi indiferențĭ de cele ce se petreceaŭ; în realitate însă se întrețineaŭ pe ascuns cu Lala și-l întețeaŭ în contra Fărșeroților și ’ĭ reproșaŭ că, de ce n-a intervenit cu autoritatea luĭ, să-ĭ oprească de a lua parte la tedeum — la carĭ reproșurĭ el răspundea că n-a știut nimic, dar că va lua măsurĭ ca pe viitor să nu maĭ îndrăznească Fărșeroțiĭ să facă nici o mișcare fără consimțimîntul luĭ.

In fond, Lala se simțea descurajat, căcĭ știa el bine că nu e în stare să se impue unor uriașĭ ca Bucuvala, de oare-ce între el și dînșiĭ era o tovărășie, stipulată prin contract, ce prevedea că, din numărul vitelor, cu a căror economie se ocupaŭ Fărșeroțiĭ, o treime era proprietatea fie-căreĭ căpeteniĭ. Eĭ nu eraŭ salariațiĭ luĭ Lala, ci tovarășĭ, aĭ capitaluluĭ îndoit din partea luĭ Lala, care se egala cu partea lor de muncă.

Venitul turmelor, prin urmare, era împărțit în treĭ, din care două părțĭ reveneaŭ luĭ Lala și o parte fie-căruĭ cap de Fărșerot sub a căror îngrijire și administrație lucrurile prosperaŭ.

Căcĭ ce ar fi făcut Lala singur, dacă n-ar fi fost Fărșeroțiĭ, bunĭ gospodarĭ și harnicĭ economĭ de vite, carĭ se pricepeaŭ în rostul uneĭ asemenĭ întreprinderĭ?

Ar fi urmat să lichideze totul și cu cîte-va sforțărĭ din partea Fărșeroților, ar fi devenit eĭ proprietarĭ și asupra părțeĭ sale.

Ast-fel stînd lucrurile, autoritatea luĭ Lala asupra Fărșeroților era consacrată prin obiceiul loculuĭ, de a se atribuĭ cinstea și puterea morală stăpînuluĭ— iar nicĭ de cum că această autoritate ar fi decurs de vre-un drept exercitat de stăpîn asupra servuluĭ.

Știa el Lala acum că are dușmanĭ personalĭ pe lîngâ partidul armîn, împotriva căruia lupta fără succes... I se adusese la cunoștință evenimentele petrecute în Magarova și tot ce a urmat în Bitolia. Aflase că Mia și Maria luaseră parte atît la serbare cît și la Bitolia, însă nu maĭ îndrăznea să provoace nouĭ scandalurĭ în familie.

De cînd cu venirea luĭ Kendra și a luĭ Tuliu în casa sa, și conflictul știut, el nu maĭ vorbea nici cu Mia nicĭ cu Maria. Kendra îĭ sta în față mereŭ amenințător, i se părea că-ĭ aude glasul și Simu întîrzia să ’ĭ aducă vre-o veste...

Mia, din ziua cînd a zărit din balcon pe Tuliu rănit la mînă, toată jalea și-a închis-o în inimă șĭ-sĭ petrecea zilele retrasă în odaea eĭ, în plîns, ferindu-se și de mamă-sa să nu o vadă.

Chinul eĭ însă era cu atît maĭ mare, cu cît nu putea ști cum îĭ merge luĭ Tuliu. Aflase că aŭ fost liberațĭ din închisoarea Seraiuluĭ a treia zi, dar maĭ mult nu știa, și din mintea eĭ nu-l uita o clipă. Pe cine să întrebe unde e Tuliu, ce face el și dacă rana îĭ merge spre vindecare?

I s-a spus de către soațe, carĭ sosise din Bitolia, că Dumineca ce vine, tinerimea armînă din ambele comunĭ va merge la stînĭ, unde se zicea că va fi horă mare, că vor fi jocurĭ, petrecerĭ etc.

— Vezĭ, fă-te bine, soro, să mergem și noĭ, să privim, cu atît maĭ mult, cu cît stînele sunt ale voastre și plimbarea noastră va fi motivată în fata lumeĭ — i-a zis Vangheluța de peste drum, care venise să vadă cum îĭ este Mieĭ.

Mia tresărĭ ca din visare. Se gîndi că poate va vedea pe Tuliu și simți ca și cum un curent de însănătoșire i-ar fi circulat prin vine.

— O să mă silesc Vangheluțo să mă scol, căcĭ poate aerul îmĭ va face bine... De cum am venit din Bitolia, nu mă simt bine. Răceala să fie cauza... saŭ impresiunea ce am avut-o la vederea atîtor rănițĭ, flăcăĭ din aĭ noștrĭ... nu știŭ și eŭ ce să maĭ zic...

— Eŭ bănuesc c-aĭ răcit surioară, dar am speranța să te întremezĭ la loc, cînd i veĭ vedea la horă voinicĭ și vindecațĭ...

— Să te audă Dumnezeŭ, Vangheluțo.

— O să fim toate soațele, carĭ am fost la serbare, Mie, și bagă de seamă că fără tine nicĭ una nu merge.

In tot timpul acesta soațele Mieaĭ veneaŭ în fie-care zi la dînsa și prin glume căutaŭ să o predispue la veselie — însă ele nu știaŭ nicĭ una adevărata bubă ce o rodea...

Venise și ziua Duminiceĭ. Mia se sculase maĭ de vreme ca de obiceiŭ, terminase cu trebile caseĭ și acum îșĭ făcea găteala. Gîndul că va fi văzută de Tuliu, o făcuse să-șĭ aleagă rochia de culoarea liliaculuĭ, apoĭ ilecul cel muiat în fir de aur; pe cap s-a legat cu „șchepa” cea de mătasă fumurie, brodată pe la marginĭ cu mătăsică multicoloră. Părul eĭ bogat, împletit în două coade, ce îĭ atingeaŭ pulpele, venea așezat sub „șchepa” străvezie, iar în dreptul funteĭ de la stînga creșteteluĭ prinse un chiparos și pe piept floarea „nu mă uita”.

Și fără de găteala asta Mia n-avea rivală în ambele comunĭ, dar de astă-dată voea să se convingă, dacă într-adevăr e frumoasă și se privi cu atenție în oglindă.

Simțul frumosuluĭ în producțiunile fireĭ și ale arteĭ fiind bine desvoltat în sufletul eĭ, avea oroare de culorile țipătoare, de formele exagerate, disproporționate. Se măsură, zic, de sus în jos în oglindă. Se găsi la statură potrivită. Iși privi în profil bustul peptuluĭ și rămase mulțumită de sîniĭ eĭ răsărițĭ în libertate și fără corset, pentru vîrsta eĭ de 18 anĭ.

La talie nu era tocmaĭ subțirică, dar nu vru să forțeze maĭ mult colanul, că prea i-ar fi pus în evidență șoldurile și nu o aranja de loc să se știe că în privința asta a trecut la exagerație.

Toate le-o fi putut observa Mia examinîndu-șĭ boiul mlădios la oglindă și silindu-se să atingă perfecțiunea, pentru a fi la înălțimea inspirațiuneĭ poetuluĭ, numaĭ una n-a putut-o nicĭ ea observa, că s-ar fi îndrăgit de sine poate...

Era atmosfera acea radiantă în centrul căreia plutea ființa eĭ, ce se eteriza, se perdea pe nesimțite pentru a face loc castitățeĭ, inocențeĭ și curățieĭ sufletuluĭ eĭ de fecioară — calitățĭ, ce se nuanțaŭ tot maĭ puternic cu cît pentru ea rămîneaŭ invizibile, nebănuite, neștiute.

Faptul că se gătise si căutase să se convingă, dacă într-adevăr îĭ șeade bine, avea o origină de ordin cu totul superior și anume: ea vedea în Tuliu idealul și pe alesul națiuneĭ sale, și-l asemăna în minte cu eroiĭ din miturĭ și-șĭ zicea: oare e destul de perfectibilă? Poate fi motivul inspirațiuneĭ marilor sale acte?

Iată ce idee o domina, cînd o făcuse să-șĭ peardă vremea la oglindă, să se studieze cu a-tenție.

Intr-adevăr, era minunată și superioritatea eĭ aŭ confirmat-o soațele, cînd aŭ văzut-o, nu prin cuvinte, ci prin sărutărĭ și exclamațiunĭ de admirare.

Porniră, după ce se convinseră din cerdac că în „curie” e lume multă. Ce e drept, tineriĭ se ținuseră de cuvînt și între 2 și 3 p. m. își făcuseră aparițiunea în fața stînelor, în cît acum răsuna pădurea de urale și de „s-bănează Fărșeroțiĭ”.

Căpeteniile, la vederea lor, se grăbeaŭ să-ĭ strîngă de mînă, să le mulțumească prin cuvinte adînc simțite pentru simpatia, ce le-o arăta și eraŭ mîndri aceștĭ oerĭ de a vedea cum pe urma lor răsărea o nouă armată, care avea să ducă maĭ departe lupta cu succes.

Bucuvala dete ordin secunzilor să zică din cavale și într-un moment se înjghebă o horă mare între ceĭ 50 de păstorĭ și tineretul, ce venise să manifeste la stînĭ. Din cînd în cînd cîte vre-un pocnet de pistol ducea vestea în depărtare că la stînĭ poporul petrece.

Entusiasmul tineretuluĭ veni să-l cuprindă și pe moș Kendra, care, negreșit nu putea lipsi din mijlocul a lor săĭ; juca între Bucuvala și Coli Ghiza și se pricepuse bătrînul să înlăture tristețea care-l chinuise.

Dar pentru ce moșul ar fi putut să fie trist în acest moment, el cel optimist din fire? Avea un motiv să fie trist și aceasta provenea din cauza raneĭ de la mîna luĭ Tuliu, care avea nevoe de o serioasă îngrijire și tocmaĭ fiind-că suferea, rămase să bolească în pat, pe cînd bătrînul inimos venise între aĭ săĭ, dar cu gîndul era la Tuliu.

Tocmaĭ pe cînd hora era în toiul eĭ, se văzură răsărind din toate părțile, în grupurĭ, femeĭ și fete din Magarova și Ternova. Era întîĭa oară cînd ochiĭ lor se desfătaŭ la priviliștea, ce li se desfășura pe de nainte.

Știaŭ bine că nu era nuntă și totușĭ așa ceva nicĭ la nunțĭ nu pomenise. Se formă un cerc împrejurul horeĭ. Cercul acesta de privitorĭ veni să fie mărit de Mia și soațele eĭ. Dînsa îșĭ aruncă lacom privirea spre horă, examină cu atenție pe fie-care în parte și văzînd ca Tuliu nu e printre eĭ, simți că se cutremură din picioare.

Bine nu-ĭ putea fi, nicĭ vorbă, dar pe cine și cum să înrrebe ea ce face, cum îĭ merge luĭ Tuliu?

Presimțirea o făcea să ghicească că Tu]iu trebue să sufere. Dar prezența luĭ moș Kendra o maĭ îmbărbătă.

Ah, de ar întreba-o el de sănătate, ar profita de împrejurare, l-ar întreba ce face Tuliu, dacă s-a vindecat, dar cine știe... o va întreba moșu saŭ nu... Cine știe, poate că cu gîndul acesta s-a desprins el din horă la vederea Mieĭ, saŭ că era prea obositor pentru el să ție pept cu tineretul...

Ișĭ șterse nădușeala de pe frunte și se dete pe lîngă umbra unuĭ brad uriaș.

Mia întoarse capul într-acolo. Se scuză pentru moment din fața soațelor și le zise că, avînd durere de cap, să-ĭ dea voe să se odihnească puțin sub umbra aceluĭ brad.

Păși într-acolo.

Moș Kendra se așezase pe mușchiul luĭ. Cînd fu aproape de el, Mia grăi încet:

— Bună-ți oară, Lale!.

— A... ghine viniș, mușiteață.

Apoĭ sculîndu-se și plin de iubire strîngîndu-ĭ mînă, urmă:

— Suntețĭ bine pe acasă, mama ce face?

— Bine, Laie, bine; dar dv.? Cum se face că eștĭ singur?

— Da, singur, Mie, cum mă vezĭ; Tuliu e în pat. Rana de la mînă îl supără răŭ; azĭ noapte n-a putut închide ochiĭ, sărmanul băeat... Oh, a fost o noapte grea... a avut și aiurărĭ. Iubirea ce o am pentru popor, m-a făcut să-mĭ iaŭ inima în dințĭ și să-l las singur; apoĭ n-am avut ce face și stăruințeĭ luĭ, care m-a silit să vin.

Țal Zega, nepoată-mea îl îngrijește ca o soră, dar nu știŭ dacă nu va avea nevoe de ajutorul unuĭ doctor, Mie.

Mia ascultase pe bătrîn și înlemnise acolo, în picioare în fața luĭ. Fața eĭ era pală, inima îĭ svîcnea în piept cu tărie și nu putu grăi de cît:

— Un doctor, Lale, un doctor, da, cît mai curînd...

In colțul genelor i se iviră doĭ stropĭ de lacrimĭ, carĭ ’ĭ alunecară pe piept.

Ișĭ întoarse capul spre pădure și cu batista le șterse repede urma.

— La asta m-am gîndit și eŭ — urmă bătrînul — mi-e în gînd să mă cobor chiar mîne în Bitolia și să aduc pe doctorul Hristovicĭ, care-ĭ un bun chirurg se zice...

— Să nu întîrziĭ nici un minut, Lale, căcĭ nu-ĭ de glumit cu o rană, și, vaĭ, Lale, o întreagă lume armînească și a pus speranțele în Tuliu!!

Dar Mia nu-șĭ maĭ putu ține isvorul ce i se porni din ochĭ.

Bătrînul înduioșat suspină cu amărăciune. Acum constata el iubirea nețărmuită a feteĭ luĭ Lala pentru Tuliu.

Mia băgă de seamă că e observată de soațe, de aceea se înarma cu tot curajul, se apropie de bătrîn, îĭ întinse mina și ’ĭ șopti:

— Să-ĭ ducĭ multă sănătate din parte-mĭ, Lale, și să-ĭ spuĭ că mă voiŭ ruga lui Dumnezeŭ să-ĭ dea puterĭ să treacă pericolul și vecinic să aibă parte de bine;

— Ițĭ mulțumesc fiică scumpă, murmură moș Kendra, înecîndu-l suspinele. Oh, cum ar fi sărutat-o pe frunte, cum i-ar fi bine cuvîntat pe amîndoĭ, Dumnezeule, dar... cine ar fi înduplecat pe Lala la așa ceva?

Se gîndi la Tuliu și cumpănind în minte împrejurările, conchise că față de un înger ca Mia i-ar fi cu neputință luĭ Tuliu și orĭ-căruĭ tînăr — care ar fi iubit-o în locul luĭ Tuliu, să se ’nalțe de-asupra unuĭ amor lumesc...

In fața Mieĭ văzu moș Kendra că lupta la care se angajase fiul său abia era la începutul eĭ.

— Ce spunea moș Kendra, Mie? o întrebară soațele.

— Imĭ vorbea de fiul săŭ, sărmanul, răspunse cu seninătate Mia.

— Am auzit că rana ’ĭ merge spre răŭ, dragă Mie!

— Da! — făcu Mia mîhnită.

— Țal Zega spunea către vecine că îndură grozave suferințe.

Nu eraŭ de ajuns afirmările bătrînuluĭ, maĭ veneaŭ acum și soațele să o sîngereze la inimă cu vorbele lor.

Vaĭ, și trebuia cu toate aceste să pară indiferentă, să observe hora, să rîdă, să glumească cu celelalte soațe, carĭ eraŭ mulțumite de ce vedeaŭ.

Intre cîntece și jocuri vremea trecuse și primele carĭ începură a se retrage fură grupurile de femeĭ și fete ce aveaŭ grija caselor, apoĭ urmară tineriĭ în rîndurĭ, rîndurĭ.

Din toată lumea asta, singurul moș Kendra maĭ rămăsese la sfat cu Bucuvala și ceilalțĭ.

Lipsa luĭ Tuliu fu observată de Fărșeroțĭ, dar pînă aci nu fusese timp de a se interesa de el și, odată rămașĭ singurĭ, moș Kendra le arătă că rana luĭ Tuliu îi inspiră grijĭ.

— Să se cheme un doctor numaĭ de cît, replică Bucuvala.

— Mîne voiŭ coborî la Tîrnova să văd cum îĭ merge.

— Vederea ta îĭ va face bine, Bucuvala. Vedețĭ, s-a întunecat și eŭ tot aci mă găsesc. De ce nu mă luațĭ la goană?

Dar fiind-că voĭ nu mă gonițĭ, e timpul cred să vă zic noapte bună.

Moșul se sculă îngrijorat și strînse de mînă pe fie-care în parte. Timpul era liniștit, cerul senin și luna plină poleia înălțimile codruluĭ Magarovei, desemnînd umbre fantastice dincolo de stîncile eratice. Poteca, care conduce la isvor și de aci la stînĭ, era acum pustie.

Nici un zgomot, nicĭ o șoptă, doar cîntul lugubru al uneĭ cucumele aciuiată în scorbura uneĭ stînĭi, făcea să străbată ecoul în adîncimea codruluĭ.

Unuĭ om superstițios i-ar fi făcut răŭ glasul acesteĭ păsărĭ de noapte, despre care oameniĭ simplĭ spun că prevestește nenorocire, de oare-ce avînd simțul mirosuluĭ foarte desvoltat, simte apropiata intrare în descompunere a corpuluĭ viețuitoarelor... Moșu însă, care era preocupat cu rana luĭ Tuliu nicĭ că a luat seamă, ci cu capul în jos mergea gînditor pe poteca șerpuitoare.

Singurul Bucuvala îl petrecuse o bună distanță, pînă ce-ĭ zisese moșu să se înapoieze. Uriașul, oprit pe vîrful uneĭ movile, părea un zeŭ neadormit. De l-ar fi văzut cine-va pe vremea aceĭa cum îșĭ rotește privirile de-asupra comunelor unite și cum cărda să străbată prin umbrele nopțeĭ, s-ar fi dat în lăturĭ de spaimă...

Avea aerul unuĭ Marius pe ruinele Cartagineĭ...

Ce să-ĭ fi fost luĭ oare, de nu-ĭ venea să se miște de acolo? Poate că se gîndea să n-amenințe vre-o primejdie pe Kendra și ținea să se asigure că a intrat teafăr în sat?

Da, se întîmplase tălhăriĭ pe drumul acesta, maĭ de mult însă, pe cînd haiducea Maleo prin împrejurimile Magaroveĭ. Dar pe cînd Bucuvala stetea înfipt colo pe movilă, nu departe de isvor, din partea unde încep ceĭ dintîĭ tufanĭ, zări scăpărînd o lumină roșiatică, care fu urmață de o detunătură puternică de armă, apoĭ un țipăt prelungit și în fine niște gemete, ce se perdeaŭ în umbrele nopțeĭ.

Ca un vultur ce se repede din sboru-ĭ asupra pradeĭ, cu aceiașĭ împetuositate uriașul în urma cîtor-va săriturĭ, fu pe potecă și acum maĭ mult fugind pe brâncĭ, se apropie de cel ce căzuse pe spate.

Bucuvala făcu un pas înapoi, căcĭ recunoscu la razele luneĭ pe cel căzut: era moș Kendra, sărmanul, care văzînd pe Bucuvala, printr-o sforțare supremă, grăi stins de tot: m-aŭ omorît vrăjmașiĭ... colo... colo... a fugit... și Moșu se silia să arate cu mîna în partea de unde ' zărise lumina.

I1 sprijini pe brațul luĭ și văzînd cum moș Kendra închide pleoapele, strigă:

— Frate, spune-mĭ cine a fost, nu l-aĭ putut recunoaște?! Kendro, scumpul meŭ amic, Kendro!...

Ah... s-a stins... murmură uriașul

Lăsă binișor pe Kendra, stins de viată pe iarbă și fără a maĭ sta o clipă pe gîndurĭ, luîndu-șĭ seama că ucigașul ar putea să scape, porni în goană disperată pe poteca șerpuitoare.

Se gîndi că or cine ar fi, va trebui să apară la drum spre a coborî în sat saŭ să apuce drumul Nijopoleĭ.

Călca mărunt și ușor în tocmaĭ ca un motan tînăr, care se exersează pe sub gard să vîneze în fața unuĭ stol de vrăbiĭ.

Dar lună intră în regiunea unor norĭ negriĭ și întunericul se lăți prin împrejurimĭ în cît nu se maĭ putea distinge obiectul la doĭ pașiĭ Totușĭ uriașul deprins cu locurile aceste accidentale, cunoscînd orĭ-ce rîdicătură, orĭ-ce povîrniș, nu disperă.

Prevederile luĭ nu l-aŭ înșelat, căcĭ cînd ajunse în apropierea celuĭ din urmă tufan, care forma capătul unghiuluĭ codruluĭ, ucigașul fără să bănuiască că e urmărit de cine-va, venea chiar în fața luĭ Bucuvala.

Acesta nu-ĭ maĭ dete timp nicĭ să se reculeagă, ci ridicînd pumnul, îl lăsă cu toată furia putereĭ sale herculane pe capul ucigașuluĭ.

— Stăĭ mișelule!... că te mănînc fript — urlă Bucuvala.

Dar de prisos îșĭ maĭ cheltui vorba, căcĭ isbitura fu așa de cumplită, în cît pentru moment presupusul ucigaș a căruĭ țeastă suferise avariĭ, se vede, se cletină loculuĭ și vru să cadă lungit, dar Bucuvala îl sprijini pe braț murmurînd:

— Nu-ĭ timpul să morĭ acum tălharule, stăĭ, trebue să trâeștĭ, să te vedem cine eștĭ, cum te chiamă, cine te-a îndemnat să săvîrșeștĭ omorul: răsbunarea sau tâlhăria; mișelule...

Și zicînd aceste, îl luă subsăorĭ, grăbind cu el la isvor. În cîte-va minute ajunse, îl lăsă încet pe iarbă și luînd apă cu ulcica, îl stropi, îl făcu să bea, îĭ frecă pulsul, inima, timplele...

Bucuvala era aproape să dispere, văzînd că asasinul nu dă semne de viață.

La cîți-va pași de isvor se distingea întins pe ĭarbă Moș Kendra în nemișcare și cîndușea și cămașa-ĭ albă arătaŭ luĭ Bucuvala locul unde zace el mort...

La gîndul că n-are să maĭ poată vorbi nicĭ odată... cu vrednicul bătrîn, o lacrimă îĭ străluci în colțul genelor sale, apoĭ îĭ curseră în șir maĭ multe.

Cum să nu plîngă... perdea un tovarăș de luptă, pe care cu greŭ l-ar fi putut înlocui un al doilea,

Nu știa acum dacă presupusul ucigaș e mort de-a binelea, sau să preface...

Il scotoci prin sîn. Da, avea o armă și țava eĭ era și acum caldă.

Nicĭ vorbă, se gîndi Bucuvala — el e asasinul.

După un timp oare-care de fricțiune, observă că dă semn de viață.

Bucuvala respiră maĭ ușor.

— Mulțumescu-țĭ, Doamne, că n-a murit.

Se descinse și înainte de a se desmetici ucigașul, îl legase de mînă și acum se pregătea să-l lege de cealaltă,

Necunoscutul grăi.ca și cum ar fi aiurat:

— Ce vreĭ să facĭ cu mine?

Bucuvala avu o tresărire... Recunoscuse glasul individuluĭ... Așa dar era Dimce morarul!

Iĭ răspunse calm:

— Aĭ să vezĭ maĭ tîrziŭ.

— Unde vreĭ să mă ducĭ?

— La stînĭ — aĭ cunoștință de ele, nu este așa?

— Da! Și ce vreĭ să-mĭ facĭ?

— În tot cazul n-am să te tratez așa precum ai făcut tu sărmanuluĭ Kendra.

Și repede Bucuvala continuă:

— Spune, ce aĭ avut cu el, mișelule?

— Alțiĭ m-aŭ pus, nu e vina mea.

— Și tu l-aĭ ucis ca pe o vrabie.

— De vreme ce m-aŭ pus, la ce mi-ar maĭ folosi să mint.

Bucuvala era satisfăcut de strategema ce a întrebuințat față de asasin, de a-l face să mărturisească crima cu atîta ușurință, căcĭ în realitate el numaĭ bănuia pe Dimce și ar fi avut de furcă să-l hotărască la mărturisire, dacă ar fi urmat să nege.

De aceĭa nicĭ nu-l lăsă să încheie frasa din urma și Bucuvala grăi:

— Da, te-am văzut de pe movilă, ți-am urmărit toate mișcările, dar n-am știut ce gîndurĭ nutreștĭ, că te dedeam eŭ maĭ repede gata, înainte ca tu să răpuĭ pe Kendra. Precum vezĭ, chiar în pămînt să fi întrat și tot nu-mi scăpaĭ. Acum eștĭ prizonierul meŭ pînă ce vom descoperi pe vinovățiĭ despre carĭ aĭ spus. Urmează-mă dar.

Dimce se sculă, iar Bucuvala, ținînd de ambele căpătîe ale brîuluĭ, ducea alăturea pe asasinul lui Kendra spre stînĭ.

Tovarășiĭ începură a se îngrijora de întîrzierea luĭ Bucuvala și de aceĭa steteaŭ nedumerițĭ în fata stînelor.

Cînd l-aŭ văzut că vine însoțit încă de un altul, aŭ crezut că e Kendra, dar luînd seamă că necunoscutul e adus legat — începură a bănui ceva răŭ...

— Fraților! grăi Bucuvala în mijlocul tăcereĭ și a mirăreĭ, ce se zugrăvise pe fețele Fărșeroților.

Și glasul îĭ tremura ca nicĭ odată.

— Vețĭ păstra cel maĭ desăvîrșit mister asupra celor, ce am să vă spuĭ. Nimenĭ afară de voĭ n-are dreptul să știe secretul ce vi-l voiŭ încredința.

Aflațĭ dar că bunul nostru Kendra, celnicul Kendra, nu maĭ este printre noĭ.

— E... ce aĭ zis, Bucuvala!...

— Da, fraților, acum o jumătate oră, știțĭ bine că Kendra îșĭ luase noapte bună de la noĭ și nimănuĭ nu-ĭ trecea prin minte că acel „noapte bună” al săŭ, va fi cel din urmă adio și fără revedere, căcĭ, în dreptul isvoruluĭ, a fost asasinat mișelește de Dimce, pe care l-am prins și 1-am adus în fața voastră.

Fărșeroțiĭ priviră sălbatic pe Dimce. Coli Ghiza vru să se repeadă la el să-l sfîșie, dar un gest al luĭ Bucuvala îl ținti loculuĭ.

— Pedeapsa stă în mîna legeĭ noastre Coli Ghiza. Liniștește-te și înainte de orĭ-ce altă hotărîre, repeziți-vă voinicilor pînă la locul crimeĭ și aducețĭ încoa pe brațe pe bunul nostru Kendra; să ne facem datoria maĭ întîĭ față de dînsul, apoĭ ne vom ocupa de Dimce și ceilalțĭ. De o cam dată vă daŭ în primirea voastră Kosta și Grușu pe acest criminal, să mi-l păzițĭ în casa din poeană, unde nu-ĭ vețĭ ști de urmă de cît numaĭ voĭ douĭ. Il vețĭ hrăni, și nu-ĭ vețĭ da ocazie să se plîngă de nimic, pînă cînd va veni vremea să mi-l datĭ mie în primire.

Fărșeroțiĭ consternațĭ de vestea sinistră, deferă fuga spre locul crimeĭ.

La vederea Moșuluĭ Kendra, muțĭ de durere, nu-șĭ puteaŭ stăpîni cursul lacrimilor. Plîngeaŭ fie-care în cîte o parte și nu se auzea nicĭ un cuvînt de mîngîere. În cea maĭ desăvîrșită tăcere Moș Kendra fu întors cu fața în sus, apoĭ luat pe brațele lor vînjioase, doĭ maĭ în față, doĭ maĭ la mijloc, unul sprijinindu-ĭ capul; ast-fel suiaŭ eĭ cu mortul la stînĭ.

Luna de sus, care eșise din regiunea urnirilor, era martoră la această dramă, ce se desfășura în partea de Nord a Magaroveĭ, la cîte' va sute de metri apropiere.

II

Declarațiunile luĭ Dimce, făcute în fața luĭ Bucuvala și Ianula cel Mare, buimăciră pe Fărșeroțĭ.

— Și pentru care cuvînt Simu îțĭ spunea că vrea să scape de Kendra și Tuliu?

Morarul dete din umerĭ și răspunse:

— Știŭ atîta că se temea de eĭ să nu calce pe d. Lala. Imĭ spusese că d. Lala l-a însărcinat să mă angajeze cu paza stînelor și dacă voiŭ surprinde cum-va pe lîngă stînĭ pe aceștĭ doĭ Fărșeroțĭ, să-ĭ ucid, că el răspunde de ori-ce s-ar întîmpla.

Bucuvala și lanula se priviră semnificativ. Le era de ajuns de o cam dată ceea ce știaŭ, că Lala, din cauza ureĭ, ce hrănea luĭ Kendra, de cînd cu conflictul iscat între amîndoĭ, și despre care avea idee Bucuvala, și-a asociat scopuluĭ săŭ de a se scăpa de Kendra și Tuliu pe Simu Birina, căruia, de sigur, trebue să-ĭ fi dat banĭ, că acesta la rîndul luĭ să găsească cu atîta ușurință un instrument orb cu care să apuce jeratecul, fără să se frigă. Era maĭ mult ca sigur Simu, că Dimce va comite crima fără să fie văzut de nimenea.

Și nu le-a fost greŭ a stabili că Kendra pica prima jertfă dintre armînĭ în lupta, ce se declarase între eĭ și grecomanĭ.

Cine știe — îșĭ ziseră eĭ — dacă nu vor veni și alțiĭ pe urmele luĭ Moș Kendra.

De aceĭa capiĭ Fărșeroților luară o rezoluțiune în fața descoperirilor făcute prin declarațiunile luĭ Dimce și anume: să se facă o înmormîntare națională luĭ Kendra, să ia parte la ea toată suflarea romînească ca să-l petreacă pînă la vecinica locuință pe acel ce se jertfise pe altarul națiuneĭ.

Frațiĭ Șcreta maĭ eraŭ și doĭ meșterĭ lemnarĭ. Prin urmare, eĭ fură însărcinațĭ cu facerea cosciuguluĭ.

Bucuvala și lanula cel Mare, lăsînd pe Dimce în primirea luĭ Costa și Gușu, trimiseră pe alțĭ doĭ voinicĭ să vestească pe profesorĭ de moartea luĭ Kendra, fără a da altă explicațiune, de cît că a fost găsit ucis lîngă isvor; iar eĭ amîndoĭ coborîră în Ternova să prepare pe Tuliu.

Țal Zega, nepoata luĭ Kendra, tocmaĭ eșea din poartă îngrijorată, pentru a merge la stînĭ să se informeze ce e cu Moș Kendra, căcĭ Tuliu începuse a se îngrijora, cînd văzu pe Bucuvala și lanula grăbind în casa lor.

— Ce face Tuliu, o întrebară Fărșeroțiĭ.

— Așa să zic — e maĭ bine; noaptea a trecut-o în liniște, însă a început a-l îngriji nevenirea unchiuluĭ și abia a așteptat să se lumineze ca să mă trimită în deal; iată cum mă vedețĭ pornisem în spre d-v.

Dar pe unchiu Kendra ce-l fâcurățĭ, de ce n-a venit și el?

Bucuvala și lanula suspinară amîndoĭ la ultimele cuvinte ale nepoateĭ luĭ Kendra și prefăcîndu-se că n-aŭ auzit-o ce spune, întrebară:

— Tuliu e deștept?

— Da, poftițĭ; el va zărit de cum ațĭ intrat pe poartă.

— A... iată-l! făcură Fărșeroțiĭ observînd pe Tuliu la una din ferestre, al căreĭ geam îl deschidea el acum.

— Bună dimineață Tuliu — grăiră eĭ.

— Bine ațĭ venit fraților; ia poftițĭ că mĭ-era dor de voĭ.

— Venim, venim numaĭ de cît Tuliu.

Apoĭ adresîndu-se nepoateĭ luĭ Kendra:

— Iar D-ta lele Țal Zega, te poțĭ întoarce din drum, să-țĭ vezĭ de rostul casei.

— Da, ce de lucru n-am, zise Țal Zega îndreptîndu-se la bucătărie, murmurînd:...de ce unchiu nu se maĭ arată, maică luminată!

In timpul acesta Bucuvala și lanula îșĭ făcură intrarea în odaia luĭ Tuliu.

— Ce fel „gione”, încă în pat pe vremea asta! întrebă Bucuvala cu un ton glumeț.

— E prost lucru frate să mă găsesc așa de tîrziŭ în pat, dar mi s-a impus de Dr. Hristovicĭ din Bitolia să nu fac mișcărĭ, pînă cînd nu se va închide rana.

— În tot cazul, credem că te simțĭ maĭ bine și în curînd sperăm să te însănătoșezĭ complect.

— Așa cred și eŭ fraților. Însă căreĭ întîmplărĭ datorez cinstea, ce mi-ațĭ făcut-o de a mă vizita așa de dimineață?

— Ițĭ vom spune Tuliu. Dar n-ar fi cu putință oare ca astă-zĭ să fiĭ al nostru, vrem să zicem, să părăseștĭ patul? Nu veĭ fi supus la nicĭ o oboseala.

— Da cum să nu fraților; apoĭ și fără ruga ce-mĭ facețĭ, eŭ aveam de gînd să mă scol, căcĭ mi s-a urît de atîta zăcere.

Dar bătrînul meŭ ce se făcu? Trebue să fi rămas la stînĭ... Așa e el la zile marĭ... Entusiasmul luĭ e perpetuu, nu cum e la mulțĭ, flacără de pae.

Îmĭ închipuesc ce bucurie i-a năpădit sufletul cînd s-a văzut între aĭ săĭ, la stînĭ, după izbînda repurtată în dealul Bucoveĭ.

— Fărșeroțiĭ ascultaŭ pe Tuliu și păreaŭ că aŭ încremenit amîndoĭ, colo, pe mindir.

— Nicĭ unul nicĭ altul nu era în stare să maĭ scoată o vorbă din gură.

Tuliu urmă:

— Așa dar ținețĭ, mi se pare, să mă luațĭ și pe mine în deal. Iată-mă că mă scol și merg fără multă insistență.

El observă tăcerea și schimbarea lor de privirĭ misterioase, dar îșĭ închipui că eĭ îĭ pregătesc vre-o surpriză.

Continuă:

— Așa mult răŭ ce mi-a părut că na-am putut să iaŭ parte și eŭ la veselia din deal.

Vara mea Țal Zega îmĭ spusese că a văzut foarte multă lume suind la stînĭ—este adevărat Bucuvala?

— Da, așa este Tuliu.

Dar Bucuvala nu s-a putut gîndi în acest moment de criză sufletească la aluziunea, ce o făcea Tuliu, cînd a vroit să se convingă, dacă într-adevăr a fost multă lume și dacă între ea se găsea și Mia — vroia să zică...

Cu una cu alta, Tuliu finind a se îmbrăca grăĭ:

— Acum putem eși.

— Da, să mergem, ziseră Fărșeroțiĭ, luîndu-l de braț. Cînd fură în stradă, Bucuvala i se adresă cu discreție:

— Așĭ vrea să știu Tuliu, cum prețueștĭ tu viața, pusă în cumpănă cu chestiunea națională?

— Imĭ plac asemenea întrebărĭ venite de la tine, Bucuvala. Vreĭ să știĭ cum pretuesc eŭ viața în raport cu chestiunea națională? Cea d-intîĭ ca un tribut al celeĭ de a doua, care merită poate maĭ mult de cît atîta.

— Imĭ pare bine Tuliu că am fericirea să constat în tine o inimă mare de romîn. Aĭ dreptate ce spuĭ. Prin urmare, după tine cînd vre unul dintre noĭ îșĭ sacrifică viața pentru națiune, nu-ĭ de loc de plîns.

— E cel maĭ fericit muritor fraților, căcĭ unuĭ asemenea om i se ridică în inimĭ de către națiune monumente neperitoare.

Cu vorba și reflexiunile, făcură o bună distanță de loc pînă cînd Bucuvala schimbă brusc subiectul.

— Uite ce e, Tuliu: am vrut să mă conving de ce poate bărbăția ta. Sunt mai mult ca sigur acum că am în fața mea un bărbat în toată puterea cuvîntuluĭ, pe care nu-l pot biruĭ ușor nevoile; nicĭ loviturile soarteĭ și care, trăind, are un ideal maĭ presus de cît orĭ-ce alt pe pămînt.

— Ei da, despre aceasta trebuia să fiĭ convins maĭ de mult.

— Bine Tuliu, bine, nicĭ în trecut, nicĭ în present nu m-am îndoit de inimoșia ta; de aceĭa acum vin să-țĭ comunic o veste, care orĭ cît de mult te-ar întrista ca și pe noĭ cînd am aflat-o, totușĭ considerînd idealul național, trebue să fiĭ bărbat, să suporțĭ cu resemnare ecoul eĭ.

— Nu cum-va o fi pățit ceva bătrînul meŭ și ocolițĭ nenorocirea?

— Așa e Tuliu, amicul nostru și părintele tăŭ a fost o victimă a răzbunăreĭ grecomanuluĭ Lala.

Tuliu deveni palid și respiră cu multă greutate.

— A pățit ceva tata?

— Da, pe cînd cobora de la stînĭ să vie în Tîrnova, aseară între 9 și 10, în dreptul izvoruluĭ, a fost atacat fără veste de Dimce morarul, pe la spate. Asasinul a fost prins de mine și îșĭ va primi pedeapsa meritată împreună cu toțĭ compliciĭ săĭ.

— Așa dar tata a fost ucis?

Fărșeroțiĭ cu lacrimele în ochĭ cu greŭ putură rosti un „da” vag, care totușĭ a fost înțeles de Tuliu.

Bietul tînăr îșĭ luase tâmplele în palme și se silea din răsputerĭ să nu țipe.

Oh, dar orĭ cât de viteaz ar fi fost el, nu putea să nu se stîngă de durere, față de vestea sinistră, ce i se comunicase.

— Unde, când si cum ațĭ aflat că a fost ucis, întrebă el ca un om care aiurează.

Bucuvala, ținându-l vîrtos strîns de braț, îĭ nară scena asasinăriĭ luĭ Kendra, care cutremură pe Tuliu din creștet până în tălpĭ.

— Acum, fiind-că suntem cu toțĭ barbațĭ, să ne facem datoria către cel ce ne-a fost atât de drag, apoĭ vom vedea și de cele-l-alte.

— Ce avețĭ de gând să facețĭ, întrebă Tuliu cu vocea înecată de lacrămĭ, carĭ-ĭ inundaŭ fața.

— Vom face o înmormântare națională, ne vom duce noĭ în deal să-l aducem acasă, de unde vom porni la cimitir. De la tine nu vrem alta de cât bărbăție, curaj și răbdare până la fine. Nimănuĭ n-aĭ să destăinueștĭ că cunoștĭ pe ucigaș și pe compliciĭ sěĭ până ce nu va veni ziua judecățeĭ pentru toțĭ.

Așa, dragă Tuliu, acum haidem spre casă, unde veĭ prepara la rându-țĭ pe Țal Zega, care e femee și cum ține la Moș Kendra maĭ mult de cât la răposatul eĭ părinte, e o sarcină delicată pe care ți-o încredințăm ție.

Noĭ ne ducem unde ne chiamă datoria.

Tuliu se întoarse acasă. Fărșeroțiĭ plecară spre stînĭ.

Rămas singur, Tuliu păru că vede maĭ limpede situația și acum fu în stare să măsoare cu compasul durereĭ sale nemărginite golul ce se lăția în jurul luĭ.

Ah, Moș Kendra îĭ era pe lângă tată și un excelent tovarăș de luptă, cu care se sfătuia și se înțelegea în împrejurărĭ grele.

In fața Fărșeroților îșĭ împetri inima să nu arate slab, însă când se văzu singur în odae, lacrimile porniră șiroaie din ochiĭ-ĭ înroșițĭ și tînărul se zbuciuma și-șĭ îneca țipătul în piept să nu fie auzit de Țal Zega, care era ocupată la bucătărie.

Totușĭ auzi ea ceva, de n-o răbdă inima să nu apară fără de veste în odaia luĭ.

— Plîngĭ Tuliu? Ah... trebue să se petreacă ceva care mi se ascunde mie!

Tuliu n-a maĭ putut să se abție în fața eĭ și isbucni în hohote.

— Oh... da Bie... Bucuvala și lanula mi-aŭ adus neagra veste că tata a murit aseară, cînd era să pornească de la stînĭ să vie acasă... Fiĭ tu curajoasă și mă consolează, căcĭ mie mi se rupe inima și nu pot de cât să plâng!

Țal Zega rămase înmărmurită o clipă, însă îndată ce-șĭ dete seama de nenorocirea, ce i-a ĭzbit, fără să maĭ ceară vre-o lămurire, începu să-șĭ rupă periĭ și glasul eĭ răsună ca un clopot de moarte.

Eși în prispa caseĭ și începu a jeli pe unchiul eĭ. Veciniĭ, atrașĭ de țipetele eĭ, se grămădiră în curte.

In cîte-va momente află lumea că Kendra a murit și din gură în gură vestea ajungea la Simu Birina, care la rîndul luĭ o comunică stăpânuluĭ sěŭ.

— De acum încolo poțĭ să dormĭ liniștit, stăpîne. Ordinul ce mi-aĭ dat, fam adus la îndeplinire.

Lala, la auzul acesteĭ veștĭ, răsuci nervos mătăniile, iar pe față avu o paloare, cea ce dovedea că emoțiunea îĭ tăia răsufletul.

— Și lumea ce spune, Simu?

— Nu știe nimenĭ cine l-a ucis. De altmintrelea eram sigur că planul meŭ va izbuti.

— Bine Simu, așteaptă aci să-țĭ aduc promisiunea.

Lala luînd un șir de cheĭ în mînă, trecu într-o cămăruță secretă, unde păstra casa de banĭ, o deschise, luă două fișicurĭ în carĭ se cuprindeaŭ o sută lire turceștĭ, închise casa și veni în odae, unde aștepta Simu.

— Uite, aci aĭ o sută lire în aur, restul, dacă vreĭ în numerar, peste o lună, după vînzarea mărfurilor, saŭ dacă nu voeștĭ așa, îțĭ cesionez atîtea capete de vite, până la concurența sumeĭ de zece miĭ, cum ne-a fost vorba.

— Fie și așa, stăpîne.

— Caută să fiĭ și de aci înainte tot atît de sîrguitor Simu, să nu-țĭ schimbĭ purtarea, să nu facĭ lux de viață și maĭ cu seamă să fiĭ prevăzător.

— Am înțeles, stăpîne. Vă rămîn recunoscător și tot-d-auna supus.

Simu eși îmbogățit din casa luĭ Lala, pe prețul uneĭ crime săvîrșite, dar care nu începuse încă a le chinui conștiința, unul fiind orbit de ură și găsindu-se pe o cale rătăcită, cel-l-alt fermecat de aurul pentru a căruĭ sete și-ar fĭ vîndut și sufletul draculuĭ.

Totușĭ Lala, rămîind singur, începu a reflecta asupra împrejurărilor.

Simți un fel de povară pe suflet, la gîndul că el fusese autorul moral al acesteĭ fără de legĭ, de aceĭa căută refugiŭ în „marea idee”, căreia i se cuveneaŭ jertfe, pentru a se ajunge la scop.

Și-apoĭ, dacă n-asĭ fi isbutit să-l suprim eŭ, mă făcea să dispar, el pe mine... îșĭ zicea Lala, care a eșit în tîrg să tragă cu urechia, să se convingă de ce zice lumea.

In timpul acesta se știa de ambele sate că fostul Celnic Kendra a fost găsit asasinat la isvor.

De la balcoanele caselor și de la ferestre, convoiul Fărșeroților, carĭ aduceaŭ pe Kendra acasă, fu văzut de toată lumea. Cînd acest convoiŭ se apropie de locuință, s-a observat că curtea gemea de lume.

Sfinția sa Papa Grigorie Haidu se afla printre notabiliĭ Tîrnoveĭ. La vederea cosciuguluĭ, femeile cu Țal Zega în cap, cernite la port și la cap, umplură spațiul de țipete jalnice. Cele maĭ în vîrstă eraŭ legate la cap cu marame negre.

Printre altele se găseaŭ aci Lena luĭ Marcu, cu fiicele eĭ Domnica, Eugenia și Marionca, sosite din Bitolia, Minca luĭ Ianula, Iana luĭ Carapetra, Despa a luĭ Șcreta, fetele lor: Pirușeana, Kia, Sica, Lena și Flurița.

Veniseră și vecinele în grupurĭ de cîte treĭ patru, avînd fie-care în mînă cîte o lumînărică de ceară și un mănunchiŭ de florĭ, printre carĭ reeșeaŭ frunze de șimșir și busuioc. Toate se îndreptaŭ tăcute în camera mortuară și după ce adresaŭ acelor ce sosise maĭ nainte un „Dumniză s-lu lliartă”, apoĭ se așezaŭ una de o parte, alta de cealaltă parte a mortuluĭ, formînd două grupe de căte 20 pînă la 25 femeĭ.

Papa Haidu a trebuit să maĭ aștepte, pînă ce femeile să îmbrace mortul cu haine nouĭ, să-ĭ lege bărbia și să-ĭ închidă ochiĭ.

Aceste terminate, după ce-l așezară cu picioarele la răsărit, iar pe pept îĭ puseră o luminare de ceară, o candelă și o icoană, Zița cea maĭ în vîrstă, care cunoscuse de aproape pe Kendra, începu a boci în cuvinte mișcătoare pe un ton prelungit, funebru, privind pe decedat.

„In bocetele acestea este înmagazinată toată psihologia și metafizica poporuluĭ aromîn, în ele se oglindesc în chip clar credințele despre nemurirea sufletuluĭ, despre trecerea pe lumea cealaltă, răsplata bineluĭ și pedepsirea răuluĭ făptuit în viață.

„Unele bocete sunt comoară de poezie, de iubire și de adîncĭ sentimente, în ele se oglindesc credințele despre felul viețeĭ, natura fericirilor și credințelor de dincolo, în fine, în bocete maĭ mult de cît în toate cele-lalte manifestărĭ poetice ale inimeĭ, ale mințeĭ și ale credințeĭ, femeea armînă a vărsat toate bogățiile natureĭ eĭ alese de mamă devotată, de soră gingașe și de soție statornică pînă la moarte”.

In timp ce grupa femeilor din partea Zițeĭ boceaŭ pe Kendra, grupa cealaltă se văita amar la sfîrșitul fie-căruĭ stih, dar dînd mare atenție la cele ce spun soațele îndurerate pentru ca să le răspundă la timp.

Era între cele din grupa a doua, Santa al Ghionda, care perduse în săptămîna aceĭa unicul eĭ flăcăŭ și îndată ce a terminat grupa întîia, începu a boci dînsa ființa iubită, rugînd pe bunul Kendra să-ĭ ducă multă sănătate și o lume de iubire fiuluĭ ei, să-ĭ spue că dînsa zi și noapte la el se gîndește și că în curînd va veni la el, fiind-că ĭ cu neputință să maĭ rămîie mult timp despărțită de el.

O nouă serie de bocete se produse, nouĭ plînsete, nouĭ vaiete, carĭ sfîșiaŭ inima bărbaților, ce le ascultaŭ cu ochĭ umezĭ de lacrimĭ.

Durerea și jalea Sântei îĭ inspiraŭ cuvinte alese, cuvinte ce se închegaŭ în stihurĭ de jalnică epopee.

Veni și rîndul nepoateĭ luĭ Kendra.

Dînsa începu a-ĭ lăuda calitățile, iubirea luĭ de casă și a blestema moartea prin bocetul următor:

„Moarte neagră, fioroasă,

„Cum de-al nostru chin nu-țĭ pasă?

„Cum n-aĭ ochĭ și tu să vezĭ?

„Ce-aĭ făcut, ca să oftezĭ...

„Cum de n-aĭ urechĭ s-asculțĭ

„Jalea să nu ne-o insulțĭ,

„Moartea oarbă, surdă moarte,

In pustiŭ rămîĭ departe...

„Și-acum te rugăm pe tine,

„Ruga să ne-o asculțĭ în fine,

„Să ne lașĭ pe unchiŭ-acasă.

„Că nepoatele nu-l lasă.

„Dar maĭ e și un fecior

„Ce se stinge de-al săŭ dor....

„Vezĭ cum toate ne-nșirăm

„Pe cel dus să ni-l cîntăm,

„Dar în van noĭ il chemăm,

„Și de doru-ĭ tremurăm,

„Căci pe drumu-ĭ hotărît

„Merge... unchiu și-ndărăt

„Noĭ răminem lăcrămînd

„Și din inimĭ suspinînd.

Cuvintele aceste rupte din inima îndurerată a Bieĭ, făcură să picure alte lacrimĭ ferbințĭ din ochiĭ tuturor.

Se auzi glasul Preotuluĭ Haidu cădelnițînd, care îșĭ făcuse aparițiunea în camera mortuară urmat de bărbațiĭ, ce se găseaŭ în prispă.

Presența profesorilor Sîrmacheșĭ, Ciuli și a luĭ Nicol făcu pe Tuliu să isbucnească în hohote de plîns și să cadă în brațele celuĭ d-intăĭ. Muțĭ de durere amiciĭ, sprijiniră pe Tuliu ținîndu-l de brațe, unul la dreapta, celalt la stînga.

Moș Kendra părea că doarme în patul luĭ de florĭ, căcĭ care cum venea, depunea un mănunchiŭ de florĭ la căpătîiul luĭ.

Dar o scenă de o durere sfîșietoare fu, cînd apărură pe poartă Mia și mamă-sa Maria Moscopolita, în grupa unor Magarovence, toate cernite la port. Tuliu încremenit de durere, îșĭ acoperi ochiĭ, se cletină din picioare și era cît p-aci să cadă, dacă n-ar fi fost susținut de amicĭ. Maria Moscopolita și fiica eĭ, de unde să știe ele pe autorul moral al acesteĭ crime odioase, care cernise inimile armînilor?

Rămînea un mister nepătruns pentru lumea ce se adunase aci, motivul acesteĭ asasinărĭ, precum și asasinul.

Fostul Celnic era iubit și stimat de armînime, cu atît maĭ mult prețuia pentru familia luĭ Lala, cu cît amintirea mortuluĭ le era scumpă prin nobila luĭ intențiune de a se încurscri, fapt ce ținea de un ordin intim, știut numaĭ de ele și de Tuliu, care ar fi putut mărturisi iubirea lor pentru el și tatăl săŭ.

Maria Moscopolita se opri un moment în fața luĭ Tuliu, suspină îndurerată și grăi:

— Curaj, „gione” scumpu, Dumnezeŭ să-ĭ primească sufletul în șînul săŭ, iar pe ucigaș să-l ajungă blestemele noastre. Durerea pe care o împărtășim să-țĭ fie un motiv de ușurare, să trăeștĭ d-ta, să țiĭ deschisă casa regretatuluĭ Celnic.

Mia, la spatele eĭ, gemea sub apăsarea celeĭ maĭ năpraznice durerĭ și fiind-că împrejurarea îĭ împunea rezervă ca și celorlalte soațe, îșĭ acoperi ochiĭ cu batista, să nu maĭ vadă, să nu maĭ simtă grozăvia momentuluĭ.

Ișĭ făcură aparițiunea în pragul camereĭ mortuare, în momentul cînd preotul făcea să se cutremure inimele la auzul prohoduluĭ din urmă: „Vecinica luĭ pomenire, vecinica luĭ pomenire”

In acel moment par-că fie-care muritor se simțea pe punctul desmărginireĭ și necunoscutul inspira fioriĭ groazeĭ în inimele lor.

Slujba odată terminată, amiciĭ Fărșeroțĭ pe ale căror fețe se citea durerea și tăria rezistențeĭ, se apropiară de Moș Kendra și după ce sărutaŭ iconița de pe pept, apăsaŭ buzele asupra frunțeĭ mortuluĭ în liniștea cea maĭ desăvîrșită.

Și în acelașĭ ordin urmară femeile.

Pretutindenĭ nu se vedeaŭ de cît stropĭ de lacrimĭ picurînd din ochĭ, nu se auzeaŭ de cît suspine...

Frațiĭ Ianula și frațiĭ Șcreta luară cosciugul pe mîinĭ și eșiră în curte în bocetul femeilor al căruĭ ecoŭ străbatea departe. Tuliu era purtat de brațe de Sîrmacheșĭ și Ciuli. Iar Bucuvala și Coli Ghiza, frațiĭ Carapetra și numeroșĭ Tîrnovenĭ urmaŭ cu capetele descoperite imediat după mort, care era condus la vecinica locuință de armînimea din ambele comunĭ unite.

In fața groapeĭ, Sîrmacheși rosti:

„Popor armînesc, jalnică adunare!

„Nu putem ști încă pe asasin și nicĭ motivul, ce l-a hotărît să scurteze zilele celui maĭ inimos, celuĭ maĭ însuflețit armîn, fost Celnic renumit în vremea luĭ.

„Smerițĭ să stăm în fața rămășițelor scumpe ale aceluĭ ce prin faptele sale lasă dîră luminoasă pe urma luĭ, care ne va lumina calea ce o avem de străbătut în viitor.

„Da, în fața noastră ne-a măĭ rămas partea materială a ființeĭ iubite ce se numea Kendra, în care se confunda geniul ne-adormit al poporuluĭ nostru, plin de vigoare la o vîrstă înaintată ca a luĭ, plin de avînt, o inteligență vine, bunătatea și mărinimia personificate.

„Nu putem acuza încă pe nimenĭ, însă această nenorocire care ne-a isbit așa, din senin, ne arată precis că din întuneric ne pîndesc vrăjmașĭ carĭ ne doresc moartea, căcĭ unul din aceĭa, care a comis această fără de lege, a avut măsura valoareĭ acestuĭ armîn și n-a vrut să ne îngădue a ne bucura avîndu-l pînă la adîncĭ bătrînețe în mijlocul nostru.

„Ni l-aŭ răpus pentru că știaŭ că ne va costa mult. Eĭ, dar cu atît maĭ amară va fi răsplata mișeluluĭ în ziua cînd se va dovedi urma luĭ.

„In fața mormîntuluĭ deschis, care stă gata să acopere pentru vecie fața armînuluĭ, buzele noastre pronunță blesteme pentru ucigaș, iar inimile noastre înalță rugĭ Celuĭ a tot puternic, să primească în sînul săŭ sufletul nobil al bunuluĭ Kendra

„Fie-ĭ țărîna ușoară și amintirea pururea scumpă printre noĭ”.

Sîrmacheși, sfîrșind cuvîntarea-ĭ, preotul Haidu bine-cuvîntă mormîntul, stropind pe mort cu unt-de-lemn și vin, apoĭ luînd lopata în mînă presără țărînă peste cosciug.

In urma acestora, gropariĭ înfigînd tîrnăcoapele în adîncul pămîntuluĭ de curînd scormonit, făcură să hurue lugubru bulgăriĭ uscațĭ pe capac, lucru, care inspiră fiorĭ prin oase.

In cîte-va minute totul era sfîrșit. Lumea se împrăștiase pe la cămine — dar Kendra trăia viŭ în amintirea tuturora.

III

Afară de Simu Birina și de Lala, carĭ se îngrijoraŭ de soarta luĭ Dimce și aveaŭ interesul să știe ce e cu el, de ce nu se maĭ arată în sat, de ce nu vine să-șĭ primească plata faineĭ măcinate; încolo nimănuĭ nu-ĭ venea în minte să se întrebe: de ce a dispărut morarul din seara asasinăreĭ luĭ Kendra.

. Cîte-va zile în rînd, obiectul discuțiunilor locuitorilor îl formase acest omor misterios, dar cum ucigașul nu lăsase nicĭ o urmă la fața loculuĭ, nimenĭ n-a putut deslega enigma și uitarea venea să se așterne încet, încet de asupra mormîntuluĭ, unde zăceaŭ rămășițele aceluia, ce a fost odinioară fala Fărșeroților.

De la prinderea luĭ Dimce, Fărșeroțiĭ îndoiseră numărul strejerilor de noapte împrejurul stînelor, în așa fel, în cît nimenĭ nu putea bănui, că asasinul se află prizonier în mînile lor și nicĭ cele, ce se orînduise de Bucuvala.

Birina începu a se neliniști cu cît zilele treceaŭ fără să poată afla vre-o știre despre Dimce.

Coborîse în Dihuva, un sătuc distanță de doĭ-treĭ chilometri de Ternova, se dusese la femeea moraruluĭ să se informeze de urma luĭ, ca trimis din partea luĭ Lala, dar zadarnice au fost toate silințele luĭ, căcĭ n-a putut descoperi nimic de existența compliceluĭ seŭ.

Femeea luĭ Dimce, cu ochĭ umezĭ de lacrimĭ, 'ĭ a răspuns, că bănucște să nu-l fi ucis fiiĭ luĭ Ahmet Surdul diu Ternova, carĭ tâlhăreaŭ pe drumul Nijopoleĭ.

I s-a plîns, că n-are ce mînca de două zile si l-a rugat să intervină pe lingă d. Lala pentru un mic ajutor, dar de asta ’ĭ ardea luĭ acum...

De aceĭa o părăsi fără macar să-ĭ zică „te las sănătoasă”, orĭ prin vre un gest să arate că l-aŭ mișcat lacrimile eĭ și să-ĭ dea o licărire de speranță, că nu va fi părăsită.

Birina, cu inima sburată, se îndreptă în Bitolia, că doar aci va avea noroc să dea de urma luĭ Dimce, cercetă pe la hanurĭ, unde obijnuia să rămîie în gazdă morarul, dar pretutindenĭ i s-a răspuns, că n-a fost zărit prin oraș din ziua tîrguluĭ de acum o săptămînă.

Umbra luĭ Kendra începu a urmări pe Birina și în vise.

Din somn se pomenea tresărind, căutînd să se apere, să fugă de persecutoriĭ săĭ, pe carĭ nu-ĭ cunoștea și-ĭ vedea aevea...

Nu-șĭ putea da seama, de re se teme de Fărșeroțĭ.

Pe Bucuvala și-l închipuia ca pe un cerber, care-l amenința cu focul Gheheni.

De o lună de zile nu fusese la stînĭ, lucru, ce nu se maĭ întîmplase de cînd era inten dentul D-luĭ Lala.

Maria Moscopolita i atrase luare aminte asupra acestuĭ fapt și i observase, că nu-șĭ face datoria în consciință.

El tot de una găsea pretexte că e preocupat de alte interese maĭ însemnate, că trebue să meargă la Bitolia, să afle cum staŭ prețurile brînzeturilor și cîte altele nu maĭ spunea el, în realitate însă, umbla să găsească pe Dimce a căruĭ soartă implica și pe a sa.

Disparițiunea luĭ Dimce îl făcea să tremure

Ia fie ce pas, să vadă toate în negru în jurul luĭ, să-ĭ fie frică de propria sa umbră...

Tăcut și fricos pășea cu ochiĭ în pămînt, ne îndrăznind să privească lumina zileĭ, fugind de contactul oamenilor.

Lala de asemenĭ de un rînd de vreme devenise posomorit, nervos peste măsură și vorbea cu sine însu-șĭ ca un maniac.

Pe Simu Birina, pe al căruĭ sprijin se bizuia altă dată, acum nu-l maĭ putea suferi.

Dacă se întîmpla să-l vadă de la fereastră, trecînd prin bătătură, de la staul la poartă, Întorcea capul aiurea.

Nu-l mai putea suferi și ochiĭ luĭ Birina, în luminile cărora i se părea că cetește nenorocirea sa, i făceaŭ răŭ.

Deși avea de vorbit cu el multe asupra intereselor, maĭ ales că toamna bătea la ușe, cînd urma să fie desfăcută marfa prin tîrgurĭ și trebuia să fie present în locul luĭ la stînĭ, totușĭ Lala tărăgănea de azĭ pe mîne, de a-ĭ da ordine.

Dar a trebuit să se hotărască la aceasta, în urma observațiĭ Mărieĭ, care era pururea în activitate și vedea ea că pe bărbați îĭ stăpînește o toropeală ne explicabilă pentru dîhsa și lăsaŭ afacerile la voia întîmplăreĭ:

— Ce gînd are Simu — bărbate — de nu vrea să-șĭ maĭ facă datoria? Tu nu vezĭ ca el a lăsat lucrurile baltă? Trebue să-l facĭ atent că noĭ n-avem nevoie de oamenĭ leneșĭ. Sunt săptămînĭ de cînd n-a nimerit pe la stînĭ ca și cum ar duce groază de lupĭ... Avutul nostru are nevoie de îngrijire și Simu văd că n-are de loc bună-voință.

Lala o ascultă cu multă atenție și fiind-că găsea de juste observațiunile soțieĭ sale, întrebă:

— Este aci Simu?

— Da, e pe jos, umblă fără nicĭ un rost „ca cînele nicĭ cuĭ” nicĭ el nu știe ce vrea și ce are de făcut.

— Trimite-l încoa Mărie, să-ĭ daŭ ordin să plece numaĭ de cît în deal.

Maria eși din odae și se duse jos, unde găsi pe Simu trîntit în pat.

— Nu-ĭ vreme de dormit Simu! E rușine pentru un voinic ca tine să stea lungit în pat pe vremea asta; dă fuga pînă sus unde te chiamă stăpînu tăŭ.

Simu, a căruĭ conștiință îl chinuia răŭ, se scuză în fața acesteĭ femeĭ serioase, și active, care pentru prima oară ’sĭ arăta autoritatea, zicînd că nu-ĭ e bine și de aceĭa l-a găsit în pat.

Se sculă și într-un moment fu în fața D-lui Lala. /

— Soția mea s-a plîns că nu te îngrijeștĭ de loc de rostul trebilor, că n-aĭ maĭ fost de mult pe la stînĭ; de ce te aĭ lăsat trîndăvieĭ? Ori poate...

Era să-ĭ scape luĭ Lala vorbă: unde ești bogat acum, dar se abținu, căcĭ ĭ făcea răŭ orĭ ce aducere aminte, care stetea în legătură cu asasinarea luĭ Kendra.

— Să mă ierțĭ stăpâne, dar trebue să mă crezĭ ca nu mi-a fost bine și nicĭ nu-mĭ este, de aceĭa Doamna m-a găsit bolind în pat.

— Bine, aceasta e altă socoteală, dar vă trebui să te facĭ bine și să nu întîrziĭ să suĭ în deal, să vezĭ cum merg trebile pe acolo.

— Da, mă voiŭ duce imediat ce mă voiŭ simți bine: îmĭ cunosc eŭ datoria.

— Trebue să fie lipsă de făină și urmează să ne îngrijim, nu este așa?

— Da, este drept stăpîne, bălbăi Simu.

La vorba asta prin succesiune de ideĭ Birina se gîndi la Dimce.

— Dimce nu se maĭ vede nicăerĭ stăpîne.

Deși Lala n-ar fi voit să intre în discuție numele moraruluĭ, ca unul ce-ĭ evoca primejdiĭ necunoscute... totușĭ n-avu încotro. Întrebă:

— N-aĭ aflat nimic de urma luĭ?

— Absolut nimic...

Simu simțea fiorĭ prin oase.

— Tocmaĭ acest fapt trebuia să te facă maĭ prevăzător, să fiĭ în contact maĭ des cu Fărșeroțiĭ, să-ĭ sondezĭ, să afli ceĭa ce te interesează să știĭ, daca nu cum-va aŭ dat eĭ de urma luĭ, orĭ că vre-un ochiŭ maĭ ager de Fărșerot l-a surprins asupra faptuluĭ și în cazul acesta în grozavă încurcătură m-aĭ vărît Simu...

In fața acestor zise ale luĭ Lala, Simu păli la față; ideea sugerată de Lala, că Fărșeroțiĭ ar putea avea pe Dimce în mînile lor, că le-ar fi mărturisit adevărul etc. îl îngrozea.

Dar îșĭ luă seama că trebue să arate curajos în fața stăpînuluĭ săŭ.

— Nu se poate una ca asta stăpîne și apoĭ să presupunem că l-ar fi prins eĭ, prin ce ar putea dovedi Dimce că eŭ i-am înarmat mîna din ordinul D-tale?

La ultimele cuvinte ale luĭ Simu, Lala simți o scîrbă în sufletul luĭ pentru persoana acestuĭ om pervers, care i exploatase un moment de furie și primise să se asasineze un om în schimbul uneĭ sumĭ de banĭ.

Pe cînd se urma discuțiunea în camera de sus între Lala și Simu, îșĭ făcu aparițiunea Costa, mîna dreaptă a luĭ Bucuvala, căruia i poruncise să meargă la D-l Lala și să-l facă cunoscut că la stîni se simte nevoie de făină, de oare ce Dimce nu s-a maĭ văzut de aproape zece zile suind la stînĭ... și pe lîngă aceasta Simu trebuia să fie present la încărcătura mărfeĭ.

— Cum, Dimce nu s-a arătat de zece zile în deal? întrebă Lala, liniștindu-se că a scăpat de primejdie pentru care certase pe Simu.

Acesta asemenea prinse curaj, cînd auzi pe Costa.

— Nu l-a văzut nimenĭ nicĭ în deal, nicĭ prin comunĭ și nu maĭ avem făină de cît pentru o zi — două.

— Auzĭ că n-aŭ făină, Simu și se simte nevoie de presența ta acolo.

— Da, voiŭ merge stăpîne.

Costa interveni:

— Dacă voieștĭ să mergem împreuna, peste un ceas voiŭ fi înapoĭ, căcĭ maĭ am de tîrguit niște sare și alte mărunțișurĭ.

— Bine Costa — atuncĭ isprăvește cu tîrguiala și dă pe aci să mergem împreună răspunse Simu.

Costa sălută respectuos pe D-l Lala și eși urmat de Simu, care părea ca plouat la gîndul că va da ochĭ cu Bucuvala. Dar spera că va afla ceva de la Costa în afacerea, care-l interesa.

Costa n-avea de făcut nicĭ o tîrguială, în realitate, ci trebuia să meargă să înștiințeze pe Tuliu că ziua judecățeĭ asasinilor părinteluĭ săŭ sosise și că presența sa era imperios cerută printre Fărșeroțĭ.

Căcĭ treĭ zile în urma mormîntăreĭ luĭ Kendra după ce lucrurile și-aŭ luat ordinea lor firească, Fărșeroțiĭ adunîndu-se la sfat, Bucuvala le vorbi:

Fraților, ne-am împlinit o tristă datorie față de rămășițele pămînteștĭ ale amiculuĭ nostru Kendra; sufletul luĭ însă ne impune să ne împlinim datoria și față de aceĭ, carĭ l-aŭ răpus.

Ucigașul luĭ se află în mînele noastre. El fără nicĭ o sforțare a mărturisit crima și pe complicele săŭ.

Nu ne rămîne acum altă de făcut, de cît sa-ĭ aducem în fața noastră să aflăm motivul, care i-a îndemnat să ucidă pe Kendra.

D-v. și împreuna cu mine vom forma curtea marțială, care trebue să-ĭ judece după datinele noastre.

Dacă vor merita iertarea, i vom ierta, dacă nu, le vom da pedeapsa, ce li se cuvine.

D-v. frațĭ Șcreta, carĭ suntețĭ ceĭ maĭ bunĭ pușcașĭ, vețĭ executa sentința noastră împușcîndu-ĭ prin luare la semn.

Tuliu va fi de față la judecata lor.

Secretul morțeĭ luĭ Kendra îl cunoaștem numaĭ noĭ; n-am lăsat să fie cunoscut de alțiĭ, pentru că n-am vroit, pe de o parte, să înlesnim dosirea criminalilor, iar pe de alta, nu vom lăsa să se amestece nimenĭ în Domnia noastră.

Nu ne putem adresa autorităților pentru dreptatea, ce dorim să se facă, de oare-ce un bacșiș al luĭ Lala ar fi în stare să dea brîncĭ dreptateĭ și să scoată pe criminalĭ cu fața curată presintîndu-ĭ lumeĭ ca pe niște eroĭ, carĭ aŭ scăpat vilaetul de un periculos bandit.

Și nu numaĭ că întunericul ar birui lumina, dar s-ar ponegri memoria scumpă a luĭ Kendra.

Avețĭ ceva de zis la aceste toate fraților?

— Aprobăm în totul cele ce aĭ rostit, așa să fie precum le aĭ orînduit lucrurile.

Suntem convinșĭ că dreptate voeștĭ să se facă.

— Atuncĭ, dacă e așa, să meargă Costa să cheme pe Simu îneoa, căcĭ după cum vedem el ne-a părăsit cu totul.

Costa va arăta D-lui Lala că avem nevoie de făină și de presența luĭ Simu și nimic maĭ mult; apoĭ de acolo va trece la Tuliu cu care m-am înțeles în privința asta.

Bucuvala potrivise așa lucrurile, în cît judecata sa cadă în ziua de Lunĭ, cînd toțĭ Magaroveniĭ și Tîrnoveniĭ se află la tîrg.

In fața căsuțeĭ din poeană, unde ei a păzit Dimce, se așezară în semicerc maĭ mulțĭ țărușĭ pe carĭ se bătură scîndurĭ de brad. În fund se lăsă locul liber în care parte între extremitățile scîndurilor, fu așezată o masă și la spatele eĭ 3 scaune marĭ. Pe masă fu pusă o cruce sculptată în lemn, îngălbenită de timp.

Bucuvala luă loc pe scaunul de la mijloc. Frațiĭ Ianula, cu călimările de alamă în brîŭ și cu un teanc de hîrtiĭ pe masă, luară loc unul la dreapta, altul la stînga.

Pe băncile provisoriĭ în semicerc se așezară nouă din căpeteniĭ și anume: Coli Ghiza, Frațiĭ Șcreta și Gara Petra, Zega, Vlaho Iani, Pitu și Ghionda; restul stetea în picioaie așteptînd ordine.

Dintre aceștia aveaŭ instrucțiunĭ ca imediat ce vor vedea pe Simu, să-l declare de prizonier și legat de mînă să-l aducă în fața Fărșeroților constituițĭ, după cum am văzut, în curte marțială.

Nimenĭ din eĭ nu cetise vre-un text de lege. Legea la eĭ era bunul simț și sentimentul dreptățeĭ. Așa pomeniseră de la Celnici, așa urmaŭ în tocmaĭ.

Lămuririle și discuțiunile se urmaŭ în șoapte.

Și lucru ciudat — toțĭ aceștĭ judecătorĭ consciențĭ de însemnătatea actuluĭ, ce-l săvărșeaŭ, eraŭ învestmîntațĭ în haine de sărbătoare, cu cămășile albe și curate, cu căndușele asemenĭ albe ca neaua.

Pe Dimce nu l-aŭ scos încă din închisoarea luĭ.

Pentru ce? îșĭ făcuse planul Bucuvala după cum vom observa.

Liniștea această de altar numaĭ păsările de pe crîngile arborilor o maĭ întrerupeaŭ

Un ochiŭ străin de ar fi văzut acest tabloŭ, care devenea grandios prin mareția și sublimul fireĭ, ar fi rămas loculuĭ uimit...

In fața stînelor eraŭ postațĭ secunziĭ, carĭ aveaŭ ordin să dea semnale în cas cînd s-ar fi văzut venind Simu saŭ Tuliu.

După o așteptare de o oră semnalul vesti sosirea luĭ Tuliu, înaintea căiuia toțĭ se sculară și se grăbiră a-l strînge de mînă.

Bucuvala îl trase lîngă sine, dar Tuliu ceru să fie maĭ la spate.

Ișĭ aruncă privirile în jur și suspinînd zise îndurerat:

— Așa dar a sosit și ziua judecățeĭ!...

— Da, e de datoria noastră să facem dreptate...

Apoĭ maĭ mult în șoapte Bucuvala urmă:

— Mi se pare că și situațiunea boeruluĭ se îngreuiază Tuliu.

— Luĭ Lala vreĭ să zicĭ?

— Da, situațiunea luĭ Lala e cît se poate de primejdioasă, dacă declarațiunile luĭ Dimce se vor adeveri. Iată ce susține el — și Bucuvala i presintă o coală de hîrtie, unde Ianula consemnase interogatoriul luĭ Dimce.

Tuliu clătină din cap. Prevedea urmările, ce vor decurge pentru Lala din mărturisirile lui Simu.

Ce se va întîmpla, dacă se va constata că Lala e autorul moral al crimeiĭ Să se condamne și tatăl Mieĭ la moarte?

Dar iubirea luĭ și a Mieĭ în acest caz? Ar maĭ avea loc unirea lor cu prețul jertfeĭ bătrînilor? Unul ucis mișelește, cel-l-alt condamnat?

Consimți-va Mia la aceasta și dacă nu va consimți, atunci cum rămâne cu legea?

Aceste și alte întrebărĭ de felul acestora, veneaŭ să bată la poarta gîndireĭ luĭ Tuliu, cînd semnalul convențional, dat de unul din secunzĭ, îĭ făcu pe toțĭ să-șĭ arunce privirile spre stînĭ. Era și momentul, căcĭ nu departe de ele se zări apropiindu-se Simu, însoțit de Costa.

Alțĭ doĭ voinicĭ, al căror rol era hotărît de maĭ înainte, înaintară distanță de cîți-va pașĭ și pe cînd luĭ Simu i se păru că vin să-ĭ întindă mîna, se pomeni apucat vîrtos de brațe, apoĭ unul din eĭ ’ĭ zise:

— Simu, eștĭ prinsul nostru! Trebue să te legăm și fără împotrivire, să ne urmezĭ.

Birina fu cuprins de un tremur nervos.

Se sili să zîmbească și să-șĭ dea aerul că înțelege ce însemnează o glumă, și prin urmare nu se opuse.

Se lăsă să fie legat de mînĭ, apoĭ zise în glumă:

— Ce fel, la ochĭ nu mě maĭ legațĭ?

— Nu-ĭ nevoe, Simu; acum urmează-ne.

Costa știa ce-l așteaptă pe Simu, de aceĭa nu se miră de loc de ceĭa ce i se întâmplă.

Purtat de ceĭ doĭ Fărșeroțĭ și urmat de Costa, Simu, cînd a intrat în regiunea poeneĭ, văzu că se schimbă lucrurile.

Tabloul, ce i se presinta acum vederilor, îl înfioră. Ișĭ dete seama că Fărșeroțiĭ nu glumesc. Dar prin ce minune, se gîndi el, aŭ ajuns eĭ să mă bănuiască?!

A... dacă s-ar adeveri bănuelile luĭ Lala.

Voiŭ tăgădui, chiar de m-ar pune de viŭ în foc, i-a fost primul gînd, care venea să-l susție.

De vreme ce l-aŭ legat, care putea fi altul motivul de cât asasinarea luĭ Kendra?

Cînd fu în apropierea lor, vru să dea o notă ridiculă situațieĭ în care luĭ i se dăduse rolul cel maĭ puțin de invidiat. Zise:

— Nu vě înțeleg, care vi-ĭ rostul glumeĭ acesteia, să dațĭ poruncă să fiŭ adus legat înaintea voastră?

— Apropie-te, Simu, grăi Bucuvala, cu un ton aspru și poruncitor. Aĭ să înțelegĭ îndată că gluma e foarte serioasă și că aducerea ta în fața noastră are un motiv grav...

— Toate bune, însă legat, ca și cum așĭ fi un tîlhar?

— Noĭ bănuim și maĭ răŭ de cît așa ceva, Simu.

— Haida de! Vrețĭ să glumițĭ pe socoteala mea, Bucuvala!

— N-avem vreme de asemenea glume, Birina. Cazul e grav și de aceĭa trebue să vorbim cu tine foarte serios.

— Poftițĭ, sunt gata să vă răspund la întrebărĭ.

— Așa te vrem „cușuri” (vere). Fiĭ bun dar și răspunde: Ce știĭ tu despre asasinarea luĭ Kendra?

De și pronunțarea acestuĭ nume îl făcu să schimbe culorĭ la față, totușĭ răspunse, ca și cum ar fi fost străin de cauză.

— De ce tocmaĭ pe mine mă întrebațĭ de asemenea lucrurĭ? Ce fel, nu cum-va mă socotițĭ că eŭ așĭ fi asasinul luĭ Kendra?

Fiind-că te credem complice cu ucigașul saŭ maĭ nimerit acela, care a pus la cale omorul luĭ Kendra.

— Eŭ?... Pe mine mă credețĭ capabil de așa ceva? A... te înșelĭ amar Bucuvala... mă calomniezĭ...

— Acesta ți-ĭ răspunsul, Birina?

— Se înțelege. Ce răspuns pot să-țĭ daŭ eŭ, care mă ocup cu alt-ceva de cît cum vrețĭ să credețĭ D-v.

— Nu vreĭ să spuĭ adevărul, Birina? te întreb pentru a doua oară: Ce știĭ despre omorul luĭ Kendra?

— Dacă știĭ ceva d-ta, poțĭ s-o spuĭ; eŭ unul nu știŭ nimic.

— Așa... vom face să ne spue alt-cine-va cea ce știĭ tu și nu vreĭ să ne mărturiseștĭ.

Simu privi în rînd pe toțĭ în dreapta și în stînga și cînd auzi pe Bucuvala:

— Gușu, fă să vie încoa Dimce morarul!

Simu se făcu ca turta de ceară la față.

La vederea luĭ Dimce, care a eșit legat din căsuța de alăturĭ, i s-a părut că un mort îșĭ ia giulgiul în spinare și ese din groapă la lumina zileĭ.

Da, iată Dimce, unde a fost deținut și el îl căutase pretutindenĭ, fără să-ĭ dea de urmă.

Acum Simu înțelegea tot. Dimce a fost prins asupra faptuluĭ de Fărșeroțĭ și ținut prizonier spre a declara și pe complicĭ.

Ah... și complicele era el!

Cînd l-a văzut, a lăsat ochiĭ în pămînt, neputînd să maĭ suporte privirile fulgerătoare ale Fărșeroților.

— Spune tu Dimce, ce aĭ maĭ spus să audă și D-l Simu, să maĭ auzim și noĭ, ce știe el despre omorîrea luĭ Kendra, căcĭ dînsul ne spune că habar n-are de acest omor, cine l-a săvîrșit și ne taxează de bârfitori, adică de mincinoșĭ, Dimce.

— Cum se poate să spue așa ceva, cînd d-luĭ mi-a poruncit să răpun pe Kendra?

Eŭ n-aveam nimic cu el; nicĭ nu-mĭ trăznise vre-o dată prin cap să-ĭ ridic viața, dacă n-ar fi venit Simu să mă îndemne.

— Ce aĭ de zis, Simu, la toate aceste?

— Dimce spune minciunĭ, ca să scape de răspunderea fapteĭ sale. Să mi se dovedească, dacă eŭ Simu Birina am avut vre-o dată în viața mea vre-o ceartă cu regretatul Kendra. Eŭ nu m-am amestecat în turburările din Bitolia și nicĭ nu m-am băgat în lupta națională dintre grecomanĭ și armînĭ.

Fărșeroțiĭ se priviră unul pe altul.

Răspunsul luĭ Simu li s-a părut destul de documentat, spre a nu înclina să-ĭ dea dreptate.

Așteptară să vadă ce va zice Dimce, care îĭ ripostă:

— În Vlahcearși nu eraĭ d-ta, care m-aĭ urmărit în strada evreiască și mi-aĭ zis să nu scap ocazia, căcĭ Kendra și Tuliu vor sui la stînĭ și ca să te asigurĭ de ajutorul meŭ, n-aĭ fost d-ta, care mi-aĭ dat un medgid (5 leĭ) să-mĭ ajungă de târguelĭ?

— Să spue Costa, ce știe în privința asta, grăi Bucuvala.

Tînărul veni maĭ aproape.

— Închină-te, sărută crucea și jură că veĭ mărturisi adevărul.

Costa făcu întocmaĭ cum i s-a poruncit.

— Jur! zise el, că voiŭ spune adevărul.

Apoĭ continuă:

In ziua cînd se zvonise că o să vă dea drumul de la Seraĭ, Simu m-a trimis să aflu dacă în adevăr v-aŭ liberat din închisoare saŭ nu, și dacă între D-v. se află Kendra și Tuliu.;

Eŭ, îndată ce m-am asigurat de liberarea voastră, primul am fost, care am adus știrea în Vlahcearși, apoĭ am comunicat și luĭ Simu tot ce aflasem, adică despre ceea, ce-l interesa să știe maĭ mult, că Tuliu și Kendra vor sui la stînĭ; în urma acestora, Simu mi-a zis să iaŭ seama să nu se fure din marfă, că el se va duce să încaseze o datorie, în realitate însă s-a dus să vorbească cu Dimce, care târguise de la niște femeĭ, și pe cînd se îndreptase pe strada evreiască, Simu s-a luat pe urmele luĭ, fără să bănuiască că eŭ îl văzusem ce făcuse. La întoarcere l-am observat că era foarte enervat și nicĭ n-a maĭ așteptat să sfîrșească tîrgul, ca altă data, ci s-a dus, lăsînd marfa pe seama mea.

Afară de aceasta, acum la venire m-a întrebat de zecĭ de orĭ, dacă nu cum-va știŭ ceva de urma luĭ Dimce și se încerca în toate chipurile să afle de la mine, ce se zice despre el printre Fărșeroțĭ.

Dimce reluă:

— Tînărul n-a spus de cît adevărul.

Simu venise pe urma mea pe strada evreiască să mă îndemne din noŭ să omor pe Kendra.

Tuliu, cu cotul mîneĭ pe masă și cu fruntea rezemată în palmă, asculta și la declarațiunile luĭ Dimce că pe o monedă de 5 leĭ prețuise Simu capul scumpuluĭ săŭ părinte, simți o scîrbă pentru aceștĭ doĭ mizerabilĭ, cu deosebire pentru Simu, a căruĭ perversitate și cinizm reeșiaŭ din răspunsuri și din fie-care mișcare a sa.

In sfîrșit, Birina văzînd că e strîns cu ușa, se hotărî să vorbească:

— Fiind-că mă silițĭ să spuĭ adevărul, e bine, fie: este adevărat că eŭ la început i-am dat poruncă luĭ Dimce să vegheze pe lîngă stînĭ și dacă va observa apropierea luĭ Kendra sau a luĭ Tuliu de locul unde se află avutul stăpînuluĭ, să se facă că aruncă focurĭ în vînt spre a-ĭ speria.

Insă cearta dintre Kendra și d. Lala înrăutățindu-se, mi s-a dat poruncă să scap pe stăpîn de doĭ vrăjmașĭ; și cea ce s-a făcut, n-a fost, de cît o poruncă a d-luĭ Lala, pe care eŭ în calitate de intendent am adus-o la îndeplinire fără să mă gîndesc la respundere. D-l Lala e maĭ marele nostru, așa dar, cel d-intăĭ responsabil în această afacere e d-luĭ.

Printre Fărșeroțĭ se observă o mișcare și șoapte de mirare.

— Aĭ scris această declarație, Ianula, întrebă Bucuvala.

— Da; să fie bun Birina să iscălească.

Acesta semnă cu mîna tremurătoare.

Tuliu puse o întrebare:

— Eștĭ bun să ne respunzĭ: în schimbul acestuĭ serviciŭ n-aĭ primit nicĭ o resplată d. Birina?

— Am fost dator să mă supun și nimic maĭ mult.

— Respunsul acesteĭ întrebărĭ ni-l va da d. Lala; cea ce ne trebuia să știm, aŭ mărtuiisit amîndoĭ, replică Bucuvala.

— Încă o întrebare asupra unuĭ punct pe care trebue să-l luminăm — adaogă Tuliu.

Vrem să se știe: numaĭ pentru simplul motiv că ne bănuia pe noĭ de a-l călca, ți-a dat ordin să mijloceștĭ perderea noastră saŭ maĭ eraŭ și alte motive?

— Da, eraŭ motive de alt ordin, carĭ te privesc, Tuliu, vreaŭ să zic de ordin familiar.

— Spune ce știĭ în privința asta?

— S-a socotit necinstit prin faptul că aĭ trimis pe tatăl D-tale să ceară mîna Mieĭ, apoĭ furia luĭ n-a maĭ avut marginĭ, cînd aĭ îndrăznit să-ĭ calcĭ pragul caseĭ în vremea nopțeĭ.

Tuliu se gîndi un moment și fiind-că el însușĭ a țintit să aducă în desbatere afacerea, ce-l privea în acest proces, se ridică în picioare și vorbi:

— Doresc să se ia notă de declarațiunile mele. D-lor, cum vedețĭ eŭ însumĭ am provocat pe Simu să vorbească în afacerea, care a dat naștere certeĭ dintre noĭ și Lala.

D-sa ne acuză că l-am necinstit...

Pentru ce mă vețĭ întreba? În ce constă necinstea pentru d. Lala? În faptul că eŭ, un aromîn din tribul Fărșerot, am îndrăznit să-ĭ cer mîna fiiceĭ sale Mia, o armînă, cum rar se dovedesc pe aiurea.

D-l Lala a insultat pe tata și l-a gonit din casa sa ca pe un cerșetor, fiind trimis de mine să-ĭ ceară mîna Mieĭ, care s-a simțit și se simte mîndră de pretențiunea mea.

Aflînd de modul purtăreĭ d-luĭ Lala, m-am dus în persoană să lămuresc o situațiune de care depindea viitorul meŭ și al Mieĭ.

N-am căutat să aleg timpul și nicĭ nu m-am gîndit să fac vre-un ceremonial. Imĭ închipuiam că seara îl voiŭ găsi acasă să-ĭ cer explicațiunĭ și prin puterea iubireĭ mele să aplanez lucrurile.

E bine, s-a întîmplat să fie în tîrg în momentul, cînd eŭ intrasem în casă.

Avuĭ fericirea însă să daŭ ochĭ cu Mia, care fiind singură, m-a rugat să viŭ a două zi și pe cînd mă pregăteam să ies, de odată m-am pomenit cu d. Lala că se năpustește asupra mea cu cuburul (pistolul) în mînăvoind să mă ucidă.

In lupta mea, ce am avut-o cu el, Mia l-a desarmat și în urma uneĭ dojane, ce îĭ-a făcut, a asvărlit arma pe fereastră. Speram că va reveni la sentimente maĭ bune, că ne va da consîmțămîntul seŭ, să ne unim, și să formăm o familie puternică, dar, îmĭ închipuĭ că nicĭ D-zeŭ nu l-ar fi putut abate din calea rătăcireĭ, căcĭ a terminat: nicĭ odată nu voiŭ cosimți eŭ, un elin, să-mĭ daŭ fata după un Fărșerot, de aceĭa orĭ eŭ, orĭ voĭ!

Și precum vedețĭ, s-a ținut de cuvînt.

Lala a pus să se ucidă tatăl meŭ dintr-un sentiment de ură națională.

Și D-ta, D-le Simu, cînd ți-a propus să săvârșeștĭ un act așa de mizerabil, n-aĭ avut un pic de simț omenesc în inima-țĭ să te opuĭ, să-l scoțĭ din drumul rătăcireĭ. Zicĭ că eștĭ armîn din tribul Grămostean; e o minciună!

Eștĭ cea maĭ perversă creatură cu figura de om!

Eștĭ o rușine a omenireĭ, care nu maĭ merită lumina soareluĭ, ci vecĭnicul întuneric al iaduluĭ.

Imprejurarea mă silește să iaŭ locul apărătoruluĭ dreptățeĭ.

Domniĭ, carĭ s-aŭ întrunit să facă judecată, cred că sunt pe deplin luminațĭ pentru ca judecînd matur și fără părtenire să pronunțe sentința în numele dreptățeĭ și al adevăruluĭ.

Am zis.

Cuvintele luĭ Tuliu fură ca un val de lumină, care a străbătut în conștiințele tuturora.

Juriul celor 12 avea să delibereze acum și să se pronunțe cu cugetul împăcat că șĭ-a făcut datoria.

— Ședința e terminată — declară Bucuvala.

Suntem luminațĭ.

Apoĭ luĭ Gușu:

— Gușu, ia pe prizonierĭ și întrodu-ĭ în casă, Dimce abrutizat se tîrî pe urma luĭ Simu, are se supuse fără nicĭ o împotrivire și cu capul în jos păși spre locul destinat de inchisoare al celor doĭ criminalĭ.

Tuliu, ca să nu influențeze cu presența sa se sculă să plece.

— Cred că presența mea nu vă maĭ poate folosi la nimic — prin urmare, sunt de părere că mă retrag, zise el.

— Da, Tuliu, D-ta ți-aĭ făcut datoria, poțĭ pleca, iar noĭ vom rămîne să ne-o facem pe a noastră pînă la capît.

— D-zeŭ să vă lumineze și să vă ajute sa triumfe dreptatea, încheie el, sălutînd pe toțĭ printr-o înclinare din cap, apoĭ se dedă.

Era și timpul, căcĭ soarele se apropiase de asfințit și cele din urma raze poleiaŭ vârfurile zilor.

Lilieciĭ începuse a spinteca văzduhul, iar pe jos licuriciĭ scăpăraŭ luminĭ fugitive.

Rămașĭ singurĭ Fărșeroțiĭ începură a delibera.

Bucuvala rosti:

— Frațĭ armînĭ, ațĭ ascultat din timpul prînzuluĭ și pînă acum declarațiunile criminalilor; ațĭ văzut cum la început Simu a tăgăduit și-ar fi continuat să nege complicitatea luĭ, dacă nu l-ar fi dat de gol Dimce și Costa.

Strîns cu ușa a fost nevoit să facă măiturisirĭ complecte.

Suntețĭ convinșĭ dar, că amîndoĭ sunt vinovatĭ.

Mărturisirea luĭ Tuliu v-a luminat și maĭ mult asupra motivuluĭ crimeĭ.

Adică trebue să recunoaștem că maĭ e și un al treilea vinovat, dar judecata acestuia o vom hotărî pe altă zi.

E vorba de aseștĭ doĭ: sunt eĭ vinovațĭ orĭ nu?

— Da! sunt vinovațĭ!

— Și care-ĭ pedeapsa ce le-o hotarîțĭ voĭ?

Respunse Ianula Cel Mare:

— În vedere că și unul și altul au fost instrumente oarbe, și aŭ comis crima, negreșit, în speranța uneĭ recompense; socotind apoĭ că origina motivuluĭ, care a hotarît ridicarea zilelor bunuluĭ Kendra, e ura de ordin național; pentru aceste cuvinte sunt de părere că trebue să dăm o pildă strajnică rătăciților nimicindu-le instrumentele, pentru ca pe viitor să simtă groază de a se maĭ atinge de vre-un aromîn.

— Moarte criminalilor! strigară într-un singur glas ceĭ 11 Fărșeroțĭ.

— Dacă aceasta vi-ĭ sentința, eŭ în calitate de cap al vostru, propun pe Frațiĭ Șcreta să fie executoriĭ sentințeĭ noastre.

Frațiĭ Șcreta, eșind din rîndurĭ, ziseră:

— Suntem gata să aducem la îndeplinire hotarîrea consiliuluĭ.

— Să se aducă armele de la stînĭ — poiunci Bucuvala voinicilor, carĭ adusese pe Simu legat.

Aceștia deferă fuga și în două minute piesentară armele fraților Șcreta.

Frațiĭ Ianula scriaŭ de zor în două exemplare tot ce se desfășura aci.

— Suntem gata — ziseră eĭ.

Se sculară, toțĭ în picioare.

Era un moment solemn din viața acestor inteligențĭ Fărșeroțĭ, carĭ guvernațĭ de cele maĭ înalte virtuțĭ cetățeneștĭ și ostășeștĭ, se pricepeaŭ să fie și judecătorĭ întegri, cînd era vorba să servească dreptatea.

— Să se aducă încoa acuzații — ordonă Bucuvala.

Amîndoĭ fură aduși în față.

— Cetește, Ianula, sentința noastră.

In facerea aceĭa înspăimîntătoare Ianula ceti: „Astă-zĭ una mie opt-sute opt-zecĭ... noĭ armîniĭ maĭ jos semnațĭ, din tribul Fărșerot, constituițĭ în curte marțială pentru a judeca pe asasiniĭ fostuluĭ Celnic Kendra, un armîn inimos și patriot fără seamăn; după ce i-am ascultat în parte, a le căror declarațiunĭ s-aŭ consemnat de noĭ în proces-verbal în două exemplare, și ne-am convins de vinovăția lor;

După ce am ascultat și pe martorul Costa Ianula cum și pe Tuliu, fiul decedatuluĭ, care ne a luminat în mod desăvârșit asupra cauzeĭ, care a hotarît moartea mișelească a părinteluĭ seŭ:

Consultăndu-ne asupra pedepseĭ, ce urmează să se dea criminalilor;

Am hotarît în unanimitate pedeapsa lor prin moarte.

Cu executarea sentințeĭ noastre însărcinăm pe Frațiĭ Șcreta”.

La auzul acesteĭ fioroase sentințe, Simu îșĭ acoperi ochiĭ în palme și începu a plînge cu sughițe.

Dimce părea cu totul desinteiesat de cele ce se petreceaŭ în jurul luĭ.

— Sărutațĭ crucea și rugațĭ-vă luĭ D-zeŭ să vă ierte păcatele — zise Bucuvala.

Costa luă crucea după masă și o apropie de buzele luĭ Simu, care tremura.

Se închină, săiută ciucea și atîta putu rosti:

— Blestem ție, Lala, care m-aĭ sedus cu aurul teŭ!

Fărșeroțiĭ clătinară din cap și-șĭ șoptiră:

— Așa dar tot aurul a fost la mijloc!

Dimce nu maĭ fu în stare nicĭ să se închine.

Amîndoĭ fură legațĭ la ochĭ și condușĭ spre locul, unde eraŭ crescuțĭ doĭ brazĭ, distanță apropiată unul de altul.

De tulpinele lor fură legațĭ.

Voiniciĭ, carĭ avusese sarcina asta, terminînd lucrarea, s-aŭ retras spre grupa Fărșeroților.

La un semn dat de Bucuvala — Frațiĭ Șcreta traseră în aceașĭ clipă.

Două pocnete de pușcă făcură să resune pădurea de un ecoŭ lugubru, determinînd să-șĭ schimbe locul dintr-un ram pe altul maĭ multe paserĭ speriate.

Capetele luĭ Dimce și Simu căzuseră pe pept.

Kendra era răsbunat.

Cățĭ-va din secunzĭ grăbiră să deslege pe condamnațĭ, pe cînd alțiĭ săpaŭ cu tîmacoapele gropile lor în dreptul celor doĭ brazĭ.

IV

Trecuse o septemînă de la evenimentele petrecute și Simu nu-șĭ maĭ făcea încă aparițiunea în curtea d-luĭ Lala.

Se luase de gîndurĭ și el și Maria...

Lala stabilind legătura între suprimarea luĭ Kendra, disparițiunea luĭ Dimce și acum în urma întârzierea luĭ Simu, de a se arăta la curte, începu să bănue ce-va grozav în mintea luĭ...

Tocmaĭ acum îșĭ făcu întrebarea: Dar dacă Dimce va fi fost prins de Fărșeroțĭ asupra faptuluĭ; Dacă înainte de a-l ucide ca pe un tîlhar ce merita o asemenea pedeapsă, l-aŭ lăsat în viață și el ca să scape de respundere, a mărturisit adevărul, cine l-a îndemnat să comită crima... Și dacă Fărșeroțiĭ aŭ trimis nadins pe Costa să aducă pe Simu la stînĭ în afacerea astă...

Vaĭ, atuncĭ negreșit, că și eŭ voiŭ împărtăși soarta lor... îșĭ zice Lala înfiorîndu-se.

In ultimele zile nu-șĭ maĭ găsea loc.

Și cuĭ se putea destănui ce-l mistue? Putea el vorbi despre așa ce-va Mărieĭ saŭ Mieĭ, carĭ nu împărtășeaŭ de loc vederile și principiile sale? Era o faptă, care să nu fie condamnată de toate legile din lume, în cît să fi avut curaj să se consulte chiar cu prieteniĭ seĭ Pișcă și Bișta, să le ceară sprijinul lor, să nu-l părăsească în situațiunea luĭ disperată?

Din causa această nicĭ n-avea curaj să întrebe pe Maria — ce e cu Simu. O, dacă ar fi putut să evite pentru tot d-auna numele luĭ, a luĭ Dimce și maĭ cu seamă luĭ Kendra!

Da, umbra luĭ Kendra începu a-l urmări și pe Lala, și fie care clipă ce trecea, i se părea că-l apropie de ziua judecățeĭ.

Pentru ce am plătit luĭ Simu să comită o faptă așa de urîtă?

Pentru că el era un Fărșerot și eŭ un Grămustean...

Barem să fi fost elin, du-te, vino... dar așa șl el armîn și eŭ armîn și apoi creștinĭ și unul și altul...

Ce mare păcat, am comis! Cum de n-am judecat atuncĭ că e un păcat să fac să dispară un consătean al meŭ?... Doamne, iartă-mĭ greșeala ce am comis!

Dacă Simu ar fi fost om cum se cade, m-ar fi desaprobat, m-ar fi scos din calea greșită,și ar fi căutat să mă calmeze. Eram scutit de această neliniște și povară la bătrînețe... Dar Simu a avut interes să se îmbogățească pe urma uneŭ crime...

Tremura din picioare. Fără să-șĭ dea seama, căzu în genunchĭ în fața icoaneĭ și începu a se ruga în tăcere. În mintea luĭ se oglindea imaginea castă a Mieĭ din a căreĭ gură auzise adevărul și nu s-a îndurat să-ĭ dea ascultare.

O desmoștenise în inimă și acum îĭ,dedea dreptate și găsea refugiŭ în ideea, că geniul eĭ (‘el bun va.veghea asupra lyî. O.v cîtă. măn-găere. sufleteassă, jr-ar fi găș.it t ăpujn’ îuȚFuu cuvînt1 consolatuf.al Miei,..dar ea’ Ora’ supărată pe el, de; cînd a vrut, să/ ucidă, pe Tuliu/' mpi niai vorbea, se retrăgea....dinăintea lui și trăia singură în lumea.gîndurijpr șale.....

Ingenunchiat în fața icoaneĭ, zic, l-a găsit Maria Moscopolita care intrare în odae să-l întrebe ce e cu Simu.

Se miră femeea de schimbarea, ce a observat-o pe fața luĭ Lala și maĭ cu seamă de faptul de a-l găsi rugîndu-se în genunchĭ

Se prefăcu a nu luă seamă - pînă cînd Lala îșĭ veni în fire

— Nu te miră, bărbate, întărzierea luĭ,Simu la stînĭ? Eŭ bănuiesc să nu se fi întîmplat ce-va; azĭ e o septămînă de cînd a plecat și cînd a maĭ făcut el una ca asta? Pe mine una mă prinde mirarea: de un rînd de vreme tot întîmplărĭ ciudate; nu sunt două septămînĭ de cînd a fost găsit ucis lîngă isvor celnicul Kendra... N-o fi pățit acelașĭ lucru și Simu al nostru? Trebue să ne înteresăm bărbate.

— Da, să ne înteresam, Mărie. Și eŭ am început să întru în grijĭ — vorba ta — de un rînd de vreme numaĭ întîmplărĭ ciudate.

— M-am gîndit să trimit pe Mia pînă în deal. Aĭ ce zicĭ tu? Crezĭ că așĭ face răŭ - dacă așĭ trimite fata să se intereseze ce e cu el?

— Da, ea poate să meargă, să cerceteze ce e cu Simu, dar să dea pe la moara luĭ Bișta, căcĭ e maĭ populat drumu pe acolo și-ĭ maĭ aproape. Și să-ĭ spuĭ să nu Înterzic mult.

— Da, ’ĭ voiŭ spune; apoĭ fata noastră e respectată și iubită de Fărșeroțĭ și eu cred -că vezind-o, o vor petrece pînă în sat, nu o vor lăsa să vie singură.

— Atuncĭ să meargă, Mărie.

Eșind Maria din odaea luĭ Lala, acesta fu cuprins de o nouă neliniște, căcĭ se gîndi la consecințe în cazul cînd Mia ar fi inițiată în misterele morțeĭ luĭ Kendra.

Nesiguranța de ce se petrece la stînĭ îl făcea pe Lala să simtă chinurĭ tantalice.

Maria însă, căreia nu-ĭ treceaŭ prin minte cauza, întârziereĭ luĭ Simu, și nu o raporta de cît la vre-o boală, trecu în camera Mieĭ, pe care o găsi cetind.

— Fata mameĭ, tu știĭ că Simu a plecat de vre-o cîte-va zile la stînĭ și nicĭ pînă acum nu s-a maĭ înapoiat. Eŭ și cu tatăl teŭ bănuim să nu fie bolnav, de aceea ne-am sfătuit să mergĭ tu pînă în deal, să vezĭ ce e cu el și să viĭ să ne spuĭ și nouă....

-Bine, mamă, să-mĭ îmbrac rochia de lînă ca să nu-mĭ fie frig la întoarcere și mă reped numaĭ de cît.

— Așa, fată dragă, timpul începu a se răci și caută să nu răceștĭ, să daĭ pe la moara luĭ Bișta, să nu ocoleștĭ mult.

— Așa voiŭ face, mamă.

Timpul începu a se răci într-adevăr. Apropierea toamneĭ se simțea în suflarea vîntuluĭ, care făcea să murmure frunzele și multe din ele să fie smulse și duse în sbor așternîndu-le pe cărărĭ pentru ca în curînd să formeze un covor galben de frunze veștede...

Mia, învestmîntată cu rochia eĭ de lînă de culoarea ceruluĭ, purtînd pe cap șchepa-ĭ cafenie, coborâ spre moara luĭ Bișta, trecu puntea și după ce ocoli cît-va pe ridicatura iazuluĭ, se îndrumă pe poteca, care se perde în pădurea de brad a Magaroveĭ.

La început se întâlni cu cîte-va neveste tinere purtînd pe cap fie-care legătura-ĭ cu crengĭ uscate pentru trebuințele gospodărieĭ, carĭ ’ĭ deteră bună ziuă, apoĭ cu,cît se depărtă de sat, nu s-a maĭ văzut nicĭ-o ființă omeneasca prin prejur.

Stătu să se odihnească pe un bolovan, care aducea ca o laviță și remase cu ochiĭ în zarea depărtată.

Părea că voește să străbată cu vederile în dealul Bucoveĭ, că se silește să clarifice în mintea-ĭ scena lupteĭ dintre armînĭ și grecomanĭ, că urmărește cu disperarea în suflet pe agresorul luĭ Tuliu, care voește să-l ucidă, că se repede la el și oprindu-l loculuĭ, că-l desarmează, cum a desarmat pe tatăl eĭ și că scapă și de astă dată pe Tuliu.

Dar... nu, e un vis, o părere îșĭ zise ea...

Lupta a avut loc, aŭ fost morțĭ și dintr-o parte și dintr-alta, pe Tuliu l-aŭ rănit și eŭ n-am avut parte să fiŭ în apropiere, să-l apăr...

O durea că nu maĭ putuse să înlăture reul pentru Tuliu. Apoĭ se știe cît a suferit în lipsa de știrĭ, carĭ să-ĭ facă cunoscut cum ’ĭ merge rana. Il văzuse legat la mîna și foarte palid la față în ziua înmofmîntăreĭ luĭ Kendra și de atuncĭ nu maĭ știa nimic de el.

Aducerea aminte a zileĭ înmormîntăreĭ părinteluĭ luĭ Tuliu, cu bocetele femeilor, cu plînsetele și suspinele mulțimeĭ, cu discursul luĭ Sîrmacheșĭ — toate aceste tablourĭ jalnice ’ĭ defilaŭ și acum pe dinainte și cum ele eraŭ triste din cale afară, expierea înceată a fireĭ contribuia și maĭ mult la întristarea eĭ. O melancolie nesfârșită, un dor de negrăit după atîtea visurĭ spulberate ’ĭ stăpîneaŭ ființa.

Atîtea dorurĭ, atîtea visurĭ spulberate în vînt îșĭ zise Mia cu resemnare...

„...Dacă pentru a se uni două ființe se o pun în calea lor atîtea piedecĭ, dacă pentru a voi să determine un pas înainte pe calea progresuluĭ, zecĭ de forțe oarbe, nevăzute, se opun în dreapta și în stînga spre a le zădărnici silințele; apoĭ viața merită ea oare atîtea sacrificiĭ din partea noastră”?

„Nu-ĭ maĭ înțelept să rămîie cine-va pasiv, primitiv în pornirĭ și tendințe — căcĭ la ce ne folosește lumina spirituluĭ, la ce rafinarea luĭ, dacă forțe oarbe, nevăzute, zic, vin să-l isbească, să-ĭ paralizeze orĭ ce avînt....

„Nu-ĭ maĭ bine oare de unul, care nu simte de loc, care trăește fără nicĭ un scop de cît să împlinească o poruncă a acelorașĭ forțe primordiale....

„Da, așa e, însă atuncĭ materia brută și-ar fi întins împeriul în paguba spirituluĭ. Da, e o luptă perpetuă între două elemente: bine și reŭ, lumină și întuneric....

„Cîte odată s-ar părea că acest din urma element ar câștiga terenul lupteĭ, dar tot a lumineĭ e victoria finală — ca dovadă e însă-șĭ istoria cosmosuluĭ.

Ia bună oară sforțările de veacurĭ în lupta dintre două elemente a asigurat viața actuală. Pămîntul a suferit numeroase cataclisme pentru ca în sînnl luĭ să păstreze atîtea isvoare de tumăduire.

Iată de ce trebue să sperăm. Murind noĭ tot e în folosul vieteĭ. Din descompunerea resturilor noastre nasc luminĭ deși periculoase uneĭ existențe, însă totușĭ sunt luminĭ carĭ alungă, întunericul, e un motiv al științeĭ, apoĭ locul unde zăcem noĭ fertilizează, flora devine luxuriană...

Intre aceste reflexuluĭ ce și le făcea Mia; în urma lecțiuneĭ ce o avusese înainte de a porni la stînĭ, tot dorul tînăruluĭ Fărșerot venea să o frămînte, chipul luĭ să-ĭ fie ca un far luminos, un liman către care avea să se apropie, cu riscul de a îndura încă multe din partea părinteluĭ eĭ.

Da, la Lala se gîndi un moment și în mintea eĭ i se înfățișă cu totul schimbat în ultimele zile. Căută să-șĭ aducă aminte toate evenimentele petrecute în casa lor, de la venirea eĭ din Bitolia, cearta dintre ea și Lala, dragostea maiceĭ sale, conflictul dintre Maria și Lala, cuvintele luĭ amenințătoare: „ vă voiŭ drege eŭ pe Tuliu și pe Kendra al vostru...” și la acest din urmă gînd, Mia avu o tresărire.

De ce a tresărit ea oare? În solitudinea păduriĭ, acolo în templul fireĭ, omul devine maĭ înțelept, maĭ prevăzător și devinează lucrurĭ pe carĭ în alte împrejurărĭ nu-ĭ în stare să le ghicească.

I se păru că aude și acum glasul amenințător al luĭ Lala: „chiar de mi-ar cere averea întreagă Simu, trebue să mă scap de Farșeroțĭ”. Nu mult după aceasta, Kendra s-a găsit ucis lîngă izvor și de cîte-va zile intendentul lor dispăruse.

Gîndurile aceste îĭ accelerară bătăile inimeĭ și o făcuse să tremure, ca prinsă de frigurĭ.

Ar fi voit să nu-șĭ facă presupunerĭ să nu bănuiască pe nimenĭ, și nimic de o așa fără de lege și totușĭ o dată pornită, apucată în cursa acestor reflexiunĭ, nu-ĭ fu cu putință să scape de ele.

Se gîndi la misiunea ce avea de îndeplinit, că trebue să meargă la stînĭ, să se intereseze, să afle ce e cu Simu, să aducă știrĭ acasă și nu știa ce descurajare o cuprinse, ce frică de necunoscut.

— Vaĭ! cum se poate să presupun așa ceva, Doamne mare, comit cel maĭ mare păcat!

Cîte nu spune omul, în momente de furie! Ce? Doar suntem creștinĭ...

Un noŭ fior simți prin oase.

Visul meŭ, de acum două săptămînĭ mě muncește grozav. Ah... de-așĭ găsi un tălmaciŭ! Nu l-am spus nicĭ mameĭ, căcĭ s-ar fi îngrozit!.

Oh, nu-mĭ aduc aminte să fi visat așa ceva vre-o dată... Ce grozav era tata! Plin de sînge pe obraz pe haine, pe mîinĭ; părea un strigoĭ; n-avea nicĭ o rană pe el și totușĭ era plin de sînge, sînge străin... și așa cum era, se ruga în fața icoaneĭ, în genunchĭ, să-ĭ ierte D-zeŭ păcatele.

Ce poate să însemneze asta, de cît vre-un păcat

Un vultur, care zbura majestos în văzduhul la vederea eĭ îșĭ răsuci puțin grumaziŭ să fie atent cu agerimea ochiuluŭ la dînsa, o distrase un moment de la gîndurile eĭ și o făcu să-l urmărească și șă-l admire cum făcea rotocoale de asupra munteluĭ unde îșĭ avea cuibul.

Trebue să merg că mă așteaptă acasă, îșĭ zise în cele din urmă și îșĭ șterse fruntea și fața cu batista.

Ea pînă aci stătuse pe piatră, cu fața spre vederea comunelor din vale și cînd fu să pornească, îșĭ aruncă privirea spre poteca din marginea pădureĭ, care ocolea, pe o distanță de cîte-va sute de pașĭ, pentru a ajunge în regiunea stînelor.

Dar de o dată Mia tresări. Zări pe cine-va venind dintr-acolo. Omul, care se apropia de locul unde odihnise dînsa, purta pe umerĭ o pușcă de vînătoare și era îmbrăcat în haine nemțeștĭ fumuriĭ.

Pășea agale și cu capul plecat în pămînt.

El nu o văzuse încă. Cînd fu la două-zecĭ de pașĭ distanță, Mia exclamă:

— Doamne mare, Tuliu este!

Acum o auzise Tuliu — căcĭ el era — întorcîndu-se de la stînĭ.

De la asasinarea tatăluĭ săŭ, tînărul Fărșerot nu maĭ suferea să treacă pe la izvor, i făcea răŭ locul unde căzuse Kendra și de aceĭa preferise și el drumul pe la moara luĭ Bișta. De atuncĭ umbla înarmat, cînd avea să meargă la stînĭ. Se dusese acolo să ia cea din urmă hotărîre, în de comun acord cu Fărșeroțiĭ, în privința luĭ Lala.

Cînd fu în dreptul pietreĭ unde ședea Mia, ridică capul și privi în lăturĭ.

Nu o văzuse încă în rochia aceĭa de culoarea ceruluĭ, și cum ea rămăsese ca o statuie, cu palma acoperindu-șĭ fruntea, nu o putu recunoaște de la distanță.

Era să treacă înainte, să-șĭ urmeze drumul maĭ departe, dar nu știŭ ce curent magnetic îl făcu să-șĭ întoarcă privirea, atingînd cu raza pornită din ochiul săŭ profilul capuluĭ eĭ rămas neacoperit.

O recunoscu. Da, ochiĭ aceĭa, arcați de două sprincene negre a căror pleoape marĭ formaŭ niște umbre dulcĭ împrejurul globilor, cum îĭ ținea ațintițĭ în pămînt, eraŭ aĭ Mieĭ.

Tuliu rămase loculuĭ înmărmurit.

La orĭ-ce s-ar fi putut aștepta, dar să întâlnească pe Mia singurică, la marginea pădureĭ nu se gîndise. Luînd maĭ bine seama la dînsa și convingîndu-se că Mia este, zise, ca pentru sine:

— Mia aicĭ?

Nu primi nicĭ un răspuns, dar observă douĭ stropĭ ca de diamant, carĭ îĭ luciră în colțul genelor.

— Mă înșeală ochĭĭ, saŭ eștĭ tu, Mie?

— Eŭ sunt, Tuliu, grăi dînsa, cu tremurul în suflet.

Se precipită ca o săgeată la locul unde se găsia și apucîndu-ĭ mîinile într-ale sale, urmă:

— Mie, scumpă Mie, cum se face că te găsesc aicĭ?

Ce zeŭ te-a scos în calea mea, căcĭ îmĭ era așa dor de tine, Mie? Uite eștĭ tu, acum te văd te pipăĭ și par-că îmĭ vine să cred că e un vis.

Mia părea cuprinsă de frigurĭ violente, nicĭ nu putea să răspundă.

Cu mîna încă la ochĭ, nu făcea de cît să suspine.

— Dragă, dar tu nu te simțĭ fericită că ne-am întâlnit?

Răspunse printre suspine:

— Vroiam să nu fi prins de veste că mă găsesc în acest moment aicĭ, de aceĭa mi-am acoperit fața și mi-am întors-o aiurea. S-ar putea să ne zărească vr-un ochiŭ și atuncĭ am deveni un izvor nesecat de cîntece pentru trubadurĭ, o cronică scandaloasă pentru lume.

Cu cît eraĭ maĭ departe, cu atât te aveam maĭ aproape în gînd și mĭ-era dor și mie, Tuliu, da, dor nesfîrșit să te văd, dar fiind-că acest moment de fericire l-am plăti cu sacrificiul onoareĭ noastre, de aceĭa să ne despărțim Tuliu.

— Te înțeleg, scumpă Mie, aĭ dreptate, așa este, dar vezĭ tu, o dată ce te-am văzut și recunoscut, puteam eŭ să nu mă abat, să nu vin lîngă tine, să te întreb cel puțin de sănătate și încotro aĭ pornit așa de singurică? -

Mia se sculase:

— Uite că am stat deja prea mult, cugetînd pe piatra asta și trebue să merg, căcĭ părințiĭ mă așteaptă să le duc răspunsul.

— Dacă îmĭ daĭ voe, Mie, să te întreb: unde trebuie să mergĭ și ce răspuns urmează să le ducĭ părinților?

— De tine nu țin ascuns nicĭ un secret, Tuliu. M-aŭ trimis părințiĭ să văd ce a pățit Simu, de nu maĭ vine acasă de la stînĭ, unde a fost trimis.

— Și acum aĭ plecat să mergĭ la stînĭ?

— Da, Tuliu; iartă-mă te rog, ca m-aĭ întîlnit singură.

Mia vru să-ĭ întindă mîna, căcĭ tremura de grije de a nu trece vr-o altă serie de femeĭ cu lemne pe cap, pentru trebuințele gospodărieĭ.

Tuliu stete o clipă loculuĭ gînditor, fără să-ĭ întindă mîna.

Mia păru mirată de atitudinea luĭ Tuliu, care îĭ șopti misterios;

— Dragă Mie, mi s-a dat însărcinarea din partea Fărșeroților, să comunic d-luĭ Lala motivele întîrziereĭ luĭ Simu, dar fiind-că ne-am întîlnit, socotesc că nu maĭ e nevoe să te oboseștĭ pînă acolo.

— Atunci spune-mĭ tu, Tuliu, ce e cu Simu?

Tuliu avu o paloare la față. Simțea că avea nevoe de forțele luĭ Prometheŭ, să fie viteaz, pentru ca să rămîe un eroŭ al situațieĭ.

Vestea teribilă, ce trebuia să o comunice iubiteĭ sale, putea avea efecte dezastruoase asupra moraluluĭ și fiziculuĭ eĭ.

Avea însărcinarea să-ĭ comunice drama ce s-a desfășurat la stînĭ și motivele, carĭ aŭ determinat-o.

Trebuia să o pue în curent pe Mia că autorul moral al asasinăriĭ părinteluĭ săŭ era Lala, cum și hotărîrea Fărșeroților de al supune judecățeĭ, rămînînd ca sentința să o pronunțe ea, Mia...

Da, era grozavă situația luĭ Tuliu în împrejurarea de față.

Va fi el în stare să înlăture lovitura trăznetuluĭ care amenința existența aceleĭ ce o adora, cînd acel ce urma să fulgere era însușĭ Tuliu?

In urma sfatuluĭ ținut între Fărșeroțĭ și Tuliu, aceștia îĭ deteră mandatul să aducă la cunoștința luĭ Lala istoricul evenimentelor, condamnarea și executarea criminalilor, cum și să-ĭ desemneze ziua judecățeĭ luĭ Lala, în propria sa casă, de către Fărșeroțĭ. Iată pentiu ce cobora Tuliu în Magarova.

— Ițĭ voiŭ spune, scumpă Mie, dar fiind-că e vorba de lucrurĭ carĭ ne privesc pe noĭ și nu se pot spune din fugă — în memoria părinteluĭ meŭ — te rog a consimți să ne retragem maĭ în fundul pădureĭ, căcĭ suntem în drum și se poate întîmpla să treacă din moment în moment vr-un consătean și ne putem expune amîndoĭ.

— De ce amestecĭ aci memoria scumpă a părinteluĭ tăŭ, Tuliu?

— Pentru că e cel mai serios act din viața noastră, Mie, și dacă îțĭ cer să facĭ acest sacrificiŭ, de a ne retrage în pădure, nu ți-o pretind a-mĭ face o plăcere, ci a ne împlini amîndoĭ o datorie sfîntă, da, o datorie sfîntă, Mie...

Dînsa observă că e ceva grav la mijloc, aceasta de alt-fel se cetea pe figura luĭ Tuliu, care fusese atît de solemn în afirmările luĭ.

— Știŭ că nu-mĭ poțĭ dori de cît binele; atincĭ, în care parte zicĭ să ne îndrumăm?

Unde putem fi maĭ sigurĭ că nu vom fi zărițĭ de nimenĭ?

— Încrede-te în brațul meŭ, scumpo, și haide-mĭ, deșĭ avem suișĭ și pe alocurea povîrnișurĭ.

Tuliu i dete brațul și amîndoĭ strînșĭ unul lîngă altul, de prima oară îșĭ simțiaŭ bătăile inimeĭ foarte aproape.

Oh, iubire tu, ce farmec daĭ viețeĭ!

O clipă simțită în imperiul tăŭ, iubire, prăvălează veacurĭ de mizeriĭ...

Mare-i puterea ta, iubire, ea se întinde peste marginile lunieĭ, în orî-ce atom tu trăeștĭ, tu fecundezĭ, tu regenerezĭ...

Tu ne deschizĭ nouĭ orizonturĭ, tu ne înrădăcinezĭ speranța în inimĭ, ne facĭ puternicĭ prin tine cucerim imperiĭ fără hotare...

Iubire sfintă, ce dragă ne eștĭ, ce sublimă ni te înfățișezĭ...

Cum tremurăm însetațĭ după un sărutat al tăŭ dulce... neprihănit...

Tu eștĭ dorul de viață, tu eștĭ avîntul nostru către tot ce e măreț și sfînt...

Iubire, afară de tine totul e zădărnicie!

Tu ești viața viețeĭ, rămîĭ iubire scumpă lîngă noĭ, mîngăe-ne, unește-ne inimele, cari, inspirate de-al tăŭ farmec, vor să cînte cîntecul tăŭ, iubire dragă...

Suflarea ta e împarfumată, căcĭ toate florile te-aŭ împodobit cu grațiile lor; unele ți-aŭ dat frăgezimea lor, altele polenul, dulcele lor nectar, trandafirul culoarea-ĭ, crinul candoarea-ĭ, în cît și îngeriĭ pe carĭ D-zeŭ i-a creat după chipul și asemănarea ta, văzindu-te, aŭ rămas în extaz...

Toțĭ te proslăvesc, toțĭ te prea măresc și însușĭ D-zeŭ prin tine e stăpînul universuluĭ...

Iubire, noĭ îțĭ simțim farmecul, știm sărbători aceste minute, cînd puterea ta ne stăpînește ființele.

Bine-cuvintată fi, iubire dragă.

Era un imn, care se înălța din inimile lor în sînul bine-cuvîntateĭ firĭ, colo în templul codruluĭ, care-ĭ strejuia, ca și cum i-ar fi încins într-un zid de aramă.

In fața acesteĭ fericirĭ, amîndoĭ eraŭ muțĭ, fermecați, extaziațĭ. Un moment aproape să-șĭ uite unde merg, în ce loc se vor opri, pentru ce aŭ venit aci...

Suișurile; ocolurile, ce trebuiaŭ să facă, păreaŭ șesurĭ netede.

— Mătem de vr-o fiară Tuliu, să nu ne depărtăm maĭ mult, grăi în sfîrșit dînsa, și se alipi tot mai mult de sînul luĭ Tuliu.

— Arma mea e încărcată dragă, n-aĭ nicĭ o grije.

Și unul și altul se simțiaŭ înviorațĭ; o undă de iubire părea că-ĭ cuprinsese în farmecul eĭ cald, dulce de negrăit...

El întoarse capul spre ochiĭ eĭ frumoșĭ; dînsa îl întîmpină zîmbind:

— Să stăm aci Tuliu, că prea ne-am depărtat.

Era și locul cel maĭ poetic: o ridicătură presărată cu un covor de frunze veștede, care domina un unghiŭ de vale.

Se așezară în partea aceasta aproape îmbrățișațĭ.

— Acum spune-mĭ Tuliu, ce adînc mister îțĭ agită viața? Nu-ĭ nimenĭ în apropierea noastră să ne audă. Martor ne e cerul și codrul, care ne adăpostește.

Tuliu vorbi, dar cu întrerupere, din causa respirațiuneĭ sale neregulate: emoțiunea luĭ de alt-fel se putea ușor ceti pe fața-i pală:

— Mult am suferit Mie, de dorul tăŭ... căcĭ lumea visurilor mele eștĭ tu. Trebue să fi suferit și tu mult din seara aceĭa... nu este așa?

— Da, Tuliu. Cu greŭ s-ar putea descrie suferințele noastre! Acolo, unde m-aĭ găsit, mă gîndiam la tine, mă gîndiam la forțele oarbe, carĭ ni se opun în cale de a ne uni și aproape să disper, dar m-am resemnat și mi-am zis că viața nu poate avea farmec fără a fi confundată cu lupta cea maĭ aprigă.

Tuliu, auzindu-ĭ cuvintele de îmbărbătare, îĭ luă mîna și i-o aduse la buze...

— Ești demnă de divinizare, armînca mea; așa dar văd că am înaintea mea o inimă mare, un cine-va, care înțelege viața, de aceĭa am convingerea că veștile mele nu numaĭ ca nu te vor turbura și nu te vor face să șovăeștĭ, dar că voiŭ găsi în tine un tovarăș de luptă, care îmĭ va ajuta să depărtăm vijelia și să readucem liniștea și seninul în familiile noastre.

— Ce vreĭ să zicĭ, Tuliu?

— Imi jurĭ tu Mie, că ori-ce ar fi la mijloc, veĭ prețuĭ maĭ mult ca ori-ce iubirea noastră, că nu te veĭ lăsa a fi influențată în judecata ta de cît numaĭ de iubirea noastră?

— Ce alt-ceva m-ar putea influența, Tuliu? Imĭ pretinzĭ să jur? E... bine, mă jur că iubirea ta mi-ĭ maĭ presus de cît viața și chiar cînd destinul s-ar opune să ne unim, te voiŭ iubi vecĭnic.

— Ițĭ mulțumesc, draga sufletuluĭ meŭ. O... vezĭ tu Mie, caut în minte-mĭ să-mĭ aseamăn situațiunea în fața ta cu a vre-unuĭ muritor din istoria omenireĭ și nu o pot găsi.

— Ți-am spus Tuliu, că orĭ-ce ar fi, iubirea mea nu te va părăsi.

I-era greŭ din cale afară sărmanuluĭ Tuliu să spue ce are pe suflet, dar trebuia să înceapă, căcĭ pentru acest motiv căutase retragerea asta.

Mia aștepta cu tremurul în suflet.

In sfîrșit, Tuliu reluă:

— Vestea morțeĭ tatăluĭ meŭ cred că te-a zguduit scumpa mea, tot ca și pe mine.

— Da, am avut crize grozave, am plîns închisă în odaia mea, mă mir că n-am înebunit.

— Tatăl meŭ a fost asasinat lingă izvor și asasinul luĭ, mulțumită devotamentuluĭ și iubireĭ luĭ Bucuvala, a fost prins de acest viteaz Fărșerot.

Mia tresări și exclamă:

— A fost prins asasinul!!

— Da, a fost prins, legat și dus la stînĭ.

— Așa dar, a fost recunoscut și cine e ace mizerabil, Tuliu?

— Dimce, morarul stînelor voastre, dragă.

— A... el nelegiuitul!

Mia se înfioră de groază. Tuliu urmă:

— Staĭ să vezĭ, dragă, că el maĭ avea și complicĭ. După înmormîntarea părinteluĭ meŭ, Fărșerotiĭ luîndu-ĭ un interogator, a mărturisit că a fost îndemnat de Simu Birina să-l omoare.

Mia începu a tremura ca o trestie bătută de vînt.

Cu lacrimile în ochĭ întrebă îndurerată:

— Și acum unde e el? Ce s-a întîmplat, Tuliu, și nouă ni se ascunde?

— Le veĭ afla toate pe rînd dragă, numaĭ te rog să-țĭ păstrezĭ liniștea sufletească și să mă ajuțĭ să readucem pacea în familiile noastre.

— Da, te ascult, mă voiŭ sili să privesc lucrurile ca o hotărîre a destinuluĭ.

Tuliu urmă:

— În urma înmormîntăreĭ tatăluĭ meŭ Fărșeroțiĭ aŭ ținut sfat și aŭ hotărît judecarea criminalilor.

Am luat și eŭ parte la dezbaterĭ, apoĭ m-am retras.

Sunt 7 zile de atuncĭ. În urma mărturisireĭ crimeĭ, a declarațiunilor martoruluĭ Kosta, fiul luĭ Ianula și a depozițieĭ mele, carĭ toate s-aŭ consemnat în proces-verbal, în doua exemplare, Fărșoroțiĭ constituițĭ în curte marțială, aŭ pronunțat sentința lor.

— Și care a fost sentința lor, Tuliu?

— Iat-o Mie, cetește și vezĭ.

Tuliu scoase sentința din buzunarul haineĭ și i-o prezentă.

Mia întinse mîna tremurătoare și ceti.

— Și i-aŭ executat întocmaĭ, întrebă ea pălind.

— Da, chiar în seara aceĭa; eĭ sunt înmormîntațĭ lîngă tulpinele brazilor, unde aŭ fost împușcatĭ.

Partea întâia a acesteĭ drame era cunoscută acum de Mia, care promisese luĭ Tuliu să fiă tare, să-șĭ păstreze calmul și să-ĭ dea ajutor să înlăture vijelia: Dar partea a doua îĭ era greŭ luĭ Tuliu să o desfășure...

Mia reculegîndu-se, întrebă:

— Și pentru ce Simu a comis această fără de lege, Tuliu?

Tuliu suspină cu amărăciune.

— Voiŭ lăsa să-țĭ dea răspunsul procesul-verbal de care ți-am vorbit, dragă Mie.

Mia apucă în mînĭ procesul-verbal și începu a-l ceti cu lăcomie. Tuliu nu o slăbea o clipă din ochĭ.

Cînd dînsa ajunse la partea unde Simu afirma, că responsabil de această crimă e Lala, care i-a ordonat să răpue pe Kendra și pe Tuliu și că el n-a făcut de cît să execute ordinul stăpînuluĭ, care era maĭ marele tuturora: un țipăt ascuțit răsună în tăcerea pădureĭ.

Hîrtia i căzuse din mînă și Mia îșĭ pipăi tâmplele cu amîndouă mînile, ca și cum ar fi căutat să-șĭ găsească mințile perdute.

Gemu, ca strivită de prăbușirea unuĭ munte și vru să cadă zdrobită, dacă n-ar fi susținut-o Tuliu, care o auzi aiurind:

— Ah... Visul meŭ... visul meŭ... parcă îl văd și acum plin de sînge pe obraz, pe mînĭ, pe haine, un strigoĭ... de care mi-e groază... Ah, Tuliu, lasă-mă să fug în pustiurĭ, să-mĭ ascund fața de înaintea ta, unde-ĭ Marea să mă înghită și pe mine și pe el, să spele o crimă săvîișită, o rușine vecĭnică pe frunțile noastre...

Și în situația asta disperată, Mia era s-o pornească în fugă ca o nălucă prin desișul pădureĭ, dacă Tuliu n-ar fi ținut-o vîrtos de brațe, dacă n-ar fi căutat să-ĭ aducă aminte de promisiunea dată.

— Mie, dragă Mie, adu-țĭ aminte ce-am vorbit noĭ amîndoĭ, ce mi-aĭ promis scumpă Mie, fie-țĭ milă de sufletul meŭ chinuit!

— Cum?... Tot nu s-a sfîrșit cu mine pe pămînt? Maĭ e nevoe de ființa mea? Cuĭ i-așĭ putea fi de folos oare, căcĭ n-am născut pentru nenorocire!

Oh, lasă-mă voinice, să-mĭ perd urma în pustiŭ, fiĭ mărinimos și dă-mă pradă fiatelor, să ispășesc păcatul săvîrsit de tata...

Da, eŭ nu maĭ merit lumina zileĭ, sunt fiica unuĭ criminal de al căruĭ nume mă cutremur. Oh, mi-e cu neputință să maĭ trăesc, nu maĭ pot suferi a mi se zice: Mia luĭ Lala! Nu, nu!

E groaznic voinice, nu se maĭ poate nimic drege...

Mă înspăimîntă gîndul, cum eŭ nevrednica, maĭ pot sta în fața fiuluĭ al căruĭ tată a fost ucis din ordinul tatăluĭ meŭ... Și pentru ce? Tot eŭ sunt pricina, Tuliu; dacă n-așĭ fi fost eŭ, tu aĭ fi avut pe scumpul tăŭ părinte sănătos și voinic... Ah, ce nenorocită sunt, Doamne!

Mia plîngea cu hohote. În prada disperăreĭ crude se chinuia, ca și cum s-ar fi găsit pe un rug aprins și limbile de flăcărĭ tindeaŭ să o cuprindă din toate părțile.

Tuliu întrebuință toată bărbăția, toată puterea inteligențeĭ sale, să o liniștească.

— Mie, dacă m-aĭ fi iubit într-adevăr, dacă aĭ ține încalte la Tuliu, cu care aĭ crescut din copilărie, care a veghiat și s-a îngrijit de sufletul tăŭ, cum se îngrijește soarele de florile luĭ favorite, nu m-aĭ trece prin ascusțișul celeĭ maĭ năprasnice durerĭ, Mie, nu-ĭ destul un cadavru, pe care destinul l-a pus în calea noastră, să ne încerce puterea de iubire, tu vreĭ să se stingă totul? Dar am luptat cu bărbăție, am pus pept furtunilor dezlănțuite din pricina rătăcireĭ părinteluĭ tăŭ și am scăpat teferĭ... Nu te gîndeștĭ la consecințele ce ar decurge de la fapta ce voeștĭ să comițĭ?

— Ce doreștĭ să fac, Tuliu? Știŭ că ți-am promis că deasupra tuturora voiŭ pune iubirea ta; dar pe atuncĭ mă socoteam fiica unuĭ om rătăcit, cum aĭ zis, însă nu-mĭ trecea prin cap că el e capabil să devină criminal.

Acum sunt perdută, desonorată...

Ce preț maĭ pot avea eŭ în fața ta?

Lacrimile, carĭ îĭ curgeaŭ șiroaie pe fața aprinsă, i făceaŭ bine, o linișteaŭ din ce în ce, o făceaŭ capabilă să judece.

— Am luptat Mie, urmărind și tu și eŭ idealul de a ne uni o dată. Eĭ bine, în puterea noastră stă azĭ de a ne vedea împlinirea visuluĭ.

— Cum explicĭ lucrul acesta, Tuliu?

— Uite cum: n-aĭ putut străbate maĭ departe conținutul procesului-verbal. Să-țĭ spun eŭ ce maĭ urmează: Fărșeroțiĭ au hotărît judecata părinteluĭ tăŭ chiar în casa voastră. În acest scop vor veni toate căpeteniile, îĭ voĭ însoți și eŭ. Sentința o vor lăsa să o pronunțĭ tu.

— Ah, nu mă punețĭ să fac eŭ acest oficiŭ, Tuliu!

Nu, fiĭ mărinimos și mă pune la adăpostul uneĭ asemenea cruzimĭ; sunt prea slabă și legea e lege, trebue executată... Cum mi s-ar putea putea pretinde mie așa ceva cînd acuzatul e acel ce-mi dete zilele?

— Așa e Mie, dacă în judecata noastră nu vom fi condușĭ de precentul Mîntuitoruluĭ nostru, că D-zeŭ tatăl iartă pe cel picăit. Care să fie altul principiul nostru de cît a erta? Văzînd mărinimia mea și a ta e lucru natural că Lala, cel ce ne-a dușmănit în rătăcirea luĭ să se pocăiască, să revină la calea cea dreaptă, să recunoască că e armîn din aĭ noștri și prin urmare să se simtă mîndru și fericit de a ne bine-cuvînta.

Acesta e scopul judecățeĭ. Ne-am gîndit și sfătuit: la ce am maĭ vărsa sînge, cînd rațiunea lucrurilor cere ca să mîntuim pe părintele tăŭ de păcat și greșelile din trecut?

Mia era atinsă de mărinimia Fărșerotuluĭ.

Asemenea uneĭ vijeliĭ, care pe măsură ce se depărtează, reapare soarele pe cer și florile lăcrîmătoare îșĭ întorc fața zîmbitoare spre dătătorul de viață, tot așa și Mia căută în ochiĭ luĭ Tuliu.

— Cu prețul viețeĭ părinteluĭ tăŭ vreĭ să-mĭ redaĭ mie și familieĭ mele onoarea, viața, fericirea.

Eștĭ mărinimos, eștĭ bun Tuliu, cum rar se găsesc oamenĭ pe pămînt. Judecata ta e sublimă.

Te voiŭ asculta, te voiŭ urma în toate, căcĭ opera ce voeștĭ să desăvîrșeștĭ, ți-a fost inspirată de D-zeŭ.

Dar ascultă mă Tuliu, dacă tata, în urma celor ce se vor petrece, va rămîne acelașĭ cum a fost, atuncĭ trebue să știĭ că viața pentru mine va deveni imposibilă și în cazul cînd nu-mĭ voiŭ perde mințile, va trebui să sfîrșesc.

— La asta să nu te gîndeștĭ, Mie; dar să presupunem că ar fi așa, atuncĭ păcatul cază asupra părinteluĭ tăŭ, care îșĭ va primi pedeapsa de la Fărșeroțĭ; iar cît pentru noĭ, ne vom căuta fericirea în alte lumĭ, unde nu rătăcește nimenĭ și unde nu sufeiră sufletul, ce i e dat să îndure aci.

L-a înțeles ce a vrut să zică, de aceĭa apropiindu-se maĭ mult de el, șopti:

— Să murim Tuliu, dar nedespărțițĭ, să trecem bariera neantuluĭ.

Cu tine orĭ-unde mi-ar fi așa de bine!

— Atuncĭ ne-am înțeles suflete drag.

— Da, ne-am înțeles Tuliu și cred că e timpul să ne retragem.

Trebue să-ĭ fi cuprins neliniștea pe aĭ meĭ. Ce le voiŭ spune cînd m-or vedea?

— Veĭ fi laconică și prudentă cu noutatea ce le-o veĭ comunica. Două cuvinte vor fi de ajuns.

— Și anume ce să le spuĭ, Tuliu?

— Că în ziua Duminiceĭ, după biserică, vor veni Fărșeroțiĭ în vizită și vor arăta singurĭ motivele întîrziereĭ luĭ Simu.

Le veĭ maĭ spune că eĭ n-aŭ voit să-țĭ arate nimic.

— Bine Tuliu, nicĭ c-așĭ putea să fac alt-fel.

Se sculară și tot cum aŭ venit, strînșĭ de braț porniră pe acelașĭ drum, pînă la piatra unde se odihnise Mia.

La despărțire, Tuliu o strînse la pept cu pornire și depuse o sărutare ferbinte pe fruntea eĭ.

Atît a fost de ajuns ca Mia să se îmbujoreze la față.

O, e lucru ciudat, ne permis, să meargă maĭ departe cu manifestarea sentimentuluĭ de iubire doĭ tinerĭ, înainte de a fi unul altuia, unițĭ înaintea altaruluĭ.

De aceĭa Tuliu, el însușĭ păzitorul moravurilor și virtuților străbune, se stăpîni de a-ĭ atinge cu buzele însetate dulcea eĭ gură, de al căreĭ dor trebuia să sufere încă cu bărbăție.

Aureola virtuțeĭ ei o vedea simbolizată ca într-un nimb strălucitor, ale căruĭ luminĭ, cînd se încerca să le constate, trebuia să închidă ochiĭ, să o adore în taină, curată si blîndă ca o madonă.

V

In ziua de sfînta Maria se serbează hramul mareĭ bisericĭ situată pe platoul Gorițeĭ din Tîrnova, care domină șesul de la nordul Bitolieĭ. Sf. Maria e cea maĭ vestită biserică din Macedonia centrală, maĭ întăĭ prin minunile prea curateĭ, al doilea prin posiția pitorească pe care se află situată.

Curtea bisericeĭ, în cuprins de cîte-va pogoane, e înconjurată de un zid înalt de piatră. Întrarea se face prin treĭ porțĭ marĭ de stejar și anume: una la răsărit din spre Bitolia, a doua la vest din spre Moloviște și a treia, deasupra căreĭa vine clopotnița, din spre Tîrnova.

Nu de mult epitropia bisericeĭ a construit dependințe, niște case spațioase cu două caturĭ, în piatră albă și acoperite cu ardesie neagră, carĭ în timpul vereĭ sunt populate de lume, ce vine să facă cură de aer sănătos de munte, dătător de viață.

Construcțiunile sunt în legătură cu clopotnița și se continuă pe de o parte pînă dincolo de poarta din spre Moloviște, pe de alta spre est și în semicercul stradeleĭ din dosul ziduluĭ.

Ferestrele din dosul clădirilor răspund din spre est în regiunea livezilor, unde cuciĭ și pupăzele, pitpalaciĭ și merlele, guguștuciĭ și potîrnichile, populează aceste locurĭ poetice, pentru, a desfăta auzul turistuluĭ.

Și familia valiuluĭ, compusă din numeroase cadîne și negre, cele dintăĭ de o frumusețe răpitoare, îșĭ petrec aci lunile de vară. Ele fac excursiunĭ prin împrejurimĭ, suind în deosebi în dealul Nijopoleĭ, unde pot fi maĭ la largul lor.

Dar în ziua Sf. Mari dependințele epitropieĭ sunt reservate exclusiv familiilor, carĭ vin să-șĭ caute tămăduire în puterea prea curateĭ.

Incă din ajun camerile, curtea și biserica în interior gemea de lume. Celor bolnavĭ, adușĭ aci spre tămăduirea răuluĭ, ce s-a încuibat în eĭ, din pricină că aŭ călcat pe urma ielelor, luațĭ din afoară, carĭ aŭ halucinațiunĭ și viziunĭ rele, cînd sunt deștepțĭ, familiile le aduc așternuturile în biserică și în noaptea de 14 August dorm în interiorul eĭ.

Biserica e bogată în scule prețioase. Catapetazma e un cap de operă a arteĭ, ale căreĭ icoane sunt ornamentate cu aur.

Donațiunile se înmulțesc și prin faptul că fie-care aromîn venit după anĭ de zile din străinătate, spre a mulțumi prea curateĭ, că l-a întors sănătos la cămin, i dăruește unul o evanghelie în valoare de zecimĭ de miĭ leĭ, altul depune pe icoana Sfîntuluĭ Gheorghe saŭ Dumitru mîna turnată în aur și artistic executată, orĭ nimbul din prejurul capuluĭ Mîntuitoruluĭ, care îțĭ dă iluzia unor raze strălucitoare.

Un Misirliu a dăruit policandrul cel mare, cu sticlele luĭ multicolore, cu cele 100 sfeșnice aurite, a cărui valoare trece peste 100.000 leĭ.

In curtea bisericeĭ, de cum înoptează, se aprind sute de focurĭ, la flacăra cărora oameniĭ îșĭ prepară cele necesare gureĭ.

De o parte se aude un cimpoĭ, împrejurul căruia joacă tineretul bulgar nelipsit de la serbarea hramuluĭ bisericeĭ.

E o regulă moștenită la eĭ părințĭ din părințĭ de a venĭ călărĭ saŭ cu carele tocmai din Prespa, din Țapari, Dihuva, Bucova, Bareșani Orizari și Cărclina.

Dincolo un taraf de lăutarĭ, venițĭ din Bitolia, desfătează publicul cu clarinetele, țimbalele, viorile și cobzele lor.

Vin și negustorĭ de mîna a doua din Bitolia cu diferite mărfurĭ, în sfîrșit e un iarmaroc în toată puterea cuvîntuluĭ.

Lumea creștină nu e jenată de turcĭ în partea loculuĭ. Ce-ĭ drept, lîngă strada locuințeĭ luĭ Tuliu, către Bliznațĭ se află o stradelă mărginașe, unde e și o geamie minusculă cu minaretul de un metru, populată de cîte-va familiĭ turceștĭ, carĭ fiind în contact zilnic cu armîniĭ tîrnovițĭ, aŭ învățat limba acestora, s-aŭ romînizat, în cît aproape să-șĭ uite limba lor.

Nu i-ar cunoaște cine-va că sunt musulmanĭ, dacă nu i-ar trăda portul.

Sunt pacĭnicĭ și muncitorĭ; ceĭ cu gîndul de casă, se ocupă cu livezile, fac oare-care cultură de grîŭ și porumb și în coșarele lor se văd numeroase vite, printre care bivolițe bine îngrijite.

Tineriĭ, carĭ sunt atrașĭ de farmecul haiducituluĭ, nu atacă pe tîrnovițĭ, pleacă în alte comunĭ, acolo tîlhăresc la drumul mare, pînă li se înfundă și lor.

E de remarcat că, bătrîniĭ acestor familiĭ musulmane, pripășite aci saŭ rămase din vremurĭ, cînd aceste comunĭ eraŭ ciflicurĭ de ale Beylor, ajung de regulă centenarĭ și mulțĭ se înfruptă la ospățul viețeĭ încă un sfert și nu arare orĭ și o jumătate din secolul următor.

Aidin surdu, care a trăit 164 anĭ, văzuse pe fiul săŭ de 120 anĭ, pe nepotu-săŭ de 90 anĭ, pe strănepot de 60, pe fiul acestuia de 30 și pe acesta cu vre-o treĭ dolofanĭ, cu carĭ se juca moșu toată ziulica prin ogradă... de a ascunselea.

Și era fericit, căcĭ se înțelegea cu strănepoțeĭ de minune, pe cînd pe fiĭ și pe nepoțĭ i certa că nu se poartă cum se cade.

Luĭ Aidin i venise pentru a doua oară vederea și nu suferea să vadă neorînduelĭ, pe cînd fiu-săŭ cel de 120 anĭ acum era bătrîn... nu maĭ vedea bine.

Printre lumea, care umplea spațiul curțeĭ bisericeĭ Sfinteĭ Mariĭ, se văzură în dimineața zileĭ coborînd scările de marmoră din poarta principală din spre Tîrnova, o fenmee în vîrstă, învestmîntată în negru și purtînd în mînă o lampadă, în tovărășia uneĭ tinere cam de vr-o 17 anĭ.

— Vaĭ de mine, tetă Mărie, ce ele lume avem anu ăsta la sărbătoarea hramuluĭ biseiriceĭ! Nu-mĭ aduc aminte să fi văzut în alțĭ anĭ așa mulțime, zise tînăra, care căuta să-șĭ facă loc în biserică, pe urma bătrîneĭ.

Bătrîna era Maria Moscopolita, care îșĭ serba ziua și venise la biserică întovărășită de Vangheluța, vecina și amica Mieĭ, să se închine, să asculte serviciul divin, să ia nafură, ca apoĭ să se întoarcă acasă, căcĭ urma să-ĭ vie în vizită multă lume.

Pentru acest cuvînt Mia rămăsese acasă, să pregătească cele necesare viziteĭ.

Maria aprinse luminarea, o așeză în sfeșnicul de lîngă icoana Maiceĭ Domnuluĭ, se închină, făcu treĭ mătăniĭ și sărută evlavioasă mîna Fecioareĭ.

Același lucru îl făcu și Vangheluța.

In urma acestora trecură sus la femeĭ, căcĭ așa e la aromîniĭ din Macedonia: femeile îșĭ aŭ orînduiala lor sus, de unde ascultă oficiarea serviciuluĭ, privind pe după cafasurĭ.

Vangheluța, maĭ ageră la privire, caută să străbată cu ochiĭ dincolo de aceste gratare.

Rămase uimită, văzînd sub amvon pe Fărșeroțiĭ de la stînĭ, toțĭ învestmîntațĭ în portul lor alb și falnic la înfățișare.

Văzu și pe Tuliu lîngă Bucuvala.

Maria Moscopolita observă că Vangheluța se uită atentă într-acolo.

Deși din sentiment religios nu se vorbește în biserică, totușĭ șopti Vangheluțeĭ:

— Aceĭ în alb de colo mi se pare că sunt Fărșeroțiĭ noștri.

— Da, Tetă, sunt curioasă să văd, dacă voiŭ recunoaște printre eĭ pe Simu.

Maria suspină a desnădejde. Făcu loc feteĭ să poată cerceta maĭ bine cu privirea.

— L-aĭ recunoscut?

— Așĭ, nu-l văd; i-am zărit pe toțĭ, numaĭ el lipsește.

— Cine știe ce-o fi pățit, sărmanul! Mai bine nu-l maĭ trimiteam la stînĭ, căci era bolnav.

Din ziua aceĭa n-am maĭ avut nicĭ odihnă, nicĭ somn, zise Maria și ochiĭ i se umeziră de lacrămĭ.

Vangheluța se sili, prin cuvinte chibzuite, să risipească gîndurile eĭ, căcĭ n-avea de ce se teme.

— Cine știe; poate că i-aŭ dat luĭ sarcina să vegheze în lipsa lor. Aŭ zis că vor veni în vizită, ca în toțĭ aniĭ, Tetă. Dacă ar fi ceva la mijloc, ar fi stat eĭ liniștițĭ așa cum sunt?

Diaconul suise pe amvon.

Bine-cuvîntează prea sfinte cetirea...

Cînd a început să intoneze din evanghelie „pe vremea aceĭa...” femeile se prosternură în genunchĭ.

Maria și Vangheluța încetară de a maĭ vorbi. Amîndouă în genunchĭ se rugaŭ Maiceĭ Domnuluĭ pentru sufletul luĭ Kendra și pentru sănătatea luĭ Simu.

După terminarea evanghelieĭ, urmă oficiarea leturghieĭ, cu o pompă deosebită în ziua aceĭa. În calea preoților, carĭ purtaŭ la rînd potirul cu sfinta cuminicătură, evanghelia și lingurița împărtășanieĭ, eraŭ culcațĭ o sumedenie de suferinzĭ, femeĭ cu pruncĭ în brațe, copilașĭ alăturĭ de bătrîne, în cît cu mare greutate pășeaŭ preoțiĭ pentru a ajunge în dreptul naosuluĭ unde se găsea înaltul Prelat, Episcopul. Mateiŭ, al vilaetuluĭ Monastir, căruia urma să i se presinte spre bine-cuvîntare și să-ĭ sărute mîna. Mateiŭ, un apostol eminent al elenismuluĭ și nicĭ de cum al celor sfinte, pomeni pe Înaltul Patriarh ecumenic al Constantinopoluluĭ, pe ctitoriĭ sfîntuluĭ locaș, pe poporul credincios patriarhieĭ, apoĭ luă cădelniță din mîna diaconuluĭ și cădelniță în toate părțile.

Poporul pios în genunchĭ era transportat cu mintea în regiunĭ înalte, acolo, unde se înălța fumul de smirnă și tămîe, al căror parfum li se împărtășise de înaltul Prelat.

După ce s-a zis tatăl nostru, paracliserul aduse în dreptul icoaneĭ din mijlocul bisericeĭ, într-o mîna discul, în cea-l-altă pe o tavă de argint nafora tăiată în cuburĭ regulate.

Maria și Vangheluța se grăbiră să coboare, se îndreptară să ia nafură, apoĭ închinîndu-se evlavioase, părăsiră biserica.

Cea maĭ mare parte din lume însă stetea la locul eĭ, în așteptarea „didachĭeĭ” pe care avea să o pronunțe P. S. S. Episcopul Mateiŭ. Dar cînd el rosti, în loc de frațĭ întru Hristos, iubit popor descendent al eroilor de la Salamina și Termopile, primul, care făcu mișcarea și dedea semnalul că trebuia să iasă și aĭ luĭ din biserică, fu Bucuvala.

Intr-adevăr așa a și fost, căcĭ Bucuvala fu urmat de grupa tuturor Fărșeroților, carĭ fusese presențĭ la oficiarea serviciuluĭ divin.

Aceasta nu prea conveni Episcopuluĭ Mateiŭ, care strîmbă din nas, dar continuă:

„Cu mare întristare m-am informat că în unele comunĭ s-a săvîrșit în biserica noastră o mare nelegiuire din partea unor preoțĭ și cîntărețĭ, carĭ aŭ îndrăznit să cînte în limba cuțo-valahă, fără știrea noastră.

Vă pun în vedere vouă Tîrnoviților și Magaroviților, ca voĭ, pe carĭ vă socotesc de ce maĭ demnĭ fiĭ aĭ turmeĭ ce păstoresc, să ferițĭ ca de foc acest locaș sfînt de papistașĭ, să nu le permitețĭ cu nicĭ un chip să oficieze în limba cuțo-valahă, căcĭ e o mare nelegiuire.

Preotul, care nu-șĭ amintește de jurămîntul depus pe sfînta masă, în altarul bisericeĭ noastre, cînd l-am hirotonisit, că nu va cînta în limba celor ereticĭ, e un blestemat.

Patriarhul ecumenic din C-pol nu e numaĭ șeful religios al poporuluĭ grecesc, ci el se poate folosi de autoritatea și jurisprudența sa peste toțĭ membriĭ bisericeĭ ortodoxe răsăritene, ca representant al populațieĭ creștine din imperiŭ.

Toate popoarele creștine din imperiŭ aŭ un șef religios: pe patriarhul din Fanar.

Decĭ de sfîntul luĭ ordin trebue să ascultațĭ voĭ, să apărațĭ cu piepturile voastre prestigiul și demnitatea sfinteĭ noastre bisericĭ.

Adevăr grăesc vouă că D-zeŭ tatăl a toate văzutelor și nevăzutelor, vă va judeca pe limba ce vă predic eŭ astăzĭ.

Feriți-vă prin urmare de limba ereticilor, ce voesc să o întroneze în biserică, căcĭ răspunderea voastră va fi grea în ceiurĭ”.

Vlahofoniĭ, cum i maĭ numesc greciĭ, la fiecare pauză a cuvîntăreĭ luĭ Mateiŭ se închinaŭ evlavioșĭ cu capetole pe pept și aveaŭ aerul de a scuipa în lăturĭ și de a mărturis că se vor feri de a cădea în păcat, de a gusta din fructul oprit.

Noroc că Fărșeroțiĭ ca de al de Bucuvala și restul confraților eșiseră din biserică și perduseră rara ocaziune de a auzi filipica ce o îndrepta Sf. Prelat în potriva armînilor în casă la eĭ, că cine știe ce s-ar fi putut întîmpla...

O altă grupă de armînĭ grămostenĭ unul după altul se strecurase afară pe nesimțite prin cele treĭ eșirĭ.

Era prea șovinist Mateiŭ, ca să-ĭ poată mistui toate năzbâtiile. Ceĭ ce rămăsese pînă la finele didachieĭ, se înarmase cu toată răbdarea spre a vedea pînă unde va merge Prelatul cu șovinizmul și să comunice fraților lor asupra stăreĭ lucrurilor.

Grecomaniĭ însă eraŭ electrizațĭ de cele ce auzise și la fine, cînd Mateiŭ termină ce avea de zis, deși nu amintise nimic despre însemnătea zileĭ, se grăbiră a-ĭ săruta mîna.

O... era mare onoare de a obține această favoare!

Lumea aflătoare în biserică se îndrepta acum spre eșire și în grupurĭ-girupurĭ se întîlneaŭ în curte, deschideaŭ vorba asupra persoanelor, carĭ serbaŭ onomastica și imediat ce li se aducea aminte de vre-o Mărie, se îndreptaŭ într-acolo în vizită.

D-l Lala, fiind unul din fruntașiĭ Magaroveĭ, trebuia să se aștepte la vizita tuturor grecomanilor din ambele comunĭ.

Știaŭ Fărșeroțiĭ despre asta, de aceĭa ținură sfat în livedea din apropiere.

— Să lăsăm să treacă timpul vizitelor și apoĭ va trebui să ne prezintăm în liniște și noĭ.

E bine chiar să fie după prînz, căcĭ afacerea, care ne aduce azĭ la d. Lala este delicată și dezlegarea eĭ, fraților, cere chibzuință și socoteală.

Să mergem fie-care la căminele noastre și la nămează să venițĭ cu toțiĭ la mine, de unde vom porni la o laltă la d. Lala, zise Bucuvala.

Așa și făcură Fărșeroțiĭ.

In acest timp, camera-salon și toate odăile cum și chioșcul cel mare din casele d-luĭ Lala eraŭ pline de lume.

Pe lîngă gospodinele caseĭ, maĭ venise să dea ajutor Vangheluța, mamă-sa „Țal Vangheli” și Caterina, care prepara cafelele, pregătea dulcețurile, spăla ceștile și umplea paharele cu rachiŭ.

Vangheluța primea musafiriĭ la scara de jos și aranja în ordine ghetele și pantofiĭ nevestelor tinere, după obiceiul loculuĭ.

Vangheluța era o fată deschisă din fire, de o veselie comunicativă, albă-rumenă la obrăjiorĭ, cu ochiĭ eĭ dulcĭ de un albastru închis, surîsul eĭ era fermecător, rîsul argintat, plin de grațiĭ, mergea la inima fie-căruia.

Uita omul toată mîhnirea sa, în fața acesteĭ muntence, care, cînd zîmbea, imediat se puteaŭ observa două gropițe, ucigător de dulcĭ, pe obrajiĭ eĭ plinĭ de viață.

Dacă un ochiŭ observator de psiholog, ar fi luat seamă și ar fi stabilit o comparație între starea sufletească a Mieĭ și a Vangheluțeĭ în ziua aceasta, ar fi distins o mare deosebire între una și alta.

Pasul Mieĭ era măsurat și nesigur. Ochiĭ eĭ păreaŭ două stele depărtate, abia vizibile, ale căror luminĭ palide tind să străbată în necunoscut; împrejurul globilor păreaŭ că plutesc norĭ triștĭ, întunecoșĭ, prevestitorĭ de furtună.

Zîmbetul eĭ era silit și îl muria în clipă, în colțul buzelor.

Răspunsurile, la felicitările, ce i se adresaŭ, i eraŭ scurte, pripite. Ardea ca prinsă de frigurĭ violente și făcea ce făcea, cu ochiĭ era mereŭ la fereastra, ce da în largul străzeĭ, motivîndu-șĭ atenția, față de ceĭ ce o întrebaŭ, de ce se tot uită într-acolo, că vrea să se convingă cine și-a maĭ adus aminte de eĭ.

In realitate, atît dînsa cît și mamă-sa eraŭ îngrijorate de apropierea momentuluĭ sosireĭ Fărșeroților.

Dacă Mia se găsea ast-fel sufletește, apoĭ nicĭ Maria, nicĭ Lala, nu stăteaŭ pe roze.

Vestea adusă de Mia, că Fărșeroțiĭ vor veni în persoană să arate părinteluĭ eĭ motivul întîrziereĭ luĭ Simu, i pusese pe gîndurĭ pe amîndoĭ.

Dar ceĭa ce i făcuse să-intre în bănuelĭ, că li se ascunde ceva grav și în deosebĭ să deconcentreze pe Lala, era atitudinea misteiuasă, plină de resemnare a fiiceĭ sale.

Intr-adevăr, i-a trebuit multă bărbăție Mieĭ, să-șĭ ție cuvîntul dat luĭ Tuliu, să nu izbucnească în plîns în fața mameĭ sale, să nu-ĭ arate prăpastia în care a căzut tatăl eĭ, și seanța groaznică ce-l aștepta.

Dar prin radiare tot zbuciumul sufletesc al Mieĭ se comunicase fără de veste și în sufletul părinților eĭ și ast-fel s-aŭ pomenit tus-treĭ încătușațĭ, prinșĭ în mrejele obideĭ.

Se silise Lala să pară vesel printre aĭ săĭ, să-ĭ îndemne la un pahar de rachiŭ, să substitue pe fondul tristețeĭ sufleteștĭ o veselie artificială și totușĭ se simțea că nu-ĭ într-ale sale.

Venise vorba de Kendra și bietul Lala tremura din picioare.

A pălit la față, dar ca să nu fie observat, dusese la gură, cu mîna tremurătoare, paharul cu rachiŭ, fără să maĭ observe că era gol.

Ar fi vrut să se simtă amețit, să depărteze de la el spaima, ce-ĭ producea acest nume, neliniștea ce-l cuprindea, în nesiguranța în care plutea.

Se apropiase ora prînzuluĭ și Farșeroțiĭ nu maĭ veneaŭ.

In casa d-luĭ Lala lumea se perinda încă, o parte luîndu-șĭ rămas bun, o alta venind să ureze matroaneĭ anĭ mulțĭ și fericițĭ.

Cum în salon nu maĭ rămăsese de cît puține femeĭ, Maria profită de ocaziune de a le lăsa să le înveselească Vangheluța, singura, care strălucea prin seninătatea eĭ — și trecu în odae la fiică-sa, care cugeta.

— Nu maĭ vin, Mie, ce crezĭ tu despre întîrzierea lor?

— Imĭ închipuesc, mamă, că vor sosi după masă.

— Crezĭ?

— Sunt convinsă că așa tiebue să fie. Iĭ cunoștĭ pe Făiseroțĭ cum sunt. Eĭ știŭ că noĭ trebue să fim vizitațĭ de lume, care nu le convine lor și dacă vor avea ceva de vorbit, dorința lor e să rămîe nejenațĭ de nimenĭ.

— Cam ce ar avea de vorbit Mie, tu nu bănueștĭ nimica?

— Știŭ și eŭ ce să zic, mamă...

Sărmana fată, în ce tortură sufletească se gasea, văzîndu-se silită să mintă pe mama sa, ea care știa totul... și scopul pentru care veneaŭ Fărșeroțiĭ...

Simțea că inima sta să-ĭ zdrobească peptul.

Trebuia să fie croită de oțel, să înghită tot amarul momentelor prin care trecea, să nu izbucnească în hohot de plîns, căcĭ s-ar fi dat de gol...

Dar era cu putință să izbească ea cu trăznetul în mama sa?

Rămase cît-va timp pe gîndurĭ amîndouă, la pragul ușeĭ, îșĭ făcu aparițiunea Vangheluța cu figură eĭ veselă.

— Tetă Mărie, vino te rog, căcĭ musafiriĭ se pregătesc de plecare.

— Da, să vin fata mea; uite că uitasem că nu suntem singurĭ —șĭ trecu în salon, unde se sili să-șĭ ia o atitudine veselă și se scuză că a fost nevoită să le lase cîte-va minute singure.

Maria Moscopolita nu-șĭ aducea aminte zi maĭ nefastă ca onomastica-ĭ din acest an.

Era amețită de gîndurĭ și un fel de teama neexplicabilă o urmăiea ca însășĭ umbra sa.

Fetele rămase singure, Vangheluța se încercă prin diferite glume să predispue pe Mia, pe care o îmbrățișa cu drag, o săruta, o dezmerda, dar în zadar; Mia părea de ghiață la toate manifestările iubireĭ ale amiceĭ sale.

— Dar bine dragă, părințiĭ ți-s sănătoșĭ, tu eștĭ nu se poate maĭ bine, eștĭ fericită, nu înțeleg ce aĭ! De cînd te cunosc, nu-mĭ aduc aminte să te fi văzut vre-o dată așa de tristă.

Mie, tu-mĭ ascunzĭ ceva, tristeța ta mă pune pe gîndurĭ, de ce nu-mĭ spuĭ dragă ce suferință te mistue?

— Nimic dragă, nu e nimic... Nicĭ eŭ nu pot să-mĭ daŭ seamă ce am; îmĭ va trece... Fĭi tu veselă puiule, și ne învioiează și pe noĭ, carĭ nu putem fi alt-fel în ziua de azĭ.

Sărmana Mie, se gîndea că maĭ bine i-ar fi în iad, de cît în situațiunea în care se găsea: cu minciuna pe buze pentru ființele nevinovate, carĭ o înconjuraŭ cu dragostea lor și tremurul în suflet, așteptând momentul suprem de ce are să se întâmple, cînd vor arăta Fărșeroțiĭ scopul venireĭ lor.

Ce chin cumplit, ce suferință pe sufletul eĭ!

Și cît curaj i trebuia încă de a se presinta în fața lor, de a-ĭ primi cu zîmbetul pe buze, să se prefacă cum că nu știe nimic, că n-are idee cine a săvîrșit omorul de la izvor, ce s-a petrecut în urmă, și ce avea să urmeze în casa lor.

Intre aceste veni Caterina să le cheme la masă.

Dar cuĭ îĭ ardea de așa ceva?

Mia se scuză că nu i-e foame, că e nevoe să fie în picioare spre a primi pe musafirĭ, în caz cînd s-ar întâmpla să sosească în timpul cît va dura masa, dar o luă pe sus Vangheluța, apoĭ n-avu încotro văzînd că inzistă mamă sa, care nu putea să rămîe liniștită, știind pe Mia singură în odaia eĭ.

Se așazară la masa, se închinară ca de obiceiŭ; Mia sărută mîna mameĭ sale, aceasta o sărută pe frunte, asemenea Lala, înduioșat de a-șĭ vedea soția și fiica lîngă dînsul în aceasta zi măreață, cu sufletul pocăit în sine, întinse amîndouă mîinile și cuprinzînd mîna Mărieĭ într-ale sale, îĭ ură sănătate și o rugă să-l ierte, dacă a supărat-o cînd-va.

Se priviră în ochĭ cîte-și treĭ în aceiașĭ clipă și de sub genele lor se iviră stropĭ de lacrimĭ.

In fața acesteĭ scene mișcătoare, nicĭ Vangheluța, nicĭ mamă-sa nu s-aŭ putut abține să nu lăcrămeze.

Cine putea ghici însă ce însemnează lacrimile Mieĭ, căreia i se presinta ocazia să le dea curs liber.

Lacrimile Mieĭ eraŭ de foc.

Ea numaĭ singură îșĭ da seama de ce plînge.

Mama Vangheluțeĭ i observă că ea nu trebue să plîngă, că ea e o floare, care trebue să strălucească și să răspîndească numaĭ veselie în jurul eĭ.

— Ia te uită la Vangheluța mea, parcă ar fi veselia în picioare.

Afară de Vangheluța și de mama sa, carĭ simțeaŭ gustul bucatelor, încolo aĭ caseĭ gustaŭ de formă, nu se lipea nimic de eĭ.

Cuĭ i ardea de mîncare, în acest timp de pustiire sufletească?

Cu toată criza prin care trecea fie-care suflet în parte, Lala îșĭ păstra bărbăția.

Inaintea meseĭ ținuse hangul față de musafirĭ prin cîte-va păhărele cu rachiŭ, acum tot el umplu paharele și ciocni cu Maria și cu „Tal Vangheli”

— D-zeŭ într-ajutor și la mulțĭ anĭ ziua de azĭ, grai el, la care urare i se răspunse de către femeĭ printr-un „Amin, să te-audă D-zeŭ”.

Și de cîte orĭ venia să-l străbată vre-un fior, la gîndul ce-l tortura, căuta paharul și-l ducea la buze, apoĭ învîrtea nervos mătăniile în mină.

La finele meseĭ i se servi cafeaua și de astă dată ceru să-ĭ pregătească narghileaua, în care s-a introdus „tumbechie”, iar în sticlă apă proaspătă.

Femeile ridicară masa.

Fetele trecură în salon, iar Lala rămase la tabet, gînditor.

Dacă ar fi fost cine-va în apropiere, ar fi putut observa mișcările luĭ dezordonate, dînd cînd din mînĭ, cînd din cap, afirmînd saŭ negînd, palind la față și înălțînd din umerĭ.

Și orĭ cît ne-am forța să-ĭ cetim în suflet, n-am fi în stare să-ĭ definim starea sufletească, de oare-ce, neavînd premisele cugetărilor sale, nu-șĭ putea da răspunsurĭ precise.

Destul că o neliniște vagă și o greutate ca de plumb i se lăsa pe suflet.

Zadarnic căutase refugiŭ în spirtul din pahare.

In fond era tot treaz și-șĭ da seama de situația în care se găsia.

De zecĭ de ori i venise ideea să se scoale, să alerge la Mia, să-ĭ ceară ertare pentru supărarea ce i-a cauzat, cînd cu venirea luĭ Tuliu, să-ĭ dea consimțimîntul luĭ, dacă într-adevăr el Tuliu este alesul inimeĭ eĭ!

Dar n-avea curajul, căcĭ acum purta pe suflet un păcat... și nu se simțea vrednic de a da o asemenea bine-cuvîntare.

De aceste gîndurĭ era dominat Lala, cînd împrejurul lui observă o mișcare neobicinuită.

Mia și Vangheluța, palide la față și tremurînde, dădură fuga din salon în chioșc și cu greŭ luîndu-șĭ răsufletul.

Maria și Țal Vangheli asemenea le esira înainte și le întrebară:

— Ce este fetelor, de ce v-ațĭ speriat?

— Vin!... Vin!... grăi Mia, abia respirînd și devenind la față ca ceara.

— Cine vine? întrebă Lala.

— Vin Fărșeroțĭ, tată!

Lala sări în sus, ca mișcat de un resort.

Intr-adevăr, Fărșeroțiĭ toțĭ se îndrumară spre poartă și acum pășeaŭ la rînd unul după altul, în curte.

La pragul scăreĭ de jos Vangheluța îĭ întîmpină cu zîmbetul pe buze, apoĭ la capătul de sus al scăreĭ Mia i aștepta cu resemnare.

Fărșeroțiĭ, uniĭ gravĭ și tăcuțĭ, alțiĭ maĭ familiarĭ cu fetele, le întindeaŭ mîna și de pe buzele lor aluneca un zîmbet fugitiv și cîte un „la mulțĭ anĭ, s-bănați”, pînă cînd deteră cu ochiĭ de Maria Moscopolita, unde se găsea și Lala.

Era ceva grav și solemn pe figura fie-căruia. Maria Moscopolita, totușĭ, i predomină cu prezența.

Ea zise pentru toțĭ:

— Aproape să cred că v-atĭ uitat obiceiul. În toțĭ aniĭ eram învățată să vă văd în casele noastre de dimineață în ziua de azĭ și mă gîndeam ce poate fi cu scumpiĭ noștri Fărșeroțĭ, de nu maĭ vin.

Fiind-că ea vorbise luĭ Bucuvala, acesta răspunse:

— Am venit ceĭ din urmă, pentru ca să plecăm ceĭ de pe urmă, așa ne-a fost înțelegerea.

— Atuncĭ mă bucură vizita voastră, ia poftițĭ: de luațĭ loc pe scaune și ședețĭ.

Eram doritoare să vă văd.

Lala, a căruĭ autoritate morală o făcea să treacă în acest moment tot atît de suverană ca în vremurile de demult, după ce strînse de mînă pe fie-care în parte și căută să se asigure de sănătatea lor, întrebă:

— Eĭ, ce veștĭ îmĭ aducețĭ de la stînĭ?

Răspunsul Fărșeroților fu laconic și plin de înțelesurĭ.

— Veștĭ bune, d-le Lala; turmelor le merge bine; lupiĭ carĭ aŭ îndrăznit să le atace, au pățit-o de-a binelea.

— Așa... așa... făcu Lala, lăsîndu-ĭ să-ĭ scape un rîs zgomotos și plimbîndu-șĭ ochiĭ sticloșĭ în toate părțile.

Li se oferi tutun într-un tas.

Fumătoriĭ răsuciră țigările.

Se făcu liniște, însă fu întreruptă prin aparițiunea Mieĭ și a Vangheluțeĭ, care purta tava cu dulcețĭ și cafele.

Vangheluța se oprea în dreptul fie-căiuia și Mia servia pe unul, apoĭ pe altul, după vîrstă.

O dată serviciul terminat, Bucuvala grăi ca pentru înțelesul tuturora și răspunsul d-nuluĭ Lala.

— Vom putea oare rămîne liniștițĭ în această odae, căcĭ avem de vorbit între noĭ maĭ multe. Vom avea nevoe de prezența Mieĭ, încolo d-na Maria poate să-șĭ vadă de treburĭ și de musafirĭ. Sunt lucrurĭ carĭ cer dezlegare grabnică, curaj și chibzuință.

— Da, se poate, Bucuvala, de ce să nu, răspunse Lala.

Mia dete să înțeleagă mameĭ sale să iasă, ceĭa ce și făcu Maria.

— Poțĭ să tragĭ zăvorul broașteĭ Costa, să fim sigurĭ că nimenĭ nu ne va întrerupe, ordonă Bucuvala.

Costa, care stetea la ușă în picioare, făcu întocmaĭ.

Lala se uita cînd la unul cînd la altul, părea amețit, lipsit cu totul de voință, în cît Fărșeroțiĭ nu-l maĭ cunoșteaŭ.

Unde era puterea luĭ de odinioară?

Bucuvala crezuse la început că va avea mult de furcă cu el, să-l aducă la calea cea dreaptă, să-l facă să-șĭ vadă greșala și să se pocăiască, dar cînd l-a văzut și l-a cuprins cu ochiĭ luĭ de vultur, cît de slab se prezintă moralmente, îșĭ zise să fie maĭ puțin aspru, să procedeze cît de simplu.

De la locul luĭ unde se așezase pe scaunul din capul meseĭ, Bucuvala grăi:

— D-le, cînd consăteanul nostru Kendra a căzut victima uneĭ răzbunărĭ, toată armînimea din ambele comunĭ l-a jelit, l-a plîns și ținînd să-ĭ cinstească memoria, l-a însoțit pînă la vecĭnica locuință; numaĭ d-ta n-aĭ găsit cu cale să-l cinsteștĭ, precum se cuvenea.

— Nu mi-a fost bine în ziua aceĭa, dar am trimis familia să mă reprezinte, îngînă Lala.

— Și totușĭ noĭ credem că, motive cu totul altele te-aŭ reținut în casă și n-aĭ avut curajul să-l vezĭ întins, neînsuflețit.

Lala tăcu. Era începutul requizitoruluĭ, pe care îl rostea Bucuvala, în numele tuturora.

Urmă:

— Da, motive carĭ îțĭ făceaŭ responsabilă conștiința de săvîrșirea acesteĭ fără de legĭ.

Să nu ocolim mult, d-le Lala, căcĭ de la comiterea crimeĭ pînă acum, s-aŭ strecurat 12 zile, dacă nu mă înșel, și dreptatea pe care trebue să o facem noĭ a întîrziat cam mult.

Știm că uraĭ pe Kendra, pentru că el era armîn neaoș și fiind-că a îndrăznit să-țĭ ceară mîna Mieĭ pentru Tuliu.

Pornit pe calea rătăcireĭ, nu te-aĭ îndurat să daĭ ascultare glasuluĭ rugător al tinerilor, carĭ s-aŭ iubit și se iubesc, și nu te-aĭ mulțumit numaĭ cu atît, ci ți-aĭ asociat și complicĭ, carĭ să te scape de eĭ.

N-aĭ întîrziat a-ĭ găsi. Pe unul vroiŭ să numesc pe neregretatul Simu, îl aveaĭ la îndemînă, cel-l-alt era ușor de găsit cu un simplu medgid.

La auzul cuvîntuluĭ de neregretatul Simu, Lala tresărĭ și cu privirea părea că cerșește mila judecătoruluĭ săŭ.

Bucuvala reluă:

Din ordinul d-tale celnicul Kendra a fost împușcat, lîngă izvor, de către morarul Dimce.

Atît Simu, cît și d-ta, v-ațĭ făcut socoteală proastă, crezînd că va scăpa Dimce, dar n-a scăpat, căcĭ a fost prins de mine asupra faptuluĭ, așa că n-avu în cotro, a mărturisit crima și pe complicĭ, dintre carĭ principalul eștĭ d-ta!

In urma înmormîntăreĭ luĭ Kendra, noĭ am judecat pe criminalĭ și i-am condamnat la moarte.

Eĭ eraŭ autori materialĭ aĭ acesteĭ fără de legĭ, d-ta eștĭ autorul moral, d-le Lala, și acum trebue să înțelegĭ pentru ce Simu nu maĭ vine de unde l-aĭ trimis și cauza, care ne aduce aci.

Vrem să știm, prin urmare, ce aĭ de răspuns la toate aceste?

Se făcuse o tăcere de criptă în toată încăperea. Părea că nimenĭ nu maĭ respiră.

Toate privirile se îndreptară asupra luĭ Lala, care se desfigurase, în cît era de nerecunoscut. Locul pe care-l ocupa Mia venea în fața părinteluĭ eĭ.

Il examina de sus pînă jos și ghicindu-ĭ starea sufletească, interveni, cu gînd de a-l hotărî să se apere:

— Asta e o acuzațiune gravă, tată. E cu putință oare, e adevărat că tu aĭ poruncit luĭ Simu să ucidă pe Kendra? Numaĭ ideia că te-aĭ fi putut gîndi la așa ceva mă îngrozește.

Nu te-aĭ gîndit la dezonoarea familieĭ tale? Răspunde, tată, avut-aĭ curajul să plămădeștĭ în minte o faptă atît de grozavă?

Era ertat unuĭ tînăr să alunece în prăpastie, dar ție, nicĭ o dată...

Nu, nu, ori-cît de rătăcit aĭ fi fost, iubirea pentru casa ta trebuia să covârșească orĭ-ce pasiune.

Părae de lacrimĭ ĭ inundaŭ fața și ea nu maĭ avea vreme să le șteargă urma și cu capul în direcțiune oblică rămase ca o statue în amenințare, în fața luĭ Lala, care la rîndul luĭ izbucni în hohote de plîns.

— Oh, nenorocire Mie, de o mie de orĭ nenorocire!

Da, sunt demn de aceiașĭ pedeapsă pe care ațĭ dat-o celor douĭ nenorocițĭ.

Voiŭ primi cu resemnare hotărîrea voastră, pentru că simt că nu maĭ pot trăi cu conștiința împăcată.

Judecați-mă voĭ și mă condamnațĭ.

Am fost orbit o viață întreagă și n-am văzut că am pornit o luptă în potriva fraților meĭ de sînge.

Simu mi-a exploatat furia momentuluĭ, pentru că intențiunea luĭ era să se îmbogățească pe urma uneĭ crime.

Din clipa în care mi-a adus vestea că ea s-a comis, eŭ n-am avut zi senină, umbra luĭ Kendra m-a urmărit pretudindenĭ.

Atuncĭ am văzut că și eŭ sunt armîn ca și voĭ. Era prea tîrziŭ.

Mă mîngăiam însă că fiica mea, căreia i-am cauzat atîta răŭ, a compensat națiunea armînă cu mărinimia și dragostea eĭ de răul ce i-l făcusem eu, nevrednicul și păcătosul.

Acest păcat voesc să-l ispășesc eŭ, să n-atingă sufletul curat al Mieĭ, căreia i cer ertare... și dacă are inimă de armînă trebue să mă erte.

Tărîndu-se în genunchĭ, cu ochiĭ împăenjenițĭ de lacrimĭ, se apropie de Mia și luîndu-ĭ mîna, i-o duse la buze.

Ea nu maĭ vedea ce se petrece în jurul eĭ și căzu în genunchĭ lîngă tatăl eĭ.

Fărșeroțiĭ eraŭ mișcațĭ în suflet de cele ce vedeaŭ.

Ținta lor era atinsă. Lala se pocăise, era pe calea mîntuireĭ.

Mia grăi printre suspine:

— E alt-cineva aci, tată, căruia trebue să-ĭ cerem amîndoĭ ertare și arătă cu ochiĭ pe Tuliu.

— Da, să mă erte Tuliu, și dacă maĭ poate avea preț bine-cuvîntarea mea, vă rog să o primiți ca cel de pe urmă bine, ce vi-l pot face și eŭ.

Luînd mîna luĭ Tuliu și apropiind-o de a Mieĭ, continuă:

— De acum înainte, nu va maĭ avea pe altul de cît pe tine „gione”.

Iubește-o, căcĭ pentru ea eștĭ totul.

D-zeŭ să vă poarte de grijă și să vă ferească în viitor de suferințele prin carĭ ațĭ trecut.

In ce privește memoria regretatuluĭ Kendra, vreaŭ să o cinstesc, ca armîn ce sunt, prin ridicarea uneĭ crucĭ de marmoră la izvor, pe care țin să se sape:

Celniculuĭ Kendra, regrete eterne. Armînimea din comunele unite, în frunte cu armînul Lala.

Aceasta voiŭ să se facă înainte de a pronunța hotarîrea voastră, ca să pot muri liniștit.

La ultimele cuvinte ale luĭ Lala, toate inimile se liniștise.

Părea așa ceva, ca și cum o vijelie se depărtează pe nesimțite în pustiŭ.

Bucuvala, voind să pue capăt uneĭ stări de lucrurĭ chinuitoare pentru toțĭ, zise:

— Pentru că aĭ venit la calea cea dreaptă, d-le Lala, pentru că aĭ dat consimțimîntul acestor 2 tinerĭ să se unească, în sfîrșit pentru că aĭ declarat că eștĭ armîn, așa precum aŭ fost părințiĭ și strămoșiĭ d-tale, judecata noastră te iartă.

Scoală, i-ațĭ locul de maĭ înainte și D-zeŭ să te fericească.

Printr-o dragoste nețărmurită către tot ce e romîn, credem noĭ să dobîndeștĭ ertarea judecătoruluĭ Celuĭ mare, care e îndurător și ertător față cu greșelile omuluĭ.

Lala se sculă în picioare tremurînd și apropiindu-se de Bucuvala i cuprinse mîna într-ale sale și cu greŭ îngînâ:

— Fiind-că în afacerea aceasta atît de delicată, ațĭ știut să fițĭ maĭ presus de cit niște judecătorĭ pămînteștĭ, pentru această mărinimie din, parte-vă, declar solemn înaintea d-voastră că averea mea, ce o administrațĭ, o ofer tînărnluĭ Tuliu Kendra, pe care vă rog să-l primițĭ de tovarăș, în locul meŭ.

D-zeŭ fie cu voĭ.

— Ura! s-bănează Tuliu și Mia — izbucniră Fărșeroțiĭ.

Iar Bucuvala, întorcîndu-se cătire tinerĭ, încheie:

— Voĭ tinerĭ, nu uitațĭ nicĭ o dată că triumful iubireĭ voastre însemnează triumful romînizmuluĭ la noĭ, în Pind.

D-zeŭ să vă ajute așa precum ațĭ gîndit și simțit, să întemeiațĭ o familie puternică romînească, căreia să-ĭ transmitețĭ în întregime calitățile voastre de armînĭ cu carĭ să ne mîndrim.

Să trăițĭ!

Tuliu și Mia strînșĭ de mînă i mulțumeaŭ printr-un gest din cap. Cuvintele luĭ Bucuvala li se păreaŭ ca o muzică sublimă, pe care o auzeaŭ aevea.

Soarele era spre asfințit. Razele luĭ tot maĭ poleiaŭ vîrfurile brazilor și pe măsură ce dispărea pe sub coama falniceĭ Peristera, desemna un tabloŭ fantastic pe orizontul eĭ.

Liniștea și pacea domneaŭ în sate, dar ele îșĭ întinsese imperiul și în inimile acelor ale căror suflete fusese bîntuite, pînă aci, de tempeste înfricoșate.

Da, era pace în inimĭ și senin pe orizont.