CAPITOLUL I
Sosirea Pribegilor în Kişinău

In toiul ernei 1854—55, cam pe la ceasurile patru după amiază, o grea caretă trasă de opt cai voinici ai pestei Împărăteşti, se îndrepta spre vechia capitală a Basarabiei, venind dinspre Bouleni, Bălţi şi Orheiu, ticni drum al Iaşilor, prevăzut cu poşte bune la depărtări cam de 20 de verste ruseşti fiecare.

Zic noul drum, pentrucă înainte, de închiderea Prutului, de voiai să te duci dela Iaşi la Kişinău, nu luai drumul Boulenilor: treceai râul ceva mai la dreapta de actualul pod al drumului de fier, chiar pe locul unde se ailă şi astăzi o frumoasă pădurice şi nu mai gilsiai poşta decât tocmai în Vulpeşti: de acolo, după ce treceai cu boii înaltul deal al codrului dela Fundul Bâcului, schimbai caii la Temeliuţi, Călăraşi şi Străşeni, după care şi intrai în Kişinău prin uliţa lui Purcel, a Blagovişteniei, ca să dai în uliţa Sf-lui Ha-ralamb, cea mai de căpitenie uliţă, pe care Ruşii nu botezat-o Zolotaia, adică de aur. Era mai aproape, că nu aveai de bătut decât patru, cinci poşte mari, pe când pe noul drum sunt vre-o douăsprezece, poate mai bune, dar tot aşa de mari.

Care a fost pe atuncea interesul strategie sau ad- ministrativ, care i-a împins pe Ruşi să bată drumul Iaşilor tocmai ărin Orheiu, Bălţi şi Sculeni, nu pot spune. Fapt este însă că numai interes comercial n-a fost: căci atunci când veni vremea să facă drumul de fier între aceste două oraşe, tot vechinul drum l-au luat de temelie, nedepărtiindu-se de dânsul decât foarte puţin pentru a înconjura unele pedici ale naturei.

Cu toată voinicia lor, bieţii cai înhămaţi roşeşte (adică patru buzişi la roate, mânaţi de către un iam-şcic, iar celelalte două perechi mânate de către doi faleiteri abia puteau urni greaua, caretă când se înfunda în zapadii până la butucul roţii, iar când scapau la ghiaţă, abia puteau fi reţinuţi de către acei trei lipoveni bărboşi, îmbracaţi la fel: cu câte un caftan unegru, un fel de pălărie tare cu mărginele lăsate pe frunte şi pe ceafă, cu câte o placă lo alamă galbenă cusută de mâneca stângă a caftanului, iar alta pe partea de înainte a pălăriei. Caii, oamenii şi careta păreau presarăţi cu zahăr, din pricina fulgilor de ninsoare, care cădeau de sus, strălucitori sub în razele unui asfinţit de soare iernatic, ce străbătea cu greu nourii trandafirii, albi, sau sur-gălbui care fugeau spre răsărit. Doar plăcile de alamă de mai rămăseseră nea-coperite şi strălucitoare, fie că zăpada luneca pe metal, fie că nici ea în ţara rusească, nu îndrăznia să se atingă de lucru împărătesc! Căci pe fiecare placă, se vedea lucrată în zarfuri, pajura cu două capete!

După ce trecu cele două poduri de piatră de peste apa Bâcului, — care pe locul acela se desparte în două braţe, pentru a se împreuna iar într-unul singur ceva mai la vale,—careta intră în sfârşit în vechiul Kişinău moldovenesc, prin uliţa de jos rebotezată Pavlovscaia Uliţa, cu toate că împăratul Pavel a trăit şi a domnit râvnind poate la cucerirea Basarabiei, dar fără nici macar habar să aibă că va da strălucitul sau nume celei mai mocirloase din străzile Kişină-uliu, numai pentru cuvântul că s-a mutat drumul poş-tei şi că prin ca se intră în oraş.

Cred că nu va fi lipsit de interes pentru cititor, să-i dau o mică schiţă despre vechiul Kişinău, uşa precum era la 1855, cum l-am văzut şi eu încît cu mulţi ani în urmă şi aşa precum le sigur o fi fost şi în timpul Moldovei, afară bine înţeles de vreo câteva adausuri administrative.

Mai întâiu, de cum treceai apa Bâcului, în care se bălăceau în voie şi găştile şi raţele şi porcii mahalalei, începeau case ţărăneşti acoperite cu stuf, cu gospodării mai mari sau mai mici, după puterea omului, îngrădite cu nuiele şi de pe ale căror garduri săriau potaie întregi de câni flămânzi, ori numai răi de colţ. Intreg oraşul fiind clădit pe un strat gros de nisip, acoperit numai de un strat subţire de pământ negru, acesta se măcina curând de roţile trăsurilor, făcâiidu-se una cu stratul cel de dedesubt. Apoi vântul şi ploile ducând nisipul tot la vale, mijlocul uliţei se tot cobora mereu, până la o adâncime de un metru, sau chiar doi pe unele locuri. Casele şi împrejmuire le rămâneau sus aşa că părţile lăturalnice ale bietei străzi, alcătuiau adevarate moviliţe împodobite cu boz, iarba holerei şi alte lucruri scumpo aruncate de peste garduri, sau lasata de vreun trecător. Cui îi da mâna să se resfeţe în droşcă îi mergea bine. Cei pe jos îşi croiau drumul cu piciorul, fură a se prea uita pe unde calcau şi dând naştere la câte două trei cărăruşe para-lele, după lărgimea locului şi mulţimea nevoilor.

Ici colea, câte o casă de popă cu acoperământ de şindrilă, zaplaz înalt şi poartă de scânduri răzema-tă pe stâlpi de stejar. Când te întâlnim cu,vre-o casă mai mare, în felul caselor boereşti din oraşele noastre de judeţ, ştiai de îndată că acea casă dă numele stăpânului ci şi uliţei, fură ca numele acesta să fie numai decât boieresc; iar uliţa în care se afla vreo sfântă de biserică, lua numele bisericii sau chiar a ctitorului care o zidise. Și astăzi sunt încă uliţele Sf. Haralamb, Buna-Vestire, Sf. Ilie, Sf. Gheorghe, Cinflea (aceasta după numele ctitorului). După numele propri-etarilor de casc avem: uliţa lui Baloş, a lui Donici, Pruncu, Caţiki, sau a lui Constantin, Andrei, Mibaî, etc. Mai vin numiri de meserii sau de naţionalităţi precum: uliţa căsăpiilor, a cojocarilor, a morarilor, armenească, grecească, turcească, (cu toate nici în copilăria mea n-am apucat decât doi turci în Kişinău care au murit şi aceia); în sfînşit jidovimea alcătuită din trei uliţi a Caraibilor, Evreiască şi a Fariseilor. Bine înţeles că acelor străzi, când prin minune nu şi-au schimbat nu-mirele cu a vreunui cinovnic influent sau gubernator, ca Kiprianof, Astapof şi alţii, li s-au rusit numele de nu le mai recunoşti. Uliţa lui Baloş a devenit Balsov-skai, a lui Donici, Doncièvskaia (parcă ar fi bul-gar, saracul), a lui Pruncu, Prunkulskaia, Caţiki, Kaţikskaia, a Cojocarilor, Kojuhârskaia, Kaaapskaia, şi aşa mai departe.

Jidovimea şi cu uliţele armenească şi turcească, şi chiar uliţa Sf. Haralamb, aveau altă înfăţoşare de-cât cele de jos: era partea negustorească a oraşului. Acolo întâlneai dughene cum mai erau nu tocmai de mult, la Iaşi pe uliţa mare, alăturea de Mitropolia veche: cu nişte stâlpi groşi, alcătuind un fel de galerie acoperită înaintea lor, cu obloane de fier la uşe şi ferestre. Mai dai pe acolo de câte o taraba pe care şedea greceşte vreun negustor bătrân, cu antereu şi ginbea, şapcă cu cozoroc şi nişte ochelari mari pe vârful nasului. Acela, dacă nu era nici grec, nici armean, apoi ştiai la sigur că-i moldovean curat!

Astăzi uliţele vecinului Kişinău sunt aproape drepte toate şi oarecum lărguţe, cu toate că par strâmte faţa cu acolo din Kişiănul modern. Pe atuneca însă, erau strâmte şi încâlcite toate. In mijlocul unei răs-pintii dădeai şi de câte o clădire de piatră, rotundă, fără fereşti, având două uşi şi un diametru de la şease şi până la opt metri, înaltă şi boltită ca feredeul cel turcesc. Era un post de poliţie, unde vreo opt oameni, îmbrăcaţi în mantale soldăţeşti şi înarmaţi cu... halebarde aşteptau liniştiţi la căldură, să vii să-i chemi pentruca să te scoată din mâna hoţilor. Când li se ura şezând, mai făceau câte un şpaţir prin cvartalul lor, dar tot câte doi, bine înarmaţi cu lungile lor halebarde, ca Doamne fereşte, să nu dea prilej vreunor răi, să bată om împărătesc? Rar însă se întorceau cu cozile halebardelor întregi; căci hoţii de vagabonzi sau de beţivi îi pâudiau pe bieţii oamenii împăratului la vreo strâmtoare. Atunci uliţa fiind strâmtă şi halebardele lungi, cozile se rupeau tocmai pe şira spinării garadavoiului care sbiera în zadar: „Caraul! Caraul!ˮ. După ce se săturau bine, unii de dat şi alţii de sbierat, fiindcă şi hoţii, vagabonzii şi beţivii erau şi ei lot oameni împărăteşti, adică unia numai vernopodannîie iar alţii chiar ostaşi sau slujitori de ai ţarului, cei învingători îi luau pe învinşi la braţ până la ceainăria cea mai apropiată unde se cinsteau cu ceai, cu votki (mai mult votki decât ceai), după care se despărţeau buni prieteni; dor cu halebardele în stare proastă. Aşa se făcea paza de noapte, ba şi acea de zi, în oraşul Kişinău din anul mântuitei 1855-lea!

Dar să revenim la careta noastră, pe care am la-sat-o strecurându-se anevoie prin uliţele strâmte ale mahalalei, caii dela praştie siliţi a se ridica pe vârful moviliţelor de care am mai vorbit, pe când cei dela nişte păreau că se cufundă în fundul pământului. Cu multă trudă şi anevoinţă ajunse dela uliţa Sf.-lui Haralambie, pe care o trecu de a curmezişul pentruca să dee în strada Gogol (un mare scriitor rusesc, dar care nu cred să fi avut nici el habar de sălbatica capitală a Basarabiei). Acolo altă lume, altă viaţă! Larga viaţă e rusească (Ruskaia şîrokaia jîzni: cu nişte uliţi drepte şi largi de câte doisprezece stânjeni, dar cu bombajul tot pe dos, făcut de ploi şi de trăsuri, iar marginele tot înalte şi cn cărăuşe făcute cu piciorul prin aceiaşi bogată vegetaţie; cu case mari de câte două caturi, dar din care ai putea scoate cu înlesnire şi patru! Apoi cârmind la dreapta, tocmai la colţul unde se răsfaţă astărzi vestitul otel Șvaiţarski, iar pe vremea ceia gimnaziul de băeţi, trăsura intră pe Alesandrovskaia şi lăsând în stânga grădina publică, iar la dreapta palatul gubernatorului, so opri în dreptul bisoricoi luterane, în faţa unei porţi mari boită verde, între doi stâlpi de piatră şi la dreapta căreia apare o frumoasă casă, cu verandă rotundă spre uliţă, susţinută de coloane elegante. Era locuinţa lui Cc. Dumi-trache Rusu, boier moldovan, ajuns şi el vernopodan, odată eu pământul pe care se născuse.

Cu toate cu era ziua mare, porţile erau încuiate cu îngrijire. De altfel ar fi putut să fie dimineaţa sau peste zi, că tot încuiate le-ai fi găsit. Vedeţi D-voastră că la Kişinău nu se intră în casa omului ca la moară: terestrele dinspre uliţă sunt toate cu gratii şi obloanele sănătoase: cheile dela poartă sunt încredinţate ziua stotojului zis şi dvornic, care le întrebuinţează numai la chemarea clopotului, iar noaptea le dă baciului care le ascunde sub perina dela căpătâiul patului, pe când credinciosul dvornic cu o toacă într-o mână şi un ciocanaş de lemn în alta, se plimbă până la ziuă tocâiul, ea să ştie hoţii anume unde se află dumnealui şi să nu dea nici ei de dânsul şi nici el de dânşii. Aşa că e bună linişte noaptea la Kişinău şi nu se întâmplă nici odată să se prindă din greşeală vreun potlogar! Lumea doarme liniştită.

Aşa dar cum so opri trăsura, descăleca faleiterul de dinainte, trase de cogeamite clopot mure şi dogit, veni agale storojul cu ochii umflaţi de somn, deschise poarta şi careta, trase la scara unui lung pridvor, a-coperit şi susţinut de nişte stâlpi groşi de piatră.

Când ciocoiul din capră sărind jos deschise oblonul caretei, aparu te toată puterea vrâstei sale de 37 de ani un bărbat înalt, de o rară frumuseţă. Era prinţul Alexandru Mavrocosta, însoţit de nevasta sa coborâtoare a lui Ioniţă Sturdza Voevod şi de un mic copilaş de vreo patru cinci ani, care dormia dus, în braţele unei bătrâne guvernante franceze. Surghiunit din Moldova din ordinul lui Omer Paşa, generalisimul armatei turceşti, care ocupa atunci Bucureştii, Mavre-costa venia să se oploşiascii acuma în ţara undo ti domniseră strămoşii, punându-se sub scutul puternicului ocrotitor al tuturor creştinilor din răsărit.

Ca obârşie se zice cu familia Mavrocosta ar fi fost de le Trebizonda şi că se aşezase la Bizanţa, înainte încă de năvălirea turcească. Domnise de mai multe ori şi în Valahia şi în Moldova, dar stabilirea ei în ţară era mult mai veche decât aceste domnii trecătoare din timpurile domnilor fanarioţi,—după cum arât ruinele unui palat din Ploeşti, vechiu de mai multe veacuri şi care poartă şi astăzi numele acestei Familii. Chiar acei dintru ei care fuseseră miruiţi la Sf.-tul Neculai Domnesc din Iaşi sau la Bucureşti (bunicul prinţului Alexandru) de mult nu mai aveau pic de sânge fanariot în ei, fiind amândoi fii, nepoţi şi strănepoţi de românce. Dor tatăl prinţului Alexandru, de rupsese cu datina familiei căsătorindu-se cu fiica unui bogătaş grec dela Țarigrad; dar tot în ţară sa întors, tocmai delaa 1821, în ţară a trăit şi a fost îngropat în ţărina sfântă a Moldovei, în care se născuse şi tră-ise înainte de a se însura.

Pecând urcau scara pridvorului cu toţii, le eşiră întru întîmpinare stăpânii casei, adică: Cc. Dumitrache Rusu, un bărbat înalt şi spătos, cam de vreo 50 de ani, cu părul cărunt, tuns scurt, barba şi musteţile rase cu îngrijire, ceia ce-l făcea să semene mult vis-tiernicului Necului Râset Roznovanu, cu care de nu mă înşel se şi cam înrudea; apoi venia soţia D-sale, Cc Zamfiriţa Rusu, o băbuşcă scundă şi uscăţivă, dar şi căreia ochi mari şi plini de bunătate, a căreia zîmbet dulce şi îngeresc, aratau cu prisosinţă că fusese şi D-nei frumoasă pe vremuri: iar în urmă de tot duduile Frosa şi Maria. Cc. Zamferiţa luă de braţ pe domniţa Ruxandra pentruca s-o ducă în salonul cel mare, Cc. Dumitrache pe prinţul Alexandru, pe când dudui-le amândouă luau sub a lor oblăduire pe copil şi pe guvernantă.

După obişnuitele dulenţi şi cafele, „Beizedeo, zise „Cc. Dumitrache, de cum am primit scrisoarea Lumi-„nării Tale, am avut noroc să-ţi găsesc îndată o casă, „de care cred că voi fi mulţumit. Sunt casele lui Vie-„tor Luzu. Case moldoveneşti, gospodăroase, cu sobe „bune eu stâlpi, nu ca cele pe care le fac ruşi acuma; „odăi mari fi luminoase, salonul de primire încăpător, „aşa că trag bună nădejde că domniţa va putea trai „în ele ca precum a fost deprinsă. Aerul e mai cu-„rat decât aicea, căci în faţă este în medean de vreo „două fălci de loc, pe care ruşii au de gând să aşeze „noul bazar. S-au şi clădit într-nn colţ, departe însă „de casă, câteva dugheni pentru căsăpii, pitării, zar-„zavaturi şi altele: dar până-l vor umplea tot, va mai „curge apă destulă pe albia Bâcului. Meteahna lor, „mă rog: să le croiască pe toate de zece ori mai mari „decât trebuie! Apoi mai este o curte împrejmuită cu „ziduri, cam de două ori cât a mea, în care sunt bu-„cătăriile, odăile de slugi, grajd şi şopron pentru tră-„suri. In faţa, despre uliţă este un cerdac şi două grădi-„niţe, aşa că vara se poate şi mânca acolo, la aer „curat. Atâta cusur au că sunt cam departe de noi şi „că mobila e cam veche şi puţină; dar de o cam da-„tă cred să vă ajungă şi ce o mai lipsi, se va găsi „în târg, sau se va aduce dela Odesa, că tot fuge „lumea de acolo de frica războiului. Eu am pus să „grijască casele şi să se facă foc prin sobe tocmai de „când le-am luat. Tot este gata şi aţi putea să vă „mutaţi oricând în ele. Numai de un lucra o să fie „foarte greu: nu am putut până acum să găsesc slugi! „Tot nişte beţivi, care nu vorbesc decât ruseşte, foşti „soldaţi sau unterofiţeri în ostavcă. De unde să se „înţeleagă domniţa cu dânşii? Și apoi îs şi primejdioşi. „Mai dăunăzi au strâns de gât pe un biet polcovnic, „nevasta lui şi doi copii pentruca să-i prade şi nici „acum nu i-a putut prinde poliţmaistrul. Până vom găsi oameni de nădejde, vă rog să-mi faceţi cinstea „să găzduiţi la noi. Cam înghesuiţi veţi fi, nu-i vorbă, „dar veţi primi şi D-tră găzduirea săracului, că-i din „toată inima!ˮ

„Eu, Cucoane Dumitrache, răspunse prinţul Alex-„andru, nu găsesc cuvinte ca să-ţi mulţumesc din toa-„tă inima pentru câte le-ai făcut şi mai vrei să le faci „pentru noi; dar nu pot să-ţi fac aşa supărare, mai „ales că slugi mi-am adus, slava Domnului, destule. „Tot oameni credincioşi, care nu nu vrut să se lese „de noi nici în pribegie. Am cămărăşiţă, camardiner, „bucatar, sufragiu, perdegiu, spălătoreasă şi Ruxandra „are pe fata ei din casă, o leaşcă cu care e deprinsă. „Ca ajutoare cred că se vor găsi mai lesne; iar când „mă voi hotăra să ţin şi cai. caiace nu cred s-o fac aşa „de curând, apoi nu tot vizitei ruşi, am avut şi la Iaşi?„

Și în adevăr: nuşi isprăvise beizadea Alecu vorba, că intrară în curtea boierului trei sănii de poştă ticsite cu cufere şi o droaie de slugi, care mai balaie, care mai smoliţele, după cum le era obârşia dela Romani sau dela Egipteni.

Și tot alaiul acela cu caretă, cu sănii cu tot, sub conducerea vătafului de ogradă a Cc. Dumitrache, porni prin uliţele Atcxandrovskaia şi a Bendeiului, la noua locuinţă a prinţilor Mavrocosta, Iar odată ajunşi, după vreo două ceasuri de despachetare şi de muncă sârguitonre, dar spornică, ai fi putut jura că acolo trăiesc de când lumea stăpânii acestor vrednici slujitori

CAP. II
In casă de boier basarabean.

Bine înţeles că ar fi fost o necuviinţă din partea noilor veniţi, să nu primiască nici masa pe care o pregătise Cc. Zumfiriţa anume în cinstea lor. Și masa aceasta nu era întru nimic mai prejos sau deosebită de mesele cele mai bune din Moldova. Doar atât că mezelicurile se serviau înainte de ciorbă, dar pe masa de mâncare,—nu ca la ruşi care obişnucsc a le mânca de a ’n picioare la altă măsuţă. Apoi cu ciorba so ser-viau şi nişte prăjituri cu carne, foarte gustoase şi care pe ruseşte se numesc pirojki. In colo aceleaşi feluri de măncări: cu sarmale, pilaf, chiftele, murături, plăcinte, cataif, poame de clădării şi fructe, de parcă erau rupte acuma de pe tufă sau de pe pom. Vinurile de asemenea erau din podgorii basarabene şi vechi de câte 5-6 ani.

După masa cucoanele şi duduile trecură iar în salon, pe când boerii se aşezară în cabinetul de lucru al lui Cc. Dumitrache, tolăniţi amândoi pe câte un divan, la câte un ciubuc şi o vişinată.

„Ia, spune-mi acum, beizadea, zise bătrânul, ce „te-a făcut pe luminarea ta, să-ţi laşi ţara, averea şi „toate legăturile de rudenie şi să treci la noi cu dom-„niţa şi un copil mititel?ˮ

„Ce să mă facă, spuse la rândul său beizadea „Aleea întuncându-se? Ia mânia, moşule, ura, dispreţul şi... nevoia. Că nu de voe bună le-am părăsit pe „toate, ci numai surghiunit de o turcală spurcată, care „nici un m-a văzut în ochi vre-odată:—dar pus şi el „la cale de pâra minciuuoasă a celuia pe care-l cre-„deam cei mai bun dintre prietenii mei.

„Din scrisoarea D-tale, cam bănuisem aşa ceva „beizadea, dar aş dori să cunosc lucrurile mai cu de-„amăruntul: nu din curiozitate, dar din bună dragoste „pentru luminarea ta. De ai destulă încredere în bă-„trâneţele mele, povesteşte-mi totul, dela alga la omega. „Poate voi putea şi eu să-ţi dau un sfat bunˮ.

„Cu bucurie, moşule! Cine a trăit mai mult, a „văzut şi îndurat mai multe. Poate dar judeca mai bine, „mai drept şi mai rece, de cât unul de vrâsta mea; „vrâsta nălucirilor frumoase, nu zic ba, dar şi n pati-„milor turburătoareˮ.

„Şi-apoi, mai adăugă bătrânul, nici un doftor nu-şi „poate vindeca singur boala, pentru cuvântul ca ni-„mic nu-şi poate judeca şi cumpăni suferinţele sale „cu destulă linişteˮ.

„Ai toată dreptatea, moşule, răspunse beizadea. „Ascultă dar cu luare aminte şi vei vedea cum din-„tr-o clipă de furie, de care-ţi pare rău îndată, poţi „nenoroci şi pe tine şi pe ai tăi:

„Ştii şi D-ta moşule, că scârbiţi de jafurile şi ne-„dreptăţile ce se făptuiau sub domnia lui Mihai Vodă „Sturdza, noi, o mână de tineri cn dragoste de ţară, „de lumină şi de dreptate, ne-am pus în fruntea po-„porului, ea să scăpăm Moldova de pacostea unei a-„semenea domnii.

„Am fost bătuţi, schingiuiţi şi surghiuiţi atuncea; „iată şi rănile ce le-am capatat la cap, fiiente de puş-„ca jandarmului care m-a prins în pădurea dela Bar-„boşi în care mă adăpostisem. Invinşi am fost, dar de „fapt am fost învingători, căci larma pe earc o făcusem „aduse mazilirea lui Sturdza şi înălţarea pe tronul ţă-„rei a lui Grigori Ghica, cel mai scump dintre toţi prietenii mei, pe care noi îl ţinusem cuminte la o „parte ca să nu-l compromitem; iar odată ajuns la scaun, „ca să ne poată îndeplini visurile ce le făurisem: de „libertate, de dreptate şi de unire.

„Mihalache Studza ştiindu-mă unul din cei mai „primejdioşi duşmani, ai lui, în trei rânduri a pus să „mă otrăvească: odată la Socola pe când mă aduceau „rănit de la Bărboşi şi de două ori la Criminalul din „Iaşi, pe când zăceam pe patul durerii. Prieteni de ai „mei şi rude de ale nevestei mele, văzându-mi viaţa „în primejdie, izbutiră să mă facă scăpat şi aşa rănit cum eram, trecui Prutul înot calare, ajungând la Scu-„lenii ruseşti tocmai în zori. Nevasta mea cu primul ei „născut (numai de un an sărmanul) veniră a doua zi „să mă găsească şi în căruţa de poştă, pornirăm spre „Odesa. Ţii minte Cc. Dumitrache că trecând prin..Kişinău. făcurăm atuncea cunoştinţăˮ.

„Vai de mine, făcu bătrânul, cum să nu ţin min-„te, beizadea? Il cunoscusem pe părintele luminării „tale şi mi se rupea inima văzâudu-te rănit, pe dom-„niţa prăpădită de durere şi pe bietul îngeraş bolnav! „Nu m-aţi ascultat atuncea când vă rugam să rămâ-„neţi la noi, până vă veţi mai îndrepta! Copilul a ră-„cit mai rău şi... l-aţi pertlut.ˮ

„Nu puteam face alt-fel. Imi dădusem cuvântul să „mă înfăţişez de a dreptul autorităţilor din Odesa, un „de-mi alesesem singur locuinţa. După lege ar fi tre-„buit chiar să mă ducă între spăngi. Apoi, mai adau-„se prinţul zimbind, fiinde ă îmi eşise numele de mare „reviluţionar, ar fi putut crede ruşii că am ven să-„răscol Basarabia.

„Ba de una ca asta, nici prin gând nu le-ar fi „trecut, beizadea! Știu ei bine că sîntem oameni cu-„minţi pe aicea şi nici nu prea duc lipsă de cazaci „destui pentru ca să ne astâmpere, de am eşi cumva „din calea cea dreaptă. Zi mai bine ca aşa a fost să „fie şi că dat v-a fost să gustaţi şi din acest paliar „de amărăciune!.... Mai ales biata Domniţa!...ˮ

„Eram s-o perd şi pe dânsa, sărmana! Dar în „sfîrşit! zic şi eu ca D-ta Cc. Dumitrache: aşa a fost „să fie! Surghiunul meu nu ţinu mult, precum ştii. „Cum veni la scaunul domniei bunul meu prieten Grigori,„reintrai şi eu în ţară şi mă reaflai între ai mei şi „între ale mele; căci ori cât de duşman mi-a fost „Sturdza, n-a îndrăznit să mă lovească şi în avere. „Pentru aşa lucru trebuia un prieten, nu un duşman „de moarte! Cum sosii dar, mă grăbii să merg a-mi „vedea visul cu ochii, adică pe acela pentru care-mi „pusesem în joc şi libertatea şi viaţa.

„Știi prin ce cuvinte a răspuns urărilor pornite „din sufletul meu? De ar fi să mai trăesc un veac şi „parcă tot nu le-aş uita! Iată-le:

„Iţi mulţumesc Alecule pentru urările ce mi le faci. „Sunt cu atât mai mândru de slava la care am ajuns, „că nu o datorcsc de cât mie însumi! Inalţat pe tro-„nul Moldovei prin mila lui Dumnezeu, voi domni prin „voinţa mea pentru binele ţărei, fără a mai cunoaşte „de-acum nici rude, nici prieteni. Cu dreptate pentru „toţi, voi fi fără de milă pentru acei ce ar căuta să „se folosească de dragostea ce le-aş fi purtat, pentru „uneitirele lor revoluţionare!ˮ

„Frumoase şi măreţe cuvinte pentru un despot „luminat, care ar fi avut tăria şi înţelepciunea unui „despotism luat în înţelesul cel bun al cuvântului! „adică o energie luminată, neavând alt scop decât „binele, lumina, dreptatea deplină şi liniştea ţării. In „grelele împrejurări de astăzi, nici că ne trebue altce-„va, pentruca să se poată vindeca rănile făcute de „Mihalache Sturdza, Dar vai! Departe era prietenul meu „Grigori de asemenea însuşiri! Slab de înger, pe cît „era de îngâmfat, afemeiat şi zuliar, pe cât era de les-„ne încrezător la orice clevetire, era întotdeauna gata „să jertfească pe cel mai bun al său prieten, la pâra „mincinoasă a unei mueri. Și nimene ca mine nu este „mai îndreptăţit a-i judeca astfel, căci eu, cel întftiu, am „căzut jertfa patimilor sale josnice şi slăbănoage.ˮ

„Cum se poate, întrebă uimit Cc. Dumitrache?!ˮ

„Ială cum, răspunse beizadea oftând:

„Mă mutasem în casele lui Alecu Roznovanu. „Fiind casele prea mari pentu noi, închiriasem jumătate „din ele, văduvei unuia dintre cei mai veliţi boeri ai „ţărei; femee foarte frumoasă de şi cam trecută, şi în „cele mai strânse legături cu noul domnitor.

„Aceste legături, ca, neîndestul de ascunse, o cam „stânjeneau pe nevasta mea, care nu odată mi-a cerut „să ne mutam aiurea. Fiind însă că mă încurcasem „cu poştele ţării pe care te ţineam pe toate de la Mi-„hăileni şi până la Galaţi şi Focşani şi nu stăm în „Iaşi decât iarna, petrecănd vara la moşiile mele din „Covurlui şi Putna, o înduplecai să mai rămânem o „iarnă pe loc,— iar până la iarna viitoare să căutăm „pe îndelete o altă locuinţă.

„Slugi aveam o droaie şi noi şi cucoana. Și tot „slugi de acelea de care nu to poţi desface decât vân-„zându-le, căci erau ţigan; de zestre. Mâncau bieţii, „oamenii mei la bătăi zilnice pentru că nu era zi la-„sată de Dumnezeu, unde să nu vie cucoana să ni se „plângă, că vre-unul din ei se sfădise cu vre-un cioroi „de ai D-sae. In asemenea întocmiri nu mai aveam „linişte în casă şi viaţa deveni atât de nesuferită, că „furăm siliţi să curmăm ori-ce relaţii cu dânsa. Incepu „atuncea, să-mi bată ţiganii, ceia ce era pentru mine „o ocară. In vedere însă că era mătuşa Ruxandrei, „suferiam şi această umilire,—până într-o zi mă scoase „din răbdări:

„Aveam vre-o câţi-va prieteni la masă. Sufrageria „noastră era alăturea cu toaleta cucoanei, ba ora şi „o uşe între aceste două încăperi, dar care era închisă „întotdeauna, toaleta având şi o altă ieşire. Pe când „mâncam mai cu poftă, de odată, ca nici odată, se „deschide acea uşe, şi-mi apare în prag slujnica cucoanei, „cu cogeamite căldare de zoiuri în mână şi cu năzu-„inâa de a o trece pe sub nasul oaspeţilor mei. Mă „repezii înfuriat la slujnică, o luai de ureche şi o dusei „cu căldare cu tot în faţa stăpânei sale, întrebând-o „pe aceasta, dacă din poronca ei se făcuse o asemenea „obrăznicie! Nu se mai fii a-mi răspunde că în casa ei „are dreptul să facă orice pofteşte! Și eu în casa mea „îi răspunsei şi îadată împărţii zoiurile din caldare..jumătate pe cucoană şi jumătate pe slujnică, parte „dreaptă, fără părtenire, dar nu fără ură, că eram „furiat rău! După asta le lăsai pe amândouă să se „zbiciaacă în voie, încinsei uşa cu pricina luînd cheia „la mine şi-mi cătuai înainte de masă şi de musafiri.

„Nu zic că am făcut bine, că deh! Ori-cum, era „femee şi mătuşa mea prin Ruxandra: dar şi obrăznicia „era prea mare! Apoi erau luni de când ne ferbea ca „în apă clocotită şi pe mine şi pe biata meu nevastă! „Nici vorbă că m-a spus lui Vodă. Acela o potoli, fă-„găduindu-i s-o răsbune. Şi în adevăr, a iscodit o rîs-„bunare atât de ticăloasă, în cât nici cu n-am vrut s-o „cred, când o rudă de aproape a lui Vodă, scârbit de „cele ce aflase, veni să ne prcvcstiască la timp.

„După numele ce-l port şi averea care era a mea „încă cu două luni în urmă, ţineam casă deschisă „şi Ruxandra se împrietenise cu nevasta consulului „rusesc, româncă şi ea, de neam cantacuzinesc. Veniau „des la noi şi des mergeam la dânşii. Politică, nu fă-„ceam, că eram prea ocupat cu poştele şi moşiile mele. „Și nici n-aveam de ce să fac politică, odată ce prie-„tenii mei erau la putere. Măria Sa, însă, se folosi de „prilejul că intraseră Anstriacii în ţară şi Turcii în „Valahia, ca să mă pârască comandantului suprem al „oştirei otomane, Omer-Paşa; arătând că din pricina „simpatiilor mele pentru Rosia, unde mă oploşisem „chiar ca revoluţionar urmărit de ocârmuirca locală „la 1848, prezenţa mea la Iaşi în împrejurările de faţă „ar putea fi primejdioasă întru câtva, siguranţei ar-„matelor de ocupaţie.

„Răspunsul nu întârzie şi fu cu totul pe placul „Măriei Sale. Mi se făcu cunoscut oficial, că în răstimp „de opt zile, să lichidez toată averea mea mişcătoare „şi nemişcptoare şi să părăsesc de îndată tara Moldo-„vei, înştiinţându-mă, că odată acest termen trecut, a-„verea mi se va confisca şi voi fi surghiunit cu sila!

„Poftim de vinde două moşii, una de douăspreze-„ce mii de falci şi alta numai de nouă sute, în opt zile!. „Poftim de-ţi răfueşte socotelile cu cei dela care ai de „luat şi eu aceia în care ai de dat, vinde mobilă, tră-„suri, cai, dacă poţi.! Ca antreprenorul poştelor aveam „bani de primit, garanţia de patruzeci de mii de gal-„beni capital închis în cai, căruţe, hamuri, fân, grăun-„ţe. Nu mi se plăti nici un ban, sub cuvânt că nu mi „se poate elibera nici garunţiu, nici materialul, care „este necesar serviciului public, până la expirarea „contractului. Mi se scoase moşia cea mare la mezat „pentru îndestularea creditorilor, cu toate că aceştia „declaraseră eu se mulţumesc a o lua în arendă pe doi „ani. Abia putui aduna câteva mii de galbeni din vân-„zarea mobilelor, a telegarilor şi a giuvaeriealelor ne-„vestei... şi iată-mă!ˮ

„Bine, dar asta e hoţie la drumul mure, strigă „Cc. Dumitrache, îngrozit! Și D-ta, beizadea, ce-ai fă-„cut?ˮ

„Singurul lucru ce-l puteam face: Am redactat un „protest către guvern şi către contele Coronini, capul „armatei austriace, făcându-i răspunzători de toate pa-„gubele ce mi se pricinuise: am înmînat câte o copie „din acel protest pe la toate consulatele generale din „Iaşi; am tocmit un avocăţel de mâna a treia, (căci „celor mari le era frică) pentru ea să-mi reprezinte „interesele, mi-am luat nevasta şi copilul, cu care am..trecut Prutul la Sculeni, unde Ruşii D-tale ne mai „puseră să facem carantina de patruzeci de zile, casă „nu molipsim, Doamne fereşte, împărăţia, de holera „ce bântuie tocmai la Varna!

„Chiar după scrisoarea matale, zise Cc. Dumitra-„che, bănuiam că trebuie să fii jignit în suflet de vreo „mare nedreptate: mărturisesc însă că eram departe „de a-mi închipui aşa ceva! Ai toată dreptatea să dis-„preţueşti şi chiar să urăşti pe omul care-şi răzbună „josnicele sale patimi, în aşa chip mişelesc?

„Nu omul, moşule, făcu Mavrocosta, dar dacă aş „putea urâ, lucru ce nu-mi stă în ftre, aş urî rudele, „societatea şi chiar ţara întreagă, unde se pot faptui „asemenea mişelii! Pe când aşa nu o pot decât dispreţuiˮ.

„Mergi prea departe, beizadea, zise bătrânul„întunecându-se.“

„Ba nici de cum! O zici pentruca nu le ştii încă „pe toate! Știi că de când sa aflat vestea surghiunieri „mele toţi căutau să mă ocolească? Ți-am mai spus „că din avocaţii cei mari care-mi erau rude şi prieteni, „nimene n-a avut îndrăzniala să-mi apere interesele. „Știi că la plecarea noastră, numai două, trei rude mai „apropiate au îndrăznit să ne petreacă pună la bariera „Copoului? Știi cine s-a bucurat să-mi cumpere la mezat „şi de chilipir moşia părintească, sub cuvânt de a nu la-„sa mormintele părinteşti să cadă pe mâni străine? Chiar „însuşi fratele meu! Și aceştia sunt oameni Ce. Dumi-„trache? Asta e ţară pentru care să te jertfeşti?ˮ

„Rău, foarte rău au făcut.... dar şi d-ta beizadea „judeci lucrurile prea cu patimă.ˮ

„Nu, de o mie de ori nu! Mi-am scuturat tălpile „de praful Moldovei! Ea nu-i ţară pentru unul ca mi-„ne! Apoi la urma urmei strămoşii mei au fost greci. „Zi că grecii din care mă trag sunt şi astăzi numai „nişte raiale turceşti, dar nu tot raiale sunt şi Moldo-„venii? Jurând credinţa ţarului ortodox, cel puţinlui „voi mai fi raia turcească, la cheremul unui Omer-Paşa, „nesigur nici de avere, nici de viaţă. Inainte de toate „sunt soţ şi părinte. Am doi copii; cel din prima mea „căsătorie e la Paris, aistalalt e mic şi nu poate în că „pricepe nimica. Voi munci din răsputeri pentru Ru-„xandra şi pentru dânşii. Cu mintea şi înţelepciunea „mea, mă cred în stare să. câştig aicea o avere şi mai „mare, decât aceia ce mi s‘a luat cu hapca. Pe urmă, „când voi închide ochii, voi şti încaltea că-mi las ne-„vasta şi copii în ţară mare, de sine stătătoare, cu „rânduiala bună şi cu legi care nu se pot calca!ˮ

Urmă un timp mai îndelungat de tăcere, în care Cc. Dumitrache, dus de gânduri, se învălui într-un a-devărat nour de fum albastru şt mirositor, după care reluă!

„D-ta beizadea, care-l învinuai adineoare pe Ghica „Vodă de patimă şi nedreptate, pare-mi-se că judeci „ţara în care-ţi ai părinţii îngropaţi, în care ai copi-„lărit ai trăit până la vârsta D-tale de astăzi şi pentru „fericirea căreia n-ai pregetat a-ţi varsa sângele, zic „că o judeci pe biata ţara aceasta pe care ai iubit-o „atât de mult, cu patimă mai mare şi mai mare ne-dreptateˮ.

„Cum? sări tânărul Mavrocosta: apoi liniştindu-se „şi cu ochii umeziţi: Deh, moşule, voi fi judecând-o „poate şi cu patimă, că tare rău mă doare! Și dus şi „el pe gânduri, reluă: De nu prin maică-mea care e-„ra greacă, dar prin tatăl, bunicul şi străbunul meu, „am numai sânge de român în mine... Mi-am iubit Mol-„dova cum o dator tot omul să-şi iubească ţara... Dar „să zici că o judec pe nedreptul, însemnează că D-ta „găseşti că bine şi cu dreptate s-au făcut cele făptui-„te înpotriva mea. Eu mi-am dovedit iubirea pentru „ţară, vărsându-mi sângele pentru dânsa, dar ea, în „ce chip m-a răsplătit?ˮ

„Cred că nu pentru răsplată, ţi-ai vărsat D-ta „sângele, beizadea, ci din dragoste curată, făcu bătră-„nnul cu măreţie!ˮ

„Bine înţeles că numai din dragoste curată, răs-„punse cu aprindere beizadea. Cine mi-ar putea spune „în faţă că am cerut, sau m-am aşteptat la vreun folos? „Dar cel puţin să nu mă calicească aruncându-mă pri-„beag peste hotarele sale. Oare după ce primesc cea „mai îngrozitoare palmă pe un obraz, ai vra ca să-l „întorc şi pe celălalt, ca să mă pălmuiască? Nu sunt „destul de bun creştin pentru aşa smerenie! Nu înţelegi D-ta, moşule, că prin faptul surghiunitei mele „când două oştiri străine au pătruns în ţară, gata a „se încăiera cu oştirea rusească, mi s-o aruncă în faţă „numele de suspect? Adică că eu, Mavrocosta, de neam „domnesc, moldovan de peste două veacuri, aş fi în „stare să mă înjosesc la scârboasa şi murdara meserie „de spion?ˮ

„Și cine astăzi, ar putea să bănuiască macar, aşa „lucru?ˮ

„Nimene astăzi şi niciodată cât voi trăi, şi cu nime-„ne nici leatul de oameni care m-a cunoscut. Pe urmă „însă... după noi... se va găsi un documeo oficial prin „care am fost alungat din ţară ca suspect. Eşi-voi oare „atuncea morţii din groapă ca să mă desvinovăţiască?ˮ

„Da, răspunse solemn bătrânul, voi eşi monţii din „groapă ca să mărturisiască urmaşilor că din tot ti-„nerelul care a luptat la 48 pentru libertate ui lumi-„nă, numai D-ta ai fost rănit. Iar morţii aceştia care „se scol din groapă pentru mărturisirea adevărului se „chem Istoria, beizadea. Istoria care luminează întot-„deauna trecutul, fără greş şi fără patimă şi cumpă-„neşte binele şi răul, pentrucă atunci când ea vorbeşte „stânsu-sau de mult şi patimile şi vrajbele, ne mai „rămânând în cumpenele sale drepte decât faptele. „Atunci vor vedea urmaşii, că un om eu un trecut cu „al luminării tale, n-a putut să se coboare până la „josnicia de suflet a unui spion.

„când voi fi putrezit între nişte scânduri de brad,„iar urmaşii mei vor fi ajuns peritori de foame? Nu„moşule! Mai bine să nu mă mai întorc acolo nicio-„data, mai bine să pribegesc în larga lume şi să nu „mai aud nici de numele Moldovei, căci nu m-aş pu-„tea întoarce fără ca să mă răzbun: iar pentru răzbu-„nare trebueşte ură şi încă odată, ura nu este în fi-„rea mea. Sunt îngrozitor de iute: în mânie aş putea, „făptui şi nu omor! Dar ura cea neclintită şi înceată, „care pândeşte cu anii prilejul şi clipa răzbunărei, nu „numai că nu o pot resimţi, dar nici c-am putut-o pri-„cepe vreodată. Când judec şi cumpănesc mai rece, „pot ajunge lesne la iertare; dar dacă ajung la dispreţ, „atunci oricât aş fi iubit de tare, om, feroce, soţie sau „ţară nu mai fiinţează nici o clipă în ochii mei! „Sunt morţi aceia pentru mine: mai curând s-ar întoar-„ce mortul dela groapa, decât dragostea de dânşii în „inima mea. Despreţuit am odata ţara cât voi trăi „nu-mi voi mai putea întoarce dispreţulˮ.

„Şi ce o vinovată Moldova de fapta unui om fără suflet şi fară dreptate? Că nu s-a găsit nimeni „care să îndrazniască aţi întinde mână de ajutor? „Uiţi poate că în patru sute de ani de robie s-au pu-„tut toci şi inimele şi caracterele. Ce-i vinovată îi săr-„mana, că a ajuns în aşa hal? N-a luptat, n-a biruit „ea, o ţară mică, o mână de viteji, apărând tu sân-„gele ei curat, creştinătatea întreagă? De a ajuns în „umilinţa de astăzi, nu uita, că nu prin biruinţa vrăj-„maşului a ajuns în aşa stare, ci prin înşelăciunile tur-„cului păgân, a leahului, a ungurului şi a neamţului „papistaş şi a rusului pravoslavnic, dar nu ortodox, „care ne a răpit şi pe noi basarabenii din sânul neamu-„lui nu prin luptă, nu prin spadă şi glorie, ci numai „prin o bucală de hârtie, un condei şi o căliniarăˮ.

„Acum dacă-mi dai voie, ia să judecăm lucrurile „mai rece şi liniştit?ˮ

„Poftim, moşule, răspunse Mavrocosta.ˮ

„Te plângi că nimeni nu s-a găsit în toată Mol-„dova, ea să-ţi întindă mâna de ajutor în aşa împre-„jurări grele; dar cum putea s-o facă şi în ce chip? „Doar nu-i fi cerând ca ţărănimea întreagă să se ridice „punându-şi pieptul şi luplându-se cu ciomagul împotri-va a două armate străine şi a soldaţi lor lui vodă?ˮ

„Nu sunt aşa de nebun Cc. Dumitrache; dar cei „de seama mea, cei cu care am copilărit şi mă înru-„desc ar fi putut protesta înaintea puterilor şi chiar „deadreptul la Țarigrad, măcar în potriva ocărei ce se „aruncă pe nedreptul asupra numelui de Mavrocosta „Ce ceream în protestul meu? Să fiu judecat şi osândit „In cele mai mari pedepse de mi s-ar dovedi vinovă-„ţia. Nu trebuiau să lese cu nici un preţ şi chiar în „interesul siguranţei lor viitoare, să se înfiereze pe ne-„dreptul şi să se nimicească unul de-ai lor. Mâine vor „putea să păţească şi ei ca mine!ˮ

„In timpuri liniştite aş judeca, şi eu ca luminarea „ta, beizadea. In vremea însă când suveranul ţărei „este în stare de război cu Rosia, protestul lor ar fi „părut o izbucnire făţişe de dragoste către duşman, a-„ducând după ea cele mai straşnice măsuri înpotriva „lor şi a ţărei. Ei bine, fii drept, beizadea: Oamenii „aceştia, înainte de aşi apara ruda sau prietenul de „copilărie, aveau datoria să-şi apere soţiile, copii şi averile îi nu erau în drept pentru cel mai scump „din ai lor, să primejduiască Moldova. Tocmai văzând „ce păţeşti, în afară de orice lege şi dreptate, trebu-„iau să se ferească de a păţi şi mai rău. Crede-mă „că nu sar fi sfiit turcalaua de Omer a ridica spân-„zuratori pe şesul Bahluiului, chiar sub ochii civilizaţi „ai lui Franţ Iosef şi ai Europei, astă-zi cucernica a-„liată a califilor păgâni?ˮ

„Deh! făcu Mavrocosta rămas pe gânduri. Poate „să ai dreptate, moşule, că grele mai sunt astă-zi vre-„miirile şi pentru biata Moldova?ˮ

„Dacă o primeşti asta de bună, urmă Dumitrache „Rusu, vezi că şi purtarea fratelui D-tale nu este aşa „de neagră cum şi s-a părut. Mai bine era un străin „la mormântul părintelui luminărei tale, decât nu frate „mai mare?ˮ

„Cu dânsul m-oi împacă lesne, răspunse Mavro-„costa oftând. Am fost întotdeauna uniţi între noi, „ne-am iubit sincer unul pe altul şi nu hicnpe urii „între noi.“

„Şi venim acuma la botărirca D-tale de a jura „credinţă împăratului nostru. Te-ai gândit oare că ai „doi bieţi: unul de paisprezece şi altul numai de pa-„tru ani şi că neam din neamul lor nu au avut nici „o încrucişare eu ruşii sau cu vreunul din celelalte „popoare slave? Jurând pentru D-ta, juri şi pentru „dânşii, ba mai mult, după legile de aici. D-ta poţi „întotdeauna să revii asupra jurământului D-tale cu „învoirea ţarului, pe când ei vor fi priviţi ca băştinaşi. „Sângele apă nu se face, de unde ştii că nu te vor „învinui vreodată că i-ai aruncat în neam străin, pen-„tru care vor putea avea simpatii cât pofteşti, dar nici „când dragoste firească? Chiar Ruşii plictisiţi de mul-„ţimea nemţilor şi a veneticilor de tot soiul, care vin „să le ia slujbele cele mai mari şi mai mănoase, îi vor „privi oare cu ochi buni?ˮ

„Veneticii aceia, moşule, slujesc pe împărat cu a-„ceiaşi credinţă ca şi ruşii. Dacă ajung mai repede şi „mai sus, dovedesc că fiind mai civilizaţi sunt mai „deştepţi. Baiatul meu cel mai mere, trimis la Paris „la vrâsta de patru ani, tot atâta habar are de Moldova, cât are şi de ţara rusească. Când va isprăvi de învăţat îl „voi baga în marină, pentru care pare a avea ceva „porniri, sau în diplomaţie din pricina limbei franceze, „care este singura pe care o cunoaşte. Işi va face sin-„gur cariera şi nu duc pentru el nici o grijă. Aista, „care-l am cu mine, îl vezi cât e de mare! Când va „mai creşte ceva, îl voi pune într-o şcoală din Petors-„burg şi nu va mai şti să zică nici „buna dimineaţăˮ „în limba lui.ˮ

„Deh! făcu bătrânul. Cu toate că nu prea cred ca „sângele să se prefacă în apă, poate să însă bine şi „asta. Nu sunt atâtea pilde de oameni care se perd „în neam străin? Se vor însura şi ei în neam rusesc „şi copiilor lor nu le va mai rămânea decât numele, „care este grecesc. Vei fi tras cu buretele peste atâ-„tea spiţe care au purtat, cu fală acest nume grecesc, „ca buni români de sânge şi de suflet, pentruca să „fii în ţara rusească privit ca grec cu sânge românesc „în D-ta, căci până se vor însura copii D-tale în neam „rusesc, vor avea copii şi aceia alţi copii, tot sânge „de român va avea neamul Mavrocosta. Bagă de sea-„mă beizadea, că şi asta se va întîmpla numai cu „întocmirea ca fii şi nepoţii D-tale să mi se însoare cu „fete de venetici. Pare-mi-se cu toate acestea că din „necunoştinţa limhei şi a neamului în care vrai să in-„tru, îţi faci nişte închipuiri, pe care mă socot dator „a şi le spulbera, arătândiu-ţi adevărul. Și asta o fac „pentruca te cinstesc mult şi cunosc bine şi limba şi „legile acestei ţări.ˮ

„Și anume, întrebă Mavrocosta?

„Parcă-mi ziceai că jurând credinţa împăratului, „încetezi de a mai fi raiă turcească şi că închizând „D-ta ochii, îţi vei lasa nevasta şi copii în ţară mare, „de sine stătătoare, bine orânduită şi cu legi care nu „se pot calea.“

„Și poate nu-i aşa?ˮ

„Ba e aşa..... pentru cine nu cunoaşte Rosia.

„Cum? întrebă Mavrocosta uluit.ˮ

„Netăgăduit, că de mare, Rosia-i mare, ba chiar „poate ceva prea mare, fiind alcătuită de o sumedenie „de popoare, domneşte un împnrat cu un popor deo-„sebit, adică cel rusesc, precum şi sultanul are eu el poporul cel turcesc, de o limbă cu dânsul. Deosebi-„rea este că aicea toate popoarele împreună cu cel „rusesc se zic vernapodanii adică supuse credincioa-„se ale împăratului, ecia ce pe turceşte se zice raià numai pentru supuşii creştini, iar poporul turcesc nu „se zice raià. Dincolo de Prut şi de Dunăre vedem „popoare întregi de raiale, tivind ocîrmuirca lor, cre-„dinţele, moravurile, limba şi obiceiurile lor şi chiar „legi făcute de dânsele şi pe care le pot schimba du-„pă chibzuinţă lor: într-un cuvânt o adevărata mito-„nomie la unele, iar chiar la cele linii supuse, legea „obiceiurile şi limba sunt lasate slobode. Dincoace „nici un popor nu se bucura de autonomie. La judecăto-„rii şi în toate rumurile administrativo, pînă şi în spi-„tale şi chiar la poşta cu cai, limba este cea rusească „în toata împărăţia. Legile sunt până acuma ale po-„poarelor, dar numai în parte. Iată, noi în Basarabia, „judecăm după trei legiuiri Arnienopol, Donici şi „Ukazurile împărăteşti sau svod zaconov, după cum „se chiamă pe ruseşte. Aşa că acela căruia i-nm dat „dreptate aicea, ar fi osândit în gubernia Cherson, iar „în tara leşească ferit de pedeapsă. De asemenea ne-„vrâsnîcul dela noi este vrâstnic de acum patru ani „peste Nistru. Legile acestea se întrebuinţează de niş-„te judecători, străini în cea mai mare parte de locu-„rile şi de neamul pentru care au fost alcătuite, iar „judecăţile pe care le rostesc, se întăresc sau se schim-„bă, de către senatul ocârmuitor a căruia mădulari „sunt încă mai străine şi necunăscătoare decât dânşii. „In sfârşit, mai presus de lege, este împăratul, care „răstoarnă hotăririle chiar ale senatului ocârmuitor, „prin trei cuvinte: „bîti po semùˮ, adică pe româneş-„te: aşa să fie. In asemenea întocmiri, jurând credinţă „împăratului din raiaua sultanului, te faci vernopo-„dan-ul ţarului, sau dela cheremul lui Abdul Medjid, „treci la buna sau reaua voinţă a lui Alexandru Ni-„colaievici. Dacă le-ai pune amândouă la cântar, parcă „tot ar utîrna cumpăna din partea sultanului.“

„Ba de fel, Cc. Dumitrache. Tot mai bine verno-„podan de cît iraià. Puterea aceasta mai presus de lege, „se află în mîna unui domnitor creştin şi luminat. „El este atît de sus aşezat că e mai presus de pati-„mile supuşilor săi. Poate dar judeca mai nepărtinitor „ca cei mai înalţi judecători, care sunt tot aşa de „supuşi lui ca şi împricinaţii. Aşa cu atunci cind se „încredinţează de o nedreptate, o poate îndrepta fără „nici o pedică. Cu asemenea putere, el poate reabilita „un osândit, pe cînd casaţia franceză nu poate nici „astăzi reabilita pe curierul de Lyon.“

„Da, în criminal este reabilitarea osânditului pe „nedrept, pe când în civil, dărâmarea principiului de „statornicia lucrului judecat, una din temeliile dreptuluiˮ.

„Pentru ce?

„Să-ţi dau o pildă: presupune că prin judecată „fie chiar nedreaptă, aş fi ciştigat dela beizadea Du-„niitrache, răposatul D-tale părinte, cusuţa asta şi, „biata moşinară care alcătuieşte toată averea mea. Să „zicem, că 'n trecut sorocul de prescriere de 31 de ani. „nu odată, ci de mai multe ori, aşa e că ani rămas „bun stăpân şi pe casă şi pe moşie, Fără ca nimene „să nu mă poată scoate din ele?ˮ

„Negreşit. Iată, nevasta mea se află tocmai în aşa „împrejurare: Ioniţă Sturdza Vodă, bunicul ei, avea „vreo şapte mii de fălcii în judeţul Soroca şi vreo „alte şase la Cahul. Erau date toate în posesie. Odată „cu închiderea Prutului, închiseră şi posesorii lăzile „lor cu bani şi se făcură buni stăpini pe cele patru „moşi. Vodă precum ştii, orbise şi muri de o boală „grozavă, fură a mai fi în stare să-şi caute dreptate. „Fiul său muri şi el. lăsând după dânsul patru orfane „mici. Termenul de prescripţie a trecut şi nu le mai „putem face nimica despoitorilor.ˮ

„Vra să zică, mai stărui bătrânul, în Moldova a-„ceia stăpânită de Turci şi de bunul plac al domnito-„rilor, unde în vreme de război, un Omer-Paşa îşi „poate bate joc în bună voie de legi şi de dreptate, „nimene nu i-ar mai putea supara pe hrăpiturii moşi-„ilor domniţei Ruxandre?

„Se înţelege de sine, făcu beizadea Alecu cu „nerăbdare. Ce se poate face împotriva faptului prescris?

„Ei iaca, la noi se poate! Dar să revenim la pil-„da ce ţi-o dădeam adineoare: luminarea ta, fie pentru „slujbe aduse împăratului, fie priit înrâurirea unui „curtean tu vază, arăţi drepturile ce le ai asupra „caselor şi moşiei melc, mai dovedeşti că ai perdut „termenele de judecată din împrejurări neatârnâud de „voinţa D-tale şi ceri dela mila şi dreptatea împară-„tească, să desfiinţeze prescripţia. Impatatul având în „vedere că s-ar putea să ai şi dreptate şi că nu ceri „decât s-o dovedeşti în faţa judecătorilor, dă ucaz de „redeschidere a dosarului, Atunci mergi la sigur! Iată, „sunt om bătrân şi nu mi s-a întâmplat să fi văzut pe „acel ce se judecă în asemenea întocmiri, să ni cape-„te dreptate, chiar atunci când n-o are. Cine ar putea „bănui, că ţarul ar fi dat un asemenea caz, fără aşi „fi făcut o nestrămutată credinţă despre dreptatea „D-tale? Cine s-ar încumeta să fie de altă părere de cît „ţarul? Aşa că ori cât timp ar fi trecut dela judecata „pe care o câştigasem, vii D-ta şi mă dai frumuşel „afară Iată ce este proprietatea în Rosia. Găşeşti oa-„re mare deosebire cu ţara turcească, unde tot apar-„ţine de drept padişahului?“

„Cucoane Duniîtrache, sări Mavrocosta, vorbeşti „serios, ori în glumă?ˮ.

„Ba cît se ponte de serios. Spun ceia ce ştie tot „omul trăit în Rosia.ˮ

„Dar bine, la 1848, am întrebat pe cei mai buni „legişţi din Odesa şi cu toţii mi-au răspuns că pres-„cripţia nu se poate atăca?ˮ

„Și foarte bine ţi-au răspuns. I-ai întrebat ce zise „legea, şi ei ce spune legea ţi-au aratat. Chiar de-i „întrebai de este pentru D-ta o cale mai presus de „lege, tot aşa de adevărat ţi-ar fi răspuns că „nuˮ.

„Ce erai, D-ta la 48 şi chiar astăzi? Un străin. „Dar mâine, după ce vei fi depus jurămîntul la sobor, „lucrul va fi schimbat cu totul şi în vederea nedrep-„ţăţei de care ar căzut jertfă, se poate întîmpla ca„împăratul să te miluiască cu un asemenea ucaz, mai „ales că în fond pricina D-tale este dreaptă. Martori „putem fi cu toţii, că o cunoaştem şi mai bine decât „luminarea ta. Numai de ai avea spete la Petersburg.“

„Trebue să mă mai gândesc la asta, zise Cc. Alecu „îngândurat. Poate să fie răsplata cerului pentru su-„ferinţele îndurate de noi, pînă acum

Tot vorbind aşa, venise miezul nopţii şi afară cădea zăpada în fulgi mari şi deşi, aşa că nu mai era cu putinţă ca noii sosiţi să se mai ducă la locu-inţa lor. Copilul se şi culcase de mult. Rămaseră dar până a doua zi în gazdă ta Cc. Dumitrache Rusu, pcetrecînd în tihnă noaptea în odăile ce le pregătise cu atîta drag Ce. Zamfiriţa pentru dânşii.

CAP. III
Miresme naţionale ruseşti.

A doua zi de dimineaţă copilul şi guvernanta fură trimişi în careta lui Cc. Dumitrache Rusu la casele lui Victor Lazu din uliţa Gostinnaia colţ cu Benderskaia-uliţa. Beizadea Alecu însă şi cu domniţa Ruxnndra, dornici de a se bucura de frumoasa zapadă care căzuse peste noapte din belşug, centră să li se aducă o sanie de birjă.

Aşa că nici nu trecu nu ceas dela plecarea caretei, că intră în goană şi trase la scara pridvorului o săniuţă ceva mai mică decât cele de un cal obişnuite la Iaşi, dur la care erau înhamaţi doi cai zdraveni şi graşi. Unul mai mare era înhamat între hlube, mer-gând numai la trap, cu capul susţinut în sus de nişte curele legate de un cerc rotund în formă de coroană, iar altul mai mărunţel alerga în copei cu capul întors spre dreapta, privindu-şi coastele cu ochii holbaţi, de parcă-l apucase dalacul. Pe capra mică şedea pe un şold şi cu picioarele afară Izvoscicul (adică birjarul) îmbrăcat într-un caftan de postav albastru, încins cu o curăluşe bătută în ţinte şi purtând pe cap o căciulă de oaie cu fund de catifea în floarea caftanului, cam ca acela ale soldaţilor bulgari, despre care nici nu se omenia încă pe atuneca. Izvoşcicul ţinea în mînă trei haturi: două pentru calul dintre hulbe şi unul cu care stăpânia pe prăştier. Tot meşteşugul lui era să nu-l lese pe accşta să tragă mai mult decât tovarăşul său dintre hlube, căci prins cum era de laturea dreaptă a săniei, o singură smuncitură mai puternică, ar fi fost de ajuns ca s-o răstoarne.

Inhăinătura aceasta ciudată, are nevoie pentru a fi întreagă, de un alt prăştier in partea stângă. Atunci ea se numeşte troica şi devine nu numai estetică, dar şi patriotică, Rusului, care-şi iubeşte ţarul şi neamul, îi saltă inima de mândrie când îl vede venindu-i în faţă, căci în cercul cel mare dela mijloc el zăreşte coroana împărătească, iar în capetele întoarse în afară şi picioarele alergând pieziş ale prăştierilor, însuşi vul-turul cu două capete, zburând cu aripele întinse spre noi înfrângeri, dar şi înspre noi izbânzi şi cuceriri. Să nu credeţi, iubiţi retori, că este aicea vreo iscodire răutăcioasă din parte-mi: Nu se află poet rusesc, în toată literatura rusească, să nu fi cântat troica şi tot în înţelesul ce vi-l dau mai sus. Noroc numai pentru omenire, că troicele se fac din ce în ce mai rare, răsfrăţându-se mai mult pe tabacherele de argint şi pe chibritelniţele de lac decât pe drumuri, aşa că zgăn-dărese din ce în ce mai puţin coarda patriotică a ruşilor. Cât despre inhamarea în doi a birjarilor, ea pare mai mult o prevestire a rău pentru viitor, căci deh! oricum s-ar putea privi lucrul, falnica pasere bice-fală rămasă numai cu un cap şi ciuntită de o aripă, nu va mai putea sbura nici drept, nici departe!

Cu tot gerul dimineţei, care făcea să scârţie zapa-da sub copitele cailor, călătorii noştri, strâns înghesuiţi în mica sanie, fura izbiţi de un miros cu totul nou pentru nişte nări moldoveneşti. Acest Ilang-Ilang sui generis, era alcătuit din dohoreala ce o răspândeau deopotrivă hamurile ruseşti unse cu îngrijire, caii bine hrăniţi cu... papuşoi şi izvoscicul bine adapat cu votki. “Ia acum, zic şi eu că-mi miroase a ţară rusească, făcu beizadea ducându-şi batista la nas. Nu mai dădusem de aşa parfum frumos tocmai din anul 1849 la Odesa.ˮ

Totuşi plimbarea era plăcută pe uliţa Alexan-drovskaia largă şi albă sub zapada care străluci a sub răsăritul de soare. Casele întroenite pună la fereşti, păreau că gem sub greutatea mormanelor de zapadă trandafirie, îngrămădite pe acopere mânuirile lor, de pe care abia se mai zărîau coşurile fumegânde. Cele două sentinele dela poarta gubernatorului, răzămându-şi pustele de gherete, se loviau cu braţele de pope şi bateau din picioare, privind cu grije de nu trece vreun nacilalnic ca să-i pedepsiscă şi tot nu se puteau încălzi nici nşa în măntăluţele lor sur-gălbue şi în şăpculele lor fura cozoroc. Trecea sania ca visul pe lângă grădina publică, mai poetica decât vara, cu copacii săi mari ce păreau de cristal, gemând şi ei sub ţurţurii de ghiaţă care îi învăliau şi crengile şi crengu-ţele, prefăcându-i sub razele tinere ale dimineţei în atâtea podoabe de briliante, rubine şi safire! Tot aşa de poetic se arătau şi bulevardul, gimnaziul, seminarul şi palatul episcopal cu poarta sa zugrăvită numai în sfinţi. Aveau şi ele aceiaşi înfăţişare proaspătă a clădi re lor văzute în strălucirea dimineţele senine de iarnă.

Pe când erau să ajungă în dreptul unui soi de poartă triumfală clădită din piatră şi cărămidă, dar tencuită şi boită galben cu alb, pentru ca să fie la fel cu catedrala (pe ruseşte soborul) şi cu clopotniţa, deo-dată căii se opriră în loc, birjarul sări depe capră, îşi scoase repede căciula şi, îngenunchind smerit în zăpa-dă, începu să croiască nişte cruci mari şi îndesate, cum numai Ruşii pravoslavnici ştiu să le îndese. In a-celaş timp clopotele începură a suna ascuţit în clopot-niţă, iar din poarta cea triumfală clopotul cel mare în-cepu să mugiască şi ceasornicul oraşului să bată ceasul opt.

— Ce-i asta? întrebă Mavrocosta nedumerit.

— Trece prea sfântul arhiepiscop Antonie, răspun-se izvoscicul crucindu-se şi mai tare.

Şi în adevăr că eşi de sub poarta, cea cu sfiinţi mulţi, o caretă bogată, trasă de patrii telegari negri, eu hamuri numai în argint, cu vizitiu pe capra de paradă şi eu faleitcr la caii dinainte, plina înăuntru cu preoţi bărboşi şi pictaşi înninta măreaţa această strălucită vedenie trecând uliţa Alexandrovskaia de a curmezişul, străbătând sub bolta triumfală, ocolind clopotniţa şi venind să se oprească în faţa peristilului catedralei, în cântecele preoţilor care ieşiseră întru întimpinarea stăpânului lor duhovnicesc, eu crucea şi evanghelia.

Nici că se putea mai puţin de patru cai pentru ca să se ducă până peste drum, pe unul din urmaşii a celor a-postoli care răsturnau tronuri, credinţi şi moravuri, cutrierând lumea cu picioarele goale şi toiagul pribeagului în mână.

„—Zi ce vrei Alecule, făcu domniţa Ruxandra, „după ce sania se puse din nou în mişcare. Nu zic că „bieţii Ruşi miroase plăcut pe lumea asta, dar vor fi „de sigur de bună miecazmă pe lumea cealaltă. Ai „bagat de seamă cum se închina de frumos birjarul „nostru? Și cu genunchii în zapadă, sărmanul!

„—Ia vezi mai bine de-ţi ascunde batista în bu-„zunarul blănii, răspunse Cc. Alecu pe franţuzeşte. Să „nu ţi-o şterpelească pravoslavnicul de pe capră, cum „mi s a întâmplat la soborul din Odesa cu alt pravos„lavnic. Acela dragă, se închina şi mai frumos, că „bătea nişte metanii de crapau lespezile bisericei, de „tare ce le lovea cu fruntea.ˮ

Cum ajunseră la capătul bulevardului, o luară la stânga pe uliţa lui Puşkin, aşa numită pentrucă marele poet trăise câtăva vreme în surghiun la Kişinău dar cu totul într-altă parte. L-or fi aşezat acolo ca să fie aproape de colegul său Gogol, care după cum aţi mai văzut, a fost naşul uliţei paralele pe laturea cealaltă a bulevardului. Apoi fiindcă Puşkin suferise multe ne-dreptăţi în viaţa lui sbuciumată, s-a crezut mai neme-rit să se aşeze tribunalul civil sau grajdanskii sud, într-o casa mare cu cu doup caturi în colţul uliţelor Puşkin şi Alexandrovskaia; aşa ca să aibă şi omul cui să să se jăluiască, macar după moarte şi să aibă îndată de ştire şi răposatul împărat Alexandru I-iu, dacă vreun pârlit de judecător ar fi îndrăznit cumva să ia partea lui Puşkiu împotriva ocârmuirei.

Cam pe la jumătatea uliţei lui Puşkin, sania câr-mi la dreapta de astă dată şi dădu în sfârşit în uliţa Goştiunaia, pe care se afla şi casa lui Victor Lazu. Birjarul dădu drum cailor şi ca gândul sbură săniuţa prin acea uliţă dreaptă, cu clădiri mari de peatră, dar tente numai cu un singur cat, împrejmuite cu ziduri înalte prevăzute eu câte o poartă mare bine închisă. Din când în când întâlniai câto o căsuţă scundă, acoperită cu şindrilă: era băcănia-cârciumă a unui ji-dan cu nelipsitele clondire colorate, ghemuri de sfoară şi şirarguii de smochine la geam. Mai câte o prăvălioară de bogasierie cu perciunatul aşteptând la uşă, cu cotul în mână, pe muşteriul pe care-l bagă cu de asila în dughiitnă. Apoi intra casă mare, în colţ cu uliţa negustorilor, sau Kupeceskaia—uliţa, un Ciaini— Traklir, singurul care fiinţa pe atunci în Kişinău şi unde pravoslavnicul negustor bărbos, venia să bea la ceai până ce asuda şi la votki până ce cădea: dar tot în sunetul unei uriaşe flaşnete mecanico care mă-cina ceasuri întregi acelaş cazacioc, până o opreai cu s-o întorci şi să-i schimbi cazaciocul cu altul tot la fel şi iar pornia dela dânsa! De erai beat, te ameţia băutura, de erai treaz, te ameţia flaşneta, aşa că ni-mene nu-şi putea da seama ce a luat şi ce are de plată.

Pe toată strada aceia, o singurii casă era cu vre-o trei rânduri de fereşti şi cu o boltă mare la mijloc. Ea le întrecea pe toate în mărime, dar şi în necurăţenie. Trecând pe dinaintea ei, familia Mavracosta dădu acolo de alt parfum. Ieşea de sub bolta cea mare, precum şi de la toate ferestrele, prevăzute cu nişte ventilatoare de tinichea, care le chiorau de un ochiu şi zbârnâiau nu moriştele de copii,—un abur cald de borş din sfecle, de pâne cazon şi de cizme de toval unse cu dohot şi cu său. Era cazarma de infanterie; căci celor de cavalerie li se mai adăoga după poloninie(sau regulament) mirosul de băligar de cal.

„Of Doamne, Ruxandro, oftă bietul Mavrocosta, „umplându-şi plămânii cu aier proaspăt, după ce tre-„cură de cazarmă! Nu ştiu de vor fi ruşii noştrii de „bună mireasmă pe lumea cealalta, dar rău mai do-„horesc pe lumea asta!ˮ

Cum ajunse la odihna lui, beizadea ceru halatul, papucii şi căţuiele de afumat. Numai după ce trecu prin toate odăile, urmat de două slugi purtând căţuiele şi afumă pretutindeni din belşug cu chilimbar şi odo-gaciu, se hotărî a-şi face cheful de dimineaţă cu dul-ceaţă, cafea turcească şi ciubuc, întins a lene pe un divan şi în miresmele lui iubite, ca în ţara Moldovei; pe când domniţa ţinea sfat mare cu cămărişiţa Mar-ghioala cum din lipsa de chifle pentru cafeua cu lapte, să le înlocuiască cu cozonaci proaspeţi şi cum să facă mai în grabă ceva dulceţi de iarnă pentru baizadea şi caifetul musafirilor.

In liniştea din prejur şi în mireasma tutunului tur-cesc, cumpănia acum Mavrocosta spusele lui Cc. Du-mitrache Rusu.

Cu toată ciuda lui, nu se putea opri de a-şi iubi Moldova. După cum o mărturisise în ajun, nu ştia să urască. Nu era în firea lui. Chiar acel Grigore Ghica, care l-a lovit până şi în onoare, de i-ar striga la o primejdie: „iartă-mă Alecule şi nu mă lăsa!ˮ n-ar fi pregetat să şi mai primejduiască odată viaţa pentru dân-sul, uitând că are nevastă şi copii.

„Are dreptate, bătrinul, îşi spunea în gînd... Nici „ceilalţi nu-s vinovaţi, căci în zadar s-ar fi primejduit „pentru mine şi ar fi putut aduce cel mai mare rău „pentru ţara... Și nici nu pot pretinde să facă pentru „mine, ceia ce aş fi făcut pentru fie-care din ei..: Eu „sunt eu totul o alta fire... Un alt-fel de om!... Un „soi de nebun, care niciodată n-am judecat cu crierul, „ci numai cu inima. Gânditu-m-am la 48 că am ne-„vastă şi doi copii?

„Pe unul l-am îngropat!... Pe Ruxandra eram s-o „perd; şi acum rătăcesc prin lume, pribeag şi sărăcit, „neştiind de voi avea mâne cu ce să-mi hrănesc fami-„lia, Iată unde m-a adus păcătoasa mea de inimă!....„Destul Alecule!... De-acum trebuie să gândeşti nu-„mai cu capul şi să judeci cum judecă o lame!... Șt „totuşi... parcă e mai inimos cum am judecat până „acum!... Putea-voi oare să-mi-uit trecutul? Putea-voi „oare să-mi calc dragostele şi să perd amintirele prie-„teniilor mele? Trebuie! Trebuie, pentrucă nu sunt sin-„gur... Trebuie, pentrucă sunt, răspunzător în faţa lui „Dumnezeu de viaţa şi viitorul a trei suflete nevtno-„vate: nevasta şi doi copii!

„Ori tu ce chip ai privi lucrurile, sărmana Mol-„dova tot o pierdută.

„De vor izbuti Ruşii să biruiască de rândul ista, „nu se mai opresc decât la Țarigrad. Atunci, un gu-„bernator la Iaşi ca la Kişinău, un altul, sau poate un „general gubernator la Bucureşti, unde-i Muntenia mai „mare decât Moldova. Tot va fi mai bine decât sub „Omer Paşa şi Coronini; unul musulman şi cclait cato-„lic. Dacă însă vor fi cumva biruiţi, înainte de douzeci „de ani vor fi de două ori mai tari de cât astăzi şi „scopul tot şi-l vor ajunge. Nu se opreşte în calea lui „un popor de optzeci de milioane de suflete, care până „atuncea va întrece sute de milioane cu mult! Aşa dar, „ori ce s-ar ţintea întâmpla, copii mei şi eu chiar, de-mi „va da Dumnezeu zile destule, suntem muniţi a deveni „Ruşi. Nu e mai bime să-mi pregătesc calea de pe acum? „Mai mult pentru copii mei decât pentru mine!

„Dincolo m-au sărăcit! Nu trebuie să-mi fac închi-„puiri zadarnice!..... Moşiile mele nu le voi putea re-„capata niciodată! Dincoace... de este adevarat ce-mi „spunea Dumitrache Rusu aseară, pot capata moşii mai „multe şi mai întinse decât acelea ce mi s 'au luat cu „hapca şi aceasta fără nici o mustrare de cuget, de- „oarece reiau averea Ruxandrei din mânile unor hră-„pitori. Impăratului chiar, îi cer dreptate după uzurile „ţărei sale, iar nu pomană; încât nici lui nu-i datorez „nimic.... Dar pentru asta, trebue să mă lepăd de nea-„mul meu! Odată însă ce m-am încredinţat că acest „neam, se va perde negreşit în neam rusesc, de ce nu „i-aş lua-o cu eu 20 de ani înainte, ca tm bun parin-„te în folosul copiilor săi?

„Este adevărat că numele meu este grecesc, dar „prin încrucişări, timp de mai multe spiţe, neamul din „care mi se trag strămoşii, mi-a ajuns tot aşa de străin „ca şi cel rusesc. Aşa îmi vor ajunge şi urmaşii: îi „voi creşte în neam rusesc, tot în neam rusesc se vor „căsători, devenind după câteva spiţe. Ruşi ca toţi Ruşii. „Nu zic că mă voi duce cu dânşii să trăcsc la Peters-„burg sau în alt oraş rusesc. Asta ar fi o jertfă peste „puterile mele!.... Nu,... nu,... prea miroase a gurt, „bată-i norocul să-i bată! Aicea tot mai scap de mires-„mele lor, că doar îi tot pământ negru moldovenesc „şi ăsta, pe când peste Nistru eu cred că şi florile şi „iarba câmpului, tot a toval trebue să miroase!

„Ne vom aşeza undeva la ţară, în limba şi obiceiu-„rile mele. Ruxandra se va duce din când în când peste „Prut să-şi vadă rudele, iar copii înstrăinaţi de mici, nu vor „mai şti de Moldova, cum nu mai ştiu cu de ţara grecească!

După ce se mai sfătui cu domniţa, hotărârea fu luată, în chip cu atât mai nestrămutat că dumneaei făcea răspunzătoare Moldova că i se rănise soţul şi i se perduse primul ei născut. Aşa că peste puţine zile prinţul Alexandru Mavrocosta, nepot şi strănepot de domni mirţuii, jură credinţă ţarului pravoslavnic, în mij-locul soborului din Kişinău, pentru dânsul şi urmaşii lui.

In aeeiaş zi mai jurară credinţă împăratului şi alte două beizadele: prinţii Constantin şi Panaiotti Mo-rari. Cel dintâi izgonit din ţară, aproape în aceleaşi împrejurări ca Mavrocosta, celalt crescut în ideile greceşti şi care făcuse studii militare în Austria, îşi amanetase averea, îşi părăsise nevasta şi trei copii şi adunând pe cheltuiala lui vre-o patru mii de voluntari greci, venise în capul lor să se lupte pentru crucea ortodoxă şi patria.... grecească!

Bineînţeles că odată hirotonisit vernopodannii, Kneazul Mavrocosta fu şi mai bine primit în societatea militată rusească. Alteţa Sa, prinţul Gortciacof, coman-dantul neînvinsei armate, care după ce nu izbutise a lua Silistra, fusese silită să se retragă cam iutişor din principate, ca să apere Basarabia înpotriva armatelor lui Coronini şi ale lui Omer Paşa, avea pentru Mav-rocosta cea mai mare simpatie. El fusese acela care-l îndemnase mai mult a-şi schimba naţionalitatea şi înrâurise mai mult asupra cugetărilor şi felul de a gândi pe care le-am constatat mai sus. Gortciacof era o fire cavalerească, dreaptă, aparţinând tnaltei aristoc-raţii de pe acele vremuri. Cu toate că de obâişie curat rusească, împărtăşia mentalitatea cam cosmopolită a nobilimei ruseşti. Limba în care cugeta, era mai mult limba franceză decât cea rusească, pe care însă o vorbea perfect din naştere şi o întrebuinţa cu oştirea şi slugile lui. Pentru dânsul ca pentru toţi boiarii de pe atuncea, lumea se împărţîa în două specii deosebite: în gentilomi şi în... negentilomi, ca să nu zic chiar bădărani. Naţionalitatea între gentilomi se deosebia prin jură-mântul de credinţă care-l făceau de bunăvoie către suveranul legitim a vreunui stat. După cum se învrăjbiau suveranii între ei, se luptau şi gentilomii între dânşii, gata ase întreucide, fără însă a se urî. Işi luau viaţa, dar niciodată onoarea. Un cuvânt al suveranului era dea-juns ca să-şi dea gentilomii viaţa cu bucurie, să-şi dea averea toată: nici o lege dată însă de suveranul său, nu putea Împiedeca pe gentilom să-şi apere onoarea şi s-o răsbune, de cumva o patase albii. In asemenea întocmiri rusul Gortciacof nu putea face deosebire între un Obolenski coborâtor al lui Rurik, un Vittken-stein, Bremzcm, Nesselrod, Langeron sau Panlucci; cu atât mai mult că însăşi familia împărătească nu mai avea sânge rusesc decât din parte femeiuşcă, iar din partea bărbătească, sânge nemţesc de Holstein Got-torp.

Bun şi milos emu era, fusese adânc mişcat de nenorocirea ce căzuse asupra familiei lui Mavrocosta pentru simpatiile sale ruseşti şi despre îngrozitoarea învinuire ce i se aruncase în faţă, învinuire, pe care el ca comandantul oştirei ruseşti, era mai în stare ca toţi s-o cunoască de falşă. Convingerea lui era că onoarea Rusiei era îndatorată a despăgubi pe nedreptăţit de cele ce suferise din pricina numelui rusesc. Aflând despre afacerea cu moşiile sturzeşti, după ce făcu el însuşi cercetări pe la toţi proprietarii mari din Basarabia şi se încredinţase de dreptatea cauzei, in-terveni de a dreptul către împărat şi obţinu îndată ukazul de revizuire, pe când Mavrocosta nici nu se aştepta.

Se redeschise dar toate procesele şi fură câştigate toate. Cele două moşii din ţinutul Sorocii fură date după scurt timp lui Mavrocosta; iar adversarii neputâud dovedi titlurile lor de proprietate, se mulţu-miră cu hotărârea tribunalului, fără a mai face apel. Cu celelalte două din ţinutul Cahulului, deşi le luase în stăpânire şi pe acelea, în acelaş timp, Mavrocosta avu să se judece ceva mai multişor, adică vreo 25 de anişoii sau ceva mai mult şi iată cam din ce împre-jurări:

Abia fusese pus în stăpânirea lor, se întâmplă că prin tractatul din Paris, judeţul Cahul şi cu alte judeţe basarabene, trecură iar sub ocârmuirca şi legile Moldovei. Adversarii folosindu-se de această împrejurare redeschiseră procesul înaintea tribunalelor române, cu tot alaiul de opoziţii, contestaţii, apeluri, casaţii, etc. aşa că nici nu prididi procesul să treacă de vreo câ-teva ori în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti, că acele două moşii retrecură sub juridicţiuuea ţarului, prin înţeleptul tratat din Berlin. Iar senatul ocârmui-tor din Petesburg dădu definitiv câştig de cauză lui Mavrocosta, recunoscându-l dreptul asupra moşiilor Manta şi Vadul lui Isac. De bucurie el le vându pe amândouă, ca să poată plăti cu preţul lor măcar parte din datoriile ce făcuse pentru a le câştiga!

Cu prilejul acestor judecăţi, beizadea Alecu, acum Kneazul Alexandru Dimitrievici Mavrocosta, făcu de îndată şi chiar de cum intră la grajdanskii sud, cu-noştiinţa unui al treilea parfum rusesc, care împreuna cu cele două pe care le-am descris mai sus, alcătui izul caracteristic şi naţional al marei împărăţii.

Pe atuncea judecăţile nu erau orale, ci prin scris ce îngreuia poate întru câtva lucrările, dar înmulţea nespus numărul scriitorilor. Fiecare hârtie trebuind să poarte pe lângă iscălitură şi sigiltul tribu-nalului, fiecare scriitor, afară de hârtie, cerneală nisi-pelniţă şi pachete de pene de gâscă, era înarmat de un băţ de ceară roşie şi cu o lumânare de seu, pe care o aprindea numai cât punea sigiliul şi o stângea îndată, din spirit de economie, ca să aibă cu ce se lumina şi acasă. Adăogaţi că tntr-o odaie mijlocie, scriau câte zece cinovnici, fiecare cu ceara şl lumânarea lui, mai adăogaţi pe împricinaţii cu avocaţii lor, mai bine sau mai rău îmbracaţi cu blăni sau cojoace mirositoare, încalţaţi cu toţii în iuft rusesc şi veţi avea o idee de plăcuta mireasmă care domnia pe acolo.

De altfel nu ar fi fost neaparată nevoie să mergeţi lu grajdanskii sud, pentruca să daţi de dânsa. O puteai întâlni tot aşa de bine la poşta cu scrisori, la poliţie, la primărie, ca şi în cancelaria mareşalului nobleţei sau a gubenatorului Besarabskoi Oblasti De cum ai pus piciorul pe pământul mătuşicăi Rosia

ea prinde a-ţi gâdila nasul, începând de la vamă şi ur-mându-te de câteori întâlneşti vreun cinovnic în exerciţiul funcţiunei, adică aşezat la o masă şi înegrind la hârtie prin mijlocul penei sale de gâscă.

Ba de mai ai a face cu vreo autoritate financia-ră, apoi te ameţeşte ţicăitul unui instrument, un fel de cadru de lemn cu vreo opt sârme pe care lunecă nişte gogoloaşe de lemn sau de os, înfăţişând unităţile, zecimale, sutimele şi fără de care ruşii mi se pricep a aduna, mai ales în folosul statului, fiind chiar din fire mai predispuşi la sustragere.

CAP. IV
Mentalitatea acelor vremuri.

Puţine ierne au fost mai îmbrăcate şi mai făgădui-toare de bielşug, ca iarna anului 1855. S-ar fi pă-rut după moimanele de zapadă care acoperiau pământul scump al vechei noastre Basarabii, că avea să se reverse asupra ei, atâtea daruri de bielşug şi fericite, în cât s-o facă sa uite până şl amintirea celor patruzeci şi trei de ani de suferinţe şi de înstrăinate, pe care le îndurase până atuncea, Şi aceste prevederi se îndepli-niră chiar, dar numai în parte: dacă bielşugul se în-tinse peste tot cuprinsul ei, numai trei judeţe scapără de înstrăinare, iar acestea numai vremelnic.

Cât timp glavnaia cvartiră a prinţului Gorteiacof (adică cartierul său general) stătu în Kişinău, deose-birea nu era tocmai mare între acest orăşel şi celelalte diu Moldova şi Valahia, ca Focşani, Râmnic, Galaţi sau Brăila, care fuseseră şi ele pe vremuri glavnîie cvartire. Poate ceva deosebiri în lăţimea străzilor, în stilul catedralei şi în monotonia caselor din noua parte a oraşului, toate împrejmuite cu ziduri de piatra şi toate cu porţile încinse ziua şi noaptea, ridicând stra-dei orice închipuire de viaţă. Din când în când, câte o sanie de uliţă sau particulară, aluneca ca umbra pe pârtia îngălbenită, dar văduve şi acelea de veselii clopoţei, bucuria ternelor dela noi. Câte un cinovnic învălit până peste ochi în gulerul blănii, îşi trase galoşii de acasă până la slujbă, ori dela slujbă până acasă. Incolo, aceleaşi patrule mergând să schimbe vreo gardă, lungi şire de sânii pline cu răniţi, scoşi din spitalele Crimeei, pentru a face loc atâtora: câte vreun regiment plecând falnic la rezbel în cântecele corului soldăţesc, acompaniat de dairale, tobe şi flui-ere, pe când muzica militară urmează tăcută cu instrumentele de alamă legate de gât şi cu her capei-maister (neamţ întotdeauna) adormit în sanie, tocmai în coada coloanei.

Retragerea silită a armatei lui Gortciacof, datori-tă mai mult politicei duşmănoase a Austriei decât înfrângerilor dela Silistra, atrăsese după dânsa multe familii boiereşti din Moldova şi chiar din Muntenia, aşa că la mi bal sau vreo petrecere din Kişinău. te puteai socoti tot aşa de bine la Iaşi, la Bucureşti ca şi la Ktşinău.

Aceiaşi generali şi ofiţeri eleganţi, cu pepturile pline de decoraţii de parc-ar fi cucerit lumea, buni dănţuitori, nevorbind ruseşte decât la slujbă, iar în societate întrebuinţând decât cea mai cutată franceză, împestriţată însă cu Ahh! sau cu Niu! naţional rusesc. Aceiaşi boeri cărunţi sau cheli câte unii, plutind în nişte fracuri largi, dar care tot li se păreau strâmte după urma giubelei; cu bumbi de diamant, rubin, sau safir pe plastronul cămăşii şi lăsăndu-şi fetele şi cucoanele pe scama ofiţerilor, pentruca să se cufunde într-o partidă de giordum sau de stos, în fumul tutu-nului turcesc, sorbit... cu nesaţ din nişte ţîgarete de chihlimbar, mai groase decât iniameaua ciubucului.

Aceleaşi coconiţe moldoviance (după spusele suro-rilor lor de peste Milcov) gătite ca dă la Paris şi şi vorbind până şi ţiganilor limba dă pă malurile Seinei! Aceleaşi cuconiţe smoliţe şi boite a la Cc. Chi-riţa (după spusele surorilor de dincoace de Milcov vorbind limba de pe malul Dîmboviţei cu tâtă, târă ca la uşa cortului! Aceleaşi intrigi şi clevetiri între surori de acelaş neam, nelăsând a se întrezări, nici pe departe, că peste vreo palm, cinci ani, Valahia şi Moldova vor alcătui aceiaş şi frumoasă ţară, iar că D-nealor vor fi tonte mume şi soţii de Români! Bine-înţeles că nu pun la socotială pe cele iertate de Dumnezeu, rămase fără moştenitori, ori călugărite din lipsit de zestre; cu toate că nici aceasta din urmă stavilă pusă de biserică, nu era pe atuncea numai decât o piedică la înmulţirea neamului!

Doar boierimea băştinaşă basarabeană, de arata aceiaşi dragoste frăţească şi colora de peste Prut şi colora de peste Milcov, fiind din vremuri înrudită şi cu unii şi cu ceilalţi. Ba aş putea zice chiar, că între cucoanele basarabene şi muntence, relaţiunile erau mai dese fiind mai obişnuite a-şi grăi limba decât cucoanele din Moldova, mai franţuzite chiar de pe atunci Râdeau, nu-i vorbă, la câte vroiră cuvânt cu alt înţeles sau poforisială; dar se înţelegeau întotdeauna şi în vorbă şi în gândiri.

Cu toată vrajba dintre ele, nu era rar să întâlneşti în aceiaş sanie sau faieton pe o Lenş-Slătianu cu o Sturdzoaie, pe o Filipească cu o Rosetoaie. pe o Bă-lăceancă cu o Căntuleasă, purtându-şi cu mândrie falnicele lor nume: iar când purtau nume ruseşti, germane sau greceşti, după bărbaţi, nu lipsiau niciodată pe curţile lor de vizită (totdeauna în franţuzeşte) următoarele menţiuni: M-me La generale de X. nèe princesse de Stourdza; ori: Madame la princesse de J. nèe, de Bataceano. Apoi nu duceai lipsă nici de Ritcoviţă, Dabija şi Cafengiu, tot Ruşi neaoşi după slujbă, dar bucureşteni de baştină.

Muntenia era reprezintată după cum vedem prin famiile Lenş-Slătineanu, Filipcscu, Bălăceanu, Dabija, Racoviţă, Cafengiu şi multe altele.

Moldova prin Knejii Cantacuzino de la Hangu, Moruzi Pekianu, Moruzi Izvoreştcanu de la vârful câmpului, Mavrocosta, Sturdza, Baloş Roseti şi alţii.

Boerimea băştinaşă era sub conducerea mareşalului său, marele proprietar, prinţul Mihail Cantacuzino, văr cu Cantacuzineştii dela Hangu. Apoi venea marele bogătaş şi velit, boer Iorgu Baloş, Catargiu proprie-tarul domeniului şl oraşului Bălţi, Crupenski însurat cu domniţă Moruzi, Ion Keşcu de la Bujor, Andronache Donici, fiul marelui legiuitor, Cazimir de la Mileşti, Dumitrache Rusu, văduva Roseti, Lazu, Razu, Cotruţ, mocanu Şapte Sate, care şi-a tălmăcit numele pe ruseşte în Semigradof prefăcând cele şapte sate în şapte oraşe, Hâjdău tatăl marelui istoric, Bodescu, Mililiu, vestit prin hergheliile sale, Cuşu, Cruşovoanu, Casa, Leonard, Buznea Obrejeauu, Gustea, Cuţâlă, Bantoş, Calmuţki, aşa poreclit pe ruseşte unde poate se trăgea din satul Călmăţuiului, Ralea sau Rally, din neamul lui Arbore şi câţi alţii ale căror nume îmi scapă.

Chiar în statul major al prinţului Gortciacof, pe lângă un Stalipin, un Bezobrazof, un Ozerof, un Cot-zebuc un Niepocoitinşki căsătoriţi în neamul lor, în-tâlniai pe Șubin, Solohub şi Saburof, tustrei ginerii marelui vistiernic Neculai Ruset Roznovanu, pe Kru-zenstern, Mavros Bremzem, Gravais, a căror neveste aparţineau protipendadei munteneşti. In asemenea în-tocmiri, se poate lesne vedea că rusoaicele, germanele şi polonezele, erau în minoritate şi copleşite de numă-rul covârşitor al româncelor. Ce s-or fi făcut copii lor?

Urmând pe părinţi după întâmplările slujbei, prin uriaşa împărăţie rusească, s-or fi căsătorit şi ei după pilda mamelor lor, iar urmaşii nici mi vor mai fi ştiind, de sigur că port în ei macar o picătură de sânge ro-mânesc!

Dar şi printre aghiotanţii prinţului erau câţiva ro-mâni: dintre băştinaşi era un Crupcnski. (Dumitru fratele lui Teodor, care astăzi îşi tâgădueşte neamul) Pe-trache Keşecu, menit odată a dărui o regină Sârbilor: printre fii marilor boeri de peste Prut, era Iorgu, fiul lui Costache Sturdza şi Dădu fiul lui Iordache Fili-pescu.

Vorbind despre acesta din urmă nu mă pot opri a povesti aicea o anecdotă care va învedera mai mult, mentalitatea marilor nobili din Rosia, depe acele vremuri:

Intr-o dimineaţă, un cogeamite locotenent-colonel, ceru audienţă prinţului Gortciacof şi i se plânse că a-aghiotantul Dadu Filipescu îl pălmuise în plină adunare la club.

— „Și D-ta ceai făcut, întreba prinţul posomo-rându-se şi ţinându-l în picioare lângă uşe?

— „Nimic, Excelenţă: am venit să reclam după cum scrie la carte, de oarece duelul este oprit cu străşnicie.ˮ

— „Bine! Aşteaptă acolo, — şi trăgând clopoţelul porunci să se cheme aghiotantul Filipescu.

— Cum sosi ofiţerul, li zise cu dragoste: „Scum-pul meu copil, adevărat că l-ai pălmuit pe D-lui?ˮ

— „Da Excelenţă, răspunse dârj Filipescu: l-am pălmuit pentru că.....

— „Nu te întreb pentru ce, îl întrerupse bătrânul prinţ, strângându-i mânele cu dragoste? Sunt încredin-ţat că ai avut dreptate. Dar ce vrei?.. Nu pot face alt-fel de cum scrie la carte. Iartă-mă Dadule,... sunt silit să-ţi dau trei zile de arest. Lasă, că vor trece iute, nu te supără.ˮ

Apoi pornind de odată iute şi furios cătră D-nul locotenent-colonel, care aştepta smirna şi încordat, îi zbiera în faţă: „Și-acum că te-am satisfăcut după cum scrie la carte, eşi afară nemernicule, care nu ştii ce însemnează cinstea, de a purta o spada, la coapsă!“ Câtă deosebire între eroii Crimeei şi eroii Manciuriei! Invinşi au fost şi unii, învinşi şi ceilalţi. Onoarea celor dintâi n-a putut fi nici bănuită şi nici unul n-ar fi primit cu zile să meargă s-o apere înaintea legei. Câtă deosebire între un Gortciacof şi un Kuropatkin!

După plecarea glavnei cvartirc, Kişinăul reluă în-făţişarea sa obişnuită de mic orăşel de provincie. In-tămplându-se moartea împăratului Neculai Pavlovici, se decretă obişnuitul doliu public de şase luni, în care orice petreceri erau oprite. Las că neîncetatele înfrân-geri ale neînvinsei armii ruseşti, cu bombardarea Ode-sei şi a Oceakovului, cu debarcarea aliaţilor în Cri-meie, cu nenorocitele lupte de la Balaclava, Incker-man, Tractir şi altele, nu erau făcute ca să învese-lească lumea; dar nu mai întâlneai decât dame îm-brăcate în doliu şi figuri de cinovnici şi mai posomo-râte cu de obiceiu. Moldovencele şi muntencele îşi urmaseră bărbaţii, care peste Nistru, care peste Prut şi care peste apa Milcovului.

Ramaseră doar familiile băştinaşe de boeri, care se adunau serile să facă scamă şi bandaje pentru răniţi. Domniţa Ruxandra se ducea mai mult la Catargiu, la mătuşa-sa, bătrâna Crupenski, ori la Dumitrache Rusu. Mai primea şi acasă, unde se făcea şi ceva muzică. Iorgu Baloş îi poftea une-ori la masă în frumosul său palat, prefăcut astăzi într-o instituţie de binefacere pentru fete sarace. Era de o grosime extraordinară şi de aceia nu mânca nimic la masă, ci urma un regim foarte aspru. Ori unde se ducea, într-o droşcuţă unde patru cai voinici aveau ce trage, feciorul avea pregătit sub capră maşina de spirt, ouă şi un pahar mare; iar din două în două ceasari, ori unde s-ar fi întâmplat, feciorul îi prezinta să bea paharul plin cu ouă ferte moi. Aceasta ora singura lui mâncare şi cănd avea musafiri la masă, fetele făceau onorurile. Ședea şi el, dar nu se atingea de nici un fel de bucate.

Apoi nici petrecerile acestea nu ţinură mult; căci odată cu desgheţul se prefăcură şi uliţele toate în nişte puhoae, cărând la vale şi sloiurile şi nisipul uliţei şi câni sau pisici înecate şi găini moarte şi cîte necurăţeni toate. Ba se spune că prin mahalalele de jos apa înecase cogemite viţel şi vre-o doi porci. De te duceai undeva cu izvoşcicul, nu te udai decât atunci când se răsturna cu roatele în sus, lepădându-te în vre-o băltoacă. Alt-fel de intra apa în trăsură ia vre-o adâncătură mai mare, nu purtai nici o grijă, numai ridicai picioarele pe capră şi o lasai să curgă în voe pe sub D-ta, că tot uscat rămânem! De se înomolea izvosci-cul D-tale chemai pe altul ca să te scoată şi tot ajungeai acolo unde aveai treabă! De te uitai pe fereastră, mai vedeai şi câte un belfer de la şcoala jidovească ducând la învăţătură câţi-va jidănaşi pe ca-re-i purta în poalele halatului ridicat, la subsioară. ori după gât. Și nu se uda nici odată belferul pe panta-loni, pe ciorapi suu pe pantofi, căci sub halat era gol goluţ până la brâu. De scapa vre-un jidanaş tichia din cap sau covrigul din mână, numai ce-l vedeai pe belferul căutând binişor prin apă cu băţul până ce da de lucrul căzut. Atunci îl apuca frumos cu degetul cel mare al piciorului, îl ridica în sus pînă-l prindea şi cu mîna şi şterghîdu-l puţin de halatul său zoios, îl punea triumfător s-au pe capul s-au în gura păgubaşului, care se punea din nou să-l ronţăească cu multă poftă. Câţi din jidanaşii aceia care călăreau cu atâta mândrie şi nepăsarepe umerii belferului, n-or fi astăzi mari bancheri, sau evocaţi de seamă, numindu-se acuma Alexandr Ignatici (adică Avrum sin Iţic) sau Hani-lampie Livovici (adică Hascal sin Leiba)! Ba or fi a-juns din ei şi baroni în elita mondială, cu grajduri de curse prin oraşul lumină; că doar prin curse multe şi dibace au putut ajunge să se caţere aşa de sus!

Dar trecu în sfârşit şi desgheţul. Copacii din gră-dina publică şi de pe bulevardul soborului, începură a lasa muguri; apele care nu se revărsaseră în apa Bâcului se perduseră în stratul gros de nisip zbicit îndată de către un vântuleţ cald de primăvară, care-ţi aducea miresmele pieţei şi a căzărmei din vecinătate, nivelând gropile făcute de desgbeţ şi lăsându-te în voe să deschizi sau să închizi ferestrele, că tot una era intra colbul prin privazuri ca la el acasă, aşternân-du-se în ştiut subţire şi pe mobilă şi prin bucate.

Atunci începu o viaţă nouă în Kişinău:

Pe laturea bulevardului din faţa Episcopiei pe care am mai descris-o, tot ce oraşul avea mai de soi se primbla ca la manej, din colţul străzii Puşkin, la colţul străzii Gogol şi din colţul străzii Gogol la col-ţul străzii Puşkin, admirând echipagiile elegante care şi ele treceau cu aceiaş încăpăţinare de sus în jos şi de jos în sus, în trapul telegarilor, timp de două cea-suri, fără încetare, dar şi fără zgomot, cu roţile în-gropate în nisip până la butuc. Această petrecere se cheamă pe ruseşte cotania, adică primblarea. Ince-pând cu Ecc. Sa generalul Feodorof, gubernatorul Ba-sarabiei, şi până la cel de pe urmă ofiţeraş, podriad-cic sau cinovnic de la grajdanski-sud, nimene nu s-ar fi lipsit de catănie. Unia veneau cu cucoanele la braţ şi cu patru, cinci copii în avant gardă; alţii numai cu cucoanele, sau numai cu copii, după cum erau în-suraţi din proaspăt, sau văduvi. Cei care nu erau nici văduvi, nici însuraţi, veneau numai cu săbiile de erau militari, ori de erau civili numai eu vărguţa sau bastonul. Numai generalul Feodorof avea dreptul la două bastoane, unde-şi uitase un picior nu ştiu pe ce căniţi de bătae. De aceia chiar îl şi făcuseră gubenator, ne mai find bun de altceva.

Și toată lumea asta tristă, îndoliată, după Tata Ţarul, umbla posomorâtă din colo până-n colo, fără să îndrăznească a râde sau a vorbi ceva mai tare. De altfel este ştiut că Ruşii n-au mai râs de atunci, de cât după rezbelul de la 1877; da şi aceasta numai o scurtă vreme; căci după izbânzile de la Port-Arthur, Ciusima şi altele, iarăş li s-a întors bucuria în scârbă. Această stare de suflet, se rosteşte în limba diplomatică prin cunoscuta formulă: „La Russie se recueille!ˮ adică că Rosia se reculege!

Fiindcă toţi urmau aceiaş drum pe aceiaş alee, pentru a se reîntoarce iar la locul de unde porniseră,

se alcătuiau—două curente: unui mergând spre răsărit, altul spre apus, aşa că vrând neviând trebuiau să se întâlnească faţă în faţă, prieteni sau cunoscuţi. Atunci se încingeau între dânşii convorbiri foarte interesante despre care voi încerca să dau cetitorilor o mică idee, pentru ca să-şi poată da mai bine seamă despre mentalitatea depe atuneca.

De pildă:

Intre două familii cu copii:

— „Ahh! Iogor Ignatici. cac pojivaitec? Șto vi po-dieluite? (adică: cum mai trăiţi? ce mai faceţi?) a-poi către soţia lui Igor Ignatici: Agripina Nastasi-evna, ţeluim vam ruciku! (adică vă sărut mânaˮ

— „Ahh! Olga Ivanovna, ţeluim vam ruciku, exclama în acelaş timp Igor Ignatici; Afanasie Livo-vici, şto vi podieluite?ˮ.

— „Apoi toţi patru în cor: Slava Bogu, nicevo osobenno, adică nimic deosebit!).

— „Aţi auzit mă rog ce-aţi păţit cânii ceia de Franţuji la podul de la Traktir, întreba vajnic Iegor Ignatici? I-am zdrobit cu desăvârşire. S-a isprăvit dea-cum cu ei!ˮ

— „Scojite poajaluste, exclamau ceilalţi trei! Au părăsit Crimeea? E adevărat?ˮ

— „Ba încă nu; dar au mâncat o batae straşnică. Dădeau ai noştri în ei eu săbiile, cu puştile, ba şi cu tunurile mă rog! Și dăi! şi bate-i! şi învârtite-i! Până s-au săturat! Dar şi canaliile de Franţuji nici că se dădeau înapoi, de şi îi omoram cu mîile! Păgâni încăpăţinaţi şi fără de ruşine, mă rog! Fără de lege! Norod de răzvrătitori!

— „Și apoi întrebară cuconiţele amândouă?!ˮ

— „Și apoi ce să mai fie? I-am bătut până am ostenit şi văzând că nu se retrag nici marţi, ne-am retras noi. Ce să le faci, dacă nu vor să înţeleagă?ˮ

Eu mă mir, zise cu ciudă Agripina Nastasi-evna, de ce nu-i aruncaţi în mare, dacă-i bateţi aşa de rău?ˮ

— „Se vede cuconiţă: răspunse Afanasie Livo-vici, că n-a venit încă prikaz de la Petersburg. De venea, sigur că i-am fi aruncat de mult!ˮ

— „Dar împăratul ist nou, ce face la Petersburg întrebă cu mai mare pornire Agripina Nastasievna? De ce nu dă prikaz să se isprăvească odată cu dânşii?

— „Asta nu e treaba cucoanelor, răspunse roş de mânie soţul ei! Cucoanele să-şi fiarbă borşul şi caşa să-şi spele şi să-şi calce bulendrele la tăvăluc, să-şi vază de copii! Nu să judece pe împaraţi! Aţi auzit mă rog Agripina Nastasievna? Priviţi mai bine ce batjocură e în jurul D-tsră.! Colea,, nu baga degetele în nas, că-ţi rup urechile! Nastia! Ah! Nas-tia! Nu-ţi ridica rochiţa în sus, că e ruşine drăguţa mea! Lenuşca!. Dute fuguţa la mama să-ţi şteargă năsuşorul!ˮ

Intre un general bătrân şi un înalt funcţionar ci-vil, aşezaţi amândoi pe o bancă:

— „Vaşe pievoshoditelstvo Dimitri Agafonovici. aţi putea oare să-mi desluşiţi un lucru?ˮ

— „Vă rog spuneţi Cuzima Alexandrovici. Rosti-ţi-vă şi voi răspunde cu toată plăcerea,ˮ

„Cum se face, îndrăznesc să vă întreb, că pe aliaţi îi batem de câte ori îi întâlnim şi ei tot pe pământ rusesc se răsfaţă cu mânele în şolduri? La Ba-laclava, Inckerman şi acum în urmă la Traktirul de pe malul apei Cernaia, i-am zdrobit; şi totuşi ei îm-presoară Sevastopolul?ˮ

— Poate Cuzinia Alexandrovici, vă îndoiţi de iz-bănzile neînvinsei noastre armii, ]ntrebă generalul cam suparat?“

— „Eu Vase Prevoslioditelstvo? Cum s-ar putea? N-am citit veştile acestea şi în Gelos şi în Ruskii In-valid? Și erau tipărite Dimitri Agafonovici, tipărite ca sfânta evanghelie şi epistolele sfinţilor apostoli! S-ar putea să mintă, adaose Cuzima Aiexandroviei, crucin-du-se cu evlavie? Zic numai că nu înţeleg prea bine. Ei mor cu miile, dar gem spitalele şi de ai noştri. De cât să ne slăbim aşa de-a mărunţelul, n-ar fi mai nimerit să se facă colo o opinteală straşnică şi să-i tri-metem pe toţi, ca să-i mănânce peştii din marca Nea-gră? Să mă citaţi, Vaşe Prevashoditelstvo, că zic şi cu o vorbă. Deh! nu sunt militar... o fi că nu se poate!ˮ

— „Cine zice că nu se poate, sări generalul răstit? Vedeţi?... Ia uşa judeci d-ta Cuzima Alexandrovici şi cu toţi ţivilii d-tale! Dar numai o vorbă să spue ţarul şi sântem atât de mulţi, că de am da în vrăjmaşi numai cu şapcele noastre, i-am acoperi şi înăbuşi sub ele! Șapcami zaehidaiem! cum zice proverbul soldăţesc. Socoţi d-ta Cuzima Alexandrovici, că până acuma ar mai fi rămas picior de vrajmaş, să spurce pământul sfintei Rosii? Socoţi că neînvinsul nostru Cerno-morskii Flot nu i-ar fi înecat pe toţi, chiar de cum au eşit din Bosfor, fără să mai poată da ochii nici cu Ociakovul, nici cu Odessa, dar mite cu Sevastopolul? Intrebatutca-i vre-odată pentru ce ne-am închis flota în port, am lăsat să se bombardeze Odessa şi îi suferim pe păgâni să calce pe pământ împărătesc?ˮ

— „De întrebat, te-am întrebat eu de multe ori. Dimitri Agafonovici; dar zău, de am putut să mă dumeresc!ˮ

— „Pentrucă eşti ţivil Cuzima Alexandrovici! Pen-trucă nu eşti militar, răspunse Dimitri Agafonovici, cu dispreţuitoare compătimire! D-ta nu poţi pricepe ca unul ca mine, tainele strategiei. Am să ami încerc să-ţi le tălmăcesc:

„De aveam nechibzuiuţa să arătăm duşmanilor, zoată străsnicia puterei noastre de la început, ce se întâmpla? Ar fi încheiat pace de îndată, s-ar fi as-tâmpărat o scurtă bugată de vreme, s-ar fi întărit mai mult, ar fi tras cu dânşii şi alte puteri şi când le-ar fi venit socoteală, ne-ar fi atacat prin alţii parte şi pe neaşteptateˮ.

— Aşa e Dimitri Agafonoviei, aşa e, întări Cu-lima Aiexandrovici! Uite, Austria pe care am scapat-o de Unguri nu de mult, cum se poartă cu noi? Am um-plut Moldova cu oştirile sale, şi poate peste o lună se vor răsfăţa, chiar aicea în Kişinău. Parcă n-am înţeles eu de ce au trecut ai noştri peste Nistru?ˮ

— „Bravo Cuzima Alexandrovici! Pentru un ţi-vil nu judeci tocmai prost. Ar fi putut să coboare un alt corp de armată prin Podolia şi gubernia Chersn şi să-l apuce pe Kneazul Gortieiacof între două focuri, adică pe Prut şi pe Nistru. Dar de asta să nu ai grijă, căci au mirosit ei grozava putere a soldatului rusesc şi nu vor îndrăzni aşa ceva nici odată. Dar tot aşa ar putea face şi Prusacii, că tot nu şi-ar ajunge scopul. Ar mai păţi Napoleon al III-lea, ce a păţit Napoleon I-iu. De a ne ataca prin marea Baltică le-a perit pofta, de şi se lăudau Englejii că vor dejuna la Krous-tardt şi vor prânzi la Petersbnrg!

„Dar aşa e cu totul altă treabă: Austria nu se va mişca de frică, Prusia nici atât, căci are o pică în-potriva Franţujilor tocmai de la bătaia ce au primit o la Iena; graniţele noatre dinspre nord şi apus sunt dar asigurate. Ce-i pasă împăratului şi chiar Rosiei, cît duşmanii se vor îtinde în câte-va gubernii de miază-zi, atîta de departe de capitală? Spuneai adineoare, Cuzima Alexandrovici, că ne slăbesc omorându-ne şi rănindu-ne mulţime de lume. Ei bine, din potrivă! Noi îi ala-bim pe dânşii în asemenea chip!ˮ

— „Ahh! Doamne milueşte! Dimitri Agafonovici, ce bure voiţi a rosti, zise bietul Cuzima uluit?ˮ

— „Lucru foarte natural. Ascultă: De cade un om de-al lor, le trebue aproape trei luni ca să-l locuiască; apoi drumul şi hrana lui costă tocmai atâţia gologani, cât poate trage el la cântar cu puşcă, cu raniţa cu lor cu tot. De este rănit, ori se îmbolnăveşte, a-tunci trage îndoit mai greu. De eroic unul de-ai noştri, a doua zi sunt o sută în locul lui! De-ai căuta bine nu-i nici o pagubă! ori moare mujicul de tun, ori de biciul pomeşcicului (tot o moarte pentru dînsul! Iar rusoaicele noastre, nasc mai mulţi vernopodaunîi într-o singură noapte, de cât ar putea să ne ucidă Europa toată într-un an!

— „Toate bune, Dimitri Agafonovici, făcu bietul Cuzima nedumerit! Toate bune şi adevărate, dar nu pricep, cum o să se sfârşească toată trebuşoara asta? O să ţee resbelul în vecii, vecilor, îndrăznesc să vă întreb, Vaşe Prevoshodistelstvo?

— „Ba spre ruşinea noastră, îmi miroase că o să se isprăvească foarte curând. De trăia răposatul, ar fi ţinut poate un an, doi mai mult: dar la ce slavă, u-ar fi ajuns numele rusesc!?

— „Adică binevoiţi a pomeni de răposatul întru fericire Nicolai Pavlovici?ˮ

— Da, chiar despre el! Acela era eu adevarat Ruskii ţari! Voinţă de fer şi planuri măreţe! El plănuise să-i atragă pe aliaţi cu Napoleon, Victoria şi Sultan, cu tot, până în gubernia Poltava, tocmai pe locul unde ţarul Petru a învins pe Carol al XII-lea. Acolo să i înăbuşe sub mulţimea şăpcilor noastre şi dând mâna cumnatului său din Berlin, să ia împreună drumul Parisului, a Londrei şi al Turinulni; apoi plă-tind poliţa de recunoştinţă lui Franz Iosef pentru trădarea lui de astăzi, să treacă prin Viena la Ţarigrad, făcând slujbă bisericească pravoslavnică în moscheia de la Sf. Sofia! Acesta era adevarat rus, adevarat Romanof, adevarat ţar! Cu aista însă nu ştiu ce o să fie; căci tare-i bun şi milos sărmanul copil! Mi-este să nu i se facă milă de bieţii aliaţi!ˮ

— „Te pomeneşti cn închee pace, Dimitri Aga-fonovici, sări bietul Cuzima, îngrozit!ˮ

— „Ia de asta mă cam tem şi cu,Cuzima Alexan-drovici făcu bătrânul general, oftând!... şi lumea ne-ştiutoare o să spue ea am fost bătuţi.ˮ

— „Parcă poţi opri lumea să bârfească, Vaşe Pre-vashoditeistvo? Destul că noi Ruşi vom şti ce să credem, Dimitri Agafonovici!

Intre doi boieri basarabeni.

— „Slută treabă, vere Alecule! Cică o să ne vie zilele acestea oaste papistăşească la Kişinăuˮ

— „Ia taci, vere Mihalache! De aceia ca peste Prut?ˮ

— „Chiar de aceia bată-i nacazul să-i bată! Cic-au făcut o gramadă de blăstămăţii prin Iaşi şi pe unde au trecut. N-auzeai ce povesteau boerii de dincolo?ˮ.

— „Dar nu mai crede, vere Mihalache! Nu vezi că Ruşii îi znopesc pe aliaţi în toate zilele? Și să aibă mutră şoacăţele nemţeşti să se puie de pricină cu Rusul, căruia nici Napoleon cel Mare n-a avut ce-i face?

Tocmai ei care au fost gazda bătăilor pe unde s-au aratat? Se poate?ˮ.

— „Deh! vere Alecule; o fi şi cum zici D-ta! Dar mie părcă-mi miroase că gazda bătăilor nu mai simt Austriecii, dar chiar Ruşii noştri cu toată lauda lor. Apoi să ţi-o spui curat: De-ar veni Nemţii nu m-aş prăpădi cu firea de dorul Ruşilor. Știi vorba lui Ioniţă Sturdza Vodă! pe Ruşi nu i-am chemat eu şi nici n-oi plânge când s-or duce!ˮ. „Aşa şi cu Nemţii: de aş şti eu bine ei după ce şi-or încheia socotelele cu Ruşii, se vor duce de unde au venit le-aş zice „bun sosit.“ Ce avem noi cu dânşii? Dar ca să rămâie de veci la noi pentru ca să ne nemţească, să ne pângărească biseri-cele şi să ne strice legea, apoi foarte le-aş mulţumi pentru aşa dragoste. Să ştiu că m-ar spânzura cu tot neamul meu şi tot înainte de a muri, le-aş otrăvi ma-car fântânele şi izvoarele să crăpe de otravă ca nişte şoareci!“

— „Dar care din Basarabia n-ar face ca D-ta vere Mihalache?! Mi-s dragi Ruşii ca şi D-tale, adică atât cât trebuie ca să nu-i supărăm. Dar ca să ajung să mă împărtăşească popa cel nemţesc cu buline de spiţerie, asta nici măcar odată cu capul! Cel puţin cu Ruşii suntem de o lege şi de bine de rău am jurat credinţă împăratului lor.ˮ

Intre intendentul militar Vatslav Cazimirovici pan Holopiiski şi doctorul baron Vilhem Ferdinandovici von Eizenstern, unul polon altul filandez şi vorbind amândoi stricat în limba rusească:

— „Pare-mi-se Vilhelm Ferdinandovici, că zilele noastre cele frumoase sunt pe drojdie! De vor merge lucrurile tot aşa, o să se împlinească repede vorba lui Niculai Pavlovici că: Rosia se va lupta până la ultimul soldat şi pană la ultima rublâ. Soldaţi mai are împăratul destui, dar lada cu rublele e cam pe fund. Atunci neavând încotro, o să facă pace.ˮ

— „Abeir ia! Eu mă mir Vatslav Cazimirovici, cum a putut ţinea împăratul pănă acum! De unde scoate atăta bănet?ˮ

— „Mă mir şi eu Vilhelm Ferdinandovici! Atâta soldăţime de hrănit, atâtea tunuri de întreţinut, atâtea ghiulele de trimis la Sevastopol! Știi că fiecare ghiulea costă 100 de carboave argint numai de transportat!ˮ

— „Asta n-ar fi nimica, pan Vastlav Cazimiro-vici, dar câte cancelarii, câte intendenţe, câte podria-duri şi podriacici. Ia acestea costă parale! Acestea sleesc haznaua!ˮ

— „Aveţi dreptate, her baron! Și câte ambulanţe spitale şi doctori cu intendenţii şi podriacicii lor spe-ciali! De s-o încheia cumva pacea, în halul unde sunt finanţele imperiului, nici peste două zeci de ani mi vom mai da de aşa chilipir!ˮ

— „Parcă cu sunt nebun să rămân doctor militar? Am clientelă frumoasă la Viborg şi pot trăi, slava Domnului şi fără clientelă! Destul am muncit şi mi-am expus viaţa şi sănătatea pentru patria rusească. E vreme să mă odihnesc în patria mea!ˮ

— „Ba eu, fiindcă nu am patrie, mă voi duce-n Franţa să fac puţină politică poloneză, doar şi-a aduce aminte ţarul Alexandru Nicolaevici, că am şi eu o patrie care nu va rămânea deacuma mult timp rusenseˮ. Și după aceste cuvinte, aceşti doi cinstiţi vernopodu-nii se despărţiră după o prietenească strângere de mână...

Intre doi evrei

Unul stă amărât pe o bancă, având barba în doi peri, zulufi sub o pălărie moale, băiat de sărbătoare ciorapi albi şi papuci culcaţi; pe când cellalt, tânăr, vesel, stă în picioare, îmbrăcat într-un complect cafe-niu, cu pantalonii vârâţi în cisme şi purtând pe cap o şapcă de catifea neagră. In mână ţine o vărguţă de călărie:

— „Vus macht-er a alte moreni întrebă cel tânăr.“

— „Ghizind răspunse bătrânul- A vus mucht-er a ţeine pureţ? Oi, oi ce galant mai eşti! Parchi ai fi cupehil de rabin, zou aşa!ˮ

— „Ba chiar cupchil di baron nimţesc, tată Moişe făcu tânărul glumind şi învârtindu-se pe călcâie ea să-l poată vedea moşneagul din toate părţile! Nuu? Și ei ghişeft ai mai fucut astââzi?“

—„Ghişeft? Da parchi mai eşti ghişeft acuma pentru noi butrunii? Aşa di priost un butelie, să nu dai Dumnizou la nimene! Adivocat a a a a şvaitze Iuur! Puftim! Tocmai la Crim! Cini poate ajunge acolo? Numai voi tineri cari sunteţi nibuni, cum eram şi iu la 1881, chind cu Polskaia vostnie. Atuncea era gheşeft, moi buiat, nu ca acum! Spuneai la muscali ci vor să facă vostancicii, la vostancicii ce plănuesc muscalii şi aveai ghişeft de la amândoi! A-poi chind muscalii ucideau pe vostancichi şi vostancichi pi muscali, aveai ghişeft şi mai bun de la moorţi! Și purale şi ciasornice şi inele şi chiti chiti! Da şi chind era butulie peste Dunăre, tot bini era! Dar acum? Graniţă închis în toati părţile, marfa scumpă şi nicio contrabandă nu poţi face, la Prut stau cazacii di partea asta şi îţi fora marfa, dincolo stau Nemţii cari dau cu puşchi! Şii? Să păţesc în ca biceu Beer Blindeschi de la Tilineeşti, tată a zeco cupchii sărăcii? L-o împuşcat Nemţii ca pi un chini! zou aşu!ˮ

— „Di ci nu ti faci podriacic, ca mini reb Moişâ? Iachii iu în trei suptumuni am chiştigat 30,000 di rublăs. Nu-i furumâs, zau?ˮ

— „Podriadcic? Și cini şi dai la mine podriad?ˮ

— „Cini: cini! Intindentsvâ nuu! Iachiti richimand chiar iuˮ.

— „Şi chit şi dau pentri richimindaţie?

— „Nimichi, rob Moişi. Di la D-ta nimichi. Ai fost prietin cu tatâ... Facem numai tuvuruşie.

—„Da dachi mă fură intendenstvă?ˮ

—„Ci-ţi pasă D-tale, reb Moişe? Parchi di la D-ta fură? Ei furâ di undi o să furi şi D-ta. Astă eşti chiş-tigul lor cinstit. Dumita ci pagubă ai cu astă? Iachii, cu aci triizeci de mii di rubli cari am chiştigat.... Intendenstvă a chiştigat şaptizeci di mii şi cei cari au dat marfă, un sută de mii. Numai pravitelistva a păgubit trii suti de mii, pintii di ci, chi marfă era proastă. Da iu? Iu ci am pugubit, mu roog?!ˮ

—„Ba ai pugubit, moi priost! Pintri ci n-ai chiş-tigat tu şapti zeci şi intendonstvă triizeci han?ˮ

—„Pentri ci, rob Moişe, chi ei sunt mai mulţi şi farfurie mit an cugâlă se află în muna loor!ˮ

Intre un muncitor rus şi un ţaran moldovau:

„Ei, moi maldavan! Vin a coş bem a vodocicu na zdravie ruskoi armii Iar batut pi hiaţuji!ˮ

—„Iar i-o bătut? Măăi, măi, măi! Da căpăţinoşi oameni trebue să mai fie şi Franţujii aiştia, de nu se mai satură de atâta batae rusească! Eu zic cu trebue să dee şi ei câteodată, nu numai de cât tot D-tră, că de ia o vreme aţi face scurtă subsioară. Ai? Ce zici?ˮ

—„A dracu ştie! Nacialistva scrie noi bătut pi hranţuji; a saldatichi cari vin di la Crim fara mâna sau fara picior, spun hranţuzii bătut a noştri! Ciort ih znait!ˮ

—„Las măi Ivane, că nu-i nimica! Chiar aşa să să fie, Doamne fereşte! Tot voi mai voiniciˮ

— „A... cum aşa, întrebă Ivan uluit?ˮ

—„Ia „ghine! Vezi că la noi este o horbă, măi Rusule: că nu-i voinic cine dă, ci îi voinic cine rabdă. Apoi văzând că Ivan se uită cam nedumerit la dânsul: bai măi Ivane să bem câte o sângeapă, două, ori zece, cincisprezece de răchiaş, de cel bun! Fac cu cinste!ˮ

La această propunere, lui Ivan îi trece ciuda şi după ce se scărpină puţin în barbă, ca să ştie de trebue să răzbune neînvinsa armie rusească, ori să primească cinstea bârfitorului: „Nu, haida Maldavan, răspunde el! Cap di bou, tot cap di bou, da daca tu plateştem atâta voducica, tac znacet, tu om bun. Adivarat Hristian şi vernopadanii! Da zdrastvuiet naş ţari Alexandr Nicolaievici vtoroi! Uraan!

—„Ia pentru dânsul strig şi cu din băerile inimei! Dumnezeu să-i dea zile multe să vă tot trimată pe voi la căsăpit şi pe noi să ne uite pe cuptor tihniţi la răzăşie Urra!

Cam aceasta era la Kişinău mentalitatea din anul 1855 în toate treptele sociale. Doar Cc. Dumitrache Rusu, un Cazimir şi cu vre-o alţi câţi-va vulpoi ca dânşii, de mai puneau la vre-o îndoială izbânzile neînvinsei armii. Dar şi aceasta, nici macar în şoapte; căci de vorbit, vorbiau ca toată lumea, când nu erau siguri de acei ce-i ascultau. Atâta numai, că le cam flutura câte un zimbet pe buze şi le sticleau oehii ca de drac, când se uitau unii la alţii.

Cât despre vernopodanstva ţăranului moldovan, ştim pe ce temelii puternice se rezema: pe ruşi la căsăpie, iar el pe cuptor, tihnit la Răzăşie!

CAP. V.
Po doroghi stolbovoi

Când frunzele copacilor prinseră a lasa umbră mai multă pe alcele bulevardului şi a gradinei publice, când Kneazul Alexandr’ Dimitrievici Mavracosta (sau) beizadea Alecu, după cum veţi bine voi să-l chemaţi-se sătură de a-şi tot face cheful de dimineaţă, pe bal-conul cel atât de frumos descris de Cc. Dumitrache Rusu, visând, între două grădiniţe fără flori, în faţa viitorului bazar, la măreaţa privelişte a nisipurilor din Sahara, mai având ca fund de tablou ograda armeneasca în loc de piramide, când în sfârşit dulcele vân-ruleţ de primăvară, se prefăcu fntr-un dogorâtor simun arăpesc, se hotărî, luminarea sa, să meargă să-şi ia în stăpânire cele două moşii din ţinutul Sorocei, doar va fi mai răcoare şi mai de trăit pe acolo.

Va pleca mai întâi singur, luând cu dânsul numai pe camardinerul Ianacache şi pe cămărăşiţa Marghioala, pentru ca să vadă şi să hotărcască, la care dintre aceste două moşii, îşi va putea aşaza familia. Va laşa acolo pe cămăiăşiţă, casă pregătească huzurul boeresc şi se va reîntoarce pentruca să-şi ia domniţa şi copilul.

Zis şi făcut.

A treia zi după Sf. Ghiorghe, în revărsat de zori şi pe când soarele nici gând nu avea încă să răsară, Kneazul şi trecuse podurile de piatră de pe Bâc şi se avânta acum pe şleahul poştei, care duce la Bălţi, în goana a patru cai înhămaţi buziş şi mânaţi din capră de către un iamşcic bărbos, imbructit cum am mai arătat la începutul acestui roman.

Faetonul era cu patru locuri şi tinbracut pe dină-untru cu piele care fusese albă pe vremuri, dar ajun-sese chiar galbenă, de multele ploi ce o udase şi de umezeala diferitelor şoproane sub care se adăpostise: arcurile însă erau mai şi roatele sănătoase. In dosul poclitului lasat în jos era atârnată o valiză de piele neagră; iar pe scaunul de dinainte sub blăni, paltoane şi mantale, nelipsita boccea cu aşternutul boarului. Sub capră erau de ale gurei şi tacâmul de dulceţi şi de cafea turcească, iar pe din afară, legate de ferul caprei, chiseaua cu tutun şi ciubucile: unul de iasomie şi altul de cireş.

Lângă boer, care se răsfaţă la locul de cinste, era o puşcă cu două ţăvi, încărcată cu halice groase pentru toată întâmplarea, iar peste fie-care capse, de sub cocoşurile lăsate, câte două bucăţi de câlţ. Doamne fereşte, de o primejdie! Lângă puşcă şedea sfiioasă şi oare cum înduioşată de mărea cinste de a se vedea alăturea de beizadea, chiar D-neii Cc. Marghioala cămărăşiţa, îmbrobodită întrun bariz, strânsă într-o rochie de matasă, dăruită de domniţa, precum şi cea-sornicul cu lanţ gros şi învălită întrun şal turcesc, dar de nuntă al răposatului D-lui!

Pe capră, la stânga iamşcicului, şedea smirna Cc. Ienacache Stamati, de neam bun dar ajuns acum camardi-nerul beizadelei. Purta după gât o gentuliţă de piele cu încuetoare, în care se aflau podorojna şi banii mărunţi pentru bacşişurile iamşicilor, socotiţi a douăzeci ka-peici de om. Cum ajungea trăsura la vre-o poştă, Ienacache sărea din capră, arăta podorojna natziria-telului, care o viza şi o trecea în condică până se

înhămau alţi cai: iamşricul cu care sosise trăsură primea cele douăzeci de kapeici, Ienacache îşi relua locul şi... cu Dumnezeu înainte!

Drumul poştei era larg de doisprezece stânjeni, iar în lungime la fie-rare cinci sute de stânjeni, (ceea ce alcătueşte versta rusească. se ridica un stâlp patrat, boit în largi fâşii albe şi negre, cu o dungă despărţitoare roşie. La oare-care înălţime purta o tablă albă pe care citeai numărul verstelor făcute şi a celor ce-ţi rămânea de făcut până la poştă. Stâlpul acela se numeşte stolb, una pentrucă aşa ise zice stâlpului pe ruseşte, ilar şi pentru uşurinţa poeţilor căutători de troică, ca să şi poate începe imnurile prin armonioasele cuvinte: „po doroghi stolbovoi,ˮ adică: „pe drumul cel cu stâlpi,ˮ ceia ce sună mult mai melodios de cât „po doroghi postovoi„! Numai drumul poştei având după polujenie dreptul la stolb, înţelege toată lumea că nu-i rus să nu tămâc sub farmecul acestei cugetări adânci şi melodioase. Tot aşa erau boite şi parmaclâ-curile podeţelor ce le întâiniai pe drum, chiar atunci când le lipsea vre-o scândură, două la duşumea. Din dreapta şi din stânga, drumul era aparat de un şanţ, atât de lat, că se năruia pe unele locuri şi carele îşi făceau loc şi treceau de-a binele peste dânsul: iar din rând în rând mai întâneai şi câte un gărdişor rotund de nuele, întreţinut cu mare îngrijire. De întrebai, a-flai că un gubernator iubitor de umbră şi de estetică, poruncise să se sădească şi copaci pe doraghi stolbovoi şi pentru ca sa nu le strice vitele, să se silească satele moldoveneşti din vecinătate, să îngrădească fie care copac şi să intreţie acele gărduleţe până la nouă pa-runcă. Din nebăgare de seamă, ori din vre-o scapare de vedere ft canţelariei, se uitase a se mai arata cine şi prin ce mijloace este orânduit să ude aceste răsaduri, macar vre-o doi, trei ani de zile; aşa că copacii de aseară, mai făcură din ei şi trecătorii vre-o coadă de biciu, san vre-un rasteu de jug şi în scurt timp nu mai rămâne din această înţeleaptă măsură, decât o angara mai mult pe capul românului. Cară, bade Ioane, la juguri de nuele, împleteşte la gănduleţe pe loc pustiu, să aibă unde re oploşi aricii! Deh! Dară n-ai avut parte să te odihneşti şi tu la umbră de copac fusese, sădit pe pământul negru al Moldovei!! N' aş jura că nu s-ar găsi şi astăzi urmele acelor apărătoare ale copacilor dispăruţi:

In tropotul cailor, în dăngănitul dogit al clopotu-lui de la oişte, în flueratul ascuţit al lipovanului bărbos de po capră, alerga faetonul prin răcoarea dimineţei, îmbălsămată de florile câmpului, care zmălţuiau covorul verde al erbei tinere şi udă de rouă. Cerul era senin, plin încă de stele, selbezând sub lumina tot mai puternică a faptului de zi; doar luceafărul de mai strălucea sub asfinţitul de lună! Câte un cârd de cocori întârziat sau schimbându-şi culcuşurile, brăzda în lung triunghiu seninul cerului,— pe când o pereche de cocostârci calca rar şi cuminte, scutind cît plisc-ul vreun verme de sub brazda neagră a vreunei arături. Din cuibul lor de pe căsuţa românului, se avântaseră după hrană, pe acelaş pământ românesc, după datina neamului lor de cocostârci, aşa precum o făcuseră înaintaşii în vremea moldovei şi înainte de dânsa, fără să aibă nici habar că alt neam de oameni venise acuma peste cel vechiu, cu dor de a preface şi a ruşi până şi iarba câmpului, până şi streşinul adăpostitor de cuib! Cârduri mari de oi depărtându-se încet de târlele ale căror focuri se zăreau îneă în depărtare, se îndreptau spre pârloage. Un tamazlâc de vite albe, mari, grase şi somnoroase încă, păşteau a lene iarba, care le venea peste genunchi.... Și ziua tot creştea mereu, desluşind, din ce în ee mai lămurit şi lucrurile din apropiere şi zările depărtate, învăluindu-le pe toate în aceiaş lumină trandafirie, până ce aproape de poşta, prima rază de soare înflăcăra ca o scăntee, întreagă această câmpie basarabeană! Iar împăratul soare se ivi măreţ de după deal ca s-o privească, întâmpinat de ciocârlia care îi cânta de bun sosit!

Și prima această poştă de lângă Kişinău, ştiţi oare iubiţi cititori, ce nume rusesc purta? Paşcanii!!! Ce amintire!.., Paşcanii de lângă Siret! Paşcanii, leagănul unei ramuri moldoveneşti a Cantacuzinilor! De ce nu i-au zis ruşii Paşcanovca, dupa pilda Lipscanilor, pe care i-au schimbat în Bişnanovca, după numele proprie-tarului, care nici el nu era rus, ci chiar bocrul Râşcanu?

De la Paşcani, după ce-şi făcu Ienacache slujba cu podorujua şi copeicele, porni trăsura în strălucirea soarelui de dimineaţă, ccare sorbea cu nesaţ briliantele de rouă de pe frunze, flori şi iarba verde, iar după ce lasă în dreapta Micleştii, ajunse la poşta din Pere-secina, sat mare, locuit de răzeşi şi mazili, coborâtori şi ei ai Lipcanilor lui Ștefan Vodă!

In sat îi apucă o bură de ploaie, care trecu repede, nefiind de cât aripa unui nour gros, care băntuise cu mare furie codrii Orheiului din vecinătate, dar care trecuse şi el, pună să ajungă călătorii noştri la poalele dealului de unde începea pădurea. Era glod; şan-ţurile şleahului împărătesc păreau adevarate pârae, care se slobozeau zgomotoase şi turbate la vale. Caii alunecau pe mâzgă şi se încovoiau în hamuri, trăgând din greu trăsura în deal, sub razele strălucitoare şi proaspete ale soarelui abia scăpat dintre nouri.

Dar ce farmec! Ce mândreaţă! Copacilor, spalaţi de ploaie, le sticleau tremurătoare toate frunzele şi fruzişoarele, ca nişte smaragde pe fund de catifea verdn-întunecat! Stejarii bătrâni, groşi şi înalţi, care judecând după a lor vechime, umbriseră poate şi pe Ștefan-Vodă al nostru, cel Mare şi sfânt, aveau între ei desişuri de alune, de ederă, de viţă sălbatică şi de dracilă; iarbă şi flori de codru, mintă sălbatică, lăcrimioare şi steluţe albe de căpşune! Din drumul umed şi strălucitor de raze, de ’ţi afundai privirile în adân-cimea codrului, dădeai de întunerecul de noapte, din care se desprindeau şi mai întunecoşi trunchii goi ai uriaşilor stejari! La vre-un luminiş apăreau într-o rază de soare, cete întregi de căprioare, care speriate de dăngănitul clopotului dogit, dispăreau ca gândul, ca visul cel de fericire! Urechile-ţi se umpleau de cântările mierlelor, a privighetorilor şi cucului, care se răspundeau din depărtări. Era o adevărată beţie de mirezme, de culori, de lumină şi de armonie!

Fi-vor oare şi astăzi codrii Orheilui aşa de fru-moşi?... Ori miresmele ruseşti, vor fi covârşit mirosul de toporaşi, lăcrămioare şi mintă, alungând departe şi cucul şi privighitoarea? Doar vreun mierloi bătrân, de o fi rămas de pe acolo vremuri, încercând şi ce a fluera a pagubă, vreun cazacioc rusesc, în cârâi-tul, zbenghiinule şi învârtiturile nebune, ale negrelor, privighitori de miază-nonpfe.

Dar nu se poate!

Trec domniile şi stnpânirele! Trec năvălirele şi năvălitorii!Trece şi securea prin codrii de stejar! Trei lucruri nu trec niciodată: locurile, limba şi vlaga unui neam! După stejarul abătut porneşte lăstarul! De nu lăstarul, apoi ghinda încolţăşte şi răsare. In fie-care ceas moare câte-un român, dar se nasc trei în locul lui, iar limba nu numai că nu piere, ci se întinde! Chiar munţii de s-ar răsturna, văile de s-ar umplea, de ar seca şi izvoarele, tot nu s-ar schimba sfânta noastră ţărână; pentru ca o plămădită din cenşe şi sânge de moldovean! Apa curge, petrele rămân!

De pe ultima muchie de deal a codrului, zăreşti în vale oraşul Orheiu, ocolit mai mult de cât spiiint, de către poeticul Răut basarabean, curgând în şoapte tainice pe fiind de petricele şi înveştmântat în mantia sa de nuferi!

In mic, acelaş lucru la Orheiu, ca şi la Kişinău: şleahul împărătesc trece larg prin mijlocul oraşului, tixit din amândouă laturile cu dughene jidoveşti şi case ruseşti de piatră, cu acoperemârit de tablă verde, adăpostind în ele cinovnicii împărăteşti şi aşezămin-tele publice. Pe şleahul acesta, care slujeşte de uliţă principală, roesc în toate părţile stoluri de jidani, de ai crede că n-ar încăpea toţi nici în trei oraşe ca Orheiul! Rar printre ei o şapcă de cinovnic îşi face loc printre înjurătură, vreun pumn, sau vre-o lovitură de cnut. Şi mai rar câte un car cu doi boi, duşi de funie de către un ţaran, cântând cu îngrijire să nu strivească vreun jidanaş, care se scaldă în pulberea

drumului, singura lui scăldătoare! Parc-ai intra în vreun oraş din Iudeia, de pe timpul stăpânirei ro-mane!

Ast-fel părea Orheiul ori cărui călător grăbit şi nici nu cred ca s-o fi schimbat mult de atuncea: dar ia poftim de vă depărtaţi puţin de doroga stolbavoi, ori din care parte aţi voi: acolo nu te mai crezi în Palestina, ci în ori caie mahala a laşilor, Vasluiului sau Botoşanilor. Aceleaşi căsuţe scunde şi acoperite cu stuf, cu livezi întinse şi gospodarii în bătătură, aceleaşi case popeşti s-au boereşti cu acoperământ de şindrilă în patru ape şi mai larg de cât casa: cu pridvor sau cerdac şi curţi mai mari împrejmuite cu nude sau numai cu şanţuri: aceleaşi ulicioare srâmte şi întortochiate, în care nu te poţi avânta de cât înarmat eu un ciomag noduros pentru a te putea apăra de câinii gata întotdeauna a-ţi preface cu dinţii croiala pantalonilor; în sfârşit, pe ici, pe colea câte o biserică veche, în stil românesc, cu o singură turlă pentru clopote, nu ca cele ruseşti, care par mai mult nişte tulpine de ciuperci, privite de jos de către un popor de furnici. De alt-fel Orheiul nostru a ajuns la cin mare şi sinamdichie însemnată. El este uiezdnii gorod sau oraş reşedinţă de judeţ, mă rog! Uua! Ca şi Bălţii, Soroca sau Hotinul, ca Benderul Ackema-nul sau Belgradul! Cu ispravnicul şi isprăvnicia lui: cu uiezdnii sud şi toate bunătăţile!

Cum se schimbară caii; călătorii porniră tot pe malul stâng al Băutului, până la poşta de la Sărăţeni, unde trecură apa, intrând pe valeu Ciulucului (o altă apă care dă în Răut), tot prin câmpii îmbelşugate, îm-podobite cu sate mari şi bogate cu Băneştii, Prepeliţa, Copăcenii, toate cu biscricele lor moldoveneşti; iar după ce schimbară de vre-o două ori caii, ajunseră cu bine la poşta de la Sângeroi cea din urmă poştă nainte de Bălţi, unde trebuiau să poposească la noapte.

Pe drum mai întîlniseă cîte-va tabere de care încărcate cu grăne şi a căror roţi neunse scârţiau de-ţi luau urechile de departe!

— „De ce nu vă ungeţi carele, măi, le strigă „Kneazul, ţinându-se cu mânele de urechi?ˮ.

— „Da-mniata, de ce-ai pus clopot la trăsură, în-„trebară la rândul lor ţăranii? Să ştii de la noi, cu-„coane că numai tâlharii umblă la drum pe tăcutele, când nu sunt cinovici împărăteşti!ˮ

Le mai ieşea în cale şi câte un lung şir de căruţe lipoveneşti, cu roţile de dinainte mai mari de cât cele de dinapoi, ale căror osii unse din belşug lăsau o dâră de păcură după ele şi trase toate de către trei cai voinici. Tot troica sireaca! Numai a-tît că prăştierii nu-şi ţineau capetele întoarse în a-fară, ca pajura cu două capete, ci le plecau spre pămînt încovoindu-se în ham, spre a urni la deal greaua povară de lucruri cazon sub care gemeau căruţele şi a celor trei soldaţi bolnavi, care gemeau de asupra fie-cărei din ele. Vedeţi, D-tră, iubiţi cetitori, că pe acele vremnuri nu i trebuia soldatului rusesc numai de cît gloanţe şi ghiulele pentru ca să-l scoată din sănătate! Pentru aşa ceva destul era pentru dînsul cazarma, îngrijirea şi hrana. Intr-o odăiţă de doi stînjeni patraţi, huzureau de bine cinsprozeco oameni; făceau bac de aburi iarna, odată pe săptămînă şi după ce eşeau goi din odăiţa de aburi, tot goi îi tăvăleau în vreun troian de omăt, ca să se răcorească. Toţi cinsprezece mîncau din cazanul de borş, cu aceiaşi poftă şi cu aceiaşi lingură. De nu se săturau tocmai bine, cîntau în cor ca să le treacă de foame căci de se jăluiau, ofiţerul îi sătura aşa din belşug, că cu cel întâi convoiu erau trimişi la spitalul din Kişinău, unde hrana era mai puţină şi mai uşoară, ca pentru nişte bolnavi. Aşa convoaie întîlni Knea-zul cam vre-o patru de la Kişinău şi pînă la Sîngerei.

Până acolo, călătorii noştri avuseră parte tot de iamşicici bărboşi, pletoşi, dar blonzi, bată-i cucul, pre-cum se şi cuvine unui lipovan cinstit, fiu de mamă cinstită. De astă dată însă, se sui pe capră un iamşcic, îmbrăcat ca toţi iamşcicii, dar cu barba neagră în doi peri, cu plete negre, buzele vinete şi faţa cam smolită. Kneazul nu băga de scamă; dar Cc. Marghioala întră în bănueli şi-i spuse Luminărei sale, că tare i separe că Rusul cel de pe capră ar fi chiar ţigan.

—„Aşa! Nu se poate, răspunse beizadea! Apoi uitându-se la pletele iamşcicului! Iată ce trebuie să fie Marghioală: aicea ne apropiem de Nistru şi peste apa aceia trăesc Rutenii, tot un fel de Ruşi, dar printre care găseşti şi unia cu părul negru. O să vezi îndată!

Și adunând la un loc toate cunoştinţele sale de limba rusească îl întrebă pe iamscic:

—„Ti brat, iz Podiliskoi gubernii “

Ruteanul se întoarse cu faţa spre boer, rânjind de bucurie că i se ghicise aşa de lesne obârşia, dar nu scoase nici o vorbă, dând numai din cap că aşa este. Apoi întorcându-se spre cai, începu a-i bate, a fluera şl a înjura pe ruseşte cât douăzeci şi patru de cazaci! Bieţii cai speriaţi, o tuliră la goană şi drumul fiind cam la vale, unul din cei de la oişte începu a se poticni. Ruteanul se scoală în picioare pentru ca să-l menţie mai bine din hăţuri şi uitând de Podoliskoi gubernie, strigă de frică cât îl ţinu gura: „boo boală, mâncaţi-aş zilele!ˮ In zadar însă: se rostogoli haramul peste oişte făcând o ţănduri, trăsura se opri busta de odată şi bietul rotean se aşternu între cai, urlând: „Aouliu moarte o! că mi s 'au frânt toate oasele!

Sări Icnacache de pe capră, sări şi boarul din trăsură, desfăcută caii, ridicară şi pe ţigan şi pe gloaba căzută, legară oiştea cum se pricepură mai bine, reînhamară caii şi în sfârşit se sui şi bietul ţigan pe Capră, stâlcit ca vai de el!

— „Ei vezi, balaure, îi spuse Kneazul ne mai putând de râs? Odată ai vrut şi tu să-i faci pe ru-teanul şi iaca ce-ai păţit! Te-a luat tatăl tău cel în-cornorat te-a rostogolit între cai, de puteai să rămâi şi mort, numai pentrucă ai vrut să i faci pe lipovanul!

— „Dar n-am vrut eu, pacatele mele, se tânguia acuma bietul ţigan. Eu n-am tocmit potcovar la poşta din Sângerei; nu-i slujba mea să mân caii, săracul de mine! Abia o duceam pe roabia noastră de dârlog ca să-mi tărie lu căruţi foile, dancii şi ţiganca, pe umblam pă la sate după lucru. Dracul o vrăjit să se îmbete rusul de la caii ăşti vineţi, tocmai când ai venit, mări ta, la poştă. Ce era de făcut? Cu rusul nu era de înţeles, căci sforăia ca moara. Pe cine să cadă nă-pastia, de cât pe ţigan? Ia, m-a luat frumuşel nadzi-reatelul, m-a îmbrăcat ca neoamenii, mi-a zis să şuer ca mierloii, să vorbesc cu caii numai ruseşte şi iata eu din ţigan potcovar cinstit, vezeteu de capră cu ti-nicheaua în frunte! Ce eram să fac? De şuerat, ai văzut şi măria ta, că am şnerat destul. Cailor, iar, le-am slobozit câte sudalme am capotat şi eu de la Ruşi, timp de o viaţă de om! Dacă s-a poticnit hara-mul la vale e vinovat nadzireatelul, care m-a pus la mânat caii, în loc să mă ţie la foaiele mele, după cum mi-a fost tocmeala. Of! Trăsui-l-ar ciuma şl holera cea mare! Dare-ar Dumnezeu să i se usuce gâtul şi să nu poată înghiţi nici apa! Crapa-i-ar rusoaica şi rusnacii...ˮ

—„Destul! strigă beizadea Alecu îngrozit de bles-temele ţiganului! Vezi-ţi de cai, cioroiule, şi nu mai blestema, că-ţi rup ciolanele!”

Tăcu bietul ţigan de frică; dar în gândul lui, cine ştie ducă n-o fi blestemat şi pe ăst boiar, care nu-l lnsa să-şi facă obiceiul lui ţigănesc, cu cureţi răcorea sufletul plin de amărăciune şi necaz!

Mai la pas, mai la trepegior, ajunseră în sfârşit şi la Bălţi, fără altă întâmplare. Kneazul fiind poftit încă de la Kişinău, trase de a dreptul la casele Catar-giului, care tocmai se afla şi el acolo, venit de vre-o câteva zile să-şi strângă cAştiurile de Sf. Gheorghe.

Casele acelea, erau pe atuncea, cele mai frumoase din Bălţi, lucru ce nu ar însemna tocmai mult. De nu s-or fi rusit şi ele ca proprietarii lor, căci de mulţi ani n 'am mai dat pe-acolo, apoi trebue să fie şi astăzi la fel ca casele boereşti de pe la moşiile mari din Moldova: ca la Paşcani, de pildă, Miclăuşeni, Ruuginoasa, Cristeşti, Tupilaţi şi altele. Aceleaşi clădiri de pia-tră, cu două caturi, aceleaşi heiuri tot de piatră, cu bucătăriile, odăile de slugi, grajdurile şi şoproanele departe unele de altele, dar şi mai departe de locuinţa boerească, Doamne fereşte de un foc! Acel aş zid înconjurându-le pe toate, cu un singur deschis, adică o mare poartă boltită, pe ai cărei pereţi se mai vedeau încă piroanele de care îşi atârnau puştile puşcaşii de pază, Doamne fereşte de nişte hoţi!

Dar chiar poziţia lor dovedeşte că sunt mai vechi de cât oraşul şi că la început cran locuinţa de vară a boerilor Catargieşti.

Iu adevăr: de cum eşi de sub poarta boltită, dai de o piaţă mare, unde se ţinea târgul, la stânga vezi o biserică mare şi ea, apoi la faţă ai uliţa cea mai de seamă şi vre-o alte două la fel. Și piaţa şi uliţele acestea sunt plănuite după estetica lege rusească: rus-kava, şurucaia jizni, de care am mai pomenit. Impodobite cu clădiri de câte şaisprezece-douăzeci de caturi ea în America, ar fi putut părea şi strâmte, dar înconjurate de casele în stil rusesc, cu un singur cat şi cu acopereminte de tablă, boite verde sau alb, ele par şi mai largi şi casele mai joase, în aceste case locuesc ispravnicul şi cu isprnvnicia, judecătorul şi judecătoria, doftorii şi spiţeriile, polcovnicul şi ofiţerimea, în sfârşit toată breasla cinovnicească şi de Hristos iubitoarea oaste. Câţi-va proprietari de prin judeţe, câteva dughene li-poveneşti, mai multe dughene jidoveşti, iar în timp de iarmaroc, minata biruitoare a lui Iazuah, în stare şi astăzi a opri soarele în loc, până să şi isprăvească şi ca gheşefturile! Dincolo de stiăzile acestea tot maha-lale moldoveneşti ca la Orheiu. Ast-fel se înfăţişa privirei oraşul Bălţi, uiezdni gorod, încă în anul 1877 când l-am văzut pentru ultima dată. Ba, am uitat să notez, că mai era pe uliţa principală un otel (gorti-niţa) ţinut de un ovreu. Acolo se oploşeau vremelnic toţi proprietarii din judeţ, care nu aveau casele lor în oraş. Pe vremea iarmarocului soseau în trăsuri frumoase, câte în patru telegari frumoşi să-şi vândă tu-mazlâcurile, ori să cumpere cai sau boi şi plecau cu căruţa fără o copeică, unde le dăduseră pe toate la cărţi; dar tot între proprietari dvoreni, care trăgeau şi ei acolo. Cine sosea cu echipaj frumos, pleca cu căruţa, cine sosea cu căruţa pleca cu echipaj frumos! După cum era şi omul norocos ori hursuz.

Kueazid nostru nu zăhovi la Bălţi, de cât ca să i se pue oişte nouă la trăsură şi să-şi scoată altă po-dorojna, apoi luă drumul Sorocii.

De cum eşi din oraş, iar trecu apa Răutului (căci unde nu dai de dânsul?) Ca să-i dai de capăt ar trebui să te ridici până la Rojniţa din ţinutul Ho-tinului, ori să te cobori tocmai la Dubasari de lângă ţinutul Kişinăului! Și unde-l întâlneşti tot gingaş şi frumos, tot îmbrăcat în haina lui de nufăr, tot visător şt tăcut, visând în dulce şoapte de vremelnic trecute!) Se mai schimbară caii la Putineiu şi la Frumuşica şi cu mult înainte de asfinţit, ajunse trăsurii la Soroca. Acolo, Mavracosta trase la prietenul său Cc. Costache Leondariu, ispravnicul judeţului, care în urmă se mută tot ca ispravnic la Bălţi, unde ramase în această dregătorie, până ce încetă din viaţă, cu mulţi ani în urmă.

A doua zi porniră împreună la Cosăuţi, cea mai mică din cele două moşii pe care le câştigase beizadea. Nu cred să fie orăşel basarabean, aşezat pe un loc mai încântător şi mai poetic ca bătrâna noastră Sorocă, nici drum mai frumos cu acel sapat de turei plin stâncile prăpăstioase de pe malul Nistrului, şi care duce de la Soroca la Cosăuţi.

De cum ai ieşit din oraş, dai de cele două maluri uriaşe, între care curge Nistrul nostru cel bătrân. Drumul este sapat din partea noastră, cum la jumătatea înălţimei malului. De te uiţi în sus, vezi numai stânci aplecate, gata să te strivească de s-ar prăbuşi; iar

jos se deschide o prăpastie ameţitoare, în fundul căreia clocoteşte râul hotar de neam: larg şi măreţ, adânc şi verde, curat şi limpede, de poţi număra de sus stâncele şt petricelele care îi îmbracă fundul!

Prăpastie ameţitoare şi tu apă atât de adâncă şi vijelioasă! De ce nu v-aţi păstrat aceleaşi înălţimi şi aceleaşi adâncuri de la izvorşi până la mare? Poate că Prutul nu v-ar fi luat atuncea locul, hotărnicind nu două nea-muri precum o faceţi voi şi astăzi, ci numai două state! Dar nu! Acest zid grozav de aparare, abia ţine în jos până la Bender, lăsând din vreme drum larg deschis şi oardelor tatare e şi oastelor năvălitoare; cur-gând Nistrul blajin până la mare, între două maluri nisipoase; iar în sus nu dăinueşte zidul nici până dincolo de hotin! De nu ne-ai putut apara de vrăjmăşii din partea ta deschisă, o Nistrule! malurile tale stăn-coase au fost stavilă de nepătruns pentru oştiile polone, mult mai puternice de cât nişte oarde de bar-buri; şi astăzi stâncele tale lămuresc şi luminează is-toria. Și în adevăr: Leşii n-au îndrăznit să pătrundă în ţară de cât prin Pocuţia, iar Hotinul nu l-au stă-pinit de cit în scurte răstimpuri, prin surprinderi sau trădări!

Și curge, curge, Nistrul Românilor, pe acele locuri, întunecat sub soare de stâncile uriaşe, de frunzişurile copacilor, înluminate abia pe alocarea de vre o spărtură de mal. Dar atuncea! Ce sclipire în acea rază de soare căzând pe luciul apei! Pare lumina unui fulger închisă întru-n smaragd uriaş!

Apoi malul stâng (din partea leşească) dispare de odată. Nistrul liber apare ca de foc sub razele arză-toare de amiază şi privirea-ţi se întinde pe câmpiile cultivate ale Podoliri. Iar colo spre miază noapte vezi orăşelul Iampoli cu acoperămintele sale de tablă strălucitoare, deasupra cărora se desprind turlele gotice ale bisericelor papistaşe, pe când din partea noastră aceleaşi maluri sălbatice, aceleaşi stânci apărătoare!

Nici zece kilometri nu faci în asemenea întocmiri la o cotitură a malului drept, care se depărtează o clipă de râu, pentruca să alcătuiască un fel de se-micerc, apare satul Cosăuţii, cu casele sale scunde, moldoveneşti, cu prispe şi acoperământ de stuf, eu grădini tixite de pomi roditori şi cu toatele căţărate pe dealul stâncos şi răzleţite ca o turma de capre.

Cam la mijlocul satului şi cam la jumătatea dealului, se vede o casă destul de încăpătoare, cu ziduri de piatră ca de cetate, însă cam joase, având la spatele ei o frumoasă livadă cu pomi roditori: iar în faţă o ogradă gospodăroasă cu heiuri, hambare, şoproane, grajduri, saivane şi coşare pentru popuşoi. Fusese zi-dită de Ioniţă Sturdza după mazilire şi acum şedea în ele posesorul, om foarte bun, dar cu o spuză de copii. Cum de o croise Vodă aşa de mică, nu v-aş putea spune, căci numai o locuinţă de domn, fie şi mazilit, nu aducea de loc. Judecând după grosimea zidurilor, s-ar fi putut crede că avusese gândul să-i mai clădească vre-un cat deasupra, dar ţăranii bătrâni spuneau că tot pentru vechiii sau posesori fusese menită, pentrucă Măria Sa, răpit de frumoasa privelişte din deal, acolo îşi plănuise curţile. Incetase din viaţă însă, înainte chiar de a le începe. Şi adevarat că de pe locul acela se vedea tot şesul podolean ca în farfu-rie, cu oraşul Iampoli la fund şi mai inul te castel uri de ale nobililor poloneji în împrejurimi. Se făcură chiar în ziua aceia formele da punere în stăpânire. Posesorul, mai având de stat încă trei ani pe moşie, nu se putu scoate din casele boereşti, dar se ajunse cu dânsul la învoială, că până se vor clădi alte case, sau pe moşia cealaltă, sau chiar pe aceasta, noul proprietar să se poată folosi de două, trei odăi pe timpul căldurilor de vară.

Toate acestea, odată stabilite, după o noapte de odihnă, Kueazul şi ispravnicul porniră în zori de zi la moşiea Ciripcău, mai mare cu 1500 defalci de cât Cosăuţii.

O luară eu totul pe alt drum. Urcară, urmaţi de bătrânii satului, dealul din dosul curţilor boereşti şi rămaseră uimiţi de frumosul loc ce-l alesese vodă pentru a-şi clădi reşedinţa. Pe vremuri fusese acolo lagăr turcesc; se vedeau încă urme de şanţuri şi întărituri. Dar românul nostru tot glumeţ, chiar atunci când din negre, pletele i se fac brumării! Dând ispravnicul de nişte lespezi mari, sapate de ploi pesemne şi de vre-muri în chip de piuleţe, întrebă pe un moşneag vioi şi roşcovan la faţă:

— „Dar petrele astea, ee-or fi ele, măi Toa-dere?ˮ

— „Apoi ce şă hie, cucoane!... Acolo îşi pisau Turcii cafeaua, răspunse Toader, fără a se sinchisi. Iaca... se cunosc şi acum urmele cafelei, cum înne-gresc la fund! Parcă nu i-am văzut şi cu când eram copil mititel de ţâţă?ˮ

Că o fi văzut moş Toader pe turc făcându-şi che-ful cu cafea pisată în aceaste piuliţe, n-aşi jura în nici o biserică: dar a păcâli un boer moldovan, îmbracat, în mundir rusesc, ora pentru moş Toader un chef şi mai mare de cât cheful turcului. Pe deplin pliroforisit şi înjurând pe sub musteaţa se sui D-nul Ispravnic în trăsura lui Mavrocosta şi luînd-o prin pădurea moşiei, eşiră de-a dreptul la Cristeşti, fără a mai da pe la Soroca. De acolo tot schimbând la cai ţărăneşti de harem (că doar nu degeaba era el Cc. Costache Le-ondariu ispravnic) trecură prin Bouleni (astă-zi Volo-va Pârcanii, Stoicanii şi ajunseră cu bine la Ciripeau în asfinţit de soare.

Frumoasă moşie era şi Ciripcăul: peste patru mii de fălci de pământ negru şi mănos, care dacă-l zgâ-ria odată la trei ani, îţi da roadă multă de grâu muşcat. La anul puneai cu iapa ceva popuşoiu, îl mai prăşeai de două ori şi-ţi umpleai coşările. Mai aruncai sactiră în praşitură după cules şi prin Iunie secerai. Numai la August trebuia să-l scormoneşti iar cu plugul de lemn, căci nu era chip! Când era sloată, prăşeai şi de trei ori, dar pe vreme de secetă numai odată. De apă iar n-aveai nevoe, căci pe lângă fântâni, mai curgeau vre-o două gârle, pe care de le o-priai prin vre-o ezetură aveai şi raci şi poşte; căci până la Nistru nici două poşte! Ca lemnele tot aşa era; căci pădurea numără o mie cinci sute de fălci, numai stejari bătrâni: Cu ghinda lor, ai fi putut hrăni porci mai mulţi de cât împăratul muscali.

Satul, ca toate satele de la noi era ascuns într-o văgăună; dar era mare, bogat, mai ales în vite şi avea o biserică frumoasă zidită tot de Ioniţă Sturdza Voevod, Dumnezeu să-l odihnească! Casa boercască însă, nu ştiu de era ceva mai mare de cât ori care din cele două ale sfinţilor părinţi care slujeau la biserică şi care amândouă aveau acoporeremitele bine şin-drilite. Dar tot se deosebeau întru câtva. Aşa de pildă, ograda boerească era cu mult mai mare şi eu mai multe căsuţe pentru argaţi. Aveau hambare şi grajduri mai mari; case de locuinţă mai veche şi mai dărăpănată, acoperită cu stuf şi pae frumoase, putrede. Când era secetă şi cerul senin nu ploua intrânsu, Doamne păzeşte, când era doar sloată, de se prelingea ceva şi pe dinăuntru, dar tot mai răşchirat de cât pe afară.

In asemenea întocmiri şi odăile urni fiind goale, de n-ai fi avut nici pe ce să-ţi aşezi căciula, boerii trâseră la părintele Tureacă, cel mai bătrân şi cel mai cuprins din sat. După ce se făcură şi aicea formele de vod vo vladenie, ispravnicul se întoarse la Soroca în trăsura lui Mavrocosta, făgăduindu-i că, eu înapoerea trăsurei îi va trimete şi un vechil: om priceput în ale gospodăriei, căci fusese proprietar cuprins în tinereţe şi perzându-şi averea se făcuse posesor, iar din posesor căuta acuma loc de vechil. N-avusese noroc bietul om, poate unde era prea cinstit.

Râmase dar singur, bietul Kncaz, cu Cc. Marghi-oala ca să-i gătească şi carnardmeiul Ienacache ca să-l slujească. Luând brişcă părintelui Constantin şi câţiva bătrâni şi fruntaşi ai satului, porni sa-si vadă moşia din hotar în hotar, ca să-şi poată da bună seamă şi să şi facă un plan de gospodărie. Găsi pe moşie vre-o două lanuri de grâu de toamnă, unul de sa-cară şi unul de orz, pregătite de fostul stăpân, dar de care nu avusese parte. Toate să fi alcătuit vre-o cinci-şase sute de fălci, căci nu se ara pe atunci ea în zi-lele noastre, unde nu laşi aproape nici drumurile nearate! Fiindcă prăşitură ora berechet, tot în prăşitură porunci să se pue ceva popuşoiu, aşa la un noroc, căci era cam târziu. Dar nici moşia nu se putea lasa fără păpuşoiu de loc. Să cumpere pentru argaţi şi secerători făină de la Soroca cu dimirlia? Tocmi vătăjei ditre fruntaşii satului, ceva argaţi până va cumpără boi de plug, vaci de lapte şi cai de herghelie pentru treer - la iarmarocul de la Bălţi. Deocamdată nu prea avea nevoe de mare lucru, ci tocmai hăt încolo la cărat şi la treer. Veni şi vechilul cu faitonul şi în vre-o două, trei zile îşi rîndui beizadea gospodărie. Tocmi lemnari şi un ferar ţigan ca să facă harabale, poronci vechilului să scoată câte femei va cere Cc. Marghioala pentru lipit şi văruit casele, pentru facerea mindirilor, pernelor şi saltelelor şi să i aducă de la Bălţi ori de la Soroca, cituri, pânză şi ori ce va cere D-neii: iar el să acopere casele cu stuf nou şi să schimbe din căpriori pe unde va fi nevoie. Plecă dar cu cai ţărăneşti, însă cu plată, care-l duseră într-o goană pună în Căpreşti; iar de acolo cu alţi cai la poşta din Sarăţeni, de unde luând podorojnă, ajunse casă în Kişinău, la mezul nopţii şi pe o lună frumoasă!

CAP. VI
LA ȚARA

In lipsa Kueazului din Kişinău, nici domniţa nu stătuse degeaba. Ajutată de madame Clotilde (dadaca copilului) îşi făcu toate pregătirele pentru o îndelungată şedere la ţară. Cumpără cărţi franţuzeşti câte putu găsi şi pentru dînsa şi pentru copil care trebuia să înceapă a învaţa carte, iar fiindcă D-neii, şi Clo-tilda nu ştiau ruseşte, va începe mai întăiu cu franţuzeasca. Cât despre limba strămoşească nici ea nu prea ştia bine s-o citească, de cât în cartea de rugăciune. Și nici n-or fi găsit pe atuncea ce să citească în mol-doveneşte. Pentru copil era chiar mai bine să uite şi ce ştie. Cu limba franceză însă, era altceva. O limbă cultă, cu literatura cea mai înaltă din lumea întreagă, singur în stare să desvolte inteligenţa şi sufletul unui gentilom. Cu toată dragostea şi recunoştinţa ei pentru Ruşi, care îi scăpase şi bărbatul şi averea, nici odată nu va încredinţa educaţia singurului ei copil şcolilor ruseşti, atît de primitive, predând într-o limbă sălbatică şi inferioară cu mult limbei poloneze, care cel puţin are o literatură mai veche.

„Zică Alccu, ce o zice, dar după ce copilul va învăţa de la mine a citi şi scrie fără greşeli de ortografie am să-i aduc un profesor din Paris ca să l pregătească pentru bacalaureat. Apoi voi merge cu dânsul să-şi treacă examenul la Sorbona, voi sta acolo până îşi va da examenele de drept, apoi ne vom duce la Petersburg, el va intra deadreptul în diplomaţie şi noi îi vom căuta la curtea împăratului, vre-o contesă sau kneaghină tânără, frumoasă, bogată şi dintr-o familie cu vază la curte.ˮ

Pe lângă cărţile copilului şi ale D-sale, mai cumpără domniţa canevale, lânuri şi mătăsuri de cusut la gherghef şi se amerindă cu tot ce nu se poate găsi la ţară mai ales cu de-ale băcăniei.

Când sosi Mavracosta găsi tot gata de plecare şi după ce se odihni puţin, mai isprăvi ce treburi mai avea prin Kişinău şi încredinţă casele mici grecoaice bătrâne, care în schimbul locuinţei şi unei neînsemnate lefuşoare, se însărcină să le îngrijească,—scoase po-dorojnă pentru două trăsuri şi trei căniţi de poştă numite pericladnaia, cu dreptul de a nu schimba căruţele până la destinaţie. Tot bagajul fu încărcat şi pe caretă unde trebuiau să ia loc copilul, guvernanta şi slujnica coniţei şi pe faeton unde luau loc boerii şi cu Enacache pe capră şi în sfârşit şi pe celelalte trei căruţe în care se înghesuiau bucătarul, sufragiul şi celalt mărunţiş. Porniră cu toţii şi cu Doamne-ajută, pe acelaş drum pe care îl mai făcuse Kneazul pănă la poşta de la Sărăţeni. De-acolo slugile şi bagajul fură pornite de a dreptul la Ciripcău în căruţe ţărăneşti şi ajunseră în aceiaşi noapte la moşie, pe când boerii o întinseră până la Bălţi, poftiţi de familia Catargiu oare venise să petreacă vara.

Intâmplându-se să fie şi iarmaroc, knenzul cumpăra şase cai pentru caretă alţi patru pentru faeton, hamuri ruseşti tocmi trei vezetei ruşi şi-i trimise să-l aştepte la poşta de la Frumuşica. Mai avu norocul să dea peste o herghelioară mică, numai bine cât îi trebuia pentru ca să-şi treere pânea şi o cumpără chilipir, fiindcă se vindea de stat la mezat. Işi mai făcu boi de jug şi vaci de lapte cât îi trebuiau: porni tot alaiul acesta cu herghelegii şi porni şi el cu familia până la Frumuşica. De acolo, cu caii lui plecă prin Rădu-leni de -adreptul la Ciripeău, unde ajunse pe inseratele pe o ploae năprasnică prevestitoare de belşug.

Atât noul vechil cât şi coconiţa Marghioala săvârşiseră adevărate minuni în timpul celor două trei săptămâni ce se scurseră de la plecarea kneazului. Locuinţa boerească alcătuită dintr-o tindă şi patru odăi, fusese acoperită de iznoavă cu stuf proaspăt; apoi lipite şi pe dinafară şi pe dinăuntru de la tavan şi până jos: pereţii toţi şi tavmmrilc date cu vro-o trei patru varuri, ferestrele şi uşile boite cu lutişor galben şi oloiu păreau noi-nouţe şi îmbrăcate în perdele de cît, precum şi mobilă alcătuită din divanuri joase cu mindire, macaturi, saltele de lână ţigae de te cufundai în ele, perine de perete şi cultuce. Pe jos ca să nu se simtă lipsa de podele, erau aşternute peste tot cu două rânduri de scoarţe şi lăicere frumoase, pănâ şi în tindă; dar nici ele nu erau aşternute de-adreptul pe pământ, ei pe nişte rogojini moi, aduse din Soroca. Mai adăugaţi ceva me-suţe rotunde sau pătrate, cioplite de un lemnar, dar îmbrăcate şi ele cu cît la fel cu odăile, ceva oglinzi portrete de familie aduse în căruţile slugilor, masa aşezată în tindă şi gemând sub argintăria domneasca a familiei şi veţi avea o idee de plăcerea ce o resim-ţită şi kneazul şi Domniţa la sosirea lor.

Dupil masă copilul se duse să se culce, iar boe-rii văzând că a stat ploaea, eşiră pe cerdac fermecaţi de framuseţa nopţei.

Sub razele lunei pline şi a stelelor sclipitoare, un întreit cureubău de noapte se ridica măreţ pe cer, iar în dosul lui dispăreau ca goniţi, nourii groşi şi fumurii, care îl întunecaseră până mai adinioare. Vântul care îi mâna atăt de aprig de sigur în sferele de sus se prefăcea pe pământ într-o boare dulce şi abea simţită îmbălsămând acrul proaspăt cu miresmele erbori-lor încă umede.

Intr-un desiş al copacilor de peste rîpă, o privi-ghitoare singuratică îşi arunca trilurile sale nopţii, pe când mai departe undeva, un fluer ciobănesc se lua în întrecere cu pasărea măeastră! In zare nişte ciobani stau roată în jurul unui foc, care pâlpâind făcea să se joace la fiecare mişcare umbrele lor uriaşe ce se întindeau nesfârşite, când pe iarba câmpului, când pe turma cufundată în somn! Dinspre sat o cumpănă de fântână scârţîa a jale, stârnind vre-un latrat... Se stângea câte o lumină de la ferestrele scunde ale căsuţilor ca nişte stele trecătoare în August, dispărând în haosul nesfârşit! Iar dincolo de sat numai stelo pe seninul ce-rului şi numai întuneric pe dealurile mănoase, pe câmpiile pline de roade, de iarbă şi de flori!

O noapte frumoasă de Mai, în poezia biblică a vremurilor de demult! Ce mic se vedea omul pe sine înaintea splendorilor nemărginite ale cerului înstelat şi al întunericului adânc fără de fund! Dar ce proaspăt şi curat se simţia el atuncea! Plămânii i se ridicau puternic şi puternic i se bătea inima! Uita de lume şi de griji, ridicându-şi sufletul până la lumina acelor stele, ca de acolo scăpat de întuneric să se avânte în razele lor, până la lumina cea maro, veşnică adevărata şi a tot plăzmuitoare! O da! Priveliştele acele ne-mărginite, slobode din toate părţile şi care nu mai sunt, erau datatoare de credinţă şi de suflet curăţî-toare! Nu te mai putea cuprinde îndoiala, când îl priveai în faţă pe însuşi Dumnezeu.

A doua zi de dimineaţă, fiind Sfinţii Constantin şi Elena boerii merseră la biserică. Mare şi frumoasă bisericii moldovenească cu clopotniţă înaltă făcând parte din trupul locaşului sfânt. Vopsită pe dinăuntru cu şi pe dinafară cu lapte de var, avea lespezi de piatră pe jos şi afară de iconostas şi tetrapod, nici o altă po-doabă decât stranele bogat lucrate în stejar vechiu cu tronul episcopului şi alte două strane ceva mai înalte decât celelalte pentru proprietari.

Slujba se făcea în limba şi după tipicul ţărei Mol-dovei, de către doi psalţi, un diacon şi doi preoţi, care nu slujeau împreună de cat la zile mori, iar altmintrelea cu rândul. Vestmintele şi toate odoarele erau foarte bogate, de şi cam învechite. La liturghie se pomenea împăratul, împărăteasa, curtea şi ostaşii: apoi şi pe proprietari, după vechiul obiceiu al satelor de la noi; iar la pomelnicul morţilor: „mai întâiu pe adormitul, robul lui Dumnezeu, Ion Sturdza Voevod, ctitorul acestei sfinte biserici, cu tot neamul său cel adormit, etc“. Intr-un cuvânt, biserica era românească şi prin înfăţişarea ei, dar şi prin sufletul ei, tixită cum era numai de moldoveni, de la preoţi şi până la cea de pe urmă babă, ducând în braţe vremi strănepot care zbiera, ori dormea în faşe: bătrânii în anteree de cutuie vargată albastru şi roş (culorile Moldovei), bărbaţii în mimetie de aceiaş materie, flăcăii în ilice albastre, cusute cu gâetane negre şi înflorite cu câte o bentuliţă de postav roşu, ceva mai jos de cât gule-rul; fete în catrinţe şi pestelci cu cozile aduse pe cap în chip de cunună, impestriţate cu busuioc şi crăiţe, eu gâtul plin de mărgele; neveste îmbrobodite în tul-pane sau marame frumoase, purtând salbe la gât: babe în catrinţe şi ştergare. Doar preotesele amândouă şi cucoana diaconeasă de purtau foi de matase grea, căimăşi scumpe de borangic pe sub caţaveica de blană de vulpe cu faţa de matase deschisă şi asta cu toată căldura din luna lui Mai. Toţi bărbaţii erau băr-bieriţi şi îmbracaţî de sărbătoare. Și cel mai sarac se lause şi se primenise de cu seară.

După sfânta slujbă, tot mueretul şi flăcăii se în-dreptură spre mi tăpşan de iarbă verde, umbrit de nişte nuci bătrâni, sub care era o biată cârciumă ţinută de un armean, ceva poate mai tânăr de cât nu-cii şi care se lăuda că fusese pe vremuri ciubucciul lui Vodă: dar nu se putea şti, cu era mult mai bătrân de cât Măria Sa. Fruntaşii satului şi toţi gospodarii, se îndreptau însă spre curte, să facă cunoştinţă cu noul lor stăpân.

Aveau bucurie mare ca 'l aflase rudă de aproape cu Vodă Sturdza, pe care mulţi din ei îl apucaseră: îl ţineau bine minte şi-l pomeniau din pricina dărniciei şi bună ţâţei sale. Nu tot el le hărăzise, mă rog, acea sf. biserică? Chiteau oamenii, că de-acuma tot or să trăiască mai bine, de cât sub spurcăciunea ceia de leah păgân, care venise cu tot neamul şi bejănia în căruţă cu un cal, ca vechil pe moşie! Din vechil posesor şi din posesor chiar stăpân. Ba îşi făcuse şi case în Ktşinău!

După ce grăiră multe şi de toate cu beizadea şi despre Vodă Sturdza, Dumnezeu să-l erte şi desspre jafurile şi nedreptăţile leahului, care de păgân ce era, nu închisese biserica numai de frica stăpânirei creştine, dar gonea lumea la muncă în zi de sărbătoare şi sărise să bată pănă şi pe popa cel bătrân. Se în-voiră şi pentru locuri şi pentru păşunat, adică încotro să are la anul şi încotro să-şi ducă vitele la păşune în vara asta pănă se vor ridica bucatele şi se vor cosi fâneţele. Asta era toată învoiala: treabă de chibzuiala după cum vedeţi, iar nici de cum de parale ca în ziua de astăzi. Doar oile de se numărau, că trebuia dat dijmă de brânză şi de lână pentru argaţi şi pentru trebuinţele curţii; dar despre vitele cele mari nu se îngrijeau boerii, căci de păscut era loc berechet: doar de cosit pentru ernatec să se îngrijească Românul, ca nici de fân nu ducea lipsă. De asta chiar erau să se şi apuce acum, căci după sfântul Constantin, nici popuşoi cu sapa nu mai poţi pune.

După ce le chibzuită pe toate cât mai bine şi mai gospodăreşte, kneazul întrebă:

— „Oameni buni, dar cu Ruşii curo o mai duceţi?

— „Apoi cum s-o ducem Maria Ta? Că nici nu-i prea vedem pe aicea. Ia nişte creştini ca noi, numai ceva mai harnici... Ia băut rachiul. Rar de tot de se abate vreunul la sat. Când trecem Nistrul cu vre-o chirie de grăim limba lor, pe care ne-a învaţat-o dascălul nevoe; când vin la noi, nu le dăm nici apă până n-or cere-o în limba noastră şi copii se strică de râs auzind cît de pocit grăesc! De altfel par oameni buni la suflet, dai’ cam linguţi la mână. De găzdueşti vreunul, Doamne fereşte, să-ţi lipsească ceva din casă sau din bătătură! Rusu-i foarte cinstit cu gazda: nu pot să grăesc cu păcat. Doar după ce pleacă de se jălăucşte vecinul, că i-a pocit vre-o ţoală sau porcul din poiată. Dar nici atuncea nu-i totdeauna pagubă, căci de-i ajunge Românul din urmă, Rusul nu se pune de pricină; dă lucrul înapoi păgubaşului şi tot cinstit rămâne, căci zice că l a găsit pe drum!

— „Dar cu ocârmuirea, mai întreabă kneazul?

— „Adică cu stăpânirea împăratului? Și mai bine încă de cât cu Ruşii. Abia de-i auzim numele, când îl pomeneşte popa la biserică, de nu ar fi asta n-am şti când moare şi-i vine feciorul seu la scaun, cum s-a întâmplat mai anul trecut; căci pe aici n-a dat încă nici odată! Cu birul nu ne prea supără, că am auzit că peste Prut plătesc oamenii biruri mai mari!... Ei! la moscali, iar nu ne ia... Legile sunt tot acele de mai înainte!... Trăim şi noi în legile noastre, în credinţa noastră sfântă, la limbii noastră şi în obiceiurile noastre, fără să ne zică cineva ceva. Ba de o mie de ori mai bine de cum am aflat, cum era de la bătrâni, când năvăliau păgânii şi fugeai prin codri ascunzân-du-te prin peşteri! Dumnezeu să-i dea zile multe împăratului, făcură ţăranii crucindu-se cu evlavie, să-i dea Domnul putere nebiruită, ca să ne apere de cei păgâni!ˮ

— „Ia, făcu un altul, de avem de dus ceva ponoase, apoi tot de la cei de neamul nostru, ni se trage pacostea, nu de la împărăţie, căci legile tot acelea au ramas. Dar să te ferească sfinţii de moldovan, când apucă, a îmbrăca şapcă... ori de rus după ce şi-a tuns părul şi şi-a ras musteţile... ori de leah în mundir împăratesc! Ne jupuesc şapte piei de pe noi. Şi din, toţi, cel mai abraş, tot moldovannl nostru, sireacul!ˮ

—„Cum moşule?“

— „Apoi cum să hie, Măria Ta? Ia rău! Ceilalţi te sfănţuesc ei ca la capra podului, dar încaltea ştii cu cine ai de furcă. De-l cheamă Petrov sau Mihailov, îl ştii că-i Rus; de-i zice Levitzki, îl ştii că-i leah, uşa că nu-ţi pare rău când îţi spune maldavan. Căci deh! Te ştii şi tu inoldovan, cum îl ştii pe dânsul leah sau rus, adică de altă lege sau numai de altă limbă. Dar el?! Fereştene Doamne! Poartă şapca pe ureche eu Românul cel beat căciula şi mai că ar şi dormi cu dânsa, ca să nu-i scape rusitul din căpăţină. Vorbeşte gros şi stricat moldoveneştc, ca sa-l creadă lumea că ştie ruseşte! Bea la ceai eu găleata şi la rachiu cu vadra! Din „maldavan, cap di bouˮ nu te scoate, unde şi-a tăiat barba, lăsând numai câte o tufă pe fiecare obraz, care-i lungeşte cinstita fată ca de magar! Și te pârjoleşte aşa de frumos, ca ar trebui doi Ruşi şi trei leşi, ca să-l întreacă numai pe dânsul singur! Adevărat rapăn de cei rău, care omoară vita! Și eu cît îi mai mie, cu atâta îi mai al dracului! Căci cei mari fură mai de sus şi mise cunoaşte aşa tare. Sudue de toate cele pe ruseşte, apoi când nu-i ajunge.... şi de cele sfinte pe moldoveneşte, ca să i îndrăgim şi mai tare!“

—„Aşa-i bădiţă, Gheorghe, făcu un al treilea! Și se mai vâră şi în toate: ne sfătueşte să ne îmbrăcăm ca lipovenii, că-i mai cald şi mai sănătos; să ne lepă-dăm de limba noastră care-i sălbatecă şi urâtă, pe când cea rusească-i aşa de frumoasă că o scriu oame-nii nu numai în cărţi, ci şi la grajdanski sud din Kişinău şi chiar la gobernator, când vor să-şi capete dreptate! Că să ne aducem dăscăli şi diacon rus la sfânta biserică: să tremure geamurile ca la buhaiu, de anul nou, de câte ori o deschide D-lui gura! Cum am păţit la soborul din Kişinău mai anţărţ: că au-zindu-l întâi cum hueşte mi-am scuipat în sân! zău! Ba că slujba noastră dacă nu-i făcută pe ruseşte, n-are nici-o trecere înaintea lui Dumnezeu. Da câte şi de toate, de nu le mai poţi ţinea minte! Apoi hiind că nu-i prea ţinem vorbele în seamă şi i le şi întoarcem une-ori, apoi ne spune că el vorbeşte în folosul nostru, căci de nu-l vom asculta, ceia ce nu voim să facem de bună voe, tot o s-o facem de nevoe: că împăratul o să afle de încăpăţinarca noastră, o să se supere pe moldovenii lui credincioşi şi o să-i trimeată pe toţi tocmai la Sibir. Parcă ar avea împarutul inimă ca a lui!

— „Da cine să se uite în gura lepădatului de neam şi de lege, bre oameni buni, sări Gheorghe? De-ar avea împăratul aşa gând, ne-ar schimba şi preoţii. Dar el nici cu spetele nu ştie ce plănuiesc cinovnicii lui şi cât le face pielea. El împărăteşte a-snpra atâtor limbi şi credinţe deosebite şi toate limbele şi credinţele colea, sunt de o potrivă înaintea lui. Am auzit că în Kaveaz, simt nişte păgâni, care se închină focului, la Krim, tararii an meceturi (Mecet: geamie pe ruseşte) de lege turcească: na! dincolo, peste Nistru, nu sunt atâtea costioluri (Costiol: biserică catolică pe leşeşte) leşeşti? Le supără împăratul? Ba o făcut leşii, nu de mult, sub ocârmuirea împăratului Niculai Pavlovici, cogeamite costiol în mijlocul Kişinăului, adică pe pământ moldovenesc. Toate popoarele împărăţiei gră-esc nesuparate limbele lor şi se închină aşa cum au apucat dela părinţi, şi tocmai pe noi care suntem de o lege cu dânsul, să ne silească împăratul să ne schimbăm rânduiala bisericească, să ne lepădăm de limba şi de obiceiurile noastre? Atunci oprească-ne şi de mămăligă, pentru ca să ne hrănim cu hliban (Hliban: termen de dispreţ, pe care-l dau românii pânei negre de secară; pe ruseşte hleb adică pâne)de cel negru din făină de sacară şi cu zeamă de buruiană chine-zească! Unde s-o mai auzit? Dreptate ar fi asta?“

—„Da lasaţi-i să latre, oameni bun, făcu bătrânul Sandu, cel care începuse vorba cu Kneazul! Işi fac şi ei nume bun în faţa nacialnieilor, că le trebuie şi lor slujbă ca să mănânce o pâne. Ori cât ar stărui ei de mult şi chiar şi împaratul, cât lumea n-or putea să facă din Moldovan, Rus. Mai degrabă din Rus, Mol-dovan. Ia, vedeţi voi pe băeţii cumătrului meu Terenti? Cel care a luat pe fata Hâncului din Stoicani şi s-o aşezat lemnar la noi în sat? Mai seamănă ei a rus-naci? Ori mai grăeşte cineva ruseşte pe la dânşii a-casă? Nici pe dânsul chiar nu-l mai de deosebiai dintre noi, până s-a sfârşit. Și parcă numai el? Cei de o seamă cu mine şi chiar mai tineri, or fi ţiind minte şi acum, că după ce s-o închis Prutul şi s-a deschis graniţa Nistrului, au trecut cu miile rusnacii la noi, aşezându-se tot pe unde erau satele mai rare, din pricina păgânilor. Ei şi ce s-o întâmplat cît dânşii? Abia câte unia mai îndrugă câte nu cuvânt de al lui, da limba noastră au deprinsa bine cu toţii. Vorbesc ruseşte, cum vorbim şi noi, când trecem peste Nistru; acasă însă o iau îndată pe moldoveneşte, vorbind stricat, de te prăpădeşti de râs. Apoi fiind în năravul neamului, ca ori cît de puţin, dar tot să şterpelească ceva de la alţii, ne-am luat şi portul şi obiceiurile. Doar un lucru le-a mai rămas, dar şi acela numai vara: nişte pălării de paie ţuguiate şi largi cît roata carului!ˮ

— „Moş Sandule, făcu Gheorghe, de ce nu-i spui, Măriei Sale, pricina ceia cu hotarul dinspre Stoicani?“

— „Ce pricină de hotar cu Stoicanii, moş Sandule, întrebă Kneazul?ˮ

— „Ia, făcu, moşneagul, ghinirarul Starov, cum îi zice, cel de la Stoicani şi-a făcut obiceiul rusesc şi-a hrăpit vre-o patru sute de fălci de pădure din Ciripcău. Tot stejari de cei groşi şi bătrâni!ˮ

— „Cum se poate? Și-i demult de atuneca?ˮ

— „Ba nu-i tocmai demult. Să tot hie vre-o doi, trei ani. Leahului îi şi începuse a-i merge prost. Nici bucate nu se prea făceau, dar nici foiţele nu-l prea mai ajutau, că mai juca şi curţile, bată-l scârba. O vrut el să se pue de pricină cu Rusul, da n-o fost chip. O venit ghineraru cu oameni mulţi şi ziua-n amiază mare, o mutat toate petrele de hotar, de pe vârful Măgurei, tocmai la pârăul Broaştei şi tot drept înainte pană la Săhăstria surpată!ˮ

— „Numai iaca vine şi leahul în trăsura lui cu cinci cai înhamaţi leşeşte. Rusu 'l întreabă frumos de ştie bine că hotarul nu era aicea în vechime? Lea-hul n-are treabă şi începe a zbiera şi la ghinerar că hotarul e la măgură nu aici. Că el a dat bani pe pă-mânt şi nu l-a luat hapca cum vor să facă alţii! Vrea să zică, face rusul, D-ta Proşe-Panie, mă faci pe mine ruskii ghiniral, maşennic, adică talbar? Şi hărţii leahului o palmă. Când o simţit, Proşe-Panie, din cotro bale vântul, ţuşti în trăsură şi goană pe telegari, de nu i-ar fi ajuns nici pasărea!

— „Deh, oameni buni, făcu kneazul îngândurat, să „nu aibă cumva Rusul dreptate. Pe leah îl ştim ce viţă „de om de treabă era; mai de grabă un hoţ ca dânsul să fi mutat pe ascuns hotarul pe măgură, de cât cogeamite ghenereal împărătesc, să-l scoboare fără ru-şine de lume tocmai la pârău. Hotarele se mut după judecată, iar nu după pofta fiecăruia. Te pomeneşti că o fi găsit ceva documente vechi de hotărnicie şi el ca soldat, neştiind poate bine pravilele şi încredinţat de dreptatea lui, o fi mutat de la dânsul petrele acolo unde trebuiau să fieˮ.

— „Nu se află, Măria Ta, strigă moş Toader! Noi cunoaştem hotarele moşiei toate, de când eram copii şi acolo au remas pe unde sunt şi astăzi în părţile celelalte, iar dinspre Stoicani, erau la Mugură pân-a-cum doi, trei ani. Apoi cum să nu ştim noi, cu badea Gheorghe de lângă mine? Hotărnicia cea de pe urmă s-o făcut cu vre-o câţi va ani înainte de închiderea Prutului. Pe mine m-au bătut pe hotarul celalt dinspre Temeliuţi, la Dracilă, ţiu minte şi acu; iar pe Gheorghe, cu era numai de-o şchioapă, tocmai pe vârful dinspre Stoicani, la piatra cea de mijloc de la Măgură în sus.

Iacă întrebaţi-l că-i faţă. Nu l-au bătut pe dânsul acolo?ˮ

— „Cum v-au bătut?... Cine şi pentru ce? ˮ

— „In hotărnicii domneşti, pentru ca să ţinem noi minte! Aşa era obiceiul pe atuncea: când pornea vreo hotărnicie, pe lângă cele două pluguri care trăgeau brazdele după arătarea hotarnicilor domneşti şi carele încărcate cu pietrele de hotar, pe lângă martori şi me-gieşi, se mai luau şi atâţia copii mititei, câte petre a-veau să se îngroape şi la fiecare piatră se aşternea pe jos câte un mucos de copil, i se da cu vărguţa cât putea suferi şi îndată i se dăruia câte un ban de argint zicându-i-se: Iaca vezi? Aicea-i hotarul: să nu-l uiţi câte zile îi avea, că de asta ai mâncat batae!”

După ce se încredinţă şi din hrisoavele vechi şi din planul ce-i fusese încredinţat, odată cu vodul vo vlatlenie, că ţăranii nu spuseseră decât adevărul, knea-zul hotărî înainte de a începe vre-o judecată, să facă o vizită de bună vecinătate generalului Starov, ca să vadă de nu se va putea curma neînţelegerea prin bună înţelegere. De ce să se pue rău de la început cu un vecin de moşie?

Se îmbrăcă dar de vizită mare, ca la oraş, porunci să i se pue patru cai la faeton şi în mai puţin de un ceas şi jumătate mergând tot în răcoarea frumoaselor păduri de sţejar, se pomeni la Sloicani.

Nu voi descri curţile generalului Starov, iubiţi ci-titori, pentruca le-aţi mai întâlnit, descrise mai bine de cât aş putea-o face, de către marele Gogol, în vestitul său roman „Suflete moarteˮ Destul dar să vă spun ca era prototipul caselor de pomieşcic de ţară, precum le întâlneşti în toată Velico-Rusia; mari, dar cu un singur cat; scările de intrate de lespezi şi cu pridvorul susţinut de stâlpi, care susţin şi ei un frontal triunghiular ca la templele antice; un mare zid bine vărut împrejmueşte şi casele şi heiurile, acoperite toate cu table boite verde deschis, ca şi poarta de intrare. Un vezeteu spala o droşcă cu un cal, cu hlubele răze-mate de zid, pe când un altul ungea la soare nişte hamuri. Incolo, cea mai mare curăţenie: nici hambare, nici coşere, nici gunoi, nici găini, dar nici o floare sau vre-un pom!

Excelenţa Sa, prevestită din ajun prin un bilet, aştepta mosafirul în zala mare de primire, îmbracai în mare ţinută, cu decoraţiile pe piept şi so primbla încet, rezemat pe un baston, al cărui mâner de sidef, era în formă de cârjă. La intrarea oaspelui, făcu ge-neralul câţi-va paşi, cât putu mai grăbiţi spre dânsul şi cu mâna întinsă:

—„Am onoare a mă recomanda kneazul Alexan-dr-Dimitrievici Mavrocosta, vecinul de moşie al Ex-celenţei Voastre, făcu noul sosit întinzând şi el mâna!ˮ

— „Ostavuoi gheneral Major, Nicanor Alexievici Starov, răspunse dărj bătrânul, scuturând energic mâna oaspetelui său şi încercând a bate din pintenii săi ab-senţi. Apoi ducându-l spre o canapea de paie, la fel cu restul mobilelor: „Sunt foarte bucuros că am de vecin pe o persoană de înaltă nobleţă şl care de la început s-a învrednicit de o prea înaltă bună-voinţă. Ar fi fost de datoria mea să mă prezint în plină uniformă la d-tră Vaşe Siatelistvo (, pentru ca să vă felicit de aşa cinste mare; dar mi-aţi luat-o înainte. Apoi mi-lostiviţi-vă să ertaţi pe bietul bătrâlor, care nu se prea mişcă cu uşurinţă din pricina rănilor capatate pentru Matuşca Roseia Aş putea îndrăzni să vă fac primirea cu un pahar de ciai?“.

— „O nu! Vă mulţumesc, Vaşe prevoshoditelistvo sări bietul Român, care nu mai putea de căldură! Pe vremea asta, mai bine un pahar de apă rece, de aş îndrăzni să cer“.

— „Silifan, mugi generalul! Degrabă două sticle de limonndă de zmeură şi de caise de la ghiaţă şi o butâlcă de rom jamaica! Da paşol scarei dubina! adică dar tuleşte-o mai iute buşteanule! Apoi cu mare gin-găşic către oaspe: d-tră Vaşe Siatelistvo, sunteţi de obârşie din Moldova?

— „Născut, crescut şi trăit acolo, până, mai eri, Vaşe prevoshoditelislvoˮ.

— „Frumoasă provincie şi... bun vin, făcu bătrâ-nul cu convingere! Aţi fost, de sigur, la Iassah?ˮ

— „Sunt chiar de acoloˮ.

— „Bun vin... şi frumoase cuconiţe! Dar la Va-sluievo, aţi fost?

— „Cum nu? Cunosc bine şi Vasluiulˮ.

— „Ah! ce fete frumoase şi ce vin bun! Dar în Focsanah, aţi fost?ˮ

— „Acolo am şi o moşie, nu departe de oraşˮ

— „Poate la Odobieştâ? Acolo fete şi mai fru-moase şi vin şi mai bun. (În lipsă de vin de Odobeşti Ecc. Sa, turna cu nemiluita rom-jamaica în limonada de zmeură, ca să-şi limpezească amintirile). Dar la Buzef, Bucareşt şi Brailov? Ia acolo fete frumoase şi vin bun de la Dragaşanoff! Ah vinavat Kniazi! Uita-sem că dv. sunteţi de obârşie moldovenească, iar nu rumunească, aşa că nu puteţi şti, pentrucă nu sunteţi rumun, cum se numesc ei acolo!ˮ

—„Ba, m-au dus împrejurările şi în ţara ro-mânească.ˮ

—„Atunci aţi observat desigur, că în aceste două provincii turceşti, numele oraşelor sunt mai toate ruseşti ca Dorogoi, Guş, Galaţof, aproape ca şi la noi în Basarabia. Numai trebue să ştii să le rosteşti. Da! să nu te iei după băştinaşi care le zic stricat. Se vede cât colo că înainte de a fi locuite de moldoveni şi de rumuni, toate localităţile acelea erau ruseşti! Puţină băgare de seamă şi le dai îndată de capăt. Iacă de pildă moşia D-tră Kneazule- Cine poate să-i zică pe nu-me? Șî-rip-Ke-u! Este oare cu putinţă? Noi i-am zis între noi Cerephova, pentrucă sună mai frumos. Ei bine, mă credeţi? Inchipuiţi-vă că am găsit în părâul care ne hotărăşte, cogiamite ceropaha (broasca ţâstoa-să) cât bastonul acesta de mare! Dovadă că înaintea pripăşirei Moldovenilor pe aicea, vechii locuitori Ruşi, numeau moşia D-tră Cerephova, adică unde sunt broaşte ţâstoase şi că Moldovenilor fiindu-le greu la rostit, ftu preschimbat-o în Șiripkeu, care e urât şi nu are nici un înţeles. Adevărul isteric rămâe netăgăduit, că mo-şia D-tră se chiamă Cerephova şi nu alt fel!

Folosindu-se de împrejurarea că venise vorba des-pre Cerephova, Kneazul îl întrebă pe bătrân, dacă are vre un document din care ar reeşi că hotarul moşiilor lor, ar fi fost pârâul Broaştei, înainte de a fi test aşezat pe măgura din deal ca acum vre-o trei ani în urmă?

— „Ba n-am nici un astfel de document şi nu cred să aibă cineva vreunul, răspunse generalul, cu o sinceritate de adevărat militarˮ.

Atuncea Mavrocosta îi arătă documentele sale şi planul oficial întărit de mejavaia pravlenia şi de grajdanskii sud. Excelenţa sa întinse planul pe masa şi-l cercetă de-amărunţelul cu compasul, ca o hartă de rezbel, tot dând din cap şi sforăind ca caii răpciugoşi. Apoi după ce se sătură de ales puncte strategice, că doar alta ce putea să priceapă, se aşeză iar lîngă Ma-vrocosta şi spuse deschis:

— „Eu Vaşe siatelistvo, ştiu tot aşa de bine ca d-ta că hotarul este la Măgura de sus şi nici cum în vale la pârău. Când l-am mutat însă acolo unde se află astăzi, eram în toată deplinătatea dreptului meu pe pomieşcic rus şi de general major rusesc. Cerep-hova era atunci a unui poliak mişel trădător ca toţi poliacii. Pământul meu de pomieşcic rus, fiind alăturea de nişte pământ leşesc, mi-am făcut datoria să-l încalc, mai dând leahului peste socoteală şi o palmă zdravănă. El, de ce a fugit ca un păcătos? Acuma însă că acel pământ nu mai este leşesc, acum că a încăput pe mâni prea nobile, pe mânele unui kneaz care se bucură de prea înaltă bună-voinţă, treaba se schimbă, cu totul. Eu sunt general maior rusesc, un vrednic soldat care şi-a vărsat sângele cu vadra pentru Prea Inaltul Nume! Eu nu sunt tâlhar încălcător de moşii! Priveşte colea lovitura de sabie ce mi-a dat-o un cer-chez! Am în piept şi astăzi două gloanţe; dar sbură-tura de schijă, care mi-a luat jumătate din palpa stân-gă, m-a scos şi din rândurile oştirii! Un astfel de om nu fură din pământul unui dvorianin! O să vezi singur că nu sunt vinovat: Silifan! mai tună odată bătrânul, să vie pricascicu! Acu! Indată!

—„Aice de faţă, Vaşe prevohoditelistvo, răspunse chiar pricascicul, care aştepta după uşe cu o condică subsioara şi auzind poruncesc şi aratasc în prag!

„Ce ţi-am poruncit cu şuiule şi tontele, când cu mutatul petrelor dinspre Cerephova?ˮ

—„Aţi binevoit să-mi porunciţi, ca să le mut de pe dealul Măgura, la izvorul Broaştei şi am îndeplinit porunca, Vaşe Provoshoditelistvo!ˮ

— „Și care era pricina care mă făcea să-ţi dau porunca asta? Adă-ţi bine aminte, cap de vită, căci eu un general major împărătesc, m-am înjosit să ţi-o spun ţie, un biet pricaşcic!ˮ

— „Ţiu minte, Vaşe Prevoshoditelistvo. Aţi bine-voit a-mi arăta că este de datoria ori-cărui Rus, să în-calce pământul poliacului, ca să răzbune pe bieţii noş-tri frăţiori, soldaţi omorâţi de vostancic poliaci prin trădare.

„Bine băete! Cel puţin văd că tot ţii minte dela mâna până la gură. Dar ia să-mi spui: Tot pământ de poliac avem acum la hotarul despre Cerephova?ˮ

— „Nici de cum, Vaşe Prevoshoditelistvo! Acum moşia Şiripkeief, cum îi zic moldovenii, aparţine Knea-zului Alexandr Dimitrievici, Mavrocosthin aici de faţă!ˮ

— Poate că acuma ai aflat-o şi tu, derbedeule, de la vizitiul kneazului?ˮ

— „Ba mai de mult. M-am întâmplat la grajdanskii sud, tocmai în ziua când a perdut poliacul pricina cu Șiripkcief!“

„Atunci, cum ai îndrăznit tu sukin-Sin maşennic, tună deodată bătrânul general sculîmdu-se şi ameninţând cu bastonul pe bietul pricaşcic, cum ai îndrăznit să nu pui îndată petrele la loc, de unde le-ai luat? Acum pun să gătească pentru nemernicia D-tale un kulibiac de douăzeci şi cinci de rozje! Mută îndată pietrele tâlharule, că te ucid în bătăi îţi rup coastele! Paşol von scatina!“ Și bietul pricaşcic zbură pe scări. Apoi în-torcîndu-se falnic către Mavrocosta, îi zise străngîndu-i mâna: „Iată Vaşe Siatelitsvo, cine este ostavnoi gheneral major: Nicanor Alcxeievici Starov! Poate să şi gre-şească, dar ştie întotdeauna să-şi îndrepte greşeală cea fără de voe. In urmă se aşeză din nou, foarte liniştit şi zîmbitor lângă musafir şi-l întrebă:

— „Cred că aţi şi fost la Petersburg să mulţumiţi noului ţar, pentru Inalta Milă?

—„N-am putut până acuma, dar mă pregătesc de plecareˮ.

—„Hm! Cam târziu; dar dacă n-aţi putut, ce să faci?! Eu unul să ştiu ca v-aş lua între spăngi, dar nici mort nu v-aş lăsa să făptuiţi o asemenea necuviinţă! Trebue să plecaţi îndată! Să-i spuneţi numai că v-a trimis ostavnoi general major Nicanor Alexeievici Starov. că vă primeşte îndatăˮ

—„Il cunoaşteţi personal?ˮ

—„Ba pe aista foarte puţin, ca naslednic. Dar am cunoscut foarte de aproape pe răposatul său părinte, Nicolai Pavlovici. In afară de fronturi şi de părăsi unde îi prezintam comanda înca, m-au învrednicit să fiu primit cam de vre-o şase ori în audienţă particulară. Atunci, vorbeam cu dînsul ca şi cu D-ta, Va-şe Siatelistvo, ca şi cu D-ta!

—„Pot îndrăzni să vă întreb, făcu Mavrocosta, u-milindu-se şi el înaintea unui om atât de bine văzut la curte, pot îndrăzni să vă întreb, cum se petrec a-ceste audienţe particulare?ˮ

— „Cu cea mai mare plăcere! E bine chiar să le aflaţi şi D-tră amănunţit, ca sp nu faceţi acolo vre-o boroboaţă. Ştiţi D-tră, omul nedeprinsˮ...

— „Vă mulţumesc, Excelenţă Spuneţi:

— „Eu mă prezintam în mare ţinută de ţeremo-nii ca toate decoraţiile şi cât mai noi, ca sa pară mai frumoase. Un ţeremonii-meister ne primea pe toţi în sala de audienţă. De aveai să dai o jalba că-tre Inaltul Nume, o lua el şi o dedea adghiotantului general de serviciu. Apoi ne aşeza în front, după cin şi după vechime.

— „Parcă spuneaţi că audienţa era particulară?ˮ

— „Bine înţeles că nu era publică; odată ce nu se primesc de cât acei ce au să fie prezintaţi. Ce? Socoteai că trecem unul câte unul ca oile la strungă? Aşa se primesc numai nemţii şi străinii, dar e foarte rar şi asta. Pe noi ne aşează în front: cei mai mari în grad sau în vechime în flancul drept. Să vezi ali-niere de generali! Când te uiţi dintr-un flanc, parcă-i un singur om: tovarăşul D-tale din dreapta dacă eşti tocmai ultimul din flancul stâng! Și încordaţi cu toţii de ne tremură umerii obrajilor!

— „De-odată se deschide largă uşa dinspre flancul drept şi apare în prag, înaintând încet şi falnic, Țarul! ţarul a tuturor Rusiilor! Țarul unsul lui Dumnezeu! Ţarul pravoslavnic, Nicolai Pavlovici învingătorul! Inalt, subţire şi frumos, el nu mai pare a fi un om, ci însuş un Dumnezeu mai mic, sau cel puţin arhan-ghelul biruinţei. Iată cum aparea Nicolai I-iu în ochii „ostaşilor săi credincioşi.

„—Şi această fiinţă, mai presus de oameni, se cobora între noi şi ne vorbea ca orice muritor! Nici unul nu rămânea neîntrebat de dânsul! Şi ce memorie mai avea! Iaca, de plidă pe mine, pe care nu m-a primit de cât de şase ori în toată viaţa lui, mă întreba de diecare dată:

—„A stò Straròv, zdaròv?! Ori când era grabit zdaròv, Straròv

—„Zdravie jelaiem, Vaşe Impei-ratorakoie Velicestva strigam eu din toata inima! Și îndată trecea la un altul. Numai odată, urmă bătrânul, cu ochii plini de lacrimi, numai odată... când m-o primit pentruca de pe ultima oară, văzându-mă rănit, şchiop şi spriji-nindn-mă în două cârji, s-a uitat lung la mine, dar aşa de blând şi de trist că m-a pătruns privirea sa în suflet; apoi dând din cap, mi-a zis; Nu, nu Starov! Ti brat, niezdarov! Chiar a doua zi m-au şi pus în ostavcă! De-atunci... nu l-am mai văzut şi nici că l-oi mai vedea vre-o dată! Și începu bătrânul ostaş a plânge eu sughiţuri.

După ce se mai linişti, Kneazul îl întrebă, dacă atâta numai vorbeşte împăratul în audienţele sale particulare?

—„Dar ce, sări generalul Starov, găseşti că nu-i de ajuns? Ai fi voit poate să mă întrebe dacă spălătoreasă mi-a dat bine cămaşele pe tăvălite? Ce are nevoc să-ţi mai vorbească, odata că te pricepe numai dintr-o privire? Ai cerut vre-o înaintare în cin sau în decoraţie? Se uita la tine, apoi dnpă audienţă şi la cererea ce i-o înaintează adghiotantul dijurne, te-a şi priceput! Ba dacă fu spete, poate chiar să te şi înainteze!....

—„Acum ce o fi făcând aista noul, nu pot să ştiu, făcu bătrânul Starov, ducând pe oaspete sau până la trăsură. O fi poate acum nouă moda pe acolo. Nou Împărat, lume nouă şi poate noi obiceiuri. Dar d-ta Knea-zule, să asculţi de un biet bătrân care te iubeşte, pentru ca eşti de neam mare şi bine crescut. Să te duci negreşit la Petersburg, să ceri audienţa particulară lui Ale-xandr' Nicolaievici şi să-i spui mă rog, ca te-a trimis la el. chiar ostavnoi general maior Nicanor Alextevlci Staròv.

O ultimă strângere de mână şi porni trăsura tot prin mândre păduri de stejar, până satul Ciripcău, zis ponte şi Cerephova, dar desigur cu multe veacuri înainte de descălicătoarea lui Bogdan!

Nici nu trecuse o săptămâna de la vizita ce o făcuse Mavrocosta la Stoicani, că veni moş Sandu de la pădure. Kneazul îl aşezase la Sihăstria surpată ca cheltui, adică mai maro asupra celorlalţi pădurari. Carte nu ştia moş Toader şi nici socoteală: punea degetul pe semnul crucei de pe hârtie şi bun iscălit era şi pe moldoveneşte şi pe ruseşte. Avea însă cuţit bun şi nuieluşe bune de răbuş, tinde nu găseşti? Când încresta odată răbuşul, apoi ţinea minte bine şi nu l-ar mai fi putut vinde nimene.

In zina aceia îi zimbeau privirile şi dând din cap îi spuse kiteazului: „Doamne, Măria Ta, că iute şi-o mai mutat Rusul petroaele la locul de mai înainte! Hâhăi! Frica sireaca! Tot ea păzeşte bostanăria!“

—„Nu fi niutucios, Sandule, îi răspunse boerul! Ce frică poate avea generalul Starov de mine? El n-a făptuit nici cu un gând de hrăpire ci numai în ciuda leahului. Intre câne şi motan, ori între rus şi leah, tot o dragoste! El, saracul şi-a varsat sângele o viaţă de om pentru ţara lui şi împărat. E un suflet de viteaz în trup de om cinstit şi detreabă.ˮ

—„Na! Apoi cu ce zic, făcu şiretul bătrân?Ca ru-sul cinstit şi de treabă, nici nu cred să fie altă naţie? Chiar de-l prinzi cu lucrul tău în buzunar, zice că la gă-sit şi pace bună. Au chiar o vorbă în privinţa asta: „kole vaşe, tac biriteˮ dacă i-al tău, ia-ţi-l! Şti-am eu de atunci cum o să se isprăvească trebuşoara asta. Ia să fi fosr un altul, fără trecere la împăratul, ca Măria Ta, după cum se aude că eşti, tot aşa de-treabă ar fi fost Rusul?ˮ

CAP. VII
Prin stepe şi păduri

Na de frica generalului Starov, că l-ar fi putut duce la Petersburg între spăngi, dar totuşi Mavrocosta se gândea cu tot dinadinsul să întreprindă această lungă călătorie, din simţ de bună-cuviinţă. Cu toată dreptatea ce o avuse nevastă-sa în revindicarea celor patru moşii, nu era mai puţin adevarat, că împăratul îi făcuse lui, abia venit în Rusia, o favoare care o primeau foarte rar chiar Ruşii de baştină şi numai ea răsplata unor îndelungate slujbe. Când cineva te în-datoreşte întru ceva, buna cuviinţă cea mai de rând, te sileşte a-i spune măcar un: mulţumim D-tale!— Războiul se sfârşise în chip nemulţumitor pentru Ruşi şi două din cele patru moşii pe care le câştigase knea-zul, trecuseră în ţara Moldovei împreună cu colo trei judeţe: Cahulul, Bolgradul şi Ismailul,— alcătuindu-se aşa numita graniţă uscată: Leova-Tatarbunar-Marea Neagră. Tânărul împărat se pregătea să meargă la Moscova spre miruire şi pentru ca să-şi pue pe cap coroana de Monomach. Se va duce dar şi el la Moscova să privească sărbările, căci deh! nu în toate zilele se încoronează cîte un ţar; iar în urmă va merge şi la Petersburg, să se prezinte la curte.

Lesne de zis, dar mai greu de îndeplinit.

Din toată Rusia, afară de Basarabia, nu cunoştea până acum de cât Odesa şi ruseşte putea abia să vorbească cu chelnerii şi izvoşcicii. Chiar cu generalul Starov care nu ştia altă limbă, întimpinase ceva gre-utăţi. Acum că avea idee de audienţile particulare de la curtea rusească, îşi zicea cu groază: „Te pomeneşti că-mi vorbeşte ţarul ruseşte! Aşa o că m 'm făcut de râs în faţa bontului? Apoi să pleci cu nevastă şi copil mititel po doroghi stolbovoi, timp de opt zile şi şapte nopţ într-una, era lucru aproape peste putinţă. Să plece singur să să-i lese pe amândoi la Ciriăcău, un sat de parte cu patruzeci de ceste se Soro-ca şi şaizeci de Bălţi!? Ce se fac ei la vre-o în-tâmplare de boală? Apoi nici casele nu erau tocmai cum trebue: stuful era nou, bată-l să-l bată şi nu avusese încă vreme să se aşeze; aşa că cu prilejul ploaei din noaptea trecută, bieţii boeri făcuseră fere-deu de apă rece chiar în pat la dânşii. Noroc că nu plouase în odaia copilului să mai şi răcească! Până să se usuce la soare şi să se prefăcă lâna din saltele, beizadea Alecu, propuse domniţei, să ducă pe vre-o două, trei zile la moşia cealaltă, pe care D-nei nu a cunoştea încă.

Poposiră scara la Vlăsilcău, o moşie mănăstireas-că pe malul Nistrului, o batae de puşca de Soroca. Ca arendaş era un grec bătrân care trăia acolo tot anul cu nevastii-sa şi cu o cumnată văduvă, doua persoane foarte culte şi amabile. Cu mare bucurie a cesti oameni buni şi primitori ospătară pe prinţii Mavrocosta în încăpitoarea lor căsuţă, a cărei grădiniţă era udată de apele limpezi ale Nistrului. Prânziră chiar şi statură de vorbă până târziu într-o sufragerie de vară, clădită pe taraşi pe apa râului, ca un chioşc de pe Bosfor. Acolo aflată că grecul aştepta zilele acestea pe fiul lui, co îşi luase diplomele lui de doctor în medicină în Germania, fusese ataşat vre-o doi ani la cel mai mare spital diu Berlin şi că acum venea să se odihnească pănă la iarna în Vasil-cău, înainte de aşi lua libera practică pentru ţara ru-sească. Atunci se va stabili la Kişinău, unde chiar de la început, era asigurat de clientela coloniei greceşti.

Când a doua zi, domnişa dădu cu ochii de Ca-săuţi, mai că nu-i venea să se mai întoarcă la Cirip-cău şi-i părea rău acum, că nu luase cu dânsa şi co-pilul. Mă rpg: poziţie încântătoare, casă în care nu ploua nici odată, doi doctori şi o spiţerie la Soroca. O plamă de loc; alţi doctori şi spiţeri la Impoli şi pentru azuri mai grave doctor din Berlin. Apoi o gră-dină frumoasă şi răcoroasă la spatele casei, băi reco de Nistru la doi paşi,— şi ce băi! Pe un nisip auriu, ferit de petre şi nămol, fara vuitoare primejdioasă şi într-o apa cum e cleştarul! Femeia posesorului ci ve-selă şi drăguţa mamă de familie, o vrednică şi bună gospodină. De şi se ura cetind la romane franţuzeşti, dând lecţii copilului, sau cosând la gherghef, puneai cai la trăsură şi pe şoseaua ceea turcească erai la Va-silcău în mai puţin de un ceas—şi acolo găsiai cu cine vorbi. Apoi domniţa îşi făcuse studiile la Lemberg şi ştia leşeşte; putea dar să treacă apa şi să viziteze Iampoli, unde iar ar fi putut face cunoştinţe bune şi găsi romane franţuzeşti sau cărţi poloneze din belşug, cu toate că acum că se făcuse verno-podannaia înflă-cărată, patriotismul ci rusesc şi proaspăt nu-i mai în-găduia nici o simpatie pentru limba şi ideile foarte-lor sale prietene de şcoală.

Se întoarseră dar boerii la Ciripcău. Domniţa îşi trimise cu vre-o două harabaşe la Cosăuţi ce-i trebuia din lucruri şi din mobile, precum şi vre-o două slugi. Lasă pe celelalte şi cu toată gospodăria casei sub stă-pînirea autocratică a Cocoanei Marghioala şi luând pe copil şi guvernantă în faeton şi pe bucătarul pe capră (după ce servise masa boerilor) apuca deadreptul drumul Nistrului, pe când beizadea, în careta cea mare şi cu Ienăcache pe capră, luase din ajun drumul Ki-şinăului, ca de acolo să-şi facă ultimele sale pregătiri pentru lunga sa călătorie.

Pe vremea aceea nu era lucru de nimic, să pleci de la Kişinău prin Kiev la Moscva, de acolo la Pe-tersburg şi să te întorci prin Vitebsc, Jitomir, Ber-dicev şi Mohilev. Numai la dus, de plecai într-o luni tot luni ajungeai şi la Moscva, de nimereai vreme bună şi nu întâmpinai pe drum ceva întârzieri, numai atât că era lunea cealaltă! De dădeai însă de piedici şi întâmplări, puteai să ajungi şi într-o marţi; dar câte marţi mai puteai număra pe drum, aceasta, numai cel de sus, ar fi fost în stare s-o prevadă, începând de la gubernator, toţi se interesau de îndrăzneţul care înfrunta o asemenea, călătorie. Toţi căutau să-l ajute şi să-l lumineze cu sfaturişe lor: şi Stan păţitul şi cel care nu trecuse în viaţa lui rohatca Kişinăului.

De fapt, careta boerească era destuş de luxoasă şi foarte încăpătoare. Puteai în voe bună să-ţi faci vizi-tele de etichetă pe uliţele Iaşului, să mergi şa bal şi la teatru, fără să duci grijă că vei boţi malacovurile cucoanei, dar să locuieşti zi şi noapte timp de o săptămână, fără nici o opreala, las, că te-ar fi a-pucat cârceii, dar ai fi întimpinat multe lipsuri. Deci Ec. Sa D-nul Vinograţki, viec-gubernatorul Basarabiei avu bunătate să vândă foarte eftin kneazului Mavro-costa dormeza lui, adecă careta sa de călătorie. La vreme rea nici n-ar fi avut ce trage la dânsa şase bouleni voinici, fie noroiul şi peste butucul roatei, dai la vreme bună, mergea repede şi cu opt cai de cei voinici, din poştele împărăteşti bine înţeles, căci cu de ai noştri, nici cu zece! Dar adevărat că era tră-sură de drum.

Sus cât ţinea podul caretei, erau două rânduri de valize mari şi late, făcute din pele de vacă şi în fiecare puteai să aşterni albituri, aşternuturi şi haine, fără să le îndoeşti, oricât de lungi ar fi fost. Cu rân-duiala asta, cu cât le-ai fi tixit mai tare, cu atâta e-şeau mai neboţite şi mai bine calcate. Dinapoi o coa-da cât uu faeton cu poclet pentru ca şi slugile să fie adăpostite de frig şi de ploaie. Sub scaunul din coadă era pivniţa cu cadre de sârmă pentru douăzeci şi pa-trii de sticle: tot acolo era şi cămara pentru rezervele de mâncăruri, cuprinsă într-o ladă de tinichea, ca sa le ferească de praf şi de căldură.

Inăuntru, pe laturea dreaptă, ascunsă în capito-nagiul îmbrăcăminţei, biblioteca iar partea opusă, în acelaş loc spiţeria. De trăgeai de doi nasturi de sidef, aşezaţi chiar sub geamurile din faţă, eşea de sub partea de sus a caprei vizitiul, o masă pusă, cu farfurii, tacâmuri, pahare, încărcate ca la vapoare şi cu două tingiri ermetic închise pentru bucate. Scaunul pe care şedeai era prevăzut cu două rânduri de perine.

De-ţi venea somn, împingeai masa la loc, şi tră-geai de alţi doi nasturi, aşezaţi ceva mai jos decât cei dintâi şi-ţi venea o parte din peretele de dinainte să se aşeze pănă la scann, deschizând o gaură adâncă cat ţinea capra trăsurei, care şi ea era făcută destul de lungă, anume pentru ca să poată încăpea întrinsa picioarele omului celui mai lung. Atunci nu-ţi mai rămânea de cât să aşezi perinele de sus, la nivelul celor de sus, şi se făcea aşternutul ca acasă şi puteai dormi şi desbracat, dacă aveai poftă. Totul era aşa de bine prevăzut, eă de ridicai cele două rânduri de perine, se deschidea în scaun şi un... (cum să-i zic mai cu perdea?.., un tout à l-égout sau mai exact tout à la doroghi stolbovoi!

Dar nu erau numai acestea huzururile ce le gă-seai în această minunată caretă! Iluminatul era înfă-ţişat cam astfel: In trăsură două reflectoare cu lumâ-nări pentru ca să te puţi distra noaptea cetind pe Paul de Kock, atunci la modă, dar mimai când hopurile în-tâmpinate pe drum îţi dau pas la această petrecere; iar afară pe lângă cele două felinare obişnuite la ori-ce trăsură, cu altul sus de tot, deasupra capului viziteului cu un cogeamite reflector în care ar fi ars şi două lumânări deodată, dacă iamşcicii nedreprinşi încă cu lumina, nu le-ar fi stins, precum şi cele din felinarele de pe laturi, preferând încă întunerecul. Nici soneria nu era neglijată: înăuntru un găetan de mătase verde cu canaf, trecea prin o găurice mica tocmai la coadă. Ienacache îşi lega de încheetura manei capătul de afară, aşa că de trăgea beizadea de canaf, îşi trezea camardinerul, oricât de adânc ar fi dormit.

Un singur lucru lipsea în acest belşug de huzu-rind: un spălător! De ce oare? Să fie poate o rămă-şiţă atavică din frica şi ne place retrase de poporul rusesc, când sfântul Vladimir Monomachul la vârît cu deasila în apele Dniprului, pentru ca să-l boteze? De ce această frică de apă la dânşii?

In aşa huzur rusesc ajunse kneazul la Dubasarii de pe malul Nistrului, chiar alăturea de gura Răntului basarabean. Acolo dădu de o mică pedică: Nistrul se trece pe pod umblător; sute de care şi de căruţe-şi aşteaptă rândul pe amândouă malurile lui: de o mine-reşti tocmai când podul încărcat începe a se depărta de mal, oricât ai fi de kneaz, eşti silit să să aştepţi să treacă dincolo, să descarce şi să ăncarce de iznoavă, apoi să treacă dincolo, să descarce şi să încarce de iznovă, apoi să treacă în coace şi iar să descarce pentru ca să-ţi facă şi ţie loc! Se perdu deci un ceas cu trecerea şi schimbarea cailor la poşta de peste apă şi apoi drumul înainte prin stepele ukrainene.

Ukraino! Ukraino! pământ de libertate, în care sălăşlueşte din vremuri cea mat tânără ramură din cele trei mari seminţii slave. Ukraino, ea stepele tale verzi ca marea şi nemărginite ca cerut, în care libeiul cazac îşi păştea şi herghelia şi ura împotriva păgânului şi a leahului!. Ukraino poetică a lui Hmelnitzki şi a lui Mazeppa, în ce hal ai ujuns!? Fraţii tăi de sânge, dar nu de lege, te-au asuprit o vreme, până ce fraţii tăi de lege şi de sânge, v-au înjugat pe amândoi!... Și acum gemeţi sub aceiaş robie, legală, sărmană Ukraino, cu aceiaş cordea de doroghi stolbovoi,care ne leagă şi pe noi Moldovenii basarabeni, popor de alt neam şi cu alte porniri, dar eu acelaş dor de libertate în suflet..! Netedă şi sarbedă sub arşiţa de Iunie se întinde stepa ta pe amândouă laturile drumului şi iamşcicul rus goneşte, prinşi în hamuri rău mirositoa-re, aprigii ai neînbânziţii tăi sireapi! De pe drumul împărătesc, nouri de praf se înalţă, asternându-se răs-firat pe galbena şi plăpânda iarbă a ţelinei tale fecioare, istovite înainte dea fi rodit! In larga stepă un plug sărăcăcios, tras de nişte mârţoage corcite, zgârie o biată brazdă strâmbă, pe mământ nerodnic, ori un zmoc de mesteacăni ofiliţi, încearcă în zare a da o în-chipuire de umbră şi răcoare pe ţarina aceasta mai fer-binte decât plumbul în topire!

Şi merge şi aleargă greaua caretă! Aleargă ziua aleargă noaptea întreagă şi dimineaţa în acel nour de praf, însurită de nu-i se mai cunoaşte nici văpseaua nici geamurile, abia oprindu-se ceva mai mult la două, trei poşte odată, pentruca să i se ungă roţile, apoi porneşte iarăş şi iar aleargă fără răgaz nici astâmpăr parcă dusă de o putere nemiloasă înainte, înainte spre crivăţul blestemat!

Intr-o dimineaţă, coborîndu-se beizadea din caretă la o poştă, o luă pe jos înainte, ca până s-or schimba caii să-şi mai dezmorţească picioarele. Pe drum întâlneşte o tabără de care ea cele de la noi, iar oamenii de şi îmbracaţi ruseşte, mânând boii cu „ţa!“ şi „hăis!“ „Uite se gândi el, boilor nici Ruşii nu le pot grăi de cât moldoveneşte! De alt-fel nu pentru întâia dată văd aşa lucru. Rusul îi bun numai la cai, la boi nu se pricepe’. Era să-şi urmeze calea, când tu oprit în loc de un puternic: „Hăi,—ţa—hărea, mâncate-ar boala!

— „Da dincotro, oameni buni, îi întrebă Kneazul uimit?”

—„Di la Kiu, cucoane, răspunse unul.

—„Și unde mergeţi”

—„Iaca! Apoi unde să mergem? Ne ducem acasă, na.”

—„Da-i departe?“

—„Ba chiar aicea peste deal. Să tot hie vre-o cinci vrâste.

— „Și ce cătaţi voi în sat rusesc?

— „La noi în sat cucoane, nu-i nici picior de rus, să ştii mneata! Numai români curaţi. Și suntem vre-o şapte, opt sate, tot aşa!”

— „Cum de v-aţi pripăşit tocmai pe aicea?

— „Apoi noi de unde să ştim? Ne-am trezit pe lo-curile acestea decând am deschis ochii! Auzim şi noi din bătrâni, care şi ei tot din bătrâni au auzit-o, că suntem veniţi tocmai din zilele lui Petru cel Mare, aduşi de un boer mare moldovan, care se numia Cann-temirˮ.

— „Da portul vostru, de ce l-aţi schimbat?

—„Unde n-au muerile când să ţese şi pentru noi. Apoi portul aista e ceva mai eften pe aicea şi se cam uitau Ruşii la noi ca la urşi. Da nu i de mult nici cu asta, că de alde tata, umblau cu opinci şi cu iţari. Dar muerele şi fetele tot portul lor îl ţin şi astăzi. Chiar noi pe vreme de iarnă, purtăm căciula de oaie şi cojocelul scurt.

—„Da biserică, aveţi?ˮ

— „Avem: cum sa nu avem? Numai atât cu popa hiind Rus, slujeşte pe ruseşte, de nu-l înţelege nici Dumnezeu tocmai bine, că Ruşii, apoi nu-l mai înţeleg de loc, unde spun ei că-i Ruseasca veche, care nu se mai grăeşte acuma. Da, ia! ne mai botează copii, ne mai cunună flăcăii cu fetele; când murim ne mai pro-hodeşte, ca pe nişte creştini ce suntem şi noi! Nu-i tot o lege şi la Rus?ˮ

—„Oaie şcoală, aveţi voi în sat?ˮ

„Școală?! Da ce să facem eu dansa cucoane? Cine i-ar calca pragul? Limba noastră ştiu că un ne-or învăţa-o Ruşii, că nu o ştiu nici ei! Limba lor ne-o învaţă nevoia! Mai avem noi vreme de carte? Abie ne dovedim grijile şi aşa!ˮ Apoi plictisit, de atâtea întrebări nesăbuite: ia mânaţi înainte, măi oameni buni, că vine daradaica boerului! Hăis porumbel, hăis plăvan, hăis!ˮ.....

Se sui dar bietul boer în daradaica lui, cum i-o poreclise ţaranii. „ Bre, bre, bre, făcea el în gând, dar încăpăţînat neam mai este şi al nostru! Dacă o mână de oameni, aruncată în mijlocul rusimei, tocmai din vremea lui Petru cel Mare şi a lui Cantemir, nu şi-a perdut nici limba, nici obiceiurile, ba cată că-şi zid români, iar nu moldoveni ca ai noştri, apoi ori ce-o vrea să facă împăratul şi cu toţi cinovnicii lui nu-i vor putea rusi pe cei din Basarabia, nici peste, o mie de ani!“

Tot numărând la poşte şi schimbând la cai se ajunse, din mila Domnului şi la Kiev. Cu toată dorinţa ce ar fi avut-o beizadea de a cerceta acest leagăn al Provoslavii, unde prin ukaz împărătesc tnsuşi Dumne-zeu este oprit aş mai alege sfinţii dintre călugării ruşi, fu silit din lipsa de vreme să-şi urmeze calea după o singură noapte de odihnă. Trecu Dniprul, prima cristelniţă a pravoslavnicului popor rusesc şi apucă din nou po doroghi stolhovoi!

După vre-o poştă, două, înfăţişările se schimbă: începe căte o pădure de mesteacăn, de molift, apoi şi de brad; rare In început, apoi tot mai mari şi mai dese. Boi aproape nici că mai întâlneşti, nici în jug, nici la plug. Dar nici vreun lan de grâu. Tot lanuri de sacară rebegită, de orz în care abia de se mai putea ascunde cioara, hrişcă ceva mai multă, ovăz şi ceva lanuri mai mici de cartofi.

De unde' şi răsuna până acum la ureche armonioasa limbă ruteană sau hoholă, cu şo, în loc de ştò şi horoiu în loc de govoriu, se spune acum şto-s, găvarin-s, tac-s, niet-s, kak-s şi tot animându-se câte un s în coadă, doar s 'ar mai îndulci cu ceva aspra armonie a limbei velico-ruse, care lipsită de această îndul-cire ar aduce mai mult a hârtii de râşniţă. Casele ţăranilor însă sunt mult mai mari şi mai frumoase de cât ale ţăranilor de la noi, atâta numai că nu vezi nici un acaret în bătătura lor.

Ele sunt toate de grinzi de brad sau de molift, care se incrcstează unele de altele, lăsăndu-se capetele eşite pe hi colţuri, ceia ce alcătueşte o împodobire destul de estetică; ferestrele simt destul de măricele în patru ochiuri şi prevăzute cu obloane; acoperemân-tul de şindrilă în patru sau mai multe ape, este împodobit lă streşin cu nişte scânduri supţiri, dăltuite în fel de fel de chipuri, alcătuind deasupra uşei de intrare un fruntar ale căruia capete se încrucişează în aer, încercând a aminti vulturul cu două capete, cioplit cu barda. In deobşte înfăţişarea este chiar frumoasă şi neasemanat mai drăgălaşă de cât casele preoţilor noştri de ţară. „Iată nişte oameni care ştiu macar să „locuiască, făcu beizadea, cu mulţumire sufletească, „pentrucă găsise în sfârşit şi ceva de laudă, în noua „sa patrie!“ Apoi cu un avânt şi mai curat de patrio-tism rusesc: „asta este chiar pricina că Ruţii au cuce-„rit aproape de un sfert al pământului! Care din po-„poarele noastre din Orient, le-ar întrece într aceasta? „Şi încăpător şi trainic şi estetic!ˮ

La o poştă ce se afla chiar în mijlocul unui sat, avu boerul curiozitatea să cerceteze una din aceste minuni de muchelef rusesc, ce mai poartă şi dulcele nume de izbà ori hàta. Avu ce admira: Intrânsa să-lăşluiau într-o plăcută amestecă turn: şi rusul şi iapa cu mânz; şi rusoaica şi' vaca cu viţel: şi fetele mai mari şi scroafa; şi băeţii mici şi purceii. De acolo numai mărunţiş: gâşte, găini, răţe, cloşte cu pui, păduchi de lemn..... şi de ceilalţi; apoi tot ce a mai strâns tata Noe în corabie. Iar în chip de odogaciu şi de chihlimbar, o duhoare mai grea de cât acea de la grajdans kii sud! „Acum înţeleg şi eu, făcu bietul Mavrocosta, desamăgit, pentru ce nu au nici un acaret în bătătură! Grămădesc tot ce au, binişor în casă, ca să nu poată, zice nimeni din vecini căleau găsit pe drum. Vorba lui moş Sanda de la Ciripcău.ˮ

Apoi se perindară poşte, după poşte, oraşe după oraşe, fără ca nici pe acele să ai bă parte a le cerceta, de oare ce aflase că împăratul şi sosise la vestita mănăstire Treitco-Serghievskaia larva, de la porţile Moscvei, unde trebuia să stea opt zile în post şi rugăciune până în ziua încoronărei, când îşi va face intrarea solemnă în Kremlin.

In acest răstimp, adieri în ultima zi, se îndeplinea datina Romanovilor: de două ori i se oferea coroana şi de doua ori o respingea; numai la a treia chemare o primea cu întocmirea ca: voinţa, lege va fi!

După cum vedeţi nu era vreme de perdut de voiai sa ajungi la timp; aşa că după opt zile şi şapte nopţi de la plecarea sa din Kişinău, kneazul Mavo-costa îşi făcu şi el întrarea în Moscva, chiar cu o zi înainte de ţarul.

Oraşul gemea de lume şi locuinţe nu se mai gă-seau nicăiere. După ce colindă mult prin toate părţile, avu norocul să găsiască o odăiţă, tocmai la catul al treilea al unuia din cele mai bune oteluri, aşezat pe una din străzile principale. Nu i se ceru decât 25 de ruble pe zi de odae; dar fiindcă ferestrele dau în strada pe unde era să treacă spre Kremlin alaiul împărătesc, i se puse în vedere ca otelul îşi rezervă dreptul, numai pentru timpul trecerei cortegiului, să închirieze feteşti ele publicului, ori dacă Luminarea sa nu vrasă fie tulburată, sa bine voiască a plăti un supliment de o sută de carboave pentru fie care fereastră. Lumina-rea sa, cam înghiţind în sec, se învoi să se închirieze numai una din ferestre, iar pe cealaltă să i se rezer-veze pe socoteala. lui. Mai plăti trei ruble pe zi pentru ca să i se primească careta într-un şopron, împreună cu altele şi se văzu aşezat la Moscva, în întocmirele cele mai eftene, dat fiind împrejurările cu totul deosebite. Pentru Ienacache nu plăti nici o odae, căci avem odihnă bună în careta din şopron.

Chiar la otelul lui se întâlni cu mai mulţi ofiţeri şi generali, pe care-i cunoscuse fie la Moldova, fie la Kişinău şi avu prilejul să fie prezintat contelui Adler-berg, ministrul curţii împărăteşti. Ofiţerii îl poftiră să ia masa la clubul marilor comercianţi, locul unde spu-neau ei că se gătea mai bine de cât ori unde. Bucă-tăria era în adevăr perfectă, dar lumea de acolo i se păru cam ciudată pentru nişte oameni, dintre care cel mai sărac, putea dispune dela zece milioane de ruble în sus. Incepând de la D-nul preşedinte al clubului, tot nişte Ruşi bărboşi, pleloşi, cu cararea la mijloc îmbracaţi în haine naţionale ruseşti şi cu cizme mirosind a pele rusească. După masă preşedintele îl invita să viziteze saloanele de joc: „Merg cu plăcere D-le preşedinte, dar numai de curiozitate, căci nu joc cărţile niciodatăˮ In saloane erau tot comercianţi cuminţi care jucau, cine un écarté, cine un lansă enet şi nu se prea vedeau bani pe masă. „Să facem măcar un mic piquet, de zece carboave, zise preşedintele.ˮ Ii fu ruşine beizadelei să nu rişte zece carboave. Jucă două partide şi le câştigă pe amândouă. Rusul nu plăti nici pe un, dar îl întrebă cu smerenie de i va face marea cinste să-l primească la otel, la ceasul unsprezece, dimineaţă? Mavrocosta îl pofti să vadă trecerea alaiului împărătesc la fereastra odăei sale. La aceasta. D-nul mulţumi cu mare smerenie dar nu primi zicând că a poftit şi el câţiva negustorasi de a lui, să vădă trecând Prea Inaltele Feţe, pe dinaintea ne-însemnatei şi sărăcăcioasei lui căsuţe.

A doua zi, punct le unsprezece, se înfăţişă negustorul si-i numără kneazului uluit douăzeci de mii de ruble!

— „Vă înşelaţi, Ivan Iegorovici, făcu beizadea. Noi am jucat două partide de picheta zece ruble.ˮ

—„Tocmai, Vaşe Siatelistvo, răspunse negustorul. Două partide a zece ruble punctul. Două sute de puncte, fac tocmai douăzeci de mii de ruble. Noi negustorii ştim să socotim mai bine decât nobleţă; puteţi avea toată încrederea!“

— „Măi, măi, măi, făcu bietul Mavrocosta, crucindu-se după ce plecă Rusul! Ce am făcut şi ce eram şi păţesc! Dar dacă perdeam, eu care m-am luat de acasă decât şapte mii de carboave din care am mai cheltuit şi pe drum?! De unde scoteam douăzeci de mii de ruble. Se duse la fereastră, căci parcă începea a se auzi sunete de muzici şi urate. Aruncâm-du-şi ochii, la măreţul palat de peste drum, îşi văzu la balconul de marmoră al palatului, înconjurat de ruşi bărboşi, tocmai pe Ivan Iogorovici al lui, căre i făcea închinăciunile cele mai smerite. „Na, făcu beizadea în gând, iaca şi sărăcăcioasa şi neînsemnata căsuţă a lui Ivan Iegorovici şi toţi bărboşii iştia, prietenii lui, nişte bieţi negustoraşi, care de sărăci ce sunt, ponâdu-se la un loc ar putea cumpăra Mol-dova toată, plătind-o a câte două sute de carboave falcea!ˮ

Dar iată că trece alaiul.

In capul coloanei trei batalioane de aşa numiţi miliţieini, înfiinţaţi în amintirea opolcenii adică a mi-liţiilor care s-au luptat la 1812 împotriva lui Napole-on I-iu. Inarmaţi ca restul infanteriei, dar îmbrăcaţi naţional, mai au şi o bărdiţă trecută în cingătoarea caftanului, o cruce albă cusută de mâneca dreaptă şi încă una la pălărie. Ii urmează o întreagă divizie de patru regimente de grenadieri, pe jos, cu portul cam la fel cu granadierii gardei napoleoniene.

In capul diviziei a doua, vine regimentul Pavlosc care începând de la general şi până la cel din urmă soldat, este alcătuit de nişte adevăraţi uriaşi, toţi blonzi toţi ca roi,şi purtând nişte drivere în chip de căpăţînă de zahar roşii şi vargate cu aur. Apoi vestitul Prco-brajenskii Polk, Izmailovskii şi hi sfârşit Semeonovskii.

De acolo caretele aurite cu odoarele împărăteşti, adică coroanele, mantiile, sceptrul şi globul, duse fie-care în carete deosebite de către un mare demnitar al imperiului şi escortate de către un escadron de cava-leri-guarzi, îmbrăcaţi în platoşe şi chivere de argint, cu pajura de aur cu aripele întinse atât pe platoşe cât şi pe vârful chiverei, de parcă vrea să-şi iee zborul!

După odoare începe nesfârşitul şir de trăsuri aurite, ducând după rang câte patru dame sau domnişoa-re de onoare, îmbrăcate în mantie de curte peste cos-tumul rusesc şi pe cap cu cacoşnicul(coafură naţională rusească, în chip de diademă) şi înpodobite cu petre scumpe după averea proprietarei. Cele mai mici în grad, poartă numai ţifra împărătesei pe umărul stâng, iar altele chiar portretul. Sunt escortate de şambelani şi gentilomi ai camerei, călări.

In urmă marele Ducese şi principese străine, ur-menză fie-care în careta ei de aur cu o damă şi doua domnişoare de onoare. Sunt escortate de paji, şambelani, maeştri de ceremonie şi comişi.

Împărăteasa-mama (soţia răposatului Nicolai Pav-lovici) purtând mantia şi coroana pe cap, escortată de marii demnitari ai curţei, adică Ministrul curţei, marele comis, marele şambelan şi marii maeştri.

În fine împărăteasa tânăra, neîncoronată încă şi singură în careta ei de aur, abia încăpând în ea din pricina trenei. Ea nu este escortată decât de cei şase paji, pe jos, meniţi a-i purta trena.

La distanţă de vre-o treizeci de metri, apare singur noul împărat, în uniformă de general adghiotantul purtând eghiletele şi ţifra tatălui său în diamante pe epoleţi, pentru a învedera că în tot timpul domniei lui se va privi ca adghiotantul părintelui său, îndeplinin-du-i dorinţele, urmându-i gândurile şi împărtăşindu-i vederile.

După alţi douăzeci de metri: marii Duci cu prin-cipii de coroană, trimişi de statele prietene, prinţi stră-ini, sau înrudiţi, generali aghiotanţi şi restul suitei, după care urmează cele trei divizii de cavalerie în urmitoarea orânduire.

Cazacii roşii şi cazacii albaştri, huzarii împuratu-lui cu spenţerul roş şi delmemul alb, huzurii de grod-no cu spenţerul verde şi dolmenul alb, ulanii roşi şi ulanii albi, dragonii şi grenadirii călări. Celelalte trei escadroane de cavaleri-guarzi cu regimentul de gu-arzi-călări, care se deosebesc prin culoarea metalului platoşilor şi a căştilor care sunt invers — şi în sfârşit brigada de curaţieri, sau pe româneşte de platoşieri.—

Artileria nu lua parte în alaiu, fiind înşirată afara de oraş şi ocupată a trage salve, în tot timpul trece-rei alaiului.

Măvrocosta primise de dimineaţă din partea con-telui Adlerberg o cartă de invitaţie, pentru aceia din-tre catedralele Kremlinului, unde avea să se facă în-coronarea, precum şi o brăţară pentru vizitiu, ca să poată pătrunde până acolo nesupărat de poliţie. Avu timp să lese să se scurgă toată oştirea asta, porni spre biserică, socotind că va ajunge prea târziu şi totuşi mai avu de aşteptat cam multişor acolo.

Intăi sosi împărăteasa-mamă, care se duse de-a dreptul să se aşeze pe unul din acele trei jeţuri de pe tron (cel din stânga) pe când fiul ei dus de cler, intra în altar spre miruire, de unde eşi cu mantia şi se sui pe tron.

După ce încoronă pe tănăra sa soţie, luă din mâ-na mitropolitului coroana de Monomach şi rîdicând-o cu amândouă mânile până la înălţimea frunţei sale, începu a rpsti cu voce crezul nostru or-todox, iar după ultimele cuvinte îşi puse corona pe cap, apucă globul în mâna stângă, sceptrul în mâna dreaptă şi se aşeză măreţ pe tron. După săvârşirea slujbei, împăratul şi împărătesele amândouă, înconju-rară de trei ori biserrica, pentru a se arata poprului, purtând însemnele împărăteşti, pentru întăia şi de pe urma dată până la moarte.

Ar fi prea lung sa vă descriu sărbările care au urmat încoronarea, cu masa slujită de către domnita-rii palatului; cu banchetul ce-l oferă ţarul poporului, dândui prilejul şi învoirea de a-şi urma datinele, fu-rând tacâmurile, farfuriile şi paharele; cu balurile no-bilimei şi părăzile militare. Cavaleria aceasta, unde caii costau câte cinci mii de ruble şi ale căror talie şi părul se doosebiau pe regimente; unde fie-care om avea trei ţinute, toate deosebite de la botfor, culoarea hainelor şi până la dragona săbiei,(adică: de grajd, mică ţinută şi ţinută mare) unde ofiţerii mai aveau pe deasupra şi cu totul deosebită în afară de celelalte 3, ţinuta de bal: toate acestea erau covârşite în mintea lui Mavrocosta de ceremonia încoronarei.

Cu toate că fusese student german cu idei filo-sofice înaintate, cu tot fondul acel democratic, care mocneşte une-ori pe neştiutele, în sunetul românului de ori-ce treaptă, Mavrocosta nu putea să rămâe ne-simţitor la o asemenea privelişte!

Cum să nu fie mişcat la vederea acestui monarch, singur stăpânitor asupra atâtor milioane de supuşi, venind să se plece cu smerenie şi să primească sfântul mir de la acea biserică pentru care atâţia din neamuluri Mavrocosta îşi varsaseră sângele şi înduraseră martirul? Unsul acesta a lui Dumnezeu, care înainte de a se încununa cu coroana sfântului Vladi-mir, rosteşte solemn simbolul acela de credinţă pen-tru care muriseră strămoşii şi pe care copil, îl rostise şi el de atâtea ori pe braţele mamei, ori îngenunchiat pe pătişorul său,— putea să-i mai apară ca fiinţa pământească? Nu! In clipa aceia bunul şi curatul moldovan, uita de Moldova şi îi dorea din suflet acelui ţar rusesc, pe care-l lua drept Monomach, apărător al credinţei, îi dorea zic, izbândă întreagă, izbândă de-plină asupra păgânilor asupritori de neamuri, asupra Romei asupritoare de conştiinţe! In clipa aceia nu mai erau pentru dânsul nici ruşi, nici leşi, nici ruteni, nici moldoveni sau munteni, nici greci, nici bulgari, nici sârbi, ci numai fraţi de lege mărturisând crezul neş-tirbit dat de apostolii bisoricei; iar biserica punându-i pe toţi şi pe dânsa, sub scutul monomachului, nu ca s-o stăpăneasecă, ci pentru ca s-o apere; nu pentru ca s-o asuprească, ci pentru ca să-i îndrumeze după du-hul acelui simbol, spre lumină, adevar şi dreptate!

Și adevărat că covârşitor de mare putea fi me-nirea unui ţar ortodox, apărător de limbi şi de popoare, îndrumător spre lumina şi dreptate, în numele luminei şi dreptăţei veşnice; luptător luminat împo-triva întunericului şi al asuprirei. Istoria întregului Ori-ent e martoră, că Dumnezeu nu i-a precupeţit ţarului rusesc nici mijloacele, nici împrejurările prielnice!

Da; dar unsul lui Dumnezeu nu este de cât un om pământean şi greşitor şi ca om el aparţine numai unui singur neom! Atuncea din credinţă el face o u-neltă; coroana Sf. Vladimir dată spre apărarea lumei creştine, el o înjoseşte, coborăndu-i înalta ei menire, la înălţarea unui singur neam — neamul rusesc —; a unei singure limbi — limba rusă; — a unor năzuinţi nedrepte şi asupritoare — Panslavismul! — Și aceasta împotriva atâtor limbi mai dulci şi mai frumoase, mai vechi şi mai luminate, chiar atunci cînd apar-ţin însuş neamului slavonesc. Și iată acea meni-re cerească de monomach, pe care i-o hărăzise lu-mina cea neprihănită, adevărul cel netăgăduit şi dreptatea cea deplină, ajunsă în mânele sale de om mu-ritor, simbolul întunericului, al făţărniciei şi al asu-prirei!

departe însă era încă beizadea Alecu, de aseme-nea gânduri! Şi lumina adevărului nu-l pătrunse de cât încet, zi cu zi, an cu an, oleacă, iar pe deplin, abia numai în ultimele ceasuri ale vieţei sale! Pe atuncia el plutea în deplină nălucire, cu toate că firea şi sîngele care clocoteau în el, îl făceau une-ori să se lovească de unele fapte sau gândiri, care l-ar fi putut deştepta, de nu s-ar fi încăpăţânat a în-chide ochii cum îşi ascunde struţul capul.

Serbătile se încheiară printr-un concert uriaş, unde pentru întâia dată se auzi vestitul imn împărătesc: „Boje Ţarià Hraniˮ, cântat de două mii de voci, toate muzicile militare, acompaniat cu cu salve de tunuri şi dirijat de însuş compozitorul Livou! De n-o mai fi auzit nici atunci Dumnezeu ruga Ruşilor de a feri pe ţarul de buclucuri şi nihilişti apoi se vede, oameni buni, că departe trabue să mai fie cerul de pământ!

După ce plecă curtea imperială din Moscova, Cc. Alecu îl trimise pe Ianacache să-l aştepte la Pscov cu daradaia (căci aşa rămăsese porecla, dată de ţăranii români de lângă Kiev). El însă plecă de-a dreptul la Petersburg, pe noua linie ferată, care ca ori şi ce lu-cru bun făcut de ţarii ruseşti, are şi ca legenda ei.

Se zice că împăratul Necului Pavlovici se trezi într-o bună dimineaţă, cu năstruşnica poftă de a avea şi el un drum de fier în împărăţia lui şi hotărî să u-nească prin şine cele două capitale ale sale. Numi dar o comisiune technică, pentru a studia şi plănui traseul pe hartă.

Ca ori ce comisiune conştientă de menirea ei, îşi constitui mai întâi regulamentul care s-o împedece de a lucra în mod pripit, apoi îşi stabili diurnele şi lefile şi odată ajunsă pe teren, căută să ocolească cele mai mici obstacole. De alt-fel obstacole găsiră, slava Domnului, destule şi nu tocmai mici: căci erau o groază de mlaştini şi de bălţi, care nu erau de trecut. Să fu linia dreaptă între Petersburg şi Moscova, las că ar fi trebuit s-o duci aproape tot timpul numai pe poduri, dar micşorai numărul verstelor şi al tera-samentelor aproape cu trei sferturi! In aşa întocmire se micşora şi cătimea materialului de furnizat. Ce sa cheltueşti şi ce să-ţi mai rămăe?! Aşa că atunci comisiunea technică fu silită să-şi înainteze lucruile sub înalta ameninţare de a fi disolvată, ca prezintă Majestăţii Sale Imperiale, un plan al cărui traseu, a-ducea mult cu urma boului!

Niculai Pavlovici, care cunoştea ingineria bine şi pe inginerii săi, poate şi mai bine, luă o linie de cele mari aşeză pe plan un capăt a şinii pe Moscova, ce-lalt pe Petersburg, apucă un creion roşu şi... hârşti!... trase o frumoasă linie dreaptă între aceste două punc-te! Apoi uitându-se drept în ochii technicianilor: „dai aşa nu se poate?ˮ întrebă ţarul?

— „Nu majestate, avu curajul sa înttimpine cel mai mare în grad dintre ei! Sunt bălţi şi mlaştini care ar trebui secate şi răscolindu-se nămolul s-ar ivi nişte molimi, care ar ucide zeci de mii de vieţi.ˮ

— „Numai atât, întrebă bunul ţar? Pentru clădi-rea Petersburgului tot pe mlaştini, au perit şi mai multe!ˮ Apoi luând un creion albastru, de data asta, scrise pe linia roşie: Bîti po semu şi iscăli Nicolai! Bălţile şi mlaştinele au fost secate, zecile de mii de ruşi au fost îngropaţi toţi şi până la unul creştineşte, dar drumul a eşit drept ca lumânarea!

Cel dintâi luciu pe care-l făcu Mavrocosta ajun-gând la Petersburg, fu ca să se prezinte contelui Ad-lerberg, ministrul curţii, pentruca să-i mulţumească de gentileţe cu care îi dăduse prilejul să asiste la încoronare. Apoi îi întrebă de nu s-ar putea învrednici să depue la picioarele Majestăţii Sale, omagiile lui de adâncă recunoştinţă pentru deosebita favoare pe care a primit-o?

— „Nu vă pot răspunde încă nimica, diagu prin-ţule, răspunse contele. Trebuie mai întâi să cer ordi-nele suveranului. D-ta fă-mi chiar îndată aci, cererea oficială şi-ţi voi da răspunsul cum voi primi dez-legareˮ.

— „Excelenţă, răspunse Mavrocosta, cam încur-cat, trebuie sâ vă mărturisesc că nu ştiu încă ruseşte. Cititorul a priceput desigur că toată audienţa aceasta avuse loc în franţuzeşte, care era pe atunci limba sa-loanelor.

— „Ah! Dar asta nu face absolut nimica! Nici eu nu ştiu. Cine ştie ruseşte la curte? E bun pentru cinovnicii de rând şi pentru ofiţeri ca să înţeleagă cu trupa!ˮ Lovind apoi de două ori pe clopoţelul bi-roului său: Carl Vilhemici, zise pe nemţeşte funcţiona-rului, care se ivi de îndată în prag, fă te rog degrabă o cerere de audienţă privată pe numele prinţului Ale-xandru Dimitrievici-Maviocosta.ˮ Peste cinci minute cererea era făcută şi iscălita. Atunci contele sculându-se zise „astazi kneazule eşti liber, dar de mâne dimineaţă sa nu mai eşi din casă pănâ nu-i primi răspun-sul, meu.... Ah! eram să uit: Să ştii că curtea este în doliu, deci cravata neagră şi mănuşi la fel!ˮ

A doua zi dimineaţă pe când se bărbierea, primi prin un curier al palatului cartea de audienţa privată chiar pentru acea zi. I se mai făcea cunoscut să se afle la debarcaderul vapoarelor din Petorhof, punct la 11 ½ de oare ce M. S. îl va primi la orele două. „Ce naiba, se întrebă uimit beizadea? Să iau vaporul care pleacă de nici la 9 jum., voi ajunge acolo la ll jum. Bun asta am înţeles-o. Dar ce să mă fac eu pe pon-tonul debarcaderului pană la ora două?ˮ Curierul îi tălmăci să şi puie hainele de audienţă într-un gea-mandanaş, căci acolo va fi găzduit la curte, unde va avea tot timpul să se îmbrace.

In adevăr. La debarcader îl aştepta o trăsură a curţei care-l duse la palat. Acolo i se puse la dispozi-ţie o cameră şi un servitor. I se servi şi un dejun şi punct la două fără un sfert un aghiotant veni să-l con-ducă până în cabinetul ţarului. M. S. îl primi cu mare bună-voinţă, îl făcu să şeadă pe un jeţ lângă biroul împărătesc, îi puse câteva întrebări vorbindu-i numai franţuzeşte şi-i spuse la urmă că M. S. împărăteasa aratase dorinţa să‘l cunoască.

La eşire acelaş aghiotant îl duse pănă la dama de onoare de serviciu, care-l introdu-se îndată în salonul împărătesei. Acolo se afla din întâmplare şi îm-părăteasa mumă. „Am vrut să cunoaştem un boer moldovan, îi spuse împărăteasa tânără, cu un zâmbet amabil, şi amândouă suveranele începură a face în-trebări peste întrebări despre Basarabia şi mai ales despre Moldova, dar nişte întrebări atât de naive, încât mai mai să-l întrebe dacă moldovenii umblă toţi oamenii în patru labe sau dacă nu se hră-nesc şi ei cu carne de cal ca cerkejii. Fură foarte mirate de răspunsurile lui Mavrocosta şi cum aflară că fusese student la Heidelberg, nu-i vorbiră decât nemţeşte.

La Petersburg, primi după câteva zile numirea sa în demnitatea de gentilom al camerei Majestăţei Sale Ţarul! Uluit alergă într-un suflet le contele Ad-lerberg să-i spue că interesele sale nu-l iartă să se strămute la Petersburg spre a-şi îndeplini slujba. Con-tele se porni pe râs. „Dar cine îţi cere să faci vre-o slujbă la curte, dragă prinţule? Este o demnitate absolut onorifică, fără nici o sarcină precum fără nici o plată. Ea te asimilează în rang cu locotenenţii coloneli, şi în ţara asta, unde toată lumea slujeşte ori a slujit, îţi hotărăşte deocamdată un loc de cinste în e-rarhia noastră rusească, potrivit cu vrâsta dumitale şi pe care no vom sili să-l creştem cu vremea şi fără nici o grijă sau sarcină din partea dumitale până la rangul la care îţi dă dreptul strălucitul nume pe care-l porţi. Te vei încredinţa în curând, când ne vei cu-noaşte mai bine ţara, că de această demnitate atât de neînsemnată la început, sunt legate nişte drepturi şi onoruri care nu simt de lepădat. Când zic că nu vei avea nici o sarcină zic poate prea mult. Deocamdată eşti dator să-ţi faci uniforma, sau mai bine zis uniformele căci sunt cam vre-o şase la număr şi costă toate numai 2500 de carboave. Apoi trebue să ceri îndată audienţe de mulţumire împăratului şi separat amânduror împărăteselor. Aceasta odată tăcut ca unul ce aparţineţi curţii, trebue să fiţi cunoscut personal de cătră toţi marii Duci şi marele Ducese. Vei cere deci audienţe de prezentare la toţi şi la toate, fără a omite vre-u-nul şi voi adresa cererile direct mareşalului curţei sau marei maestre fiecărui făcându-le şi lor după au-dienţă o vizită de mulţumire. Pentru ca să nn te în-curci îţi voi da o listă cu adresele tuturor. Bagă de seamă să nu otmţi pe cineva. E foarte importantă seria aceasta de audienţe. Noi curtenii o numim: la touruée des grads Ducs. Acestea toate odată îndepli-nite te poţi duce tinde pofteşti şi să nu dai pe la curte cu anii. Numai atunci când ne vei face plăcerea de a ne cerceta capitala să nu uiţi aţi aduce uniformele a cere din nou audienţă şi a reânoi la tournée des grands ducs!“

Facerea uniformelor, audienţa (particulară de astă dată) la împăratul apoi cele private la amândouă îm-păratesele, în sfârşit faimosul turneu pe la marii duci şi marele ducese îl ţinură în loc pe bietul român, mai bine de o lună. I se îmbâcsise nasul de mirezme de tot soiul şi de cele de salon şi de cele de uliţă sau de restaurante, care nici pe departe nu aduceau nici a oda-gaciu, nici a chihlimbar sau lăcrămioare de pădure! I se acrise sufletul de supe à la Reine, de asietrina mayo-naise şi de fripturi de riapcichi. Deci cum isprăvi, fuga la gară şi cu cel dintâi tren la Pscov, unde re-găsi pe Ienacache şi tihnita lui daradaică! Puse pe ca-mardiner să-i gătească îndată nişte scrob de ouă şi pui cu smântână dar şi puii şi chiar şi ouăle din scrob i se păreau cu tot ariapcichi ienuperaţi miroase.

Plecă a doua zi din Pscov, pe bogata şosea care duce familia împărătească de câte ori îi vine pofta să meargă peste graniţă. Tot pe şoseaua aceasta intră în Rosia nenumăratele principese germane, menite din vremuri a da neamului Romanovilor spiţe întregi de mari duci şi chiar de împăraţi neaoşi, ruşi sadea! De asta poate şoseaua aceasta este o minune de frumu-seţe şi de bogăţie:

De douăzeci şi patru de stânjeni, ca orice drum împărătesc, ea este împetrită şi tăvălucită peste tot cu atâta îngrijire, că nu găseşti pe toată întinderea ei cel mai mic fir de buruiană; nici o piatră desprinsă sau uitată, nici o scorbură care să dea prilej celui mai mic hop, celei mai neînsemnate zdurnănaturi: verstele sunt un adevărat mozaic alcătuit din petricele negre şi albe, despărţite prin chenare de petricele roşii; poştale nu mai sunt poşte, ci apevărate palate. Din trei în trei poşte găseşti restaurant şi un aparte-ment pentru familia împărătească. Trei telegari în loc de opt cai dunceau în nouri greaua caretă. Păduri frumoase de mesteacăn şi molift întretăiate le frumoase po-eni se resfirau umbroase din amândouă laturile şose-lei, întinzându-se departe, cât poţi cuprinde cn ochiul. Și astfel merse treaba strună pună la Vitebsc. Să trăiască familia imperială şi principesele germane!

Șoseaua mergea ea chipurile şi până la graniţă; dar ce folos? Beizadea trebuie s-o părăsească pentru a lua drumul spre Jitomir, po doroghi stolbovoi! Și ce mai derogâ, maica ta Hristoase, Doamne! Pe drumul larg, croit într-o nesfârşită pădure de mesteacăni la început, apoi numai de brad, înnotai până în butucul roţii în straturi de nisip atât de groase şi nestatornice, încât înnecau şi verstele mai sus de jumătatea lor. Ori câţi cai ai fi adăugat podorojnei, din pas nu puteai eşi. Nu auzim de cât un şâşâit prelung, întrerupt din când în când de zdruncinătura adusă de vre-un bolovan îngropat adânc în nisip: şşş zdup! şşş zdup, zdup! Aceasta ere toată muzica şi petrecerea. Incolo nici un ciripit... nici măcar un cârâit de cioară! Inspăimântă-toarea muţenie a nesfârşitului codru verde-întunecat, mai întunecat decât, verde din pricina aşchiilor de brad! Și aceasta zile după zile, nopţi după noţi, pustiu mai fio-ros decât Sahara care-ţi lasă macar seninul cerului să-ţi mai scalzi în el privirile!

Intr-o dimineaţă i se făcu poftă beizadelei de un pahar cu lapte şi ajungând la o poştă în jurul căreia se resfira un sat ceru unui locuitor să-i vândă o cană.

— „Pe aicea Barin, doi nu ştim ce-i aceia răspunse rusul. Doar când mergem la târg, de vede, aşa lucru!

— „Cum? Nu aveţi vaci în sat?ˮ

— „Dar cu ce să le hrănim de le-am ai avea?“ făcu ţăranul zimbind prosteşte.ˮ

— „Bine, dar voi din ce trăiţi?ˮ

— „Iar facem şi noi cofe, putini, opinci din coajă de brad, le ducem la oraş de le vindem şi ne cumpărăm de ale gurei. Fetele mai duc în târg mure şi zmeura, când se tace; mai găsim şi noi vre-un peticel de pământ ca să punem ceva cartofi; de cosit, cât ai putea erna vre-o rablă de cal cu care să şi poţi duce marfa la târg, tot se găseşte, de te afunzi mai departe în pădure; dar nu ca să mai ţii şi vacă. Fără lapte putem trăi, dar de nu ne-am duce cofele la târg cu ce ne-am hrăni? Nu-i om în sat, cât de bătrân, să-şi amintească de alt lapte decât acel pe care la supt dela măsa!

De la Jitomir înainte, tot aşa drum găsi până aproape de Berdieev, unde dădu de pământ sănătos şi putu merge şi în goană. Apoi intrând în oraş, parcă-i mai amirosi kneazului a Basarabie nu că dăduse de vre-un Român pe acolo; dar era belşug jidovesc mai mare şi decât la iarmarocul dela Bălţi!

Dela Berdicev nu mai era mult nici până la Mo-hilev, oraş pe malul stâng al Nistrului, drept în faţa orăşelului Otache, proprietatea kneazului Mihail Can-tacuzino, mareşalul nobilimei Bessarabii.

Cu ce bucurie trecu Nistrul bietul Mavrocosta! Ce fericit calcă, după mai bine de trei luni de înstrăinare, pe negrul şi mănosul pământ moldovenesc! Cum îşi umplea cu nesaţ plămânii în timpul celor două poşte din urmă, ce le mai avea de făcut pană la Cosăuţi, cu miresmele miriştelor proaspete, a brazdelor abia răsturnate din ţarină, a girezilor de pâne albă, ce abia se clădeau.

Cum sări din trăsură şi-şi îmbrăţişă nevasta şi copilul: „gătiţi-mi de grabă un borşişor şi nişte mă-măliguţă, zise el, că mi-i foame. Incolo, îmi puteţi da ori ce bucate, numai franţuzeşti şi ruseşti, să nu fie!ˮ Timp de două săptămâni, de câte ori domniţa îl întreba ceva despre Petersburg sau Moscova: „Of! nu-mi aduce aminte dragă, îi răspundea el oftând! O să şi le povestesc pe toate cu de-amănuţelul, numai să-mi treacă izul de riapeichi, de osietrina şi de soupe à la reine!

CAP. VIII.
Străini în ţara lor!

Reîntors din lunga sa călătorie şi regăsindu-se într-ale sale, mai apropiate de sufletul şi firea lui, bei-zadea Alecu începu a se reculege şi a reintra în sine.

In mica lui căsuţă din Ciripcău, unde trebui să-şi reaşeze familia silit ce era să-şi privigheze singur tree-ratul şi arăturile de toamnă, se simţea tot aşa de bine la el în ţara lui, în obiceiurile sale între ţaranii lui, ca în căsuţa lui de pe malul Putnei sau în casele pă-rinteşti de pe moşia din Covurlui! Cu toate ca era în Rosia dincoace şi dincolo de Nistru, destul îi era să troacă râul, pentru a se simţi acolo, mai străin decar fusese la Heidelberg, unde ’şi isprăvise studiile. Chiar de pe atuncea i se iscă în suflet o luptă ce nu mai trebuia să se sfârşească de cât odată şi cu zilele sale; luptă care i-a oprit ori ce avânt, fie într-o parte sau în alta şi care i-a nimicit orice carieră sau viitor, i-a stins toate bucuriile, nenorocindu-l pe dânsul împreună cu toate dragostele sale.

Cunoaştem puternicele pricine care-l depărtaseră de ţara lui: lovit pe nedreptul în tot ce are omul mai sfânt şi mai curat, averea sa perdută fără nădejde de a o recăpăta vre-odată: nevasta şi copii ameninţaţi să rămâe peritori de foame.

Peste Prut, în ţară străină, găsise adăpost, sprijin legături de credinţă, avere, viitor strălucit pentru copii şi cinste mare pentru dânsul; dincoace de Prut surghiunul, părăsirea, sărăcirea şi ocara!

Pentru o fire da rând, în Rosia şi-ar fi găsit feri-cirea odată eu norocul; „ubi beni, ibi patriaˮ. Cât era el de bine înzestrat. Să fi vrut numai şi ar fi capatat la curtea ţarului o poziţie din cele mai înalte în sferele de sus; atuncea şi copii şi-ar fi uitat poate de neam!

dar nu în zadar i se înrudiseră strămoşii în sânge românesc! Nu în zadar gusese student german, pe o vreme când Bismarck, un Moltke şi un Roon, îm-preună cu tot tineretul lumei germane visau de pe băncile şcoalei, unirea şi reîntregirea patriei lor! In sfârşit, nu degeaba făcuse parte din acea spiţă de oameni, năşeaţi, crescuţi ca dânsul şi adapaţi în gândul sfânt şi curat de redeşteptarea patriei sale romăne! Să se lepede de supuşenia rusească, după cum îl învoia şi legea imperiului, mândria sa îl arată prea legat de recunoştinţă către împărat; să-şi înăbuşe cu desăvârşire ori ce dragoste pentru neamul lui, nu-l erta nici inima, nici firea! Nemulţumit cu Rosia reală, pe care o pricepuse, de cum trecuse Nistrul, el îşi făuri un ideal, după cum am văzut, dar care nu semăna întru nimic cu adevarata Rosie şi-i trebui toată închipuirea bogată de care era înzestrat, pentru a o făuri după dorinţele sale, învăliudu-i cusururile de care se izbea la tot pusul, cu mantia fiului celui bun al patria cehului Noe, pentruca să-i ascundă uriciunea! Apoi timpul şi depărtarea îi slujiră mult întru aceasta! Pe cât trecea vremea i se slăbia în amintire şi sunetele barbare de limbilor hoholă şi velicorusă, miresmele izbelor ţărăneşti, ale saloanelor aristocratice şi ale tdiţilor Petersburgului sau ale Moscovei; până şi gustul de ie-nuper al fripturilor de riapcichi îl perdusw cu desăvârşire. Ba într-o zi, mîncă cu poftă o soupe à la reine, gătită de domniţa Ruxandra şi o găsi minunată! Se credea dar mai sus decât toţi ruşii; dar rus de alt soi, înflăcărat pentru acea Roşie cu menirea de lumină şi dreptate, apărătoare de libertate, de limbi, de popoare şi credinţe, simbolizate toate în coroana sfântului Vladimir Monomuchul!

Cât despre domniţa Ruxandra, ea nu cunoştea din toată Rosia decât Odesa; o privea dar cu ochii bărbatului ei, neluând din cele spuse de dânsul de cât ce era frumos; iar pe celelalte socotindu-le drept toane de ale lui. In aşa întocmiri îşi idealiza şi-şi iubea noua-sa patrie şi mai mult de cât beizadea Alecu,— pentrucă vedea în ea strălucirea numelui de Mavro-costa şi un viitor mare pentru copilul ei.

Să nu socotiţi însă că patriotismul acesta, precumpăni vreodată dragostea sa de mamă, sau putu sa schimbe întru ceva, planul ce ţi-l făcuse la educaţia copilului; din potrivă, el îl mai întări:

Odată ce contele Adlerberg, ajunsese ministrul curţei numai cu limbele franceză şi germană, odată ce limba franceză era recunoscută ca limba sa-loanelor, ce mai avea nevoe să mai ostenească creerii cu barbara limbă rusească, cu mult mai pre jos de cât limba poloneză, care şi ea nu e tocmai soi? Mai bine chiar să n-o ştie de loc: asta-l va feri deocamdată să stea de vorbă cu oamenii de rând, iar pe urmă îi va fi o pedică pentruca să intre in oştire, carieră atât de primejdioasă în timp de războiu.... dar şi în timp de pace, mai adăoga ea în gând; Doamne fereşte să cadă copilul mamei de pe un cal şi să-şi turtească năsuşorul!

Cât stătu domniţa Rnxandra la Cosăuţi, având poştă la Saroca putu întreţine mai des un schimb de scrisori cu mama ei, surorile, rude şi multe din prie-tenele sale din Moldova, pe când la Ciripcău, mergea odată pe săptămână un vătaf la Soroca pentruca să aducă carnea şi cu prilejul acesta, ducea şi aducea scrisori de la poştă. Se mai întâmplau nu-i vorbă şi alte prilejuri, dar mai rar.

In toate scrisorile ce le primea, o căinau, deplân-gându-i soarta că rămăsese pe drumuri, între streini şi cu un copil în braţe. Nu îndrăzneau a-i învinovăţi făţiş bărbatul, căci ştiau cât ţine la dânsul, dar se simţea un fel de dezaprobare, mai ales că s-ar fi descurajat prea lesne şi ca de rămâneau în ţară, sau cel puţin de nu s-ar fi pus sub oblăduire străină, toţi i-ar fi sărit în ajutor. „Se înţelege, îşi spunea domniţa în gând: după război mulţi viteji s-adună! Cum putea să ramăe Alecu în ţară, când fusese ameninţat oficial că va fi surghiunit cu sila? Cât despre ajutorul ce ni l-ar fi dat, l-am şi văzut cât a fost de frumos! Le răspundea dar, că acum are patru moşii în loc de două, că împăratul a fost cu ei de o bunătate nemai auzită şi că viitorul copilului va fi mai strălucit, de cât dacă rămânea în ţară. O felicitau nu-i vorbă, se bucură aşa precum se bucură nişte părinţi sau prieteni, văzându-te reuşind împotriva pă-rerilor lor şi neîncredinţaţi încă bine, că fericirea şi norocul de astăzi vor dăinui şi în viitor. De o felici-tau pe dânsa, tot se simţea un fel de răceală în pri-vinţa lui beizadea Alecu, pe care păreau a-l face răs-punzător. Această schimbare în dragostea celora pe care îi lăsaseră ei dincolo, era cu atât mai bătătoare la ochi, că beizadea cu frumuseţa lui, cu firea sa des-chisă, vie şi glumeaţă, cu o înţelepciune mai presus de mijlocie, se bucurase până atunci de mai multă simpatie de cât domniţa Ruxanda, tot atât de deş-teaptă, dar mai serioasă şi mai liniştită ea dânsul.

Fiindcă nu aveau secrete unul pentru altul, îţi dădeau amândoi bună samă, de cele aratate mai sus, dar le puneau pe samă unei remuşcări ascunse, ce o resimţiau acum aceste rude de aproape, aceşti prieteni de copilărie, care-i cam lăsaseră în voia întămplărei la ceasul de primejdie. Vodă Ghica, văzându-se desa-probat de societatea întreagă, s-ar fi mărginit cu un surghiun vremelnic, fără a îndrăzni să se atingă şi de averea surghiunitului, îngăduindu-i mijloacele de a-parare.

— „Aşa e firea omului, făcu beizadea oftând, când la reîntoarcere domniţa îi citi scrisorile primite. Când te simţi vinovat faţă de un om cauţi să-ţi speli pacatele, învinindu-l tot pe dânsul! Asta e de când lumea, draga mea. Li-i ciudă acuma că am izbutit aşa de bine, fără ajutorul lor!

Ghica Vodă părăsise de mult scaunul Moldovei, retrăgându-se la Paris. Caimacanul Balş, om slab, dar bun şi cinstit, nici gând n-avea să-i urmeze prigoni-tele şi răzbunările sale. Costache Moruzi, care şi el fusese surghiunit, se reîntorsese în ţară ca supus rusesc şi nu întâmpinase la asta nici o pedecă. Avocaţii şi împuternicitul lui Mavrocosta, îi scriau scrisori peste scrisori, chemăndu-l cât mai grabnic, acum fiind vremea cea mai prielnică, pentru a redobândi macar parte din cele ce i se secvestraseră; apoi îl mai în-cunoştiinţa că foştii proprietari ai moşiilor din judeţul Cahul, porniseră judecata înaintea judecătoriilor mol-doveneşti, întemeiadu-se pe sorocul de exoflisire de 30 de ani, zicând că mila împărătească nu are putere de cât în Rusia, dar nu şi în ţara Moldovei.

— „Ştii ce Ruxandro dragă, zise într-o zi beiza-dea soţiei sale? După cum văd din scrisorile lui Cos-tache Holban, fostul meu revizor de poşte şi acum îm-puternicitul meu de afaceri, în iarna asta, voi fi silit şi merg cam des la Iaşi. Lucrul nu m-ar speria. Curtean fiind am dreptul la un paşaport deosebit pentru mine şi pentru ai mei, în puterea căruia putem trece graniţa, fie împreună, fie deosebiţi, de câte ori avem poftă şi să-l preschimbăm numai odată pe an; cu drumurile, slava Domnului, sunt deprins, îmi iau daradaica şi trăesc ca în casă la mine; doar la dealul dela Stâncă de voi fi nevoit să înham toată poşta, de la Sculeni! Mă îngrijesc însă ce-o să te faci tu, în frumosul Kişinău, singură cea mai mare parte din vreme? O să mori de urât! Apoi, ori cum, nici de mine n-ar fi tocmai bine: să trăim despărţiţi şi să nu fac viaţa pe drumul poştei, ori prin otelurile Iaşului!

— „De ce prin oteluri, întrebă domniţa? Te vei opri la maica mea, unde vei fi bine primit întotdea-una. Cât despre mine, să nu te îngrijeşti. Voi fi bine şi la Kişinău şi chiar aicea la ţară. Odată când ţi-o veni bine şi ţie, mă voi duce pe câteva zile să-mi văd mama şi surorile, căci începe a mi se face dor de ele. Incolo n-am nici un zor să mă vâr de iznoavă în mijlocul societăţii ieşene, pe care soarta şi împrejură-rile mi-au aratat-o cât cântăreşte. Bine c-am scapat!ˮ

— „O judeci cu patimă, draga mea... Și cu am judecat-o ca tine; dar am revenit mult asupra ei. Dar tocmai, pentrucă-i găseşti oarecare vină faţă de noi n-ar fi, nu zic o răzbunare, dar cel puţin o mare mul-ţumire sufletească, să ne arătăm ei în stare materială mai bună decât am fost şi cu titlul de prinţ recunos-cut de o mare împărăţie? Mai bine să te zulipsească lumea, decât să-ţi plângă de milă.

— „Privind lucrurile din partea asta, răspunse domniţa Ruxandra, după un moment de gândire, parc-ca-ş fi şi eu de părerea ta. A fi singura răzbunare vrednică de noi! Știi că nu mă amestec în daraverile tale băneşti; dar viaţa o să ne coste mult mai scump acolo decât la Kişinău. Pentruca să ne ajungem scopul va trebui să ţinem casă de deschisă, să ne arătăm în lume, după rangul ce-l avem. Dispunem oare de mijloace destule pentru o astfel de viaţă?ˮ

— „Despre asta, să nu duci nici o grijă dragă Ruxăndriţă. Cu patru moşii, din care două mai mari decât Ciripcăul, are omul cu ce face faţă la orice chetueli. Iată cam în ce fel socot să ne aşezăm noi în Iaşi în iarna asta:

— „Mi-ai spus ca Domniţa Aglae, soţia bunului meu prieten Lascar Roseti Răducanu, e hotărâtă să închidă casele sale din Podul-Roş pentru ca sa se aşeze cu totul la moşia sa Cătiuţiiˮ.

— „Aşa mi-a scris în mai multe rânduri şi chiar în scrisoarea pe care am primit-o mai zilele trecute, îmi spune cu are bună nădejde să se afle aşezată cu totul la ţară, cu mult înainte de S-ta Maria mică, de oarece nu mai poate îndura căldurile Iaşului şi nu se poate suferi în casele din Podul-Roşˮ.

— „Atunci întreab-o degrabă, de n-ar voi să ne cedeze pe un an casele acelea, aşa mobilate precum sunt; numai să-ţi răspundă îndată. Eu în acelaş timp voi scrie lui Holban, că dacă se învoeşte Agiăiţa, să şi facă contractul şi să ia lucrurile în primire cu cata-grafie. Aceste două scrisori, nici nu le trimit prin poşta, ci chiar prin Enacache, pentruca să avem răspunsul cât mai neîntârziat. El îşi are paşaportul său moldovenesc şi voi scrie şi la Seculeni ca să nu întâmpine omul ceva greutăţi la graniţă. Argintărie avem des-tulă şi frumoasă; serviciuri de masă găsim la Iaşi câte om vrea; asemenea şi slugi, de ne vor mai trebui. Bucătarul nostru de şi-i ţigan, ştii că era vestit şi la Iaşi. Trăsurile noastre sunt bune, îmbrâcându-le şi dându-le un lustru, vor părea noua. Știi că am cumparat la Moscova trei cai albi, dintre care unul e troteur vestit, cere face versta rusească în trei minute şi jumătate; hamuri de doi cai şi de un cal, bătute numai în argint, haine de capră pentru cei doi vizi-tei ruşi pe care i-am tocmit tot acolo şi viu odată cu caii şi tu sfârşit o droşcuţă rusească pentru troteur. Când voi eşi singur voi lua troteurul, iar caii cei doi vor fi pentru tine. Le cumpărasem toate acestea pentru Kişinău, ca să nu ne deosebim de lumea de acolo; dar acum se potriveşte şi mai bine pentru scopul pe care-l urmărim. Să vădă încaltea Ieşenii ce vra să zică o adevărată înhămătură rusească, nu ca a Roznovanului! De n-o vroi Aglăiţa să ne cedeze casele, cum îi vom şti hotărârea, te vei duce să-ţi vezi mama ai cu acest prilej, vei căuta o casă cum ne face trebuinţa. Atâta numai că va trebui negreşit s-o şi mobilăm; dar şi atunci nu cruţa banii şi cumpără lucruri bune şi trainice, căci ori unde ne vom aşeza, tot or să ne fie de trebuinţă. Cum va fi tot gata şi-mi voi fi isprăvit şi eu trebile pe aicea, vin să te găsesc în noua noastră locuinţăˮ.

Chiar a doua zi, Ienacache plecă la Iaşi şi după opt zile se înapoiă cu veste de bucurie. De întârzia macar cu o zi, o scapa pe Domniţa Aglae, care era în ajunul plecărei.

De bucurie să-şi lase casele în mâna prietenei sa-le, era gata să le dea şi degeaba. Işi păstră însă un apartament în catul de jos, pentru cazul unde ori D-nei, ori Cconu. Lascar, ar veni la Iaşi pentru câteva zile. Dar erau odăi prea multe sus, căci doar şe-zuse acolo şi Măria Sa Vodă şi domniţele amândouă pânn s-au măritat! Cconu Costaclic Holban, făcuse contactul pe un preţ cuminte şi isprăvise catagrafia aşa că boerii puteau lua casele în stăpânire când pofteau.

In aceiaş zi cu Ienacache, sosiră caii de la Mos-cova, după aproape două luni de călătorie După ce fură lăsaţi vreo opt zile să se odihnească la Ciripcău, plecară înainte la Iaşi, unde ajunseră după o săptă-mână, de oarece nu făceau mai mult de două poşte pe zi şi cu sloboda.

Singură acum să-şi revază mama şi surorile, nici Domniţa Ruxandra nu se mai zorea să plece, căci nu se ăndura să-şi lese bărbatul singur. Deci, numai du-pă ce numai avu beizadea, nimic de orânduit la Ci-ripcău, plecară cu toţii împreună.

Ca de obiceiu, bucătarul şi parte din slugi, pre-cum şi din lucrurile cele mai grele, plecară cu vreo trei zile mai înainte, însoţite de vechil până la Scu-leni pentruca să le înlesnească trecerea peste graniţă şi să fie faţă la vamă când se vor deschide lăzile. Noroc de dânsul, căci bieţii cai ajunşi de mult în Scu-leni, stau acolo degeaba, din pricina cinovnicilor ruşi cure făceau tot soiul de greutăţi vizitiilor, doar vor scoate de la Keazul vreun bacşiş.

Pe cucoana Marghioala, o lasară boerii pe iarnă la Ciripcău cu ceva slugi de rând şi sub oblăduirea lui Pavel Alexievici vechilul, om însurat şi cu copii. Nu aveau nevoie boerii de Marghioala la Iaşi pentru că Răducăneştii aveau pe Cc. Olimpia, cămărăşiţa caselor din Podu-Roş, pe care nu vroiau s-o dea afară şi nici putea să vie peste aceia de la Căiuţi, care era şi ca femeie cu vază, care o ţinuse pe duduiţa Aglăiţa în braţe şi nu se putea depărta nici ea. Aşa că, Cc. O-limpia se tocmi slugă la doi stăpâni, împotriva zică-toarei care spune că nu se poate.

Casele acelea, zise din Podul-Roş (înainte de a se fi chemat strada Palatului) şi unde acum în urmă era gimnaziul Alexandru cel Bun,— până ce au ars mai anul trecut—fuseseră pe atuncea cele mai frumoase case ale Iaşului. Vodă Ghica le dăduse fiicei sale celei mai mari, când o măritase după Luscar Ruset Ră-ducanu, unul din cei mai mari boieri ai ţarei şi bonjurist cu şi socrul său.

Ele erau cu faţa la uliţă şi gangul de intrare nu era la mijloc, ci la stânga faţadei. Cura intrai sub gang dădeai în dreapta de camară şi odaia Cc. Olimpia. La stânga se deschidea o sală mare, pe care dau mat multe uşi (apartamentul pe care şi-l oprise familia Răducanu). Din mijlocul salei, se ridica o scara mare largă şi frumoasă, care ducea la catul de sus, locuit de familia Mavrocosta. Ca şi la catul de jos, aproape toate odăile aveau eşire în sală, cu toate că comunicau între ele şi prin alte uşi. Prin uşa din mijloc intrai în-tr-un măreţ salon cu cinci ferestre mari, ale căror lu-mini erau întunecate însă de un mare zid de cărămi-dă netencuit, aparţinând căzărmei, care şi avea des-chisurile spre curtea domneasca, dar şi de grosimea şi floarea închisă a perdelor bogate, care le acopereau. La dreapta era un salon mai mic, apoi în unghiu drept cu acela era ietacul, toaleta Domniţei şi o odae mare şi luminoasă a căror ferestre dau în grădină şi unde copilul şi guvernanta îşi aveau paturile, o masă de lucru, iar în toată odaia cât era de mare, abia puteai să calci de multele jucării care o umpleau.

Din stingă salonului, întâmpinai acelaş număr de odăi, numai cu alte meniri; în locul salonaşului, cabinetul beizadelei, sufragerie şi bufet îu loc de iatac şi toaletă şi în loc de camera cea mare şi luminoasă a copilului, camerdinăria!

Odaia aceasta din urmă şi vecina ci (bufetul) fac să fie descrise mai amănunţit, de oarece desvăluc mo-ravurile şi obiceiurile de pe acele vremuri.

Pe lângă un mare dulap pentru haine, deasupra căruia st răsfaţă un mare lighian turcesc, cu ibricul lui, amândouă de argint (dovedind că boerul deşi spil-cuit, nu întrebuinţa lavaboul) pe lângă o masă mare de şters hainele şi patul lui Ienacache, un întreg perete era cuprins de nişte rafturi de brad neboit pe care stăteau tixite pănă-n tavan cam vre-o cinsprezcce boccele, de tutun de Țarigrad, în foi; la piciorul fie-cărui şir de boccele câte un chiup mare de pământ, având capac de alamă şi lacăt. Aceste chiupuri erau pentru tutunul tăiat. Pe un rastel erau înşirate, cel puţin dpuăzeci de ciubuce de iasomie şi cu imamele groase de chilimbar.

La bufet, un cuptoraş mic, făcut după moda turcească, era veşnic aprins pentru facerea cafelelor. Sufragiul şi cu băiatul de la bufet aveau deci cu ce se îndeletnici şi dimineaţa şi după prânz, iar uneori şi noaptea până târziu: unul cărăbănuid la dulceţi şi cafele pentru musafiri, celalt spălând ceste şi linguriţi ori punând ibricele la foc.

Când tutunul din chiupuri începea să se ispră-vească, numai ce-l vedeai venind pe D-nul Inge tutungiul, însoţit de doi pui de armeni cu fesurile în cap şi cu nişte nasuri pe obraz cât furtumul tulumbei. Aş-terneau pe podele o pânză groasă, vărgată în dungi roşii, pe care o aduceau tot ei; domnul Inge da toate boccelele jos, le desfăcea, alegea foile după socotinţa lui, amestecând foaie cu foaie în mici pachete, pe care le da băieţilor. Aceştia le aşezau într-un fel de ghilotină, a cărui nume turcesc îmi scapă şi începea tăierea. Când judecau că este destul tutun tăiat şi niciodată nu se înşelau macar cu un fir, domnul Inge poruncea calfelor să umple chiupurile, pe când D-lui cosea şi pecetluia fiecare boccea cu îngrijire, ca nimeni de cât dânsul să nu umble la foi; le aşeza la loc, iar când totul era gata, încuia chiupurile dând cheile lui Ienacache, băieţii îşi lua pânza vargată şi nu-i mai vedeai decât luna viitoare; dar de se trecea cumva tutun mai mult, îi chemai şi iar veneau. Nu era cu putinţă să prevezi cât tutun putea să se treacă într-o lună. Câte-odată veneau musafiri mai puţini câte odată mai mulţi. Când veneau deodată douăzeci de musafiri, Ienacache aducea douăzeci da ciubuce din-tro-dată. De steteau unia mai mult şi le mai veneau poftă de ciubuc, băteau din palme şi-i spuneau lui Ie-nacache: mai adă-mi, te rog un ciubuc, pe când beizadea porunci mai scurt: „Ciubuc!“ Atâta era deo-sebirea între gazdă şi musafir; dar porunca tot poruncă era. Apoi mai veneau boierănaşi scapataţi, care de dragul beizadelei se înfiinţau şi la dejun şi la masa, ceia ce nu-i împiedeca să dejuneze şi să prînzească şi pela alte beizadele, pe care le îndrăgiau tot atât de mult. Aceia încaltea numai cumpărau tutun niciodată. Intrau deadreptul în camardinărie şi luau tutun cât voiau. Putea Ienacache să le zică ceva? Nu erau şi ei boieri şi musafiri? Ba le mai cumpără din leafa lui şi hârtie de ţigară, căci nu prea obişnuiau ciubuc pela casele lor. Era şi Ienacache de viţă boierească i se făcea milă de ai lui.

Curtea era ca toate curţile boiereşti: cu o gră-dinămare şi frumoasă; cu grajdurile, heiurile şi bu-cătpriile la o poştă depărtare, Doamne fereşte de un foc şi de mirosul urât. De se cam răceau bucatele până ajungeau sus, pagubă puţină, căci le mai încurcau la bufet şi tot calde se serviau la masa.

Cu toată dragostea ei pentru ruşi, Domniţei un îi plăcea de loc să iasă la vizite cu înhămătura ruseas-că. In aceste împrejurări îi era neaparat să aibă şi fecior pe capră, doar să-ntrebe dacă boierii sunt acasă, ori să lese nişte cărţi de vizită. Dar feciorul îm-bracat în livrea şi vizitiul în caftan, i se părea ceva cu total neestetic. Insemnarea aceasta o făcuse D-nei şi la Odessa, unde sunt case mari care au livrele. Beizadea îi luă dar, anume pentru dânsa, o pere-che de căişori negri şi un vizitiu, cam smolit, dar îm-brăcat la fel cu ciocoiul din capră. De atunci, Domniţa Ruxandra, nu mai dădea drumul pe uliţă avânturilor sale de patriotism rusesc, decât atunci când e-şea la Copou, cu iubitul ei soţ kneazul Alexandr Di-mitrievici Mavrocosta.

Cât despre Luminarea sa, speria Iaşul cu troteurul lui cel alb, care nu făcea nici zece minute pline din Podul-Roş până la rohatca Copoului. Apoi de Paşti, ori de ziua ţarului, la vreun bal sau le vreo înmor-mântare mare, nu pierdea prilejul bo-gata lui uniformă de curtean.

Inchipuiţivă: pe nişte pantaluni de cazimir alb, o bandă lată de aur, tunica de postav albastru închis, aproape negru, cu gulerul şi mânicile roşii, era cu-sută numai în fir de aur pe piepţi, guler, mâneci şi buzunări, de nu se mai vedea postavul; o spadă bo-gată la coapsă, iar pe cap bicornul cu fulgi albi, ca la mareşalii lui Napoleon. Ţinuta de doliu avea ace-iaş bandă de aur pe pantalonii negri, tunica avea alt soi de broderii mai rare, dar mai lente şi bicornul era cu fulgi negri, ca la generalii de brigadă franţuzeşti. Consulii generali străini păreau nişte calici pe lângă el şi chiar cel rusesc care nefiind curtean, purta sărăcă-cioasa uniformă diplomatică, la fel oarecum cu a sa dar numai cu ceva cusuturi de argint pe la guler şi pe la mâneci.

Chiar diu ziua sosirei lui în Iaşi, fusese un nesfârşit alai de trăsuri, de nu mai încăpeau în curtea Răducanului! Socru, soacră, surori, fraţi, cumnate, cumnaţi, unchi şi veri, rudele de mai depărtate şi până chiar şi duşmanii de altă dată, se înbulzeau, gră-bindu-se să-i sărute şi să le întindă braţele din toată inima!

Ah! De şi-ar fi uitat atuncea nedreptăţile suferite, chinurile îndurate, umilirile ce avuseseră de răbdat, înlăturând trecutul, pentru a da drumul aventurilor celor frumoase şi curate! De şi-ar fi calcat mândria în picioare, uitînd de pîrdalnica coroană a Sf. Vladimir Monomachul, pentru a-şi aminti numai că ori cât de vitreg s-ar purta o mamă, copilul n-are dreptul s-o judece, nici s-o iubească mai puţin. Ce uşor le-ar fi fost atuncea, să-şi vândă moşiile lor din Basarabia, cumpărând altele în loc în ţara lor! Nici ruşii nu l-ar fi putut ţinea de rău pe Mava-costa, căci după însuş legile lor, străinul devenit supus împărătesc, are cât trăieşte dreptul a se reîntoarce în neam. Favoarea ce i se făcuse cu deslegarea termenului de pres-cripţie, nu era nici excepţională, nici nedreaptă; iar titlul acela de curtean era onorific.

Da! Dar pentruca să dea drumul unei asemenea porniri, ar fi trebuit mai întăi să aibă încredere în viitorul Moldovei, pe când din împrejurările pe care le cunoaştem, această încredere ei nu o puteau avea.

Cum era atuncea ţara în toiul frământărilor cu divanul adhoc, câţi din prietenii săi cei mai buni nu-i ziceau: „Vino cu noi Alceule, să lucrezi pentru acei cu tine de un sânge, pentru ţara ta! Cu înţelepciunea de care eşti înzestrat ai putea înscri o pagină frumoasă în istoria ei!“

— „Și ce să fac eu între voi, le răspundea bei-zadea Alecu cu trufie. Sunteţi nişte copii care vă hră-niţi cu năluciri! Nu vă daţi seama ca ţara-i pierdută? Ori ruşi, ori nemţi, iată viitorul vostru, căci de turci nu mai poate fi vorbă! Peste câţiva ani vor ti alun-gaţi din Europa! Dacă nemţii vă vor lua ţara, n-am gust să-mi vâr copiii sub oblăduire papistaşă, nici să văd cum or să-mi catolicizeze neamul. Nu vedeţi ce pitesc cei de peste munţi care se fac uniţi pe un capăt? Dă vă vor lua ruşii, după cum sunt încredinţat, ce vor zice ei că m-am lepădat de dânşii după sprijinul şt cinstea pe care mi le-au dat? Sunt atât de tare în credinţat de ceia ce o să se se întâmple, că în procesele ce mi le-au pornit aicea pentru cele două moşii din Cahul, nu caut atât să am câştig de cauză, cât să le tărăgănez, pună ce Cahulul va fi iar sub oblăduire rusească. Căci, s-o ştiţi de la mine, care am vorbit cu mulţi ruşi din sferele precumpănitoare în politică: Mai degrabă s-ar putea obţine dela împărat, să vă dăru-iască de bunăvoe Basarabia întreagă, decât să se le-pede, fie de un parmac, din pământul ei luat eu sila!“

Bine înţeles că în aşa întocmiri, atât rudele cât şi prietenii începură a se cam răci faţă de dânşii, tân-guindu-o oarecum pe Domniţa Ruxandra; ceia ce era cu totul nedrept şi o supăra mult, de oarece ea era mai pătimaşe faţă de ţară şi mai recunoscătoare împăratului, de cât bărbatul ei. Nu pot spune că le-ar fi arătat cineva mai puţină dragoste, dar o dragoste amestecată şi cu mila, lucra care-i îndârjea şi mai rău.

Când intrau într-un salon unde se vorbea despre ruşi nu tocmai bine, se făcea deodată tăcere. In faţa lor nu se vorbi a decât bine de Rosia şi de împăratul ei, de recunoştinţa ce o datora Moldova celor care o scapasera de cruzimele şi barbariile din trecut, —pe când şi beizadea şi Domniţa Ruxandra ştiau că toc-mai aceia care lăudau mai straşnic împărăţia rusească nu o puteau suferi!

In anul acesta de fierbere, de ce să se vorbească pretutindeni decât de politică? Unioniştii şi separatiş-tiii se cicneau cu înverşunare ori unde se întâlneau. Se trătau de bonjurişti sau de işlicari, de pantalonari nebuni, ori de rugine de ale lui Mihalache Strudza! De pe atuncea erau işlicari fără strămoşi şi pantalo-nari bonjurişti eşiti din protipendadă..., Bunăoară ca şi astăzi! In saloane discuţiile erau poate ceva mai cu-viincioase, dar nu mai puţin aprinse, căci luau parte şi cucoanele, unele pomenind de Charlotte Corday, iar altele secolul cel mare al lui Ludovic al XIV-lea Toate însă erau antibonjuriste. Adeseori beizadea uitând de uniformă şi de coroana Monomachului, se lăsa atras în discuţii susţinând cu înflăcărare ideile înaintate ale bonjuriştilor, mai liberal şi mai democrat decât dânşii! Era ascultat cu multă plăcere pentrucă vorbea frumos; dar mulţi îi prevestiau Siberia în scurt timp,—pe când alţii mai bănuitori se întrebau, de nu era pus cumva de împăratul Alexandru al Il-lea, ca să le vorbească aşa!

Prietenii lui, toţi erau bonjurişti şi ultraunionişti. Se adunau foarte des la masa lui. In asemenea zile, Domniţa Ruxandra, care prin mama ei era separatistă, fără însă a merge până a susţinea candidatura lui Mihalache Sturdza, care încercase să-l omoare pe băr-batul ei, îşi lua copilul şi-i spunea beizadelei: „Alecule, eu astăzi mănânc la mama. După ce-ţi vor pleca ne-bunit, să trimiţi careta să mă iee!

La masa nebunilor, cum o poreclea Domniţa Ru-xandra, se aftau într-o seară: Lascar Răducanu, sosit dela Cătaţi pentru vre-o câteva zile, Costache Negri, venit şi el dela Mănjina, Manolache Costache Epu-reanu, Alexandru Moruzi Pekianu, Vasilo Alexandri, Mihalache Cogălniccanu, Nicu Catargi, Iancu Docan, Matache şi Alexandru Beldiman şi colonelul Alecu Cuza.

Vă puteţi închipui, dragi cititori, ce se putea vorbi în sara aceia între nişte astfel de oameui. Discuţii nu puteau fi căci toţi erau de o inimă şi într-un gând. Li se desvăluia însă viitorul cu mult mai departe, de cât vedem noi prezentul de astăzi. Vedeau o ţară mare de sine stătătoare, bogată, frumoasă, neavând alte ho-tare, decât acele ale limbei, unde toate treptele unite în aceiaşi dragoste, ar lucra în sferele lor, fără ură, fără vrajbă cinstindu-se între ele şi cinstindu-şi cre-dinţa şi obiceiurile pentru propăşirea ei!

Fie sub înrâurirea şampaniei care curgea în va-luri, fie sub aceia a atâtor spirite înalte şi suflete mari, Mavrocosta iar îşi dădu în petec şi vorbi mai frumos şi mai aprins ca oricând. Iutrezărea printre negurile depărtatului viitor, un viteaz apărător de neam, re-înălţătorul mărirelor trecute, ştergând cu spada lui, u-imirile veacurilor de durere şi înălţâdu-se mai presus de toţi în ţara aceasta: român între români, deşi străin de obâeşire şi ferit de orice înrâurire de gaşcă — mai un asemenea om, înrudit cu cele mai mari familii dom-nitoare din Europa, ar fi în stare să aducă ţara la înălţarea la care are drept să râvnească!

— „Cam lungă calea până la el, fornăi Nicu Ca-targiu, după obiceiul său! Iasă băgăm bine de seamă, boierii d-tră, să nu readucă cumva domnii işlicari, pe drăguţul şi de cinstită amintire Mihail Sturdza Voevod! El ce-aşteaptă la Paris?ˮ

— „Ce strigă Cogălniceanu cu înflăcărare? Să se reîntoarcă tiranul pe care l-am alungat?ˮ

— „Zi mai bine, care ne-a alungat, făcu Alecu Moruzi Pekianu. cu vocea lui de bas!ˮ

— „Mă rog, reluă Cogălniceanu, spriji-nindu-şi ochelarii cu mâna, după cum obişnuia când îl încerca cineva în vorbă, el ne-a surghiunit, dar noi l-am alungat cu ruşine! Niciodată ţara nu va îngădui o asemenea umilire!ˮ

— „Decât Mihalache Sturdza, mai bine socrul meru Grogore Ghica, făcu Lascar Roseti Răducanu! Nu că l-aş alege, ori l-aş dori; dar tot mai bine decât Sturdza!“

— „Pe acela nu-l aduceţi nici cu boii, zise Vasi-lică Alexandru! L-am văzut nu de mult la Paris. Nici nu vrea să audă. Cunoaşteţi zicătoarea: ‘Cine s-a fript cu terciu suflă şi în lapte acru!ˮ’

— „Ş-apoi, făcu Epureanu, amândoi aceştia ar lucra pentru ei, nu pentru idealul care ni-l arata adi-neaore Mavracosta. Adică; Sturdza cum a mai luvrat pentru lada lui cu bani şi Ghica pentru a-şi stabili dinastia lui de arnăut. După Grigore-Vodă, am avea pe beizadea Iancu Vodă. Bun b[tbat, dar nu ne tre-bue! Avem nevoe de de un om, care în tot ceasul să fie gata să se coboare de pe tron, când folosul ţării o va cere, un om care să-şi iubiască neamul mai mult de cât viaţa; într-un cuvânt omul jertfei şi care să fi do-vedit uitarea lui de sine!

— „Of! Aleculo, Alecule! Ce păcat ai făcut şi tu eu fapta ta nesăbuită de la 54, zise Lascar Răducanu lui M-avrocosta! De nu aveai pacostea ceia cu supuşenia ta străină, pe tine te alegeau domn. Nu-i aşa domnilor? Cine s-a jertfit mai mult ca dânsul la 48?“

—„Și foarte rău aţi fi făcut, dragii nici, răspun-se Mavrocosta, căci n-aş fi putut lucra cu folos nici cu, şi nici unul de o seamă cu mine. Este ade-vărat că în halul în care ne găsim nici un prinţ străin n-ar primi să ne domnească. Ne trebue deci un domn pământean, deocamdată, care să ne unească mai întui cu Muntenii şi să lucreze apoi cu dragoste de neam şi uitare de sine, pentru ca să aducă prinţul străin, după cum ne spunea Manolache adineoare. Știu bine că nici unuia din D-stră care sunteţi împrejurul acestei mese, nu i-ar lipsi dragostea de neam şi uitarea de sine. Este însă altăceva, care m-ar împedeca ca pe mine dacă de mine ar putea, fi vorba, pe tine Lascare, pre-cum şi pe toţi fii boierilor din protipendadă. Prea sun-tem legaţi de neamurile şi obiceiurile noastre şi n-am putea, lovi cu destulă tărie, acolo unde trebuinţa va cete. Ne trebuie un om, care să fie nobil şi de sânge şi de caracter, fără să aibă legături prea strânse cu marea boerie. Cunosc pe unul, care pentrucă n-a vrut ca magistrat, să judece împotriva conştiinţei sale, a fost dat afară de Mihalache Sturdza. La 48 a fost rănit şi el. E un caracter, un patriot în adevăratul înţeles al cuvântului. Priviţi-l în faţă căci se află în mijlociii nostru: colonelul Alceu Caza!

—„Ia fugi de acolo, măi rusule, sări bietul Cuza speriat! Vrei să mă pue protipendada ta la frigare?“

—„De-ai fi tu un altul, răspunse kneazul şi mai ales de ai fi dintre ai ei, nici vorbă că te-ar pune; dar după cât te cunosc şi ştii că am copilărit înpre-ună, am bună nădejde că mai degrabă i-ai pune tu în ţeapă!“.

Cine ştie dacă din seara aceia n-a fost aruncată prima sămânţă, care încolţind, a rodit la timp, punând două coroane pe fruntea lui Alexandru Ion I-iu! Pentru Alexandru Mavrocosta însă, silit să vor-bească de ţara sa pe care o iubise până la jertfă, cu prietenii lui de copilărie, ca de pe altă lume, ca mor-tul care ar eşi groapă ca sa vorbească celor vii era o adâncă şi nesposă durere! Mândria însă-i era’ şi mai mare, încât îi învinovăţea pe toţi fărp a-şi da seama, că primul vinovat era el! I se părea cu ră-măsese tot aceiaş şi ţara i se păreă aceiaş şi se în-treba acum că ce prăpastie se deschisese care între el şi dânsa, care să-l facă străin în ţara lui!?

Procesul cu moşiile Manta şi Vadul lui Isac din judeţul Cahulului, avea să se tărăgăneze multă vreme, dar nu-i păsa, căci intrase în stăpânirea lor şi de câştig nn avea nici o îndoială, pentrucă dreptatea era de partea lui. Nu o îndura să stăruiască prea mult nici pentru redobândirea averei sale confiscate din po-runcă turcească şi irosită din pricina unei răzbunătoare a unei temei! Işi dădu dar cele două moşii în posesie tocmi de astădată un avocat cu renume, fără însă de a retrage vechilemeaua lui Holban şi cum se dis-pirimăvara, plecă cu toată familia la Ciripcău.

Picături mari de lacrimi îi curseră din ochi, când trecu apa Prutului! Jelia locurile unde trăise cei mai frumoşi ani ai vieţei sale, norodul acela cu limbă dulce, atât de blând, de bun, de muncitor şi de vi-teaz! Iar când i se întorceau gândurile către cei de îndată şi sufletul i se umplea de milă şi de părere de rău!

Ajuns acolo, în mica lui căsuţă din Ciripcău, pe negrul şi mănosul pământ al vechei Moldove, în mij-locul acelei mândre ţărănimi moldovane, oblânduită pe atuncea de către o blajină ocârmuire străină, se găsia mai la el acasă, mai în ţara lui, decât la Iaşi, în mijlocul surtucarilor de tot felul, care bonjurişti, sau işlicari se tot depărtau din zi în zi tot mai mult, de această talpă a neamului, — molipsişi şi mânaţi ca de către un vânt rău, de duhoare pângăritoare a înstrăinărei apuse!

CAPITOLUL IX
O gospodărie potrivită, iar alta în miniatură

Incă din vara anului trecut şi cu mult înainte de a pleca la Iaşi, Kneazul văzând că nu putea să îneapă cu toată familiea în casele vechi dela Ciripcău, hotărî să mai clădească un pavilion cu patru încăperi mari şi înalte în tavan, unde să locuiască cu domniţa, iar casele vechi să le meremetisească temeinic pcntiu copilul cel mic şi guvernantă, deocamdată şi să mai fie şi două odăi pentru băiatul cel mare când se va întoarce din străinătate.

Trimetea dar hojma la Soroca harabalele sale după şindrilă scânduri şi lemne de brad, pe care vechilul te cumpără dela plutele ce se cobor tocmai din munţii Bucovinei pe apa Nistrului.

Tot de la Soroca îi veni o pereche de meşteri lemnari ruşi: blonzi, bărboşi şi pletoşi, cu carea la mijloc şi legaţi la cap cu un fir de gumilastică, pen-trnca să nu le cadă părul pe ochi. Imbracaţi cu nişte şalvari vargaţi, vârgâţi în cizme, o cămaşă de cit roşu, deschisă într-o parte, după forma rusească, nişte caftane albastre de vară şi având la cingătoare o secure sau bărdiţă cu mânerul strâmb.

Aceştia se tocmiră, pe preţ foarte ieften, a lucra toată lemnăria de brad, apoi a-şi alege stejari din pădure, a-i tăia, şi a-i cara la curte cu ajutorul argaţilor şi a carelor boiereşti, a scoate din ei uşile şi ferestrele trebuincioase nouie clădiri şi a le aşeza la loc, dăndu-li-se bine înţeles toată lăcătuşeria gata. Pentru a duce la bun sfârşit aceste lucrări, aveau în sac întreg de unelte. Dar ce unelte, Doamne! Un ferestrău mare şi altul obişnuit; un rând de sfedele ordinare de toate mărimele şi vreo două rândele de geluit scândurile podelelor. In colo: nici compas, nici mă-sură, nici cumpână de apă, nici dreptar. Este de ne-închipuit iscusinţa poporului rusersc în ceia ce potriveşte lucrarea lemnului şi ce este în stare să facă numai, bărdiţa lui strâmbă! Cum face cum ocheşte cum se ia după apele lemnului, dar omul trân-teşte cu ca o lovitură îl despică aşa de drept că par că l-ar fi tăiat cu ferestrăul şi mai îndreptat apoi cu răudeaua!

După ce-şi alegeau copacul din pădure şi-l vedeau adus la loc, îl cojiau, îl ciopârteau cu ferestrăul cel mare ori cu topoarele, scoţând bucăţile de lucru, le uscau pe acestea, cum ştiau ci, la foc, apoi începeau să le lucreze mai mult cu bărdiţa, aşa din ochi, sfre-delindu-le pe unde era trebuinţa De măsurat, măsu-rau cu palme sau cu degetele; aşezau bărdiţa culcată pe lemn sau pe scândură, şi, din strâmbăturile ei, scoteau toate unghiurile şi curbele dorite; pentru o linie dreaptă ceva mai lungă şi pe care nu o puteau obţine dreaptă cu bărdiţa, bateau câte o ţintă la fiecare capăt şi legau de ele o sfoară nnsă cu praf de cărbune; de le trebuia un nivel absolut plan, se puneau cu burta la pământ şi trăgeau cu ochiul, teşind cu rândeaua nişte ridicături, pe care un meşter european le-ar fi scapat poate din vedere cu cumpăna de apă. Fiecare bucată odată isprăvită era trecută iar prin foc, şi, astfel uscată cu desăvârşite. De clei nici vor-bă înţăles. Tocmai într-asta consta arta lor: toate bucăţile se înjghebau una într-alta, prin nişte jgheaburi adânci, întărindu-le cu ţine, sau cuie de lemn. Apoi umblau cu lucrul lor, ca cu a duşmanului, lo-vindu-l din răsputeri şi trântindu-l cât colo, fără nici o milă.

„Incet mă! le strigă Kneazul într-o zi, văzând cum luaseră doi inşi cogemite uşă mare şi o trânteau peste altele ce stau în clit.!ˮ „Umblaţi mai încet că o să se spargă. Nu-i munca, voastră?ˮ

— „Nicevo barin, adică: nu-i nimica cucoane, făcu cel mai bătrân. Dacă s-o sparge înseamnă că nu o trainic lucrată! Mai bine sa se strice acuma cât sun-tem noi aicea. Lemne ai destule în pădure şi facem alta: dar nu după ce vom pleca, să ne ajungă bles-temul D-tale din urmă pentrucă ţi-am furat banii!ˮ

Și cu asemenea mentalitate, cu asemenea unelte, lucrând sub arşiţa de Iulie şi de August, adăpostind lucrul gata în vreun grajd ticălos, aceşti muncitori cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu, săvârşiau nişte lucrări trainice, frumoase, cum nu le-ar fi putut săvârşi cei mai iscusiţi stoleri din zilele noastre, cu tot cleiul şi compasurile lui! Uşile şi ferestrele, lucrate de dânşii nu crapau niciodată, nu se umflau, nu aveau gă-uri de cari şi nu lasau vântul sau frigul să le răz-bată pe nicăirca. Tot astfel or fi lucrat şi meşterii noştri moldoveni frumoasele uşi şi struni pe care le mai găsim şi astăzi prin vechile noastre biserici, ori uşile şi ferestrele vreunii curţi boiereşti, ca de pildă la Roznov sau la Paşcani! Uneltele şi mat ales men-talitatea era aceiaş. Pe atunci se lucra încet, temei-nic şi bine; astăzi se lucrează iute, de mântuială şi prost. Uneltele sau înbunătăţit şi înmulţit, mentalitatea însă s-a stricat. Nu se mai teme muncitorul că-l va ajunge din urmă blestemul muşteriului.

Pe când Ruşii lucrau lemnăria, Kneazul plănuia faimosul pavilion depe marginea râpei, făcut din nuele şi lipit cu lut şi casele ţărăneşti. Patru odăi mari şi lu-minoase, bine poditepe jos; un iatac, un salon de primire, un cabinet de lucru şi o sufragerie. Acoperomântul de şindrilă, era aproape de două ori mai mare decât casa şi rezemat pe nişte stâlpi groşi de brad, alcătuind de jur împrejur o galerie largă unde puteai sta ziua întreagă şi mânca la umbra plantelor agăţătoare, care se înălţau până la ştreşină, împiedecând şi ploaia de a răzbate până în păreţi.

Din râpa cea sălbatecă, care se deschidea nu de-parte de pavilion, beizadea făcu o adevărata minune, lăsând poruncă vechilului ca în lipsa lui să sape de cu toamnă şi până în Noembrie o mulţime de gropi, iar în luna aceia, să aducă copaci mari din pădure, cu pământul lor la rădăcină şi să-i sădească în gropi, având grijă să-i aşeze în aceiaş direcţie, ce o avea şi în pădure. Aşa că în Aprilie când înapoie de la Iaşi, bucuria de a-i găsi pe toţi prinşi, parc-ar fi fost de treizeci de ani sădiţi acolo; mai ales că pămâtul din râpă tot de pădure era şi era şi prielnic. Nu-i mai râmase dar decât a mai drumuri şi ronduri de flori, a arunca nişte podeţe rustice pe gârla, care izvor, a chiar din râpă: şi la izvor, a clădi o minunătă peşteră, unde puteai sta la răcoare în timpul căldurilor, legă-nându-ţi visurile de şoaptele micului pârâiaş.

Vremea fiind cam uscată în fevruarie, vechilul se folosise de asta pentru a meremetisi curţile vechi, învă-lindu-le cu şindrilă, podindu-le pe jos, tencuindu-le şi văruindu-le din nou, pe când Ccoana Marghioala, mai cu lâna din sat, mai cu lemnarii ruşi rămaşi cu anul, mai cu cituri şi mătăsuri ruseşti găsite pela Bălţi şi Soroca, mobilă pavilionul tot cum mobilase şi casele cele vechi. Ba cu ajutorul lemnarilor, cu care se în-ţelegea de minune, dar numai prin semne, alcătui vreo două aşezări rustice prin grădină şi una mai mare în peşteră. Aşa că la sosirea lor, boierii se găsiră insta-laţi gata şi când se coborără în fosta râpă, dădură de un adevarat rai.

La sosirea lui, kneazul se apucă de meremetisit şi căsuţele celelate, învălindu-le cu şindrilă, nu numai pe dânsule, dar şi grajdurile, hambarele şi coşarele; apoi împrejmui totul cu un gard de nuiele cu cununa lui de spini, lui de stejar. Cu chipul acesta, curtea boierească din Ciripcău mai mult cu un sat deosebit, fără curte boierească.

In adevăr, în afară de cele două clădiri, pe care le cunoaşte cititorul, o căsuţă era pentru bucatar şi bucătăria, alta pentru argaţi şi tot aşa pentru toate trebuin-ţele casei şi ale gospodărie, începând cu locuinţa ve-chiului şi până şi ale găinăreselor! Cum se ivea vreo trebuinţă nouă pentru gospodărie sau huzurul boieresc, degrabă harabale la pădure după furci, costoroave pari şi nuiele. O haraba şi o căruţă la Soroca după şindrilă, uşi şi ferestre gata, ceva femei din sat la lipit şi numai ce vedeai ca se ridică un nou palat! Și toate să fie departe una de alta şi cât cu putinţă eu spatele la crivăţ. Când nu mai încăpură în înprejmuire se făcură alte ocoale sau ogrăzi, dar toate având căsuţele lor pentru argaţii sau vătăjeii moşiei.

—„Doamne, Alecule, făcu într-o zi domniţa! Decât toate cocioabele astea, departe de o poştă una de altă, mai bine clădeai şi tu o casă cum se cade, să le avem toate la îndemână. Iată în pavilionul ist nou, avem ietacul nostru, destul de mare şi frumos, nu-i vorbă, un salon menit a nu vedea musafiri niciodată (căci cine o să vie să ne cerceteze în pustietatea asta? Is-pravnicul tău Leondari?) cabinetul tău de lucru, unde ne ţinem doar când e vremea rea şi o sufragerie unde nu intrăm niciodată, de oarece mâncăm pe galerie! Copilul stă în casele cele vechi şi nu ştii cât îmi este de greu să merg noaptea să-l văd, mai ales când plouă. Ca să-mi văd de gospodărie cum se cade, îmi este şi mai greu, călcând prin iarba umedă, ba la bucătărie, ba la camară, ba la spălătorie;.... de păseri nici mai pomenesc. Fac găinăresele ce vor pentrucă sunt în altă ogradă, tocmai dincolo de poartă.ˮ

—„Apoi de, dragă nevastă, făcu la rândul său beizadea Alecu! Reşedinţa noastră princiară din Cirip-cău, se află în armonie cu mediul ei înconjurător; şi nu înţeleg că tocmai în o artistă în ale muzicei, tu cu simţul frumosului, să nu pricepi că o casă de piatra cu două etaje ar fi o disonanţă, care în muzica te ar face sa scrâşneşti din dinţi. In această curte mare, nnde căsuţele par aruncate la întâmplare, văzduhul trece slobod, ca prin satul de alăturea, ca prin câmpia nemărginită de prinprejur. Nu ne supără nici mirosul dela bucătărie, nici a sepunului dela spălătorie, nici a gunoaielor dela grajduri. Apoi mai este ceva la care nu te-ai gândit: în frumosul palat, ce l-am putea clădi, din lipsa pojarnicilor, am putea arde ca şoarecii cu toţii, sau în cel mai bun caz ne-ar trebui mai multe zecimi de mii de rable, pentruca să-l reclădim la loc. In întocmirile de astăzi însă închipuiţi că se aprnide bucătăria; ce se întâmplă? Sare satul şi argaţii cu to-poarele şi o dărâmă la pământ, aruncând cu lopeţile ţărână peste jaratec. Ce am perdut? Vreo sută de carboave lemnărie vechie, alte două sute de carboave oentru lemnărie nonă şi lucru; iar peste doua săptă-mâni bucătăria o la loc nouă nouţă! In asemenea întocmiri, pot să ardă şi toate, în voie bună, căci tot nu ne-ar costa nici pe sfert cât o clădire mare. Ș' apoi drept să-ţi spun, că nici nu mă prea trage inima să mă aşez cu totul şi temeinic în pustietatea asta.ˮ

—„Ar fi mai frumos la Cosăuţi, făcu domniţa.ˮ

—„Ba nici acolo dragă! Să mă uit eu ochii cât e ziua de mare, tot în ţara leşească!? Ah dragă Rux-andro! De aşi găsi ceva tot în Basarabia, dar pe malul Prutului şi nu departe de Iaşi, aş da cu bucurie şi Ciripcăul şi Casăuţii D-tale!“

—„Cum Aleculo? După câte am suferit şi tot nu te-ai săturat de scumpa ta Moldovă?

—„Ce vrei Ruxandro dragă, dacă aşa mi-i firea!? Nu m-aş întoarce în ţară pentru nimic în lume, căci prea am fost umilit şi prea m-am simţit iarna trecută străin între ai mei! Dar macar s-o văd de departe, macar să respir aerul care vine dela dânsa! Nu pot trăi departe de ea! Să schimbăm însă vorba. Ai drep-tate că este greu pentru tine, să ai copilul sub alt a-coperemânt. Vom desfiinţa sufrageria, care este aproape de ietacul nostru şi-i vom da lui Titi această odaieˮ.

—„Iţi mulţumesc Alceule; dar iarna unde o să mâncăm?“

— „Parcă iarna o să stăm aicea? Mai încolo mă voi duce la Kişinău şi voi găsi o casă mai în oraş decât ale lui Lazu. Pe urmă, văzând şi făcând, cum zise românul, ori le voi lua pe acela numai cu chirie, ori le voi cumpăra de veci de vor fi bune.ˮ

Se prefăcu dar sufrageria odaie pentru copil şi guvernantă şi se uniră toate căsuţele acelea răzleţe, prin un drum larg de dulapi groşi şi aşezaţi căpătăi, aşa că se putea trece dela una la alta pe orice vreme eu piciorul uscat.

Dar nu prea şedeau boierii la masă nici pe galerie, deşi ar fi putut să şadă nesuparaţi şi în vreme de furtună, din pricina ederei, a viţei sălbatice şi a stânjăniţei, care făceau un zid de verdeaţă ce nu-l putea străbate nici ploia şi nici vântul. De multe ori însă trimeteau îi căruţă pe bucatar şi pe sufragiu, să le gătească de-junul şi masa, tocmai la Sihăstria surpată, în fundul pădurei, unde se clădise un palat şi lui moş Sandu cel sfătos; iar baba lui Maranda îl învaţă pe d-l bucătar la nişte alivenci pe care nu le prea nimerea D-lui, ori învăţă dela dânsul vreo procletic franţuzească, de ce-lea care le plac boarilor!

Kncazul pleca de cu zori într-o căruţă cu un cal să-şi vadă plugurile, cosaşii, sau vreo altă lucrare du-pă anotimp, şt ajungea la Săhăstrie numai bine pentru dejun. Era aşteptat de domniţa, de copil şi de guvernanta, veniţi cu faetonul, după ce luaseră cafeaua cu lapte acasă.

Acolo petreceau toată ziua în umbra şi răcoarea pădurii, în mirosul toporaşilor, a lăcrămioarelor, în strălucirea florilor de codru, în căutările cucului şi a pri-vighitorilor, toate după anotimp. Copilul sub privighe-rea guvernantei şi însoţit de nepoţeii mamei Marandei, care cunoşteau pădurea, se afunda în codru, înapoin-du-se cu câte un cofoel de căpşunc sau de zmeură.

Domniţa, culcată într-un hamac indian, legat de doi pomi şi cumpărat dela Miculi din Iaşi, cetea câte vreun roman franţuzesc, ori asculta amintirile babei Maran-dei, care-i apucase şi pe turci, pe când era abia de şapte anişori.— „De mult de atuncea, Domniţă, Măria „Voastră! Ii tare de mult!! Și mie, mi se pare cu ar fi de ieri, de alaltăieri, spunea baba oftând!ˮ.

Beizadea Alecu, tolănit mai la o parte pe un lă-icer şi nişte perne, îşi fuma ciubucul, cu ochii pier-duţi în marea aceasta de verdeaţă, sau urmărind jocul unei raze de soare pe frunzuliţa străvede depe vârful unui măreţ stejar. Sorbea prin toţi porii lui a-ceastă poezie a codrului nostru românesc! Uita ce lume şi de oameni, de nedreptăţile Moldovei şi de coroana de Monomach. Simţea că şi el este o părti-cică din codrul acesta! Nu pentrucă era al lui, câşto-gat pe buna dreptate de la aceia care-l hrapiseră dela nişte orfane; dar pentrucă această întindere de o mie de fălci de pădure; făcea parte din acel codru mare, care se întindea odată dela Nistru până în munţi şi că din el au ieşit cămpiile cele mănoase, care nu ro-dit pânea cu care s-au hrănit strămoşii care l-au ză-mislit! „Prin câte pădure germane, poloneze sau ru-„tene n-am trecut eu până acuma se gîndea Maviro-„costa. Și acolo ca şi nici, tot copaci, tot umbră, tot „iarbă şi tot flori; ciripit de paseri, şi-acolo şi aice, „De ce n-am simţit şi acolo, ceia ce simţesc aicea? „De ce aicea parcă copacul face parte din trupul meu „şi iarba fir din sufletul meu? Pentruca pământul a-„cesta e alcătuit din cenuşa celor cu mine de un sân-„ge! Nici frunzuliţa cea străvezie de pe vârful ste-„jarului nu e străină mie şi până şi ciripitul păserilor „îmi aduce adieri de doină!“ Cu încetul sufletul i se copleşea de jale, de dor, de dorul Moldovei de dincolo... de peste Prut! Până ce somnul îi închidea pleoapele umede de lacrimi!... Atunci, adierea îmbăl-sămată a codrului celui mare, îi usca umezeala obraji-lor ca un sărut da mamă!... Și dormea dus, legănat la sîn de codru, de codru românesc,— această mamă mângâietoare şi răcoritoare din vremuri de de mult, a românului îndurerat!

Când se trezea, se simţea parcă un altul, atât îi împrospătase, vlaga dintr-nsul, vlaga firei înconjurătoare! Și această înrturire a văzduhului proaspăt şi a mirezmelor pădurei, nu o resimţea numai el: dom-niţa cam palidă şi anemică de fire, se întinse şi se îmbujorase; apoi D-nei care abia gusta din bucate capatase o mare poftă de mâncare. De asemenea co-pilul creştea şi se întărea văzând cu ochii. Până şi guvernanta Clotilda, o bătrînă venerabilă în vărstă de cincizeci şi patru de ani, pieptănată cu nişte zu-lufi de argint care i se coborau pe obrajii, nu se mai putea sătura şi spunea în glumă că se trezeşte în fiecare dimiueaţî mai tânără ca în ajun, aşa că a in-trat în grijă să nu revie la vârsta copilărie.

Uneori se înapoiau dela pădure în asfinţit de soare, mai cutreierînd pe răcoare frumoasele câmpii, îmbal-samate de cimbru şi sulfină. Alteori întârziau mai mult, întorcându-se sub vraja razelor de lună, care dau un farmec şi mai dulce înfăţişărilor nedesluşite!

In vremea troierului, bucătarul îşi sapa cotloane în pământ, nu departe de arie şi acolo îşi găsea bu-catele, poposind şi peste noapte cînd nu ploua. Cum se lumina de ziuă sosiau boierii şi copilul, rămânând la arie până în scară, adăpostiţi sub un umbrar, sau după vreo gireadă; în mirezmele paielor proaspete, în tropotele şi necheziturile hergheliei, în pocnetele harapnicelor şi strigătele herghelegiilor, copilaşul se tăvălea prin vrafurile de grăunţe, sub ploia de boabe care curgea de sus, dela lopeţile vănturătorilor.

Și astfel s-a scurs ca un vis vara aceasta la Ci-ripcău! Viaţa primitivă, sălbatecă poate pentru unii; dar viaţa dătătoare de sanatate şi de suflet curat! Nu era ruskaia şîrokaia jizni, adică, viaţa largă rusească, despre care am mai pomenit, ci viaţa largă, curată şi mândră românească, în strălucit de soare cald, sub umbră de stejar, frasin şi tei, sub belşug de grâu ar-năut, sau de porumb galben ca aurul! Nu sub fir pipernicit de orz sau de sacară, sub umbră de mesteacăn, de plopi, sau de brad, sub soare rece, sau sub strălucirea argintie a zăpezilor iernatice, pe întinsul cărora îşi dau întâlnire în raza lunei, lupul flămând şt corbul prevestitor de moarte!!

Pela sfânta Maria Mare, Kucazul primi o scrisoare dela proprietarul caselor din Kişinău, prin cărei înştiinţa cu trei luni înainte, după cum se prevedea şi în contract, că având a se muta cu familia în oraş, nu-i mai poate închiria casele din strada Goştinaia în iarna asta. Plecă dar îndată la Kişinău şi la înapo-iere îi spuse domniţei:

— „Iar am seapat de angaraua de a mai cum-para mobile! „Anul trecut am închiriat casele Aglăi-„ţei Răducanu cu mobilă cu tot; acum am dat peste „cea mai frumoasă şi cea mai nouă casa din Kişinău, „având nişte mobile foarte elegante, sobe do porţelan, „priavazurile ferestrelor sunt de marmoră, păreţii di-„năuntru de stuc, tavanele sculptate. O adevărată mi-„nune petru Kişinău şi pentru un preţ de nimica:„cinci sute de carboave pe an!

— „Ce spui Alecule, întrebă domniţa? Și unde asta?ˮ

— „In colţul uliţelor Goştiaia şi Jucovscaia, mai „bine canoscută sub numele de Gubernatovskaia, la „doi paşi de palatul gubernatorului, deci aproape de „griidina publicăˮ.

— „Casele doctorului Brodeschi, sări Cc. Ruxan-„dra?! Am auzit vorbindu-se de ele! Cum de şi le-a „închiriat şi mai cu seamă pe aşa preţ?ˮ.

—„Nu mi le-a închiriat el, saracul, ci chiar statul. Inchipuieşte-ţi nenorocire pe capul hu: Abia le clădise, cheltuind pe ele o avere întreagă, abia aşezase întrăn-sele pe tânăra lui soţie şi patru îngeraşi de copii, când într-o zi pe când stăteau cu toţii la masă, se opri o troică la uşa de intrare şi din ea se coborî un ofiţer de jandarmi, însoţit de vreo doi cinovnci. Pe bietul doctor îl şi pofti ofiţerul în sanie, dându-i pas doar să-şi ieie blana şi căciula şi administrativnim poriadcom, a-dică pe cale administrativă, fără nicio judecată, porni cu dânsul drept la minele de argint din Siberia! Cei doi cinovoici rămaşi, făcură, o amănunţită cercetare prin hârtiile lui Bradeschi, luară pe cele compromiţă-toare, pe celelalte le închiseră într-o odaie de jos, pe care o pecetluiri, făcură catagrafia tuturor mobilelor şi lucurelor care se aflau în casă, poftiră pe biata femeie să-şi ia tot ce era al ei de zestre şi lucrurile copilaşi lor, apoi o rugară respectuos să iasă pe uşă afară! Dela unsprezece dimineaţă când se oprise troica la poarta casei şi până lacramici după amiază, totul era isprăvit, copiii şi D-na Brodeschi la hotelul de Nord, unde, peste noapte, sarmana a şi înebunit!ˮ

— „E îngrozitor, zise domniţa! Dar ce făcuse bietul om?ˮ

—„ Se zice că în timpul războiului Crimeei, ca doc-tor militar, s-ar fi îmbogăţit dând soldaţilm medicamente falşe şi ca prin asemenea mijloace ar fi ucis mai mulţi soldaţi ruşi, decât cele patru puteri aliate. Dar eu nu cred. Și de ce numai pe dânsul şi nu pe toţi doctorii şi intendenţii care au lucrat la fel? De era a-cesta adevăratul motiv l-ar fi judecat la lumina zilei şi dovedindu-l vinovat, l-ar fi osândit în faţa lumei. EuîInsă bănuiesc cu totul altceva: Napoleon al III-lea tot ne poartă sâmbetele. Agenţii lui cutreieră ţara, căutând să-i răscoale pe leşi, făgăduindu-le ajutorul armatei franceze. Se vede că Brodeschi, ca leah, s-o fi dat în corespondenţă cu vreun agent de aceia, ruşii l-or fi simţit şi l-or fi trimis să lucreze la reînvierea Poloniei la minele de argint“

— „Atunci foarte bine i-au făcut ruşii, spuse domniţa cu patimă! Era doctor militar în armata rusească, jurase credinţă împăratului rusesc, mânca pâinea ruşilor şi nu trebuia să-i trădeze?ˮ

—„Doamne, Ruxandro, de ce eşti iar pătimaşă? Pentru tine eroii indepedenţei greceşti sunt nişte martiri, cu toate că mare parte din ei erau în slujba sultanului, deci îi mâncau şi ei pâinea. Bieţii poloneji însă, când încearcă a-şi scapa ţara de sub jugul străin, sunt numai nişte nemernici trădători, vrednici de toate caznele şi de toate cruzimele care-i lovesc până şi în fe-meile şi copilaşii lor nevinovaţi!ˮ

—„De ce nu şi-a dat macar demisia, înainte de a lucra pentru poporul lui?“

—„Tot atâta era şi poate şi mai rău! In Rosia, draga mea, demisia nu te desleagă de jurământul de credinţă. Demisionând, ar fi atras asupra lui bănuielele guvernului, care, urmprindu-l, ar fi putut bănui şi pe alţii, aşa că el tot n-ar fi scapat şi ar fi putut compro-mite pe mulţi.ˮ

—„Atunci, de ţi-era aşa de milă de dânsul, de ce ai închiriat casa lui? Iţi spun drept, cu toate că nu i pot aproba purtarea că o să-mi fie foarte greu sa locuiesc într-o casă unde s-a petrecut o asemenea dramă.ˮ

—„Să-ţi spun, dragă şt ce m-a făcut să trec asupra unor sentimente, pe care le-am resimţit ca şi tine.ˮ

—„Din întâmplare mă aflam în grajdanski sud, pe când se ţinea mezatul. Foarte puţini concurenţi printre care şi doctorul Jidovertzki, fost bun prieten cu Brodeschii; iar ceilalţi nişte jidani, tot puşi de dânsul îmi pare. Când m-am gândit că în casa unde trăise bietul leali în fericire, or să intre pistruieţii lui Jido-vetzki, gata s-o ieie cu 300 de earbuve, am dat 350, el 400 şi ca sănu rămâie pe o lui, am mai aruncat o sută. Când m-am dus să văd casa, m-am încredinţat, că aş fi putut da şi o mie, căci tot nu rămâneam în pagubă.

—„Foarte bine ai făcut. Alecule draga! Jidovctzki şi-ar fi bătut joc de sigur, de mobila bietului creştin, pe când cu voi îngriji de dânsa. Apoi, cine ştie!..., Poate i se va recunoaşte intr-o zi dreptatea, ori îl va ierta împăratul. Cu ce bucurie i-aş da casa în primire.ˮ

—„Se poate să-l ierte împăratul: dar numai bucuria asta no s-o ni niciodată, draga mea! Ce apucă haznaua rusească, nu mai lasă! De pe acum mi s-a pus în vedere că până la anul să mă pregătesc: sau să mă unit din ele, sau să le cumpăr de veci la mezat?ˮ

—„Atunci cumpără-le, dacă zici că sunt aşa de bune şi frumoase?ˮ

—„Ba numai asta n-o s-o fac. Una din pricina trecutului lor apoi nici nu-mi convin. Curtea-i mică, cu nişte ziduri înalte, care parcă-ţi apasă pieptul. Este chipurile şi o grădiniţă cât o batistă de mare, cu un singur rond de flori, iar la fiecare capăt câte o bol-tişuară de viţă, cu câte o măsuţă şi două bănci, ca la unele restaurante de vară. Acolo îşi primea biata leaş-că musafirii vara, răcorindu-i cu ceai şi cozonaci leşeşti! Căci vezi tu, dragă, ori rus, ori leah, tot un caifet la dânşii de a-şi răcori vara musafirii. Să te fereasca Dumnezeu de cinstea care ţi-o mai fac! Odată am fost la bietul om în vizită şi am ieşit de acolo leoarcă, ca dela feiedeul cel turcesc! De cumpărat tot o să trebuiască, să cumpărăm ceva!... Nu putem să ne tot mutăm în fiecare an, umblând ca ţiganii cu şatra după noi în căruţă!... Voi căuta pe îndelete o casă bună, în partea de sus, unde-i aerul mai curat. Cam în nouele cvartaluri, în dreapta grădinei publice, prin dosul caselor lui Dumitrache Rusu. Sunt pe acolo şi case bune şi locuri mari, unde am putea sădi ceva copaci şi alcătui o grădină frumoasă. Deocamdată, bine că am găsit să vă adăpostesc în iarna asta. Cum se va disprimăvara, fuga la Ciripcăul nostru, să ne spă-lăm plămânii de mirezmele ruseşti; căci de aicea nu avem, slava Domnului, să urnim nici o mobilă!ˮ

—„Dar bine, făcu domniţa, cu casa asta ce facem? Cum o lăsăm singură toată iarna? Căci de Marghioala am nevoie la Kişinăuˮ.

—„Casa de aicea o lăsăm pe seama nevestei lui Pavel Alexievici. E moldovancă nevasta vechilului, bună gospodină şi va putea îngriji de atâta lucru.“

Toate bune şi bine orânduite; venisă acum şi Sf. Maria mică, începându-se pregătitele de plecare. Micul Titi (Constantin) acum de opt ani, auzise el că vor pleca de iarnă la oraş; dar i se păruse până acuma şagă. Spusese în câteva rânduri, că el rămâne pe iarnă în Ciripcău, că nu putea pleca, că are treabă la ţară, că nu-şi poate laaa gospodăria pe mâna altora: dar nimene nu-l baga în seamă. Când însă văzu că pleacă caii cei albi la Kişinău cu Pavel Alexievici, însârcioat să le cumpere acolo fânul şi grăunţele trebuincioase pentru iarnă, se puse pe un plâns,... dar pe un plâns, că nu-l mai puteau astâmpara nici domniţa, nici beizadea:

— „Cum o să lese el pe Lenuţa, pe Săftica şi pe Pavlică ai lui moş Sandu chehaia? Pe Niculai, pe Nică şi pe Ghiţă ai lui Eremia? Cum să-şi lese moşia şi gospodăria lui? Grâul de toamnă neplivit şi popuşoii neprăşiţi?!“

—„Ce gospodărie? Ce lanuri? Ce popuşoi de prăşit, făcu kneazul?! Acuma ai semanat tu popuşoi? In Septembrie?

—„Sunt popuşoi de toamnă, făcu Titi cu îngâmfare! Din nu ai aşa popuşoi. Am luat sămânţa de la moş Sandu chehaia. Ii pui la Sf. Maria în parină, îi prăşeşti când sunt în două frunze, îi acoperi cu baligă de vacă albă şi cu paie multe, ca să nu degere peste iarnă şi dacă e primăvară devreme şi n-a fost iarna goală şi prea rece, eu am să-mi umplu coşarele, pe când D-ta i-ai prăşi pe ai D-tale de întăi! De nu mă crezi, vino şi vezi!ˮ

Şi luând pe tatăl său de mână şi pe mama sa de alta, îi târî pe amândoi prin parc, pana în fundul râpei trecând gardul prin deschizătura lasată pentru scurgerea pârăului şi acolo boierii spre mai marea lor uimire uimirie o adevarată gospodărie în miniatură:

Pe un dâmbuşor se afla o căsuţă mare cât o cutie de pălărie, făcută toată de nuieluşe şi din lut galben, cu prispa ei de jur împrejur, acoperită cu stuf, având hojiaguri, uşi de şindrilă, care stau toate deschise şi fereşti alcătuite din cioburi de sticlă vârâte în lutul zidului, aşa că vântul nu putea străbate prin cerceve-lele uscate. Acoperemântul era aşa făcut, că-l puteai ridica în sus şi boierii văzură atuncea, că înăuntru erau trei odăi şi o tindă, văruite cu îngrijire, având fiecare sobă şi podea pe jos. Ce era mai nostim, că erau şi mobilate cu mobile de păpuşe, luate din jucă-riile lui Titi. Iatac, salon şi sufragerie, în toată regulă.

Alăturea cm altă căsuţă cu cotlon, cuptor şi plită pentru bucătărie şi o odaie pentru cameră; iar altă căsuţă mai lungă, cu cuptor şi laviţe de lemn pentru argaţi. In curte fântână cu cumpănă, grajd şi şopron cu cai şi trăsuri, cumpărate la Iaşi. Totul era îngrădit cu un gard de nuieluşe subţiri de lozie. Apoi dela poarta curţilor lui musiu Titi, se făceau două lanuri mari fiecare cât salonul lui Cc. Alecu, cu un drum drept prin mijloc, unul cu grâu de toamnă răsărit ca peria, iar altul cu păpuşoi iernatici în doue frunze.

— „Și tu ai făcut toate astea, întrebă beizadea pe fiul său?

—„Ba nu, răspunse Titi. Lenuţa şi Săftica au fă-cut casele, sobele şi cotloanele din lut, apoi le-au vă-ruit frumos. Todirică al Casandrei ajutat de Nică şi de Niculai ai lui Irimia, au făcut acoperemântele po-delele uşile, grajdul, şopronul, hambarul şi coşarele Pavlică şi Ghiţă unde sunt mai mititei, an făcut fântâna cu cumpănă şi gardul de împrejmuire.ˮ

— „Nimene. Cine să ne înveţe? Eu spuneam: hai să facem o casă. Fetele se duceau după lut galben din malul de sus, eu aduceam apă dela pârău, băieţii şi cu Todirică care li mai mare, ciopleau lemnele...şi iaca că s-a făcut. Mai venea el dimineaţa şi seara şi moş Sandu chehaia ca să-şi aducă ori să-şi ieie nepoţii acasă. Ne mai ajuta şi el, dar mai mult cu sfatul, căci are nişte mâni cu degete groase, de nu încap prin uşile noastre! Sămânţa de popuşoi iernatici el mi-a dat-o; dar cu tocmeală, că ori să-i dau o carboavă la prima-vară, ori să ia dijmă din zece, una la cules. Ei bine, vezi tătucă? Zi şi mata: cum să le las cu aceste toate şi să mă duc cu D-ta la oraş?ˮ

—„Ei iaca Titi, să te învăţ eu cum să faci. Zici că în vechilul meu n-ai încredere?ˮ

—„Nu, nu, Doamne Fereşte. Băieţii spun că el te fură şi pe D-ta, d-apoi încă pe mine!ˮ

—„Ei bine, atunci ia-o pe Elenuţa ca să îngrijească de case şi de gospodăria din bătătura lor şi pe fratele ei ca vecini, ca să vadă de moşia ta. Numai o să trebuiască să-i tocmeşti cu leafă pe amândoi, să le dai tain şi tot ce le trebuie?ˮ

— „Dar unde am eu parale, făcu Titi descurajat şi aproape să plângă!ˮ

— „Te împrumut eu; iar după ce vei strânge pâinea de pe lanurile tale şi o vei vinde la negustori, îmi vei întoarce banii împrumutaţi. Nu-i bine aşa?ˮ

— „Apoi dacă nu se poate altfel, răspunse bietul Titi oftând, cată să fac aşa cum spui d-za!... Dar tot n-o să-i fie ca dacă aşi fi eu de faţă!ˮ „Ochiul stăpânului îngraşă calul. Apoi, d-tră aţi fi plecat fără mine şi nu v-aş mai fi revăzut până la primăvară. De cât aşa ceva, mai bine o dau dracului de moşie!.. Las că doar Elenuţa, va îngriji ca bine de casă: îi fată bună, harnică şi credincioasă; cât despre jupânul Pavlică, de nu va căuta bine de moşie, mi-o apune-o ca Elenuţa, şi apoi vai de steaua lui!“

— „Și să-ţi mai spun şi eu ceva, Titi, făcu domniţa: la Kişiunău o să te joci cu copii bine crescuţi şi de seama ta, nu cu nişte copii de ţărani proşti dela care n-ai ce învăţa.

—„Da! făcu Titi trăgănat şi bosumflat Că tare mai sunt deştepţi băeţii D-tale de ruşi dela Kişinău! Chiar dau în gropi de deştepţi ce sunt. N-ui ştiu eu? In băetii lui Vinogradski, de pildă, sunt ei în stare să sfătuiască un joc cum se cade? Ori se joacă de-a troica unul făcăudu-l pe iamşicul şi ceilalţi trei pe cai, ori cănd ostenesc, se joacă de-a vziatca făcând unii pe cinovnicul şi alţii pe impricinaţii şi stricând la hârtie şi la ceară roşie, deşi nu ştie nici unul carte macar cât mine!

— „Cum asta, întrebă kncazul mirat?ˮ

— „Ia bine, răspunse Titi! Doi se pun la o masă şi fac pe cinovnicii. Prefăcându-se că scriu, mânjesc hârtie, stric cerneală şi pun la peceţi de miroasă toată odaia a ceară roşie şi a fum de lumânare de său! Alţii cică vin să scoată vre o hârtie dela cancelarie. Ci-novnicul răspunde gros că n-are când da hârtia; împricinatul îi dă o carboavă (adică o hârtiuţă tăiată în chip de bumaşcă) se roagă frumos şi tot dă la carboave de acelea, până cade la învoială. De acolo începe cu adevărat jocul: tot meşteşugul este ca cel cari a dat banii, să-i fure înapoi, fură ca cinovnicul să simtă nimica! Apoi asta-i joc, mămiţă? Ei sunt de o sute de ori mai proşti de cât băieţii de ţarani. Apoi se bat şi se înjură cum n-am mai auzit. Ar fi ei în stare să clădiască o căsuţă ca nişte, ori să pue măcar nişte păpuşoi iernatici? Pot ei să stârnească jocuri frumoase şi să se joace cu un Mişu Stnrdza sau un Ma-vrocordat? Dă-i dracului tătucă, adăugă Titi eu dispreţ! Sunt nişte proşti din născare, ruşii d-tale!

—„Dai tu ce eşti Titi, întrebă kneazul? Nu eşti rus şi tu?“

— „Eu?... Eu sunt copilul d-tale şi al mameiˮ, răspunse Titi după un moment de gândire, cam ne-dumerit de această întrebare, căci niciodată nu-i ve-nise în minte că ar fi de un neam cu băeţii lui Vi-nogiadschi, sau cu vizitii de la caii cei albi.

— „Apoi tata şi eu suntem ruşi, Titi, adause dom-niţa Ruxandraˮ.

— „Da! Ruşi! Și d-ta nu ştii nici un cuvânt ruseşte, iar tata vorbeşte stricat. Nn văd eu cum zîmbesc ruşii când vorbeşte d-lui? D-tră sunteţi nişte ruşi de aceia ca împăratul şi cei mari dela Petersburg, care vorbesc între ei numai franţuzeşte şi poruncesc ruşilor ce să facă ca să nu dea în gropi, ca băeţii lui Vino-gradschi.

Cu tânărul Titi, nu era de scos la capăt! Avea D-lui vederile şi judecăţile d-sale, pe care le trîntea pe faţa şi fără sfială! Bucuroşi că i-au potolit durerea de a-şi lasa avutul în voia întâmplărei, kneazul şi domniţa îl trimiseră cu fuga înainte să spue sufragiului, să le dea la masă, pe când d-lor se urcau încet prin pare, la deal.“

— „Adevărat Alecule, că rău mai sunt crescuţi copiii lui Vinogradshi, făcu domniţa. Auzi: să se joace de a mitui pe cinovnici şi pe urmă de a-i fura! Ce fac guvernantele? Ce fac părinţii?ˮ

—„Părinţii s-or fi bucurînd, dragă, după cum e şi logic. Mă rog, când or fi mari, copiii ăştia nu tot cinovnici vor fi ca şi tatăl lor? E foarte cuminte dar să se înveţe de mititei cu mită şi să ştie să o şi apereˮ.

— „Dar bine, nu toţi cinovnicii iau mită, Alecule dragă! Or fi din ei şi cinstiţiˮ.

— „Lucru ce se poate, Ruxandro dragă. Cănd voi întâlni vreunul, să ştii că ţi-l voiu arata îndată. Știu că de patru ani de când am cu dânşii daraveri, n-am întâlnit aşa minune!ˮ

CAP. X.
O iarnă la Kişinău.

Mai trecură câteva zile pe la sfârşitul lui Septembrie pe o framoasă dimineaţă de toamnă, pleca însfârşit alaiul boeresc spre capitala Basarabiei. Mai cu caii kneazului, mai cu cai ţărăneşti, trecu prin mirişti, prin câmpii îngălbinite şi presărate cu stoguri de fân, girezi de paie trierate şi lanuri de popuşoi pe jumătate culeşi, până la poşta de la Sârăteni. Iar de acolo cu cai de poştă, trecură prin Orhei şi dădură de cedrul cel mare care-ţi îmbrăcase vestmânt de toamnă, cu frunze galbene, printre frunze verzi, pregătindu-se aşi îmbracă haina de iarnă, cu chiciură albă pe crengi şi cu toate franzele la pământ!

Dela poşta din Peresecina, kneazul trimise cele două carâte şl slugile înainte la oraş, pentruca ele să poată ajunge acolo încă cu ziuă; pe când el, domniţa, copilul şi guvernanta Clotilda, într-un faieton cu patru locuri, se abătură din drum, până la moşia lui cc. Andronache Donici, care nu odată îi poftise, să so o-prească şi pe la dânsul în treacăt.

La oraş, cc. Andronache, ţinea caifet rusesc în casele sale din faţa grădinei publice şi te cinstea după datinile ruseşti, cu obicinuitul pahar de ceai. Dis de dimineaţă, îl găseai ras cu îngrijire, îmbrăcat după ultima modă, cu mustăcioara lui albă, bine pieptănată, cu fruntea desvălită plnă-n ceată, între două tufe de par mai mult alb decât blond. Rar să-l întâlneşti pe uliţă sau pe aiurea, fără crucea Sf-tei Annei la gât. Aşa că la Kişinău era mai rus de cât toţi ruşii.

La ţarii însă era altfel de om: Il găseai veşnic în marele cerdac din faţa casei sale, îmbrăcat după cum era şi vremea afară; când în halat de vacă, când în haine de şâiac, când, şi cu câte o caţaveică cu blana de vulpe. Acolo te cinstea cu dulceţi şi cafele în masa lui era curat moldovenească! Asa avusese în-ţelegere cu cucoana d-sale: la oraş să fie ruşi ca toţi ruşii, iar la ţară neaoşi moldoveni!

Era om cumpătat şi cu stare, astfel câ ar ti pu-tut oricând să-şi clădească o casă de piatră cu acoperământ de tablă verde, ca ori-care pomieşcic vier-nopodannii, ca de pildă vechiul nostru prietin Ecc. Sa generalul major Nieanor Alexievici Starov, cel care sta de vorbă şi cu împăratul Nicutai Pavlovici. Mai vier-nopodanii de cât Cc. Andronache, nu cred să fi găsit altul în toată Basarabia: Vorbea ruseşte, mânca bucate ruseşti şi bea la ceai rusesc toată iarna şi veşnic era vârât la gubernator şi pe la toţi ruşii cei mai si-mandiooşi. Nu-i plăcea însă să-şi arate dragostea pentru împărăţie pună şi la ţară! Acolo venea să se odihnească şi să se întremeze în huzurul şi obiceiurile în care fusese născut; uşa că gospodăria şi casele sale dela moşie, erau mai mult de răzeş chiabur de cât de boer mare şi de neam, după cum şl era.

Destul de mari şl încăpătoare, cu acoperemântul lor ţuguiat, şindrilit şi streşinile mari, casele erau clădite pe o constă; aşa că prispele care o înconjurau de jur împrejur, de erau înalte abia de o palmă, două din partea de dindos, întreceau stânjenul din faţa. Pe cerdac te suiai pe vre-o opt trepte; iar sub dânsul se deschidea gura pivniţei, rotundă cit uşa alcătuită din gratii de lemn de stejar. Ograda era potrivită: cam mare pentru un răzeş, dar mică pentru o curte boierească. Abia câteva căsuţe pentru bucătărie, slugi şi argaţi; hambare, şoproane şi grajd: apoi trântite prin mi-jocul ei după întâmplările disjugatului: pluguri, borcane, căruţe şi care. Mai foiau în toate părţele, câte un lemnar tăind cu barda sau cu cuţitoaele nişte spiţe de cir; vre un ţigan, doi cu foalele, ascuţind vreun fer de plug şi sumedenie de curcani, raţe, gâşte, găini, cloşte cu pui, cotcodăcind, măcăind, găgăind sau bolborosind, pe când vre-un cocoş suit pe laitrarul sau proţapul unui car, răspundea vreunui alt cocoş coţarat depare, tocmai sus, pe vârful porţei de intrare.!

Sus de pe cerdacul lui mare, Cc. Andronaclte le vedea pe toate aruncând vreo dojană sau vreo glu-mă, argaţilor şi slugilor care umblau prin curte după trebile lor. Și se desfăta boerul în acest huzur mol-dovenesc, a cărei poezie ştia s-o priceapă s-o guste poate mai bine ca altul, având în el sânge de poet şi de mare fabulist român!

De cum treceai însă pragul tindei, te aflai în al-tă lume:

Casă răzăşească avea tavanuri înalte, odăi mari şi luminoase; salonul de primire avea mobilă capit-nată, îmbrăcată cu un cît luminos şi proaspăt, la fel cu perdelele uşilor şi ale ferestrelor, dar la fel şi cu păreţii şi tavanul. Apoi, pe fiecare scaun dormea rotocol, câte un căţeluş lăţos, nlb ca zapada şi mare cât pumnul. De cum intrai pe uşă, toată lumea asta mică, te zăpăcea prin lătrăturile sale ascuţite, dar dânsul din codiţe, aşa că nu ştiai la început de vrea să te prăpădească, ori numai să-ţi facă cinste de bun sosit! Dar iată că buna doamnă Donici, totdeauna îmbrăcată în negr, le face un semn şi se domolesc cu toţii re-luându-şi fiecare locul. Blânzi şi prietenoşi, au însă toţi foarte dezvoltat simţul dreptăţii şi al solidarităţei câineşti. Să nu te împingă păcătul să vrei să te atingi cumva de scaunul vreunuia! că-ţi arata colţii îndată şi sar cu toţii în aparmea obijduitului!

In salonul acesta, blânda şi duioasa doamnă Do-nici, după ce şi-a văzut de rugăciuni, de gospodărie şi la urmă şi de toaletă, îşi făcea mai mult viaţa, citind vrea carte, pe când Cc. Andronache îşi făcea viaţa, pe cerdacul cel mare după ce-şi isprăvea de văzut gospodăria moşiei şi de lucrul de pe câmp. Aşa că, chiar după cum spunea d-na Donici: „unul trăia în occident şi altul în orient, neintâlnindu-se decât în vremea mâncărilor totdeauna pe cerdacˮ. Acolo îşi împăr-taşiau gândurile şi vederile, stând uneori până noaptea târziu în vraja lunei, a cântecului vreunei privi cititori sau în tăcerea adâncă a nopţilor fermecătoare de la ţară!

Mult ti pliceau vânaturile lui Ce. Andronache şi cum se găteau la dânsul... mai rar aiurea! Aşa de pil

-dă, cina ce se servi în seara aceia familiei Mavrocosta era alcătuită dintr-un borş de epure, zis ţigănesc, un pilaf de prepeliţe, o dropie cu sos picant şi o fripturii de căprioară. Vinul vechiu din podgoriile de la Mileşti şi dulciurile erau de toată bunătatea!

După o noapte de odilină şi o cafea cu lapte luată tot pe cerdac, cu nişte cozonaci proaspeţi, călătorii îşi luară rămas bun de la oaspeţii lor, petrecuţi până la poşta din Paşcani, de către fiul lui Cc. Andronacbe tânărul Nicu Donici, încă în uniformă de gimnazist şi calm e pe un cal roib, plin de foc, cu coama lungă a-uri. Până la poştă drumul trecea cam costişat prin-tr-o vale, unde sute de oi păşteau otava mică din lu-na Septembrie, sau miriştele din care se ridicau stoluri de potărnichi. Pe lanurile târzii şi nesamanate încă de toamnă, întâlneai de departe câte un cârd de cinci ori şapte dropii, care se ridicau greoaie şi spe-rioase de cum te zăriau de departe. De treceai prea aproape de vreun cârd de oi, te izbia un miros nu tocmai plăcut şi auziai pârâitul ce-l făceau rozănd iar ba mică, precum şi behăitul frăget al mieilor şi al mioarelor, în care răspundea behăitul mai gros şi răguşit al oilor, sau al vreunui berbec bătrân. Ajungând la poştă, boierii îşi luară rămas bun dela Nicu Do-nici şi cu obicnuitul alai de clopot de fluetături, tot po doroghi slolbovoi îşi făcură după o oră şi jumătate intrarea lor în Kişinău.

De la pudurile cele două de pe apa Bâcului şi până la locuinţa lor din uliţa Jucovskaia, boerii fură izbiţi de mirosul de harbuji (pepeni verzi) ce se răs-pândea pretutindene; iar uliţele erau împestriţate de coji de harbuji şi de seminţe de răsărita soarelui. La ficare colţ de stradă, întâlniai câte o lipovancă mur-dară, stând pe vine, având lângă dânsa pe o basma, cogeamite vraf de seminţe de răsărita soarelui, şi un pahar murdar drept măsură. Trecătorii, dar mai cu seamă babele, fetele şi copii şi aruncau în poale câte o capeică şi primeau în schimb câte un pahar de seminţe, după care îşi urmau calea strivindu-le lăsând în urma lor o dâră de coji, pe care le scui-pau pufnind ca mâţele. Alţii se răcoreau cu câte o fe-lie de harbuz, pe care după ce o rodeau de-şi umpleau obrajii până la urechi, o aruncau în mijlocul uliţei.

Mai întâlniai câte un lipovan, pe atât de curat, cât era lipovanca cu seminţele era de murdară: îmbracat în haine lipoveneşti de vara, foarte curate, purtând un şorţ alb ca zapada, două cofe ce păreau noi, în-podobire cu alaiuri galbene şi pline cu un fel de bra-gă rusească. El servea pe muşterii cu acelaş pahar, strigând cât îi lua gura: Kvas I! Kvas! Altul, îmbrăcat la fel şi tot aşa de curat, purta pe cap învelit în şervete curate, cogiamite ciubăr mare cu gheaţă, în care era înfipt un calup de îngheţată. Acela îşi spărgea u-rechile strigând: Saharnîe marojni! Saharnîe maroj-ni! Mai era în sfârşit şi un altfel de negustor, purtând pe care o scândura pătrată, pe care se răsfăţa în praful de pe uliţă un morman întreg de covrigi. Acela striga mai melodios: si—vieegi bubliki Adică covrigi proaspeţi, pe ruseşte svieji bubliki.

Pe toată întinderea bazarului nou, precum şi la celelalte bazare, numai care cu harbuji şi clituri de har-buji aşezaţi în piramide ca ghiulele de tun.

Și să nu socotiţi cumva, că numai poporul de jos se îndulcea cu aceste bunătăţi ale pieţelor sau uliţei. Negustorii şi cinovnicii îşi cumpărări şi ei câte un harbuz pe tăiatele ţi-l rodeau tot în acelaş fel, pe loc sau pe drum, aruncând cojile prin mijlocul uliţelor celor mai centrale. De aveau tulpane sau batiste, se mai ştergeau şi pe obraz, dacă nu... răbdau până acasă, unde aveau ce spala, căci până ajungeau se mai prin-dea şi o coajă din praful de pe uliţă! Pot din acelaş pahar beau şi ei răcoritorul kvas, iar de erau cu famiha, cucoana şi copii se îndulceau cu saharni ma-rojnă, în acel caş farfurioare şi linguriţe de cosor cu oricare băiat de mujik sau de jidan. Cât despre se minţe, precum deputatul american simte negreşit trebuinţa să cioplească cu cuţitul vre-o bucăţică de lemn în timpul congresului de la Washington, aaemenea ru-sul de ori-ce treapta, când vine toamna, simte trebu-iuţă să ronţăiască în dinţi seminţe de răsărita soarelui. Altfel l-ar mânca gingiile!

Am mai trecut nu de mult prin Kişinuu în vreme de toamnă:

Acelaş belşug de harbuji pe pieţe, aceleaşi lipo-vence prin colţurile mai retrase, vânzând aceiaş so-minţă cu paharul, aceleaşi bunătăţi călătoare pe uliţi. Numai cofele şi şervetele de o curăţenie mai mult cu-şer şi strigatele mai asurzitoare poate, au alt accent mai puţin simpatic, dovedind că frumoşii şi că aţii lipoveni de altădată, nu avut aceiaş soartă şi ei, ca măcelarii de la Iaşi!

Și astăzi cinovnicii îşi cumpăra harbuzul pe tăia-tele, dar îl ascund sub manta şi-l mănâncă acasă sau la cancelarie, de frica gorodovoiului care nu l-ar însa să şi arunce cojile pe Alexandrovskii Prospect. Naţionala seminţă însă, fiind foarte mică, scapă mai lesne neadormitelor priviri ale gorodovoiului, aşa că şi astăzi se poate întâmpla să-ţi alunece piciorul pe ea, chiar pe frumosul asfalt din faţa foişorului de foc. Și apoi şi gorodovoiul nu-i tot rus şi el? Ce mirare ca pe ascunsele să-şi mângâie şi el gingiile cu aceste cofeturi naţionale şi să cam închidă ochii, când zăreşte câte un firicel lungăreţ, alb şi negru, răsfăţân-du-se pe o barbă de ciuovnic, sau pe mundirul lui verde, tocmai între cele două rânduri de nasturi galbeni?

Prin asemenea înfăţişări şi mirezme tomnatice, a-junscră boierii noştri în strada Jucovskaia, la casele Brodeschi unde îi aştepta dejunul. Pe dinafară casele acelea nu se dooscbiau întru nimic de cele mai multe case din Kişinău; cu un singur cat şi cu obişnuitul a-coperământ de tablă, ele erau văpsite într-un albastru deschis, făcând să reiasă mai bine albul cornişelor dela uşi, dela ferestre şi de sub streşin. Cum treceai însă de peronul prevăzut cu o marchiză, vedeai în-dată că pereţii erau toţi daţi cu stuc alb, imitând marmora. Dai mai întăi de un mare şi larg geamlâc cu sticle colorate, având două uşi: una care da în curte iar cealaltă în antretul cel mare, care da în salon. Acest salon, după mobila care sta înşirată cuminte pe lângă păreţi, precu, şi prin mărimea lui, arata că slujise de sală de dans. Din el. pe mana stângă, dai de nn salon mai mic (goştinaia pe ruseşte, adică camera de primire) care era o adevărată minune: Un covor bogat ora aşternut pe jos, otomane, jeţuri, scaune, pufuri, toate îmbrăcate în matasă albastră, precum şi perdelele dela uşi şi dela terestre. Un frumos policandru de porţelan, albastru, atârna de tavanul înalt şi aurit. O pianină era între două ferestre, apoi mese frumoase înaintea otomanelor, iar prin colţuri ghiridonne şi etajere de lemn de trandafir. Din partea cealaltă a sălci de dans era ietacul, maro cât şi salonul de primire, apoi un antret inie care da în camera copiilor. Dar să ne întoarcem în sala de dans: La păretele din fund, simetrie cu uşa care da în antretul mare, mai ora o uşă care da în sufrageria luxos mobilată în lemn de stejar şi piele verde, foarte încăpătoare, dar cam întunecoasă, din pricina ferestrelor care dau în geamlâc. In dreapta sufrageriei, era cabinetul de lucru, mare şi luminos, dar pe care beizadea Alecu îl mobilase moldoveneşte, cu dicanuri, scoarţe, un frumos birou de stejar şi o bibliotecă. Am mai apus aiurea că pereţii şi tavanurile erau de stuc alb şi lucios ca marmora, sobele de porţelan şi privazurile dela toate ferestrele, chiar de marmoră ndevarată. Ca să ajungi însă în cabinet, trebuia negreşit să treci prin sufragerie. Din dreapta antretuiui erau bufetul şi odăile camardinerului şi a fetei din casă, despărţite prin un coridor care da afară.

Apoi lipit de casă venea flughelul sau atenansele, tot aşa de mare şi de luxos ca şi casele de locuinţa. Acolo găsim o bucătărie mare şi luminoasă aproape cât de dans, cu plita ei de porţelan şi având alăturea şi o odaie rece, lângă odaia buca-tarului; cu odaia spălătoria cu odaia spălătoreselor şi alte odăi pentru sugfragiu şi slugi; iar tocmai în fund, lângă poarta din dos, un apartament foarte frumos mobilat, alcătuit dintr-un antret, un salon şi două ietacuri, unde bietul doctor găzduia rudele sale, când veneau să-l cerceteze la Kişinău.

Parcă nu ştiu cum îţi venea să te vâri în cadrul acestor vieţi, aruncate, într-o clipă, din fericirea cea mai deplină, în cea mai adîncă nenorocire: ca nebună, el în fundul ocnei şi copii nevinovaţi ramaşi or-fani, cu părinţii încă în vieaţă, dar morţi pentru dânşii! Când te gândeai cu câtă muncă şi dragoste şi-or fi clădit cuibuşorul lor aceşti doi nenorociţi, piatră cu piatră, mobilă cu mobilă, ce visuri de fericire şi de viitor nu şi-or fi făurit sărmanii,— te apuca jalea că nu erai decât un simplu chiriaş; trecător de o zi sau de un an, fără chip să răscumperi streşinul acesta, mobilele şi amintirele acestea, pentru cu să le redai celora carele făcuseră şi le iubeau! Iar tu?! Tu... în deplinătatea minţei, a sănătăţei şi a libertăţei tale, să munceşti pentru a-ţi făuri alt cuib, în altă parte!

Dar ce e averea? Ce e fericirea pe acest pâmint? O clipă trecătoare! Nn trebuie să-şi lege omul inima de lucru neînsufleţit; căci nici de dragostele sufleteşti nu eşti sigur? Zicătoarea arabului: ‘„întorcându-te din cale lungă, de nu-ţi vei găsi cămilele furate, turmele împrăştiate, casa arsă, femeia răpită şi copii o-morâţi, ori de nn şi se va fi întâmplat decât parte din aceste toate, mulţumeşte lui Allah pentru cât ţi-a mai ramas!’. O singură clipă şi dispar toate parcă nar mai fi fost! Dar şi atunci, sărmane, biet arab, mulţumeşte lui Allah, de ţi-a lăsat macar puterea, libertatea, sau cel puţin mintea întreagă ca să' şi râmâie amintirea zilelor frumoase pe care le-ai trăit!... Chiar a minţi rele acelea, cât oare le vei mai păstra? O zi?... Un an?... zece... douăzeci?!... Până ce înghe-ţa-vor şi acelea... acoperile de capacul sicriului!

Dar trecură mirezmele de toamnă, înlocuite de cele de iarnă, cu care ne-am mai întâlnit la începutul acestui roman! Pe locul unde este o frumoasă grădina, iar în dosul ei clădirele tribunalului, era pe atuncea un mare loc viran numit, Piaţa Poliţiei, sau pe ruseşte Poliţeskaia Ploşcedi. Pe piaţa aceasta mare, se ridicase un mare pătrat de prevala de scânduti, cu faţa înlătura şi patru întrări: era iarmarocul de St. Dumitru! Acolo te întălniai cu toată industria ruseasca, pe atunci la începutul ei:

Cizme îmblănite de piele rusească pentru bărbaţi, de postav sau de catifea pentru cucoane sau copii; fel de fel de cojoace şi de bălni, dela cele mai ieftine până la cele mai scumpe; samovoare de aur, de argint sau numai de alamă galbenă. începând dela două pahare de ceai, până la cinczeci şi mai mult; argintăria de masă şi de ceai; cutia cu o jumătate sau o duzină de linguriţi de argint zmulţuit de Caucazia, unele chiar poleite; brâie de sârmă aurită sau chiar de aur, cu cheutori de aur sau de argint zmălţuite şi împodobite cu petre scumpe; tabacheri de aur, de argint, sau numai de lac rusesc, cu chipul lui Nicilai Pavlovici pe ele, sau o troică lucrată pe lac în colori, de o măiestrie şi de o desăvârşire în amănunte, cum nu se mai găsesc astăzi. Apoi mobile de lac roş-aurii, sau verde aurii; jucării, cam rudimentare poate, dar luate toate din viaţa rusească şi cu caracter naţional, ca de pildă: sania de uliţă cu ralul ci de carton şi cu izvoşcicul bărbos, cu haina presărată cu zăpadă, dreşca de uliţă careta boi eretisca, ţărance şi ţărani în port rusesc, cazaci şi generali călări; în fine străchini de lemn şi de lac boite roş şi cu aur! Dar mai presus de toate un al şaselea miros rusesc alcătuit din pielcele, blăni, peşte afumat şi de cizmele de iuft şi de dobot al on. p. t. public, ca toate că se îmbulzia în aer liber, între zece ai două zeci şi cinci grade de frig!

Dar nici industria moldovenilor noştri din Basarabia, să nu socotiţi că lipsea: Erau şi câteva duohene de olari vânzând străchini de lut, oale negre, care pe jumătate zmălţuite cu verde, chiupuri şi ca jucării câte un câine sau o aapră de lut, cu vârful cozii găurit, iar a lătrat sau a behăit nu sărmana! Mai erau şi cofe de cele proaste cu cercuri de lemn, ceva fedeleşc şi polo-bocele. Cu toată dragostea mea de neam, sunt silit Să recunosccă, chiar pe atuncea industria rusească o întrecea cu rănit pe a noastră.

Aceasta era înfăţişarea adevărată a iarmarocului de Sf. Dumitru la Kişinău. Pe atunci i se spunea iar-maroc pe ruseşte ca şi pe moldoveneşte; astăzi am numit-o de sigur expoziţie industrială provincială şi poate chiar binaţională, pentru a nu jigni nici samovarul de alamă, nici strachina de lut!

Și această expoziţie, ţinea cincisprezece zile, după care fără partidă şi discursuri de închidere, domnii expozanţi nepreiuiaţi, îşi luau mărfurile cu prăvălii cu tot: piaţa şi străzile de venia iarna mai de timpuriu îşi reluat! vestmântul lor au de iarnă, iar săniile îşi reluau şi ele fulgerutoarea şi tăcuta lor mişcare, întrerupând din când în când tăcerea mormântală a u-liţei, cu câte un energie: „Paidiˮ aruncat de vreun izvoşcic, vreunui cinovnic încotoşmănat în blănuri, care-i răspundea prin o înjurătură zdravănă simţindu-se jignit în demnitatea sa de dvorianin!

Gubernator nu mai eru generalul Feodorov, care ieşise la pensie cu cârjă, cu tot. Venise în locul lui, un general cu toate mădularele sale întregi şi fără nici o cârjă. Se numia Ecc. Sa D-nul general maior Fonton de Veraillon, un filoromân de origine franceză, căruia îi plăcea mult să reciteze românilor, care veniau de peste Prut, următoarea poezie, pe care o redau întocmai, cu accentul D-lui general:

De-i cereai cumva s-o zică pe toată, nu mai ştia, dar spunea c-a uitat.

Mic de trup, cam slăbuţ, cu favorite scurte şi că-runte roşcovan la faţă, cu bărbia întotdeauna rasă cu îngrijire, mai era şi soţul unei lungi, venerabile şi distinse doamne, care, de nu mă înşel era româncă, de nu chiar nievestca, frumuşica odată, dela căsuţa mititică depe drumu na Facşani, pe care nu odată trecuse d-nul general. Apoi mai avea şi două demoazele cam mature; aşa că atunci când îşi făceau intrarea solemnă într-un bal: demoazelele înainte şi d-nul general dând braţul d-nei Fonton, care-l întrecea cu un cap de om,— cei în curent cu literatura franceză depe atuncea, îşi aminteau fără voie, Familia Balandar, din opereta contelui de Morny: Monsieur Choufleury restera chez lui,—care abia atunci se jucase la Com-piègne înaintea lui Napoleon al III-lea. Duduia Mari Rusu însă, care avea o guriţă atât de ascuţită pe cât de frumoasă, pretindea că ţăranii moldoveni, găsind cam greu la proforiseală numele franţuzesc al Ecc. Sale, îl porecliseră: fântâna lui văru Ion.

Dar nu ora d-nul Fonton de Veraillon, singurul general din Kişinău. Mai erau doi: generalul Kişinski, comandatul diviziei şi generalul Șlioţkin, care pare-mi-se comanda una din brigăzi.

Cel dintâi se distinsese mult în luptele împotriva cerkezilor lui Șamil, tocmai pe atunci în toiul lor. Era un frumos barbat, înalt, spătos, cu musteţe lungi, cărunte. Un singur lucru îl strica: pe obrazul drept avea o pată cât o piesă de doi lei, care de vânătă ce era da când la roş, când în verde, în bataia soarelui. Semnul acesta de neşters nu-l avea din năseare, după cum Ecc. Sa, încerca s-o spuie celora care nu-l cunoşteau, ci-i prevenise dintr-o mică neînţelegere ce o avusese cu fata unui Cerkez, care vâzându-se strânsă cam prea de aproape, de către şeful ghinurilor spurcaţi, socoti mai bine să descarce în obraz cogemite foc de pistol decât să şi piardă cinstea în aşa neam! Noroc că pistolul era încărcat numai cu praf, aşa că bietul a-morez se alesese numai cu un frumos totuaj pe obrazul drept. Un altul cu idei mai creştineşti, sau cu simţul estetic mai desvoltat, ar fi făcut de sigur o altă în cercare, întorcând de data asta obrazul stâng, pentruca să fie cel puţin tatuajul mai simetric; Excelenta Sa, se mulţumi însă numai cu atăt şi îţi ceru de îndată transferarea în Basarabia, unde sexul frumos are obiceiuri mai blajine.

Generalul Șlioţkin, pentru gradul cel avea, era tânăr, cu toate că ora tată al unei fetiţe de unsprezece ani şi a trei băieţei, dintre care cel mai mic era de şapte ani. Bun militar, bun soţ şi bun părinte, era foarte sărac, ceiace este o diplomă de cinste pentru orice general rusesc. Chiar din pricina sărăciei şi ne-putând îndestula o familie aşa de numeroasă numai cu leafa de general, ceruse transferarea la Kişinău locuind la socrul său, Trubaceief casierul general al provinciei. Acesta era un bătrân venerabil, vorbind o rusească perfectă, ceva nemţeşte şi mai binişor franţuzeşte. De fel era din împrejurimele Moscovei, unde avea şi o moşioară. Bâtrinul simţindu-se cam înaintat de uni, îşi aduse lângă dînsul şi pe fiul său, locotenent în garda împărătească, la husarii de grodno. Ii făcuse un loc la casierie, zicînd că la vrîsta lui, e bine să-şi adune cloşca, puii. Tânărul ofiţer, hrănit şi găzduit de latul său şi cu leafa dela casierie, făcea parte din tineretul de elită, cum s-ar zice astăzi, sau din „jeunesse doréeˮ cum i se spunea pe atuncea şi nu era cadril, mazurcă sau cotilion, care să nu fie condus cu cinste de tînărul Trubaceief.

Casa aceia era adevarat casă rusească şi nu odată familia Mavrocosta era poftită acolo la masă. Din pricina copiilor, era poftit şi Titi. Bătrînul era gustăreţ şi avea un bucătar dintre foştii săi robi, cum n-ai fi găsit altul, căutănd şi în zece gubernii dimprejur. După cum am văzut, avea ceva avere personală, căci moşia de lîngă. Moscova îi aducea, bun venit, leafa lui era destul de însemnata şi mai era şi Oblastnoi Kazuacei, adică casierul provinciei, asa că-i da mîna să aibă în toate zilele casă deschisă şi masă întinsă.

Mesuţa cu mezeluri şi rachiuri, fala meşelor ruseşti, trebuia să-l coste, numai ea, între 30 şi 50 de carboave: icre tescuite, ori proaspete, icre de tai-gan; fel de fel de soiuri de peşte afumat; iar câte odată poşta îi aducea vreun peşte de mare, sau stri-dii din Odesa, venite şi ele acolo cu vaporul din Con-stantinopol.

Puteai mânca un an de zile întreg la dânsul, fără ca pateurile, ce se servesc pe talere mini deosebite, o-dată cu supa, să fie de acelaş fel. Aceasta este chiar mândria unui bucătar rus, care se simte. Apoi bucatele săţioase, dar grele, erau toate numai ruseşti. Francezul şi italianul când vor să laude o masă, zic că au petrecut bine; englezul că s-a trezit sub masă; numai rusul va spune că nu se mai putea urni din loc! Și aceasta nu e o născocire răutăcioasă a mea, iubiţi cititori, o puteţi constata chiar D-tră, fără a vă duce în Rusia; citiţi oricare roman original rusesc: când e vorba de o masă mare şi plăcută, găsiţi îndată şi fraza de mai sus. Judecaţi apoi singuri, cât de uşoară trebuie să fie bucătăria rusească! Mie unuia, aşa cum sânt ele, poate unde om fost deprins din copilărie, dar mărturisesc că bucatele ruseşti îmi plac toate, afară de unul. Acela însă e îngrozitor! Vara, când ruşii vor să se răcorească mai bine, văzând că supele şi borşurile te fac să asuzi, îţi servesc la masă akroşka sau batvinia: închipuiţi-vă, dragi cititori, un borş în care se găseşte carne, peşte şi cozi de raci, castraveţi muraţi, tăiaţi felii rotun-de, smântână, pe cere o vâră în toate celea, cum fac grecii cu zeama de lămâie şi... cogeamite bucăţi mari de ghiaţă! Cum se răcoreşte unul numai cu două, trei farfurii de akroşka (şi cu am văzut înghiţindu-se şi mai multe) zice a doua zi că la apucat holera; iar a treia zi numai ce-i trage în bătătură dricul cu patru cai, pentruca să-l ducă în sunetele clopotelor şi ale muzicei militare, cu toată cinstea cuvenită gradului, tocmai la Mălina, unde nu mai sunt nici lacrimi, nici dureri şi mci căldurile nesuferite firelor ruşeşti! Se zice că la Petersburg holera este stare endemică. En pretind ca de s-ar lasa ruşii de trei feluri de mâncări: akroşka, castraveţi verzi cu smântână rece şi fragii cu smân-tănă, luate prin umedele grădini ale daciilor lor, de prin ostroavele Nevei, ar scapa poate şi de holeră!

Tânărul Trubaceief, nu era singurul care se pricepea în conducerea cotilioanelor; mai era tânărul Pa-tron, un filandez lung şi subţire, fraţii Tomuleţ, dintre care unul ofiţer de huzuri, cu toate că era tânăr, cu musteţe şi sprincene negre, ochii mari şi cu faţa roşcovană, avea părul argintiu ca lâna brumărie. Acest contrast făcea din el o frumuseţă, amintind marchizii pudraţi din veacul al XVIII-lea. Intre tinerii din elită erau Alexandru Rally, fraţii Leonard, Bodescu, Sinescu, Semigradof, Jirardo, de obârşie franceză, un Rosetti şi alţii.

Intre domnişoare, afară de fetele gubernatorului şi d-rele Pisarjiesch, îmboboceau pe atuncea duduile lui Cc. Dumitrache Rusu. Cucoane frumoase erau multe dar tânăra doamne Bodescu şi soţia polcovnicului Ga-vril Catacazi, le întreceau pe toate.

Din înalta aristocraţie, despre care am vorbit în alt capitol, figura cea mai simpatică era fără în-doeală a prinţului Mihail Cantacuzino, mareşalul no-bleţei.

Văduv, cu un băeţel ceva mai mare decât Titi şi tot atât de simpatic ca părintele său, bătrânul Kneaz era şi frumos şi distins prin manierile sale de mare boier. Din nenorocire pentru dânsul şi mai ales pentru fiul său, fu apucat la bătrâneţe de un amor senil şi făcu o căsătorie atftt de nepotrivită, încât cu toată bogăţia sa, cu toată influenţa ce-i da posiţia sa de mareşal, nu putu nici odată impune societăţei basarabene, pe iubita inimei sale. El era primit oriunde cu cinste şi cu dragoste. Ea găsea uşile incluse oriunde se ducea şi cucoanele îi întorceau vizitele tot în orele când ştiau bine că nu era acasă. Incercase bietul Kneaz să dea prânzuri şi soarele: invitaţii veniau cu toţii, căci n-aveau încotro, invitatele însă, parcă dăduse o molimă peste ele, căci toate se îmbolnăveau la acea oră, adică cu puţin înainte de ora petrecerei. A doua zi, bi-ne înţeles, făceau o vizită de scuză, dar numai când o zăriau da departe pe tânăra kneaghină, că' şi face obişnuite primblare pe bulevard de ales, tot se ale-gerea prinţul Mihail, mareşal, căci nu avea concuienţi; aşa că mulţi ani a dăinuit această stare anormală. Apoi îmbătrânit de tot, se retrase la moşia sa Otaki depe malul Nistrului, unde se săvârşi din viaţă, amă-rît şi rău răsplătit de către aceia, pe care o luase dintre rândăşoaicele curţilor sale, pentru a o ridica a-tât de sus!

Apoi veneau fraţii Catacazi: unul, Anton, şam-belan împărătesc, tată a trei băeţei drăguţi, om foarte distins şi cu oarecare avere; şi fratele său polcovnicul Gavril, însurat cu o româncă. Ținea casă deschisă în Kişinăul cel vechiu şi da câte uu bal pe an, de sfinţii Mihail şi Gavriil.

Mai este o familie despre care trebue să pomenesc aicea, cu toate că face parte mai mult din elita Odesei, dar pentru cuvântul că e cea mai mare proprietară funciară a Basarabiei şi pentrucă nu odată o s-o întâlnim la cursul acestor povestiri. E vorba de familia Manukbei care purta pe stema ei capul de zimbru al Moldovei. Iată şi ce se povestea despre obârşia princiară a a-cestei familii, fără ca să chezeşluesc adevărul acestei legende:

Se zice că puţin înainte ca marele vizir Kiuprulli Ali, să fie ars din ordinul sultanului Mahmud, cu toate cadânele sale, în frumosul palat, ce şi-l clădise pe malurile Bosforului, acest vizir avea două slugi credincioase: pe turcul Aii şi pe armeanul Manuk. In aceşti doi oameni îşi pusese toată încrederea şi nu avea pentru ei nimic ascuns. Mimuk, foarte deştept şi cu carte, era haznadarul particular al vizirului, Alteţa Sa, mi-rosind a pagubă, porunci într-o seară lui Manuk, să-i ia haznaua cu galbeni şi s-o ducă pe o corabie gre-cească gata de plecare spre Odesa, având a veni şi el în urmă. Ii mai dădu ca ajutor pe Ali, poruncind şi acestuia, ca, după ce o vedea haznaua la adăpost, să vie la palat ca să ducă şi pe cadâne tot la corabie Manuk avu grijă să-şi ia şi armeanca eu dânsul, care era în stare binecuvântată. Din nenorocire stătu cam mult de vorbă cu Ali în cabina căpitanului, aşa că bietul turc când voi să plece la datorie şi se sui pe punte, văzu de acolo palatul înconjurat de oştire şi arzând ca o făclie, pe când căpitanul se silea să ridice ancora, de teama să nu i se facă o percheziţie pe bord şi să dea de bocluc.

Ce să facă bietele slugi credincioase? Manuk nu putea să lase haznaua singură, pentruca să se ducă să-şi scape stăpânul, ori să se pârjoliască vitejeşte alăturea cu dânsul! Il îndemna dar pe Aii, să dea mă-car el această mare dovadă de credinţă, căci tot avea poruncă să se întoarcă la palat. Turcul răspunse că jurase stăpânului pe coran să-i apere până la moarte averea şi cadânele, iar fiindcă de ele nu mai putea fi acum vorba, datoria lui era să-i apere măcar haznaua. De o vrea Allah, o scapa şi stăpânul şi va fi mulţumit de credinţa lor; de nu... ar fi o nelegiuire să se împotrivească voinţei lui Allah! Aşa dar ajunseră cu bine la Odesa, unde a afară că voinţa lui Allah fusese de a preface un mare vizir într-o vulgara şunca!

De teamă să nu afle turcii de urmele haznalei, pe care ar fi putut o dobândi cu ajutorul ocârmuirei ruseşti, care nu înţelegea să ocrotească lucru furat de alţii, luară podorojnă—şi de acolo, tot pe doroghi stol-bovoi, se pomeniră şi în Kişinău!

După ce-şi împărţiră haznaua, după merit şi capacitate, Ali îşi cumpără cu partea lui o căsuţă în Țu-reţcaia— uliţa şi îngropa toţi banii rămaşi în grădină şi în atîtea ulcele în cîte au putut sa încapă, scoţind câte un galben, doi în fiecare săptămână pentruca să-şi cumpere carne de oaie, baclavale, rachiu-mas-tica şi tutun turcesc. Fiindcă a trăit în acest belşug până la adânci bătrâneţe, nimene n-a putut şti, de a desgropat toate ulcelele, ori de vor fi ramas şi unele nedezgropate.

Manuk însă a căruia nevastă îi şi hărăzise pe prinţul Jean, văzând că se vindea po atuncea pământul cu câte un galben falcea, se puse pe cumpărat la fălci până îsi prefăcu toţi galbenii în pământ negru şi mă-nos devenind în aţii chip, cel mai mare proprietar din toată Basarabia. Se mută atuncea tocmai la Moscova, unde dădu prinţului Jean o creştere aleasa şi-l însură cu fiica lui Lazaret, armean şi el de obârşie, dar în-scris de mult în nobleţă rusească. Pentruca să ajungă la aşa cinste mare, traduse titlul de bey ce-l căpătase ca haznadarul vizirului, prin cuvântul rusesc de kneaz şi se numi kneazul Manuk-bey, ceia ce cam mirosea a pleonasm; dar nici kneazul Manuk, nu se putea numi că suna prost. Fiind însă că cuscrul său Lazaref îi ceruse stema familiei ca s-o brodeze pe trusoul fetei şi-i mai spusese că kneaz fără stemă nu se poate, îşi a-minti că marele vizir îi făgăduise înainte de pârjol, că dacă îi va fi credincios, îl va face domn în Bog-dania (cum so chiamă Moldova pe turceşte). Işi puse dar îndată pe pecete o coronă princiară cu mantie, de mijlocul mantie, atârnă un scud, iar de scud un cap de zimbru şi iată biata Moldovă cu o beizadea mai mult. După această ispravă şi după ce sărută cununiile prinţului Jean şi a prinţesei Elena, se duse pe ceia lume să-l regăsească pe Ali Kiupruli, marele său stăpân! Nu mult după aceasta i se urî singură şi principesei nume a prinţului Jean şi se duse să-şi regăsească soţul.

Prinţul Jean, rămas orfan, îşi clădi la Odessa un frumos palat, portant trufaş zimbrul Moldovei pe frun-tal, apoi o casă frumoasă la Hânceşti. Dacă el era cam mic de statură, cam smolit la faţă şi cu obrajii împodobiţi pe ici, colea cu câte un neg, prinţesa era înaltă, subţire, albă, cu ochii mari şi gene lungi: în-tr-un cuvînt frumuseţa orientală în toată deplinătatea ei. Aveau trei fete, care la talie samanau cu mama lor, iar la ten şi la faţă semănau cu prinţul Jean, celei de a doua nelipsindu-i chiar nici ceva negei. Băiatul, micul Grişa, semana, leit cu tatăl său la talie, dar fiind foarte deştept din nascere, avu deşteptăciunea a semăna la faţă cu principesa. De altfel, atît părinţii cât şi copii toţi, erau sufletele cele mai bune, mai îndatoritoare, şi mai drepte, ce s-ar putea întâlni!

Prinţul Jean era departe de a-şi tăgădui neamul său armenesc; din potrivă se fălea cu dânsul. De şi nu călcase poate niciodată pe pământ turcesc, vorbea turceşte cu înlesnire. In toată administraţia nenumăratelor sale moşii, dela vechiu şi până la cel din urmă vătăjel, nu întâlnim decât armeni. Și să nu vie cumva să-i spue cineva că oamenii lui îl fură. „Aceasta o ştiu mai de demult, de cât d-ta, îţi răspundea îndată, Eu mi-am taxat venitul fiecăreia din moşiile mele. Cât timp fiecare din vichili, îmi aduce venitul hotărât de mine, sunt mulţumit. De-mi aduce mai mult îl mulţumesc cu o gratificaţie, cănd îmi aduce mai puţin îl depărtez. Acuma dacă găseşte mijlocul să câştige îndoit chiar, fără ca să perde nimica, asta este pentru mine cea mai bună dovadă de vrednicia lui şi că fiind vrednic pentru dânsul, va fi vrednic şi pentru mine. Mai bine să câştige umil de un sânge cu mine, decât cine ştie ce străin, care m-ar jăfui mai fără milă, ne-având cu mine nici în clin, nici hi mânecăˮ. Cu rân-duiala asta fiul haznadarului Manuk, care se boerise singur, a boierit multă lume şi se poate spune că jumătate din bogătaşii de obârşie armenească, înscrişi în dvorinastva Basarabiei, datorase starea lor de astăzi bunului prinţ Jean Manuk-bey.

In afară de această familie, care nu venea în Ki-şinău decât de două ori pe an, adică când venia dela Odesa vara, spre a merge la Hânceşti şi toamna de vreme când venin dela Hânceşti spre a merge la O-desa, toată lumea descrisă până acum trăia în veselie. Baluri, serate, mese, în fiecare săptămână câte două, trei. Apoi primblările cu sania, cavalcade cu amazoane prin vecinătatea oraşului, picnicuri pe iarbă verde la primăvară, aşa încât nu te-ai fi crezut într-un oraş de provincie. Căci ruşii simt oameni cărora le plac petrecerile şi după ei se luau şi boerii noştri moldoveni, mai iubitori de linişte.

Domniţa şi kneazul, ba chiar şi micul Titi, erau poftiţi foarte des prin saloane şi primiau tot atât de des la dânşii. In salonul cel albastru, se făcea muzică în toate sâmbetele şi muzică bună şi aleasă; căci a-fată de oaspeţi care amândoi erau buni muzicanţi, şi înzestraţicu voci frumoase, se găseau în societate po-lonezi şi germani, care nu mai erau diletanţi, ci ade-văraţi artişti.

După îndemnul familiei Mavrocosta, reînviase obiceiul moldovenesc cu turtele de Crăciun care se trimeteau pela vlădici şi pela preoţii enoriilor şi se schimbau între prieteni şi cunoscuţi. Asemenea şi cu cozonacii şi ouăle de Paşti, la care ruşii mai adăogau cîte un mieluşel de zuliar culcat lângă un prapor de ma-tasă roşie, cu o cruce de aur brodat pe el.

Intr-un cuvânt în iarna aceasta, 1858—59 şi ruşii şi românii, petrecută laolaltă de minune, fără intrigi, fără critică sau clevetiri, în adevărată veselie şi dra-goste frăţească.

CAP XI.
Cconaşul Titi şi Lenuţa.

Indată după Paşti, beizadea Alecu mai având ceva treburi de rânduit prin Kişinău, îşi trimise familia la ţară, având a o ajunge ceva mai târziu din urmă.

Când după vreo două săptămâni sosi şi d-lui acolo, ce se găsească? Două cazane mari ferbeau în clocote, în mijlocul curţei, apoi ţărani, ţarance, babe şi copii, veniau cu străchini să ia din ele zeamă de carne; copilul şi guvernanta, stăteau închişi în pavilion, cu ordin să nu-şi scoată nici nasul afară; iar dom-niţa şi Cc. Marghioala, nicăere.

Ce era?

Mă rog, dăduse molima în sat, şi oamenii muriau de holeră ca muştele. Domniţa luase măsurile de mai sus şi însoţită de cămărăşiţă, vornicul satului şi vre-o doi argaţi mai inimoşi, pleca în sat de dimineaţă ai se întorcea noaptea târziu, să se culce în casele cele vechi nemâncată şi obosită ca vai de ea! In sat mergea din casă în casă pela toţi bolnavii, punea să-i ece cu traista de cal, îi învelea cu cenuşă caldă şi cărămizi ferbinţi, le da de băut ceai fierbinte de ro-mâniţă sau de izmă şi la fiecare jumătate de ceas, câte o linguriţă de spirt de camforă, amestecat cu mintă, aşa că cine avea zile, se întâmpla să şi scape!

Fuga în sat bietul Cc. Alecu, după domniţa; dar nici acolo n-o mai găsi. Află că o tocmai la Săhăstria surpată, unde moş Sandu trage acum de moarte; că baba i-a murit de ieri pe la toacă, după ce îngropase doi din cei trei copii, care le rămăsese dela fecior şi dela noră, morţi şi ei de o săptămână.

La Săhăstria îl găsi pe moş Sandu, lungit în mijlocul casei, învelit în cenuşă şi cu cărămizi în toate părţile; iar pe domniţa în genunchi, aplecată spre bolnav şi turnându-i cu linguriţa dintr-un şir de doctorii, pe când biata Lenuţa se bocea cât o lua gura, chemând pe măsa, pe bunica, pe Săftica şi pe Pavlică.

— „Nu mai este nici o nădejde, Alecule, zise domniţa pe franţuzeşte ca să nu o priceapă bolnavul. Am făcut tot ce am putnt, dar nu-i pot încălzi de loc. E race cum îi ghiaţaˮ, Moş Sandu îl recunoscu în-dată pe beizadea, vru să se ridice şi arătând-o pe Elenuţa ’i spuse: „Măria Ta! Fie-ţi milă de această biată copilă, că doar atâta mai rămâne din ăntregul meu neam de răzeşi moldoveni! De o trăi, să fie de acum a Măriei Tale, ca s-o creşti şi s-o măriţi în teapa ei. Avem şi noi o hlizâ de pământ şi o căsuţă în mahalaua Sorocei, de acuma a ei să fie de zestre! De o lua-o Dumnezeu şi pe dânsa, îngroap-o Maria Ta lângă noi, vinde casa şi pământul şi banii să-i dai la vro-o sfântă de biserică, de sufletele noastreˮ.

— „Fii pe pace, moşule, răspunse Cc. Alecu cu lacrimile în ochi. Lenuţa ta o să trăiască şi-ţi jur pe sfânta cruce, că de astăzi ea devine copilul nostru. Dar ai nădejde, Sandule, căci o să scapi şi tu cu vieaţă!ˮ

— „Ba numai asta n-o să fie, zise moşneagul. Eu simt ca mă duc după băbuşca mea şi după cei care au plecat înainte. Odată ca mi-ai luat grija Lenuţei, ce să mai tac umbră degeaba pământului? Dum-nezeu o să vă ajute pe amândoi să trăiţi în slavă şi fericire, că bune inimi mai aveţi! De molima să nu vă temeţi, că precum vă iubiţi ţăranii, aşa o să va iubiască şi Dumnezeu sfântul şi o sa va apere de cele rele!ˮ Mai trăi după asta ca vre-o două ceasuri şi muri.

— „Ei acum, destul cu nebuniile, zise kneazul către domniţa! In fata, du-te cu ca acasă, scald-o frumos, îmbrac-o cu albituri de ale lui Titi, uimite în sat să i se cumpere o rochiţă dela o casă unde nu-au fost bolnavi, schimbă-te şi tu până la piele şi arde în mijlocul curţei atât hainele tale, cât şi alo fetei. Tri-mite-mi degrabă un popă şi tot ce trebue pentruca să-l îngropăm pe bietul bătrân. Spune vichiullui să înconjure îndată satul din toate părţile cu vătăjei şi argaţi, cu poruncă straşnică să nu lese pe nimene să între sau să iasă din Ciripcău; apoi pregăteşte-ne de drum, că chiar astăzi plecăm cu toţii la Cosăuţi“.

— „Cum Alecle? sări domniţa supărată. Vrei să fugi înaintea primejdiei? Eu nu plec! Cum vrei să-mi las ţaranii? Nu mi-au fost lăsaţi de bunicul meu, care îi moştenise şi el din strămoşi? Am către dânşii o sarcină morală. Ce vor păţi ei, voi păţi şi eu! Mai mulţi din ei au scăpat de moarte, numai prin slabul ajutor ce l-am adus. De acest ajutor nu vreau să-i lipsesc, orice ar fi să se întâmple! Nu plec!ˮ

— “ Bine soro, asta îţi este încrederea ce o ai în mine, răspunse Mavrocosta? Cum ţi-ai putut închipui ca tocmai eu, să fug de primejnie ca un fricos? Iţi dau cuvîntul meu de onoare, că în lipsa ta, ţăranii tai vor fi cu mult mai bine îngrijiţi ca până acuma! De nu l-am avea pe Titi, crede-mă că te-aţi lasa să-ţi îndeplineşti frumoasa şi viteaza faptă pe care o admir. Gândeşte-te ce s-ar face Titi, dacă te-ar lua Dumnezeu şi ce m-aş face şi eu? Datoria ta morală către să-teni, o iau eu asupră-mi, dar pricepi, că dacă eu mă pot expune, n-am dreptul să vă expun pe voi. Țara-nii au nevoe de îngrijirile ştiinţei, pe care tu nu poţi să li le daiˮ. Domniţa nu mai avu ce zice. Işi sărută bărbatul şi pleca în grabă să îndeplinească toate celea ce i se spusese.

Rămas singur cu argaţii şi cu Ce. Marghioala, Cc. Alccu porunci să îmbrace mortul nescăldat şi să-l aşeze într-un frunziş în pădure, până o veni preotul. Apoi îngrămădi toate lucrurile ce aparţineau morţilor într-o odaie, până şi căruţa cu care se carase morţi, la biserica satului şi dădu însuşi eu mâna lui foc case lăsând-o să ardă până în temelii.

Ori cât se frământa cu gândul, de uu lucru nu şi putea da seama: în ce chip ajunsese molima tocmai la Ciripcău? Aflase el, încă depe când era la Kişinău, că o corabie venită din Caucazia, adusese holera la Odesa şi că se răspândise eu mare furie prin oraş şi împrejurimi; dar venise ştiri că se stinsese tot aşa de repede cum isbucnise; La Cherson, în Podolia şi în toată Bnsarabia, nu se ivise nici un caz.

Iată ce descoperi ănsă din spusele oamenilor:

Moş Sandu umblând prin pădure, dădu peste doi lucrători ruşi, veniţi dela Odesa în căutare de lucru, căzuţi şi svârcolindu-se în ţarină. Unul era aproape gata, dar nici celuilalt nu-i lipsea mult.

Milos cum era bătrânul, îl ridică pe cel mai cu viaţă şi-l duse în cârcă până la Săhăstria surpată, trimiţând indată pe fiul şi pe nora sa, să-l aducă pe celalt din pădure cu targa. El îşi încalecă iapa şi fuga la sat după popă. Când sosi prohodul, ruşii muriseră amândoi. Un drac de cioclu se bucură la mantalele ruşilor. Chiar a doua zi se îmbolnăvi, aducând molima în sat. La Săhăstrie muri după cum ştim, nora lui moş Sandu, apoi feciorul său, apoi Săftica şi Pa-vlică; la o săptămână îi veni rândul şi babei Maranda, care îi îngrijise pe toţi, apoi so duse după ei şi moş Sandu ce sfătos şi bun de gură!

Inainte de plecare, Cc. Alecu, cunoscând bine mentalitatea ţăranului nostru şi dându-şi seama de înrâurirea mare ce o are frica în asemenea împrejurări, se hotărâ să recurgă şi la o minciună, ca să îm-bărbăteze pe oameni. Adună dar tot satul la curte şi spuse: „Eu plec să-mi duc nevasta şi copilul până la Cosăuţi, dar cel târziu până poimâne dimineaţa sunt înapoi cu doctori şi doctorii; cu toate că puteţi fi li-niştiţi. Holera nu mai este, pentrucă aţi avut noroc o îngropaţi. E aproape de mintea omului ca ea se întrupase în unul din cei doi ruşi morţi în pădure. Cu el aţi bagat-o tu fundul pământului. Până peste şapte ani când se desgoapă morţii, să nu mai duceţi nici o grijă! Dar nici atuncea dacă aţi avea prevederea să îngrădiţi acele două morminte, ca să nu umble picior peste ele şi să se înţelenenscă bine pământul. Aşa câte unul, doi, tot or să mai moară din voi, dar molipsit de la alţii, nu chiar de la holeră. Căutaţi dar de vă spă-laţi cât mai des, de văruiţi şi îngrijiţi de curăţenia caselor; să nu beţi apă clocită şi să nu prea ieşiţi din sat, să nu vă prăpădiască alta pe drum, sau pe câmp. Aceste vorbe şi sfaturi făcură mai mult decât picăturile de camforă, mintă şi izmă domniţei.

Cc Marghioala, pe care domniţa o întrebă de nu-i e frică să rămâie în Ciripcău, spuse că Doamne fereşte, nu-şi lasă bolnavii. Și apoi cine o să îngrijească de beizadea şi de doctori, când or veni poimâne? Aşa că pe la o toacă plecară boerii în două trăsuri, luând cu ei numai vre-o două slugi şi pe biata Elenuţă, care deşi încetase cu bocitul, tot nu isprâvia de plâns

Cum îşi văzu familia la adăpost în Cosăuţi, Cc. Alecu, în aceiaşi noapte se inapoie la Soroca, de unde luă cu dînsul pe ispravnic, doi doctori, din care unul de la lampoli, vre-o patru felceri, câţiva cazaci pentru izolarea satului şi ne aşeză cu tot dinadinsul la Ciripcău. Avu bucuria ca după două săptămâni de muncă să se stingă molima cu desăvâişire, fără ca să se fi putut întinde peste hotarul acestei moşii.

Doctorii hotărâtă însă, ca după ce s-or fi scos la margine şi ars cu îngrijire toate gunoaiele din sat şi de la curte, după ce se vor fi văruit toate casele fără deosebire, după ce se vor fi spălat cu leşie şi afumat cu pucioasă toate ţoalele, scoarţele şi boarfele ţarani-lor să se mai aştepte ca şase săptămâni, iar dacă în acest în restimp nu se va ivi nici un caz nou, numai a-tuncea să se întoarcă boerii în sat. Se striviră cu plugul toate grădinăriile şi mai ales bostănăriile; fructele se culeşeră verzi depe pomii roditori şi se îngro-pară adînc în pământ, turnându-se peste ele var. Bie-ţii oameni, cu toată paguba ce li se pricinuia, primiră bucuroşi toate măsurile acestea, atât li răzbise frica de molimă. Cu toate acestea, pentru mai bună încredinţare că se vor îndeplini toate cu sfinţenie, se lăsă în sat un felcer şi câţiva cazaci, iar doctorii şi beizadea Alecu, părăsiră în sfârşit Ciripcăul.

Ajnns la Cosăuţi pentru ca să se odihnească de atâta trudă şi sbucium, beizadea găsi un maldur întreg de scrisori, care-l aşteptau; căci pentru a păzi izola-rea cu mai multă străşnicie, poruncise să nu se trimită după dânsul, decât dacă, Doamne fereşte, s-ar îmbolnăvi domniţa sau copilul. Scrisorile să le des-chidă domniţa, şi să răspundă cum va judeca şi socoti mai bine.

Din toate scrisorile acelea, patru erau mai vaj-nice: una dela un unchi al lui, care avea un mare proces la Petersburg, şi-l conjura să se ducă să-l reprezinte la Senatul ocărmuitor (curtea de casaţie); alta de la contele Adlerberg, care-l încunoştiinţa că având a se face mari serbări la curte şi prin urmare a se mări numărul curtenilor efectivi, concentrându-se parte din cei învoiţi, îl trecusă şi pe dînsul pe lista celor ce urmau a fi chemaţi. „Aceasta am făcut-o dragă prin-ţule, mai adăoga nobilul conte, chiar în interesul viitorului D-tale, ca să nu te uităm şi noi pe aicea, cum ne-ai uitat D-ta pe noi, de aproape trei ani de zile. Sub forma cea mai delicată, era totodată o dojana şi un ordin, la care nu te puteai împotrivi. A treia scrisoare era dela foasta lui cumnată care trăia la Paris şi care-i apunea că din împrejurări de familie cu totul neprevăzute, nu-i mai era cu putinţă nici să-l ţie pe fiul lui în casă, nici să se mai oupe de dânsul, pen-truca trebuia să se mute în sudul Franţei. In sfârşit cea de a patra era chiar de la fiul său mai mare, Andrei, care împlinea acum vârsta de nouăspreze ani. Prin ea nu-i cerea nimic mai puţin de cât învoirea să se facă cetăţean francez şi să între în şcoala de marină dela Brest. „Eu, ţara unde m-am născut nici nu o ţiu minte, şi limba ei nu o cunosc, spunea bietul baiat cu destulă dreptate; chiar pe mata tata nu te cunosc, decât din fotogrefiile matale ce le văd la mătuşă. Aici în franţa am deschis ochii, aicea am învăţat a vorbi şi a gândi şi numai Franţa îmi este patrie. Aicea dar veesc să rămîn şi în orice caz, nu în noua D-tale patrie care nu de mult era în războu, cu Franţa şi despre care nu am auzit vorbindu-se pe aicea, decît ca de o ţară selbatică, unde oamenii mănâncă lumânări de seu!ˮ

Cînd o mai citi şi pe asta, bietul Cc. Alecu nos-tru, se şi pregăti de drum! Luă careta cea mică; nu-mai fu loc de a porni po doroghi stolbovoi, apucă drumul prin Sculeni, Iaşi, Vaslui, Tecuci şi Galaţi, le unde trimise careta îndărâpt la Ciripcău; iar el prin Buda-Pesta, Viena, Munchen şi Strasburg, ajunse cu bine la Paris, de unde îşi lua iubita lui odraslă şi pe mare ajunse cu bine la Petersburg.

In lipsa lui Cc. Alecu, domniţa Ruxanda şi micul Titi, duceau la Cosăuţi o viaţă din cele mai plăcute şi din cele mai folositoare pentru educaţia micului băeţel.

El dormea în acciaş odae cu guvernanta Clotilda şi cu Elennţa, care de acum era îmbracată ca o domnişoară: cu ciorapi, ghete, albituri fine, rochiţă şi pălărie de paie la fol. De albituri, rochiţă şi pălăie, se bucura mult fetiţa; cu ghetele însă şi cu ciorapii, fu mai greu să se deprindă. Zicea că-s prea calde, c-o ard la picioare şi n-avea altă grijă de cât sa se ascundă pe undeva, ca să le scoată măcar o clipa pentru a se mai răcori. Bătrâna Ciotilda îi dădu peste leac, frecându-o seara pe tălpi cu coold-cream ca sa le moaie. Se sculau tustrei de cum se lumina de ziuă şi porniau la primblare; ori, când Clotilda avea trabă şi nu putea sp-i însoţiască, se jucau în grădină cu copii posesorului. La opt, domniţa era totdeauna îmbrăcată, îl chema pe Titi să-şi facă rugăciunea înaintea icoanelor, apoi eşia cu dânsul în antret, unde-şi beau cu toţii cafeaua cu lapte; pe urmă intrau în salon unde Titi îşi făcea lecţiile cu mama, pe când Lennţa sta cuminte într-un colţ cosând rochiţe pentru păpuşă.

Domniţa era lipsită de orice diplomă, habar nu avea de didactica. Nu ştia nici latineşte, nici chimia, nici fizica, nici geometria şi câte le mai învaţă fetele în zilele noastre; dar stăpânea desăvârşit limbele fran-ceză, germană şi italiană, cu toată literatura lor; iar muzica o citea, cum citim noi gazetele. De geografie nici nu mai vorbesc; dar cât despre istorie ar fi putut discuta şi cu un profesor universitar, căci pe lângă cărţile de istorie în care învăţase, citise toate memoriile diferitelor veacuri, chiar în limbele în care fuseseră scrise; apoi era abonată la „Revue des deux mandesˮ şi cum găsia ceva mai însemnat în cronică bibliografică, cumanda îndată cartea la Paris. Aceasta era singura ei cheltuială de lux. Intr-un cuvânt învăţase cum se învăţă pe atunci, cu scop de a cunoaşte şi de a învăţa mereu toată viaţa; nu ca astăzi în scop de a trece examenul, a scapa de carte, pentru a o arunca pn urmă în buruene, ascunzându-şi ignoranţa sub vreun titlu academic sau universitar!

Ca didactică, Cc. Ruxandra avea una care o întrecea cu mult şi pe a lui Pestalozzi: didactica marnelor iubitoare şi deştepte, care prin o rabdare îngerească, o dojana blândă, dar făcuta la timp sau un dulce sărutat ca răsplată, în sfârşit prin povestiri sau citiri frumoase, bine alese şi, mai cu scamă bine pricepute, desvoltă în copil şi mintea şi inima şi drngostea de carte. Urmarea fu că la vrâsta lui de nouă ani trecuţi micul Titi citea perfect franţuzeşte, ştia ceva şi din gramatică, aşa că scria binişor; cunoştea adu-narea, scăderea, tabla lui Pythagora până la 7 X 7 = 49. De acolo înainte se cam încurca, dar cu ajotorul adunărei şi a degetelor tot ieşea la scop. Adeseori, domniţa îl lua pe Titi după dejun şi plecau amândoi cu trăsura la Va-silcău la familia doctorului Dalas: două ceasuri dusul şi întorsul şi un ceas două pe loc, aşa că erau totdeauna înapoiaţi în ora mesei. Cu prilejul acestor plim-blări, domniţa pentruca să-l distreze pe Titi şi să-l facă să se astâmpere în trăsură lua cu dânsa trage-riile lui Cornelie, ale lei Racine sau comediile lui Mo-liére vreuna din ele Titi, care nu mai pu-tea de bucurie şi se făcea foc când ajungea trăsură la destinaţie, tocmai în mijlocul unui act. Apoi aştepta cu nerăbdre ceasul plecărei, pentruca sa afle sfârşitul piesei. Mai ales Moliére, îl făcea să râdă cu la-crimi. Cu rânduiala asta, la vrâsta unde copiii abea încep să silabisească, D-lui cunoştea o bună parte din scrierile acestor maeştri ai teatrului Francez. Dar mai erau şi alte cărţi pe care Titi le citea singur, sau cu M-me Clotilda, ca de pildă: cartea pentru copii a d-nei Tasat, povestirile contesei Dasch, dar mai cu scamă aventurile lui Robinson Cruzoe. Intâmplările acestui nenorocit singuratec, părăsit pe o insulă sălbatecă, în mijlocul mărei, Titi, le povestea şi Letiuţei şi copiilor posesorului!

Numai de biata Elenuţa, nu se îngrijea nimeni să-i dosvolte inima şi înţelepciunea, învâţându-o vreo buchie, două de carte. Adevărat că şezând la masă cu boerii, se depriusese a mânca curat, iar trăind veşnic sub supraveghierea Clotildei, începuse a pricepe binişor franţuzeşte, ba îndruga chiar câte o vorbă, două în această limbă. Apoi din observaţiile ce le făcea bătrâna lui Titi, se folosea şi ea. Atâta era totul; dur s-o înveţe cineva a citi sau a scri, după cum ar fi dorit ea, nici gând n-avea domniţa. Și mai tutui în ce limba? Moldovenaşte, nu ştiu dacă domniţa ar fi fost în stare s-o înveţe, dar nu erau nici cărţi! Ruseşte? Cărţi s-ar fi găsit destule, dar nu ştia domniţa. Și la urma urmei ce să facă cu cartea pe care ar învaţa-o, ea o biată ţătăncuţă menită să se ducă după un ţaran prost poate vreun fecior boeresc, vreun vataf, sau, cel un vechiş de moşie? Carte o să ceară el dela dânsa ori să-i găteascămâncarea, să-i spele cămăşile, să-i ţie casa curată şi să îngrijească de gospodăria din bătăturâ? Mai încolo, când vom fi la oraş, îşi zicea în gând domniţa voi trimetr-o la popa enoriei noastre s-o înveţe rugăciunile pe care trebuie să le ştie şi creştinuş, puţină carte moldovenească şi ceva socoteală, cât trebuie ca să scrie şi ea un izvod.

Bătrâna Clotilda însă, o îndrăgise mult pe Ile-nnţa. Mirata de deşteptăcimiea acestei mici sălbatice care, în vre o câte-va luni ajunsese sa se înţeleagă binişor cu dansa în franţuzeşte, pe cînd dumneei, fe-mee cultă şi cu experienţă, nu fusese în stare în cinci ani de zile să rostească nici un cuvânt din limbele ce se vorbiau pe aicea. Se apucase în ascuns să-i arâte literile şi silabisirea într-un vechi abecedar de a lui Titi, apoi să citească în curtea d-sale de rugăciune. Ii vorbi de Dumnezeu şi o puse să înveţe pe dinafară şi fără a pricepe bine ce spunea: Tatăl nostru, Ave Maria şi crezul catolic.

Am mai spus îmi pare mai sus, că dimineaţa şi sara, domniţa îl chema pe Titi în etacul ei şi acolo în faţa icoanelor se închinau amândoi. Intr-o seară cînd isprăviseră mai devreme, i se păru că citeşte cineva cu glas în odaia Clotildei, oare era alături. Deschise uşa şi ce se vadă: Leituţa şi Cşotilda îngenun-chiate înaintea patului bătrânei, la peretele căruia se resfaţa pe o frumoasă cruce de abanos, un Christ de sidef eu obicinuita scoică pentru aghiazmâ şi nelipsita ramură de crinisor pentru stropit, iar pe nepoţica lui moş Sandu dela Sihăstria surpată, crucindu-se cu toacă palma şi zicând foarte lămurit pe franţuzeşte, că crede în sfînta biserică catolicească şi apostolicească romană, în reînvierea sfinţilor, în purgatoriu şi în vieaţa veşnică, Amen!. Acestea sunt, de nu mă înşală amintirele, ultimele cuvinte ale micului crez catolic. Mica Lenuţă cânta aproape ultimul cuvînt, zicând: „Aaamènˮ cu intonaţia celui mai cuvios pater de la biserica St, Sul-pice dela Pari! Domniţa rămase înlemnită pe pragul uşei, dar nu avu curajul s‘o ocărască prea tare pe bătrâna guvernantă, pentruca dela primele cuvinte de dojana, biata Clotilda îi răspunse cu nevinovăţie: „Vă rog să mă iertaţi, dacă am greşit, doamnă principesă, dar cu socotimn că fac bine. La noi este mare păcat să laşi pe un copil de vrâsta şi înţelepciunea Ilenuţei, să crească ca un mic animal, fără să bănuiască măcar că este un Dumnezeu în cer. Văzând că nimene nu se gândeşte s-o înveţe legea ei, am învă-ţat-o să se roage în legea mea, căci alta nu cunosc. Apoi cit poate acum ceti binişor franţuzeşte, iar nu cred să-i fie de rău: o învăţa mai uşor sa citescă în limba ei, când a fi s-o înveţe. Eram atât de departe de a crede că fac vre-o faptă rea, cu voiam chiar să vă fac o surpriză plăcută, punându-o sa vă citească ceva şi aşteptam numai să se deprindă mai bine.

Pentru o persoană de creşterea şi evlavia domniţei Ruxandra, lecţia ce o primise dela bătrână guvernantă era usturătoare, arătându-i că greşise în faţa lui Dumnezeu, îngrijindu-se numai de partea materială şi uitând cu desăvârşire de sufletul acestei orfane. Răspunse dar Clotildei că departe de a o învinui că s-a ocupat s-o înveţe carte pe biata Elenuţa, îi admira fapta ei cea bună şi o mulţumea din suflet; numai fetiţa fiind botezată în legea părinţilor ei şi menită să trăiască în ţara ortodoxă, o ruga cu stăruinţă a nu-i mai vorbi niciodată despre religie. Dacă binevo-eşte, poate să urmeze a-i da lecţii şi mai departe. Poate s-o înveţe chiar şi sfânta scriptură, dar numai biblia, mai departe nu. „Religia ei mă însărcinez să i-o predau chiar eu şi chiar de mâne dimineaţă să mi-o trimiţi odată cu Titi în ietac, pentruca să se închine odată cu noi. Fetiţa era atât de deşteaptă, cit nu trecură două săptămâni şi numai din auzite, învăţase rugăciunile la limba ei aşa de bine, că într-o zi le spunea Titi şi într-o zi ea, fără a se încurca nici-odată.

Mai mică cu vre-o paisprezece luni decât Titi, care împlinise vârsta de zece ani tocmai la 2 Iulie, pe când ea intrase în al optulea an la 28 Martie, fetiţa aceasta de ţăran era înzestrata cu o gingăşie şi o în-nalţinie în simţiri, pe care anevoe le-ai fi găsit la copii mai mari şi din treptele de sus.

Nu mai era iubire ceiace resimţea pentru kneazul şi domniţa, ci o adevărată slăvire; şi pentru Titi tot aşa. El înlocuise în inimioara ei de copil dragostea ce o avusese peutra Săftiea şi Pavlică. Cînd îi spunea Titi că o iubeşte pe domniţa mai mult decât o putea iubi Elcnuţa: „Ba eu, răspundea fetiţa! Ca mine nu-i altul pe pământ s-o iubiască pe domniţa! Mata eşti dator să-ţi iubeşti părinţii şi ei sunt datori să te iu-biscă, să te hrănească, să te îmbrace frumos şi să te înveţe. Pe mine mă hrănesc şi mă îmbracă numai de buni ce sunt şi eu îi iubesc aşa de tare, nici pentru hrană, nici pentru haine, ci numai pentru bunătatea lor cea mare!“ Titi, umilit că poate cineva să-i iubiescă mai mult pe mamiţa lui, se înfuria şi o bă-tea măr pe biata copiliţă. Lenuţa însă cu toate că era mai iute şi mai vânjoasă, deşi mai mică de ani, se lăsa bătută, răbda în tăcere, nu se jăhluia niciodată şi plângea în ascuns. Ba îi mai spunea băeţelului răutăcios: „bate-mă ucide-mă, dar şi pe mata te iubesc mult, mult, când nu mă baţi, pentrucă eşti copilul lor şi eşti hun şi mata că mă primeşti lângă matale şi te joci frumos cu mine, o fată de ţaran!

Intr-o zi când se duceau eu toţii pe jos la scăldat, trecând prin mijlocul satului ca să ajungă la Nistru, Titi şi Lenuţa o apucară înainte alergând cât ce puteau. Câinii satului văzându-i fugând, se luară după dânşii, îi înconjurară şi un dulău mare de stână de oi care i opresc în loc şi pe lup, se repezi la Titi ca să-l muşte. Copiii n-aveau nici cel mai mic beţişor ca să se apere. Lenuţa noastră nici una, nici două, scoasă un ţipet, se aruncă înaintea lui Titi, îl primi pe dulău în braţe, îl strînse la piept cât putu şi căzu ca el în ţarină! Dulăul, mai mult ca să scape de îmbrăţişarea fetiţei, o muşcă de obraz şi fugi speriat, cu coada între vine şi schelălăind de groază, sări peste un gard şi dispăru!

Săriră oamenii, alergară şi cei ramaşi în urmă, o luă domniţa în braţe pe fetiţă şi o duse Ia curte, unde o spălă de sânge, îi puse o compresă de arnica, o bandajă cum putu mai bine, îi dădu să bee apă de flori ea s-o liniştească, apoi îi zise: „Bine nebunatico, ce ai avut tu să te arunci înaintea dulăului? Nu puteai să fugi?ˮ

— „Apoi se aruncase asupra cuconaşului Titi să-l muşte! Puteam să-l las şi să fug? Ce-ai fi zis mata domniţă, să-l vezi pe cuconaşul Titi muşcat şi pe mine teafără? Decît să-l doară pe Titi şi mata să plângi mai bine să mă muşte pe mine toţi cîinii din sat!ˮ

Atâta uitare de sine, atâta mărinimie şi asemenea vorbe la un copil care împlinise opt ani abia de cinci luni!

Altădată se îmbolnăvi Titi de gâlci. Domniţa, temându-se straşnic de anghină, trimise în grabă după doctorul Dalas la Vasilcău şi porunci s-o depărteze pe Lenuţa, ca să nu se molipsească. Dar fu chip mă rog? Cum veni Dalas, se rugă atătde frumos de dânsul, în cât bunul doctor după ce-l examină pe bolnav şi se încredinţa că-s numai nişte gâlci, o învoi şi pe dânsa în odae. Cât ţinu boala, fetiţa nu se mişcă nici ziua nici noaptea de lângă pătişorul lui Titi, nici nu închise ochii o clipă şi abia mânca ceva când o silea domniţa sau Clotilda. Ea îi aducea ceaiuri peste ceaiuri, ea îi spunea poveştile frumoase, care le apucase dela moş Sandu, tot cu zmei, cai năzdrăvani şi zinc! Și cu ce gingăşie, înţelepciune şi dragoste le făcea pe toate!

Cum sta cu ceasurile nemişcată când adormca bolnavul! Cum nu-l perdea din ochi decât ca să se uite în icoane şi să îi spue: Doamne şi Maica Domnului! Daţi zile lui Titi ca să nu plângă kneazul şi domniţa, iar dacă vă trebue numai decât un copil, luaţi-o pe Lenuţa, că tot n-are cine sb bociască!ˮ Domniţa şi Clo-tilda se minunau la început, de nu-şi credeau vederile; apoi, ajunseră amândouă s-o iubiască la nebunie!

După ce se îndreptă Titi, domniţa o chemă pe Lenuţa într-o dimineaţă şi după ce o sărută şi o mângâie, ceia ce mi făcuse niciodată înainte de boala lui Titi, îi dădu cinci hârtii a câte cinci carboave una şi-i spuse că după dejun se va duce cu madame Clo-tilda în trăsura posesorului la Iampoli să-şi cumpere pentru dânsa ce o găsi acolo mai frumos şi-i va plă-cea mai mult. Fetiţa sărută mâna domniţei, puse banii în buzunarul rochiţei şi ieşi din odaie sărind, jucând şi bătând din palme! Bucuria asta şinu ca un ceas şi mai bine. Apoe se făcu serioasă, gânditoare, îşi puse banii în cufărul ei şi ceru voie domniţei să nu mai meargă la Iampoli, căci ea mai bine strânge darul pe care i l-a făcut, decât să-l cheltuiască pe nimicuri. O să-şi cumpere ceva la Ciripcău, nu la Iampoli.

— „Cum Lenuţo, o întrebă domniţa mirată? Dar la Iampoli sunt bomboane dulci, jucării frumoase, păpuşi mari care vorbesc singure! La Ciripcău nu găseşti aşa lucruriˮ.

— „Nu vreau nici bomboane, nici jucării frumoase, nici păpuşi care vorbesc. Vrea să cheltuesc banii la Ciripcău, pentru ce ştiu eu“.

— „Ei bine, fă cum vrei; dar mie nu vrei să-mi spui ce vrei să cumperi la Ciripcău?

— „Ba eu, nu spun. Ai să vezi mata acolo după ce-oi cumpăraˮ,

Domniţa o lăsă în voia ei şi-i spuse Clotildei ca tot s-o ducă la Iampoli, dragă Doamne în primblare şi odată acolo să-i cumpere o păpuşă şi nişte bom-bone o ca din partea d-sale.

— „Aţi văzut, mă, rog, prinţeso, mica sgâvcită? Nu vrea să cheltuiască din banii ei! Cărpăuoasa de ţărăncuţă! Aşa sunt şi la noi cu toţii, dela mic şi pînă la bătrân. Se lipsesc de toate, le ghiorăie maţele de foame şi li se scurg ochii de poftă, dar cum au un ban doi, îl vâră degrabă în ciorapul cel de lână!ˮ

— „Nu, Clotildo dragă, cu cred că te înşeli. Ța-ranul nostru e cu totul de altă fire şi din nenorocire pentru dânsul, numai strângător nu este. O să vezi că o să-şi cumpere fetiţa vre-o vacă sau nişte viţeluşi la care râvneşte poate de mai de mult!“

Ei bine, se înşelau amândouă şi adevărul eşi în curând la iveală, căci totul fiind gata şi desinfectat, iar termenul prescris de doctori trecut, părăsiră cu toţii Cosăuţii pentru a se reîntoarce la Ciripcău.

Cu vre-o câteva zile după sosirea lor acolo, vechilul veni după obiceiul său la curte, să cerceteze dacă sunt ceva scrisori de dat la poştă sau ceva de cumpărat la târg, având să plece la Bălţi. Lenuţa îl luă la o parte, îi dădu nouăsprezece carboave şi-l rugă să-i cumpere dela târg grâu frumos, zahăr, cofeturi şi tot ce trebuie de găcut şase colive. De o carboavă să ieie lumânări, iar cu ce va rămânea, testemeluri de dat de pomană. Toate acestea sa le ducă nevestei pălimarului cu care se învoise ca să i facă colivele şi să-i gătească pomana. Apoi într-o sâmbătă, dădu cele şase carboave, cei mai rămăsese bătrânului părinte Tureatcă ca să facă un parastas frumos pentru odihna sufletului bunicului, a bunicăi, a mamei, a tatei, a lui Păvlică şi a Săfticăi înşirăndu-i după cum erau rân-duiţi în inimioara ei şi precum îi iubise ea când erau în viaţă. Când erau află şi pe asta, bătrâna franţuscă alergă într-un suflet să-i spue domniţei. „Adevărat, prinţesă, că ţaranii de aicea sunt altfel ca la noi şi uu copil ca Lenuţa noastră nu s-ar găsi în toată Franţa!“

Iubită şi răsfăţată de cătră cei de sus, toate slugile aveau mare necaz pe biata orfană. Știţi d-tră veşnica ură a ciocoiului surtucărit şi linge-talgere, îm-potriva mândrului nostru ţăran.

Să slujească, mă rog, domnul sufragiu la masă, în haine negre şi îmnănuşat, plodul lui moş Sandu dela Săhăstria surpată, se putea mai mare batjocură? Să gătească Cc. Vasile bucatar vestit, bucate franţuzeşti pentru o gură deprinsă cu ceapă, usturoi şt blânzii lâncedă, nu era pacat? Dar domnul perdegiu se ia în braţe ca se puc în trăsură cu boerii, pe ţarancă, cu scop s-o scoată când va fi mare, o cămărpşâţă ceva mai cilibie decât D-neei, care nu ştia nici scrie, nici franţuzeşte.

Fel de fel de uneltiri plîzmuiau cu toţii, ca s-o scoată din inima boierilor! Ba o îndemnau la rele doar vor avea prilej s-o pârască; domnul sufragiu, dacă strica vre-un pahar sau vre-o ceaşcă, în loc să dea vina, cum făcuse întotdeauna şi în alte case, pe mâţă sau pe motan, o învinuia şi o pâra pe dânsa.

Biata fetiţă suferea în tăcere nedreapta dojană, fără a-şi a-para nevinovăţia. Apoi de ocăra domniţa pe o slugă vinovată, sigur că numai spurcăciunea de ţărăncuţă o pârâse, căci de unde era se afle aşa lucru. tocmai domniţa, care şade toată ziulica în salon, citind la cărţi franţuzeşti.

Sâmbătă seara era silită să se ducă la spălătorie să-şi facă feredeul şi acolo era o adevărată martiră; Cc. spălătorese care o iubiau ca sarea-n ochi, sub cuvânt de lăutoare, îi smulgeau cu nemiluita din frumo-sul ei păr auriu; sub cuvânt c-o spală o frecau cu ciudă din toate puterile lor, o înjurau şi o şi bateau pe înfundatele, zicând că nu şade cum trebue şi le face de necaz. Rabda fetiţa şi tăcea. De o întreba Clo-tilda de ce e cu ochii roşi, răspundea că-i intrase sopon în ochi şi se frecase cu pumnii, pentrucă o us-turau.

Cc. Marghioala încercase în mai multe rânduri sa-i zică domniţei, că fetiţa asta nu face ca să se joace cu cuconaşul Titi, căci poate să-l înveţe cuvinte proaste, că fură dulceţi şi strafide din camară şi câte alte minciuni. Văzând că toate clevetirele ei nu găseau ascultare, ba că-i aduseseră de căteva ori, dojane cam aspre, D-nei fu cuprinsă de odată de o neţer-murită dragoste pentru scumpa şi drăguţa ei Elenuţă, acoperind-o cu serutări falşe şi încercând s-o îndoape cu fel de fel de bunătăţi, ori ieşindu-i înainte cu nişte dulceţi şi apă cu ghiaţă, când o vedea asudată leoarcă, doar o reci, ori îşi va strica stomahul, s-o îmbolnăvi şi o lua-o dracul! Fetiţa însă nu era lacomă, se se-tura bine la masă şi nu mai lua nimic în gură peste zi; căci aşa îi deprinsese pe amândoi, buna M-me Clotilda, că de vor capata vre-un fruct sau vre-o bom-boană peste zi, să le păstreze pentru a le mînca îndată după ce se vor scula dela masă; şi oricât le-ar fi de sete să rabde până ce le va trece sudoarea şi apoi să beie cât or pofti

După pilda Cc. Marghioalei, se luară toate slugile arătând Elenuţei cea mai mare dragoste faţă cu dânsa; iar pe dindos blestemând-o, nescoţind-o din spurcă-ciune ţărănească cu picioarele crăpate şi căutând veş-nic ărilejuri ca s-o pârască la stapâni.

Cu mulţi ani în urmă, când eşiră toate la ivealăă domniţa o întrebă într-o zi: „Bine fetiţo, mie de ce nu-mi spuneai nimica? Oare te îndoiai de dragostea mea către tine?ˮ „Ba nu, Măria Voastră, tocmai pen-truca nu mă îndoiam, de aceia şi tăceam. Știam foarte bine că nu m-aţi fi aruncat pe drumuri, orice ar fi spus ei, pe când dacă m-aşi fi jeluit, ştiam de asemenea că i-aţi fi dat afară, şi în mintea mea de copil, credeam că nu vor găsi altă pâine şi vor muri de foame. Atunci de ce să le fac aşa rău mare? Mai bine răbdam şi tăceam!ˮ

Aşa dar, fetiţa aceasta de ţaran, la vârsta ei de opt anişori şi jumătate ajunsese, de sigur în neşitire, să înfăptuiască cea mai înaltă închipuire a legei noastre creştine!

Pare uimitor, nu-i aşa?

Dar ia să ne gândim de câte veacuri a primit neamul nostru creştinismul? Câte spiţe de oameni au fost spalate în sfânta apă a botezului ortodox? Să ne mai mirăm oare că vlăstarul acesta al neamului nostru românesc—care a suferit toate chinurile toate durerile şi toate umilirile, fără şcoli, fără lumină şi rezemat numai pe sfânta lui credinţă — i-a ramas din atavism, aceasta credinţă, în sânge chiar de la naştere?!ˮ

Lenuţa n-a bănuit niciodată că de suferinţele sale primii vinovaţi erau chiar binefăcătorii ei, caii erau datori să-şi stăpânească slugile. Mica inconştientă dar adevărate creştină, iubia din toată inimioara ei de co-pil pe cei ce-i aratau dragoste făceau bine; îi er-ta pe cei ce-i făceau rău şi o chinuiau, jertfindu-se chiar pentru dânşii, căci nu avea decât să-si deschidă guriţa ca să fie daţi afară. Dar unde să găseşti ură şi răzbunare în sufletul ei? Nu aveai de ce te mira căci asta-i era firea moştenită din moşi strămoşi!

Ceia ce trebue să uimească pe cugetător, este gân-dul că: unde şi la ce înălţime s-ar fi putut ridica poporul acesta românesc, de ar fi trăit în alte în tocmiri şi de ar fi avut pururea cine să-l ferească de vân-turile ciumate, venite din afară!

CAP. XII.
Dela Ciripcău la Petersburg, prin Viena şi Paris.

Cu beizadea Alecu n-am dat ochii, tocmai de când plecase dela Moşia lui să facă înconjurul Europei, pen-truca să smulgă dintre franţuji pe fiul său mai mare Andrei şi să-l readucă în noua sa patrie, la Petersburg, unde boerul nostru avea treabă destulă.

Plecat precum ştim dela Cosăuţi într-o caretă uşoară, luminarea sa, n-avu să schimbe caii la poştă decât de douăzeci de ori, ca în două zile şi o noapte să-şi ajungă la Galaţi: iar de acolo până în Viena nu avu să se urce decât în trei vapoare: unul care-l aduse dela Galaţi la Baziaş, altul dela Baziaş la Budapesta şi al treilea care-l lăsă pe cheiurile frumoase ale Vienei. Și aceasta încă pentruca erau apele mari: altfel se mai suia şi în al patrulea mai mic, ca să treacă porţile de fier, adică dela Turnu-Severin la Ba-ziaş. Pe vapoarele acelea insă, noi, nouţe încă, era un mare lux, care părea cu atât mai mare, că lumea nu era deprinsă cu el ca astăzi. De luai o cabină de pe punte, plăteai, nu-i vorbă, între treizeci şi patruzeci de galbeni: dar masa era delicioasă, căci compania având în vedere că pasagerii de clasa întâia, făceau parte din aristocraţia bogată din Rusia, România, Serbia şi Ungaria, nu ţineau decât bucătari din cei mai buni. Tot din pricina aceasta, atât salonul cât şi partea rezervată a covertei, era un adevărat salon de lume mare, unde ceasurile treceau plăcute într-o lume aleasă şi distinsă, pe când vaporul luneca plăcut printre maluri cu mult mai selbatice decât cum le vedem în zilele noastre.

Ceasurile treceau nesimţite, zilele şi chiar septă-mâna, şi ajuns ta capitala Austriei, te despărţeai de vapor cu părere de rău.

După atâta huzur material şi intelectual, când se văzu beizadea, înghesuit cu alţi trei nemţi şi doua nemţoaice, într-una din acolo trei cuşti care alcătuiau pe atunci un vagon cl. I-a, îi peri tot cheful. Cuşca aceia zisă pe partea locului cupe avea şase jilţuri destul de largi şi de tihnite, îmbrăcate în catifea roşie; pe unul din pereţi o oglindă rotundă, iar pe celalt charta drumului ce aveai să-l faci în acelaş vagon cu staţiile toate, până la locul unde aveai să-l schimbi cu altul la fel. Apoi sus nişte reţele unde se înghesuiau în ele, geamantane, panere cu mâncări şi băuturi. Nu era rar să primeşti pe vârful capului câte un geamandan nemţesc, vre-o păreche de krenvirşti, vre-o şuncă de Praga, sau conţinutul unei sticle de Fe-slauer, care destupându-se dela sine sgomotos te boteza catoliceşte prelingându-se de pe ceafă până cine ştie unde!

Proprietarul sticlei îţi zicea un pardon pe limba inter-naţională franceză, pentru cazul când n-ar fi ştiut nem-ţeşte şi erai liber să te usuci la soare sau să-ţi oblojeşti cucuiul cu colonie. Trebuia să-ţi stăpâneşti picioarele ţinându-le şgribulite sub jilţ, ca să nu dai peste genunchii ascuţiţi sau peste bătăturile vecinului din faţă: cât despre vecinul de alăturea, de ’l prindea cumva somnul, apoi după ce moţăia cât moţăia înainte şi înapoi, numai ce te pomeneai cu căpuşorul lui chel rezemat dulce şi amoros pe umărul tău, ca în momentele cele mai fericite ale lunei de miere! Unde erau ca astăzi coridoare unde să-ţi poţi dezmorţi picioarele! Her conductor îşi încuia cu îngrijire pasagerii în cuşcă deschizând oblonul numai după oprirea trenului în staţie: iar pentru trebuinţele tale intime, trebuia să-l previn la timp şi atunci venia de te lua când livenia şi lui şi te ducea până la capătul trenului, unde te suia în aşa zisul abort-wagon, unde te încuia într-o cabina şi huzureai de bine până la staţia viitoare dacă şi aducea aminte neamţul de tine, iar de nu te co-borai la staţie a doua sau a treia. Mai adăogaţo vă rog, cu trenul cel mai iute nu făcea decât douăzeci sau mult douăzeci şi cinci de kilometri pe oră şi se oprea câte un minut la fiecare static, fie şi cea mai neînsemnată! Adevărat că într-o staţie de acelea se întâmpla foarte des să aştepţi şi un ceas întreg treimi întârziat, cu care erai să te încrucişezi tocmai acolo. Trebuiai musai să recâştigi timpul pierdut: trenul pleca ceva mai repede, dar tot nu putea ajunge la ora reglementară la staţia cu restaurant, uude ştiai că ai 25 de minute pentru dejun. Atunci, în loc de 25, trenul se oprea numai cinci minute în staţie, aşa că numai bine aveai vreme să te uiţi la bucate plă-tindu-le însă dinainte.

Poftim Cc. Aleculc de trăeşte patru zile şi patru nopţi în asemenea întocmiri. Să nu-ţi poţi întinde picioarele nici noaptea, să nu-ţi poţi îmbracă halatul şi papucii, să fii lipsit de dulceaţa şi cafeaua turcească, de hatârul cărora plătise şi biletul de drum clasa II-a pentru Ienacachi dela Galaţi la Paris!

Poftim de te hrăneşte atâta vreme numai cu sand-viciurile şi Feslauerul ce le puteai comanda dela fereastra vagonului şi le mâncai pe loc, bând deadrep-tul din sticlă! Ori de se întâmplă să ajungă trenul fără intarzieie la vre-o gară cu restaurant, să plăteşti trei gulden table d-hôte ca să sufli tot timpul în zupper mit knedel(supă cu găluşte) şi să fugi la vagon cu pâinea, şniţelul şi sticla de Bordeau în braţe, pentru ca să nu pierzi trenul, care nu vrea să ştie că ţi-ai petrecut vremea sutlând în zupper mit knedel, care a-burea mai dihai decât locomotiva!

Aşa dar, bietul boer, fu silit să se oprească la München, unde 'şi regăsi amintirile lui de student, la Strassburg, unde era pe atuncca graniţa franceză şi în sfârşit la Paris unde ajunse în faptul zilei a cincia mult mai trudit de cât fusese în cele opt zile ce le făcuse în vestita lui daradaică, pe când se dusese în-tăi la Moscva!

Din pricina deselor opriri pe care nu le socotise la plecare, beizadea Alecu, nu mai avu vreme să cer-ceteze Parisul. Stătu numai cât îi trebui ca se scoată paşaportul fiului său, să-i mai cumpere ceva haine şi albituri gata şi porniră amândoi la Hâvre, unde se îmbarcară foarte veseli, cât stătu vaporul legat cu parâma de mal; unul socotind că va huzuri de bine pe Dunăre cetalt, care deşi un navigase niciodată de cît pe Seina la Asniéres şi nu văzuse marea decât în tablouri şi la teatru, o iubia aşa de mult cu voia cu hotărâre să-i închine viitorul făcîndu-se marinar.

Dela primele valuri însă, kneazul simţindu-se indispus, se duse după îndemnul doctorului de bord să se culce în spaţioasa cabină cu două paturi, începând ai părea răii c# nu luase mai bine drumul pe uscat, dar mângâindu-se cu gândul că-şi va putea întinde picioarele în voe şi îmbrace halatul.

Andrei sta vitejeşte la prora bastimentului pri-vind cu o nespusă bucurie la valurile spumoase care se izbeau de botul vaporului, umplându-l şi pe dânsul de stropi. Acum se simţea ridicat în înălţimi, acum cufundat ca într-o prăpastie! Văzduhul sarat şi proas-păt îi umplea plămânii, înviorându-i şi sufletul şi firea. Ah! ce frumos! Cu ce milă şi dispreţ nu-şi amintea de apa, tulbure şi liniştită a Seinei! „Asta-i apă, asta-i viaţă, strigă el beat de fericire!ˮ „De nu‘mi e-ste dat să intru în marina franceză, hotărât voi intra în cea rusească; numai la uscat să nu rămân! Ce-mi pasă mie de Franţa ori de Rusia! Adevărata patrie a marinarului cate marea cu furtunile şi primejdiile ei,... nu uscatul cu văzduhul lui întinat! Da, voi intra în flota rusească, iar când voi ajunge la vârsta legiuită o vrea, n-o vrea papa, demisionez şi intru în flota franceză! Cât sunt de fericit!ˮ

Dar cunoaşteţi d-tră o fericire care să ţie mult pe acest pământ.... şi chiar pe mare? Cum frumoasele valuri ale Mânicei se tot înteţeau şi malurile Franţei disperaseră cu totul, tânărul nostru fu cuprins de o nespusa şi neînţeleasă melancolie şi părere de rău pentru acea ţară în care îşi petrecuse copilăria. Işi aminti de buna lui mătuşă care-l crescuse dela vrâsta de patru pană la nouăsprezece ani; de camarazii lui pe care nu-i va mai întâlni, împrăştiaţi şi ei de valurile vieţei!

Intr-un cuvânt, din vesel şi fericit ce fusese, ajunsese acum întunecat ca totul. Apoi i se puse parcă un cerc de fier împrejurul capului, simţi o greutate mure la stomah care se urca mereu în sus, până ce trimise peste bord deliciosul dejun ce-l făcuse la Hâvre. Bunul doctor de bord care tocmai trecea pe acolo, îl luă de braţ şi-l duse aproape în nesimţire în cabina părintească uude-şi regăsi pe făuritorul zilelor sale cu capul în lighian şi despărţindu-se şi el cu jale de gustosul său dejun. Mai uşuraţi amândoi şi după ce viteazul marinar se culcase pe patul celait, beizadea rugă pe chelnăriţa să-i spue lui Ianacache să le gătească câte o cafea turcească fără zuliar căci e bună de mahmureală!

Se întoarse femeia chiar îndată cu o coală de hârtie scrisă cu slova veche şi zicând că Ienacache nu poate face nici o cafea, de oarece este ocupat ca şi d-lor; zbiară cât îl ia gura că-şi aşteaptă moartea din clipă în clipă şi că să-i ducem îndată la uscat. Iată şi ce putu citi cu greu beizadea Alecu, pe coala de hârtie scrisă cu litere de un cot:

„Sărut mâna, Măria Voastră,

„Eu cu nici un chip nu vrau să merg mai de-parte. Vă sărut picioarele dar nu vă înduraţi de viaţa mea! Porunciţi blestematului de căpitan să-şi oprească coraghia că mor! De mine nici nu vra să ştie, dar de Măria Voastră, o să asculte cum este datoare toată lumea. Eu vă mulţumesc pentru pâine şi sare. Mă lepăd şi de slujbă şi de leafă, numai opriţi coraghiaa în loc că nu mai pot! Pe jos mă duc să mor în ţara mea, de este ca se mi se sfârşească zilele. Măria Voastră, va rog în genunchi să nu vă suparăţi. Nu mă lăsaţi eu mor în saramură! Sărut mânile şi picioarele. Slugă plecată: Ienacache Stamate“.

In loc de Ianacache se înfăţişă doctorul de bord aducându-le câte o sticlă de cloral, în loc de orice cafea şi poruncind chelnăriţei să le dea câte o lingură la jumătate de ceas, şi tot mai rar pană se vor linişti. Atunci să-i silească să mănânce biftec cu piper şi muş-tar iar ca băuturp numai maderă. Cu asemenea regim o duseră tot drumul bieţii noştri cplători într-o toro-peală vecină cu leşinul: cînd culcaţi pe spate; când cu faţa la perete încercând să doarmă; când cu capul în lighian, de cum luau ceva în gură; iar îu clipele de linişte, mai vorbiau unul cu altul.

— „Frumoasă carieră, îţi aleseseşi, băiete, îi spunea kneazul lui Andrei într-o asemenea clipă!ˮ

— „Asta e pentru că nu suntem deprişi cu marea, papa. Cu timpul se deprinde stomahul şi nu mai suferiˮ.

— „Aşa e! Ai dreptate. Dovadă vestitul amiral Nelson, acel care a biruit flota ta cea franţuzească! a trăit o viaţă de om, a ajuns mai mare peste toată flota engleză, dar de răul de mare n-a scăpat de cât odată cu viaţa. Cel puţin aşa arată istoriaˮ.

„Adevărat, bine zice papa! Apoi ştii ce? Decât o viaţă întreagă să fiu ameninţat să stau cu nasul în lighean, mai bine lipsă!

—„Lasă Andrei, că-ţi găsesc eu o carieră mai plăcută decât aceia de marinar. Te înscriu la ministerul afacerilor străine, intri în şcoala limbilor orien-tale, treci un esamen destul de uşor şi poţi ajunge şi Ministru plenipotenţiar sau chiar ambasadorˮ.

— „Adică de ce numai decât carieră, întrebă tâ-nărul auzind de şcoală şi de examen? N-avem ce mânca acasă? Să mai rătăcesc pribeag în lumea toată? N-am fost destul de înstrăinat până acuma? Mai bine ţine-mă lângă D-ta, să mă bucur şi eu de casa părintească, de a doua mea mamă şi de frăţior, pe care nici nu-l cunosc. Mă vei învăţa agricultura, mă voia preumbla calare, voiu merge la vânat, într-un cuvânt voiu duce viaţa de gentilhomme campagnard mai folositoare şi mai neatârnată decât orice carierăˮ

— „Bine, dragul meu Andrei, răspunse kneazul să-rutându-l cu dragoste. Dacă este dorinţa ta, aşa să fie că şi dorinţa mea ascunsă era aceiaş. Ca părinte însă eram dator să-ţi propnn o carieră şi să te susţin cu toate mijloacele mele, că să o poţi face câz de stră-lucităˮ.

Ajunseră ănsfârşit la Cronstadt pe o mare liniştită şi pe o frumoasa zi de vara. Intrară pe o mare ca o-glinda în golful Petersburgului, din care se desvălue privirilor o privelişte cu adevarat măreaţă şi pecare patriot îi ruşi nu se sfiesc a o asemăna cu intrarea Bosforului. Bastimentul pluteşte mai întâi dealungul coastelor ostroavelor, pline cu vile şi grădini mari şi frumoase ale bogătaşilor capitalei. Apoi intră în măreţul rău al Novei şi în faţă şi se arată măreţul pod Niculai, din dosul căruia se desfăşură în toată mărimea lor impunătoare vestita cetate Petru Pavlovski şi amiralitatea, ale căror turle îţi apăruseră de mai bine de un ceas, răsărind încet din apele golfului.

Pe cer soarele dogorea ca la noi pela ceasurile patru. Ia vezi la ceasornic cât este ceasul, îi spuse kneazul lui Andrei. Tânărul îşi scoase ceasornicul, îl privi nedumerit, îl puse la ureche să vadă de nu cumva uitase să-l întoarcă, apoi zise: „Se vede că merge înainte, căci îmi arată nouă trecute.

— „Ba merge bine, aşa arată şi al meu şi înadins ţi-am făcut întrebarea. Aşa e pe aicea băete. In lunile Iunie, Iulie şi jumntate din August nu este noapte de loc. Doar abia simţi un fel de amur-g pela miezul nopţii, înlocuit îndată prin zorii dimineţii şi răsăritul de soare. Totul so încheie între 11 şi 1, fără ca se te împiedece a-ţi citi jurnalul în mijlocul uliţei! In schimb ploile încep pe la sfârşitul lui August şi ţin într-una până se preschimb în ninsoare şi ajungi să nu mai vezi lumina decât două ceasuri pe ziˮ.

— „Și la noi în Basarabia, tot aşa să fie, întrebă Andrei îngrijorat? Căci şi Basarabia, doar tot în Rosia so aflăˮ.

— „Ba nu copile! La noi e zona temperată, pe când aicea ne aflăm în plină zonă boreală. Vezi tu Andrei, că Rosia e mare,... foarte mare! In cuprinsul ei găseşti aliciul şi rena laponului, dar şi asinul şi cămila arabului; ai pinul şi mesteacănul, dar şi măslinul lămâia şi portocala în Crimeia şi Caucaz“.

— „Bine că nu-i la noi aş»a. Te papa ispră-veşte cât mai degrabă ce ai mata de făcut pe aicea şi să fugim înainte de a ne apuca noaptea veş-nică Auzi? Două ceasuri de zi şi douăzeci şi două de noapte! Aş vrea să fiu şi pornitˮ.

Kneazul Alexandr' Dimitrievici Mavrocosta, era foarte ocupat la Petersburg: dimineaţa cu procesul lui unchiu-seu, iar pe urmă cu audienţa la împărat şi îm-părătese şi cu neînlăturata tournée des grands ducs, despre care am vorbit. La acestea se mai adăugau vizitele de făcut şi primit, prânzuri oficiale, sau pe la prietini în vilele cele frumoase de prin ostroavele Nevei; serate, teatre şi căte altele. Cât despre slujba ce avea de făcut la curte, ea se mărginea a lua parte la cortegii şi alte ceremonii imperiale. Pentru aşa lucru greu îl adusese contele Adlerberg tocmai de la Ciripcău.

Neputănd tărî după dânsul cogeamite băieţoi le nouăsprezece ani şi pentru a nu-l lasa singur într-un oraş străin, în care na-r fi fost în stare, de a-ar fi rătăcit, să întrebe drumul pe ruseşte, îl înprieteni cu un tânăr, ataşat dela legaţiunea rusească din Lisabona, trimis în grabă la minister ca să ceară nişte instrucţiuni urgente şi pe care le aştepta în linişte de vre-o doua săptămâni. Tânărul acesta, foarte distins, vorbind franţuzeşte ca un francez, se însărcina cu plăcere să-i arate lui Andrei Petersburgul sub toate înfăţişările lui. Cc. Alecu îi tocmi dar lui Andrei o droşcă ţinea hangul tovarăşului său, contele Alexie Mihailo-vici Narişkiu, dintr-o familie cu care ţarii ruseşti din vechime, nu pregetaseră a se încuscri. Aceasta însă, moştenitorul unei mari averi şi care arunca banii cu nemiluita nu-l lasa pe Andrei să chletuiască aproape nimic, sub cuvânt că dacă se foloseşte de droşcă, ce-lelalte cheltueli îl privesc.

Aşa dar, tânărul pricepe Andrei Alexandrovici Mavrocosta şi cu prietenul său mai mare contele A-lexi Narişkin se puseră cu osârdie a cerceta capitala imperiului rusesc şi luară la rând mai întâi toate reşedinţele împărăteşti.

La palatul de iarnă, intrară ăn cămărăşia împă-rătească, unde după ce trecură prin mai multe sale, (unde stau ticsite până în tavan în jurul pereţilor serviciile de masă ale diferiţiior ţari începând cu ale ţarinei Ecaterina II-a. şi până la Alexandru II-lea, toate de aur masiv şi care nu se întrebuinţează decât odată la încoronare), intrară într-o sală ceva mai mică mobilată de jur împrejur ca la bijutierii cei mari cu dulapuri şi rafturi închise eu geamuri, capitonate pe dinăuntru cu matasă albastră şi pline cu fel de fel de giuvaeruri, ticsite cu briliante, diamante, rubinuri, sma-ragde, mărgăritare, lunetiste şi toate soiurile de pietre scumpe, lucrate în fel de fel de stiluri, după vremurile în care au fost întrebuinţate pe urmă. Apoi mai în lumina ferestrelor, pe nişte coloane de catifea roşie acoperite de globuri uriaşe de sticlă, odoarele împărăteşti, adică: coroana împăratului Alexandru, ale celor două împărătese, globul, paloşul şi în sfârşit sceptrul, vestitul sceptru întretăiat la mijloc de strălucitul diamant luat din India, după obiceiul neamului, de către un mare patriot, care ca să-l naţionalizeze mai bine, îl ascunse chiar în carnea lui; fapt măreţ, dar caracteristic de dragostea ruşilor cătră ţarul lor şi care-l costase chiar viaţa! Ieşind din sălile acestea, unde din pricina mulţimei de nestimate, te uiţi la ele ca la nişte pietriş de pârău, trecură în sălile de serbări, dintre care cea mai mare este sala Sf. Ghcorghe, în care un batalion întreg din gardă, schimbă în fiecare Duminică garda cu alt batalion, aşa că două mii de oameni au unde se înşira pe două rânduri şi a se învârti în voie. Familia împărătească nefiind în capitală putură vedea apartamentele particulare precum şi grădinii de iarnă a împărătesei Maria. Acolo printre plantele cele mai exotice erau câteva tufe de vie şi câteva gârneţe de păpuşoi.

Isprăvind cu palatul de iarnă, se duseră la Țarskoie Selo unde pe lacul din faţa palatului, sta ancorată maiestos o întreagă flotă de război în mic, începând de la goeleta şi până la bastimentul cu trei rânduri de tunuri care pe atunea nu fuseseră încă înlocuite toate prin bastimentele cuirasate ci li se adaptaseră numai aburul pentru timp de luptă şi când nu era vânt prielnic. Insemnaţi vă rog, că am zis în mic iar în miniatură, căci pe aceste jucării învaţau copiii împă-raţilor ruseşti arta marinarului, să comande echipagii-lor luate din şcoala de marină şi manevrarea pânzelor sub ochii îngrijaţi ai împărăteselor şi marilor ducese care-i priviau dela ferestrele palatului.

Apoi cercetam Gatcina, Peterhoful, unde li se a-lătară papucii de bal ai marei Ecaterine, care spre veş-nica mirare a neamului rusesc, avea piciorul foarte mic. De aceia chiar mi se uită niciodată a se arata streinilor că şi ruştilor pot avea piciorul mic, mai ales dacă sunt de alt neam. Isprăviră eu reşedinţa pos-tumă a familiei împărăteşti, adică vestita biserică din cetatea Petro Pavlovsk, undo aşteaptă în mormintele lor de aur, ceasul dreptei judecăţi, tu liniştea mormântului, acei care, fiind în viaţă, au trimes prin o singură vorbă, atâtea suflete în mormânt...!

Nemai având reşedinţe împărăteşti de cercetat şi sfiindu-se a le mai cerceta şi pe acelea ce şi te-or fi clădit, de sigur, ţarii şi pe ceia lume, de teamă a nu-şi pierde iluziile şi trenul la întoarcere, se apucară să cerceteze Petersburgul ştiinţific, adică: universitatea, biblioteca, şi în sfârşit şi şcoala de mine. Acolo avură prilejul să se coboare într-o mină de aur, argint şi malachită, atât de bine imitată, încât nu i lipsea de cât deţinuţii politici ca s-o lucreze. Aceştia aşteptau între apa şi... pământ, în cetatea Petro-Pavlovsk con-voiul care trebuia să-i ducă să le lucreze... pe acele adevarate. Insă cu toate insistenţele lui Andrei Mavro-costa şi ale contelui Narişkin, nu le fu îngăduit să-i vadă, când cercetaseră biserica cetăţii.

Veni acum rândul Petersburgului artistic.

Teatrele erau închise vara, iar la artiţtii care ju-cau prin grădini, Andrei bagă de seamă două lucruri,poate unde neînţelegând ce spun, toată luarea aminte îi era îndreptată asupra jocului de scena: Primul lucru ce-l izbi, fu că actorii ruşi, împotriva regulelor sta-bilite în lumea toată, nu se sfiau de a întoarce spa-tele onorabilului P. T. public, timp de monologuri şi scene întregi. Contele Narişkin însă, susţinea că e mult mai natural aşa; căci în viaţa reală cărui vorbeşte cineva, nu se întoarce către acei care ar putea să-l audă. Actorul trebue să vorbească cu interlocutorul său şi nu-mai pentru dânsul, fără a se gândi la publicul ce-l ascultă.

— „Atunci, răspunse Andrei şi publicul ar trebui să-i lese să se înţeleagă între dânşii, fără sa facă ne-cuviinţa de a asculta la broasca cheei, nişte convor-biri intime şi în care el nu joacă nici un rolˮ-

In al doilea rând se încredinţă că arta dramatică pentru a pătrunde în mintea şi inimile publicului rusesc, nu întrebuinţează ca celelalte popoare, numai văzul şi auzul, ci şi mirosul! De pildă în piesele istorice, când apare ţarul Ioan Groaznicul pe scenă, nu numai că veştmintele sale şi ale boerilor săi sunt redate în tot adevărul lor şi în cele mai mici amănunte, nu numai că clopotele bisericilor, care sună din răsputeri acopere glasul actorilor, dar spre culmea realismului. poporul care-l aclamă pe ţar, este luat chiar atuncea de pe stradă, răspândind sub bolta cerului şi în mijlocul florilor grădinei, un iz de cojoace, de dohot şi de toval de ciubote ruseşti, care, măreşte iluzia, dar te cam vătămă la nas. Nu poate fi ceva mai sugestiv, mai realist, decât dramele acelea istorice, mai ales pentru aceia care nu nu mirosul prea delicat.

Bine înţeles că nu uitară să cerceteze muzeul na-ţional de pictura, cu scara lui măreaţă de marmură, cu sălile sale impunătoare şi luminoase, cam goale pe atuncea, dar pe păreţii cărora, se răsfăţau cu atât mai în voie, marinele neîntrecute alo marelui pictor rus Aivazofski (cetitorii armeni sunt rugaţi a pronunţa Aîvazian) toate cu aceleaşi raze luminoase de soare, sau de lună, dezmierdând cu aceiaşi dulceaţă valurile adormite sau înfuriate. De atâţia ani încoace, s-au fi umplut de sigur şi sălile acestea. Vreun pictor genial, tot atât de rus ca marele Aivazofski, va fi găsit şi el de atuncea efecte admirabile de lumină asupra colbul-lui ce-l ridică o troică naţională po doroghi stolbovoi! Cine ştie? Arta fiind una şi împrumutându-şi efectele dela natură, poate că genialul artist o fi găsit vreun amestec de culori, care să redea pe pânza şi glasul imaşcicului şi miresmele cailor asudaţi şi plini de spume.

Fapt însă, pe care-l pot mărturisi chiar eu, căci l-am întâlnit nu odată pe marele Aivţizowski la Odesa, în saloanele compatrioatei sale, prinţesa Manuk-bey, este căi era atât de frică să nu-şi uite meşteşugul eu efectul de lumină, în cât venia şi acolo înarmat cu o coală mare de hârtie albastră, se aşeza la o mesuţă şi luând parte la convorbirea generală, zgâiia coala albastră, cu un ac şi o prefăcea în adevărate capo-do-pore. De obicei, ele înfăţişau o stâncă ridicându-se trufaşă pe un mal nisipos de mare, unde veniau încet să moară sub dulcele raze ale lunei, valurile liniştite, încreţind abia suprafaţa apei; iar la fund depărtare, o corabie de pescari cu pânzele lasate în jos, nemişcate nici de cea mai mică abureală de vânt. Câte o-dată corabia de pescar, era înlocuită prin una de război, sau printr-un vapor de pasageri al societăţei de navigaţie pe marea Neagră şi Dunăre; dar asta numai pentru a varia tema. Efectul de lumină pe mare rămânea acelaş. De se ’ntâmpla ca marele pictor să se ia cu vorba şi din aceasta pricină, vaporul să iasă cam strâmb era boală cu leac. Acul fermecat o lua pe biata mare la gâdilit, până ce o scotea din dulcea-i adormire: valurile înfuriate se ridicau spu-moase şi veniau să loviască stânca, acoperindu-o cu stropi; ba la nevoie acoperiau şi tărmul nisipos. Se înţelege, mă rog, că pe o asemenea mare, nici o corabie, fie chiar a companiei ruseşti de navigaţie pe marea Neagră şi Dunăre, nu poate sta decât strâmb, chiar sub razele luminoase ale lunei, care acum mai aveau prilejul să lumineze şi nourii alungaţi de furtună. Era atâta lumină, atâta poezie şi mai ales realism în tablourile acelea mici şi aruncate în grabă, că mai să-ţi vie să-i ceri prinţesei o ochiană marină pentruca să-i vezi şi pe pasagerii vaporului cum sufăr de răul de mare, cu capul în lighian!

După ce admirară îndestul toate efectele de lună şi de soare, depe diferite mări liniştite sau înfuriate, depe pânzele marelui pictor rus, contele Alexei Mihai-lovici Narişkin, îl duse pe Andrei la Oranien Baum, unde cânta capela imperială alcătuită din cei mai reuminţi instrumentişti al Europei. Căci şi muzica, nu-i tot artă? Era admirabilă aceasta orchestră, dar nu se înjosia să cânte altă muzică decât cea mai clasică. Nici pe Rossini nu-l admiteau decât cu greu în reper-toriul lor. De Straus ori de Lanner, nici putea fi vorbă: iar ca muzică rusească, aveau numai imnul naţional, pentru cazul când vreun membru al familiei imperiale, s-ar fi ivit în grădină.

După concert, contele îi spuse lui Andrei: „Acuma prinţule să te duc să auzi şi muzica noastră naţionalăˮ.

Merseră dar la un aşa numit restaurant de noapte, cu toate că era ziua mare, tot pentru acelaş cuvânt, pentru care iarna, restaurantele de zi nu-şi mai stâng lămpile. Acolo o numeroasă bandă de ţigance şi ţigani ruseşti, îmbrăcăţi în bogate haine naţionale, se acom-paniau cu scripci, ghitare şi balalaice cântând nişte coruri mixte, soluri de femei sau de barbaţi, de toată frumuseţia dar mai mult melancolice şi în tonurile minore. Câteodată muzica o lua mai iute, se ridica o pereche şi punându-se în faţa publicului începea a juca bărbatul se punea pe vine, aruncând cu furie când piciorul drept, când pe cel stâng înainte, în timp ce tovarăşa lui de joc se învârtia. în jurul lui cu mânele în şolduri, făcând paşi mititei, în tactul muzicei; iar corul cânta melodia jocului, plesnind din palme şi chiuind pe alocarea.

Din partea lui, beizadea Alecu, găsia acum o mare schimbare în societatea înalta cu care se afla în legătură. Prin saloane aproape nu mai auziai limba străină.La curte, chiar tânăra împărăteasă se silea a vorbi ruseşte şi când nu mai putea, o lua pe franţuzeşte ca limbă diplomatică. Țarul re-luase obiceiul străvechi a nu vorbi decât ruseşte cu supuşii, tutuindu-i pe toţi, iar franţuzeşte numai cu diplomaţii, făcând o singură excepţie pentru Mavrocosta şi supuşii săi rusiţi prea de curând ca să poată susţine o convorbire în limba naţională. Dar şi pe aceştia îi îndemna, zicându-le adesea: „Nădăjduiesc că în curând vom putea convorbi împreună ca nişte adevăraţi ruşi”. La care un îndrăzneţ îi răspunse: „Ca rus din inimă şi sentimente, am şi acum fericirea să vorbesc cu Maiestatea Voastră, dar ruşi adevăraţi şi de baştină, oricât de bine vom stăpâni limba rusească, nu vom fi nici eu, nici chiar Maiestatea Voastră!” îndrăzneţul acela era de obârşie germană, chiar din Holstein şi rangul ce-l ocupa prea înalt ca să i se fi luat în nume de rău. împăratul zâmbi cam acru şi trecu înainte.

In saloanele familiilor băştinaşe se vorbea cu mândrie numai ruseşte chiar în faţa străinilor şi mai ales a străinilor de obârşie, deveniţi supuşii ţarului. Se sileau şi ei a vorbi în limba ţării, dar împestriţând-o cu cuvinte străine şi cu accentul limbii lor de obârşie. De altfel, erau cu toţii prea bine crescuţi, ca adevăraţii ruşi să râdă de cei care nu vorbeau bine limba lor. Dimpotrivă, păreau că le erau recunoscători de truda pe care şi-o dădeau pentru a se rosti cât mai curat pe ruseşte.

Invrăjbirea între aceste două elemente era cu totul de alt soi: lupta pentru influenţă. De se numea vreun străin în vreun post înalt, băştinaşii nu se sfiau a învinovăţi pe biata împărăteasa Maria, cum că iar a reuşit să puie în pâine rusească vreo şoacăţă de pieritor de foame din ţara ei.

Unde se mai pomenea acuma de străvechea menire a Monomahului, apărătorul ortodoxiei întregi, care tindea spre Sfânta Sofia, nu pentru a o cuceri, ci pentru a înlocui de pe vârful ei semiluna, prin strălucitoarea cruce cu raze a bisericii de răsărit, liberând toate popoarele drept-credincioase, de sub sclavia barbarilor musulmani?!

In locul vechiului ideal al monomahului creştin, venise rândul idealului cu ţarul alb, mai potrivit cu pajura cu două capete, privind totodată răsăritul şi apusul, stăpânind în ghearele sale întregul glob pământesc! Cuvântul acesta de ţarul alb, fusese dat ca o poreclă ţarilor ruseşti de către popoarele supuse de altă culoare, pentru a-l deosebi de suveranii galbeni, care şi ei le fuseseră stăpâni. Poeţii cei mari, romancierii şi literaţii se grăbiră a se agăţa de această poreclă, cântând-o şi tălmăcind-o, că din toţi suveranii rasei albe, numai unul poartă numele de ţar, deci numai el trebuie să fie ţarul albilor, pentru ca să domnească nu numai asupra rasei albe, ci şi asupra celorlalte rase colorate, care în mare parte îi sunt supuse şi-l recunosc ca atare, dându-i chiar de la dânsele numele său adevărat. Deci, ţarul alb, care odată cu coroana de Monomah obţinuse de la biserica de răsărit înfiinţarea anticanonică a unui tron patriarhal la Moscova, după ce chiar împotriva dogmei desfiinţase cu de la sine putere acest patriarhat, se declarase, el, laic şi părinte de familie, preşedinte al sinodului rusesc, îşi luă acum menirea de a înfăptui în folosul lui şi al neamului slav, proorocirea bisericii creştine cu „o turmă şi un păstor!”

Doi oameni de geniu izbutind a căpăta încrederea lui Alexandru al II-lea: Katkof şi Pobiedonosţef, unul prin ziaristică, celălalt şi prin înrâurirea sa în sinod, ştiură să îndrumeze întreaga gândire a ruşilor băştinaşi. Cu ajutorul contelui Șuvalov (poreclit Petru al III-lea din pricina influenţei sale asupra împăratului), precum şi al marelui cancelar, prinţul Alexandru Gorceakov, putură să îndrumeze în sensul acelor idei politica imperiului.

Din partea ei, marea nobleţe de obârşie străină, prin contele Adlerberg, baroneasa Friederics şi amândouă împărătesele îl îndrumau pe ţar spre ideile apusului, spre milă, blândeţă şi libertate, cu totul necunoscute, ori urgisite cu asprime sub domnia lui Nicu-lai Pavlovici.

Din aceste două curente care păreau opuse, reieşi eliberarea a 23 milioane de robi. Bineînţeles că pentru această reformă fu nobleţă acelor provincii în care ţăranii nu fuseseră niciodată robi, ca Finlanda, provinciile baltice, donul şi mica şi neînsemnata noastră Basa-rabia; iar contra, toată nobilimea velicorusă, malorusiană şi poloneză, care prin reforma aceasta îşi pierdeau cea mai mare parte din averile lor.

In aceste întocmiri, se părea că ideile lui Katkof erau menite să piară din gândirea băştinaşilor. Ei bine dimpotrivă, căci dragostea de neam a slavului, oricât de înstrăinat şi de luminat ar fi, covârşeşte toate celelalte simţiri.

De aceasta avu prilej să se încredinţeze beizadea Alecu chiar atuncea, adică la 1859, cu doi ani înaintea ucazului de dezrobire, care nu apăru decât în anul 1861. De pe atunci însă lumea era în fierbere şi nu se mai vorbea de altceva prin popor, prin saloane şi prin cluburi; unia crucindu-se cu evlavie şi rugându-se pentru înzilirea împăratului, alţii mulţumiţi că ei nu pierdeau nimica şi puteau juca fără pagubă rolul de oameni civilizaţi, cu idei înaintate, mărinimoşi pe spinarea altora; în sfârşit hoţii de păgubaşi blestemau civilizaţia şi zicând că veneticii au înşelat pe scumpul lor împărat, numai cu scopul de a sărăci pe nobilii băştinaşi şi a-i înlocui în treburile statului, unde chiar acum mişună prin toate slujbele ca gân-găniile.

Intr-o seară, iată că se întâlneşte cneazul nostru la angliţki club, cu Katkof şi Pobiedonosţef. După ce prânziră câteşitrei la aceeaşi masă, bineînţeles că veni vorba despre acea lege, care era în gura şi în inimile tuturora. Vechiul student german, fostul bonjurist moldovean, care în viaţa lui nu mai avusese alţi robi decât ţigani, dezrobiţi şi aceia de acum patru ani, tot prin înrâurirea lui şi a lor săi asupra lui Grigore Ghica-Vodă, îşi dădu drumul inimii felicitând pe Katkof că insuflase ţarului o idee atât de mare, de dreaptă şi de liberală, pe care numai o inimă mare şi un cugetător adânc ca împăratul Alexandru, putea fi în stare s-o pătrundă şi s-o aducă la îndeplinire.

— „Da! făcu Katkof cu un zâmbet pe buze. Adevărat că împăratul nostru este o inimă mare şi un adânc cugetător... Dar permite-mi să-ţi spun, cneazule, că mă alăturez şi eu la părerea tuturor acelora ce te cunosc, cum că şi d-ta eşti o mare inteligenţă. însă iartă-mă, dragă cneazule, dacă te găsesc astăzi tot atât de naiv, precât eşti de inteligentˮ.

— „Cum, făcu Mavrocosta uluitˮ.

— „Crezi oare cu bună seamă că am muncit şi am luptat cu atâta energie, înfruntând zilnic Siberia (căci la cea dintâi izbândă a potrivnicilor mei, acolo îmi voi sfârşi zilele), crezi că jertfele acestea le-am făcut numai din dragostea ţăranului rus?“

—?

— „El este deprins din veacuri cu robia şi întunericul. Ar mai fi aşteptat bucuros un veac, înainte de a râvni să mai stăpânească altceva decât oasele şi pielea. Cine ştie chiar dacă nu se va răzvrăti împotriva celor care vor să-l scoată din obiceiurile sale străvechi? Nouă, prinţule, ne arde cu totul de altceva: rusificarea rutenilor şi a polonezilor. Prietenul nostru Pobie-donosţef, ce şade alături cu d-ta la masă, a lucrat destul de frumos încă sub Nicolai Pavlovici, readucând la dreapta credinţă sute de mii de suflete, zmulse odinioară bisericii, prin uneltirile şi siluirile csionzilor catolici şi ale panilor polonezi, care în mare parte stăpânesc moşiile prin părţile acelea. Peste doi ani cel mult, mulţumită silinţelor lui Pobiedonosţef, nu vei mai găsi picior de uniat în toată Ucraina şi Polonia, să-l cauţi cu lumânarea. De bisericile catolice însă e mai greu să te legi, din pricina statelor catolice din Europa. E dar timpul ca legea insuflată de mine, să vie să ia panilor moşiile, vârând prin acest mijloc vrajba între ei şi ţăranii lor. Se mai poate că mai curând decât gândeşti, să-l vezi pe hlopul malorus şi pe cel polonez, alungând pe panii lui cu coasa, furca şi topoarele, pentru a le lua pământurile.

— „Este îngrozitor! făcu Mavrocosta speriat. Dar nu vă temeţi oare că ce se va întâmpla cu voia D-voastră în părţile acelea, s-ar putea întinde asupra întregii împărăţii? Când aprinzi pojarul nu poţi prevedea până unde îi vor sări scânteile!ˮ

— „De asta nu duc nicio grijă. In Velicorusia pomeşcicii sunt băştinaşi cu toţii, iar de s-ar afla vreunul care să nu jertfească bucuros o părticică din pământul său, pe care tot nu-l dovedeşte cu lucrul nici astăzi, acesta ar fi un vrăjmaş şi n-are decât să moară. Cât despre ceilalţi, ce ne pasă? Pomieşcicii înfăţişează oriunde pătura cea mai cultă. Lipsind păturile neruse de acea pătură, care este totodată şi cea avută, le tăiem de la rădăcină orice încercări şi orice mijloace de răzvrătiri etniceˮ.

— „Cum? Atunci ce faceţi cu visurile voastre măreţe asupra răsăritului? Vă lepădaţi oare de a vă mai deschide drum spre marea liberă? Nu mai ridicaţi crucea sfântă a ortodoxiei biruitoare pe vârful sfintei Sofia, pângărită de păgâni, zise kneazul cu însufleţireˮ.

— „Află kneazule, sări Pobiedonosof, că rusul nu se leapădă nici mort, de visurile sale de mărire, ci dimpotrivă le întinde, pe măsură ce le hifăptueşte!ˮ

— „Atunci nu mai înţeleg, zise Mavrocosta din ce în ce mai aiurit!“

— „Și totuşi e foarte lesne, reluă Katkof: şarpele Boa mistuie mai întâi prada ce a înghiţit-o şi apoi caută a înghiţi vreo alta. Din nenorocire noi n-am făcut aşa, de unde slăbiciunea noastră şi porecla ce ni s-a dat cu drept cuvânt de cătră Napoleon: le colosse aux pieds d-argile. Este neapărat să mistuim mai întâi ceea ce am înghiţit până acuma, adică să rusificăm popoarele din cuprinsul imperiului. Bine înţeles că nu vorbesc de cele sălbatice, ca tătarii, cerchezii, kirgizii şi celelalte, care nu ne pot vătăma şi ne aduc numai în timp de război o cavalerie numeroasă, în stare, tocmai prin sălbătăcia ei, să sperie pe duşman. Odată aceasta făcut, ceea ce după credinţa mea nu ne va cere nici zece ani, vom înghiţi ţărişoara voastră de obârşie, care n-are ce căuta printre popoarele slave. Tot va fi mai bine sub noi decât sub turci, mai ales că e cu noi de o credinţă. Apoi va veni rândul Bulgariei, Serbiei libere şi celeilalte a sangiacului Novi-Bazar, al Bosniei, Herţegovinei şi într-un cuvânt al tuturor creştinilor slavi şi neslavi din Turcia, lăsându-se o oarecare autonomie Greciei din cauza legăturilor sale cu familia împărătească. Veni-va îndată ori laolaltă şi alipirea slavilor din Austria cu Galiţia şi Cracovia, a Boemiei, a Croaţiei, Dalmaţiei şi celelalte, dându-se Germaniei provinciile germane... Căci bine spunea Mencicof împăratului Nikolai Pavlovici: „Drumul spre Bizanţi, Sire, trece prin Viena!”

— „Bine, dle Katkof, întrerupe beizadea Alecu - Românii pretind că sunt latini..., apoi ce faceţi cu un-gurii şi saşii?”

— „Ii vom slaviza, de voie de nevoie! De nu vor voi, Saşii n-an decât să emigreze în Germania, un-gurii pe podina munţilor Altai de unde au venit, iar Românii D-tale la Roma unde după un veac vor da ia-răşi ochi cu noi.

— „ Cum! Și acolo făcu beizadeaua îngrozit!!

— „Se înţelege că şi acolo, răspunse Katkof liniştit. Ba chiar mult mai departe! Oare crezi d-ta că odată ce vom fi întrunit toată lumea slavă într-un singur mănunchi, slavizând şi micile popoare care trăiesc în mijlocul oceanului slav ca nişte insule neînsemnate, odată ce vom stăpâni afară de oceanul Arctic, Baltica, Marea Albă şi cea neagră, pe care le stăpânim şi astăzi, odată ce vom mai avea Marmara, Achipelagul Mediterana de răsărit şi Adriatica ne vom opri în drum!? Care vor fi rasele Europei (căci de popoare nici nu poate fi vorba), care vor fi rasele care ni s-ar mai putea împotrivi?! Vom începe cu cea latină punând Roma, Parisul, Madridul sub sceptrul ţarului alb, re-întorcându-ne apoi spre Viena şi Berlin; cât despre popoarele scandinave ele vor fi demult unificate cu Finlanda. Inainte de două veacuri, Europa toată va fi ori slavă, ori chineză! Numai o Europă omogenă, al-cătuită dintr-' singură rasă albă într-o singură putere militară se va putea împotrivi lumii galbene, înfibgând steagul Sfântului Gheorghe pe zidurile Pekingului şi pe acele de la Tokyo. Europenii pentru a călca pe pământul Americii au de străbătut un ocean! Noi a-vem de trecut o strâmtoare ale cărei maluri sunt a-mândouă ale noastre. Anglo-americanii s-ar putea oare măsura cu noi pe uscat? Dar americanii de sud? Lumea galbenă şi America odată ale noastre, cucerirea întregii Asii cu Indiile şi stăpânirea întregului continent negru nu ar mai fi pentru noi decât un jocˮ.

— „Atunci, făcu Mavrocosta cu parapon, nu va mai rămânea de cucerit decât Oceania, iar odata căzută şi ea în mimle voastre, nu vă va rămânea a vă bate dacât eu muştele sau cu gândurile.

— „Atunci kneazule, sări Pobiedonoscf, a inspirat de sus şi cu privirea înflăcărată, atunci neamul nostru mare va copleşi întregul glob pământesc şi puternicul nostru grai va răsuna singur în cele patru părţi ale lumii. Țarul alb îşi va fi îndeplinit adevărata lui menire, prorocită de biserică. în cele sfinte o turmă şi un păstor, în cele lumeşti un singur neam şi un singur împărat: ţarul alb!

— „O! făcu Mavrocosta, entuziasmat şi el. Mi-aţi copleşit mintea cu măreţia planurilor voastre! Care este poporul care a râvnit vreodată la aşa putere? Pe lângă voi, planurile lui Alexandru Macedon, Cesar şi Napoleon cel Mare sunt meschine şi sărăcăcioase jucării de copil. M-aţi îngrozit! O mărturisesc!

— „Vezi D ta kneazule, făcu Pobiedonosef. Planurile acestea, menite cu adevărat a se îndeplini prin veacuri, pas cu pas şi orice piedică li s-ar pune, te înspăimântă pe d-ta, pentru cuvântul că nu ai nicio picătură din sângele marelui nostru neam! De asta nu vei putea niciodată simţi, nici pricepe, cât de dulce răsună în urechile şi inimile velicoruşilor aceste cuvinte care te-au înspăimântat atât de rău. Pentru îndeplinirea menirii neamului slav, pentru precumpănirea ruşilor asupra celorlalţi slavi şi a slavilor asupra tuturor neamurilor pământului niciunul din noi nu este care să nu-şi jertfească avutul, dragostele şi sângele! Intru aceasta ne stă şi puterea!

— „Fie D-le Pobiedonosef, dar faceţi-mă să mai înţeleg un lucru: domnul Katkof îmi spunea adinioarea că, mulţumită muncii şi stăruinţelor d-voastră, s-a impus limba slavă în bisericile uniate rutene, readucându-le la ortodoxie. Cum atunci ne-aţi lăsat în pace pe noi, basarabenii? Pentru care cuvânt?ˮ

— „Pentru trei, răspunse Pobiedonosef: mai întâi pentru că nu sunteţi nici catolici, nici protestanţi, nici uniaţi, ci ortodocşi ca şi noi... în al doilea rând, pentru că ridicând limba moldovenească din biserici, am putea să îndepărtăm poporul de jos de biserică. Decât să nu se roage deloc, mai bine să se roage moldoveneşte. Să audă însă limba lui numai din gura preotului, fără a putea învăţa nici s-o citească, nici s-o scrie. Astfel îl ferim şi de necredinţă şi de propaganda ce i s-ar putea face de peste graniţă... în sfârşit, pe cât timp Principatele Unite vor avea un domnitor ortodox, nu vom încerca nimic în această privinţă, ca să nu înstrăinăm dragostea şi recunoştinţa locuitorilor acestor principate... Vă vom rusifica noi, pe toţi, dar mai pe urmă. Cu toptanul... nu cu bucata. Ori dacă această nădejde ne va părea prea îndepărtată, numai atunci ne vom gândi la rusificarea bisericilor din Basarabia.ˮ

— „De altfel, adaugă Katkof, după un momet de gândire, pare-mi-se, kncazule, că nu vei avea mult de aşteptat ea s-o vezi şi pe asta. Apucăturile prinţului Cuzza (sic) nu ne cam plac. Sufere de franţuzomanie, sărmanul, iar să zice că nevasta lui are cam prea multă simpatie pentru Vatican. Consulii noştri de pe acolo raportează că ar vrea să aducă, prin şcoale şi spitale, călugăriţe catolice...ˮ

CAP. XIII.
Stări de sufle.

Pe la sfârşitul lui iulie Cc. Alecu îşi isprăvise treburile, audienţele, faimoasa tournée des grands ducs şi vizitele de concediu; iar punga i se uşurase cam peste măsură. Deci era numai bună vremea de plecare, de nu voia să rămâie amanet la otel până să-i vie alţi bani de la Cosăuţi. Până să scrie şi să primească răspunsul, te pomeneai că începeau şi ploile. Hotărâ dar să plece cât mai curând.

Lesne de zis, dar greu de făcut. N-avea trăsură. Să mai cumpere o dara-daică? Știm că avea până acum două cupele şi un faieton. Era prea destul! Să plece cu perekladnaia (căruţa de poştă rusească, pe care o voi descri cu alt prilej), ar fi ajuns amândoi spetiţi, poate şi bolnavi, după opt zile de hurducătură. Trebuie ca cineva să fie rus din moş-strămoş ca să poată îndura teafar un asemenea chin. Contele Narişkin îl sfătui să cumpere un tarantas, pe care-l poate avea cineva cu o sută, mult o sută cincizeci de carboave şi se găseşte de vânzare în orice oraş rusesc.“

Il luară dar şi pe Andrei şi câteşi trei merseră într-o mahala a capitalei la un meşter rotar ras şi iată ce văzură:

Intr-o curte mare, în care intrai pe sub o boltă umedă a unor case cu trei caturi, tot atât de umede ca şi bolta, tocmai în fund erau înşirate vreo trei tarantasuri pe care meşterul bărbos, pletos şi cu nelipsita gumilastică în jurul capului, se silea să le boiască în un verde ca buratecul.

Acele trăsuri se alcătuiau din patru roţi cu obezile largi ca de car; ele se învârteau pe două osii de lemn tot ca de car. Osiile acestea erau depărtate între ele de către vreo cinci prăjini sănătoase dar subţiri şi mlădioase, de o lungime de peste trei metri. Deosebirea între osia de dinainte şi cea de dinapoi era numai că sub această din urmă mai atârna şi o pocorniţă, căci roţile se ungeau cu păcură. Pe prăjinile cele mlădioase era legată cu zbanţuri de fier şi se legăna alene, cogeamite covată ca de frământat cozonaci, însă ca de vreo doi metri lungime pe 1 ½ lăţime, a-vând la mijloc câte o scară din fiecare parte, întocmai ca la căruţele bulgăreşti. Covata aceasta fiind aşezată drept la mijlocul prăjinilor, rămânea dinapoi ca o jumătate de metru, pe care îţi puteai aşeza bagajul. Pe jumătatea de metru rămasă goală între coş şi roţile de dinainte se înălţa pe patru drugi de fier cogeamite capră pentru vizitiu şi slugă, având în partea ei stângă o rezemătoare de piele, umplută cu lână; aşa că ciocoiul de capră, care nu se schimba la toate poştele ca surugiul, să se poată măcar rezema şi aţipi puţin în timpul călătoriei. Jumătate de covată era ferită de ploi, de soare şi de colbul de pe drum, prin un coviltir de muşama neagră, având şi perdele de piele, cu bucăţele de geam prin mijlocul lor; cealaltă jumătate deschisă şi la aer curat. Mai adăugaţi, vă rog, două hlube şi două urcice pentru nelipsita troică şi veţi avea adevăratul tarantas rusesc.

In el, cinovnicii transferaţi de la o margine la cealaltă a împărăţiei, îşi înghesuiesc părinţii, nevasta, toţi copiii şi bejănia toată. în el pleacă cu toţii la datorie, şezând ziua pe moale, pe fân şi pe saltelele strânse, iar noaptea desfacându-le şi dormind pe ele grămadă, legănaţi ca în vis pe drugii cei mlădioşi şi ciocnindu-şi capurile la vreun hop, ca ouăle la Paşti!

Tânărul Andrei fu încântat de acest nou mijloc de călătorie şi ca un neaoş parizian îi găsi „un cachet étranger, tout à fait couleur localeˮ. Beizadea Alecu însă, mai practic, se bucura mai întâi de ieftinătatea preţului şi apoi că nu zdruncina ca pericladnaia, că nu te bătea nici ploaia, nici soarele, dar mai cu seamă că-ţi puteai întinde picioarele mai în voie însă decât în vagoanele drumurilor de fier. Aşa că nu stătu mult la tocmeală; cumpără ta-rantasul cu 150 de ruble, înlocui fânul prin o saltea mare şi groasă de păr de cal, care stătea ziua şi noaptea întinsă la picioare şi alte două saltele de lână care se întindeau numai noaptea peste aceea, iar ziua se strângeau rotogol la fund, alcătuind un divan cât se poate de moale. Mai adăugă perine şi ceva pături de învelit noaptea şi încărcând în tarantas tot bagajul, îl trimise cu lenacache la poşta de la Pskov să aştepte acolo; D-lor având a sosi a doua zi cu trenul.

După un prânz ce-l dădură la Danon în onoarea contelui Narişkin, care aştepta tot cu aceeaşi linişte, grabnicele instrucţiuni ce avea să le ducă la Lisabona, plecară la Pskov cu trenul şi după o noapte de odihnă, porniră în zori de zi pe frumoasa şosea pe care am mai descris-o într-un alt capitol.

Fu o adevărată plăcere călătoria aceasta:

Telegarii dela troică, duceau ca în zbor tarantasul pe şoseaua netedă şi bine îngrijită, prevăzută cu restaurante bune la fiecare trei poşte; iar d-lor legănaţi pe prăjinele de sub coş şi aşezaţi cum erau pe cele trei saltele, huzureau mai în tihnă, decât în cea mai frumoasă caretă cu opt arcuri, şezând pe moale, rezemaţi pe perinele de puf, umbriţi de coviltirul care-i ferea şi el de colb.

Când părăsiră şoseaua le fu şi mai moale, căci moale era şi sub roţi; din pricina lărgimii obezilor, ele nu se puteau îngropa prea tare în nisip, încât mai adăugând un faleiter cu doi cai sau pe unele locuri şi doi la podorojnă, puteau merge şi la trap, iar uneori şi în fuga mare. Această împrejurare îi făcu să câştige vreo zi şi jumătate de drum, aşa că a şasea zi după plecarea lor din Pskov, trecură Nistrul la Moghilev, dejunară la prinţul Mihail Cantacuzino, ce se afla la Otaci, iar pe la toacă se văzură în sfârşit şi la Ciripcău.

Când domniţa, dar mai ales Titi îi văzură ieşind de sub coviltir, nu-şi putură stăpâni râsul. Râdeau şi slugile, râdeau şi ţăranii cari alergaseră la curte, să privească la minunăţia asta rusească, pe care nu o mai întâlniseră niciodată!

— „Ce-i asta, Alecule întrebă domniţa? Ai plecat cu careta şi mi te întorci cu harabagii?ˮ

— Apoi careta, nu ţi-am trimis-o înapoi de la Galaţi? Asta nu-i braşo-veancă de harabagii, ci tarantas naţional rusesc, draga mea. Ai să vezi şi tu îndată ce bine este într-însul. Și ridicând-o în braţe o aşeză pe saltelele de sub coviltir, pe când Andrei îl aşeză pe micul Titi lângă mămiţa lui. Apoi porunci iamşcikului să-i ducă până la pădure şi înapoi!

Cu toate că-i erau caii osteniţi, lipovanul atins că proştii de maldavani râdeau de tarantasul rusesc şi că chiar cneaghinea binevoise a-l lua drept harabagiu jidovesc, o porni de la scară într-o năstruşnică goană, strigând cailor celebra poezie a iamşcicilor ruşi:

şi şuerând ca şarpele!

La întoarcere domniţa îşi regăsi soţul spălat, dezbrăcat şi huzurind pe galerie în halat de vară, cu papuci căleaţi în picioare, şi după ce se răcorise cu dulceţi şi apă rece de izvor, sorbindu-şi cafeaua parfumată dintr-o ceş-cuţă de porţelan de Saxa cu zarful ei de filigran de argint.

Tânărul Andrei, se simţi de îndată la el acasă. Cc. Ruxandra îi arăta cea mai mure şi mai sinceră dragoste de mama, silindu-se a lua în inima orfanului locul celei dispărute.

In zadar îi fură însă toate silinţele, căci dragostea de mamă prin nimic nu se poate înlocui şi de către nimeni. Dimpotrivă, la o fire egoistă şi interesată ca a tânărului acestuia, care nu cunoscuse niciodată dragostea de mamă şi era deprins de la vrâsta de trei ani a se lipsi de dânsa, această dragoste ce i-o arăta mama lui vitrigă i se părea o făţărnicie, o linguşire către tatăl său, menită a-şi menţine înrâurirea covârşitoare ce o avea asupra bătrâ-nului. Bătrân nu era Cc. Alecu, căci nici nu împlinise 42 de ani; dar în ochii tânărului Andrei, precum şi ai întregului tineret francez de pe atunci, ceva mai idealist poate decât acel de astăzi, datoria unui tată era să fie cât de bătrân, să-ţi dea bani cât de mulţi, să-ţi plătească datoriile şi să fie destul de bine-crescut ca să se ducă la vreme să-şi regăsească strămoşii, lăsându-ţi o moştenire cât de mare şi cât se poate mai neîntârziat.

I se dăduse ca locuinţă casele cele vecin, alcătu-ite precum ştim din patru odăi şi o tindă. Sculat de dimineaţă, lua vre-o una din puştile tatălui său şi pornea la vânat. Rar de se întorcea fără vre-o ciocârlie, sau vre-o cioară moartă de bătrâneţă. Ori încăleca pe vre-o rablă de cal a vre-unui vataf şi cutriera toată moşia, bine încredinţat că în va ţii astfel agricultura şi făcându-şi planuri de în bunătăţi rele ce le va face, după moartea bătrânului.

Când va suna ceasul acela mult dorit, va fi el stăpân pe acele patru moşii, adică peste 19 000 de falei! Adevărat că mai era şi micul Titi care trebuia pus la socoteală şi baba bătrânului. Până atuncea însă câte crupuri, anghine, tifosuri şi accidente, nu trebuiau puse şi ele la socoteală? Apoi câştigând inima bătrânului, spera să-l convingă să urmeze pilda lui Râşcanu, care obţinuse de la împărat să i se declare averea majorat. Dacă se stabilise aceasta pentru un Râşcanu, familie fără niciun titlu şi nicio însemnătate istorică, cum de nu s-ar face pentru prinţii Mavrocosta?! Atunci ca fiu mai mare, va moşteni întregul majorat, facându-le o pensie atât babei, cât şi micului Titi, cât vor trăi.

Copilul însă îl îndrăgi de îndată pe frăţiorul său mai mare, care-i adusese o grămadă de jucării frumoase şi se juca şi el cu dânsul ca un adevărat copil. între altele îi adusese şi un frumos vapor mecanic pe care-l făceau amândoi să plutească împotriva curentului pe pârâul din fundul râpii, încărcându-l cu recolta de pe moşia lui Titi, treierată, vânturată şi pusă în saci, cusuţi de către isteaţa Ilenuţă. Toate jocurile lui Andrei nu erau însă tot atât de nevinovate; dinaintea galeriei se făcea un fel de pavilion de scânduri, drept deasupra grotei din fundul râpii, deschizându-se astfel o prăpastie cam de vreo cinci-şase metri. Din această platformă îngrădită dinspre prăpastie cu parmaclâcuri, marinarul Andrei îşi alcătuise un bastiment cu pânze, ridicând două catarge, cu frânghiile lor foarte bine imitate şi pânze din cerşafuri. Apoi când era vânt prielnic, manevra pânzele, comandând Ilenuţei să se caţere pe catarg ca să le desfacă sau să le strângă.

— „Dar cu ce se fac, întrebă Titi? Vrau să fac şi cu pe marinarul.

— „Tu eşti prea bnunduc şi neîndemânatic, răs-pundea Andrei. O să cazi în nas. o să începi a urla şi o să mă ocărască măta”.

— „ Ba vreau să fac şi eu ceva. Ce numai Elenuţa să se joace cu tine? Eu nu?

— „Ei bine, tu o să faci ancora. Și legând pe bietul copil de mijloc îi dădu drumul încetişor peste parmaclâc cu gândul de a-l scoborî până-n grotă, ca pe urmă să ridice ancora în sus şi să plece cu bastimentul spre Calcuta, după cum era itinerarul. Titi neînţelegând primejdia şi încântat că o face pe ancora, nu urlă deloc, dar urlă Elenuţa când îşi văzu cuconaşul plutind pe deasupra prăpastiei. Ba urlă aşa de tare că într-o clipă săriră şi slugile, şi Clotilda, şi cneazul, şi domniţa! Ancora fu îndată ridicată la bord, catar-gurile tăiate, armătura confiscată şi marele amiral degradat la moment şi dojenit cum i se şi cuvenea de către bătrânul.

— „Bine, nebunule, îi spunea cneazul, nu înţelegi că puteai să-ţi omori fratele, de se rupea cumva frânghia ori o scăpai din mâini?!

— „Doamne fereşte, papa, asta nu se putea întâmpla. Frânghia era în stare să ţie zece inşi ca Titi şi doar mă socotiţi atât de becisnic ca să nu pot ţinea un copil de zece ani?

— „Dar dacă se rupea parmaclâcul?! făcu cneazul, dând cu ciudă în el cu piciorul şi facându-l la moment să se prăbuşească în prăpastie?!

La aceasta nu mai avu bietul Andrei ce să spuie.

Tăcu din gură, dar în gândul lui: „Ei şi? De se prăbuşea parmaclâcul, cu mormoloc cu tot? Mare pagubă! Doar era cine să-l moştenească şi scăpăm şi eu de belea. Bine ar fi, Doamne, şi fără dânsul! Poate s-ar fi dus după el şi baba, şi moşneagul de scârbă!”

Se reîncepu dar în toată poezia ei la Ciripcău viaţa de mai înainte; cu prânzurile din pădure, cu zilele petrecute la arie, cu plugurile răsturnând brazda neagră prin mirişti sau ţelini, cu toate belşugurile şi duioasele frumuseţi de un început de toamnă. Kneazului îi plăcea să-şi păcălească pe naivul său parizian, trimiţându-l să strângă fragi din pădure pentru dus la biserică de Sf. Maria mică, ori arătându-i două farfurii pline cu grăunţe şi întrebându-l care e cu grâu şi care cu sacară, şi fel de fel de cabazlâcuri la fel.

In sfârşit veni vremea să se reîntoarcă cu toţii la Kişinău tot în casele lui Brodeschi, pentru care guvernul nu găsise încă muşteriu şi le mai închiriase pe şase luni. Totuşi nu era de stat cu mâinile în sân, de nu voiai să te expui a sta la Ciripcău iarna viitoare.

I se dădu lui Andrei apartamentul cel din fundul curţei, având intrare deosebită aşa că-şi putea primi prietenii în voie şi să iasă ori să între la ori ce oră fură să supere pe nimene. I se cumpărase lui Tili, un pooney foarte cuminte şi foarte drăguţ, iar lui Andrei un frumos cal sur, din hergheliele lui Meleli. Era un fugar de mâna întuia şi săria obstacolele dela dânsul purtând eu vrednicie numele de Iepuraş, ce i-l dăduseră herghelegii. Cuconaşul Andrei văzându-se propri-proprietarul unui asemenea cal, nu avu astâmpăr până nu-şi porunci un rând de haine cum văzuse la Paris pe directorii de circ când fac înalta şcoală înaintea publicului, adică pălărie înaltă, frac albastru, încheiat cu două rânduri de nasturi, pantaloni albi de piele de căprioară şi botfori de glanţ nemţesc. Tinerii de bonton între cari cneazul Andrei se număra printre cei dintâi, încredinţaţi că aceasta este ultima modă a Parisului, se îmbrăcară cu toţii la fel şi îndemnară şi pe doamnele şi domnişoarele călăreţe să-şi facă amazoanele tot la fel, adică pălăria, fracul cu două rânduri de nasturi peste amazoana albă. Aşa că atunci când plecau împreună prin vecinătăţile oraşului, la reîntoarcerea lor puteai crede că vreun circ vestit îşi face intrarea solemnă în Kişinău. Iluzia o întărea şi mai bine micul Titi, călare pe frumosul său ponney Malcik

Cu accentul lui parizian, cu glumele hd franţuzeşti tânărul prinţ Andrei era iubit şi răsfăţat de toată societatea înaltă şi o duse iarna asta într-o petrecere, rămânând să înveţe agricultura la primăvara vii-toare.

Intr-o dimineaţă pe când domniţa era încă în pat, beizadea Aleea, intră la dânsa în halat şi în papuci, cu ochii plini de lacrimi şi-i aruncă pe pat o scrisoare zicându-i:

— „Na, Ruxandro! Citeşte tu singură căci eu nu pot, sunt prea mişcat. Apoi trântindu-se pe o dormeză începu a plânge, pe când domniţa îi citea scrisoarea cu glas.

Era chiar dela Alexandru Vodă Cuza.

Prin ea îl ruga pe prietenul său de copilărie să părăsească drumul greşit pe care-l apucase într-un moment de furie; să-i fie milă de însăşi fericirea lui şi de viitorul copiilor săi; să nu se osândească nici pe dânsul, nici pe ei de a se pierde în neam străin. „Aminteşte-ţi de strămoşi şi de marele nume ce şi l-au lăsat, mai adăugă Vodă. Vino să lucrăm împreună ca nişte români cu sufletul curat la fericirea şi propăşirea singurului tău neam. Aicea, şi nu aiurea, dragă Alecule, îţi este rostul şi fericirea, aicea unde-ţi sunt îngropaţi părinţii! Foloseşte-te de dreptul ce ţi-l dau legile ruseşti de a te reîntoarce în ţara ta. Vezi că şi ele recunosc că pot fi caractere destul de înalte şi de leale, care cu toată bunăvoinţa nu-şi pot pierde dragostea lor pentru ţara de unde au venit. Te cunosc în destul, Alecule, pentru a-ţi putea prevesti că nu numai nu vei putea să-ţi schimbi firea ta de moldovan, dar că nici nu vei fi în stare să te foloseşti cum se cade de pasul care l-ai făcut, căci numai omul interesului nu eşti tu! Cu averea ta de peste Prut, pe care nu o datorezi milei împărăteşti, ci dreptăţii cauzei tale, vei putea rescumpăra cu prisosinţă moşiile părinteşti şi pe bună dreptate ţara este datoare să te despăgubească măcar în parte de ceea ce ai pierdut. Acum că ţi-am vorbit în interesul tău, lasă-mă să-ţi vorbesc şi într-al meu, în interesul fratelui tău, care te cheamă şi-ţi strigă: Alecule, nu mă lăsa!

„Mă cunoşti îndeajuns pentru ca să-ţi închipui cât de puţin preţuiesc scaunul meu de catifea roşie cu baldachinul lui cu tot, precum şi onorurile de care sunt înconjurat. Ce bucuros l-aş mai da eu naibii, ca să-mi pot relua viaţa mea liberă din trecut! Sarcina ce mi-am luat-o este mare şi foarte grea! Nu-ţi închipui, prietene, cât mă simt de singur pentru ca s-o pot duce la bun sfârşit. Mă simt înconjurat de pretutindeni sau de duşmani care luptă pe faţă împotriva mea, sau de prieteni care exploatează în chip ruşinos prietenia aceasta în folosul lor şi mă compromit prin nesăţioasa lor lăcomie. Dintre toţi, singurul bietul Pisoschi îmi este mai devotat; dar îl cunoşti. Este el om în stare să-mi dea un sfat? Nu l-ar ajunge capul. Ceilalţi, toţi la fel. Ahtiaţi după portofolii ori precupeţindu-şi sfaturile şi ajutorul prin bani peşin, gheşefturi, „gheliruri!” De va merge tot aşa, nu cred să împlinesc nici cei şapte ani de domnie a unor domni fanarioţi.

Numai tu, Alecule, cu înţelepciunea mai presus de nivelul obicinuit, numai tu cu inima ta mare, nobilă şi dezinteresată, ai putea fi omul, în sufletul căruia mi-aş revărsa tainele, gândirile şi năzuinţele! Tu m-ai întări în ceasurile de amărăciune şi prin sfaturile tale m-ai feri de multe greşeli. Nu vin să-ţi ofer nici portofolii, nici foloase. Nu cu asemenea fleacuri se ademeneşte un Alexandru Mavrocosta.

„Iţi spun numai:

„Vino frate în ale tale, vino lângă fratele tău care te iubeşte, vino să muncim amândoi din greu şi fără răsplată la îndeplinirea frumoaselor noastre ide-aluri din tinereţe, pentru care amândoi ne-am vărsat sângele şi ani fi gata a ne jertfi şi viaţaˮ.

In tot timpul cât ţinu citirea acestei scrisori, bie-tul beizadea Alecu, plânse ca un copil şi gemea din când în când câte un cuvânt şi tot acelaş: nu se poate!

„Of! de acuma nu se mai poate!ˮ

— „Fireşte că nu se mai poate acum făcu domniţa. După cât bine ţi-a făcut împăratul, cum ai pu-tea să te lepezi de dânsul, pentruca să te duci să te faci dadaca ciocoiului de Cuza?ˮ

— „Te rog, dragă Ruxandro, să nu mai vorbeşti în asemenea chip de cel mai bun prieten al meu, zise Mavrocosta. Ceea ce spui nu are niciun temei. O singură audienţă la ţar şi aş fi dezlegat chiar de dânsul de jurământul pe care l-am făcut. Favoarea care i-am cerut-o era întemeiată pe buna dreptate şi cu toate că mi-a facut-o ca unui supus rus, redevenind străin, nu mi s-ar putea lua moşiile mai ales că sunt ale tale, iar tu n-ai făcut niciun jurământ; ai urmat condiţiunea bărbatului tău şi alt nimic. Chestiunea e cu totul alta. Simt că nu mă voi putea ruşi niciodată şi că aicea voi fi nenorocit şi străin toată viaţa mea. Apoi se înfundă iar cu capul în perine, rămânând tăcut şi dus pe gânduri.

Domniţa, atunci învălindu-se într-o haină de dimi-neaţă se sculă binişor din pat şi mergând cu cătră barbarul ei, îi zise măngâindu-l:

— „Alecule dragă, tu ştii că te-am urmat şi te voi urma oriunde. Mi-am părăsit pentru tine şi mamă, şi surori. De nu te poţi deprinde în ţara aceasta, să vindem moşiile ce le avem aicea şi haidem să ne reîntoarcem în ţara noastră. Tu ştii bine că ce-i al meu este şi al tău, căci amândoi unul facem. Ca mamă însă şi ca soţie, te rog, să cumpăneşti bine pasul pe care vrei să-l faci. Tu singur zici că înainte de douăzeci de ani ţara noastră o să fie gubernie rusească. Care va fi atuncea poziţia ta şi a copiilor tăi în Rusia?

— „Nici a mea, nici a lor nu va fi mai rea decât astăzi, răspunse kneazul.

— „Atunci să nu ne mai gândim, făcu domniţa, cu toate că eu văd lucrurile altfel. Acolo unde te-oi vedea fericit, fericită voi fi şi eu lângă tine. Țara care ţi-o aleseseşi a fost ţara mea până acuma, cu atât mai mult îmi va fi ţara aceea unde te cheamă şi firea unde m-am născut şi unde-mi voi regăsi cu bucurie mama şi surorile.

— „Iţi mulţumesc din suflet, draga mea Ruxandro, şi pentru jertfele tale de până acuma, şi pentru acelea ce eşti gata să mi le faci şi astăzi împotriva vederilor tale. Nici nu aşteptam altceva din partea ta. Până acum însă cred că nu vei avea de făcut nicio jertfa, căci ceea ce-mi cere Cuza mi se pare cu neputinţă; dar pentru nişte cuvinte cu totul altele, decât acelea pe care mi le înşirai adineoare. De voi găsi mijlocul să le împac pe ele cu fericirea mea sufletească, îţi voi primi fără sfială jertfa, fiind bine încredinţat că vei reveni foarte curând asupra unor prejudecăţi nedrepte, pe care nişte împrejurări anormale le-au impus sufletului tău curat. Nu pot însă lua o hotărâre atât de vajnică, fără să mă gândesc măcar vreo câteva zile. După ce mă voi fi liniştit de tulburarea sufletească, în care m-a pus scrisoarea iubitului meu prieten, voi răspunde şi-ţi voi arăta răspunsulˮ.

Peste câteva zile dar, iată scrisoarea pe care o trimese beizadea lui Vodă Cuza, prin maiorul Ștefanică Roset, adghiotant domnesc, venit în Kişinău pentru remonta cavaleriei:

„Scumpe şi iabite Alecule,

„Vezi că nu îndreptez aceste rânduri către marele şi vrednicul domnitor al neamului, ci tovarăşului meu de copilărie, fratelui meu sufletesc, cu care atâta vreme mi-am împărtăşit gândirile şi năzuinţele. Cred dar că nu te vei îndoi că la o chemare ca aceea ce mi-o faci, aş putea răspunde altfel decât trimiţând îndată după cai de poştă şi venind să te strâng în braţele mele zicându-ţi: Iată-mă, Măria Ta, de acum fa cu mine ce pofteşti! Ruxandra şi-ar fi vândut moşiile în urma mea şi ar fi venit după mine cu copiii. Ah! Ce fericit aş fi fost!

„De n-o fac este că după multă gândire m-am încredinţat că departe de a-ţi fi de vreun folos, mai mult ţi-aş strica.

Cuvintele lui Beaumarchais: calomniez, calomniez, il en restera tou-jours quelque chose, sunt în cazul meu de un crud adevăr! Știi că fiinţează un decret domnesc din anul 1854 prin care sunt surghiunit, ca primejdios armatelor de ocupaţiune, adică cu alte cuvinte ca spion rusesc. Astăzi actul acela este recunoscut de toţi ca o sfruntată şi mârşavă calomnie şi nu este om cinstit în ţară, care să nu deplângă nedreptatea ce mi s-a făcut.

„De m-aş reîntoarce în ţară, cum aş putea să reiau viaţa politică şi cum ai putea face din mine sfetnicul tău oficial? A doua zi, duşmanii tăi, care ar fi şi ai mei, dar chiar prietenii de care mi te plângeai în scumpa ta scrisoare, ca să scape de mine, ar scoate din archivă decretul de expulsare iscălit de Vodă Ghica şi mi-ar arunca în faţă învinuirea de spion rusesc. Ar fi pentru mine o ocară de moarte, iar pentru tine o pată. Ce-aş putea face eu şi ce ai putea face şi tu, ca să mă aperi? Să convingi pe acei convinşi de mai înainte, dar care n-ar voi niciodată a se da convinşi? Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!

„Vezi dar, dragul meu, că greşeala făptuită la ’54 nu din furie cum spui tu, ci (adu-ţi aminte, Alecule) pentru a nu-mi lăsa nevasta şi copiii pieritori de foame, este din acelea care sunt fără de leac şi că sunt osândit să-i sufăr urmările toată viaţa mea. Dezlegarea jurământului de credinţă aş dobândi-o lesne de la ţar, deoarece cazul meu este prevăzut cum ştii de legile ruseşti. Aceia însă care m-au ajutat ca să dobândesc favoarea împăratului în afacerea revendicării moşiilor soţiei mele, vor rămânea încredinţaţi că mi-am schimbat naţionalitatea din interes şi că odată ce am pus mâna pe cele patru moşii, care erau pierdute prin prescripţie, îmi mai schimb pentru a doua oară naţionalitatea, cum ar schimba cineva o haină!

„Conştiinţa mea fiind curată, ţi-aşi face cu drag şi jertfa aceasta, numai dacă, aşi putea să-ţi fiu de folos.

„Ți-am dovedit mai sus, ca la lumina zilei, aceasta nu se poate şi că te-ai compromite chiar tu. Știi foarte bine că n-am nevoie de leafa de ministru, căci slava Domnului, am cu ce trăi, iar cât despre onoruri ştii de asemenea că mă lasă tot atâta de rece ca şi pe tine. Nu sunt Mihalache Cogălniceanu ca să mă împăunez cu penele tale şi să mă laud că cutare reformă sau lege bună ţi-a fost inspirată de mine. Mi-aş putea face o stare neatârnată cu averea pe care o am. Dar totuşi cred că aş fi în strânse legături cu tine şi m-ar vedea lumea foarte des în palatul tău. Ei bine, Alecule dragă, chiar aşa fiind n-ar trece mult ca lumea să zică că prietenia ta cu mine, fostul curtean al ţarului rusesc, plecat din Rusia cu voie împărătească, ţi-a fost impusă de la Petersburg şi că în Principatele Unite, astăzi nu domneşte Alexandru loan I, ci Alexandru Nicolaevici al II-lea prin mijlocirea lui Alexandru Mavrocosta. în sfârşit, mai este ceva care, pentru mine, este mai vajnic decât toate; nu am destulă încredere nici în mine, şi în nepărtinirea mea. Ca Mavrocosta sunt duşmanul turcilor de la 1821, duşmanul Austriei de la 1854 şi am şi o datorie de recunoştinţă către ruşi care mi-au scăpat părinţii în timpul revoluţiei greceşti. Nu înţeleg prin aceasta că m-aş face pe lângă tine apărătorul ruşilor; dimpotrivă mă ştii prea cinstit pentru aşa ceva: Dar tocmai frica de a părea că-i părtinesc mi-ar întuneca minţile şi m-ar aduce să am păreri greşite în anumite împrejurări, aşa că ţi-aş putea da sfaturi rele, fără voia mea. Acum că ţi-am arătat, ca altădată sufletul meu, nu pot răspunde altfel la dragostea pe care mi-o dovedeşti, decât încredinţând inimii cavalerului Cuza, ce am mai scump în viaţă: onoarea unui Mavrocosta! Fă-mi un semn, spune o vorbă şi le las pe toate pentru ca să vin să-ţi fiu rob cât voi trăi. Dacă găseşti însă cuvintele mele întemeiate, lasă-mă, iubite frate, în întunericul meu din Basarabia, care-i tot pământ moldovenesc. Voi căta în linişte de moşiile mele, mulţumindu-mă cu titlul ce-l am la curtea împăratului, pentru că-mi este de folos aicea şi nu are nicio însemnătate politică. Când voi putea şi vei fi în apropiere, voi veni să te văd”.

Răspunsul nu în târziă.

Vodă Cuza spunea că recunoaşte cu durere temeinicia cuvintelor lui Mavrocosta, că-l plânge din suflet, pentru că ştie că niciodată nu va putea fi fericit pe pământ străin; că e păcat ca un asemenea caracter şi o asemenea înţelepciune să fie osândite a se pierde fără folos.

„Odată însă, dragul meu prieten, mai spunea Vodă, că mi-ai încredinţat onoarea ta, nu te pot expune la bârfele şi învinuirile nedrepte ale duşmanilor noştri. Vei fi poate mai fericit în viaţa de familie, departe de zbuciumările luptelor politice. Să ştii însă că dacă nu vei putea îndura această viaţă cu mult mai prejos de însuşirile tale, cât va fi Cuza domn, vei găsi loc de frunte în ţara ta. De nu te pot avea chiar pe tine, scumpul meu Alecu, trimite-mi măcar pe fiul tău mai mare, care după amintirile mele trebuie să fie de 20 sau 21 de ani. îl voi face ofiţer şi cel mai iubit dintre aghiotanţii mei.”

Prinţul Andrei însă răspunse lui beizadea Alecu că nu, Mavrocosta e de prea mare nobleţă pentru a se face aghiotantul lui Cuza. Apoi şi armata de carton a moldo-valahilor, nu este destul de serioasă pentru unul ca dânsul! Adevărul era însă că tânărul bănuia în această propunere ceva miros de carte şi de şcoală; aşa că-i plăcea mai bine să-l facă iarna pe tânărul de bonton prin saloanele Kişinăului, iar vara pe gentil homme campagnard.

CAP. XIV.
In casă nouă

„Caută şi vei găsi” ne învaţă Sf. Scriptură. Aşa şi beizadea Alecu după mai multă căutare găsi în partea dorită de dânsul o casă abia isprăvită în care nu locuise încă nimene, foarte ieftină chiar pentru acele vremuri, alcătuită din nouă încăperi mari pentru stăpâni, câteva mai mici pentru slugi, cămară bună, bucătărie mare, spălătorie, grajd şi şopron, cu pod încăpător pentru fân, hambar pentru grăunţe, hămurărie, locuinţe pentru vizitei şi pentru nelipsitul dvornic; într-un cuvânt, o gospodărie întreagă zidită şi împrejmuită numai din piatră şi pe care o plăti opt mii de carboave hârtie: adică în bani româneşti de astăzi douăzeci şi una de mii două sute de lei. Adevărat că pe atuncea cu opt mii de carboave îţi puteai cumpăra în voie prin ţinuturile unde pământul era mai ieftin cogeamite moşioară cam de vreo opt sute de fălci; dar ceea ce-l ademeni mai mult pe beizadea să cumpere acele case, fu aşezarea lor la marginea oraşului, cu toate că aproape de sobor şi de Grădina Publică. Această proprietate împrejmuită din toate părţile cu ziduri înalte, dedea pe trei uliţi; uliţile laşilor, Nemţească şi a Renilor. Fiind însă cea din urmă casă, din uliţa Iaşilor, la spatele frumosului palat al cneazului Mihail Cantacuzino, avea o faţadă care da pe o adevărată câmpie de ţelină ce se întindea până la viile moşiei Buiucani. Clădirile nu acopereau nici a cincea parte din loc, aşa că aveai toată voia să prefaci curtea cea gunoioasă şi murdară în o frumoasă grădină care să-ţi îmbălsămeze văzduhul destul de curat şi aşa din pricina câmpiei de care am pomenit mai sus. Ceea ce căuta beizadea mai înainte de toate era să trăiască la Kişinău unde-l sileau interesele sale să se stabilească, măcar şase luni pe an; dar să trăiască la aer cât mai curat şi ferit de miresmele pe care le-am descris în mai multe capitole. Acum că s-au prelungit uliţele Podolskaia şi Kievskaia pe câmpul acela de verdeaţă, nimeni nu-şi mai poate da seamă de frumoasa privelişte ce o aveai din casele lui Mavrocosta. Pe d-lui îl ştim că era meşter a plănui şi a improviza grădini. Se folosi dar de lipsa coanei Ruxandra dusă cu Titi la prietena sa, principesa Manuk-bey, tocmai la Hânceşti, tocmi de la puşcăria din Kişinău o roată de arestanţi care în câteva zile curăţi tot băligarul din nemărginita ogradă, o săpă toată cam de vreo două hârleţe adâncime, alcătui la mijloc cogeamite movilă mai înaltă decât zidurile împrejmuitoare; deschise drumuri şi alee, săpă gropi pentru copaci şi porni cântând să niveleze stradele oraşului astupând cu îngrijire cu gunoiul scos, gropile ce le făcuse pe uliţe ploile. Era pe atunci singurul pavaj cunoscut de edilii oraşului.

Mai pe urmă, prin noiembrie se sădiră copaci mari, tufe de aluni şi de lilieci pentru desişuri, se prundu-iră drumurile şi aleele şi... gata grădina, rămânând ca la primăvară să se sădească trandafirii şi glycinele, să se samene flori şi iarbă măruntă, prin ronduri, pa-jişti şi coastele movilei. Pentru casă cumpără ceva mobilă de la Odesa, mai aduse ceva tablouri şi suvenire din Ciripcău, aşa că cu ajutorul a doi jidani tapiţeri şi cu mobila ce putu găsi în localitate, izbuti până să-i vie familia, a da nouei sale locuinţe o înfăţişare destul de drăguţă şi de tihnită.

Pe când domniţa era la Hânceşti, se pomeni într-o seară chemată grabnic la Bujor, la sora ei mai mică, domniţa Profiriţa, căsătorită cu Petrache Keşcu. Ea îi ştia tocmai la Florenţa, dar se întorseseră de curând la moşia lor Bujor.

Aici suntem siliţi a deschide o lungă parenteză pentru a înfăţişa cititorilor aceasta familie, chemată a juca un oarecare rol în povestirea noastră.

Profiriţa era cea mai mică dintre surorile domniţei Ruxandra şi netăgăduit cea mai frumoasă. Brună, cu ochi mari, sprâncene bine arcuite, trăsăturile feţei de o nespusă gingăşie, iar pieliţa de o frăgezime aproape străvezie, lăsând să se zărească vinele de la tâmple şi sângele care-i întran-dafirea obrajii, aşa că frumuseţa ei era luminoasă ca zorile dimineţii de Maiu. Talia ei mijlocie era de o gingăşie şi de o eleganţă rară, dar însuşirile ei sufleteşti întreceau cu mult cele trupeşti. Spirit de o înaltă cultură, în curent cu literaturile cele mari ale Europei de pe atunci, pe care le citise în text, iar nu în traduceri, era înzestrată cu o puternică voce de contralt-o, de toată frumuseţa. într-o seară, în saloanele mamei sale, fu apucată pe neaşteptate de o năvalnică emoptizie. Toţi doctorii Iaşului chemaţi în grabă o declarară oftigoasă, boală cam ereditară în neamul Sturdzesc. Adio de atunci frumoasa voce de contralt-o, căci medicii nu o mai lăsau să cânte, iar când încerca, se oprea singură cu lacrimile în ochi, constatând că nu-i mai rămăsese vocea nici pe sfert! Adio de asemenea visuri de dragoste şi de viitor, căci aflând că e oftigoasă nu mai vroia să se mărite.

n timpul bătăliei cu turcii dela 53, locotenentul de husari Piotr-Ivanovici Keşcu, ofiţer de ordonanţă al generalisimului prinţ Mihail Gortciacof, fiind rănit la picior înaintea Silistrei, fu încuartirat la Iaşi, în casele vistiernicului Neculai Roznovanu, unde-şi petrecu convalescenţa toată. El era fiul bogatului boier basarabean, Cc. Ioan Keşcu, iar după mamă era din neamul Catargiilor, aşa că nu avea rusesc în el decât uniforma şi dragostea pentru regimentul lui de husari. în timpul şederii sale la Iaşi, domniţa Profiriţa făcu asupra inimii sale o mare impresie. Nu zise însă nimica. Plecă să-şi regăsească şeful tocmai la Sevastopol, unde capătă mai multe medalii şi decoraţii, împreună şi cu o sabie de onoare pentru bravură; iar după rezbel sosi într-o bună dimineaţă la Iaşi şi cu învoirea tatălui său, ceru Cc. lui Neculai Roznovanu mâna fiicei sale Pulheria, în căsătorie.

— „Dragă tinere, îi răspunse marele-vistiernic, Profiriţa nu este fiica mea. A avut-o soţia mea din întâia sa căsătorie cu beizadea Niculache Sturd-za; aşa că trebuie să-ţi îndreptezi cererea către dânsa. Din partea mea ţi-aş da-o din toată inima. D-ta eşti Catargiu după mamă, iar numele de Keşcu este cunoscut de trei sute de ani printre boierii divăniţi ai ţării. Este însă o singură piedică, dar atât de mare, că-mi pare de neînlăturat. Ca om cinstit trebuie să te prevestesc că fata a vărsat sânge şi că toţi doctorii laşului au hotărât că-i oftigoasă. Nu te poţi dar expune ca să ai copii oftigoşi.”

— „Eram, răspunse tânărul, pus de mai înainte în cunoşiinţă de cele ce-mi spuneţi. Am vorbit despre aceasta şi cu tatul meu, aşa că suntem hotărâţi a trece şi peste piedica aceasta. Daca voi avea cinstea şi fe-ricirea să obţin mâna D-rei Profiriţa o voi duce în ţări calde o voi căuta-o acolo cu nişte doctori mai de seamă decât acei de la Iaşi, iar prin dragostea mea, prin viaţa largă fericita şi veselă, pe care averea mea îmi îngăduie să i-o ofer, o voi îndrepta în aşa chip, că numai oftigoşi n-or să fie viitorii nepoţei ai D-tre.

— „Odată că şi părintele d-tale şi d-ta sunteţi puşi în cunoştinţă şi stăruiţi în hotărârea aceasta, nu mai am nimic de zis. Vino dar cu nimic la Marghioliţa să te ajut şi eu pe lângă dânsa.

Lucrurile se hotărîră uşor. Mai greu fu de înduplecat pe d-ra Profiriţa, care după cum ştim se lăsase de gândul căsătoriei; dar ce piedică nu poate înlătura amorul?

Cununia se făcu în paraclisul casei Roznovanului şi cine a avut prilejul să vadă pe miri în seara aceia nu-i va uita câte zile o mai avea.

El, puţin mai răsărit decât dânsa, frumos şi de o eleganţă naturală, în frumoasa lui uniformă de husari, cu spenţelul cafeniu, dolmenul căptuşit cu blană neagră, dar la faţă roş, la fel cu pantalonii, totul împodobit cu găetane groase şi dese numai în aur.

Ea, gingaşă şi frumoasă, cu rochia ei albă numai din mătuşă şi dantele scumpe, părea, o ziuă din poveşti, cu ochii ei mari strălucind de fericire, cu părul ei negrii amestecat în două cu peteala, care pentru a nu o înveli în întregime, era reţinut prin trei fionguri de peteală a-mestecată cu floride lămâiţă, în trei locuri: adică unul în dreptul cefei, altul în dreptul taliei şi al treilea pe poalele rochiei în dreptul gleznelor; şi totuşi acest văl nesfârşit de păr şi de aur se mai prelungea peste trena rochiei de mai bine de o palmă domnească!

Perechea aceasta era atât de frumoasă în gingăşia şi strălucirea ei, încât chiar în mijlocul protipendadei moldoveneşti, atât de bogată pe atunci în frumuseţi de tot felul, părea coborâtă din lumea basmelor. Chiar după nuntă, mândrul ofiţer se ţinu de făgăduinţă.

Cu toată dragostea ce o avea pentru frumosul lui „ahtirskih gusarskii polk” demisionă îndată din oştire şi porni cu iubita lui nevestică, cât mai încet, ca s-o ferească de cea mai mică oboseală, prin toată Eu-ropa, consultând la rând pe toate somităţile medicale, apoi instalându-se la Florenţa după povaţa lor. Acolo tânăra domniţă se întremă aşa de bine, încât medicii declarară că nu mai este nicio urmă din primejdioasa boală de care suferise. Și în adevăr: acolo născu pe prima sa copilă, Natalia, care trăieşte şi astăzi şi care cu toate zbuciumările şi durerile pe care le-a îndurat ca soţie, ca regină şi ca mamă, numai de oftigă nu poate fi bănuită.

Lecuită cu desăvârşire şi fiind pentru a doua oară în stare binecuvântată, apoi încredinţată de doctorul ei că de astă dată, după toate probabilităţile, va da naştere unui băiat, hotărâră amândoi ca moştenitorul numelui să se nască pe pământul Basarabiei. Porniră dar spre Bujor şi ştiind-o pe domniţa Ruxandra în Basarabia, Cc. Profiriţa nu-i scrise nimica de planurile sale, ca s-o surprindă mai plăcut. Fiindcă pierduse multă vreme pe drum şi că termenul era de acum foarte aproape, luară în trecerea lor prin Iaşi şi o moaşă, iar ca doică, găsiră la Bujor o moldovancă voinică şi groasă cât un turn.

Fie că drumul ce-l făcură de la Iaşi la Bujor grăbise termenul, fie că se încurcase în socoteli, dar abia ajunsă şi pe când se pregătea să meargă ca s-o surprindă pe sora sa la Hânceşti, unde aflase că era, fu apucată de primele dureri şi nu o putu înştiinţa decât prin un om călare, căci aceste două moşii erau cam la două poşte una de alta. Aşa că până ce sosiră domniţa şi Titi la Bujor, noul născut era şi scăldat, iar lehuza se odihnea după o noapte cam obositoare, dar ferită, slavă Domnului, de orice primejdie.

Era în dimineaţa zilei de Dumineca Mare. Ce drăguţe se arătau casele şi curtea din Bujor, împodobite cu frunzare, după datina străbună! Nu mari, dar cu odăi destule şi încăpătoare, aveau o faţadă spre curte, iar cealaltă împodobită cu o frumoasă verandă plină de flori şi de plante agăţătoare, care da într-o grădină mare, dar încă la începutul ei; căci nu toată lumea avea însuşirile lui Mavrocosta să sădească codrul bătrân într-o singură iarnă. Măricel şi răcoros, salonul era mobilat foarte elegant pentru un salon de ţară şi pe pereţi erau tablouri, dintre care trei de mare valoare, zugrăvite de un mare pictor italian, necunoscut pe atuncea, dar ajuns în urmă la o faimă universală. Două din ele înfăţişau pe stăpânii casei, iar al treilea reîntoarcerea secerătorilor: un car cu doi boi, plin cu snopi, iar fete şi flăcăi cu secere, jucând înainte şi împrejurul carului în mers. Astăzi acel tablou se află vulgarizat pe toate copertele şi cutiile de lemn de măslin prin toată Italia; originalul însă se răsfăţa pe atuncea în salonul de la Bujor.

La sosirea lor, Cc. Petrache le ieşi înainte ţinând de mână pe duduia Natalia, un îngeraş cu bucle negre, care abia putea să umble, dar dar care-l şi botezase pe micul ei frăţior cu numele de Mimi, nume ce i-a şi rămas, cu toate că biserica era să-l creştinească mai pe urmă sub numele de Ion. Vedeţi d-voastră că mica duduie, moldovancă de tată şi de mamă, italiancă prin naştere şi prin doica ei florentină, începea a îngăima câte un cuvânt, două italieneşti, sau mai bine zis dintr-o limbă latină vorbită numai de d-ei şi abia înţeleasă de către cei mai de aproape ai ei. Limba aceasta care se îmbogăţea în fiecare zi şi era menită în urmă a se slaviza întrucâtva, se alcătuia pe atuncea din trei cuvinte: tată, mamă şi... mimi. Cele două dintâi aveau un înţeles individual pe care-l înţelegea oricine. Cuvântul mimi însă avea un înţeles mai larg: tot ce-i plăcea sau îi era drag, se numea mimi. Aşa de pildă; carnea, vinul, bomboanele, prăjiturile erau toate mimi; de asemenea şi frăţiorul său tot mimi era. Câinele, pisica şi bucatele care nu-i plăceau nu mai erau mimi. Pentru dânsele întrebuinţa d-ei un al patrulea cuvânt, alcătuit din două silabe, dar pe care nu mă încumetez a-l rosti aicea.

Doica duduici era o frumoasă italiancă. florenţină cu ochii mari, părul negru şi faţa roşcovană, îmbrăcată în frumoasele ei haine naţionale, de parcă era coborâtă depe tabloul cel din salon. Ea se înţelese îndată în vorbă cu colega ei de la Bujor

Camaradinerul lui Cc. Petrache era şi el italian: întruchiparea servitorului de case aristocratice din Italia. La Bujor mai facea şi serviciul de majordom, poruncind celorlalte slugi în numele stăpânului şi tot în numele lui ocărându-i cu „corpo di baco sangue di Cristo!” şi alte amabilităţi. Mare ciudă avea pe slugile de sus pe care Cc. Petrache le alesese dintre foştii lui husari! Cum îl întrebă într-o zi domniţa Ruxandra, cum se împacă el cu ruşii: „Dio mio, Excelenţă, îi zise bătrânul signor Francesco, ruşii sunt nişte bestii murdare, mult mai proşti decât ţăranii lor, care vorbesc o limbă italienească stricată, dar pe care tot o pot pricepe nişte urechi de creştin!”

Nu mai descriu duioşia revederii dintre cele două surori, care se iubeau atât de mult şi fuseseră atâta vreme despărţite. După opt zile veni şi beizadea Alecu să-şi vadă cumnaţii şi să-şi reia soţia. Cu toţii hotărâră că ajunşi acum tuspatru vernopodanîie să strângă şi mai tare legăturile de rudenie ce-i uneau şi să trăiască pe cât se va putea mai aproape unii de alţii. Chiar iarna aceasta, familia Keşcu nefiind aşezată încă nicăire, o va petrece la Kşinău, în casele familiei Mavrocosta. Aceste hotărâri odată luate, beizadea Alecu plecă cu soţia şi copilul spre casele lor din lasovskaia uliţa.

Moşia aceasta era încă şi atuncea mai mare de cât Ciripcăul şi Cosăuţii la un loc. In hotar cu Lăpuş-na, se întindea până aproape de Nemţenii depe malul Prutului. Fusese dată de către Cc. Ion Keşcu fiului. Fusese dată de către Cc. Ion Keşcu fiului său Petrache când l-a însurat; dar ştim că tânăra pereche trăise mai mult în Italia până atunci. Nici Cc. Ion însă nu trăise mai statornic la Bujor, deoarece avea moşii mai mari, pe care făcea agricultură, cu lanuri de câte o mie şi două de fălci unul. Pe celelalte unde satele erau mai mici şi mai rare şi se aflau la depărtări mai mari de schelele de desfacere, după cum era şi Bujorul, d-lui se îndeletnicea cu creşterea vitelor.

Când zic ca se îndeletnicia cu creşterea vitelor este pentru că aşa era vorba pe atuncea. îndeletnicirea lui se mărginea cu vânzarea prăsilelor şi a frupturilor, căci de crescut, creşteau ele bietele dobitoace cum puteau: sub ochiul lui Dumnezeu, sub ciomagul ciobanului, măciuca boarului, harapnicul herghelegiului şi dinţii ascuţiţi ai lupului, care lua şi el dijină din toate foloasele lui Cc. Ion. Poate că lupilor le mai ajutau şi câte un cioban mai şmecher, vreun boar sau herghelegiu mai iutişor de mână, dar tot pe socoteala lupului se puneau toate.

Din împrejurările acestea, Bujorul rămăsese, ca multe alte moşii, în întocmirile de înaintea anului 1812, cu toate că Basarabia trecuse de mult la starea agricolă, trimiţând carele sale cu grâne tocmai la Odesa. Dovadă că carele acelea erau numeroase este că pe locul pe care tăbărau s-a durat o întreagă mahala care şi astăzi se cheamă Moldovanca. Pe toată întinderea însă a Bujorului, nu ştiu dacă se arau trei sau patru sute de falei pe an, ceea ce alcătuieşte cam o mie două sute de falei de semănătură, unde ştim că în Basarabia se ara la trei ani o dată. De acolo ieşea hrana sătenilor, a argaţilor de la curte şi a păstorilor boarilor şi herghelegiilor, precum şi orzul, şi ovăzul pentru cai. De vândut însă, nu se vindea niciun grăunte.

Satul era mare şi bogat, iar la marginea lui se clădise grajdurile şi cazarma unei sotnii de cazaci, cu locuinţa căpitanului. Această măsură se luase se luase de guvern într-un îndoit scop: 1) ieftinătatea furajului şi cărnii era scopul mărturisit, 2) scopul ascuns însă şi ruşinos, dar de căpetenie, era de a introduce sânge rusesc în vinele românilor. Ceea ce dovedeşte că acesta era scopul adevărat, fu că măsura aceasta imorală se întinse de la cazaci şi la infanterie care nu avea să caute ieftinătatea furajelor. Nu pe la sate mici şi rare se stabilea infanteria, ci dimpotrivă în satele cele mai mari, mai dese şi cu precădere în satele locuite de răzeşi şi de mazili. Acest sistem de rusificare, odios şi murdar, n-avu însă alte urmări decât a îmbolnăvi câteva văduve destrăbălate, câteva muieri sau fete cu purtări rele. De la ele se molipsiră şi câţiva bărbaţi şi astfel se întinse numai sifilisul pe la sate, boală până atuncea necunoscută pe acolo; dar sânge rusesc în vine de români, tot mai ba! De întâlneşti cumva vreun copilaş cu părul blond, sau mai deschis, poţi cerceta fără grijă: vei afla că tatăl său sau mama sa, sau amândoi, tot blonzi erau şi înainte de a se lua această măsură. Notaţi, vă rog, că măsura era generală: nu rămâneau în oraşele-reşedinţe de regiment decât ştabul şi cel mult un batalion, celelalte trei erau dislocate prin comunele mari din vecinătate. Dar socotiţi măcar că aceasta a avut vreo înrâurire asupra limbii şi obiceiurilor? Asupra obiceiurilor nici pomină! Asupra limbii însă nu pot tăgădui: de la ofiţer până la soldat, toţi după 6 luni, îndrugau stricat, nu-i vorbă, câteva cuvinte moldoveneşti!

Dar să mergem acuma să regăsim familia Mavrocosta în casa ei din Ki-şinău. Domniţa lăudă foarte mult gustul cu care beizadea mobilase odăile, încă din iarna trecută, micul Titi lua lecţii de piano cu o domnişoară poloneză care era o adevărată artistă, a căreia mamă se căsătorise de al doilea cu un elveţian, profesorul Lanny. Fetei i se zicea tot dra Lanny, pentru a nu îndepărta clientela rusă prin numele ei polonez. Copilul făcuse cu dânsa mari progrese şi cânta de la prima vedere bucăţi uşoare din metoda Hunten. Acuma învăţa ruseşte tot de la un polonez, un anume Conobca Smocrovici, fost ofiţer în regimentul husarilor de Grodno şi camarad de arme cu tânărul Trubaceief care-l şi recomandase. Era un tânăr foarte bine-crescut, care fu primit îndată prin cele mai bune saloane din Kişinău. Și cu acesta Titi facea mari progrese, dar îi era scris să nu devie nici mare muzicant, niciun scriitor de seamă în dulcea literatură rusească.

Mai întâi dra Lanny fu chemată grabnic de către principesa Czartoriţka ca dră de companie ataşată lângă dânsa. Titi care o iubea foarte mult, era cât pe ce să se îmbolnăvească; de aceea îl şi luase domniţa cu dânsa la Hân-ceşti. Când însă fu vorba să înveţe piano cu un profesor neamţ, micul încăpăţânat nu voi nici să audă despre una ca asta, mai ales că neamţul care era şi acordor, şi reparator de pianuri, îi mirosea a clei! Abia îşi revărsase toată dragostea ce-o avusese pentru dra Lanny, spre iubitul său Conobca, care după lecţie se juca cu dânsul de-a soldaţii, că-l pierdu şi pe acela. De la primele bande de răsculaţi ce se iviră prin pădurile Poloniei şi cu mult înainte de ivirea lui Langhievici, tânărul intră într-o dimineaţă în cabinetul lui Mavrocosta şi-i spuse:

— „Kunezule, vă mulţumesc pentru bunătate cea aţi avut-o către mine şi nu voi uita niciodată ceasurile ce le-am petrecut în casa luminărei voastre. As-tăzi însă, când fraţii mici de neam se ucid pentru reînvierea patriei poloneze, onoarea mă cheamă lângă dânşii. Faţă cu un caracter ca al Luminării Voastre, a vă ascunde scopul meu adevărat, ar fi a vă insulta şi a mă înjosi. Cunoscându-vă înaltele sentimente, nici prin gând nu-mi poate trece că de-a dreptul sau pe căi piezişe mă veţi împiedica de la datorie.

— „Fiind amândoi în tabere opuse, îi răspunse beizadea, este adevărat că datoria mea ar fi să te dau pe mâna autorităţilor, dar nu numai că nu o voi face, dar te voi ajuta încă în frumosul d-tale avânt cu primejdia de a mă compromite. Bravo, copile! Cine nu e gata în tot ceasul a se jertfi neamului său, acela este un nemernic, nevrednic de a trăi pe lume! Pentru ca să nu te poată bănui nimene, văzându-te că pleci de la mine pe neaşteptate, iată ce vom face: diseară suntem poftiţi amândoi la gubernator, unde va fi bineînţeles şi poliţmaistru. Pe la mijlocul seratei, eu voi primi o scrisoare ca de la posesorul meu din Cosăuţi şi te voi ruga în faţa lor să pleci a doua zi acolo cu instrucţiunile ce şi le voi da dimineaţa. Apoi îţi voi mai da o scrisoare către Costache Leondari, ispravnicul de Soroca, spunându-i că te trimit prin Polodia să-mi cauţi muşterii pentru grâul meu de la Ciripcău şi că vremile fiind cam tulbure, îl rog să-ţi deie un bilet de liberă trecere ca să nu întâmpini nicio greutate pe drum. In chipul acesta, dacă nu vei găsi un alt mijloc, vei putea să ajungi nesupărat până la fraţii D-tale.

— „Nu, prinţule, asta e prea mult. Scrisoarea lu-minărei voastre în mâinelo lui Leondari, ar putea să vă compromită.

— „Asta e treaba mea, tinere. Eu ţi-o voi da-o lăsându-te să faci, ori să nu faci uz de dânsa. Dă-mi voie să-ţi mai ofer şi aceste 500 de ruble ca gra-tificaţie pentru bunele d-tale îngrijiri către micul Titi; aceasta bineînţeles peste leafa ce-o ai de primit. Acum vino de mă sărută, dragul meu copil. Dumnezeu să-ţi fie de pază şi întru ajutor.

Chiar a doua zi şi plecă viteazul tânăr, iar după două luni într-o luptă cu nişte cazaci, fu prins şi spânzurat de primul molift ce-l întâlniră ci în cale! Această ciudă veste i-o aduse kneazului chiar acasă, d-nul general Fonton de Veraillon, guvernatorul Basarabiei.

— „Nu se poate, generale, făcu Mavrocosta cu sânge rece. Trebuie să fie o greşeală de nume. Apoi căutând într-un sertar al biroului său: poftim scrisoarea ce am primit-o alaltăieri de la dânsul din Cosăuţi. Nu putea să fie în aceeaşi vreme şi cu condeiul în mână la Cosăuţi şi atârnat de un molift în Polonia! (Era adevărat că Conobca scrisese această scrisoare, dar înainte de plecare pentru a feri de bănuială pe binefăcătorul său; nu purta însă nici data şi nici nu avea plic.) Voi scrie îndată şi lui, şi posesorului meu din Cosăuţi şi vei vedea, generale, că bietul Conobca nici gând nu are să se vâre printre răzvrătiţi. Ce dracu! O fi el polonez, dar asta nu e vina lui. Să nu uităm că a fost în garda imperială. E prea cuminte pentru o asemenea nebunie!

— „Asta nu este un cuvânt, răspunse Fonton. Leahul e trădător din fire. Conobca d-tale nu numai că te-a legat la ochi, dar şi pe mine, şi pe poliţmai-strul meu. S-a folosit de propunerea pe care i-ai facut-o înaintea noastră, pentru a ne scăpa printre degete.

— „Scriţi, vă rog generale, ispravnicului de So-roca de a primit acum două luni prin Conobca Smo-crovici, o scrisoare prin care îl recomandam lui

— „E de prisos şi nici d-ta nu mai scrie posesorului d-tale. Prima măsură pe care am luat-o a fost să trimit chiar pe Leondari la Cosăuţi în cercetare, îmi răspunde că niciodată picior de Conobca ori de Smocrovici n-a călcat pe acolo. Și-a bătut joc ticălosul şi de d-ta, şi de mine.

— „Bine, dar scrisoarea asta, făcu beizadea?

— „ Cine ştie când a scris-o, căci nu are dată şi cine ştie ce emisari de ai lor o fi pus-o la poştă la Soroca! Poate chiar directorul poştei de acolo. în sfârşit, acum că se leagănă pe creanga de molift, ce să ne mai îngrijim de dânsul? Dar şi d-ta, cneazule, fereşte-te mai bine de polonezi în viitor.

„Sărmanul, bietul copil, oftă Mavrocosta după ce plecă gubernatoruL Ce inimă nobilă! N-a vrut să se folosească de scrisoarea mea către Leondari, de teamă să nu mă compromită! Apoi după un timp de gândire: Of! bat-o s-o bată de inimă! O să mă vâre ea odată într-un bucluc, de nu mă va putea scoate nimene nici cu boii! Ce aveam eu, mă rog, să mă bag unde nu-mi fierbea nicio oală? Trebuia să-l iau pe leah binişor de ureche, să-i dau o dojană părintească, să-l speriu, căci poate mă asculta şi ar fi trăit şi astăzi! Dar l-a luat înainte pe vechiul student german cu onoarea şi cavalerismul... şi totuşi... tare mi se pare că de s-ar mai ivi o asemenea împrejurare... tot aşa aş face!

Dar iată că sosi şi luna octombrie şi cu ea Cc. Profiriţa Keşcu, Cc. l Petrache, duduia Natalia cu limba ei latină mult mai bogată şi cu frăţiorul ei Mimi.

Tata şi mama, distinşi, eleganţi şi iubitori de petreceri cum erau, luară din primele zile locul de frunte în societatea kşinăuiană. Se alcătuiră la început concerte intime în casele lui Mavrocosta; apoi unul la teatru în folosul lui Levasseur, celebrul compozitor şi canţonetist parizian; apoi concerte şi reprezentaţii de binefacere date de înalta societate în faţa unui public încântat, dar nedumerit, cum nişte feţe simandicoase nu se ruşinează a face pe comedianţii în folosul săracilor, când le-ar fi mai lesne a scoate câteva teancuri de bumaşte şi a le da deadreptul celor nenorociţi, fără atâta trudă şi hălăgie?! Totuşi erau atât de măguliţi, că abia îndrăzneau să aplaude şi ofereau pentru un bilet de cinci ori mai mult decât preţul cuvenit. Acum de erau toţi în stare să guste gingăşiile unor piese franceze ca:„Une tasse de the” sau „Il ne faut jurer de rien” de Alfred de Musset, nu v-aş putea-o spune. Ba mai că-mi vine a crede că nişte francezi, propăşiţi din întâmplare la vreuna din aceste reprezentaţii, auzind de tânărul Trubaceief (primul amorez) proforisind Mon onchel, voila che nous allions nous fachier, iar pe conaşul Alecu Rally, răspunzând: „Vui, mo nevio”, anevoie şi-ar fi stăpânit râsul, căci nici Cc. Petrache, nici Cc. Profiriţa nu şi-l puteau uneori stăpâni nici pe scenă.

Teatrul în care se jucau aceste capodopere ale scenei franceze fusese pe vremuri o magazie de pâine zidită din piatră şi cu două caturi. Ea se afla cam la mijlocul uliţei Gostinaia şi proprietarul ei o închiria destul de scump trupelor trecătoare prin Kişinău, dar cu tocmeală că orice îmbunătăţiri faceau actorii să rămâie în folosul teatrului. Mai greu fu de aceia care-i făcuseră safteaua, că ei avură să facă scena şi cortina, precum şi băncile parterului; alţii făcură un rând de loji, alţii podiră sala, toţi îşi făcură decorurile de hârtie sau de carton, închiriau prin oraş scaune pentru loji şi rândurile întâi, mobilă pentru scenă şi rechizită, iar cu toate cheltuielile acestea tot se alegeau cu ceva. Publicul era darnic pe atuncea cu actorii. Dacă unul din spectatori găsea că sala este slab luminată, cumpăra 5-6'l0 legături de lumânări de seu şi arăta el singur unde trebuiau aşezate. în asemenea întocmiri au jucat la Kişinău şi Millo, şi Luchian, şi Merişasca. Nu mai vorbesc de trupele ruseşti.

Când însă juca înalta societate, era altfel. Se trimiteau toţi malerii din Kişinău să reîmprospăteze decorurile, ori să le facă pe pânză. Chiar cortina vedea atuncea penelul artiştilor şi ieşea o frumuseţă! Numai marmoră şi flori, încât nu puteai alege dacă înfăţişează mai multe temple antice, sau numai un elegant cimitir jidovesc! Tineretul dăruia de obicei oloiul pentru lămpile de la rampă, lumânări de spermanţetă pentru loji lustru şi triche-luri, cumpărau sticluţe de sfeşnice, ori le făceau de tinichea ca, Doamne fereşte, să nu se păteze rochiile mamei şi ale surorilor, ba şi fracurile, şi uniformele; apoi bomboane pentru surori şi şampanie pentru ei, pe care le plăteau a doua oară la bufet, mult mai scump decât le cumpăraseră la prăvălie. Nobilii actori şi actriţe puneau la dispoziţia teatrului întregul şi bogatul lor mobilier, aşa că în ziua reprezentaţiei şi a doua zi vedeai o companie întreagă de soldaţi împărăteşti purtând în spinare unul sau mai multe pianuri, covoare, tricheluri bogate, mese de marmoră cu picioarele aurite, canapele, jeţuri, scaune, gheridoane, lămpi şi multe altele. Și mobilă, şi oameni erau sub comanda unui feldfebel şi a doi unterofiţeri, pentru ca din mobilă să nu dispară nimica, iar oamenii să nu piardă nici pasul, nici alinierea.

Țineau lista lucrurilor încredinţate lor, iar din gură numărau: raz-dva raz-dva, ravniaisi! Pravaia plecio vpiriod! Adică: un-doi, un-doi, alinierea! Ocolire la stânga! Căci ce să facă soldatul împărătesc când nu este de murit pentru ţar şi matuşka Rusia? El poate purta orice pe puternicele lui spete. Numai alinierea şi pasul să nu le piardă niciodată, căci atuncea nu mai este russkii soldat! Raz-dva, raz-dva, raz-dva!

Viaţa aceasta de petrecere, care ţinu toată iarna spre mai marea bucurie a ambelor surori, obosise cam prea mult pe cucoana Profiriţa. Adusă din frumoasa climă a Italiei nordice, în clima ceva mai rece a Basarabiei, poate că nu i-ar fi făcut niciun rău, căci venise în toiul verii şi avusese timp să se deprindă cu încetul cu iernele noastre, în case mai călduroase şi mai higie-nic încălzite decât ale Italiei. După o facere însă, nu trebuia să se ostenească, pe când în vara şi în toamna aceea fusese numai de două ori la Stâncă să-şi vadă mama (vreo optzeci de kilometri) şi de multe ori la Hânceşti fiind în vizită regulată cu principesa Manuk-bey, care venea şi ea la Bujor (vreo patruzeci de verste). Mai adăogaţi şi o răceală ce o căpătă pe la sfârşitul iernii şi nu va fi de mirare nimănui că se iviră iar nişte simptome care îngrijiră pe doctori, dar şi mai tare pe Cc. Petrache.

Acesta speriat, nu pierdu vremea. Cum se îndreptară puţin drumurile îşi luă nevasta şi copiii şi plecă tocmai la Nizza unde-şi aşeză familia pe mai mulţi ani, curmând astfel deodată frumoasele planuri de convieţuire, pe care le făuriseră cu atâta dragoste cu toţii. Se-ntoarse singur peste puţin pentru a lua în stăpânire marea moştenire ce o căpătase de la părintele său, care încetase din viaţă la Odesa şi după ce-şi regulă toate treburile, se reîntoarse iar la Nizza, de unde nu avea să mai vie în ţară decât cu alte două fetiţe tot atât de predispuse ofticei ca şi surioara lor, duduia Natalia!

Beizadea Alecu, avea să-şi vadă şi el visul împlinit, de a locui pe malul Prutului, în faţa podgoriilor laşului şi putând zări de departe nu numai acele patru turnuri ale Mitropoliei, dar şi bătrâna Cetăţuie, precum şi mănăstirea Galata.

CAP. XV.
La Hotarul Patriei

Pe malul basarabean al Prutului, nu departe de Ungheni, între moşia Dănuţenii a boierului moldovan Teodosiu şi Valea-Mare a moştenitorilor lui Panaite Gustea, se află şi astăzi moşia Buzdugana, acum abia de 900 de falei, dar pe atuncea de peste 4 000, pentru că cuprindea într-însa cea mai mare parte din pământurile moşiilor Valea-Mare, Merenii şi Floriţoaia dinspre răsărit şi miazăzi, iar dinspre apus şi miazănoapte - toate pământurile moşiei Țuţora, trecute în Basarabia odată cu închiderea Prutului, hotărân-du-se cu Dănuţenii, începând de la Staniştea de pe malul apei şi întinzân-du-se în linie dreaptă până la cârciuma zisă Iubita de lângă pădurea mare aproape de satul Buzdugana, înfundat în valea Grozeasca.

Aceste două moşii, adevărate comori, fuseseră încurcate în felurite procese, pentru că cine se sculase mai de dimineaţă după închiderea Prutului, pusese mâna pe ele, cu toate că adevăraţii lor stăpânitori se judecau tocmai de atuncea pentru ele, înaintea instanţelor ruseşti, fără nicio izbândă. Alecu Mavrocosta şi cu cumnatul său Costache Moruzi, încredinţându-se despre dreptatea proprietarilor moldoveni, şi că nu era nicio prescripţie de termen, le cumpărară ieftin drepturile lor, unul asupra Buzduganei, iar celălalt asupra Dănuţenilor. Merseră dar înainte cu judecata, cheltuind aproape cât faceau moşiile şi după mult zbucium şi nenumărate drumuri ce le făceau când unul, când altul la Petersburg, izbutiră în sfârşit prin iarna anului 1860-61 a se vedea puşi în stăpânire: Mavrocosta pe Buzdugana şi Moruzi pe Dănuţeni.

Dănuţenii începeau de la hotarul Buzduganei şi se hotărau cu Unghenii, Bereştii, Valea Roşea, Pârliţii, Vulpeştii şi Unţeştii, aveau o cătună numită Răzâna, iar satul îi era aşezat pe malul Prutului, aşa că de la casa lui, beizadea Costache se bucura de priveliştea Cetăţuiei, a Frumoasei şi a Galatei, abia întrezărind turnurile Mitropoliei ieşene, din pricina dealurilor de la Cristeşti şi Mânzeteşti care le ascundeau în parte.

Moşia lui beizadea Alecu, se înfăţişa ca două paralelograme foarte lungi şi foarte late, care începând unul de la Prut, iar celălalt, tocmai de dincolo de la Moreni, ar fi venit să se întretaie în unghi drept tocmai în pădurea mare de deasupra văii Grozeasca, în fundul căreia era tupilat, după datina veche, satul Buzdugana.

Satul acela cam de vreo sută treizeci de gospodari era destul de mare şi de frumos, dar puteai trece de-a binelea alăturea de dânsul, fără să-i dai de urmă, aşa era de înfundat în adânca vale Grozeasca.

Din partea dinspre Floriţoaie era ascunsă de nişte stejari uriaşi care se uneau cu desişul pădurii; din partea despre Prut, care sclipea sub razele de soare, la vreo şase verste depărtare îl ascundea o altă pădure mai mică, cu fel de fel de soiuri de copaci, de la stejar până la alun, adică şi frasin, şi ju-gastru, şi tei cât voiai; doar brad, mesteacăn şi molift nu ai fi găsit într-însa.

Intre aceste două perdele de verdeaţă se deschidea valea Grozeasca, o adevărată văgăună, din mijlocul căreia izvoare îmbelşugate de apă bună şi rece alcătuiau un pârău care se revărsa în Prut dincolo de satul Valea-Mare, iar pe amândouă coastele văgăunei stăteau aruncate la întâmplare cele 130 de case, bune şi mari, cu edecurile, gospodăriile, livezile şi grădinile lor. La mijlocul satului, unde se lărgea valea mai mult, lângă casa de obştie şi aşa-zisa curtea boierească, o bisericuţă veche de lemn, sprijinită din partea în care umbla să cadă de nişte bârne groase de stejar, arăta că nu de ieri, de alaltăieri se aşezase satul Buzdugana. Aşa tupilat şi ascuns cum era, se afla tocmai la mijlocul moşiei, căci tot atâta drum aveai de bătut ori până la apa Prutului, ori până la Moreni, - cătunul Buzduganei, care se hotăra cu răzeşii din Boldureşti şi Vânători. Chiar la marginea păduricii de care am pomenit mai sus şi foarte aproape de sat, era o vie de cincizeci de pogoane, tot viţă bună şi aleasă, pusă de răposatul Ciuntu Baloş, pe când stăpânea zice-se amândouă moşiile.

Dela via aceia, precum şi din orice margine a pă-duricei, aveai o privelişte eu adevărat uimitoare prin întinderea şi frumuseţea ei:

De urmai cu privirea malul basarabean al Prutului, vedeai la picioarele tale: Valea-Mare, Dănuţenii, Unghenii şi toate satele de pe malul lui şerpuitor, până aproape de Sculeni, cu toate holdele lui cele bogate. De te uitai peste graniţă, în zilele senine, zăreai şi clopotniţa de pe dealul Stâncii Roz-novanului, apoi răşchirate pe malurile Jijiei şi ale Prutului, toate satele până la Mânzeteşti, Cristeşti, Țuţora şi Oprişeni! Ceva mai departe, aveai la stânga podgoriile laşului, rezemate de măreţul Păun care când se îmbrobodeşte cu nori vesteşte a ploaie şi a belşug! în faţă zăreai Socola şi vedeai lămurit Cetăţuia, Frumoasa şi Galata, iar Ia dreapta ta, ca în palmă, laşul, întregul Iaşi cu zecile lui de biserici scânteietoare în asfinţitul luminos! în sfârşit, departe de tot şi numai în dimineţile cele mai curate, când văzduhul e mai străveziu, învineţea ca într-o ceaţă: Ceahlăul!

„In aici, îi de mine, dragă Ruxandro! Aici o să-mi sfârşesc zilele în fericire. O Moldovo, Moldova mea iubită, cât eşti de frumoasă! Dacă soarta nu-mi în-găduie să trăesc n sânul tău, cel puţin ochii mei nu te vor mai pierde din vedere, până nu se vor închide pentru veşnicie. Iar atunci, aicea să mă îngropaţi, copii, în ţarina aceasta neagră moldovenească, în frumoasa biserică ce am s-o clădesc tot aicea pe deal, unde am să durez şi casele cele mari, pe care mi le cereai la Ciripcău, Ruxandro!

— „Adevărat, Alecule, că rar mi s-a întâmplat să dau peste aşa privelişte!

— „Aşa e, Ruxandro? Aicea mă trage şi pe mine inima să clădesc o casă frumoasă, oricât ne-ar costa. Numai să mă laşi, draga mea, să-ţi vând moşiile tale de la Soroca, pentru ca să plătesc datoriile făcute ca s-o capăt pe asta, să ne rămâie bani ca s-o pot gospodări cum trebuie şi să ne putem aşeza frumos pe dânsa.

— „Doamne, Alecule! făcu domniţa supărată. Pentru ce mă jigneşti şi mă superi cu asemenea vorbe? Nici Ciripcăul, nici Cosăuţii, nici Manta, nici Vadul lui Isac nu le-am privit vreodată ca ale mele. Eu le-am pierdut încă din faşe. Tu, cu banii tăi, cu munca ta, cu înţelepciunea de care eşti înzestrat, ai ştiut să le recâştigi. Când oare mi-a trecut prin minte să fac vreo deosebire între ele şi Buzdugana? Mă simt tot aşa de acasă la mine aicea, ca în oricare dintr-însele! Eu nu vreau să am niciun amestec în trebile tale. Iţi place să ne aşezăm aicea? Și mie îmi place şi mai mult. Uite-te, aici devale o am pe sora mea, Catinca, acolo în depărtare, văd Stânca unde vara trăieşte mama, iar în faţa mea văd laşul unde petrece ea iarna şi în care trăiesc celelalte surori. Cum să nu-mi placă mai bine decât Kişinăul sau Cosăuţii? Destul să nu trăiesc în mijlocul societăţii de dincolo şi să-mi pot vedea când vreau rudele şi prietenii. Vinde şi toate moşiile mele, fa cum vrei şi cum crezi mai bine, dar, te rog, să nu mă mai întrebi niciodată.

— „Aşa ar fi, dragă Ruxandro, dacă n-ai avea un copil şi eu altul. Nu pot să-l nedreptăţesc pe Titi în folosul lui Andrei şi trebuie să ne sfătuim.

— „Cum, adică să am nevoie să-mi apăr copilul împotriva copilului tău? Asta, dragă, nu o voi face-o niciodată! Nu eşti tu tatăl lui Titi ca şi al lui Andrei? Nu pot admite dar, ca inima ta de soţ şi de părinte să poată nedreptăţi pe oricare din noi trei.

Bine, dragă, răspunse beizadea. Odată ce mă laşi liber, voi face cum cred eu că e bine; dar trebuie măcar să-ţi arăt pricinile care m-au făcut să iau o asemenea hotărâre. Destul că moşiile de lângă Cahul din pricina depărtării lor mă silesc să le dau în posesie, neaducându-ne nici jumătate din venitul ce l-aş lua căutându-le singur. Tot aşa s-ar întâmpla şi cu acelea din Soroca, odată ce ne-am hotărât să ne aşezăm aicea. Ba am mai avea de plătit şi dobânzi grele şi parte din banii împrumutaţi, care le-ar mai scădea venitul cine ştie pe câţi ani de zile. Desfăcându-ne de dânsele, scăpăm de datorii şi cu banii ce ar rămânea aş scoate de pe aceste patru mii de fălci de aicea îndoit, iar mai târziu înzecit mai mult, decât pe acelea şapte mii de acolo. Vezi tu, dragă, că Buzdugana are mare viitor! Nu se poate ca peste câţiva ani să nu se unească Kişinăul cu Iaşii printr-un drum de fier. în acest caz, vom avea desigur şi staţie, şi vamă în apropiere, dacă nu chiar pe moşie şi venitul, precum şi valoarea pământului se vor înzeci. Apoi închipuiţi ce înlesnire pentru tine, de s-ar deschide măcar vama deocamdată, fie la Dănuţeni, fie chiar la noi în dreptul Țuţorei. Cu caii noştri ai putea fi la Iaşi, în mai puţin de un ceas, iar mai pe urmă cu trenul, nici în 20 de minute! Am şi vorbit cu cumnatul nostru de la Dănuţeni şi am hotărât să stăruim amândoi ca să ne deschidă ruşii măcar o trecătoare în apropiere.

Hotărârea luată, beizadea tocmi mi vechiu şi pentru Bnzdugaiia, dând aproape toată moşia fie cu dijmă, fio pentru strânwnrea de vite, căci numai lipsă de lume nu duceai pe acolo, învecinată cum era Buz-dugaua tot cu sute mari răzeşeşti. După co le punerii acestea la calc, plecară cu toţii înapoi la Kişinău.

Dar numai domniţa şi Titi petrecură vara la oraş, căci cneazul era mereu pe drumuri: ba la moşiile de la Soroca, ba la cele din Cahul, ba la Odesa şi mai făcu şi un drum la Petersburg.

Cât despre tânărul Andrei, el ceruse să rămâie la Buzdugana pentru a învăţa agricultura pe moşia părintească, pe care o privise de îndată ca a lui. El era acolo şi casierul, şi contabilul şi cum erau ceva bani în casă, punea patru cai la cabrioleta şi goana până la Iaşi, unde îl făcea pe bogătaşul prince-russe pe la oteluri, cu o şapcă albă de cinovnic pe cap, deşi nu era nici într-o slujbă. Cum ajungea la ultima bumaşcă de cinci carboave, punea iar caii la cabrio-leta şi goana la moşia sa Buzdugana, unde dormea pentru câte nopţi nu dormise la Iaşi. Cum se întrema bine după atâta muncă şi învăţătură agricolă, fugea iar la Iaşi, să se mai distreze! Cu aşa învăţătură adâncă despre agricultură, ajunse cu vremea cel mai mare agronom din toată diplomaţia rusească, în care a intrat mai pe urmă; iar când sună ceasul mult dorit să clironomisească Buzdugana se grăbi, prin înrâurirea ce o căpătase în diplomaţie, s-o amaneteze de două ori cât făcea ea toată şi muri mofluz.

In desele călătorii ce le făcea beizadea Alecu la Odesa, făcu cunoştinţa bogătaşului grec Bazili, om cu o spuză de copii, după cum se jeluia el singur la ori ce ocazie, fost consul general rusesc în Orient şi retras cu gradul de ministru plenipotenţiar.

Pe vremea lui, consulii din Orient, dar mai ales cei din Ierusalim, cum avusese d-lui parte să fie vreo 22 de unii în şir, pe lângă o leafă măricică şi cheltuieli de reprezentaţie ad libitum, mai puteau strânge averi însemnate, împărţind, nu pe gratis, decoraţiuni frumoase la toţi călugării mari, iar de cumva vreun Preasfânt se lăsa ademenit de Satana la cele lumeşti, plătea bietul popă cât nu-i făcea păcatul, numai ca să nu-l părească dl consul general la Petersburg. Dar cunoaşteţi zicătoarea: „Merge ca ulcica la apă până ce se sparge” şi se împlineau 22 de ani de când ulcica dlui Bazili tot mergea la apă; aşa că ambasada rusească de la Constantinopol găsi că era vreme să afle ceva din câştigurile reprezentantului său pe lângă Sfântul Scaun al Patriarhiei Sf. Mormânt. Delicaţi, cum sunt diplomaţii ruşi şi miloşi faţă de oameni cu o spuză de copii, îi oferiră dlui Bazili titlul şi pensia de ministru plenipotenţiar, numai ca să plece dlui de acolo fără scandal, pentru ca să nu închidă calea procopselii urmaşului său, care şi venise la Constantinopol, cu puternice recomandaţi! de la Petersburg. Dl Bazili care făcuse scurtă la mână, tot umblând cu ulcica la apă şi sătul de Orient, primi ca recunoştinţă această înaintare şi părăsi cetatea sfântă cu mare alai şi multe mărturisiri de dragoste, dar mai ales cu un muzeu de amintiri şi cadouri de mare preţ. în aşa întocmiri, se aşezase Excelenţa Sa la Odesa unde-şi cumpără un palat pentru muzeu şi spuza de copii. Fiind foarte zgârcit, trăia mai mult din pensie, decât din venitul însemnatului capital ce-l avea depus pe la băncile din oraş.

Din vorbă In vorbă, aflând că Mavrocosta ar fi dispus să se desfacă de şapte mii de deseatini de pă-mânt negru în Basarabia, îi spuse că ar fi dornic să le cumpere, dar că fiind om sarac şi cu o spuză de copii, nu avea trăsură de drum şi nu se putea decide să se despartă de un capital atât de mare ca plata a şapte mii de dosiatini, pe nevăzutele.

Mavrocosta îi oferi bucuros să-l ieie în trăsura lui şi-l duse pe cheltuiala sa pe la amândouă moşiile os-pătându-l cât putu mai bine. Grecul încântat îi oferi iui preţ destul de mare pentru acele vremuri, se făcură şi actele la Kişinău şi se plăti şi poşlina

Când veni vremea de plată, după care numai se putea face vodul vo vla-denie, treaba merse mai greu; nu că nu avea grecul parale, dar cum să se despartă el om sărac şi cu o spuză de copii de aşa bani mulţi?! Nu s-ar putea oare ca plata să se facă după vodul vo vladenie, parte din veniturile capitalurilor, ce le avea la bănci, parte din chiar venitul acelor moşii, în timp de vreo doi-trei ani de zile? Nu era destul că se lipsea atâta vreme de aceste venituri, el, un biet om sărac, cu o spuză de copii?

După vre o două drumuri la Odesa făcute în zadar, Mavrocosta pierdu răbdarea şi-i tăcu grecului o somaţie formala, prin care nu numai că renunţa ai mai vinde moşiile, dar îi mai cerea nişte danne-înte-resc, aproape cât preţul de cumpărătură!

Speriat să nu se vadă şi cu banii daţi, şi fără moşii, bietul grec îşi cumpără iute o trăsură de drum şi sosi în goană la Kişinău, unde după câteva ceasuri de lacrimi, de oftări şi de milogeală, plăti toţi banii până la o copeică şi intră în stăpânirea Ciripcăului şi a Cosăuţilor.

Tocmai de prin luna iulie, când se încheiase vânzarea între el şi Ba-zili, beizadea îşi trimise la Buzdugana plugurile, boroanele, uneltele toate, harabalele, boii de jug, tamazlâcul şi herghelia, începând cu ele de îndată parina pentru anul viitor, iar mobila şi toată gospodăria casnică fură aşezate, cum încăpură, în casa boierească din sat, care nu mai văzuse gri-jit sau văruit de peste douăzeci de ani. Munci biata Cc. Marghioala la Buzdugana cu aceeaşi înţelepciune şi ispravă, cum muncise şi la Ciripcău, aşa că prinţul Andrei putu să doarmă neploat şi tihnit, când se întorcea de la Iaşi.

La Cosăuţi schimbarea de stăpân trecu nebăgată în seamă, căci boierii trăind mai mult la Ciripcău, oamenii nu avuseseră când să se deprindă cu dânşii.

La Ciripcău însă fu alt cântec, mai ales când dădu satul cu ochi de Ba-zili, care chiar de cum venise să vadă moşiile, se arătase atât de ţâfnos şi de grozav cu oamenii, tratându-i ca pe arapii de la Ierusalim, încât se ridică tot satul cu femei şi copii, umplu deodată curtea şi-i spuse beizadelei:

— „ Cum, Măria Ta? După ce ne-ai scăpat de leah şi de holeră, vreai acum să ne laşi pe mâna caţaonului? Cum o să trăim noi cu dânsul? Nu-l vezi? De dimineaţă se dă ţapul dracului la om; dar mai încolo, câtă bucurie de la dânsul! Parc-ar fi păscut tot în grădina raiului, mânca-l-ar râia şi cârciagul să-l mănânce, aşa grăieşte cu omul! Altfel te purtai, Măria Ta, cu noi, măcar că eşti de neam domnesc, iar domniţa noastră de neam Sturzesc care ne-a stăpânit cu blândeţe din moşi-strămoşi! De aveaţi aşa gând rău cu noi, de ce v-aţi primejduit vieţile ca să ne scăpaţi de molimă? Să ne fi lăsat să ne ia holera pe toţi, decât să ne dai pe mâna ţapului! Să nu-ţi faci aşa păcat cu noi, că se vor scula morţii din groapă ca să te blesteme! Cu aista vedem noi c-o să intrăm în mare belea şi atunci o să ne ai pe suflet. Iaca am venit cu toţii să-ţi hotărâm, că ori rămâi aicea în satul d-tale, ori spargem satul şi venim cu toţii după Măria Ta să te găsim oriunde ai fi, că de noi nu scapi, Doamne fereşte!

Ia asta era mai boacănă decât toate! Cum putea să vie bietul beizadea cu tot Ciripcăul după dânsul, tocmai la Buzdugana, unde şi aşa numai lipsă de braţe nu ducea? Apoi te pomeneşti că grecul văzând că i se sparge satul, se lasă de cumpărătură. Băgă însă de seamă că cei care făceau mai multă gură, erau flăcăii, gospodarii mai tineri şi femeile care o boceau pe domniţa; pe când bătrânii şi oamenii mai stătuţi, oftau numai cu ochii plini de lacrimi şi plecaţi la pământ. Zguduit şi el în fundul inimii, îl luă pe grec în casă, căci holba ochii la oameni fără a pricepe ce spun şi-i zise că prea aspru s-a purtat cu dânşii de la început şi că ei ameninţă acum să spargă satul şi să-i lese moşia pustie.

— „Ce? făcu Bazili înfuriat. Te rog kneazule să le spui din partea mea că pot pleca şi astăzi cu toţii şi până la unul. Am cuvântul D-tale de gentilom, am început şi actele, nu de frica lor luă voi laşa de cumpărătură. Nu vor fi plecaţi de o săptămână că îi voi fi şi înlocuit cu hoholi de peste Nistru, oameni mai harnici decât dânşii şi cu care mă voi putea înţelege şi în vorbă. Iată Nistru, o palmă de loc! Lac să fie, că broaşte se găsesc cât de multe!

Kncazul ieşi atunci pe galerie şi le spuse oamenilor răspunsul lui Bazili, adăugând:

— „N-ar fi păcat, oameni buni, să vă lăsaţi mormintele părinţilor şi casele unde v-aţi născut şi aţi trăit până acuma, pe mâna celor de peste Nistru, pentru ca să vă mutaţi în nişte locuri cu pământ mai puţin şi lume mai multă? Acum mă căiesc şi eu că am vândut Ciripcăul, dar cuvântul nu mi-l pot întoarce şi actele sunt ca şi făcute căci mi-am pus iscălitura pe ele. Greşit-am înaintea voastră, oameni buni, şi vă rog să mă iertaţi; dar cine s-ar fi aşteptat la atâta dragoste şi recunoştinţă din partea voastră, pentru puţinul bine ce l-am putut face aicea, când cei de o seamă cu mine şi pentru care mi-am vărsat şi sângele, m-au răsplătit cu vrajbă, clevetiri şi surghiun? De bănuiam măcar, ce inimi curate şi frumoase bat în piepturile voastre, nu vindeam moşia să-mi fi dat pe dânsa de zece ori mai mult! Acuma păcatul l-am făcut, să mă ierte Dumnezeu! Apoi să vă mai spun ceva, oameni buni: străinul acesta vă vede acuma pentru întâia dată. Cum vă va cunoaşte, vă va iubi, cum v-am iubit şi noi, pentru că sunteţi buni, vrednici şi gospodari. Rămâneţi dar cu bine şi suflet curat de moldoveni cinstiţi, la vetrele voastre, în preajma sfintei voastre biserici, ca s-o apăraţi de limbă străină. Căci odată voi plecaţi şi ruşii aşezaţi pe locurile voastre, se va ruşi şi biserica lui loniţă Sturdza-Vodă, şi pe ruseşte i se va pomeni numele său de ctitor. De am păcătuit faţă de dânsa, nu vă luaţi după mine, nu vă schimbaţi locul, căci de dânsul vă este legat şi norocul, care sălăşluieşte întotdeauna aproape de mormintele părinteşti! Iaca eu mă leg să primesc pe Buzdugana, până la douăzeci de gospodari mai tineri, şi deci mai puţin legaţi cu pământul Ciripcăului, cu tocmeală însă că numai după ce se vor încredinţa că nu se pot împăca cu noul lor stăpân.

Cât ai clipi din ochi, se desfăcută din grămadă vre-o douăzeci de inşi, care într-un glas, ziseră cu toţii:

— „Noi uu vroim nici să facem aşa încercare! Rămâie cine o vrea cu ţapul! Să-i hie de bine! Dar noi plecăm după Măria Ta!“

N-avu încotro beizadea, fu nevoit să-i primească; dar la Buzdugana ajunseră abia vreo cinci-şase. Ceilalţi se răzgândiră; dar şi din cei plecaţi, doi s-au reîntors la Ciripcău după vrei doi ani de zile, atât de dulce şi atrăgător este pământul unde pentru întâia dată ai văzut lumina zilei!

La plecare tot satul sta grămadă şi descoperit în preajma bisericii, pe unde trebuia să treacă trăsura lui beizadea Alecu; dar niciun răspuns la cuvântarea lui de rămas bun. O tăcere năbuşitoare! Ochii încruntaţi sub sprâncenele stufoase şi ca o dojană tăcută pe feţele tuturora. Iar când plecă trăsura, ochii aceia o urmăriră până-n zarea dealului, ca pe o nălucire care după ce te-a îngânat o clipă, dispare şi te lasă mai stingher în luptă cu amarurile vieţii!

Să mai descriu durerea Elenuţei, când află că pământul în care se odihniau dragostele ei cele mai scumpe, încăpuse pe mâni străine?! Dai era numai începutul durerilor sale, căci în curând trebuia să răcnâie fără Titi, fără Madame Clotilda şi fără domniţa, lasată în voia cc. Marghioalei în casele din Kişinău şi să nu mai don ochii cu dânşii, tocmai după ce se vor fi clădit curţile mari dola Buzdugana!

In adevăr: odată ce se desfăcuse beizadea Alccu de moşiile dela Soro ca şi de datorii, Ktşinăul care fusese până atunci jumătate cale între acelea şi moşiile de lângă Cahul, îi venia acuma peste mână. Dela Bitzdugaun unde avea să se aşeze, erau vre-o sută de vrcsco până în Kişinău şi nici patruzeci şi cinci până la Iaşi, chiar dacă o luai pe drumul Sculcnilor. Apoi dola Iaşi aveai şosea bună până la Tecuci, de undo prin Pcchca ajungeat la Manta şi Vadul lui Isac mai repede, mai sigur şi mai tihnit, decât prin Kişinău, Tatar Bunar, sau Leova, de unde nu mai aveai nici poşta. Hotărî dar cu până îşi va clădi casele noi la Buzdugan a, să-şi aşeze familia la Iaşi şi să vadă de va putea obţine dela cei în cădere, voia de a trece numai el personal Prutul doadreptul la Țuţora. Fu foarte greu şi i se impusă să plătească şi să întreţie pe seama sa un cinovnic detaşat de la tamojna din Sculeni cu dreptul de a vămui şi percepe taxele asupra lucrurilor ce le-ar aduce anume pentru dânsul de la Iaşi. Cât despre autorităţile române, mai inteligente şi mai puţin formaliste, bine încredinţate că un om ca Mavrocosta nu era să se înjosească la rolul de contrabandist, dădură de-a dreptul ordin pichetului de la Țuţora să-l lase nesupărat să treacă şi să se reîntoarcă de câte ori va binevoi. Cu aşa înlesniri putea merge în voie bună în toate zilele să-şi privegheze lucrul la Buzdugana şi seara să fie înapoi la Iaşi. Venea cu o trăsură până la Țuţora, trecea Prutul cu o luntre şi la cordonul rusesc de dincolo îl aştepta altă trăsură. Tot aşa se întâmpla şi la întoarcere.

Cc Marghioliţa Roznovanu era pe atuncea la Paris, unde fiul său, Nunuţă, îşi isprăvea în chip strălucit cursul învăţăturii, iar fiica sa, Emma, se logodise cu contele Henri de Bouille, căpitan de stat-major în armata franceză. Cum află că fiica sa, Ruxandra, avea de gând să se aşeze pe vară la Iaşi, îi puse la dispoziţie vreo şase odăi din palatul ei din faţa Mitropoliei. Domniţa primi cu atât mai multă bucurie, că în acel palat era şi sfântul paraclis în care fusese cununată şi ea, şi toate surorile sale şi îşi botezase copiii.

Palatul Roznovăneştilor nu avea pe atuncea frumoasa faţadă de astăzi, nici acel acoperământ măreţ care te lasă să visezi la vreun impunător castel din basmele germane; îi lipsea poate ceva ca înălţime şi catul de jos nu se potrivea tocmai bine cu cel de sus, dar în schimb avea în el ceva pe care anevoie îl va mai recăpăta vreodată: viaţa şi sufletul.

Sufletul i s-a smuls, odată, cu ultima piatră a sfân-tului său paraclis!

Streşinul sub care s-au adăpostit şi au trăit în slavă mai multe rânduri de veliţi boieri moldoveni s-a prefăcut într-un impunător monument, ce parcă l-ar fi ridicat Moldova în amintirea lor! Gol, lipsit de suflet şi de viaţă, cu toată puzderia de oameni ce se perindează într-însul când slujeşte ba de primărie, ba de locaş al dreptăţii. Cât despre locaşul sfânt în care s-au botezat, s-au închinat şi s-au cununat atâtea sute de credincioşi, în zadar ai căuta măcar urma altarului său! Mare va fi răspunderea celora, care având aşa comoară n-au fost vrednici s-o păstreze deplină şi neştirbită! Veni-va poate timpul când vlăstarul născut şi botezat în legea neamului, atunci când ţara îşi va mări hotarele, îşi va alege reşedinţa sa de moştenitor la Iaşi. Atunci mândrul monument va redeveni iar locuinţă omenească şi dispărutul paraclis se va reînălţa iarăşi mai falnic de cum a fost, aducând binecuvântările cerului asupra augustului său reîntemeietor!

In locul frumosului grilaj, care desparte bătătura casei de uliţă, ca oricare proprietate particulară, erau, din loc în loc, nişte stâlpi de piatră de vreo patru-cinci palme înălţime, tencuiţi şi văruiţi şi legaţi între dânşii cu un lanţ de fier mai gros decât braţul unui om. Tot locul acela alcătuia ca o piaţă deosebită de uliţă şi în care se rânduiau birjele, trăsurile şi caretele musafirilor. Nu o dată la vreo zi mare sau vreo serată am văzut-o aşa de ticsită, încât abia îţi puteai face loc de trecere.

Faţada simplă, văruită şi cu gratii de fier la ferestrele catului de jos, avea ca şi astăzi, la mijloc, acel gang cu balcon, care serveşte de intrare de onoare. Prin alte două porţi mari, boite verde, intrai în două ganguri care duceau: cel din dreapta într-o frumoasă grădină din dosul paraclisului, având copaci mari şi stufoşi şi o pajişte mare, în mijlocul căreia un havuz de marmură primea apa de la turnul Goliei. Grădina era împrejmuită cu ziduri de un stânjen înălţime ca să ascundă grajdurile din dos. Din gangul cel din stânga puteai intra şi cu patru cai buziş în curtea palatului, unde se aflau bucătăriile, spălătoriile, ţigănimea, mămăligăria, şoproanele pentru trăsuri şi un grajd unde patruzeci de cai puteau sta în voie în şase table şi patru stănoage pentru telegari. Dar mai era o curte tot împrejmuită cu ziduri, în care se aflau bordeiul bivoliţelor, gheţăriile, fânăria şi stânjenii de lemne, socotiţi câte unul de sobă pe an.

Intreaga clădire era străbătută în toată lungimea ei, atât jos, cât şi sus, de un lung coridor, întrerupt jos de către sala de intrare, iar sus de către peristil.

Tavanul sălii de intrare era susţinut de două rânduri de stâlpi, cam prea groşi pentru înălţimea lor, dar susţineau podeaua salonului de dans, în care jucau de multe ori în voie până la cinci sute de perechi dănţuitoare. Pe coridorul din dreapta, cum intrai, erau trei odăi de-o parte şi trei de alta, ocupate atunci de către nepotul coanei Marghioala, colonelul lorgu Roz-novanu, comandantul regimentului de lăncieri; iar în fund, peste gang, era ghevghirul. Pe coridorul din stânga erau cinci odăi şi o scară de serviciu; aceste odăi erau ocupate de către Cc. Elencu, cămărăşiţa, cămara şi odăi pentru slugile de sus, iar în fund peste gangul celălalt era cancelaria cu odaia grămăticului spre uliţă, iar dând spre curte, odaia vătafului de ogradă.

La răscrucea alcătuită de sala de intrare şi cele două coridoare, se ridica scara cea mare, oare după vreo douăzeci de trepte se împărţea în două, urcându-se îndărăpt până la catul al doilea, din dreapta şi din stânga sălii de dans, care facea faţă uşii de la paraclis. Acest măreţ peristil era susţinut de nişte coloane mai subţiri şi mai elegante decât cele de jos, care imitau marmora şi erau unite între ele cu nişte parmaclâcuri de lemn boit, care nu se prea potriveau cu măreţia acestui peristil, asemenea nici pereţii zugrăviţi cu boia de apă. In noaptea de Paşti însă, când uşile paraclisului erau deschise şi toată boierimea Moldovei umplea peristilul unde se citea Evanghelia învierii, tabloul era nespus de măreţ!

Salonul de dans era mobilat după gustul timpului cu resps de matasă galbenă, mobilele în stil em-pire, policandre şi tricheluri aurite, iar între fereşti console de mahon, ca şi mobila şi cu nişte oglinzi până-n tavan. Ca să vă dau o idee despre grosimea zidurilor acestei clădiri, aflaţi că în toate odăile de sus, uşile uriaşe în două canaturi erau duble şi prevăzute cu perdele dintr-o parte şi alta, iar când se deschideau toate canaturile niciunul nu ajungea până la perdele. Acest salon cât era el de mare, n-avea decât trei uşi: una de intrare, alta în dreapta şi alta în stânga. Sus mai era şi o galerie pentru muzicanţi care îşi ocupau locurile prin o scară ascunsă în grosimea zidului.

Prin uşa din dreapta, intrai în apartamentele coanei Marghioliţa şi dai mai întâi de un salon, a cărui mobilă empire era îmbrăcată cu tapiserie; pe consola dintre fereşti un ceasornic înfăţişând un castel medieval, la poalele căruia ieşeau din două tuneluri două trenuri, care se încrucişau în sunetul unui vals nemţesc. Pe pereţi portretele în mărime naturală al coanei Marghioliţa şi al răposatului mare-vistiernic, opere scumpe plătite artistului vienez Winterhalter. Ei bine, în acest salon au jucat în iarna anului 1862-63 de la 25 până la 40 perechi dănţuitoare, căci în sala cea mare de bal nu mai era destulă boierime în Iaşi ca s-o poată umplea, aşa că n-a mai slujit de atuncea decât pentru concerte de binefacere şi odată chiar ca teatru, când artistul Luchian a jucat într-o seară cele două canţonete ale lui Vasile Alecsandri: „Clevetici şi Napoilă”. Din salonul acesta dai într-un budoar lungăreţ, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în unghi drept cu dânsul: toaleta cucoanei, camerdineria răposatului Cc. Nicolai şi o altă odaie mai mare, în care huzurea de bine madama Catrina, nemţoaica cucoanei Marghioliţa.

Din salonul acesta dai într-un buduar lungăreţ, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în un-ghiu în drept cu dânsul: toaleta cocoanei, camerdineria răposatului Cc. Neculai şi o altă odaie mai mare, în care huzuria de bine madama Catrina, nemţoaica Ccoanei Marghioliţei.

Peste coridor şi uşă în uşă cu salonul cuconiţei era sufrageria, de o mărime cu salonul, iar alăturea cu ea bufetul cât o bucătărie de mare şi unde se încălzeau bucatele venite tocmai din fundul ogrăzii. Sufrageria nu avea altă mobilă decât o masă care se lungea sau se scurta după trebuinţe şi o armată întreagă de scaune galbene, îmbrăcate pe locul şederii cu nişte chingi de reps verde, împletite de mai multe ori.

Prin uşa din stânga sălii de bal, dădeai de acelaşi număr de odăi şi toate de aceeaşi mărime ca dincolo; iar peste sală, în locul sufrageriei şi al bufetului erau alte trei odăi, ale căror ferestre dau spre grădină şi aveau aceeaşi scară de serviciu ca şi dincolo.

Apartamentul acesta fusese locuit până la moartea ei de Cc. Anica Roznovanu, mama marelui vistiernic Nicolai şi fusese lăsat întocmai cum era pe vremea ei. Acolo, apoi aveai ce vedea! Las’ că în privinţa mobilelor găseai mostre din toate stilurile: otomane, divanuri, canapele, bergere, jilţuri Voltaire îmbrăcate cu marochin, până şi scaune de cele vieneze, al căror fund se dădea frumuşel la o parte, de nu băgai seama bine, şi te cufundai într-însele până pe podele. Odată bine aşezat, n-aveai decât să baţi în palme şi alergau îndată trei perdegii, nu mai puţin, Doamne fereşte, căci doi ţineau de scaun, pe când cel mai voinic te trăgea de mâini şi în chipul acesta tot ieşeai la suprafaţă! Apoi fiecare odaie era de altă culoare, văpsită şi ea cu văpsea de apă: ba verde cu chenarele roşii (culorile Roznovăneştilor), ba liliachiu cu chenare galbene şi aşa mai departe. Minunea mare erau însă tavanurile! Fiecare tavan înfăţişa câte o scenă mitologică, ca de pildă: moartea lui Icar, carul lui Apolon, ori Venera ieşind din fundul mării cu patru cai buzişi. Ca regulă estetică, mările erau cafeniu-deschis, cu alb pentru a înfăţişă spuma valurilor, munţii erau vineţi, cu verde-închis la margini, pădurile şi cerul albastre, caii verde-deschis, iar zeii bolnavi de galbanare, mai ţineau, săracii, policandrul de lemn aurit al odăii, în dinţi. Numai tata Joe scăpase de această angara, poate unde prezida Olimpul în salonul coanei Anica şi policandrul fiind mai mare i se aninase numai de buric ca să i se poată vedea mai bine cinstita faţă! Apartamentul acesta era pus la dispoziţia familiei Mavrocosta! Astfel era palatul Roznovanului în anul mântuirii 1861 şi cu mulţi ani în urmă.

CAP. XVI
Iaşul sub Cuza-Vodă

Incă de pe la mijlocul lui aprilie, cneazul pusese prima piatră de temelie a nouei sale reşedinţe la Buzdugana, iar după Sf. Costantin, îşi duse familia la Iaşi, pentru ca s-o aşeze acolo.

De cum trecu Prutul la Sculeni, micul Titi se simţi de îndată că intră într-o lume nouă, mai frumoasă, mai apropiată de firea lui, mai deschisă şi mai veselă decât aceea pe care lăsase la Kişinău şi chiar dincolo de Sculenii ruseşti.

D-nul căpitan de pont era îmbracat ofiţerii francezi, pe care-i văzuse Titi zugrăviţi în „L’ ilustration Universelle”, era zâmbitor şi amabil, nu vorbea ruseşte, ci numai moldoveneşte, amestecat însă cu multe cuvinte franţuzeşti, poate şi din pricina uniformei.

D-nul şef de vamă, un băiat blond, cam ciupit de vărsat şi foarte vesel, Cc. Grigore Guriţă, care de îndată se jucă cu Titi până se schimbară caii. Cu toate că era şi el cinovnic ca şi Upravliaiuşcii de dincolo, nu purta nici mun-dir, nici şapcă cu cozoroc.

Numai grănicerul de pază la mal, nu-i prea plăcu cu mantaua lui zdrenţuită, roasă, cu două rânduri de nasturi, din care lipseau aproape jumătate şi cu căciula lui rotundă, învelită cu o muşama cojită, de parcă era o cratiţă veche cu fundul în sus, împestriţată cu funingine şi cenuşă! Apoi sub manta era îmbrăcat ca de plug, cu cămaşă, brâu, iţari şi opinci în picioare! Aşa erau îmbrăcaţi pe atuncea premergătorii falnicilor dorobanţi, care nu ştiu de erau şi ei mult mai eleganţi la 77, numai că li s-a înlocuit cratiţa de pe cap, prin căciula lui Mihai Viteazul.

Apoi nici caii de poştă nu erau înhămaţi ca dincolo: tot doi câte doi în şir, cu câte un surugiu călare la patru cai, însă mergeau ca vântul şi surugiii chiuiau şi plesneau cu harapnicele, de-ţi era mai mare dragul să-i auzi.

După ce trecură podul de pe Jijia, ale căruia podele se mişcau ca clapele unui clavir, urcară cam din greu un deal mare şi împădurit, lăsară drumul poştei la dreapta şi tot urcând dădură pe un drum prundit cu îngrijire şi umbrit de nişte copaci bătrâni; trecură apoi pe dinaintea bisericii din parcul de la Stânca şi puţin mai înainte pătrunseră prin o poartă din gratii de fier într-o alee încântătoare care tot printre florărie, păjişti, crânguri şi ronduri de flori, te ducea la scara reşedinţei de vară a Roznăvăneştilor, care nu era nicicum mai mică decât palatul lor de iarnă de la Iaşi.

De cum urcai scările de afară, intrai într-o măreaţă sală cu lespezi de marmoră pe jos, boltita de altfel ca tonte odăile acelui cat, a având şi ele pe la toate ferestrele gratii groase de fier ca şi la palatul din Iaşi. Sala aceasta de intrare era despărţită prin un geamlâc înalt până-n tavan, de sufrageria de vară, care da în partea grădinii şi tot atât de mare ca sala, mobilată întocmai ca sufrageria, pe care am mai descris-o în capitolul precedent. Atât numai, că pe pereţi erau atârnate patru pămătufuri mari din pene de păun, cu care perdegiii în timpul mesei faceau vânt şi alungau muştele. în aceste două încăperi, oricât de mare ar fi fost căldura afară, domnea o dumnezeiască răcoare.

Tot ca la Iaşi, casa era străbătută în toată lungimea ei, atât jos cât şi sus, de un lung coridor, unde dădeau uşile tuturor odăilor precum şi scările de serviciu. In stânga şi de curo intrai în sală, ora scara de onoare care te ducea la catul de sus. Acolo aceiaş Împărţire ea jos, cu deosebire însă eă odăile corespon-deau şi între ele prin uşi, iar cât ţinea jos sala de intrare şi sufrageria de vară, sus ora salonul mare, o imensă încăpere lungăreaţă, primind lumina din ambele salo capete şi având câte un balcon mare la fie care capăt.

In toată clădirea aceasta, în zadar ai fi căutat o bucătărie. Bufete erau vreo două, alăturea de sufrageriile lor, mari cât o bucătărie. Am zis două bufete pentru că tot două erau şi sufrageriile, căci mai era una zisă de iarnă, în catul cel de sus. Ca să te întâlneşti cu locaşul unde se găteau bucatele boiereşti, aveai de călcat o bucată bună de loc, pentru ca să dai de heiuri; dar ce are a face! Nu erau ţigani destui ca să care la bliduri sub privegherea dlui bucătar, care le mai încălzea puţin la bufet înainte de a le da la masă?

In lipsa stăpânei, primirea o făcu Cc. Safta, cămărăşiţa, o băbuşcă zdravănă, sănătoasă şi pătrată, ca să nu zic cubică; aceasta o cunoştea pe domniţa de când era copilă şi-i zicea şi acuma duduie. Legată la cap cu un tulpan negru, tocmai de când o lăsase în văduvie răposatul d-lui, veşnic cu o fustă neagră, cămaşă de in şi papuci căleaţi pe care îi şlepăia umblând din colo în colo după treabă, bălăbăind în mâini nişte chei mari care sunau mai dihai decât clopoţeii de la sania boierilor.

Cât ai clipi din ochi, masa era pusa în sufragerie cu mămăliga ţa boierească înotând în unt proaspăt, smântână, brânză zburată, pui fripţi, vin vechiu de Cotnar şi de Stâncă, fragi, cafea şi vutcă de sacâz, specialitatea Cc. Saftei.

Pe când se odihneau boierii după masă, Titi însoţit de către unul din cei şase puşcaşi, care făceau strajă cu schimbul, câte doi pe săptămână, se duse în primblare prin grădină şi parc.

Grădina aceea de-ar fi avut apă ar fi întrecut poate şi cele mai frumoase parcuri din Europa, dar în lipsă erau 24 de sacale în câte doi boi şi 24 de flăcăi, care nu aveau altă treabă, decât să care dimineaţa şi seara apă de la Jijia.

Chiar în faţa caselor era o instalaţie lângă o piramidă de flori, unde boierii îşi beau cafelele după masă, în cântecul păsărilor din parcul de devale, bucurându-se de frumoasa privelişte a Jijiei, a şesului şi a orăşelului Scule-nii de dincoace. De acolo te duceai la umbra copacilor şi prin nişte pajişte cu bordure de flori şi de trandafiri, până la aşa-zisă grădina conaşului, unde sub o boltă de iederă, bietul Nunuţă când era copil mergea să-şi înveţe lecţiile. Din partea cealaltă a instalaţiei de dinaintea casei, mai era puţin mai departe un soi de belveder cu lespezi de marmoră, de unde zăreai Prutul, Sculenii de dincolo şi arăturile din Basarabia; apoi iar pajişte cu bordure de roze şi de flori, până înspre biserică, pierdută într-o mare de verdeaţă, de nu-i mai zăreai decât clopotniţa albă cu crucea aurită în vârf. Dincolo de biserică şi mai la fund se facea o alee mare de nuci şi de castani, unde era un joc de popiei tot pentru micul Nunuţă Roznovanu. Dar chiar lângă biserică, ascunsă de o adevărată pădure, era o poiană unde dormeau somnul cel veşnic sub nişte cruci înnegrite de vreme, sub moviliţele acoperite de iarbă şi de flori de pădure, rânduri de slujitori credincioşi, care după ce trăiseră o viaţă de om sub umbra stăpânului îşi înveliseră trupurile pentru totdeauna în ţărâna lui cea neagră de la Stânca. Mai era un cavou şi în biserică, dar nimene nu fusese încă înmormântat acolo, căci familia Roznovanu avea cavoul ei în vechea Mitropolie a Moldovei. Cine s-ar fi gândit pe atuncea că tocmai acel copil răsfăţat, pentru care se făcuse grădina cuconaşului şi popicile, era menit să doarmă stingher în cavoul de la Stânca, păzit de mormintele acelor slugi credincioase! Pe când oasele iubitei sale mame, ale marelui vistiernic şi ale atâtor moşi, strămoşi au fost duse fără voia lor în biserica muscălească de la Roznov! Pace sufletului aceluia, care a făptuit în viaţă o asemenea nelegiuire!

De te coborai în parcul alcătuit din diferite neamuri de copaci, te-ai fi putut crede în fund de codru bătrân şi la o poştă de orice locuinţă omenească, de nu erau drumurile foarte bine întreţinute şi meşteşugit săpate, aşa ca să poţi sui sau coborî fără osteneală pantele cele mai repezi. Apoi din loc în loc, bănci rustice pentru odihnă. într-o poiană, pe un dâmb, era un chioşc chinezesc, iar puţin mai departe într-o altă poiană, ruinele unui castel medieval, cu temeliile lui de piatră necioplită acoperită cu muşchi, cu două „inpace” cu gratiile lor de fier, cu lanţuri prinse în zid de nişte inele şi în care seniorii din Evul Mediu ferecau în lanţuri şi închideau pe vrăjmaşii lor. Totul era asa de bine imitat, că mai anii trecuti un turist român, care avuse prilejul să le viziteze, îmi aducea ca dovadă despre cruzimile boiereşti din trecut rămăşiţele vechiului castel roznăvănesc de la Stânca, unde se văd încă fioroasele temniţe în care-şi ţineau în lanţuri pe sărmanii lor clăcaşi, până ce mureau bieţii oameni de foame şi de sete!

După ce mai trecu arşiţa, cam pe la toacă, faetonul lui Mavrocosta trase la scară şi după ce her Franz Richter, capul grădinarilor şi autorul fioroaselor ruine din parc, oferi domniţei un frumos buchet de flori, plecă trăsura în pocnetele harapnicelor şi în sâsâitul roţilor, pe prundişul aleii care ducea spre Iaşi. Aşa că ajunse cu bine la rohatca Copoului, tocmai în toiul plimbării şi în vreme ce muzica militară din Grădina Publică mângâia, cu ariile sale cele mai dulci, pe cei patru lei deşălaţi de către groaznicul bolovan de piatră pe care crudul Mihalache Sturdza Voievod l-a aşezat fără de milă pe spinarea lor, chiar înainte de a se mazili şi de sub care n-au mai putut scăpa nici astăzi!

Pe la ceasurile cinci d.a. în sus, Podul-Verde, cum se numea pe atuncea, era fermecător. Verde prin copacii grădinuţelor din faţa caselor frumoase, clădite pe amândouă laturile lui, el era pavat din proaspăt până la rohatcă, cu piatră cubică (de altfel ca şi uliţa mare, care se prelungea fără schimbare de nume, de la casele Cc. lui Elencu Sturdza (actualul Tuffli) şi până la vechea curte domnească. Foia de lume şi de trăsuri. Echipajii bogate, cu livrele sclipitoare, birje mai frumoase decât ale muscalilor bu-cureşteni de astăzi, ofiţeri călări, în frumoasele lor uniforme de lăncieri, sau de husari albaştri, cavalcade de amazoane, lume multă şi bine îmbrăcată pe trotuare, căci pe jidani îi întâlneai numai sâmbăta, mergând cârduri, cârduri cu căciulile lor de blană de vulpe şi balabuştele cu peruci de mătasă după dânşii. într-un cuvânt, întregul Iaşi se ducea la deal să se răcorească. Doar calici să nu fi întâlnit, dar îi găseai şi pe aceştia din belşug pe la răspântii! Și toată lumea aceasta o întindea până la lagărul soldaţilor, unde cânta altă muzică pe un tăpşan de iarbă verde, din dosul grădinii lui Ghica-Vodă.

Pe cine nu întâlni şi nu salută familia Mavrocosta de cum intră trăsura pe pavaj?! Coco Sturdza, lancuşor Canta cu Cc. Catinca, Vasile Alexandri, Neculai Docan cu familia, aga Alecu Beldiman cu monoclul, Moruzi Izvoreşteanu, pe atunci ministru, şi câţi alţii! Cam prin dreptul teatrului naţional, gardistul făcu semn surugiilor să se dea în lături şi să se oprească; apoi se văzu viind călare un colonel de husari albaştri în mică ţinută, urmat de un alt ofiţer cu eghilete de aghiotant şi chipiu alb cu vipuşca vişinie, iar puţin mai în urmă un sergent de lăncieri urmat de doi oameni, tustrei în mare ţinută.

Cum dădu cu ochii colonelul de Mavroeosta, care recunoscându-l se sculase în picioare, se dădu cu calul lângă trăsură şi plecându-se îl luă pe beizadea de gât sărutându-l, apoi îl întreabă:

—„Unde tragi Alecule?ˮ

—„La soacra mea Roznovanu, Măria Taˮ, răs-punse Mavrocosta. căci mândrul colonel de husari, nu era altul decât Alexandru Ion I-iu domnitorul Principatelor-Unite.

—„Să mă aştepţi dragă prietenie, făcu Vodă urmându-şi calea. „Să ştii că pesta doua ceasuri sunt la tine. Avem multe de vorbit împreună!ˮ

Și în adevăr! Nu trecusă două ceasuri şi sosi Vodă Cuza la palatul Roznovanu într-o frumoasă trăsură, cu tradiţionala liorea roşie a domnitorilor Moldovei.

Ce s-o fi vorbit între aceşti doi prieteni de copilărie, nu s-a ştiut niciodată, căci se închiseră de îndată într-un salon, ale cărui uşi erau după cum am mai spus duble şi prevăzute cu perdele din ambele părţi. Atât pot spune că la ieşire erau amândoi cu lacrimi în ochi şi coborând scările peristilului Cuza îi spuse lui Mavrocosta:

—„ Tu, Alecule, ar fi trebuit să trăieşti în evul „mediu, pe timpul cavalerilor!... Câtă deosebire între „tine şi cei ce mă înconjoară! Tu jertfindu-ţi drago-„stea şi fericirea unui scrupul cavaleresc, ei gata în „tot ceasul să mă vândă, lăsându-mi ponosul greşalelor „pe care ca om muritor ce sunt, nu le voi putea în-„lătura şi lucrând pentru ca istoria să-i îmbrace cu „faptele cele mari ce le-aş putea săvârşi! ce le-aş putea săvilişi!

Chiar a doua zi plecă Vodă Cuza la Bucureşti, unde-şi avea de acum reşedinţa.

Să revenim, vă rog, la micul Titi, care se găsea foarte fericit în Iaşi. Decât buna lui prietenă Elenuţa, pe care era încredinţat c-o va vedea în curând la Buzdugana, ştim că nu lăsase nicio dragoste în Kişinău. Chiar acolo, tot în limbile lui obişnuite trăise, vorbind franţuzeşte cu părinţii şi cu ruşii cei mari, moldoveneşte cu Elenuţa, cu slugile şi cu câte un boier basarabean care nu vorbea franţuzeşte (căci mai întâlneai şi de aceia pe atunci). Astăzi nu mai vorbeşte vreunul franţuzeşte, căci toţi grăiesc ruseşte, chiar atunci când nu le prea încape în cerul gurii armonia acestei dulci limbi. Ruseşte grăia doar cu Anton vizitiul, dvornikul şi cu câte vreun negustor când cumpăra jucării în târg. Chiar copiii generalului Șlioţkin aveau guvernantă franceză şi tot pe franţuzeşte se înţelegea cu dânşii. Din dragoste pentru bietul Conobca Smocrovici, se alesese cu vreo două fabule de ale lui Krâlov, pe care le spunea cu adevăratul accent rusesc, dar se silea să le uite şi pe acelea, de ciudă că ruşii îl spânzuraseră pe dragul lui Conobca. între Buzdugana şi Chiripcău iarăşi nu mai era nicio deosebire, îi părea rău, nu-i vorbă, după Nică şi Neculai ai Iui Eremia, după Todirică a Casandrei, şi după alţii; dar găsi şi în Buzdugana prieteni de joacă, tot aşa de deştepţi şi de ascultători.

Acum că era mare (de unsprezece ani, vă rog), Iaşul i se părea mult mai frumos de cum îl lăsase pe când era mititel! Era altă lume pe aicea! Avea o grămadă de unchi şi de mătuşe care-l răsfaţau şi care nu sămănau nici pe departe cu ruşii din Kişinău. Veseli, eleganţi şi bine-crescuţi, aşa cum îşi amintea el de moşul Petrache şi de mătuşica Profiriţa! Apoi mai avea o sumedenie de verişori, verişoare şi prieteni de-o creştere cu dânsul, ca de pildă: Petrişon Mavrogheni, băieţii lui Dumitrache Mavrocordat şi alţii. Aveai cu cine te înţelege şi cu cine te juca! Nu ca alde Șlioţkin şi Vinogradski! Chiar în catul de jos al palatului, locuia unchiul său Iorgu Roznovanu, colonelul regimentului I de lăncieri şi în antret stătea de planton brigadierul Borş, cu care se împrietenise straşnic şi care avea ordin să-l escorteze când se ducea la Copou călare pe micul său Malcic adus anume din Kişinău. Bine înţeles că la colonel veneau toţi ofiţerii regimentului, care-l îndrăgiseră pe Titi şi-l luau cu dânşii la cazarmă.

Ce frumos regiment, mai era şi regimentul l-iu de lăncieri sub Cuza-Vodă!

Toţi caii erau negri, de aceeaşi mărime şi aceeaşi nuanţă, afară de muzică şi trompete, care încălecau pe cai suri. în mare ţinută, lăncierii aveau pantaloni albastru-închis, cu lampasuri roşii ca ai generalilor de astăzi; tunica scurtă, la fel cu pantalonii, încheiată prin două rânduri de nasturi galbeni, între care era un plastron roş ce se prindea numai când lăncierii erau în mare ţinută; epolete franceze de lână galbenă pentru trupă şi de aur pentru ofiţeri; chivera era roşie şi în patru colţuri, în partea ei de sus, iar de la jumătate era de piele neagră, purtând în faţă stemele unite ale Moldovei şi Valahiei. De unul din cele patru colţuri ale chiverei era aninată o coadă de cal albă şi reţinută printr-o copcă, pentru ca să nu fluture în vânt, iar de alt colţ atârnau două fireturi de lână sau de aur, care după ce treceau după umărul stâng, se ridicau după gât şi veneau să se isprăvească pe plastronul roş prin două canafuri împletite şi cu ciucuri. Cozile de la chiveră erau roşii pentru muzică şi trompete; comandanţii de divizioane aveau penajul tricolor, iar şeful regimentului egreta albă de comandant de corp aparte: Roznovanu o avea din coadă scumpă de bâtlan. Mantalele erau de postav alb sau de aba albă pentru trupă, iar armamentul se alcătuia din o sabie de cavalerie, pistoale şi lancea cu flamura bicoloră albastru şi roş; în sfârşit şabracurile la fel cu pantalonii şi cu acelaşi lampas roş.

In mică ţinută chivera era învelită sus, până la jumătate, cu muşama neagră, cu pampon la vârf; tunica n-avea plastron, nici epoleţi, iar gradele ofiţereşti se însemnau cu trese subţiri de aur, care pornind de la bentiţa mânecii, se ridicau până aproape de umăr, aşa că tunica cu epoleţi nu putea servi şi la mica ţinută. De asemenea, erau două lădunci: cea de mare ţinută, susţinută de o bentă de aur cât palma de lată, şi cea de serviciu prin o curea de piele roşie, bătută cu ţinte galbene. în sfârşit, pantalonii erau strânşi pe vine, de postav ser şi bazonaţi până jos, peste cizmă. Când trupa era fără chiveră, sau în ţinută de grajd, purta plecată pe o ureche eleganta bonetă franceză (bonet de police), iar ofiţerii - chipiu şi chiar bonetă, cu gradul şi canatul de aur. Era ceva elegant şi cochet, foarte departe de practica, dar urâta capelă de astăzi, cu cozoroc de postav şi urechelniţă.

In asemenea chip trăi Titi toată vara aceasta, pe când părinţii lui, silind clădirea nouei lor reşedinţe, erau hojma între Buzdugana şi Iaşi. Lăsat mai mult în paza colonelului şi a ofiţerului regimentului de lăncieri, avea locul său în front la stânga colonelului, iar în marş între colonel şi comandantul primului divizion; cunoştea toate formaţiunele, toate comandele şi îşi mai permitea şi critice militare, spre mai marele haz al tinerilor ofiţeri.

Și toată ofiţerimea aceasta, hirotonisită în mare parte de caimacanul Vogoride, fără nicio şcoală (afară de câteva excepţiuni, ca de pildă colonelul, maiorul Dădu Filipescu, sublocotenentul lacob Lahovary şi câţiva alţii) şi-au sfârşit carierele ca ofiţeri instruiţi, de mare valoare, comandând regimente, brigăzi şi chiar divizii în faţa inamicului. Voiţi câteva nume? Zefcari, Radovici, Vârnav, Chiriţescu, Formac, Tăutu şi alţii care-mi scapă.

Colonelul Roznovauu, plecă la Bucureşti pentru vreo trei săptămâni, să se însoare cu fata Câmpineanului şi se reîntoarse cu dânsa „în prea scurtă vreme”, după cum suna un cântec ieşit atunci la modă, de mult ce-l cânta muzica lăncierilor. Ca muzică fusese compus de domnul capelmaistru lacobşiţ, iar cuvintele chiar de însuşi domnul colonel, de focul logodnicei sale, pe care o lăsase în Bucureşti, silit să-şi conducă regimentul la Iaşi, unde-şi schimbase garnizoana.

Primul flugelcorn (un bohem) îl cânta cu atâta foc şi sentiment, că parcă desluşeai şi cuvintele, de le ştiai pe de rost de mai înainte. lată-le:

Cu fo-o'o-o'oc, şi cu-u amor, tunau toate alămurile regimentului şi tot în torţe armonizate, mă rog, de era tare frumos! Acest cântec era nepot drept de frate cu boia Roznovauului, de care am vorbit în alt roman. Adică numai tu ce priveşte poezia, căci modemul adio era pus pe note nemţeşti, cu armonia şi contrapunctul lor fără greş, pe când vechia horă ieşise armonizată gata din urechi ţigăneşti, Deh! aşa se transmite uneori muza poeziei, din spiţă ’n spiţă la unele oase mari! Odată ce este ştiut că românul se naşte poet, cam de ce nu s-ar uaşte în asemenea întocmiri şi câte im boier velit?! Adică ce mi-au fost Donici şi Conachi? Nu tot români, poeţi şi boieri de protipendadă, ca şi Roznovăneştii? Molima aceasta naţională nu l-a împiedicat deloc pe bravul nostru colonel să-şi comande o brigadă de trei regimente peste Dunăre, să fie la timp cel mai activ prefect de judeţ şi să prezideze senatul României sub M.S. regele Carol; dar mai ales să fie sufletul cel mai bun şi cel mai nobil din câţi am cunoscut!

Mai era în garnizoană un divizion de jandarmi călări, fostul regiment de jandarmi al lui Vodă Ghica, îmbrăcat acum în uniformă de husari albaştri şi (după unire) având celălalt divizion detaşat la Bucureşti. Ca arme avea sabia şi carabina şi ca comandant - pe frumosul colonel Duca.

Ca infanterie era regimentul l-iu de linie, muntenesc, sub comanda neuitatului colonel Solomon. Alcătuit din două batalioane, pe lângă steagul tricolor, mai purta încă şi atuncea steagul muntenesc. Uniforma era ghotra albă franceză peste papucul godll-lot, pantalonul jumătate larg, de postav ser, cu vipuşti) roşie, tunica albastru închis cu un rând de nasturi, epolote de lână pentru trupă şi de aur pentru ofiţeri. Chivera franceză de piele neagra, cu pampo-nul tricolor în uiarc ţinută, ori învelită In muşama. Tresele erau numai la mica ţinută şi pe mantalele albastre cu glugă. Eşarfe nu erau. Armamentul ora: cartuşiera care se purta dinapoi sub raniţă, baioneta-sabie şi puşca gvintuită, care făcuse minuni la Solferino împotriva austriacilor. Se spunea că pentru toată ţara mai erau cinci regimente de linie, din care două la Bucureşti, unde era şi un alt regiment de lăncieri la fel cu întâiul, numai că tot ce era roş la acesta, era alb la celălalt şi cozile de la chiveră erau negre. Ba se mai înfiinţase de curând în Bucureşti şi un batalion de bersaglieri. La Iaşi însă nu era altă infanterie decât regimentul colonelului Solomon, iar la părăzi mai apăreau şi pojarnicii cu chivera latină de alamă galbenă şi un penaj roş la o parte. Aceştia, formaţi în batalion, după ce defilau mai falnic şi decât linia, se întorceau în pas gimnastic la tulumbele lor, Doamne fereşte, de-un foc!

Ca artilerie, ţara toată nu avea decât şase tunuri lăsate amanet de nemţii lui Coronini, dar se aşteptau alte 36 gvintuite de la Paris. Cavaleriştii însă îi cicăleau pe ofiţerii de artilerie cu noul regiment ce se înfiinţase la Bucureşti, zicând că bateria 1 avea numai tunurile, a 2-a chesoanele, a 3-a caii şi a 4-a hamurile. Adăugau răutăcios că se mai aşteptau numai trei lucruri pentru ca să se completeze armamentul: tunurile de la Paris, caii din Rusia şi ieşirea din şcoală a vreo două-trei promoţii de ofiţeri, căci oamenii erau în completul lor la borş şi la mămăligă!

Mai trebuie spus că pe fiecare armă era potricălit un „R”. Francezii de la care fuseseră scump cumpărate, tălmăceau rostul acestei litere cu o atenţie delicată, învederând că arma fusese făcută anume pentru România. Ofiţerii însă, care-şi făcuseră studiile militare în Franţa, şopteau că era ştampila pe care comisiunea de recepţie a armatei franceze o punea pe armele defectuoase şi respinse R: refusé.

Pentru comanda celor două batalioane şi şase es-cadroane care alcătuiau garnizoana Iaşilor, în vara aceasta, nu erau de cât trei generali şi anume:

Generalul Toderaş Balş, boier velit, bătrân şi cu experienţa războaielor, poate unde a privit din Baragan cum n-au putut lua ruşii Silistra de peste Dunăre.

Dl general Ghica Gheorghe, tot boier velit, dar tânăr şi focos. Acesta, pe când comanda regimentul de Galaţi, dăduse probe de energie, intrând în biserica greacă cu cal cu tot şi tăind harcea-parcea pe o sută de Epami-nonzi, Alcibiazi şi Temistocli, toţi din Chefalonia. La drept vorbind, d-lor se cam obrăzniciseră, voind musai să facă Epanastasis ca la 1821! Ha-ha! să ne declare resbel regele Heladei. De asta însă Vodă Cuza nu se nelinişti deloc, unde află că Maiestăţii Sale nu-i lipsea decât ceva baruti şi drahme pentru aşa ceva. Dar să nu mi se apuce şi rusul să ceară satisfacţie pentru nelegiuirea făptuită într-o biserică pravoslavnică? Atunci ca să satisfacă pe ruşi, care erau aproape bată-i să-i bată şi să nu umilească armata, Vodă dădu regimentul de Galaţi unui alt colonel mai blajin, iar pe Ghica îl numi general la Iaşi, unde-şi avea omul edecurile şi gospodăria în strada Goliei.

In sfârşit, generalul Iacovache, care poate unde nu era boier de protipendadă, muncea pentru ceilalţi doi.

Cel dintâi se îmbrăca de general numai când era paradă mare, vremea sigură şi frumoasă; pe cel de al doilea îl întâlneai mai mult la Bolta-Rece, iar pe cel de-al treilea nu-l întâlneai nicăiere..., numai atât că te pomeneai cu dânsul când îl aşteptai mai puţin.

De le povestesc aceste toate aşa cum le ştiu şi le-am văzut, nu este pentru a lua în râs iubita noastră armată; ci, dimpotrivă, pentru a-i da un titlu de glorie mai mult. Pentru ca ofiţerimii descrise aicea să-i datorim neatârnarea (bineînţeles că nu vorbesc de generalii care nu mai erau pe timpul războiului), câştigând-o nu numai prin bravură, dar şi prin valoarea şi cunoştinţele ei militare, dovedite în faţa inamicului, câtă muncă, sârguinţă şi devotament i-a trebuit, multă şi îndelungată vreme! Câtă dragoste de patrie! Iar voi, tineri ofiţeri, ieşiţi din şcolile noastre de aplicaţie şi de război, mândrindu-vă cu drept cuvânt de titlul vostru de ofiţeri români, gândiţi-vă, că marii voştri premergători erau umiliţi în tot ceasul şi batjocoriţi de către ai lor cu poreclele trântori şi de săbiuţe. Ei bine trântorii cu săbiuţele lor, v-au croit vouă un peticei de glorie, pe care nu ştiu de-l veţi putea mări.

După cum am arătat mai sus, toţi ofiţerii de la regimentul de lăncieri avură parte de frumoase cariere. Numai bietul Titi, săracul, fu nevoit să părăsească frumosul lui regiment, căci tata îi adusese un profesor francez, care se pretindea foarte învăţat, dar care-l încurcă aşa de rău cu gramatica franceză şi cu regulile participiilor, încât nu numai că nu le dădu niciodată de rost, dar mai uită ce brumă îl învăţase domniţa. Ceea ce învăţă însă mai bine, era să spuie şi minciuni, căci marele învăţat zbiera la dânsul de-l băga în sperieţi şi-l mai şi snopea în bătăi. Bietul copil nici nu îndrăznea să crâcnească, pentru că auzind pe tatăl său povestind cu haz, câte bătăi mâncase de la dascălul grec de pe vremuri, credea că aşa se învaţă carte pe lumea asta.

In timpul acela părinţii lui isprăviseră casele dela Buzdngana. care cran foarte frumoase:

Pe un soclu de doi metri înălţime se ridica o impunătoare clădire în stil românesc curat, ca la Roznov sau Paşcani, cu ceardacuri de piatră unite între ele cu galerii largi şi cu stâlpi de piatră la fel cu ale ceardacurilor. Acoperământul era de olane, înalt, ţuguiat, în patru ape şi cu un streşin care trecea cu mult peste galerii şi ceardacuri; până şi scările de intrare aveau acoperământul lor deosebit, cu stâlpi mai mărunţei de piatră din trei în trei trepte şi fiecare ceardac avea câte o astfel de scară. Poarta, precum şi zidul înconjurător, erau ca la unele mănăstiri, prevăzute cu streşine de olane, dar casa fiind pe dâmb, nu i se împiedica prin aceasta frumoasa vedere. în dosul casei erau heiurile tot la fel. De o parte era via de care am mai pomenit, iar de cealaltă un frumos parc, ceva mai mic decât acel de la Stânca. Nu mai vorbesc de odăile care erau multe, mari, înalte în tavan, luminoase şi mobilate cu un gust deosebit.

Bietul Titi însă nu avea decât foarte rar prilejul să se bucure de frumuseţile acestea, căci franţuzului neplăcându-i să stea la ţară şi mai ales sub ochii domniţei şi ai slugilor, declară că dacă nu i se lasă copilul cu desăvârşire pe mâna lui, ferit de orice înrâurire străină, fie chiar a părinţilor, mai bine se retrage. Bieţii părinţi, de teamă să nu piardă aşa om învăţat, care publicase, mă rog, şi o carte de istorie, se grăbiră să-i închirieze o casă la Iaşi, tocmai deasupra râpei Privighiţoaiei, unde putu d-lui să-şi facă mendrele în voie. Cu mare greutate primi să i se dea lui Titi ca să-l îngrijească pe cunoscutul nostru prieten lenacache Stamati, nedespărţitul până atunci camardiner al lui beizadea. în aşa chip trăi bietul copil vreo doi ani de zile, învăţând la participii şi a spune minciuni ca să scape de bătaie. Ba mai învăţa în ascuns „Doine şi lăcrămioare” pe care le cânta potrivindu-le cu toate ariile pe care le cunoştea, căci avea o voce frumuşică de soprano, o bună memorie şi o ureche foarte muzicală. Cunoştea pe de rost tot teatrul lui Alexandri, iar de la lenacache, un bun român, învăţase multe legende din istoria noastră, precum şi dragostea de neam.

Titi îşi iubea părinţii, pe unchiul Nunuţă, pe mătuşele Zoe, Eliza şi Măricel din tot sufletul lui de copil. Bunica sa însă era pentru el ceva aparte, ceva supraomenesc, mai mare decât toţi, care poroncea chiar şi mamei şi pentru care nu puteai avea decât evlavie. Și cum i s-ar fi părut altfel când cucoanele cele mai mari şi mai simandicoase erau departe de a o ajunge nici în frumuseţă, nici în măreţie? S-o fi văzut duminica, trecând prin vastul peristil, înconjurată de fiul, ginerii, fiicele, nepoţii şi musafirii ei, îndreptându-se spre paraclis! Părea o adevărată împărăteasă în mijlocul curtenilor săi! S-o fi văzut intrând în clipa când diaconul cerea prima binecuvântare. Se plecau toţi în aşteptarea binecuvântării preotului, dar evlavia cu care s-apleca ea, nu o putea avea nimeni!... Dar mai ales măreţia cu care se ridica şi trecea la strană! Parcă ea se plecase pentru toţi şi primise binecuvântarea cerului, nu de la preot, ci de la însuşi Dumnezeu pentru dânsa, casa ei, dragostele şi vlăstarele sale! S-o fi văzut în noaptea de Paşti în acel peristil ticsit de tot ce laşul avea mai frumos şi mai distins, căci multă boierime mai rămăsese în Iaşi între anii 1861 şi ’63! Tot ea îi întrecea pe toţi şi pe toate! Nu în lux, căci doar purta o rochie gri-deschis de mătasă în astfel de împrejurări, cu un singur trandafir natural pe voalul ei de văduvă. Cine însă s-ar fi putut asemui cu dânsa în măreţie? S-o fi văzut în sfârşit pe la serate sau pe la baluri, fie la dânsa sau fie la alţii. Tot ea părea cea dintâi! Titi îi destăinuia toate micile sale dureri de copil, pe care nu le spunea nici mamei sale căci pe cât era de măreaţă, pe atâta era de bună şi apropiată; dar nu îndrăznea niciodată să-i mărturisească bătăile ce le mânca de la franţuz. Mai mult: de s-ar fi aflat cumva de la alţii, cred că ar fi îndurat mai bine moartea, decât să ştie bunica aşa ruşine.

Iernile acestea 1861-62-63 fură foarte însufleţite. Societatea se aduna mai des la Didiţa Mavrocordat şi mai rar în salonul cel mic de la Roznova-nu; dar ce lume! La Toderaş Balş se dau numai mese care începeau devreme şi se isprăveau târziu de tot, căci nu erau decât 12 feluri la masă. Și să nu te fi încumetat cumva să nu guşti din vreun fel de bucate, căci se facea foc dl general. Bal nu da decât unul pe an, de ziua d-sale Sf. Toader. Fiind însă că acel sfânt cade în postul mare, mitropolitul îşi trimitea regulat cioclii ca să-i alunge muzica ori lăutarii. Bieţii ciocli ieşeau totdeauna bătuţi de ţiganii boierului, ori de slujitorii hătmăniei, când era Cc. Toderaş Balş hatmanul mare. A doua zi, punea patru cai la butcă şi se ducea să-şi ceară iertăciune. Preasfântul îi da totdeauna binecuvântarea împreună cu vreun canon de ispăşire. Acum sub Vodă Cuza, mitropolitul Calinic Miclescu, fiind mai îngăduitor, nu-i mai trimitea cioclii acasă, dar Cc. Toderaş, tot cu patru cai se ducea a doua zi de bal la Mitropolie, să-şi ceară iertăciune pentru îngrozitorul păcat făptuit în ajun; dar cu nestrămutata hotărâre de a-l mai făptui şi la anul!

Lumea pe cate o întâiniai pe la cele trei case mai sus pomenite era:

Din cucoane mari: cucoanele Smărăndiţa Catargiu, Maria Balş, Catinca Balş, văduva caimacanului, cucoanele Catinca Ghica Comăneşteanu, Smărăndiţa Moruzi de la Zvorăştea, Eufrosinia Balş de la Cepleniţa, Ema Bel-diman şi altele.

Ca boieri bătrâni: Toderaş Balş care tot mai învârtea vreo mazurcă rusească bătând din pinteni şi care răspunse odată unui străin, mirat de frumuseţea cucoanelor de la Iaşi: „Apoi cum să nu fie frumoase, dacă le-am făcut eu pe toate?!” Conu Costin Catargiu care nu mai juca decât cărţile cu lordache Beldiman şi bătrânul Petrache Carp.

Ca demoazele şi dame tinere, una mai frumoasă decât alta: fetele lui Petrache Mavroeni, Lucia şi Natalia, fata lui Moruzi Zvoreşteanu, Zeneida, fetele lui lordache Beldiman, apoi dle Aglaia Moruzi, Maria Obrenovici, Sofia şi Nunu Catargiu, Olga Bălănescu, născută Costin Catargiu, Henrieta Bogdan, Ruxandra Ventura, Esmeralda Sturdza, născută T. Balş, Zoe Cantacuzino, sora domniţei Ruxandra, strălucitoare între toate prin eleganţa şi spiritul ei.

Intre bărbaţii mai tineri vom pomeni numai vreo câţiva, căci altfel mi-ar trebui vreo patru-cinci pagini şi v-aş plictisi: fraţii Lăscăruş, Georges şi Alexandru C. Catargiu, Alexandru Sturza, poreclit Coco, Alexandru Sturdza, ginerele lui Toderaş Balş, poreclit Nabucco, Petru P. Carp, Euge-niu Ghica Comăneşteanu, fraţii Alecu, Matache şi Georges Beldiman, fraţii Leon şi lacob Negruzzi, Titu Maiorescu care da lecţii de limba română lui Nunuţă Roznovanu; dar strălucitor între toţi cu trăsăturile lui fine şi spiritul său încântător marele nostru Vasile Alecsandri, povestitorul cel mai fermecător ce mi s-a întâmplat să întâlnesc! Silit să mai citez pe tânărul nostru Andrei, cu toate că nu prea strălucea între astfel de oameni, care nu-l prea băgau în seamă; cunoşteau Parisul mai bine ca dânsul şi uitau să-i dea titlul său princiar, cum facea tineretul din Kişinău. De asta poate se făcuse mai rus decât Alexandru Nikolaievici Vtoroi şi vorbea hâ-râit ruseşte cu birjarii de se stricau de râs bieţii scapeţi, poreclindu-l între ei jdowskii kneazi.

In cursul acestor doi ani, bietul Titi îşi urmă amărâta şi mai descrisa de noi viaţă. Singurele lui mângâieri erau primblările pe jos şi povestirile bunului lenacache în tot timpul săptămânii. Duminica şi sărbătorile venea la paraclis, unde spunea „Crezul” şi „Ta-tăl nostru” în auzul tuturor şi după dejun se ducea la Cc. Smărăndiţa Docan, unde se adunau mai mulţi copii şi mai avea prilej să-l audă acolo şi pe Vasilică Alecsandri, pe care-l îndum-nezeia din pricina frumoaselor sale poezii.

Numai vara anului 1863 avu el parte s-o petreacă toată la Buzdugana, unde o regăsi pe Ilenuţa lui, mai mare şi mai frumoasă de cum o lăsase. D-ei împlinea acum 12 anişori, pe când d-lui împlinise 13. Blondă, albă şi străvezie de-i puteai urmări şi vinele, sub născiorul ei drept şi potrivit, se deschidea o guriţă cât o cireaşă coaptă în care s-ar fi uitat un şirag de mărgăritare. Ochii ei albaştri, luminoşi, veseli şi înţelepţi erau umbriţi de nişte gene lungi, care întunecau în adumbriri schimbătoare, ca nourii împinşi de vânt, pe o câmpie luminoasă, rumeneala obrajilor. Fruntea ei mare era pe jumătate acoperită de un păr bălan-auriu, care nu-i mai încăpea pe cap de des şi mătăsos ce era, încât se prăbuşea pe spate, în două cozi cât pumnul de groase, coborându-se până la poalele rochiţei încă scurtă. Era grăsulie şi năltuţă pentru vârsta ei; picioruşele şi mânuţele însă rămăseseră tot de copil. Ceea ce-i mărea farmecul şi mai mult era zâmbetul care-i lumina faţa, deschizându-i-se şi două gropiţe din dreapta şi din stânga guriţei.

—„Tii, Lenuţo dragă, făcu Titi sărind din tră-„sură şi sărutând-o, da frumoasă te ai mai făcut! Ce „bine-mi parc că te revăd!

D-apoi mie, Luminarea Voastră, zise fetiţa cu la-crimi de bucurie în ochi!

—„Ascultă, să nu-mi mai zici aşa că te bat. Zi-mi „Titi ca la Kişinău. Pentru tine tot Titi am să fiu cât „voi trăi şi oricât de mare şi însemnat voi ajunge!“

Plăcut mai petrecură bieţii copii nevinovaţi, întreaga această vară, pe frumoasa moşie, în miresmele câmpului, în umbra codrului mare sau a luncilor de pe malul Prutului, în ale căruia ape tulburi se scăldară nu o dată! Numai atât că lungile zile de vară, săptămânile şi chiar lunile treceau cu o ameţitoare repeziciune întristându-i tot mai mult cu gândul apropiatei despărţiri, căci vai! La 1 octombrie stil nou, bietul Titi trebuie să fie tocmai la Paris, la redeschiderea şcolilor.

Sosi şi neîndurata zi de despărţire odată cu luna septembrie. Adio Ilenu-ţo! Adio, lenacache, adio frumoasă Buzdugana, laşul mult iubit şi Moldova, „scumpă ţară şi frumoasă”, cum cânta acum cu jale bietul Titi, apoi adio şi ţie, Nistrule, hotar de neam, după arătările istorice ale bunului lenacache! De acum, sermane Titi, urmează-ţi calea trăind un lung şir de zile şi de ani tot pe pământ străin, în limbi străine şi duşmane!

Călătoreau agale, oprindu-se la Lemberg, Cracovia, Viena, Drezda şi în sfârşit la Baden-Baden, unde franţuzul pierdu la ruletă ce-i mai rămăsese din cei zece mii de franci ce i se dăduse pentru cheltuielile de drum şi stabilirea lor la Paris. Franţuzul nu se nelinişti deloc: telegrafia cneazului că i se furase geanta cu banii în vagon, aşa că după câteva zile de aş-

teptare primi alţi zece mii de lei, cu ajutorul cărora ajunseră cu bine la otelul Principatelor Unite, de pe bulevardul St. Michel din Paris!

De bucurie mare că se revede în patrie, bunul franţuz îşi cinsti elevul cu o sfântă de bătaie, soră cu moartea, care ridică în picioare toţi pasagerii otelului indignaţi. Temându-se însă de o intervenţie poliţienească îşi plăti contul îndată şi se mută în strada Sorbonei.

Patronul otelului, ca să fie ferit de răspundere, puse poliţia să tneiuioştiinţcze încunoşti-inţeze pe părinţi de cele petrecute. în mai puţin de 8 zile şi sosi biata domniţa Ruxandra la Paris şi tot prin ajutorul poliţiei îşi reluă copilul pentru ca să-l interneze în liceul Sf. Louis, după care se reîntoarse la Buzdugana.

In liceu Titi o ducea bine şi învăţa frumos. Bă-tăi nu mai mânca, decât doar de la vreun băiat mai tare ca dânsul; dar în schimb bătea şi el pe cei mai slabi! Sărbătorile le petrecea la unchiul său contele de Bouillé şi viaţa aceasta o duse până ce-şi trecu bacalaureatul, cu o singură întrerupere de 2 luni, la 1867, cu prilejul nunţei fratelui său Andrei.

CAP. XVII
Intre surori şi cumnaţi

După ce se înapoia domniţa de la Paris - era cam după Sf. Dumitru - hotărâră soţii amândoi să petreacă iarna în casa lor, lucru ce nu li se mai întâmplase cam de vreo trei ani.

Am descris în altă parte cum petreceau boierii cei mari la moşiile lor, în timp de iarnă, socot dar de prisos să mai revin, căci casa de la Buzdugana era adevărată casă de boier moldovan, nu numai prin înfăţişarea ei din afară, ori huzururile şi obiceiurile pe care le găseai înlăuntrul ei, dar şi prin sufletul şi mentalitatea celor ce o locuiau:

Toate slugile erau de la Iaşi. în grajd găseai patru table în câte şase cai, cu câte un surugiu de fiecare tablă, ajutaţi de câte trei grăjdari, care învăţau meseria de surugiu şi încălecau şi ei ca înaintaşi, când se înhămau opt cai şi chiar ca rotaşi când lipsea vreun surugiu. Tot ei se duceau de trei ori pe săptămână, cu căruţa cu doi cai, să aducă carne şi băcănii tocmai de la Scu-leni, pentru masa boierilor şi a slugilor. Ca în toate casele cele mari erau trei mese deosebite; una pentru boieri, alta pentru slugile de sus şi mămăligăria unde mâncau spălătoresele, lăptăreasa, femeile de curte, surugiii, grăjdarii şi argaţii de ogradă.

Vechilul, vătăjeii, pădurarii şi chehaia surugiilor aveau casele lor în sat şi, pe lângă leafa şi tain, aveau pământ şi vitele scutite pe tot anul în cireada boierească. Afară de chelar, care era macedonean, toţi vătajii erau veniţi precum ştim din Ciripcău ori chiar din Buzdugana. Chiar şi vechilul - cunoscutul nostru Pavel Alexeievici, cel cu nevasta gospodină - era moldovan curat deşi-l facea pe rusul; dar ştia carte rusească, cunoştea binişor legile, aşa că era nevoie de un astfel de om, pentru ca să se înţeleagă cu cinovnicii ruşi, cunoscându-le bine toate chichiţele.

In afară de toată lumea asta, mai găseai la odaie - locul unde erau hambarele, coşarele, şoproanele pentru pluguri, boroane şi unelte, apoi mai târziu şi maşinile de treierat - cam la vreo şaizeci şi optzeci de argaţi cu anul. Tot la odaie erau ocoalele şi saivanele pentru vite, herghelia şi caii de dâr-vală, în sfârşit şi păsările; găinăresele aveau grijă şi de mâncarea argaţilor, sub privegherea unui anumit chelar al odăii, inspectat şi el zilnic de către vătaful de pluguri, ba chiar şi de către Pavel Alexeievici.

Cuconul Alecu nu se îngrijea niciodată să-şi pregătească munca de cu iarnă, ca s-o aibă mai ieftin. Ara cât vedea cu ochii, semăna sămânţă bună, gropa frumos, fără să se gândească la praşă sau la secere. Când venea vremea la praşila întâia sau a doua, ori de începeau pâinile a da în copt la vreun lan, trimitea harabale sau căruţi la Sculeni, după carne sau peşte sărat, după cum era vremea de post sau de dulce; apoi trimitea vătafi prin satele de primprejur să lase vorbă că în cutare zi, înainte de răsăritul soarelui, se împănează pe Buzdugana cutare lan de praşilă sau de secere şi se plăteşte chiar pe lan cu acelaşi preţ de firtă ca aiurea; se mai dă mâncarea de două ori pe zi şi câte trei păhăruţe de rachiu de fiecare sapă sau secere.

In ziua hotărâtă aşteptau la marginea lanului: harabalele cu merinde, vechilul, vătafii toţi, purtând pe după gât o lăduncă de piele cu bani mărunţi şi înarmaţi toţi, care cu hârtie de însemnat, care numai cu răbuşul şi cu o prăjină de falcie măsurată şi tăiată de către însuşi beizadea Alecu. îndată ce veneau oamenii începeau a-i împana pe lan, dându-le şi primul păhăruţ de rachiu şi îngrijind să puie pe cât era cu putinţă oamenii din acelaşi sat alăturea. Apoi trimiteau carele cu merinde tot pe marginea lanului, cam în apropierea locului unde socoteau că vor ajunge muncitorii de amiază şi pe locul acela se pregătea şi mâncarea, pe când vătafii privegheau lucrul. După mâncarea de amiază, carele cu merinde se mutau mai departe: iar cum îşi isprăvea un om bucata, vătaful nu avea voie să-i măsoare, ci da prăjina unui om mai cu vază, dar tot din satul muncitorului, care măsura el. Munceau oamenii din răsputeri, ca să cuprindă muncă cât mai multă şi alergau după parale proaspete, fugind de unde se legaseră de cu iarnă pe preţ mai mic şi cu mâncarea lor. De la răsăritul soarelui şi până-n seară foiau pe lan: bărbaţi, femei, flăcăi şi fete, ducând-o în chiote şi veselie, ca la claca cea bună! Munca însă se facea multă şi curată, căci leneşul sau vicleanul era scos afară din lan în râsetele şi batjocura tuturor.

Cc. Alecu venea pe lan de două şi de trei ori pe zi, le vedea toate şi nimic nu-i scăpa din vedere. Le striga mereu oamenilor: „cinstit, curat şi frumos, copii! Nici voi pe mine, nici eu pe voi!... Că din cele drepte ia dracul pe jumătate, iar din cele strâm-„be îl ia şi pe boier, şi pe român!” De se întâmpla ca vreun vătaf să puie mâna pe prăjină la măsuratul bucăţii, ori să lovească pe cineva, al lui era dracul! Dacă vreunul din cei aleşi ca să măsoare, mai lungea prăjina, cu gând să-şi facă nume bun înaintea boierului: „Mulţumesc de bunătate, măi badeo, îi spunea „beizadea, dar mie muncă de haram nu-mi tre-„buie. la-ţi plata pentru cât ai muncit şi du-te sănă-„tos de munceşte pe la acei cărora le plac asemenea chilipiruri. Ieşi îndată de pe lan!”

Cu rânduiala asta cât a trăit niciodată n-a dus lipsă de braţe şi munca toată se făcea la vreme şi repede. De-l îndesa vreo nevoie mare, fie şi iarna, la vreun cărat de vin sau de pâine, îşi trimitea vechilul pe la satele răzeşeşti de primprejur cu vorba că kneazul se află în mare nevoie pentru cutare lucru şi vă roagă să-i săriţi în ajutor. Plăteşte atâta de fiecare car. Să nu-l lăsaţi! Atâta era vorba, că a doua zi erau care şi oameni cât voiai! Răzeşii aceştia cuprinşi, îşi lăsau la o parte alte nevoi ale lor şi porneau cu tabăra, ca robii, uneori tocmai la Odesa. Iată cine este ţăranul moldovan! Și pentru ce?... Pentru că i se plătea cinstit şi la vreme, pentru că i se măsura drept, era bine hrănit şi nu-l obijduia nimene.

Calea aceasta dreaptă şi frumoasă, o luase beizadea Alecu după pilda cumnatului său, beizadea Cos-tache Moruzi, care tot aşa făcea la dânsul pe moşia Dănuţenii.

Numele lui Costache Moruzi l-am mai pomenit de vreo câteva ori în cursul povestirii noastre. Cred că a venit vremea să înfăţişez cititorului figura aceasta măreaţă. Voi începe însă cu locuinţa ce şi-o clădise la Dănuţeni, fiindcă-i întruchipează destul de bine mentalitatea, fiind plănuită şi privegheată de dânsul, fără niciun arhitect cu diplomă.

Ridicată pe un mal înalt, la marginea satului şi la vreo trei sute de metri de apa Prutului, casa de la Dănuţeni era o clădire înaltă, în mărime de vreo douăzeci de stânjeni lungime, pe alţi douăzeci lărgime. Acoperământul era de şindrilă şi întrecea din toate părţile zidurile casei cu trei metri cel puţin. Dar ghiciţi, vă rog, din ce erau zidurile, groase de peste 1 ½ metri? Temelia până la un metru în sus era de piatră, iar încolo... de vălătuci! N-avea Moruzi mijloace s-o facă măcar de cărămidă? Pricina era că din ceasul ce se hotărâse a-şi clădi o casă, ar fi vrut s-o şi locuiască. „Ce să-mi pierd vremea să car pietre ori să ard cărămizi? Când voi avea timp să mă gândesc la aşa lucruri, dau şandramaua asta jos şi-mi fac un palat!” Aşa zicea el. Fapt este însă că şandramaua clădită la 1862, netencuită decât o singură dată la clădirea ei, dar văruită regulat de Paşti şi Sf. Dumitru, este şi astăzi în picioare şi va mai putea dăinui încă 50 de ani. De jur-împrejur era o mare galerie susţinând streşinul prin stâlpi de brad şi acoperită cu iederă, stânjiniţă şi viţă sălbatică, apărând zidurile de ploi şi de ninsoare; însă adevăratul ei scop era ca să se poată primbla beizadea pe orice vreme, fără a se tot învârti în loc. Vara trăia toată ziua pe galerie, intrând în casă doar numai ca să se culce.

Felul acesta de clădiri este cel mai călduros iarna şi mai răcoros vara, din pricina grosimei zidurilor ferite şi ele de umezeală la temeliile lor de către duşumeaua galeriei, iar în sus de către streşinul acela de trei metri, înăuntru erau vreo zece odăi mari şi încăpătoare, mobilate cu destul gust. Beizadea Costache însă îşi rezervase mobilarea cabinetului său de lucru după gustul lui. Era o încăpere mare şi lungă, cu o singură uşă şi trei ferestre, din care două dădeau spre grădină, iar a treia spre Prut. Priveliştea era acolo încântătoare! încălzitul se facea iarna prin o sobă cu stâlpi, moldoveneşte, şi un cămin franţuzesc: soba pentru a da căldură, iar căminul pentru plăcerea ochilor, căci se aprindeau în el numai vreascuri de vie. Pe peretele dinspre cămin era o mare bibliotecă de stejar, ticsită cu cărţi şi purtând sus stema Moruzeştilor săpată în stejar. înaintea uneia din cele două fereşti dinspre grădină, un mare birou, la fel cu biblioteca care primea lumina din stânga şi era plin cu diferite bibelouri. O altă masă de scris era pentru secretar. Peretele, unde era fereastra dinspre Prut, cuprins întreg de către un mare divan turcesc, cu perine de perete, care era îmbrăcat cu covor. Dintr-o parte şi de alta, din fund şi până lângă fereastră, mai multe salteluţe de lână, suprapuse una peste alta şi îmbrăcate cu stofa orientală. Cât ţineau aceste două divanuri, peretele era îmbrăcat cu nişte salteluţe capitonate şi de aceeaşi stofa cu saltelele, iar de dânsele erau atârnate mulţime de fotografii încadrate, amintiri de familie, ori de prieteni din tinereţe. în sfârşit, de amândouă capetele divanului şi mai sus decât salteluţele de perete, portretele în ulei ale lui beizadea Dumitrache, tatăl lui beizadea Costache şi al lui Alexandru-Vodă Moruzi, bunicul său. Cel dintâi, îmbrăcat nemţeşte, şade pe o terasă cu flori, fumându-şi ciubucul de lemn de cireş, purtând un fes de catifea liliachie, al cărui canaf de aur îi atârnă pe urechea stângă. Celălalt e îmbrăcat în haine domneşti: antereu de moar-antică albă, şal turcesc încingându-i mijlocul, mantia şi cuca de samur, cu egreta de briliant deasupra; iar pe o masă de lângă tron, sabia şi topuzul... în partea dinspre sobă era o canapea cu teluri şi capitonată, singurul huzur franţuzesc, ce-l îngăduise Moruzi în cabinetul său, de hatârul nevestei sale, care nu se putuse obişnui niciodată a şedea greceşte sau într-o rână, după cum cerea huzurul divanului.

Alăturea de casele acelea, mai era una lungăreaţă clădită cu acela? fel de material şi tot eu galerie de jur împrejur. Acolo erau odăile copiilor, căci şi beizadea Costache, tot doi feciori avea şi el, dar erau duşi acuma tu străinătate la învăţătură. Apoi venitul odăi de musafiri, cancelaria, odaia secretarului, bu-fetul, camara şi odăi pentru slugi. Bucătăria era departe şi în drcpţul ei era o casă deosebită pentru bucătar şi pentru câte şlugi nu puteau încăpea în cele două casc de sos. Dela bucătărie înainte se începea curtea cu mai multe căsuţe acoperita cu stuf, eu prispe de jur împrejur şi departe de o poştă una de alta: mămăligăria, spălătoria, lăptarii cu casa lăptăreselor, cazarma argaţilor, grajdurile, şopronul trăsurilor, gheţăriile, bivolăria şi câte altele.

Grădina însă, un adevărat parc, care acoperea vreo patru falei de loc de jur-împrejurul casei, era o adevărată minune. Dinspre Prut erau viţe de soiuri alese şi străine; din partea cealaltă o mare alee de trandafiri de vreo 50 de soiuri; apoi ronduri şi partere de flori. Ceea ce îi mărea frumuseţa, era parcul de arbori mari prin care treceai cu trăsura, fie la sosire, fie la plecare, pentru ca să ajungi la scara mare. Mai ales primăvara era un adevărat farmec, căci ani de zile se sădise printre copaci care întregi cu toporaşi şi lăcrămioare care te îmbătau cu mirosul lor, pe când liliacii uriaşi de la marginea drumului cel mare îşi scuturau florile în trăsură prin întunericul desişului de crengi stufoase!

Mai frumos şi mai înalt decât cumnatul său Alecu, Costache Moruzi era de o nespusă măreţie în mişcări. Mi-aduc aminte, între altele, că la 1872 am fost cu dânsul la Bucureşti. într-o zi, tocmai în ora primblării, ne duserăm pe jos spre şoseaua Kisseleff. După obiceiul lor, slugile, în lipsa stăpânilor, îi aşteptau la poartă, şăzând pe o bancă, ori pe vine, vorbind şi flecărind între ele şi privind trăsurile care treceau pe uliţă. Ei bine, pe unde trecea Costache Moruzi, tăceau cu toţii şi se sculau respectuoşi în picioare, fără a-l cunoaşte, fără a fi auzit poate de numele lui!

Omul acesta avea în el puterea de viaţă a zece oameni: de aceia resimţia de zece ori mai tare şi bucuriile şi suferinţele. Doctorul Rusu, pretindea că pentru Moruzi, orice boală este periculoasă şi că pentru dânsul muşcătura unei viespi e tot atât de dureroasă, ca pentru altul o lovitură de sabie, înţelepciunea, puterea de pătrundere şi de însuşire erau de neînchipuit la dânsul: era destul să frunzărească o carte, ca să scoată tot miezul dintr-însa şi să nu o mai uite niciodată. Făcuse studii bune în Germania şi se ţinea în curent cu toate noutăţile ştiinţei sau ale literelor. Când îşi da părerea asupra unei chestiuni de drept, un Vasile Boierescu se minuna, nu de ştiinţa lui, ci mai ales de logica şi limpezimea de gândire cu care descurca încâlciturile cele mai mari. în chestiuni financiare sau de economie politică era specialist şi nu o dată a discutat cu financiari şi economişti europeni. Având întotdeauna un secretar, pierduse aproape cu totul obiceiul scrisului şi dacă trebuia să descurci ceea ce binevoise a însemna pe hârtie, nu faceai nicio ispravă fără ajutorul domniţei Catinca.

Tocmai pentru că vedea lucrurile prea în mare şi prea repede, nu-şi pierdea vremea cu amănunte care au şi ele uneori rostul lor. Vedea numai scopul urmărit şi căta să-l atingă îndată. Cum îşi făcuse casa de vălătuci, aşa le facea pe toate. Ieftin la faină, era scump la tărâţă şi râdea el singur de meteahna lui. Niciodată nu era mai mulţumit decât atunci când vedea că un vătaf scoate un cui de la o boroană pentru ca să-l aşeze la un car, drept „cui prin dric”! „Bravo, Ioane, îi spunea el, m-ai scutit de o cheltuială. Până o mai veni vremea să boronim, om vedea ce facem şi cu boroana asta stricată!” Cumpăra hojma trăsuri vechi pentru că sunt mai ieftine şi cheltuia îndoit ca să le dreagă, decât făcuseră ele noi! Cine avea coşere mai dărăpănate, hambare mai stricate, unelte mai hârbuite ca ale lui? Când vreuna din ele ameninţa să cadă, se întreba dacă cu câteva proptele n-ar mai putea sluji anul acesta, ca la anul s-o clădească din nou? De voiai să-i dovedeşti că o să fie mai scump atuncea decât dacă i-ar fi făcut mici reparaţii din când în când, îţi răspundea: „Pentru că nu te gândeşti că pierzându-mi vremea cu asemenea nimicuri, aş păgubi de o sută de ori mai mult!”

Nu era grână să nu o fi semănat pe moşia lui... până şi tutunul, şi noho-tul! De aceea poate nu s-a auzit niciodată că Moruzi să fi avut vreo recoltă straşnică, dar nici că a pierdut totul la vreun an rău. Păgubea la două-trei producte şi câştiga la alte cinci-şase; aşa că-şi scotea paguba şi rămânea şi cu ceva câştig. îşi amanetase moşia la banca nobilimei nu de nevoie, ci pentru că devii ca împrumutător şi acţionar al băncii şi cu timpul îţi mai da o dată capitalul împrumutat. Ratele erau foarte mici şi le-ar fi putut plăti cu înlesnire. Socotiţi că plătea vreun ban până nu i se scotea moşia în vânzare? Și atuncea chiar plătea în ultimul moment. De-l întrebai de ce? „Pentru ca să fac gustul duşmanilor, să mă creadă mofluz şi să le stric cheful când li-i bucuria mai mare!”

Avusese şi el aproape aceleaşi dureri şi deznădejdi în viaţă, pe care le avusese şi cumnatul său Mavrocosta; cu deosebire însă că pornirile sale bune sau rele erau înzecit mai violente ca la celălalt. Era liberal şi democrat în firea şi sufletul lui, dispreţuind titlurile şi decoraţiile, nepermiţând însă ca nimeni să le dispreţuiască. într-o zi, de pildă, la tribunalul de Cahul, unde avea un proces, avocatul său îi da titlul de prinţ în pledoaria lui; preşedintele, un fecior de popă oarecare, pentru ca să-l umilească, zise avocatului că în libera Românie nu mai există nici titluri, nici distincţiuni. „Suntem egali cu toţii, dle avocat”, adaose democratul magistrat. „între d-voastră, domnilor, răspunse Moruzi, sculându-se măreţ. Este adevărat că titluri nu mai aveţi niciunul, iar cât despre distincţiune, cum se rosteşte dl preşedinte, în zadar ai căuta-o la D-lui!”

Işi iubea ţăranii poate mai mult şi decât Mavrocosta, era darnic cu ei şi îngrijea de dânşii. Nu avea bucurie mai mare decât să privească gireada satului când venea seara de la câmp, grasă şi de cinci ori mai numeroasă decât a lui. „Asta este fata mea!” spunea el. Milos şi apropiat cu oamenii, şedea cu ceasurile la sfat cu fruntaşii şi cu bătrânii satului, zicând că-i găseşte mult mai deştepţi decât marele cancelar Gorceacoff. Cu toate acestea, să nu se fi obrăznicit vreun ţărănoi cu dânsul c-apoi îl snopea în bătăi. De-l întrebai atuncea unde-şi punea egalitatea şi democra-„ţia: „Sunt democrat în sufletul meu! înţeleg egalita-„tea, dar nu inferioritatea! De mă insultă cineva, îl „provoc, îl ucid sau îl rănesc. Asta am facut-o şi a-„cum. M-am bătut la duel cu Toader Cirimpei, cu ar-„mele lui pentrucă a fost obraznic; el de ce nu m-a bătut pe mine? Pentru că-i ţăran, trebuie oare să-i su-„făr obrăzniciile? Unde ar fi atunci egalitatea?!” Și adevărat că de ar fi îndrăznit bietul Toader Cirimpei să se puie de pricină, tot el s-ar fi ales cu băta-ia, căci Costache Moruzi rupea în mâini potcoava în două, ca alţii un băţ de chibrit!

Işi iubise Moldova cât o iubise Mavrocosta şi o iubea şi acum, căci nici el nu se putuse suferi între ruşi şi venise să se aşeze pe malul Prutului; dar fiindcă se cam obrăznicise Moldova cu dânsul, o trata în gândul lui ca pe Toader Cirimpei! Odată pornit într-o parte, nu mai da niciodată înapoi. Ar fi călcat în picioare toate dragostele sale de copii şi de nevastă tot aşa de fără milă, cum îşi călca acum pe inimă facându-l pe rusitul.

Cu nevasta sa, în această privinţă, nu întâmpina nicio greutate; ba dimpotrivă, domniţa Catinca, cea mai mare dintre fiicele lui beizadea Necula-che Sturdza, deşi avea ochi mari şi păr frumos, era cam mică şi cam corpolentă. Nu se putea asemăna în frumuseţă nici cu mama ei, nici cu surorile sale Ruxandra, Zoe şi Profiriţa. Cultura fusese aceeaşi pentru toate, fuseseră crescute în aristocratul pension de la Lemberg. Ca înţelepciune însă era mai presus de celelalte, poate din pricină că, ducând o viaţă mai retrasă, citise mai mult. Căpătase deci mare înrâurire şi asupra Ruxandrei, şi asupra Profiriţei, iar mama ei o cinstea mai mult ca pe celelalte, dacă nu o iubea mai mult. Nu era dar domniţa Catinca femeia care să-l fi readus pe bărbatul ei către dragostea de neam! Ba mai pătimaşă poate decât sora ei Ruxandra, simţise mai violent nedreptăţile suferite de soţul ei, pe care-I îndumnezeia. Evlavioasă, nu ar fi putut nici pricepe că ar putea el reveni asupra unui jurământ, făcut în biserică şi pe pecetea ei particulară, luase deviza spaniolă: non muderă, care însemnează: nu mă voi schimba! Poate că sfaturile sale şi pilda de statornicie ce o da, nu înrâuriseră puţin asupra surorei sale Ruxandra, precum şi asupra lui Mavrocosta. Iubea familia imperială şi împărăţia rusească cu înfocare... dar numai în teorie. în practică însă ea, care la patruzeci de ani învăţase englezeşte de dragul literaturii engleze, nu s-a hotărât niciodată să rostească două cuvinte ruseşti. Citea ruseşte şi era chiar în curent cu literatura rusească, dar spunea că cuvintele nu-i trec prin gură şi că se simte ridicolă când le rosteşte!

Vecinătatea moşiilor strânsese mai mult legăturile dintre aceste două familii. Erau hojma împreună. Sărbătorile de iarnă le petreceau la Buzdugana ori la Dănuţeni. Când unul din bărbaţi era dus în vreo călătorie de afaceri, soţia lui îşi facea viaţa mai mult la sora ei, neîntorcându-se acasă decât seara pe lună, când nu i se întâmpla să rămâie şi peste noapte; că doar nu erau decât cinci-şase kilometri de la o casă la alta.

Intr-o zi, pe când erau cu toţii adunaţi pe galeria de la Dănuţeni, văzură intrând pe poartă două trăsuri şi din ele se coboară: Cc. Petrache Keşcu, cucoana Profiriţa, duduia, Mimi şi alte două copiliţe: mica Mari-etta şi mai mica Bebe! Nici că se putea visa ceva mai frumos decât această familie.

Pe părinţi i-am mai descris; Duduia părea coborâtă de pe cadrul cel mare de la Bujor, atât avea de desluşit frumosul colorit al ţăranilor florentini, cu trăsăturile nobile ale părinţilor. Mimi amestecase trăsăturile bărbăteşti ale tatălui său cu dulceaţa şi frăgezia mamei sale. Amândoi erau mărişori pentru vârsta lor, erau sănătoşi şi veseli; Marietta însă, portretul mamei sale în miniatură, era cam bolnăvicioasă; din această pricină, poate, era veşnic tristă, gânditoare şi supărăcioasă. Cât despre Bebe care după numele ei de botez se numea Ecaterina, cum să v-o descriu? Țineţi minte acea Madonă a lui Rafael: Fecioara Preacurată se înalţă la cer, strălucitoare de tinereţe şi de nevinovăţie, mai presus de nouri şi de stele, în lumina suprapământească; iar la picioarele ei trei îngeraşi înaripaţi, parcă o duc în slavă. Ei bine, luaţi pe unul din îngeraşii aceia, pe cel de la mijloc şi o veţi avea pe mica Bebe! Desigur că de s-ar fi coborât îngerul Madonei între muritori, el nu ar fi avut un suflet mai curat, mai dulce, mai blând şi mai vesel decât copiliţa aceasta!

— „Venim să ne aşezăm în ţară rusească, zise Ce. „Profiriţa surorilor sale. Acum că sunt pe deplin să-„nătonsă şi copii sunt mai mari, Petrache vrea să-i „crească în ideile ruseşti. Si drept să vă spun, că eu „m-am săturat de atâta străinătate. Iernele le vota pe-„trece la Odesa, unde vom cumpăra o casă şi vara „la Bujor, aproape de voi şi nu departe uici de Stânca”.

Pe când cucoanele vorbiau astfel în salon, bărbaţii aşezaţi pe divanul cel mare din cabinet, aveau cu totul altă vorbă:

„—Știţi voi, dragii mei, pentru ce am venit, făcu „Ce. Petrache, sculân-du-se şi începând a se primbla „de-a lungul odăii... Doctorii din străinătate mi-au di-„agnosticat o boală de inimă. Cu aşa dar frumos pot „trăi mai mult şi decât voi, căci sunt şi mai tânăr; „dar mă pot stinge în fiecare clipă. Aşa stând lucru-„rile, de nu voiesc să fac din copiii mei nişte înstră-„inaţi şi chiar nişte pieritori de foame, sunt dator s-o „iniţiez pe Profiriţa în conducerea unei averi atât de însemnată ca a mea. Trebuie să-i fac cunoştinţi şi prie-„tenii cu persoane influente şi cu vază, care să o „poată sfătui şi sprijini chiar, când nu voi mai fi lân-„gă dânsa. Știu că nici voi nu aţi părăsi-o la nevoie „şi mă bizui chiar pe dragostea voastră; dar tot e „bine să cunoască lumea mare din Odesa, căci amân-„doi aveţi greutăţi destule şi în chipul acesta vă va veni şi vouă mai uşorˮ.

Fiindcă Mavrocosta şi Moruzi căutau să-l încura-„jeze: Ce curaj, sări Cc. Petrache Keşcu. Nu cumva „credeţi că mă tem de moarte?! Ce prostie! Care din „noi e sigur să apuce ziua de mâine? Frica de moarte „o resimt numai mişeii şi nu am cunoscut niciodată „simţul acesta. Asta nu vra să zică ca să nu fiu pre-„gătit la orice întâmplare şi să nu le prevăd pe toate „de mai înainte. Precum m-am deprins să nu cheltui-„esc decât jumătate din venitul anului trecut, tot aşa „sunt deprins a-mi face testamentul. De când m-am „însurat şi am averea mea personală, cum îmi dărui-„eşte Profiriţa un nou copil, rup testamentul vechi şi „fac altul nou.

— „ Iaca un lucru, făcu Moruzi, pe care nu-l voi face niciodată. Am dovedit în multe rânduri că nu sunt tocmai fricos, dar sunt superstiţios al naibei! Nu intru într-o odaie în care ard trei lumânări, nu mă pun al 13-lea la masă, iar de mi-aş face testamentul, aş fi sigur că mor în decursul anuluiˮ.

—„Ai dreptate, cumnate, făcu Keşcu în zeflemea. „Iaca vezi? Pana acuma am făcut vre-o patru testa-„mente, cine ştie câte am să mai fac şi cine ştie dacă „nu voi avea durerea să te îngrop şi pe tine?ˮ

De acolo, ţine-te, glumă. Tăbărâră cumnaţii amândoi pe bietul Petrache Keşcu, zeflemisindu-l, doar îi vor muta gândul.

— „Râdeţi voi, râdeţi! spuse el în sfârşit. Eu îmi urmez calea înainte. Numai vă rog să nu scăpaţi vreo vorbă nici către cumnatele mele, căci Profiriţa nu bănuieşte nimic de boala asta. V-o las aicea vreo lună, două; eu plec la Odesa să cumpăr o casă de care mi s-a scris, pregătesc acolo tot ce trebuie şi vin să o iau, ca să petrecem sfârşitul verii la Bujor, unde cred că vă pot aştepta şi pe voi!

Aşa se şi pctrecură lucrurile; iar înainte cu o săptămână de Sf. Dumitru, Keşculeştii erau şi aşezaţi în frumoasele lor case din Puliţeiscaia Uliţa la Odesa.

Bineînţeles că cu creşterea lor aleasă, cu averea lor şi gustul lor de petrecere, fură de îndată îmbrăţişaţi de întreaga societate odesană, care pe vremea aceea, pe lângă mari comercianţi străini şi indigeni de mai multe ori milionari, pe lângă curte de apel, universitate, statul-major al unei armate de patru corpuri, mai avea şi nume mari ca al prinţesei Voronţov şi al contelui Strogonof, aliat cu familia împărătească!!

Cuconului Petrache îi plăcea să mănânce bucate alese, să bea vinuri bune; dar nu mânca nici nu bea prea mult. Singura lui patimă era dansul. Cu toate că doctorii îl opriseră cu desăvârşire de la asta, nu se putea stăpâni! La un mare bal din timpul carnavalului juca cu atâta patimă, că deodată căzu în nesimţire. Doctorul său curant Schorstein, care se afla la bal, îl duse degrabă acasă, îl readuse cu greu în simţiri, dar toate fură în zadar! Aproape de ziuă îşi dădu frumosul şi iubitorul său suflet de moldovan în braţele soţiei sale şi ale celor patru îngeraşi, prea tineri încă pentru a pricepe nenorocirea care-i lovise!

Bineînţeles că cumnaţii şi surorile amândouă sosiră îndată; dar ce mângâiere să dai unei fiinţi care nu trăise decât pentru şi prin bărbatul ei? Biata femeie era zdrobită! Ca executori testamentari şi epitropi ai averei, răposatul o lăsa pe nevastă-sa întovărăşită de prinţul Ivan Manuk-bey şi de Ivan Cristi, cel mai mare avocat din Kişinău. După ce se linişti puţin, surorile, cumnaţii şi epitropii, dar mai ales doctorul Schorstein, stăruiră pe lângă văduvă să plece pentru un an-doi în străinătate până îşi va reveni în fire. „Mi-e indiferent, răspundea ea. Oriunde mă veţi tri-„mite, simt că nu o voi mai duce mult. Lui îi datoram „şi fericirea, şi viaţa, „şi sănătatea. Cu el s-au dus toate! „El mă îngrijea, el mă stăpânea! Fără dânsul nu mai „pot pricepe viaţa!Pe timp de iarnă nu putea pleca, căci nici nu era încă drum de fier la Odesa; dar cum se desprimăvără, plecă în Elveţia, de unde se întoarse după un an din pricina războiului austro-prusian, care tulburase toată Europa.

In timpul celor povestite până acum, bietul prinţ Andrei ducea o viaţă cu totul de nesuferit. Bătrânul, cum îi zicea lui tată-său, îşi vârâse în cap să-l înveţe agricultura. îl scula până-n ziuă, îl trimitea pe câmp pe orice vreme, ca cel de pe urmă fecior boieresc şi ca odihnă îl punea să scrie în condici, ori îi dicta scrisori. Uneori îl pornea cu vreo treabă tocmai la Kişinău, călare pe frumosul său cal Iepuraş. în asemenea împrejurări, îşi scotea din capete, stând la oraş cu săptămânile, danţând pe la baluri şi petrecând cu prietenii. De nu încurca trebile prea rău, de nu facea vreo boacănă sau datorii, cneazul nu-i prea spunea nimica. Viaţa aceasta deşi îl plictisea grozav, îi făcuse mult bine, întărindu-l trupeşte şi sufleteşte. Se făcuse un băiat frumos şi bun.

Despre majorat îşi luase de acum orice nădejde, căci iată convorbirea ce-o avusese cu bătrânul în această privinţă.

— „Ideea ta nu-i rea, îi spuse beizadea, care-l pricepuse îndată încotro bate, de cum deschisese vorba despre majoratul ce-l înfiinţase atunci Râş-canu! Se poate să înfiinţez şi un majorat... în folosul lui Titi bineînţeles, căci dacă vreai să ştii atât moşia asta, cât şi celelalte două sunt ale Ruxandrei, tu, dragul meu, nu ai altă avere decât 12 000 de galbeni, zestrea răposatei tale mame. Cât despre mine, nu am decât uzufructul averii soţiei mele, moşiile mele din Moldova, ştii cum le-am pierdutˮ.

„Dar bine tută, sări bietul băiat, nu spune chiar mama ca averea ei era pierdută de mult şi că numai D-ta, cu munca, cu înţelepciunea şi cu banii D-tale ai fost în stare să i-o redobândeşti?ˮ

— „Norocul ei că a dat de un bărbat înţelept şi muncitor ca mine; cât despre banii ce i-am cheltuit, ar putea lesne să mi-i plătească cu venitul Mantei şi al Vadului Isac, într-un singur an. Vorbeşte după cum simte şi gândeşte, pentru că mă iubeşte şi-mi este recunoscătoare. Dar mă crezi tu oare în stare s-o fac să-mi plătească munca şi înţelepciunea? I-am fost soţ sau avocat? Ca soţ nu mi-am făcut decât datoria, apărându-i averea şi dân-du-i mijloace băneşti pentru ca s-o recapete. Că mă bucur de venitul ei cât sunt în viaţă, acesta este dreptul meu ca soţ, dar nimic mai mult. Vezi dar, iubite Andrei, că de-ţi trebuie averi şi majorate, cată să le câştigi prin munca şi înţelepciunea ta, ori prin o bogată căsătorie, lucru ceva mai lesne, dar nu tot aşa de frumosˮ.

Dezamăgirea fu mare pentru bietul Andrei, dar fiindcă devenise băiat bun şi nu se putea face nimic împotriva babei cât o trăi moşneagul, se hotărî ca prin oricare din acele două mijloace pe care i le arătase tatăl său să adune o avere mare şi... cine ştie... cu timpul să puie mâna şi pe moşiile bătrânei.

Rămânea poate numai cu hotărârea, de nu-i venea coanei Profiriţa gândul cel bun, de a-l căsători cu una din principesele Manuk-bey. Scrise dar surorii sale Ruxandra, care vorbi cu beizadea Alecu. D-lui nu prea părea încântat să-şi bage băiatul în neam armenesc, cu toate că fata nu era urâtă, avea o creştere aleasă, era foarte deşteaptă şi i se da o zestre mare. Dar în sfârşit, se lăsă înduplecat, cu întocmirea să nu i se zică băiatului nimic. „De o fi de la Dumnezeu, se va face, eu însă nu-mi voi sili copi-„lul niciodată, zise el.

Când auzi Andrei că va petrece o iarnă întreagă la Odesa, nu se lăsă deloc rugat; porni îndată şi se puse cu tot dinadinsul pe petreceri.

CAP. XVIII
Prinţul Andrei se gospodăreşte

Am arătat mai sus că prinţul Andrei venise să petreacă iarna anului 1866-67 la Odesa.

Oraşul acela era departe de a fi pe atuncea ceea ce este astăzi: străzile erau tot largi şi destul de bine pavate; trotuarele însă fiind lăsate pe seama proprietarilor, fiecare din ei îşi facea părticica lui, după gustul şi puterile sale. Destul să păzească alinierea bordurei, nivelul şi materialul îl priveau. Trebuia să bagi bine de seamă, de nu voiai să te împiedici de vreo treaptă, două care să te poftească a-i încerca tăria cu nasul!

trăzile Richelieu, Ecaterina Deribas şi bulevardul din faţa mării erau aproape ca şi astăzi. Rar însă prăvăliile cele mai elegante erau în nivel cu strada. Pentru ca să ajungi la ele urcai trei, patru şi până la zece trepte şi numai ajuns pe peron vedeai galantarul. Peroanele acelea mâncau şi ele o bună parte a trotuarelor, iar noaptea, cu toată desimea felinarelor, pe stradă era întuneric. Pe bulevard unde erau otelurile şi palatele cele mai frumoase, vedeai prin ziduri găuri căptuşite cu alamă, pe marginile cărora erau săpate următoarele inscripţii: bombă franceză, bombă engleză. Erau amintirile glorioase ale bombardării oraşului de către flotele aliate de la 1854.

In clelalte străzi, tot aşa de largi şi pavate, întâlneai măreţul palat al vreunui comerciant de grâne de zece ori milionar; iar lângă el, cât ţinea strada, alte clădiri uriaşe de piatră, netencuite şi cu ferestrele zidite: acestea erau magaziile de pâine: Sute şi chiar mii de care cu producte te orbeau şi asurzeau cu praful şi zbieretele ce le ridicau muncitorii. Apă n-avea oraşul, dar fiecare casă avea cisterna ei şi filtru, bându-se numai apă de ploaie. Cele mai de seamă străzi aveau denumiri străine, ca: Deribas, Richelieu, Lange-ron, Italiană, Franceză, Greacă etc. De pe bulevard privirea era mult mai frumoasă ca astăzi, pentru că marea, liberă de digurile actuale, venea să scalde în voie micul paraclis, aşezat chiar la poalele uriaşei scări de piatră care se urca măreaţă până la bulevard drept în faţa statuei întemeietorului Odesei: ducele de Richelieu.

Dar ce baluri se mai dădeau în palaturile acele! Ce bogăţie! Ce lux: oraşul fiind reşedinţa generalisimului a patru corpuri de armată, numai lipsă de dănţuitori nu duceai. Apoi magistraţi, funcţionari, diplomaţi, un corp consular de carieră şi onorar, foarte numeros, la care trebuiau adăugaţi comercianţii cei mari, ca de pildă: Marazli (un biet nevoiaş care abia de avea ceva mai mult de o mie de ruble venit... pe zi), Rodocanache (ceva mai bogat decât cel dintâi), Rallis, care chiar în anul acela scosese din casa lui de comerţ treizeci de milioane de ruble ca să cumpere proprietăţi funciare, fără ca să-şi micşoreze întru nimic afacerile. Aceştia trei erau greci, dar mai erau străini: francezi, italieni şi chiar ovrei, ca Efrusi Rafalovici şi alţii.

Printre grecii cei bogaţi era un anume Panait Marcopulo, de obârşie hiotică. Acesta se prenumeră printre cei mai mari comercianţi, facea afacerile cele mai îndrăzneţe şi era consul general onorar al unei puteri de al doilea rang. De mai multe ori milionar, nu era însă atât de bogat prin el însuşi, cât prin tovărăşia celor patru fraţi ai săi mai mari şi mult mai bogaţi ca dânsul. Cu ei înfiinţase marea casă de export Adhelfia Marcopulos, care avea contoarele ei, la Londra, Marsilia, Alexandria de Egipt, Cospoli şi Odesa; toate sub direcţia a unuia din fraţii Marcopulos. Niciunul nu era însurat legitim, aşa că singura moştenitoare a atâtor lăzi cu bani era numai tânăra Olimpiada, singura fiică a lui Panaiti Marcopulo.

Bună afacere! îşi zise prinţul Andrei în gând. De o iau pe asta de nevastă, răscumpăr Buzdugana de la bătrâni şi cu vreo patru-cinci alte moşii de alăturea, înfiinţez un majorat şi-mi rămâne şi ceva milioane.

Ce-i drept, că fetiţa era şi frumoasă. Semăna foarte mult cu vestita Adelina Patti! Deosebirea între ele era că dacă marea cântăreaţă mondială amintea frumoasele pampas şi dulcele banane sud-americane, moştenitoarea casei Adhelfia Marcopulos amintea mai mult dulcele parfum al masticei din insula ei de obârşie, precum şi al frumoaselor măsline de volo. Ca moral: era crescută de o poloneză habotnică, care, după obiceiul neamului, avea cultul aristocraţiei. Aceasta o învăţa că scopul vieţii trebuia să fie de a se ridica cât mai sus, măritându-se cel puţin cu un cneaz rusesc şi moştenind pe toţi unchii ei, unul după altul. Numele de Olimpiada părân-du-i prea vulgar, o rebotezase Olga. Dar nu se mulţumi numai cu atât, că-l reboteză cu nume de apostol şi pe kir Panaite, aşa că în casă, în societate, cât şi pe cărţile de vizită ale drei Marcopulos i se zicea Olga Pavlovna. Numele acesta rusesc îl cam stingherea pe grec, când îşi da drumul dragostei sale de tată, aşa că-i spunea O..o...lgucia-mu, până-şi aducea aminte că nu o mai cheamă Olimpiada! Ca învăţătură, atâta pot spune că ştia să cânte şi la piano. Avea chiar atâta dexteritate în degete şi simţul măsurii atât de dezvoltat, încât când cânta vreun vals, credeai că-i chiar polcă! Când însă cânta pe piano duioasa romanţă a principesei Cociubei, „Ah, spune-i ei!” o executa cu atâta sentiment, că aveai timp să tragi un somn cât de bunişor, până ce trecea de la o notă la alta! De nu te trezeai tocmai la timp, riturnela o zicea cu atâta brio şi atâta zgomot, că şi mort ai fi sărit din raclă!

Avea darul stilului epistolar şi îi plăcea mult să scrie pe la prietene. Nu ştiu însă cum se Făcea că scrisorile ci, foarte corecte, parcau copiate dinte-un manual de corespondenţă pe care-l ţinea ascuns sub cheie în sertarul mesitţci sale de scris. De aceia poate îi plăcea să se închidă şi ca cu cheia când îşî făcea corespondenţa. Ca sentimente iasă, ea le avea frumoaso şi înalte. Se interesa mult despre sanatntea unchilor ci şi întreba hojma pe d-xoara Waiida, guvernanta po loncxft, că „ce o să fie după r oarten unchiului dela Londra? Dar după cel dela Marsilia ori dela Cospoli? Pe cel dela Alexandria mi-l putea suferi! închipuiţi-vă, că avusese In bătrâneţe un copil din flori, îl recunoscuse prin căsătorie şi îi mai comparase şi un titlu de eoni te dela Vatican. Era o imoralitate, un furt şi o pildă rea pentru ecihilţi unchi. După ce o frustrase de moştenire, se putea foarte bine ca şi ceilalţi unchi, chiar do. nu ar fi făcut ca dânsul, să lese averile lor comtclui Marcopulo spre dăinuirea veşnică a acestui mare nume. Se simţ ia. destul de umilită văzândirl pe fatal ci consul general onorar şi supusul regelui Gheor-ghios. Ce n-ar fi dat să-l vadă mare general rusesc, chiar dacă ar fi căzut cu glorie pe câmpul de luptă?! O cât l-ar fi plâns nticncea! Și cu ce sfinţenie i ar fi pastrnt amintirea... şi moştenirea! Când vreun rus o într-o bitde nu cumva era de obârşie grecească: „Nu ştiu, răspundea ca înţepat, întrebaţi pe tata!ˮ Dacă unul mai obraznic cerceta despre sanatatea lui kir Panaioti Marcopulos: „Cine este acela, întreba ea cu nevinovăţie? Nu-l cunosc. Pe tata îl cheamă Pavel Ivanovici di Marco-Paoli, conte roman! Iar dacă un sim-patriot îndrăznea să-i vorbească greceşte, se înroşea de ruşine şi răspundea în altă limbă.

La un bal, unde Olga Pavlovna era costumată în madame de Maintenon, iar prinţul Andrei în marchiz Louis XV, un colonel rus, care poate năzuia şi el la milioanele casei Marcopulos, se aşezase lângă scaunul frumoasei moştenitoare şi nu o slăbea deloc spre mai marea ciudă a viteazului nostru cavaler. După ce se sătură de curtat, rusul se ridică de pe scaun şi lăsă să-i cadă mănuşa pe parchet. Atât aştepta focosul marchiz; se repezi spre mănuşă, o ridică pe vârful spadei goale şi astfel o prezintă colonelului: „Merci, mô prenss” răspunse bietul om reluându-şi lucrul pierdut, fără să bănuiască măcar sângeroasele porniri ale prinţului Andrei, care era adânc convins că, prin gestul său, îl provocase pe rus la duel!

Acest eroism medieval, în raport şi cu costumul, pătrunse inima Ol-găi Pavlovna, fermecată de mai înainte prin manierele vesele şi accentul parizian al lui Andrei. Apoi dra Wanda îi ţinu o conferinţă heraldică asupra stemei familiei Mavrocosta, care purta trei stele, vulturul şi zimbrul pe scud albastru vărgat cu aur şi menţinut pe mantia şi sub coroana princiară, de către sceptrul şi mâna dreptăţii. Aceste două amănunte din urmă erau semne neîndoioase de suveranitate şi dovedeau că familia Mavrocosta era aşezată cu mult mai sus decât principii ruşi, înălţaţi prin mila împărătească şi care n-au domnit nicăire. Bună afacere, zise Olga Pavlovna, de aş izbuti să intru în aşa neam!

Afacerea fiind privită ca bună de cei doi interesaţi, cu prilejul primului picnic, tinerii se înţeleseră amândoi de minune. Chir Panait, a căruia treburi mergeau strună în anul acela - sau cel puţin aşa se lăuda -, fu încântat de marea cinste şi totodată de gândul că prin înrâurirea viitorului său cuscru va putea căpăta afaceri şi mai mari. Tot aşa se bucură şi beizadea Alecu că scăpase de încuscrirea în neam armenesc. Numai domniţei Ruxandra nu-i prea plăcea fata, iar Cc. Profiriţa chiar se supărase puţin, că-i rămăsese protejata fată mare.

Se duse dar cneazul Mavrocosta la grec şi după ce-i ceru formal şi obţinu fata, îi spuse: „Domnule „Marcopulos, fiind şi eu elin de obârşie, privesc pe „orice grec deopotrivă cu mine, cu toate că sunt de „viţă domnească. Prin urmare, fiica d-tale va fi pri-„mită în casa mea cu aceeaşi dragoste şi cinste, ca şi „când s-ar coborî din viţă de domn. M-ai înţeles, dra-„gă dle Marcopol?

— „Neske, Beizade-mu. Adică cum şi ziţe la noi: ena-mu, che ena-su, fara matrapazlichi.ˮ

—„Cum fără matrapazlâc? Ce vorbă-i asta?„

—„Asa eşti la noi un vorba la comerţ. Ma nu supără, Eklambrotate. Am priţeput-o: ena-su, che ena-mu: Olgucia-mu che Andronachi sas, tot una eşti la inima dimitale Eklambrotate....Nu aşa?

...Nu aşa?

—„Tocmai aşa, dle Marcopulo. Ei bine, pe lân-„gă fiica d-tale, fiul meu este sărac. Fiind născut din-„tr-o primă căsătorie, mama lui nu a avut ca zestre decât 12 000 de galbeni; din partea mea, eu nu „am decât venitul averei nevestei mele de a doua şi pe lângă acei 12 000 de galbeni îi mai dau 40 000 „de ruble. Este puţin, dar nu pot face mai mult... Dar „D-ta, dle Marcopulo, ce dai fiicei D-tale?

—„Ma ţe şi dao o Caimenos? Un fata am. Țe eşti la tata, „eşti la fata. La mine ţe trebuie?.. Un „avgolemono, o brizola... un cafelucia... che la zile „mari, mari, un cataifi sau un baclava! După mine, tot... tot... „a ma tot, eşti la Ol...gucia şi Andronache!!

—„Bine, dar pilită atunci, fiica Beizadea?ˮ.

—„Pan-atunţi li dao zuvaericalia - formos zuvae-„ricalia! Dao rufaria „şi rochile - tari formos rufaria şi rochile - şi mai puno la casa Adhelfi Marcopulo ţinţi di miliunia di rubli „harţi”!

—„Frumoasă zestre! După dobânda legală din Ru-„sia 10% asta înfăţişează un venit de jumătate de mi-„lion! Cu asemenea venit îşi pot cumpăra câte o mo-„şie la fiecare doi ani!“

—„Ba ba, ba! sări kir Panaiti. Țe moşia? Ti mulki Vaporia, beizade-mu! Vaporia! Și castiga i Olgucia che o Andronakis miliunia, nu ţinţi şuti di miile!“

— „Aşa e, dle Marcopol, dar vezi că se mai întâmplă şi furtuni: vapoarele se duc în fundul mării, pe când moşiile rămân la suprafaţă.“

— „Ma şi dai Dumniazeu şi marga toti vaporile fonda! Plăteşti asigurările chit nu faţi ele. Eu ţi-am facut-o ano asta cu Misolonghi - un frumos caravi cu trei catarti, pentru cari am dat-o douazeţi mila lires, acuma douazeţi anili, dar nu faţi acum niţi ţinţi mila lires - ţe am facut-o? Am dat-o bacsisi la ca-petani, Misolonghi s-a dus-o fonda şi asigurările a platit-o la mine treizeţi mila lires! Ma eşti che alo pragma; înţelezi, beizadea-mu, che casa Adhelfi Marcopulo nu poţi scoţi din emborion un capetali di ţinţi miliunia rublia pentru ca sa cumpără mulkia, cum a facut-o Rallys, o budala Zestri di la Olgucia ramune la casa Marcopulo; la fiecare ano şi faţi i catagrafia che to castizi ramuni tot la casa Marcopulo. Țe trebui parali la dinsele? Sădi la mini, maninca la mini, paralia di buzunari dau eu. Nu ari habari di nimica! Chind mori fraţi di la Londra, ari Clironomia Olgucia-mu me ton Andro-nache! Aidoma chind mori fratili di la Marsilia, Alexandria şi Cospoli! Nu este formos? Chind şi eu mori, Caimenos, atunţi nu mai eşti la Olgucia-mu numai miliunia, ma şuti di miliunia!“

— „Bini, fie şi aşa, dle Marcopulo, zise beizadea după o clipă de gândire. Dar vreun act legal nu facem? Nu se ştie cine trăieşte şi cine moare!ˮ

— „Faţi, faţi, beizade-mu, pentru zestri di la mama di Andronache şi pa-truzeţi mila rubli cari dai dumiata, pentru ţe, che o Andronachis ari fraţi. Ma Olgucia-mu ari numai un tata şi tata dumiaei numai un fata. Si faco eu acto dotali pentru ţinţi miliunia chind ea ari sa aiba pote ţinţi şuti di miliunia, stricamo to harţi dizaba! E! daca vrei dumiata, eu poţi faţi un diata (diata: testament), ma eşti hursuzlichiˮ.

Se stabili dar ca însurăţeii să petreacă iernile la Odesa şi verile la Buzdugana. Nunta avu loc cu mare alai la biserica greacă, una din cele mai frumoase din Odesa. Toată societatea înaltă fu de faţă şi bunul kir Panaioti pentru a-şi arăta filotimia lui grecească, ilumină cu lampioane toate bordurile trotuarelor de la casa miresei şi până la biserică; iar poliţia şi jandarmii călări pentru ca să menţie ordinea, îşi făcură cu prisos datoria de a strivi, sub copitele cailor sau tocurile cizmelor cazon, bătăturile onorabilului public.

Titi venise şi el de la Paris, la nunta fratelui său şi îndată după cununie familia Mavrocosta se grăbi să se întoarcă la Buzdugana, de unde să se trimită daradaica înapoi la Odesa, ca să-i aducă pe noii căsătoriţi la casa părintească. Ce nu făcu bietul Titi ca să-şi primească cât mai frumos fratele şi cumnata!

Arcuri de triumf la hotar şi la poartă; reţinu o bandă de muzicanţi boemi cântând cu instrumente de alamă ca bandele militare; tocmi lăutari ca să cânte ţăranilor cari aveau să joace în curte; iar el în capul a 60 de flăcăi călări, în haine de sărbătoare, avea să-i întâmpine pe călători la vreo jumătate de poştă, mai departe de hotar. Totul era gata, dar mirii tot nu veneau! Titi era disperat, căci se apropia vremea să se reîntoarcă la Paris. în sfârşit, după trei săptămâni de aşteptare, sosi ştafeta de la Kişinău că a doua zi dimineaţă, Andrei şi Olga vor sosi la Buzdugana.

Degrabă se făcură toate pregătirile de primire şi odată cu răsăritul soarelui, Titi, în capul escadronului său, se afla la locul hotărât. Tălmăcirea îndelungatei întârzieri o avu Titi de cum zări trăsura coborând o vale tărăgănată în goana poştalionilor. Boită din proaspăt, daradaica era strălucitoare sub razele soarelui de dimineaţă şi purta trufaşă pe amândouă obloanele şi pe partea de dinapoi câte o stemă a familiei, mare fiecare de o palmă întreagă domnească! De asta întârziase Andrei: ca să se boiască trăsura şi să se usuce boiaua.

— „Jan priviţi măi flăcăi! făcu unul din escortă. Da mândru o mai spoit rădvanul boieresc, cneazul ist tânăr. Parc-ar fi nou, sireacul, zău! Pe legea mea!

— Și ian priviţi ce i-o pus pe obloane, făcu un altul, o cioară şi un bou stingher! Pe semne, ca semn de belşug la plugărie.

— „ Iaca, na şi tu, măi Ioane! Plugărie cu bou stingher dracul o văzut?>

— „Ce tot spui, bre? Ori n-ai văzut că mai este un bou pe oblonul celălalt? Unul din brazdă, altul de către om. Taman rânduiala plugului fără prigon nici înaintaşi..

— „Aşa-i, măi Toadere, că ghine zici. Chiar plug în lege de răsturnat o mirişte, da ţelina s-o laşi pe la anul, când te-ai mai înţoli.

— „Toate bune, măi flăcăi, făcu iar cel dintâi. Plugul l-am înjghebat noi oarecum; dar cu boul cel stingher din urmă ce ne facem?

— „Aceala nu-i bou, măi proştilor, sări vătaful Gheorghe care fusese şi la curte. Aceea-i chiar ghiholiţa pentru cafeaua cu lapte pe care obişnuiesc s-o beie boierii dimineaţa de ojână.

Tânăra cneaghină, cu toate că nu-şi încăpea în piele de mândrie, găsea că escorta prea mirosea a sudoare de cal; că ţărancele aveau maniere şi tipuri ordinare; că jocul era monoton; iar când încercă să le vorbească ruseşte, apoi franţuzeşte, fu indignată de atâta ignoranţă din partea lor şi de nepăsarea guvernului care nu-i silea să vorbească limba oficială a împărăţiei.

Intre ei, tinerii căsătoriţi se înţelegeau de minune: când Olga Pavlov-na isprăvea de povestit ce vor face după moartea unchiului de la Londra, Andrei îi dezvăluia planurile şi reformele ce le va îndeplini la Buzdugana după moartea bătrânului; atunci ca să nu rămâie mai prejos, ea-l omora fără milă pe unchiul de la Marsilia, apoi venea rândul domniţei Ruxandra, a unchiului de la Cospoli, a lui Titi şi în sfârşit a contelui roman de la Alexandria, osândit şi el să moară în floarea vieţii de o ftizie galopantă şi fără moştenitori direcţi.

Insă viaţa aceasta de ţară, pentru o tânără deprinsă cu viaţa de oraş, era cam monotonă. Prinţul Andrei pentru ca s-o distreze, îi propuse o călătorie de plăcere prin Moldova, cu care prilej o va prezenta rudelor sale de peste Prut. Luară deci strălucitoarea daradaică şi plecară la Iaşi, apoi la Roznov, la Văratic, la Agapia şi în sfârşit la Hoiseşti, la unchiul lor, Cc. Vasilică Canta. Acolo se aflau mai multe rude adunate. După ce tinerii se retraseră spre a se odihni de lungul drum pe care-l făcuseră, toate rudele începură a-şi da părerile lor asupra Olguţei. Unii se bucurau de norocul lui Andrei, alţii se minunau cât seamănă de bine nevasta lui cu Patti, unii o găseau deşteaptă şi bine-crescută, alţii că ar fi afectată şi chiar prostuţă. „Ea proastă? sări Cc. Vasilică indignat. Dar are mai mult spirit decât noi toţi împreună! Un spirit de cinci milioane de ruble, asta nu e şagă, mă rog! Care din noi îi poate sta alăturea?”

Petrecură aşa de bine, că nu se reîntoarseră la Buzdugana decât la culesul viilor, iar îndată după cules, plecară la Odesa, urmând cam vreo trei ani în şir aceeaşi viaţă, adică părăsind oraşul cât mai târziu şi Buzdugana cât mai devreme; iar de la primul an îmbogăţind neamul lui Mavrocosta cu un mic Marcopulo, tot atât de măsliniu la piele ca mamaia lui, dar tot atât de blond ca şi prinţul Andrei.

In răstimpul acela, Titi îşi isprăvea cursul învăţăturii şi îşi lua bacalaureatul în litere la Sorbona, în sesiunea de noiembrie a anului 1869. După cum era de prevăzut, el îşi alesese prietenii numai dintre studenţii români, uitând cu desăvârşire de vernopoddanstva tatălui său. Fiind ales vicepreşedinte al unei societăţi de studenţi români din strada Guay-Lussac, când fu să plece, aceştia-l însărcinară ca, în treacăt, să realipească Bucovina la patria-mamă, căci tot îi era drumul prin Cernăuţi! Cum nu cunoştea pe nimene în acest oraş, decât pe o mătuşă a lui măritată după un Catargiu, socoti nimerit să-i destăinuiască lui misiunea sa foarte patriotică, dar oarecum răzvrătitoare. De unde să-i treacă prin minte că acel Catargiu, bun român şi de neam moldovenesc străvechi, mai era şi leitenant în jandărme-ria chezaro-crăiască? Acela, dându-şi seama de seriozitatea şi experienţa unui revoluţionar de 19 ani şi de primejdioasele urmări ce ar putea izvorî pentru Austria, îi făgădui lui Titi tot concursul, oferindu-i chiar să-şi ceară imediat un concediu, pentru ca să-l conducă de ureche până la tatăl său, la Buzdugana! Altfel s-ar vedea silit a doua zi să-l închidă în obvahtă. Titi îi mulţumi cu recunoştinţă, dar nu voi să-i facă aşa supărare mare şi plecă chiar în noaptea aceea la Mihăileni cu harabagii, tot uitându-se peste umăr de nu-l ajung niscaiva jandarmi nemţeşti din urmă.

Cum ajunse acasă, Titi aşternu îndată pe hârtie, pentru societatea din strada Guay-Lussac, un raport amănunţit despre trădarea de care fusese victimă. „Asemenea infamii nu se pot ispăşi decât prin moartea trădătorului. Dacă nimeni din voi nu are curajul să îndeplinească sentinţa de moarte, trimiteţi-mi-o mie şi mă leg pe onoarea mea de gentilom şi de patriot că înainte de un an sbirul austriac Catargiu îşi va fi ispăşit crima, de ar fi să ajung până la el târându-mă pe brânci, de ar trebui să înfrunt spânzurători-le şi cazematele tiranului austriac!” Nu mai rămânea decât a învesti raportul cu iscălitura şi numărul de ieşire, când iată că intră pe uşă beizadea Alecu, ca de obicei în halat şi în papuci, ia de pe masă raportul, îl citeşte cu luare aminte din cap şi până la sfârşit şi fără a zice un cuvânt, îl rupe bucăţele sub ochii îngroziţi ai lui Titi, uimit de atâta îndrăzneală. Apoi după o tăcere: „Cum? După ce ai fost atât de prost ca să destăinuieşti secretele societăţii tale unui jandarm, vii să te mai şi lauzi? Dar nu vezi că singurul trădător eşti tu, măi gogomane? Nu mai seri nici rapoarte, nici scrisori particulare. Nu mai da nici semn de viaţă camarazilor tăi pe care i-ai trădat din grozava ta prostie! în ochii lor eşti dezonorat pentru vecii vecilor! Dar ia spune-mi, ce ai tu cu românii şi cu Bucovina? Tu ce ai de împărţit cu ei? Tu eşti rus, mai rus decât mine, căci eu sunt fiu de tată străin, pe când tu eşti rus, fiu de rus. De s-ar afla aicea ce-ai îndrăznit să unelteşti, ai vedea îndată Siberia şi nici eu, nici nimene nu te-ar putea scăpa.ˮ Apoi, ducându-l pe Titi în bibliotecă: Na, iată ce zice legea, să ţi-o tălmăcesc: „Orice supus rusesc unelteşte împotriva unui suveran amic şi aliat, se judecă şi se pedepseşte ca uneltitor împotriva ţarului şi a statului rusesc!” Iţi place?ˮ

Vă închipuiţi durerea, ruşinea şi remuşcarea bietului copil. El şi trădător! El care şi-ar fi dat bucuros viaţa pentru ţara lui iubită! Dar el şi rus, i se părea ceva mai grozav, mai cu neputinţă. Camarazilor nu mai îndrăzni să le scrie de ruşinea prostiei ce o făcuse: dar nici de la ei nu primi vreo veste, poate unde-l dispreţuiau acuma, ori, fiindcă toate scrisorile sosite la Buzdugana erau date în mâna cneazului sau a domniţei, care le dădeau sau nu destinatarului, după socotinţa lor.

Dar să revenim la prinţul Andrei.

Luminarea Sa ducea la Odesa viaţa cea mai plăcută cu tânăra lui principesă, Olga Pavlovna, născută Marcopulos. Geloşi nu erau nici unul, nici cealaltă, aşa că trăiau în cea mai deplină libertate, fără ca niciun nourel să tulbure seninătatea acestei căsnicii. Prin numele şi titlul lui, prinţul introdusese pe tânăra principesă în nişte sfere închise ale societăţii odesiene, în care dra Marcopulo ar fi pătruns mai anevoie. în schimb, frumuseţea şi farmecul Olgăi Pavlovna aduceau princiarului ei soţ simpatia generală a bărbaţilor. Un cuvânt să fi spus numai, şi chiar mai puţin, că slujbele şi decoraţiile ar fi plouat cu duiumul pe capul lui. Aşa se întâmplă întotdeauna în Rusia, când bărbatul şi nevasta sunt deopotrivă de simpatici. Dar ce avea el nevoie să-şi înstrăineze libertatea? în fiecare an se facea catagrafia casei Adhelfi Marcopulos şi fiecare catagrafie adăuga zestrei Olgăi Pavlovna noi milioane, bine dovedite prin bilanţul nou şi trecute cu sfinţenie, fără matrapazlâchi în nouile condici.

Acuma, nu ştiu: fie că a fost îndemnat de socrul său al cărui bilanţ în anul acela fusese cam mai anevoios, fie că Luminarea Sa se hotărâse să înfiinţeze vreun majorat pe numele iubitului său fiu, cneazul Pavel Andreievici, fapt este că prinţul Andrei scrise lui beizadea Alecu următoarea scrisoare:

„Tată! împlinindu-se 21 de ani de la moartea iubitei mele mame, mă cred dator a-ţi scrie această scrisoare, căci şi eu sunt tată şi trebuie să mă îngrijesc de viitorul fiului meu.

„Căsătorindu-te cu mama, ai primit 12 000 de galbeni, de a căror venit aveai dreptul să beneficiezi cât trăia ea. De la moartea ei însă, aceşti bani erau ai mei şi nu aveai niciun drept să te atingi de dânşii, căci întreţinerea şi educaţia ce am primit-o, te priveau numai pe d-ta ca tată. Fiind ştiut că orice capital se îndoieşte la fiecare 7 ani prin dobânzile îngrămădite, acele 12 000 au devenit 252 000 de galbeni, sau în ruble ruseşti un milion o sută şase mii de carboave şi treizeci şi şase de copeici, fără a mai vorbi de dobânda dobânzilor, pe care nu ţi-o socotesc. Acum pentru cele 40 000 de ruble pe care mi le-ai făgăduit când m-am însurat, precum şi dobânzile lor pe trei ani, las hotărârea la aprecierea conştiinţei dumitale. Eşti liber să mi le dai sau nu; dar insist asupra zestrei mamei care nu-ţi aparţine în niciun caz. Știi că atâta timp cât nu eram şef de familie, nu te-am supărat. Astăzi însă că sunt tată, nu mai am dreptul să las a se periclita drepturile mele. Sunt dator să le apăr şi m-aş vedea în dureroasa necesitate de a te acţiona înaintea tribunalelor. Al tău fiu

(iscălit) Andrei prinţ Mavrocosta”

Când citi scrisoarea, beizadea Aleea porunci să-i aducă îndată un pahar de sare amară pe cărei bău tot ca să nu-l apuce damblaua de bucurie. Apoi trimise telegrama următoare:

„Odesa - Prinţului Andrei Mavrocosta, născut Marcopulos. Zestrea maicei-tale am pierdut-o la cărţi chiar în seara nunţii. în schimb îţi trimit părinteasca mea afurisenie! Asta-ţi va fi singura moştenire de la mine. Te rog, dă-mă în judecată ca să te şi închid pentru obrăznicie - iscălit Alexandru Mavrocosta”.

Bietul Andrei văzu îndată că o făcuse fiartă, mai ales după ce consultă pe un mare avocat. Acesta-i tălmăci că nu este ţară în lume în care un tată îşi poate dezmoşteni copilul cu mai mare înlesnire ca în Rusia.

—„Vedeţi, vă rog, prinţule: la noi legea recunoaşte două feluri de proprietăţi: acea moştenită, pe care te obligă s-o transmiţi urmaşilor {rodovaia) şi acea câştigată care se cheamă blagopriobretennaia pe care o poţi testa oricui. E destul să înstrăinezi averea moştenită şi să cumperi alăturea o alta, ca din rodovaia să devie blagopriobretennaia, fără ca nimeni să-ţi poată cere cont cum ţi-ai pierdut moştenirea şi cu ce bani ai cumpărat proprietatea. în specie însă nu suntem în cazul acesta. Prin ce împrejurări şi-a pierdut părintele d-voastră averea rodovaia, este de notorietate publică, prin urmare, nu mai poate fi făcut răspunzător de zestrea răposatei dvs. mame. Cazul însă este mult mai grav şi chiar periculos siguranţei Luminării Voastre. Legea permite unui părinte, pentru risipă, rele purtări, fapte în contra onoarei şi a numelui, injurii grave, imputări calomnioase sau chiar lipsă de respect împotriva părinţilor, să se ceară pedepsirea vinovatului, adică punerea lui sub interdicţie şi închiderea lui într-o monastire spre pocăinţă, pe timp mai îndelungat sau mai scurt, după gravitatea cazului. Din brulionul scrisorii ce mi-aţi arătat-o, nu s-ar putea evita recluziunea într-o monastire pe timp îndelungat pentru că imputările calomnioase şi lipsa de respect sunt dovedite prin însăşi scrisoarea d-voastră olografa. Bine înţeles că convorbirea avuse loc în limba franceză.

Neavând încotro şi de frica monastirei, bietul băiat plecă singur şi în grabă la Buzdugana, ca să-l îmbuneze pe bătrânul. Bătrânul tocmai se primbla prin cabinet. Andrei se apropiă de dânsul zâmbitor, voind să-i sărute mâna... Mâna aceea însă se încleştă în chica blondă a bietului Andrei, pe când cealaltă îi gâdilea spinarea ca umblăciul. Titi încremenise pe prag; domniţa Ru-xandra sări ca să-i despartă, dar fu respinsă cu atâta putere că se rostogoli pe o canapea! Apoi alaiul trecu în antreu, din antreu la scară; iar de acolo prinţul Andrei nu mai călcă pe nicio treaptă, ci ajunse jos de-a dreptul. „Afară din casa părintească, nelegiuitule! tună beizadea Alecu. Să nu mai îndrăzneşti a-mi mai călca pragul, că te împuşc! Titi! Ia-l pe frate-tău şi-l leapădă ca pe un câine pe hotarul moşiei! Noroc că trăsura cu care venise Andrei era încă la scară: săriră fraţii amândoi într-însa şi plecară în goană, dar nu spre hotar, ci la casele cele vechi din mijlocul satului!

Titi plângea cu sughiţuri, pe când Andrei trântit pe un divan tremura din tot trupul îngânând mereu: sunt ruinat, sunt sărac! Ce mă fac?! Apoi cu amărăciune: - Norocul tău, măi frate! De acum a ta e şi Buzdugana... eu nu mai am nimic pe lume, nimic. Auzi tu? De ce plângi ca prostul? Trebuie să te bucuri... e în folosul tău!

— O, Andrei! Mă crezi tu oare în stare să mă bucur de nenorocirea ta, ori să mă folosesc de neînţelegerile tale cu tata? Eu nu vreau să ştiu de drepturile mamei sau de drepturile tale! Averea este toată a tatei cu Buzdugana, Manta şi Vadul lui Isac, pentru că el le-a câştigat şi le-a dăruit mamei. Tata are doi copii, prin urmare e drept ca după dânsul să împărţim frăţeşte. Și aşa are să fie! Ți-o jur pe icoana aceasta din perete, ţi-o jur şi pe onoarea mea de Mavrocosta! Oricare ar fi împrejurările, acel din noi doi, care ar primi un singur ban mai mult decât fratele său, pe acela să-l pedepsească Dumnezeu până în al şaptelea neam! Vai de mişelul care-şi nedreptăţeşte fratele!“

—„Vorbeşti ca un copil Titi! E frumos din partea ta. Iţi mulţumesc de dragostea curată ce mi-o porţi;—dar când vei avea şi tu nevastă şi copii vei judeca altfel.

—„Niciodată un Mavrocosta nu-şi calcă jurământul, nici cuvântul de cinste, răspunse Titi, şi astăzi m-am legat faţă de tine în nişte împrejurări ce nu se pot uita! Acum linişteşte-te, dragul meu! Rămâi ascuns aicea, căci eu mă duc să lucrez pentru tine. Vei vedea că eu şi cu mama vom şti să împăcăm lucrurile. Sunt sigur că tata te va iertaˮ. Și, sărutându-şi fratele cu multă dragoste, se depărtă.

Cu toate paharele de sare amară ce le lua mereu beizadea Alecu nu-şi putea potoli tulburarea şi căzu la pat. Fu nevoie să se aducă un doctor din Iaşi, care îi dădu nişte calmante mai civilizate. După ce-i mai trecu boala, domniţa Ruxandra şi Titi izbutiră a-l dezvinovăţi oarecum pe Andrei, arătând beizadelei că, fiind slab de înger, Andrei se lăsase înrâurit de mediul negustoresc în care trăia de trei ani de zile. Beizadea Alecu, când îi trecea furia şi judeca liniştit, fiind om drept şi pătrunzător, fu chip să se mijlocească o întrevedere între tată şi fiu:

—„ Ascultă, Andrei, îi spuse el, pe când vinovatul îi căzuse în genunchi plângând cu hohote, nu pot crede că din sângele meu s-au putut naşte nişte simţiri atât de josnice şi mişeleşti! Vreau să cred că te-ai lăsat înrâurit de mediul ticălos în care trăieşti. Cred că vei fi aflat acum netemeinicia pretenţiilor tale şi că legea îmi permite să te pedepsesc îngrozitor de aspru. Nu o voi face însă, pentru că în neghioaba ta purtare pare-mi-se că întrezăresc licărirea unei simţiri mai curate. îmi zic că poate fără a-ţi da însuţi seama, ai resimţit ruşinea de a trăi ca un trântor în casa socrului tău.ˮ

— „Da tată! îţi jur că aşa este! Am vrut să scap de o situaţie umilitoare?ˮ

— „Atunci trebuia să te destăinuieşti mie şi dragostea mea de tată ar fi găsit leacul. Ai greşit, dar te voi ierta, dacă te vei supune orbeşte la tot ce-ţi voi porunci acuma.

— „ Mă supun, tată. Mă supun, de ar fi să renunţ şi la Olga.

— „Bine, copile. Cuvântul acesta îmi mângâie multe dureri! Dar nimene nu-ţi cere această jertfa. Soţia ta nu este vinovată. A fost crescută în nişte simţiri josnice şi urâte, în fumurile ciocoieşti şi în lăcomia negustorească. Născută şi crescută cum a fost, nu putea ieşi altfel de cum este. Noroc că e încă destul de tânără; de vei şti să-i fii bărbat, o vei putea lesne îndrepta, arătându-i în ce constă adevărata nobleţe.

— „Acum iată ce hotărăsc cu tine: mama ta aici de faţă, pe care visai s-o despoi de averea ei strămoşească, îţi arendează cu jumătate de preţ, una din moşiile sale de la Cahul. îţi dau chiar acuma un ordin către casa Rodocana-che să-ţi numere 40 000 de ruble din cele 60 000 ce le am acolo de pe nişte grâu. Sunt banii pe care ţi-i făgăduisem când te-am însurat, însă îi vei lua numai la plecarea ta din Odesa. la-ţi nevasta şi copilul cât mai neîntârziat: aşază-te la Manta, fii bărbat, fii harnic şi econom, nu te da lenei, nu face lux, nici prostii şi dovedeşte-mi cu fapta că ai în tine sângele şi inima unui adevărat Mavrocosta. Când te voi vedea la casa ta, şeful răspunzător al unei familii şi cu grija unei gospodării întinse, am bună nădejde că-ţi vei reveni în fire!

Aşa se petrecută lucrurile.

Prinţul Andrei fu odată bărbat! Bătu din picior şi prinţesei Olga, care se făcu de îndată mititică şi supusă înaintea lui, zicându-şi în gând că e bine să încerce vrednicia bărbatului, iar dacă va ieşi treabă de brac, să ia pentru totdeauna frânele guvernului, scoţându-i mereu ochii cu neizbânzile lui. Ba energicul Andrei îl făcu pe grec să-i mobileze şi să-i pregătească casele de la Manta pe un picior mai luxos decât cele de la Buzdugana; cu trăsuri, telegari, poştalioni, cai de călărie, slugi în frac şi mănuşi albe, subrete cu bonete şi şorţuri drotuite, într-un cuvânt, cu un lux ce arareori se întâlneşte la posesori. într-asta se îndepărta puţin de povaţa părintească; dar odată ce tot luxul acesta îl plătise tata-socru, ce avea de-a face acest lux şi cu economia moşiei?!

De asta chiar când intra prinţul Andrei cu poştalionii în Galaţi, toată grecărimea din port i se ploconea zicându-i: „Afthendi-mu şi eklambro-tate”; iar în ochii grecilor gălăţeni, Olga Pavlovna era ceva mai mult şi decât regina Olga ton Ellinon. „Ma vede-„ţi Dumneavostra pentru ţe, i Olga ton Ellinon, „buna copela, nu pot spune, ma era rusa i caimeni „Țe şi faţi? Ma i Olimpiada-mas apo ti Manta che „Galaţi, era fata di Adhelfia Marcopulo! Asta nu eşti nimica la Dumneavoastră?! Miliunea fraţico! Miliunea! Oriste?”

CAP. XIX.
Prefaceri.

De pe la şuiul 1869 începuse a sufla asupra claselor de sus din Basarabia, vântul distrugător de neam al panslavismului şi al de snaţionalizăroi, răsfrângere numai a matei mişcări panslavisto pe care am văzut-o portului mai de demult, iar astăzi cucerise Moscova, Kievul şi întreaga cugetare rusească cu guvern, oştire şt Iraparat.

Nepoţii işlicarilor şi ai giubelaţilor de odinioară, fiii acelora pe care i-am cunoscut strâmtoraţi în hainele lor nemţeşti, fumând ţigarete groase cât degetul pentru a se dezvăţa de ciubuce, dornici întotdeauna a-şi îmbrăca halatul şi papucii căleaţi, răcorindu-se cu dulceţuri şi apă rece şi sorbind nenumăratele ceşculiţi de cafea turcească, nepoţii şi fiii boierilor băştinaşi se reîntorceau acuma de prin universităţile ruseşti îmbrăcaţi la modă, dar ascunzând carâmbul şi tureatca cizmei sub elegantul pantalon franţuzesc, cămaşa de mătasă colorată sub gulerul scrobit şi manşete, purtând complete de stofa englezească sau redingote negre şi fracuri neînchipuite sub nişte plete de mujic rusesc şi nişte barbe de vlădică până la brâu! în luna lui cuptor se răcoreau cu batvinia - borşul cu gheaţă pe care l-am mai descris - şi beau ceai clocotit cu vadra! La ţară se îmbrăcau naţional (!) lăsând cizma să se răsfeţe peste şacşârii largi de catifea neagră ori de cit vărgat rusesc, scoţând afară poalele cămăşii de matasă, încinşi cu un brâu caucazian poleit cu aur, îmbrăcând peste umeri vreun caftan albastru şi purtând pe cap o tichie de biber împodobită cu pene de păun. Când îi întâlneai pe câmp călare pe lineica sau begunca lor, parcă erau scoşi de pe o tabachere naţională de lac!

— Dar ce-i asta, Mitea? întreba câte un tată nedeprins cu aşa huzur. Te-ai îmbrăcat acum de viziteu? Ascunde-ţi poalele cămăşii, măi băiete, că doar nu mai eşti copil şi şade ruşine! Apoi, mai lasă-te de fiertura asta rusească. Nu vezi că şi s-a făcut barba leoarcă de atâta sudoare? De vrei să te răcoreşti ia şi tu o dulceaţă cu un pahar de apă, dar nu să-ţi oblojeşti măruntaiele cu uncrop! Faci şi tu ca tontul, care s-a aruncat în iaz ca să nu-l ude ploaia!

Din păcate nu le erau numai hainele ruseşti, dar chiar şi duhul! Vorbeau ruseşte cu niets-s şi kaks, ba introduceau această melodioasă consonantă şi în limba română pe care o întrebuinţau de altfel cât mai rar. De pildă, traduceau aidoma rusescul „tocino tak-s” prin „chiar aşa-s” ori pe „nikak niet-s” prin „nicidecum nu-s” şi îşi ziceau ruşi de obârşie moldovenească! Altfel erau tobă de carte, fiind cu toţii „pravovezi”, adică jurişti sau cel puţin tehnologi. Ca istorie o cunoşteau bine numai pe cea cazonă, unde aflau, între altele, că neînvinsa armie rusească biruia lumea întreagă, chiar atuncea când mânca câte o trânteală. Dar nu erau străini nici de literatura universală, pe care o cunoşteau toată, parte din traduceri şi parte din rezumate. Netăgăduit că franţujii, nemţii şi chiar englejii aveau scriitori de seamă, dar ştiţi... ca pentru dânşii. Nu se putea însă alătura un Gheine cu un Puşkin, un Șakişpir cu un Lermontov, un Poldico cu un Dostoievski! Scrisu-sa vreodată în vreo limbă un roman ca „Război şi pace”, cu un Ku-tuzov, un Bagration, un Aleksandr Pervii, care ne-a cucerit şi pe noi numai prin farmecul frumuseţii sale? Scriitori ca ai noştri n-a mai avut lumea de la începutul ei! Nici Gomer, nici Alkibiad, nici Alexandru Machidon, ca să pomenim şi de antici! Doar Biblia şi Evanghelia lui Hristos - şi aceasta mai mult în domeniul credinţei care începe a cam slăbi. Se simte nevoie de o evanghelie mai nouă, mai proaspătă, o evanghelie cu adevărat rusească şi după cât se şopteşte această carte sfântă ne-o va da marele nostru Tolstoi! Destul de când primim lumina din Orient şi Occident! E vreme acuma ca străvechiul Orient şi Occidentul îmbătrânit să ia lumină de la tânăra şi proaspăta noastră auroră boreală!

Și duduile se întorceau luminate gata din Ades. Ce nu mai învăţaseră ele acolo! Și gramatica, şi matematica, şi antropologhia, adică istoria universală, şi zoologia, adica istoria naturală şi botanica, himia, fizica şi de toate cele, câte oleacă se înţelege, ca pentru nişte femei. Apoi mai mult şi mai amănunţit piano-forte cu operele lui Glinka şi simfoniile lui Winiafski, şi mazurcilor lui Chopin. împărtăşeau vederile fraţilor lor în privinţa literaturilor străine şi chiar în muzică descoperiseră că Rossini plagiase aproape întregul „Barbiere di Sevila” de la cântecele populare malorusieneşti. Acelea ale cărora mijloace le îngăduiau să intre în aristocraticul pension Miss Struve, tot din Odesa, ieşeau de acolo adevărate angliciance, atât de bine deprindeau fluieratul limbii lui Schakespeare. Toate însă, fără deosebire de avere, străluceau prin gustul îmbrăcămintei şi eleganţa manierelor. Ca să nu dau decât o singură pildă:

Varvarul nostru de ţăran moldovan, când vrea să se îndulcească cu un harbuz, ia cuţitul de la brâu, taie coaja şi mănâncă miezul cu cuţitul, umplându-se de zeamă până la coate. Tinerele madmazele întrebuinţează cuţitul numai pentru ca să taie feliile, aşa că zeama nu le vine decât până aproape de urechi şi peste pudră, iar mânuşiţele rămân uscate. De se satură cumva după al treilea harbuz, trec în odaia de tualetă, se spală frumos, se pudrează şi nu se mai cunoaşte că au mâncat fructe. Sistemul acesta de a se îndulci cu roadele Domnului, l-or fi luat desigur de la ţăranii ruşi mai civilizaţi ca moldovenii, şi pe care l-or fi luat şi ei privind cum mănâncă unele vieţuitoare numai cu râtul, fără mâini, nici cuţit.

In popor era alt cântec:

Se scornise zvonul că împăratul o să ia toate moşiile de sub stăpânirea boierilor ca să le împartă ţăranilor moldoveni. „Hă-hăi, că ghine le mai face împăratul! grăiau oamenii. Ei de ce s-au rusit? Cine se leapădă de graiul său, de portul şi obiceiurile strămoşilor, să-şi piardă încaltea şi pământ, şi averi, că doar tot de la dânşii le-au moştenit!”

Apoi mai veni ucaz împărătesc să li se ia flăcăii la oaste. Ia de vestea asta n-avură nicio bucurie. Când aflară însă că din toată Basarabia cu negustori, târgoveţi de toate breslele şi de toate limbile, nu se va lua în anul acesta decât opt sute de inşi, îşi mai potoliră scârba, căci fiecare îşi spunea că din atâta flăcăime n-o să dea pacostea tocmai pe flăcăul lui. „Da chiar de o şi da! Parcă din câţi se duc nu se mai întoarce nimene? Nu ne ia holera, troahna şi alte molime mai mult de opt sute de suflete de flăcăi voinici în câteva luni? De atâta numai, nu-i nimica! Numai pământ să ne dea împăratul, că o să fie loc mai mult pentru cei ce rămân!” Plecară bieţii băieţi tocmai la Kavkaz?, dar nu ajunse niciunul acolo! Pe Marea Neagră, corabia care-i ducea fu luată de furtună şi toţi pieriră în valuri, aşa că în anul acela nu avu parte bietul împărat de ostaşi moldoveni în armia rusească. Se văr-sară ceva lacrimi prin sate, se făcu câte un parastas cu colaci şi cu colivă pe unele locuri, dar jalea nu fu tocmai mare, căci de vei scădea pe străini, pe târgoveţi şi pe cei rămaşi fără rude, n-aveai ce împărţi prin cele trei-patru mii de sate moldoveneşti!

Ca mângâiere poate pentru această nenorocire, ocârmuirea hotărî să grăbească punerea în lucrare a legii nadelului prin care se da 9 deseatini de pământ de fiecare gospodar, răscumpărându-le statul de la proprietari într-un şir îndelungat de ani.

Dvorianstva Basarabiei trimise îndată la Petersburg pe mareşalul ei, cneazul Mihail Cantacuzino, însoţit de Costache Moruzi şi de advocatul loan Cristea ca să ceară împăratului să revie asupra unei legi nedrepte, sau să le uşureze măcar întocmirile ei. Se numi o comisiune ad hoc sub preşedinţia fratelui împăratului, marele duce Constantin Nikolaevici, şi se chemă ca informator pe guvernatorul general al Odesei în al căruia ocol cădea şi Basarabia.

Mareşalul Cantacuzino citi comisiunii un memoriu prin care dovedea că legea nadelului atât de dreaptă şi de liberală pentru întregul imperiu era o vădită şi strigătoare nedreptate pentru Basarabia, care se afla în întocmiri cu totul deosebite în ce priveşte dreptul la proprietate. Robia nu a dăinuit niciodată acolo şi nobleţea

— „Dar bani, vă dăm şi noi, răspunse ducele, şi bani mai mulţi decât v-au costat moşiile.

— „O vânzare silită, răspunse Ivan Cristea, e totdeauna o nedreptate, Alteţă Imperială. Cumparaţi ţa-ranilor pământuri dela cei ce or binevoi să lo vânză, dar nu siliţi pe nimene.

— „Nu se poate admite aceasta, răspunse ducele, pentru că n-aţi vrea să cedaţi pământurile cu preţuri cinstite, aţi cere cât nu fac, ca să nu vi le poată cumpăra nimene.“

— „Ba în numele dvoreanstvei mă pot lega, făcu Costache Moruzi, să dă-ruim fără nicio plată jumătate din pământul ce ni se cere, Alteţă Imperială. Ne iubim şi noi ţăranii şi le putem face această jertfa. Legea însă în întocmirile ei de astăzi ne sărăceşte. Pământul ni se ia îndată, iar plata ni se face cu ţârâita, de nu putem înţelege nimic din ea. Până după plata ultimei rate nu ştim ce-i al nostru şi ce-i al ţăranilor. Pământul îşi pierde valoarea, tranzacţiile financiare nu mai sunt cu putinţă şi copiii noştri rămân pe drumuri. Oare aţi voi, Alteţă Imperială, să faceţi din ei proletari inteligenţi? Să ferească D-zeu împărăţia de asemenea podoabă!

Aceste două de pe urmă fraze părură a zgudui adânc pe cei de faţă. Atunci gubernatorul general, contele von Cotzebue, foarte bun strateg, dar cam chinez în altfel de daraveri, voi să împace oarecum capra cu varza. Se sculă dar şi cu un salut respectuos: „Dar aşa nu se poate, Alteţă Imperială? Ca proprietarii să dea gratuit ţăranilor jumătate, adică 4 ½ deseatine de pământ, iar pentru rest să li se plătească în rate cum zice legea şi în acelaşi număr de ani?

— „Vă mulţumesc; excelenţă, zise Monizi zimbond vă mulţumesc în nnnielc dvorianstvei flusarabcne, tle marca înlesnire pe care binevoiţi Să i-o faceţi. Dar per-mitiţi-mi o întrebare: Odată că anuitatea stabilită pe desiaţină ni se plăteşte în aceluş răstimp de vreme, de ce ain dărui ţăranilor jumătatea cealaltă, lepădân-du-ne de valoarea ei?

Zâmbetul se făcu general,iar mândrul contese reaşeză pe jeţ încâlcindu-şi favoritele. De frică însă de a nu preface tinerii dvoreni basarabeni în nişte proletari, care să mai fie şi inteligenţi, dar mai ales pentru că ţarul hotărâse să se facă toate îngăduielile cu putinţă basarabenilor, fără ca să se calce legea, se hotărî ca pământul Basarabiei fiind cu mult mai rodnic decât aiurea, capii de familie să primească în loc de nouă deseatini, numai opt.

Și astfel doi kurzi şi un advocat mare se reîn-toarseră în provincia lor cu izbândă mare! Dvorians-tva so mulţumi şi cu atât, mai ales că tineretul paeslavist începuse a lua un oarecare iz, nude socialism,—doamne fereşte,—dar de liberalism, Intre ei şi când erau cu uşile închise, unii îndrăzniau să rostiască şi cuvântul de Constituţia! Socialist nu era mciun ftu de boier iar nihilist niciun moldovan, decât prietenul meu personal Zamfir Arbore, care pe atun-cea se numea Zamfir Rally. Dar şi pe acela îl scăpă de pedeapsă Costache Moruzi..

Cred că este de folos să descriu aicea amănunţit eliberarea lui Zamfir Arbore din cea mai grozavă din temniţele ruseşti, pentru a învedera cititorului că dacă doctorul Brodeschi a putut fi luat din sufrageria lui unde prânzea cu familia, pentru a fi dus tocmai în fundul minelor din Siberia fără judecată, numai sub forma zisă administrativnâm poreadkom, un favorit al împăratului poate scoate din fundul cazematelor de sub Neva pe cel mai primejdios criminal, pentru a-l dărui unui prieten, precum i-ai dărui un căţeluş de preţ sau o armă de vânătoare.

PPe când dar Costache Moruzi era la otel, i se anunţă o doamnă din Basarabia, care de cum intră i se aruncă la picioare plângând cu hohote şi zicându-i: „Kneazule, scapă pe Zamfir, singurul meu copil!ˮ

O ridică îndată se înţelege şi întrebând-o cine este şi în ce primejdie se află copilul ei, îi zise: „Sunt madame Rally; copilul meu Zamfir era student „la universitate. Se vede că s-o fi înhăitat cu nişte răi de aceia care se zic nihilişti, că l-a luat poliţia „şi l-a închis aicea în cetatea Petro-Pavlovsk! Dar nu „e vinovat, cneazule! îţi jur că nu e vinovat copilul! „N-a împlinit nici 20 de ani! Ce rău ar fi putut să facă o minte de copil?!ˮ

— „Dacă-i aşa, aşteaptă-mă aici cucoană şi ai puţină răbdare de voi întârzia. îţi făgăduiesc să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru ca să-ţi readuc băiatul; chiar acum plec.Se sui în caretă şi se duse de-a dreptul la contele Petru Șuvalov cu care era bun prieten. Acesta era şeful jandarmilor şi al secţiei a 3-a de poliţie. Era atât de puternic în Rusia, că după cum am mai spus, era supranumit Petru al III-lea.

De cum intră pe uşă, îi zise: „Conte, am venit să-ţi cer şi eu o graţie.ţi cer şi cu o graţieˮ

— „In sfârşit, sări contele apucându-i cu bucurie amândouă mâinile! Bine că a sunat şi ceasul acesta! Spune-mi repede ce doreşti şi precum spun franţuzii, îţi jur pe onoarea mea de Șuvalov că dacă-i cu putinţă, e lucru făcut, iar de nu se poate, se va face.

— „Nu te lega aşa de tare, conte!

— „Ba mă simt şi legat şi nu am decât un sin-gur cuvânt. De altfel, nu duc grijă, d-ta nu poţi cere lucruri nedrepte.

— „Atunci... liberează îndată pe tânărul Zamfir Rally din Basarabia, pe care-l ţii închis în cetate.

— „Zamfir Rally? sări contele speriat. Cel mai primejdios şi înfocat revoluţionar?

— „Un copil de 19 ani, dle conte! De aşa grozăvenie să se cutremure Rusia? Nu mai sta la gânduri, conte. Dă-mi-l iute, că-l aşteaptă mă-sa ca să-l tragă de ureche, iar eu îl iau pe chezăşia mea. Am parola contelui Șuvalov şi d-ta, conte, ai parola prinţului Moruzi!“

—„ Atunci nu mai am ce zice şi ţi-l dau chiar acuma, făcu Șuvalov aşezân-du-se la birou şi poftindu-l pe Moruzi pe un fotoliu alăturea; apoi sunând clopoţelul zise ofiţerului de jandarmi care se şi ivi în prag: „Ia o troică şi goană până la cazematele de la Petropavlovsk. Iată ordinul de liberare a făptuitorului politic Zamfir Ralli din Basarabia, zis şi Arbore. Ai 45 de minute ca să fii cu dânsul în cabinetul acesta. Pleacă!”

Și în adevăr nici nu trecuse timpul hotărât că spaima poliţiei ruseşti îşi făcu intrarea. Dar în ce hal, Doamne Sfinte! Mic, slab, pipernicit, cu părul blond acoperindu-i obrajii şi cu desăvârşire îndobitocit. „De aşa lucru straşnic le era groază oamenilor d-tale, dle conte? întrebă Moruzi. îl iau cu atât mai puţină grijă sub chezăşia mea, căci în halul în care l-au adus, nu cred să mai aibă zile multe.

Il luă dar de subţiori, îl băgă în caretă şi după ce porniră vru să-i facă o dojană zdravănă, dar biata jertfa, nici nu-l auzea. Era într-o atonie desăvârşită. „Rally! Zamfir Rally! îi zbieră la ureche bietul Moruzi speriat. Știi unde te duc acuma, îl întrebă scuturându-l cu putere? La mama, te duc la mama!

— „A! făcu bietul băiat. Mama? Moldoveneşte?... Aud moldoveneşte!... Unde sunt?.. Unde-i mama? Iată că am ajuns la mama, şi luându-l iar de subţiori: coboară din trăsură, urcă-te pe scările acestea şi vei vedea pe mama.

Vă închipuiţi, dragi cititori, ce fu întâlnirea dintre mamă şi fiu? Cât a trăit Moruzi, nu a putut-o povesti cu genele uscate. Atât pot spune că abia reîntremat, tânărul revoluţionar trecu graniţa pe ascuns, fără a se mai gândi în ce încurcătură de onoare îl lăsa pe nobilul său chezeş. Dar nici Moruzi, nici Mavrocosta nu erau oameni care să se căiască vreodată de binele pe care-l faceau, chiar atuncea când se puneau de bunăvoie în gura tunului!

Dacă dvoreanstva rămăsese oarecum mulţumită de izbânda delegaţilor ei la Petersburg, nu tot aşa era cu ţăranii. Spuneau că împăratul li dăduse tot pământul Basarabiei şi că boierii îi amăgiră şi pe dânşii, şi pe împărat. Asemenea vorbe le luau mai mult din gura străinilor şi a târgoveţilor care nu aveau dreptul la nicio falce. Ei însă ziceau că opt deseatine de pământ ar fi de ajuns ele de cap de gospodar; dar când li se vor ridica copiii, tot din acele opt deseatine să se hrănească şi ei? Cu vremea or ajunge să nu mai aibă nici opt prăjini!

„Sst! Tăceţi, bre! li spuneau ispravnicii şi ingi-„nerii hotărnici ca să-i liniştească şi să isprăvească da-„ravera mai iute şi fără bucluc. Luaţi acum cât vi „se dă şi nu mai faceţi gură, că vă ajunge deocam-„dată. Bine că s-o făcut dâră prin barbă! E aproape „de mintea omului că împăratul care s-o gândit la voi „cu bunătate, dăruindu-vă ce n-aţi gândit, n-o să lese „nici pe copiii voştri, la vreme, să moară de foame. „Au boierii, slavă Domnului, destul pământ să le tot „împărţească la neam din neamul vostru şi tot să le „rămâie!

Aşa le grăiau ispravnicii, stanovoii şi inginerii hotărnici, pravovezi sau tehnologi cu toţii, ieşiţi proaspeţi din universităţile ruseşti!

Deodată, toată oştirea Basarabiei primi poruncă să se aşeze în lagăr sub zidurile Benderului, unde avea să fie trecută în revistă de către însuşi M.S. ţarul! Suveranul va locui trei zile chiar înlăuntrul cetăţii unde vor fi găzduiţi şi misiunea turcească, trimisă să-l salute din partea sultanului Abdul Aziz, şi ministrul de externe Costaforu, din partea prinţului Carol I al României.

Costache Moruzi să nu stea binişor pe saltea în cabinetul lui de la Dănuţeni?! Nu! Să arăte numaidecât ţarului frumoasa şi mândra ţărănime mol-dovană, iar această ţărănime să aibă bucuria să-şi vadă mândrul împărat!

— „Astâmpără-te, Costache dragă, îl sfătuia beizadea Alecu. Nu-i bine ce vrei tu să faci. Lasă-i pe-ai noştri în umbră. Vorba lor: nici pe dracul să nu-l vezi, nici cruce să nu-ţi faci! Știu că ai să înjghebi o serbare măreaţă şi strălucită. Nu mă îndoiesc că ţarul va rămânea încântat! Mi-e teamă însă că panslaviştii lui să nu ne întoarcă bucuria în scârbă!

—„ Aşa-a! Ce mai vorbă! Apoi tocmai vreau să-l câştig pe ţar de pavăză împotriva panslavismului. încredinţându-se de trăinicia, puterea de viaţă, de credinţă neclintită a poporului nostru, îşi va face un punct de onoare a-l păstra aşa cum l-a primit de la tatăl şi de la unchiul său Alexandru I. O să vezi, Alecule, că vom dobândi visul întregii mele vieţi, pentru această nenorocită provincie, adică: şcoli şi universitate în limba ei, o largă autonomie şi poate chiar polcuri moldoveneşti!

—„Să te auză Dumnezeu! ofta Cc. Alecu. Numai să nu pierdem şi ce mai avem, adică: limba prin biserici!

Incepu a curge la Bender ţărănimea cu miile! Răzeşi, răzeşiţe, mazili, coborâtorii arcaşilor lui Lăpuşneanu şi Ștefan-Vodă, în mândrele lor porturi!

Quelle belle race que la votre, Prince Moruziˮ făcu Alexandru al II-lea în limba franceză, pe când se plimba dinăuntrul horei ce se încinsese în cinstea lui! Quel magnifique peuple! Apoi oprindu-se înaintea unei mân-dreţe de flăcău, înalt, voinic, spătos, dar cu mijlocul tras ca prin inel, cu ochii mari, focoşi, cu faţa ca bujorul şi cu pletele negre căzându-i pe umere, împăratul voi să intre în vorbă cu el. „Niznai po russki, înălţate împărate!”, făcu viteazul, privindu-l ţintă în ochi cu mândrie. împăratul se încruntă puţin, dar nu-şi pierdu răbdarea. Făcu vreo alte câteva încercări la fel şi primi acelaşi răspuns. Cum? strigă el supărat, nimene din voi nu ştie ruseşte?

Se desprinse un mazil din mahalalele Kişinăului şi i se puse în faţă.

—„Să le spui oamenilor, zise împăratul răstit, că „vreau să înveţe toţi negreşit ruseşte. Am să vă trimit „dascăli. Limba rusească este limba mea. Cine n-o „ştie nu mă poate nici cunoaşte, nici iubi şi nici eu „pe dânsulˮ.

Vezi, Costache, ce-ai făcut, şopti beizadea Alecu? De acum să ne aţinem cu toţii la mare bucurie!

Las-c-o să-i treacă, făcu Moruzi. O să dregem borşul.

Lă-i drege tu, cumnate; dar mi-i c-o să-l mâncăm de acuma cu pâine neagră de secară, în dorul mămăligii!

După plecarea împăratului, cumnaţii amândoi se înapoiară la moşiile lor.

Intr-o zi, când beizadea Alecu împreună cu nevastă-sa venise să-şi vadă cumnaţii la Dănuţeni, se porni o ploaie de vară, caldă, măşcată şi deasă de părea o adevărată ruptură de nori! Cu toate că nu erau decât ceasurile două d.a. se făcuse aproape întuneric. Fulgerii brăzdau necontenit cerul, luminând din clipă în clipă, în fel de fel de chipuri şi feţe, nourii groşi, vineţi, fumurii şi arămii câteodată, şi atât de joşi, încât păreau că lunecă pe coama acoperământului de şindrilă, zguduit de bubuitul tunetelor, care se perindau întruna. Aleea de trandafiri care despărţea grădina în două, de la poartă şi până la scară era numai o apă! Dar nu ţinu mult! Veniţi dinspre Moldova, nourii treceau iute peste casă şi grădină, împinşi de vânt înspre câmpia de la deal şi pădurea depărtată, tot mai subţiri, mai luminoşi şi rostogolindu-se prin văzduh ca fumul! Până ce străbătură razele de soare prefacând iarba pajiştelor şi frunzele umede de pe copacii parcului, într-un strălucitor şi uriaş smarald! Picăturile de ploaie tot mai rare ridicau stropi nenumăraţi pe luciul apei din băltoacele adunate. Apoi încetară şi ele: cerul se limpezi; soarele apăru din nou în slavă proaspătă, aruncând milioane de briliante şi rubine pe florile grădinii!... în depărtare - cu un capăt pe podgoriile laşului şi celălalt, dincolo de pădurea Buzduganei - se ridică, falnic, un măreţ curcubeu!

In tot timpul furtunii, întreaga familie şezuse pe una din cele patru laturi ale galeriei care înconjoară casa, adăpostită de zidul ei, de largul streşin şi de viţa sălbatică amestecată cu stânjâniţă agăţătoare. Pe când se răcoreau mai bine de arşiţa de peste zi, în mirosul florilor, al ierbii şi al frunzelor ude încă de ploaie, văzură ieşind de sub o alee umbroasă a parcului... pe cine?... Pe cucoana Profiriţa Keşcu şi pe duduia Natalia, încotoşmănate în şaluri; iar în urma lor, trei ţărani purtau în braţe: pe Mimi, pe Marietta şi pe mica Bebe, încotoşmănaţi şi ei de nu li se vedeau decât ochişorii... dar râsul argintiu li se auzise de departe!

„Ce-i asta?!ˮ „Ce-aţi pâţitˮ, strigară cumnaţii a-mandoi speriaţi, şi băgându-se în glod până la glezne ca să le iasă mai iute înainte! Unul o ridică pe Cc. Profiriţa de subsuori, celalalt o înşfăca pe Duduia în braţeşiamândoi alergară să le puie la uscat pe galerie.

„Ce să fie?!ˮ spunea Cc. Protiriţa râzând eu pofta. „Venim de la Stânca. La Sculeni am luat cai de poşta. In timpul ploii, vizitiii ruşi au rătăcit drumul şi aici nu departe de poartă ne-am înglodat într-o râpă mocirloasă. Văzând că în loc să ne scoată, vizitiii ruşi ne înfundau şi mai rău, am strigat nişte oameni care veneau de la câmp, i-am încărcat frumos cu cei trei mai mici din moştenitorii mei, iar eu mi-am luat duduia de mână şi iată-mă! Iaca toată păţania.“.

Lucru de nimic după capul d-tale, cumnată! făcu Moruzi. Știi că puteaţi să pieriţi cu toţii? Ticăloşii de vizitii v-au vârât tocmai în râpa de la gura Băileştilor, care, deşi totdeauna uscată, cu o ploaie repede ca asta, se preface în puhoi şi îneacă regulat jumătate din grădinile satului! Bine, eu vă ştiam în Elveţia. De ce nu mi-aţi scris, săracul de mine, să vă fi trimis poştalionii la Sculeni?!

Pană primiai scrisorea şi trimiteai poştalionii, iată că am venit cu poşta împăratului mai iute, scăpaţi din groaznica primejdie, buni, teferi, sănătoşi, deşi cam uzi, nu-i vorbă!

Aide! Duceţi-vă degrabă de vă uscaţi. Eu merg să vă pescuiesc trăsura şi bulendrele de nu le vor fi luat apa; apoi către un vătaf: Ncculai! Ia degrabă frânghii. tânjale, doi drugi, două perechi de boi, argaţii, grădinarii şi surugii şi alergaţi cu toţii, aici aproape la gurii BăileştiIor. Mă veţi găsi acolo.

Când so dezbrăcă Cc. Profiriţa, surorile ei văzură cu durere că slăbise foarte mult şi avea pete roşii pe umerii obrajilor. Pe cât înainte era încredinţată că ar fi oftigoasă, acum râspingea cu înverşunare gândul a-ceata. Spunea că climele calde o fac să slăbească, că numai frigul îi prieşte şi că se simţeşte mai sănătoasă şi mai voinică decât oricând. Adevărul era că nu-şi facea nicio iluzie şi că venea să se jertfească copiilor ei, pe care nu voia să-i lese să se înstrăineze.

Vara aceea şi până la culesul viilor fu o adevărată sărbătoare şi la Dănuţeni, şi la Buzdugana. Copii zglobii umpleau amândouă casele cu veselia şi râsetele lor! Ce mai partide de crochet pe aleea cea mare de trandafiri! Ce mai preumblări pe câmp, fie pe jos, călare sau cu trăsurile! Până şi o reprezentaţie teatrală, dată de copii de ziua onomastică a mamei lor, în fundul unei păduri de stejar, într-un teatru ai căror pereţi şi până şi cortina - care se desfăcea în două - erau numai din frunzări, împodobiţi cu snopi de grâu şi ghirlande de flori de câmp. Trecu însă şi timpul acesta de fericire, lăsând în inimile celora ce mai trăiesc şi astăzi o scumpă şi duioasă amintire. Coana Profiriţa plecă la Odesa, luând cu dânsa veselia şi fericirea a două case boiereşti!

Dar să vedem acum ce viaţă duceau la Manta prinţul Andrei şi principesa Olga Pavlovna. Dnii luase obiceiul să înmulţească, în fiecare an, neamul Mavrocosta cu câte un mic Marcopulo. Dacă micul Pavluşa seamănă cu tatăl său, micuţa Maria aducea mult cu bunicul ei kir Panaiti, iar micul Aliu-şa sau Alecu nu semăna deocamdată decât cu un boţişor de carne. Venise şi Mile Wanda ca să cultive chiar din faşe sentimentele şi spiritul copiilor, după calapodul ce-l întrebuinţase şi cu mămiţa lor.

In agricultură însă prinţul Andrei nu era tot aşa de rodnic. Nu ara prea adânc, ca să are mai mult. Fiind vecinie invitaţi la Galaţi, nici nu semăna tocmai la vreme. Tot din pricina asta punea la secere după ce se scuturaseră grăunţele din spic, de nu scotea nici plata secerei. Dar ce are a face! Trăgea o boronitură cu rariţa prin mirişte şi ar fi secerat desigur la anul, de nu dădea peste o iarnă goală şi peste un an secetos. Apoi avu parte de o serie de ani răi aşa că vestitul capital de exploataţie - 40 000 de carboave - se topise tot-tot şi nu plătise un ban din cele trei câştiuri ce le datora dţei Ruxandra, care de altfel, nici nu-i pomenea de dânsele.

oată nădejdea ar fi fost la lada cu bani ai casei Adhelfi Marcopulo de or fi mai fost. Dar fraţii lui kir Panaiti nu încuviinţaseră căsătoria princiară a nepoatei lor pe care o meniseră contelui Aristidi, ca împreună cu dânsul să croiască un alt rând de Adhelfi Marcopulo di Marco Polo. Aşa că trimise-ră „formos zuvaericalia pentru nunta di Olimpiada”, dar la sfârşitul anului stricaseră tovărăşia cu Panai

Acela, deşi era de obârşie hiotică, fiind mai ţâfnos decât un Eptanisiot îşi trimise în scris fraţii sto diavolo, care se grăbiră şi ei să-l trimeată is ton calon Kir Panaiti îşi urmă afacerile înainte cu mai mare îndrăzneală sub firma: Marea casă de export din Marea Neagră, Panait Marcopulos şi Fiica, capital nominal 30 000 000 ruble! Afacerile lui erau însă atât de întinse că nu ar fi putut distrage nici cinci copeici din capitalul nominal şi nici efectiv. Abia de-şi putea îngădui neapăratele avgolemono şi brizola, lăsându-se şi de cataif!

Chiar în împrejurări fericite c iiinc ca între bărbat.şi fenice să Fie cineva mai în vârstă, care să tocească asperităţile de caracter şi să împace prin ceva oţet, micele neînţelegeri ec se pot ivi între soţi. De aceia o şi visat Dumnezeu pe soacre. Fiind însă că pe adevărata soacră o rechiemase el de mult întra împărăţia cerească, o trimisese să vede pe M-lle Wunda. ca s-o înlocuiască. Și ce bine o mai înlocuia, Doamne! De se văieta bietul soţ că nu are de unde îndeplini vreo toană de-a principesei Olga, baba ofta din baierile inimii spunând: „Sărmana mea copilă! Acestea sunt oare visurile pe care le făuream pentru tine?! Tu, o zâna mea regală, să te aliez cu un simplu prinţ ca să trăieşti în sărăcie, mai rău ca o burgheză! Dar cu frumuseţea ta divină, educaţia perfectă ce ţi-am dat-o, sentimentele tale nobile şi inima-ţi de aur, abia ai fi fost la locul tău pe un tron împărătesc! Tu pe care cel mai măreţ palat te-ar fi adăpostit cu drag, să trăieşti într-o cocioabă, nici măcar de marmoră şi scumpii tăi copilaşi să se tăvălească goi şi desculţi în bătaia soarelui, pe vrafurile de nisip din mijlocul curţii!ˮ

Da bine, Mile Wanda, răspundea Andrei, nu d-ta îi trimiţi să se joace dezbrăcaţi în nisipul din curte de s-au înnegrit ca dracii? Pretinzi că e cel mai igienic şi mai nou sistem englezesc! Ori poate n-au ce purta? Slavă Domnului că numai lor nu le lipseşte nimica şi nici Olgăi, nici d-tale! Vă aduc peşte de mare, vânaturi şi vinuri străine de la Sure din Galaţi. Vă primbl cât pot, şi aş face şi mai mult, săracul de mine, ca să fiţi mulţumite. Nu mă vedeţi cât muncesc? Ce sunt eu de vină că anii sunt răi şi nu scot nimica de pe munca câmpului? Socoţi că nu mă doare să las cea mai mică dorinţă a nevestei mele neîndeplinită? Dar dacă nu-i, de unde să fac?!“

„Dovadă de nepriceperea d-tale, prinţule! Un om cu numele d-tale şi cu creşterea elegantă şi distinsă ce ai primit-o, nu trebuia să se înjosească să-l facă pe posesorul! Agricultura nu-i de d-ta şi nu pricepi nimica la dânsa. De te afli astăzi în lipsă, vina este a d-tale pentru că nu ai vrut să-ţi asculţi tovarăşa vieţii! Ba ai avut curajul s-o brutalizezi, sărăcuţa, ca să ne bagi în satul acesta! Cu un milion o sută opt mii de carboave, aveai de unde cumpăra în Rusia şi zece sate ca Manta, să trăieşti într-un oraş mare şi ca un adevărat prinţ, nu ca un ordinar vătaf de câmp: şi toate acestea, pentru ca să îmbogăţeşti pe fiul domniţei Ruxandra, care nu-ţi e nici mamă! Eşti frate admirabil şi mărinimos, prinţule, dar soţ şi părinte vitreg!ˮ

„Dar ce? făcea Audrci? Cu cc l-am îmbogăţit mă rog? Stau pe moşia lor şi nu li-am plătit pitită a-cum nici un ban. Ai văzut oare că mi s-a cerut ceva? Sunt om cinstit şi am să le plătesc pună la cel din urmă ban, că doar scria de ani răi n-p să ţie cât lumea! Asemenea şi D-tale M-elle o să-ţi plătesc tot ce-ţi datorez, fii fără grijă!ˮ

„Eu nu-ţi cer nimica pentru mine. Economiile linei vieţi întregi de muncă le-iun încredinţat onomei D-tale Prinţule şi nu duc nici o grija. Știu că ai să mi le dai când te vei înlesni, ca să le plasez mai avantajos. Mie, un pat de scânduri şi o bucată de pâine neagră mi-ajung, odată că-i împărtăşesc cu scumpa mea Olguţă şi dragii ei copilaşi, care după mine vor moşteni puţinul ce-l voi fi strâns păn-atuncea. Spuneam numai că îngerul acesta de blândeţă şi de frumuseţă nu merită să fie atât de crud amăgit!ˮ

Ba voi m-aţi amăgit cu toţii! tună deodată Andrei înfuriat. Unde sunt acele cinci milioane de ruble care după condicele lui Marcopulo trebuie să fie astăzi cincisprezece milioane?! Unde-i măcar dobânda lor sau chiar jumătate, ca să ies din încurcătură şi să cumpăr majoratul lui Pavluşa?!

Unde sunt moştenirile unchilor de la Londra, Marsilia şi dracu mai ştie unde?!

„Dragă Andrei, făcu Olga Pavlovna cu blândeţe şi ridicând ochii săi mari spre tavan cu resemnarea martirului, nu te supăra pe iubita mea Wan-da. Știi foarte bine că unchii mei m-au dezmoştenit pentru că te-am luat pe tine. Și poate că au avut dreptate. De-l luam pe vărul meu, contele Aristide, aş fi fost desigur mai fericită şi tot aşa şi tu dacă te însurai cu frumoasa principesă de neam armenesc! Cât despre zestrea mea şi averea tatei, ele aparţin copiilor noştri şi datoria mea de mamă mă sileşte a mă da schingiuită, bătută şi tăiată în bucăţi înainte de a te lăsa să te atingi de ele. Fă ce vrei cu mine, insultă-mă ca odineoară, brutalizează-mă cum ai făcut la Odesa bătându-mi din picior, dar asta nu o vei căpăta niciodată de la mineˮ!

Astfel de certuri se întâmplau de mai multe ori pe lună, iar în timp de linişte Wanda şi dulcea martiră îl încredinţau încetul cu încetul că viaţa de ţară nu este pentru dânsul; că e păcat să închidă sub oboroc atâta lumină şi deşteptăciune; că locul lui ar fi în diplomaţie!

De-ar voi numai să asculte, Olga Pavlovna s-ar însărcina să-i găsească un loc de ataşat supranumerar la vreo ambasadă şi în doi-trei ani să-l facă să ajungă departe!

Pentru ajungerea unui astfel de scop sigur că s-ar atinge de o parte din dobânzile zestrei; dar pentru agricultură, n-are d-ei parale. Când veni vremea câştiului, Andrei se duse singur la Buzdugana şi negăsind pe tatăl său, se rugă de domniţa să-l mai păsuiască şi anul acesta, care fusese mai rău şi decât anul trecut. „Știu, dragul meu, făcu buna femeie. Tu nu numai că nu-mi datorezi nimica, dar îţi dau moşia înainte, fără nicio plată până la vrâstnicia lui Titi. Nu te deznădăjdui, copile. Aşa este agricultura. După ani răi, vin şi ani buni, care ne despăgubesc cu prisosinţă. Voi stărui pe lângă tatăl tău să te ajute şi el cu ceva parale. Nu te aştepta însă la mare lucru, că anul a fost prost şi la noi, aşa că suntem foarte strâmtoraţi.

Pe când vorbea domniţa, Andrei primi telegramă prin ştafetă din Scu-leni. Era de la Cahul şi în cuprinsul următor:

„Pleacă îndată la Odesa - întâmplat tatei groaznică nenorocire - Olga”.

El arătă telegrama domniţei şi plecă chiar în seara aceea, rămânând să se reîntoarcă după ce va cunoaşte în ce constă nenorocirea. La Kişinău trase de-a dreptul la gară, fără să se întâlnească cu tatăl său, care era acolo. în vagon, cumpără ziarele şi citi în Odesskii Vestnik, cu litera de un cot: Marea casă de export Marcopulo şi Fiica a încetat plăţile; astăzi a depus bilanţul, declarându-se în stare de faliment! Când sosi la socru-său, îl găsi trântit pe o canapea, cu părul vâlvoi şi bo-cindu-se: „Oh, Alimonon, Alimonon! Andronachi mu! Fos-mu! M-a afanisit-o i fratelli-mu! Ehasa ta pendo Sintemo Molfuzi!!

„Mă rog, socrule, îl întrebă Andrei cu sânge rece, dacă lichidăm tot ce este al d-tale şi al Olguţei putem plăti toate datoriile, până la un ban?

„Neske, Andronachi-mu. Platimo tot. Ba dacă vindi casa asta şi villa de la Lanzeroni ramune ţinţi zeţi mila rublia şi pote şi mai multo“.

„Atunci las căi bine. Vindem tot şi plecăm la Cospoli. Eu intra în slujbă la ambasada noastră de acolo, şi D-tale îţi găsim vreun loc la o bancă.

„Ma noi, i caimeni, cu ţe ramuni?

Cu cinstea, socrule! răspunse Andrei zâmbind cu curaj.

Formos, formos, Andronache. Ma cu ţinste... şi faţi cheto Pilafi? Pilafi di ţinsti n-am văzut-o!

„Pilaful se face cu muncă, socrule, şi Slava Domnului, nu suntem ologi sau orbi, nici d-ta, nici eu!“

„Aferim Andronache-mu! Să trăieşti dumiata! Eşti un Polikari! Ai dat-o la mini corazi! laşa ca faţi o Panaioti alta miliunia, dacă dei Dumniazeo la dumnialui zilia!

nă în primăvară toţi creditorii erau plătiţi fără niciun scăzământ, palatul de la Odesa şi vila de la Langeron găsiseră muşterii buni, care dădură preţ mare pe ele; cai de călărie, trăsurile, poştalionii, uneltele şi vitele, precum şi parte din mobilele de la Manta fură vândute pe jumătate de preţ; familia se aşeză într-o frumoasă căsuţă din cartierul european Pera, de unde te bucurai de una din cele mai frumoase privelişti pe Bosfor şi Cornul de Aur, iar pentru a aştepta un viitor mai frumos, socrul şi ginerele aveau înaintea lor cam vreo sută de mii de carboave şi poate mai mult.

Numai atunci se putu vedea în toată deplinătatea ei vrednicia principesei Olga Pavlovna! Nici nu trecură trei ani, că era podoaba balurilor tuturor ambasadelor; cea mai frumoasă, cea mai elegantă şi cea mai fină şi deşteaptă din toate diplomatele. Bijuterii avea de peste o sută de mii de lei de la socru şi de la toţi unchii ei, dăruite cu prilejul nunţii sale. Tatăl său, prin înrâurirea ei, era acum directorul băncii otomane cu leafa mare. Andrei, prin meritele sale, trecuse examenul diplomatic la Petersburg şi era de acum ataşat efectiv la ambasada rusească din Constantinopoli, iar după alţi trei ani, căpătă un post într-o comisiune internaţională în Africa, unde reprezenta imperiul rusesc cu leafa de 75 000 de lei pe an şi un an gratifi-caţie la fiecare cinci ani! Aceste toate nu o împiedicară pe principesă să-şi înmulţească familia cu alte două vlăstare care nu mai semănau nici a moldoveni, nici a greci, ci a „Rusi cat afloˮ, cum spunea kir Panait. Ce mai poate vernopoddanstva şi patriotismul!

CAP. XX.
Suferinţele lui Titi.

Am arătat cu ce idei se întorsese Titi din Paris, în iarna anului 1869-70. Pentru ca să-şi dea cititorul seamă de starea lui sufletească şi de suferinţele morale prin care a trecut, până să se hotărască a-şi călca pe inimă, părăsind casa părintească, cu toate dragostele sale cele mai sfinte, suntem siliţi a ne reîntoarce iar către anul acela. Tot atuncea se puseseră în practică alte trei reforme în Basarabia: reforma judiciară, alta administrativă, adică instituirea zemstvoului şi scoaterea din biserică a cărţilor moldoveneşti.

Prin reforma judiciară se înfiinţaseră atâtea judecătorii de pace într-un judeţ, câte ocoale administrative erau. Judecătorii aceia erau aleşi de către adunarea judeţeană, despre care vom vorbi mai la vale, dintre pravovezi dar şi din cei fără niciun studiu juridic, dacă întruneau unanimitatea voturilor.

De ţin bine minte, aceştia judecau până la suma de trei sule de ruble şi numai în prima instanţă.

Iar în a doua, care era şi ultima instanţă, judeca la reşedinţa judeţului siezdul, sau adunarea judecătorilor de pace, alcătuit din toţi judecătorii de ocoale din judeţ, revizuind, schimbând, anulând sau întărind sentinţele date de către unul din colegii lor, care-şi aştepta liniştit să-i vie rândul de a revizui, schimba, anula sau întări sentinţele date de colegii lui. în amândouă instanţele, interogatoriile se luau în ruseşte prin mijlocul unui tălmăci jurat, iar hotărârile se redactau şi se rosteau tot pe ruseşte, de către judecător şi secretarul lui. Bineînţeles că în asemenea întocmiri, oricine ştia citi şi vorbi ruseşte, chiar de nu ştia scrie, dacă putea întruni unanimitatea de voturi, era ales Miravoi Sudia, sau mirăuţî sfredeiac, după cum îi porecliseră îndată ţăranii. Și cine putea fi ales mai cu uşurinţă, decât un proprietar de moşie, numai să fi fost Dvoreanin? Apoi, fiindcă într-un ocol erau numai sate şi cel mult un orăşel, în care abia încăpea stanovoiul (adică suprefectul) cu oamenii lui, judecătoria se aşeza la 20-40 de verste mai departe, chiar pe moşia şi în casa judecătorului, care mai primea pentru asta şi chirie de la judeţ. De altfel, împricinatului îi venea destul de bine: că dacă de la satul lui nu facea decât 60-70 de vârste până la stanovoi, ca să-şi scoată vreo dovadă, nu mai avea de călcat decât 20, mult 40, ca să-şi lege iapa de gardul lui mirăuţă. Și nu toată lumea şade aşa de departe. Se nimereau sate aşezate tocmai între stanovoi şi mirăuţă. Acelea huzureau de bine. Să te tot judeci toată ziua de drag să mai asuzi cea iapă! De la mirăuţă ştiai bine că te întorceai acasă cu dreptatea şi hârtia în sân, de nu se întâmpla să te mai amâie mirăuţă de vreo patru-cinci ori, numai de dragul a te vedea mai des pe la dânsul. Să mai întâmpla că potrivnicul tău venea cu un plocon mai gras şi căpăta el dreptatea. Atunci şi mai lesne: mai faceai vreun drum ceva mai lunguţ până la Siezdul, unde se adună mirăuţii şi nu mai aveai nicio grijă; că corb la corb nu scoate ochii niciodată. Aşa că te întorceai platcă la vatră, tuns, ras şi lăut ca de Paşti!

In oraşe nu era aşa! Mirovii sudii erau pravovezi cu toţii. Feciori de popă trecuţi prin Universitiet ca oaia prin ciulini; oameni învăţaţi straşnic, cu idei umanitare, socialiste şi cum îi mai frumos! Și drepţi, lucru mare, frate! De se obrăznicea vreo mojică de slugă să-şi cinstească stăpânul cu un retevei de corn după ceafa, o osândea fără nicio milă la trei carboave ştraf! Și era şi drept, că nu lovise sluga pe stăpân, ci reteveiul de corn; iar lucru neînsufleţit, pedeapsă nu are. Când însă mâna stăpânului se încâlcea în chica slugoiului obraznic, nu plătea niciun ştraf; cel mult de se pedepsea la maximum de închisoare. Și asta, tot cu dreptate era: că stăpânul în loc de a întrebuinţa lucru neînsufleţit, bătuse şi chicuise pe mojic din tot sufletul lui şi cu toată palma, lucru aspru pedepsit în Rusia, unde bătaia era oprită cu străşnicie. De asta ori din altă pricină, fapt este că judecăţile erau de zece ori mai numeroase într-un singur oraş, decât în toate satele şi orăşelele unui întreg judeţ. Știţi d-voastră, când le are omul toate la îndemână, îi mai vine şi a zburda! Să mai arăt câtă bucurie mirovii sudii aduceau ţăranilor şi târgoveţilor, cred că nu-i nevoie. Destul că era şi acesta un mijloc de a face să pătrundă mai adâncă frumoasa limbă rusească în toate păturile. Și cred că aşa s-o fi şi întâmplat. Pot încredinţa chiar eu că nu a fost niciun împricinat care să nu auză limba rusească; dar dacă o fi şi priceput-o, de asta întrebaţi pe alţii, căci eu nu răspund.

Să trecem acum la instituirea Zemstvului.

Era un fel de parlament sau Self-government, sau după cum se pronunţa mai adesea de cătră tinerii universitari: zielif gâviârnâmient, iar ruseşte i se zicea zemstvo.

Tot în două ipostase şi Zemstvo, ca şi reforma judiciară, măcar că nu avea de revizuit hotărâri, unde nu avea nici de judecat. Erau Insă câte un parlament In fiecare judeţ şi altul provincial, tocmai la Kişnău. In cel de judeţ se trimeteau deputaţi. aleşi de căiră cele trei trepte socialo, adică Dvorianil, Târgoveţii şi Țăranii, în ace laş număr: iar deputăţii judeţicid, trimeteau şi ei un număr egal de Dvorern, de Tirgovcţi şi de Țărani sui reprezinte In zobrunia Provincială. Ei purtau falnic titlul de glasinii adică cu glas, din care pricină, neştiutorii ar fi putut încheia că cei de la sobrania judeţiauă sunt muţi, neîiitid glasnii.

In fiecare an, guvernatorul Basarabiei arăta sobraniei zemstvului provincial suma hotărâtă cu care provincia trebuia să contribuie la bugetul general al imperiului. Aceasta împărţea suma cerută pe numărul de judeţe, după puterea lor, la care mai adăuga cheltuielile strict necesare provinciei, precum: soşelele provinciale, administraţie, justiţie, şcoli secundare şi primare, lefile şi chiria localurilor justiţiei de pace, ale administraţiei, ale spitalelor şi altele care-mi scapă.

Sobrania zemstvului judeţean, alegea pe judecătorii de ocol, vedea de soşelele judeţene, de şcolile săteşti, într-un cuvânt de toate cheltuielile cerute de o bună, luminată şi modestă administraţie. De văzut vedea ea biata sobranie, dar fiindcă aşa lucru frumos nu-i chip de făcut, fără să te atingi nici de portofelul boierului, nici de punga târgoveţului, nici de chimirul ţăranului, soşelele judeţene şi provinciale tot drumuri bătute rămâneau, precum şi celelalte îmbunătăţiri, se amânau toate din buget în buget, până la anul binecuvântat, când mănosul pământ al Basarabiei va da 14 kile mari la falcie, pe când Indiile şi America toată împreună nu-şi vor scoate nici sămânţa. Asta nu vrea să zică că birurile nu creşteau din an în an. Că, deh! Bir să nu crească, aţi mai văzut Dumneavoastră?!

Ba creşteau săracele, de mai să le ajungă şi pe ale noastre de aicea! Dar odată că îndestulai cu ele toate nevoile împărăţiei, lefile şi chiriile slujbaşilor, ce mai rămânea, de nu voiai să goleşti cu totul şi portofel, şi pungă, şi chimir?!

De răul acesta însă nu puteau fi învinuiţi făuritorii zemstvului. Dimpotrivă. Legea aceasta era nu numai liberală, dar şi patriotică: era ca un fel de vezicant, menit să mişte sângele Basarabiei adormite. E netăgăduit că toate parlamentele acestea aveau să deie naştere la lupte de interese, la râvne, la patimi şi la fel de fel de sentimente, unele mai frumoase, altele mai urâte; dar care toate nu se pot arăta decât prin viu grai.

Și fiindcă limba în acele adunări era obligator cea rusească, iată că toţi moldovenii, cu mic, cu mare, vor fi siliţi s-o înveţe ca să-şi poată apăra interesele. Ce se întâmplă însă la început? Că ce o fi acum nu ştiu. Boierii se sfătuiau pe şoptite cum le venea lor mai bine, aşa că auzeai moldoveneşte, franşuzeşte, greceşte şi chiar armeneşte, şi numai de se scula vreunul să vorbească, o lua pe ruseşte, dar de votat,... pe ruseşte votau cu toţii! La rândul lor, târgoveţii vorbeau ori ca la ceainii tractir, de erau caţapi, ori cu accent moldovenesc, grecesc sau armenesc. Cât despre ţărani - care veniseră cu drag la început, socotind că se vor sfătui frăţeşte cu negustorii şi boierii - când văzură că nu-i întreabă nimene în limba lor: „Da haide acasă, oameni buni, ziseră ei unul altuia. Ce să mai prighim cum se sfădesc aiştia pe ruseşte, pe când nouă ni se scutură pâinea pi dealuri?” Mi s-a spus însă că de atuncea reprezentanţii ţărănimii în sobraniile Basarabiei seamănă leit cu deputăţii colegiului al 3-lea ţărănesc de la noi! Parcă puţini din parlamentarii noştri au venit cu lotca de peste Dunăre sau de peste mare cu bamporia?

Insfârşit, a treia reformă nu veni prin ucaz împărătesc, ci prin dar duhovnicesc. Blândul şi smeritul Arhiepiscop Antonie, săvârşindu-se din viaţă, veni la scaunul arhiepiscopal panslavistul Arhiepiscop Pavel. Acesta fie din patriotism, fie îndemnat de Katkof şi Pobiedonosţef - pentru a ridica un zid puternic împotriva uneltirilor papistaşe ale moldovenilor de peste Prut - înlocui prin cărţi slavone, toate cărţile moldoveneşti, în toate bisericile şi hotărî preoţilor din eparhia sa, sub pedeapsa ridicării darului, să nu facă nicio slujbă şi să nu rostească nicio rugăciune, decât în limba slavonă.

Nu s-a putut şti niciodată dacă Preasfinţia sa, om luminat, cu idei înaintate şi ultra moderne, luase această înţeleaptă măsură pentru a-i rusifiea pe moldoveni, ori pentru a-i deporta de biserica lui Duiiiiieznu şi de dragostea ce o avuseră până atunci pentru împărat, lăsând n-i fără aparare în prada ideilor răsv rări toate ale Nihiliştilor.

Titi le vedea toate acestea, le judeca, le pricepea în tot adevărul lor neîndurat şi suferea mult. Și firea, şi simţirile, şi judecata, şi mai ales inima îl chemau peste Prut; dar tot atâta îşi iubea părinţii şi Basarabia; pe cei dintâi din dragostea firească, pe cealaltă pentru frumuseţa şi nenorocirea ei! De suferea mult că nu-i era dat să trăiască în ţara unde se născuse, în limba şi obiceiurile celor cu el de-o fire şi de un sânge, simţirile lui de fiu, precum şi dragostea pentru românii lui de dincoace de râu, loviţi în limba şi moravurile strămoşeşti şi meniţi a se pierde în neam străin, îl ţinea legat de vatră. Nu că-şi facea închipuiri deşarte că va putea face ceva ca să-şi scape ţăranii, dar tot i se prilej a să şteargă câte o lacrimă, să dosească vreun recrut sau vreun osândit fără vină. De nu putea nimic alta pentru dânşii, cel puţin ştia că nu unelteşte cu alţii împotriva lor.

Dar ce se făcu bietul băiat, când îi spuse tatăl său într-o zi: „Viaţa de trântor pe care o duci în casa mea trebuie să se sfârşească odată şi ar trebui să te ruşinezi singur de dânsa. Să fii veşnic vătaful meu de câmp şi contabil, dacă pe tine te mulţumeşte, să ştii că pe mine nu. Știi ruseşte mai bine decât mine, de ce nu vreai să vorbeşti? Citeşti şi eşti în stare să judeci foarte drept literatura lor, mare lucru ar fi pentru tine să te deprinzi să şi scrii corect? Apoi este neapărat să cunoşti măcar superficial şi legile ruseşti ca să poţi să ne aperi interesele, să poţi intra în zemstvul de la Bălţi, să fii ales judecător de pace în ocolul nostru. Ți-oi clădi o casă anume pentru asta chiar aicea în sat, aşa că tot împreună vom fiˮ.

„Cu bucurie aş primi să fiu de folos ţării mele, dragă tată, de am fi amândoi peste Prut, dar aici, niciodată! Intrând în slujba zemstvului, ar trebui să lucrez la rusificarea celor cu noi de un sânge. Asta ceri d-ta de la mine?ˮ

Asta ţi-o cer, băiete, pentru că asta este şi datoria noastră. Uiţi jurământul pe care l-am făcut Rusiei şi pentru tine. Uiţi legătura de recunoştinţă ce ne leagă de împărat!ˮ

„Nu este jurământ, nici legătură care poate sili pe un om să lucreze împotriva neamului său. De mă îngădui să rămân ca mai-nainte, lângă d-ta şi mama, îţi jur pe onoare că nu voi lucra niciodată împotriva Rusiei şi a împăratului, dar nici pentru îndeplinirea scopurilor lor. Atât şi nimic mai mult. De nu se poate, goniţi-mă din faţa voastră! Voi pleca în lume, oropsit de d-voastră şi lipsit de tot ce am iubit în viaţă. Voi suferi, dar din mine rus nu vei face niciodată, tată, ţi-o jur! Nu că de dragul d-tale n-aş dori-o poate, dar nu pot! Nu este în firea mea! Simt că i-aş trăda la primul prilej. Ai vrea oare aşa ruşine?

Din acea zi, nu mai fu de trăit pentru bietul Titi în casa părintească. Oricând deschidea gura, i se dovedea cât era de necugetat, de prost şi de rău! în literatură, în istorie, în muzică sau în politică, orice păreri şi-ar fi dat, cădeau tavanurile de proaste, ignorante şi necugetate ce erau! în agricultură şi administraţia moşiei era acelaşi lucru şi beizadea zbiera la dânsul în faţa ţăranilor şi a vătafilor. Nici contabilitate nu era în stare să o ţie, căci cneazul dădea uneori şi pe drum bani de-a dreptul muncitorilor, fără ştirea lui Titi ca să-i poată trece prin condici, şi când la răfuială omul arătat cinstit că primise mai mult decât era trecut în partida lui, cine decât Titi era vinovatul? Le suferea el toate cu răbdare, dar două lucruri erau pentru el mai dureroase. întâi, nu era zi lăsată de Dumnezeu, în care cneazul şi domniţa vorbind între dânşii de lumea de peste Prut, să n-o arăte ca culmea murdăriei, a imoralităţii şi a ticăloşiei fie în societate, în justiţie sau în armată! îl căinau pe prinţul Carol că se dezonora în astfel de ţară când nu-l învinuiau de unelta Germaniei sau a Vaticanului. Apoi alta şi mai crudă: era de ajuns ca să ţie parte vreunui ţăran ca să-l vază pe tatăl său, totdeauna atât de drept şi de darnic cu oamenii, înjosindu-se până la nedreptate şi uneori bătându-l pe român cu însuşi mâna lui. Aşa că-l ocoleau acuma până şi dragii lui săteni. Și toate acestea, numai ca să-l dezguste pe bietul tânăr şi, într-un moment de plictiseală ori disperare, să-şi calce pe inimă şi să facă voia părinţilor. Uneori îi venea şi lui să se creadă tâmpit şi netrebnic, gata a se vârî şi în slujba dracului, numai să scape de ocară, dar îşi revenea iute în fire privind pe ţărani: ei cât sufăr de la străini, îşi spunea el în gând, şi eu să nu pot răbda atâta de la părinţii mei?!

Buna Cc. Profiriţa, căreia sora-sa Ruxandra îi dezvelea în fiecare scrisoare durerile şi deznădejdile ei de mamă, îi scrise într-o zi să-i trimită, pe iarnă, nepotul Ia Odesa, că doar petrecând vesel în mijlocul societăţii ruseşti, îşi va face în ea prieteni, o va cunoaşte mai bine şi cu încetul se va îndupleca a face voia atât de cuminte a părinţilor. „Nu, nu, sări la început beizadea Alecu, asta trebuie să ţie gata vreo ar-meancă sau grecoaică milionară! Spune-i că foarte-i mulţumesc, dar că pe Titi nu-l dau decât după o ruscă numai în piele de toval, s-o miroase de o poştă şi să-l înveţe a grăi ruseşte. Se domoli însă şi îşi dădu învoirea.

Avuse d-neiirijă să-i scrie şi lui Titi să vie să petreacă iarna în casa ei. „Anul acesta avem o foarte bună trupă franceză la teatru Maria; vei auzi concerte bune. O să avem şi pe Ristori, marea tragediană a Italiei, pe marele violonist Sivori şi poate şi alte celebrităţi. La baluri şi prin societatea mare vei merge numai cât vei voi, că ştiu că nu-ţi prea place, şi nimeni nu va încerca să te silească. în asemenea întocmiri plăcute vei putea cunoaşte şi judeca pe ruşi, mai în cunoştinţă de cauză, şi osândi o ţară mare, după mintea şi conştiinţa ta, cu toată nepărtinirea, şi nu după tristele specimene ce le vei fi întâlnit în iubita ta Basarabie, unde se pripăşesc numai ruşii care nu mai pot încăpea în Rusia!” Titi, primi cu bucurie şi plecă chiar a doua zi de Sf. Dumitru. Cu buna lui mătuşică şi verişorii lui se duceau în fiecare marţi la teatru Maria, unde aveau loje, iar peste săptămână Titi avea fotoliul lui de orchestră. După teatru veneau două-trei persoane la ceai şi se discuta teatru şi literatură până târziu. în salonul mătuşicăi sale întâlnea multe dame şi dre frumoase, elegante, dar se minuna cât erau de seci, uşuratice şi pospăiate. Nu găsea ce să le spună, că de încercai să le vorbeşti teatru sau literatură, te plictiseai; iar cât despre muzică, îţi emiteau nişte păreri patriotice, cam în felul celora care le-am arătat în celălalt capitol. De, cum fuseseră îmbrăcate la balul curţii în iarna trecută la Petersburg, ce rochie vor purta la balul dvorenstvei şi cât de mult au jucat la balul lui Grigore Marasly, nu le puteai scoate!

Tinerii cavaleri aveau talentul de a vorbi cu ele de aceleaşi lucruri atrăgătoare cu ceasurile, încât nu se deosebeau de dânsele decât prin toalete. Apoi glumele lor erau de obştie câte un calambur auzit de la vreun actor francez, poftorit până la apelpisire, cu hârâitura şi schimonositurile lui, mai bine sau mai rău imitate.

Bărbaţii mai în vârstă, înalţi magistraţi şi generali, când nu jucau cărţile, bând ceai cu rom, vorbeau despre norocul lor la cărţi, isprăvile lor în slujbă, câştigurile dobândite şi la cărţi, şi la slujbă şi beau rom cu ceai! Câte un împricinat venit la Odesa pentru un proces mare nu se sfia să zică în gura mare, celor mai mari magistraţi, că procesul lui, deşi nedrept, nu poate să-l piardă, pentru că se bucură de protecţia principesei Dolgorukova, metresa împăratului Alexandru al II-lea. Lăudăroşi găseşti oriunde, dar fapt este că acesta şi-a câştigat procesul pe care singur îl recunoştea ca nedrept!

Din toată societatea asta, doi tineri se distingeau şi prin spirit şi prin cultura lor aleasă. Amândoi erau din acela? neam: prinţii Cantacuzini, prin urmare cu sânge românesc în ci, înrudiţi chiar de departe cu fratele lui Titi.

Cel dintâi era nepot după mamă al marelui Speranski, vestit istoric, fost ministrul şcoalelor cât a trăit, reformatorul învăţământului în Rusia şi mort de mai bine de cincizeci de ani. Ca răsplată se dăduse nepotului său o catedră la Universitatea din Odesa, de cum ieşise absolvent de la cea din Moscova, unde aveau loc acuma şi mari serbări jubiliare în cinstea nemuritorului Speranski.

Titi se legase intim cu tânărul Cantacuzino. într-o zi, ducându-se să-l vadă, găsi salonul plin de musafiri.

„Felicitează mă scumpe prietena, făcu principele Cantactizino, tntâinpinându-l cu amândouă inâinelo întinse. Cu prilejul comernurâtei ilustrului meu bunic, Majestatea Sa Imperială mi-a îngăduit ca pe lângă titlul meu de prinţ Cantacuziuo, să mai adaug şi acela de conte Speranskiˮ

„Eu nu te felicit deloc pentru asta, iubite, îi răspunse Titi, pentru că te-aş micşuraˮ.

„Cum? Pentru ce? făcură toţi uluiţiˮ.

„Foarte firesc Domnilor. Când cineva are cinstea de a nu principe Cantacuzino şi poartă armele împăraţilor Țarigradului, nu are pentru ce râvni la un titlu de conte împărătesc.

Celălalt principe Cantacuzino avea atunci gradul de maior, dar era unul din cei mai distinşi şi mai învăţaţi ofiţeri de stat-major al armatei şi, ca dovadă, nu trecură nici 10 ani că era general de divizie şi ministru de rezbel al Bulgariei, sub nemuritorul domnitor Alexandru I de Battemberg.

Și acesta se împrietenise mult cu Titi. Intr-o noapte de bal, se retraseră amândoi intrăm salonaş mai dosnic, pentrucă nici unuia mii plăcea nici dânsul, nici cărţile şi stăteau la sfat împreună. Veni vorba de complexul de măsuri Ce se iiuisc pentru rusifi-carca Basarabiei. Titi arătă cât de crude, de nesă-buite şi de zădarnice erau măsurile acestea; că nu se poate stârpi o limbă şi nici un neam.

„Și eu toate acestea le vom stârpi, zise tânărul maior cu desăvârşită incredore“.

„Cu ce prinţule? întrebă Titi cam ironic. Uitaţi că sunt peste 1 ½ milioane de suflete“.

„Ca ce îi vom stârpi? Ca asta răspmişe militarii lovind cu palma peste tocul săbiei.

„ Dar sunt un milion cinci sute de mii de bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, babe şi copii!!“.

„A, ce-i cu asta? întrebă ofiţerul cu linişte. Nouă, elemente neslave nu ne trebuiesc între slavi; ori ele se vor slaviza de bunăvoie, ori vor pieri..

„Adică sistemul întrebuinţat de americani împotriva Peilor Roşii?“..

„Ba ceva mai mult, că din pieile roşii au mai rămas încă.

„Bun. Da parcă mai simt vino cinci milioane de neeiast limbă peste Prut. Cu ei ce facem?ˮ

„ Ceea ce vom fi făcut cu basarabenii, răspunse Cantacuzino cu sânge rece. Le va veni rândul îndată ce vom fi luat Țarigradul, adică mult mai curând decât ai putea crede. Franţa e nimicită pe veci, Germania e obosită, Anglia este un chit de care nu se poate teme vulturul cu două capete. Planurile amănunţite le avem gata şi punerea lor în practică nu mai poate fi amânată mai mult decât cinci-şase ani.

Dar cu vreo alte 3 milioane de români care locuiesc peste Carpaţi, cum rămâne? O vrea oare Austria să ni-i deie spre slavizare?

„De vrut, bineînţeles că n-o să vrea de bunăvoie, dar îi vom lua cu puterea armelor.

Vorba mareşalului Paşkevici către Nikolai Pavlovici: „Drumul spre Țarigrad trece prin Viena”.

„Atunci, dragă Maiorule, ia să facem o mică socoteală 1 ½ + 5 + 3 = 9 ½ de milioane de Români la care tiebue adăugat 5 milioane de Unguri, ceva Saşi şi alte câteva milioane de Austriaci, Satirieni, Ca-rintieni, Tirolezi....

„Nu! întrerupse Cantacuzino. Toată nemţimea asta o dăm împăratului Wilhelm, ca să ne apere de pe la spate.

„Fie, dar tot rămân 9 ½ + 5 = 14 ½ milioane neslavi. Credeţi că vom putea ca să-i tratăm după sistemul American?

„Eu n-am vorbit de niciun sistem, ci de sabie. Noi n-avem timp să întrebuinţăm nici apa de foc, nici demoralizarea. Intrebuinţăm mijloace mai drastice, ce cântăresc 14 ½ milioane faţă de 120?!“.

„Știi ce principe Cantacuziuo, făcu Titi, scos din răbdări? Familiile noastre au fost prietene şi aliate între dânsele de mai multe veacuri. In puterea acestei prietenii seculare, te rog sl nu te superi dacă şi voi observa, ca de am rămas uimit când vărul D-taie a primit să-şi zică graf Speranski, nu in-aşi ti aşteptat nici odală să găsesc în mândrei ofiţer luminat ce sunteţi, sentimente de mongol!“.

„Departe de a mă supără, eu mă fălesc cu mongolii. Ei au zguduit Europa întreagă!“.

„Foarte adevărat, principe..., dar n-au mongolizat decât pe ruşi, răspunse Titi sculându-se ca să se întoarcă acasă; aşa că prietenia seculară se cam răci din seara aceea.

Singurele lui plăceri mai dulci erau preumblările ce le facea cu verişorul lui Mimi şi cu verişoarele, apoi lungile lui convorbiri cu scumpa lui mătuşă seara adunaţi cu toţii în salonul cam întunecos sub marele portret al răposatului său unchi Cc. Petrache Keşcu.

De hatârul Cc. Profiriţa, luase un student universitar cu care învăţa legile ruseşti, două ceasuri în fiecare zi. Dar erau unele atât de protivnice tuturor cunoştinţelor şi ideilor despre dreptate, ce avusese până atunci, că sărea indignat de pe scaun: nestatornicia lucrului judecat, mijlocul legal de a-şi înstrăina averea moştenită, în paguba nu numai a moştenitorilor, dar şi a creditorilor, putinţa pentru un tată de a închide pe fiul său major, părinte şi el de familie, în vreo mănăstire, vreme îndelungată, dar mai ales osândirea prevenitului politic de către puterea administrativă fără judecată şi sechestrarea averei osânditului în folosul statului, lăsându-i familia pieri-toare de foame, îi păreau nişte adevărate monstruozităţi.

iarna aceasta ceti mult ruseşte şi despre Rusia, căci biblioteca lui Petrache Keşcu era bogată. în ea se afla întreaga istorie a lui Karamzin. Apoi se mai ducea la biblioteca publică, din strada Ecaterina şi la Universitate, pline de documente şi scrieri istorice despre obârşiile slavilor dinainte de năvălirea mongolilor, începutul cnejilor şi al dvorenilor, ţarismul în timpul hanilor Ordei de Aur şi după încetarea ei, timpul Streliţilor şi nimicirea lor de către Petru cel Mare, spoiala în sfârşit de civilizaţie întinsă rânduri-rânduri asupra barbariei, de la acel mare împărat şi până astăzi. Nicăieri nu le poţi găsi acelea mai bine şi mai lămurite decât în bibliotecile ruseşti, numai să ştii să le cauţi şi să le cântăreşti. Vezi atunci ce patriarhală, blândă şi liberă a fost rasa aceasta de pescari, de vânători şi de negustori şi în loc să se îmbunătăţească şi mai mult la lumina civilizaţiei, cum din pricina asupririlor unor străini, pe care îi chemaseră să o apere de barbari, apoi cucerită şi schingiuită de către înşişi acei barbari ajunşi învingători, s-a confundat în întuneric şi a pierdut, odată cu libertatea, simţurile şi pornirile cele frumoase şi înţelepte, luând de la cuceritori numai barbaria, cruzimea, imoralitatea şi toate relele, la care au venit în urmă să se adaoge şi viciile cele scârboase ale unei civilizaţii falşe şi nepricepută de dânsa!

Cinstei, bunătăţei, inţclepciunei şi bunului simţ a stucului străvechi, curăţeniei moravurilor sale, i-a luat locul: necinstea, cruzimea, tâmpenia şirală a bărbaţ ilor cuceritori şi smerenia ipocrită, care când îşi găseşte mijlocul de a izbucni în furie, sparie o lume prin cinismul, destrabalarca şi vurvara grosolănie, moştenită dintratâtea veacuri de sclavie!

Ori cu câtă simpatie ui începe studiul istoriei n-cestui neam—nu istoria oficială, nici aceia scrisă de streini, sub înrăurLioa oficialităţei, dar cea extrasă din documentele şi scrierile istoricilor contimporani ale acelor vremi,—e cu neputinţă să ajungi la eapăt fără groază şi seârbu. Nimic mai firesc dar, ca tinerelul rus, aflăndu-şi trecutul, să fi ajuns la născocirea acelui cuvânt cu rădăcină latinească: Nihilism şi care în mintea lui insiunnâ mai mult tagădâ:

Tăgădueşte orbul colorile, surdul tăgădueşle sunetele, de screcratul logica, egoistul dragostea aproapelui şi nici un duh omenesc nu-şi poate închipui ceia ce n o simţit niciodată. In religie, filozofic, artă, precum în toate ramurile sufleteşti sai: ale gândire!, dacă simţul lăuntric, corespunzător e tocit, lipseşte din moşi strămoşi, în zadar vei încerca să le pricepi cu mintea şi nepricepându-le deci, le vei tăgădui!

Nu fiinţează astăzi popor civilizat care sa nu aibă socialiştii lui, după felul şi asamsnarca neamului, topoarele nordice nu socialismul naţional, speculativ şi rece; colo de Miază-zi mai focoase ajung până la anarhism; numai Ruşii au Nihilistă lor, iulică tăgăduitorii a ori-ec formă socială, ca nomazii eoborăţi peste dânşii, din tăpşanele munţilor Altui!

Cu asemenea vederi so întoarsă Titi pela Mai în Buzdugana tot aşa de patisiavist şi filo-Rus cum plo-case, încă mai persecutat şi mai oropsit de către părinţii săi, şi mulţi ani avea să mai ducă viaţa asta.

In toamnă veni deodată vestea, că Cc. Profiriţa se îmbolnăvise foarte greu, fiind chiar în primejdie. Beizadea Alecu, domniţa Ruxandra şi Titi alergară indată la Odesa, unde găsiră pe beizadea Costache şi domniţa Catinca. La două-trei zile sosi şi bătrâna cucoană Marghioliţa Roznovanu. Se făcu un consult de doctori şi un sfat de familie, la care luară parte şi tutorii. Se hotărî ca cum se va putea mai degrabă, bolnava să fie trimisă în Italia sau în Elveţia; iar că copiii să o urmeze. Domniţa Catinca fu însărcinată s-o însoţească şi să nu o părăsească înainte de a o vedea aşazată şi întremată puţin de ostenelile drumului. Drum de fier era acum, slavă Domnului, şi legat de drumurile de fier austriece. îi se pregăti un vagon special pentru dânsa şi copii, se trimise un curier înainte ca să pregătească sosirile şi otelurile, având a se opri, cât de des şi cât de mult, pe la toate oraşele mari ce se vor întâlni în cale. Toate se regulară foarte frumos şi foarte cuminte. Un singur lucru lipsea: consimţământul bolnavei.

Fu foarte greu şi trebui autoritatea mamei sale, rugăminţile surorilor şi cumnaţilor, dar mai ales stăruinţele copiilor, care fuseseră puşi la cale să se plângă că s-au săturat de Odesa, că li-e dor de străinătate şi că o rog ca să-i ducă iarna asta să se mai răsfeţe la soare. De boală, nici nu voia să audă: „Da nu vedeţi că n-am nimica? spunea ea supărată. Ori poate mă credeţi oftigoasă şi voi? Socoteam că trebuie numaidecât să ajungă cineva doctor la Odesa, pentru ca să susţie asemenea prostii! Tuşesc puţin pentru că am răcit; îmi vine câteodată sânge pe batistă; dar câte lighene de sânge n-am vărsat când eram fată şi n-am mai oftigit. Uitaţi-vă la copiii mei: copii de oftigoasă sunt ei? Asud noaptea pentru că e prea cald în odaie şi cum să nu slăbesc dacă mă ţineţi în pat? Cu toate acestea, dacă Catinca vine cu noi, consimt să plec, dar numai de hatârul ei şi al copiilor, că eu n-am nevoie de aşa lucru.

Insfârşit sosi şi ziua plecării. La gară, Titi nu mai înceta cu glumele, de o făcea să râdă şi pe bolnavă. După ce o sărută pe dânsa, pe domniţa Catinca, pe dragul lui Mimi şi verişoarele sale, când după al 3-lea clopot se coborî pe peron şi văzu trenul punându-se încet în mişcare, nu mai putu răbda, îl podidiră lacrimile şi între suspine zise: Adio, mă-tuşica mea bună şi iubită! Adio că simt că de acuma n-o să te mai văd!

CAPITOLUL XXI
Voluntarii Ruşi din rezbelul Turco-Sârb

Jalea ce o simţise Titi şi lăcrămile ce lo varsasc pe peronul gârei de la Odesa, fuseseră, se vede, de tristă prevestire. Abio se înapoiase de vreo câteva luni de zile domniţa Catinca, de lângă sora ei, pe care o lăsase bine tntroiuată şi voiasă ca totdeauna, că primi o telegramă de la dânsa, prin care era rechietnain grabnic la Geneva. Plecă chiar în ziua aceia, dar nu avu mângâierea s-o mai găsească pe Cc. Profiriţa în viaţă. îngerul acela de frumuseţe, de bunătate şi de înţelepciune se dusese să-şi regăsească adevăratul ci soţ, în înţelepciune, bunătate şi frumuseţe. Dacă fuseseră în viaţă o singură inimă, şi un singur cuget în două fiinţe, dacă voinţa lui i-a fost ci lege Cât au trăit împreună, tot lege i-a rămas şi în văduvie jert-findu-şi sanataţoa şi apoi viaţa pentruca să nu iasă din cuvântul şi voinţa lui. Dar făcu şi nmî mult: văzând că pleacă înainte de a-şi ti indeplinit însărcinarea, o chemă pe sora oi mai mare şi îi lăsă înscris sarcina de a o înlocui pe lângă bieţii orfani, ju-decând-o cu drept cuvânt, ca singura în stare să-i crească în ideile şi după voinţa părintelui lor. Aşa că închise ochii cu credinţa că şi-a făcut datoria de a respecta voinţa, soţului oi iubit, nu numai în viaţă fiind dar şi după moarto! Atâta cerere făcu numai pentru dânsa: sa fio îngropată la Odesa, alăturea de barbat.

Indată după înmormântare, se adună sfatul epitropilor, care încredinţă pe orfani mătuşii lor, după dorinţa răposatei, şi domniţa Catinca îi luă la Dănuţeni, pregătindu-se a jertfi nepoţilor ei liniştea, casa şi odihna bărbatului, petrecând tot anul la Odesa şi numai câteva luni de vară la Dănuţeni, din care trebui să mai scadă două luni de zile de cură, la Fran-zensbad. Casele din Poliţeiskaia uliţa nu mai erau acum destul de încăpătoare, pentru că domniţa Catinca ar fi trebuit să se mute în apartamentul răposatei, ceea ce i s-ar fi părut o pângărire. Epitropii închiriară dar un frumos apartament cu vederea la mare, în casele Marasly de pe bulevard şi iarna asta 1874-75 trecu cam otova, din pricina doliului, care nu îngăduia nici teatru, nici petreceri, iar pe la sfârşitul lunei lui mai, plecară iar cu toţii la Dănuţeni.

Nu trecuse nici o lună de la sosirea lor la ţară, când se pomeniră cu cuconu Lăscăruş fiul lui Cos-tin Catargiu, unchiul de văr al copiilor Keşcu şi unchi de soră a prinţului Milan Obrcnovici.

Acesta îl luă pe beizadea Costaohe la o parte şi âi spuse: „Sunt însărcinat din partea domnitorului principatului sârbesc, să mijlocesc pe lângă Dta o întrevedere între dânsul şi nepoată noastră Natalia. I-a văzut portretul la mama lui, şi ar vrea a-o ia în căsătorie. 0 mai avut o întâlnire cu fiica cea mai maro a lui beizadea Grigore, dar pe Ungă că i-a părut cam zvăpăiata pentru o viitoare suverană, împărtăşeşte din nenorocire prejudecăţile Sârbilor, asupra societăţei române şi chiar de nu le-ar avea, ar Sntimpina ceva greutăţi faţă de opinia publică dtn ţara lui. Natalia c cu totul în alte întocmiri; cu toate că n-are nici pic de sânge slavonese, pentru public este de naţionalitate rusească, a fost crescută în Rosia, în obiceiurile ruseşti; apoi Milan are cea mai mare veneraţie pentru Domniţa Catinca, de altfel cum o avem cu toţii In familia noastră. Aşa că din partea lui este hotărât s o ceară, dacă se vor conveni. Dragă Lăscăruş răspunse Moruz, de ar fi Natalia fiica mea, nu a şi da o lui Milan, Doamne fereşte; nu că nu aş avea cea mai bună părere despre tânărul acesta frumos şi energic. De n-ar fi domnitorul sârbilor i-aş da-o cu amândouă mâinile. Dar am, de mult, părerea mea făcută asupra coroanei sârbeşti: sunt acolo două dinastii care se alungă din spiţă în spiţă când nu se întreucid sau cumpără ucigaşi, ca să nu deie de supărare. Fiind însă că am auzit-o pe răposata mea cumnată vorbind de o înţelegere ce o avusese cândva cu sora d-tale Maria, mama lui Milan, nu mă socot în drept de a mă opune la ceea ce poate o fi scris de Dumnezeu în istoria viitorului. Aşa că în principiu suntem de acord, mai cu seamă că cunosc pe Natalia de copilă, şi sunt încredinţat că orice-i păstrează viitorul va şti să fie la înălţime. Dar înţelegi, dragul meu, că sunt dator să veghez asupra reputaţiei nepoatei mele: eu nu sunt beizadea Grigore să-mi scot nepoata la iarmaroc, şi apoi să aud vorbe. De cumva nu s-ar conveni, fata ar fi compromisă şi chiar logodiţi fiind, s-ar putea naşte intrigi, râvne şi cine mai ştie ce, care ar compromite-o şi mai rău. Iată dar singurul chip de a întocmi lucrurile, cu demnitate şi fără primejdie pentru nimeni: Catinca trece în fiecare an pe la Viena, ca să-şi facă cura de 6 săptămâni la Franzensbad. De data asta va lua cu dânsa şi pe Natalia; sora d-tale Maria, aflând din Fremdemblat sosirea nevestei mele la Viena, se va duce, ca veche şi bună prietenă, s-o vadă la otel împreună cu fiul ei Milan. Cu prilejul acesta tinerii se vor vedea. De nu se vor conveni, Catinca şi Natalia îşi vor urma drumul a doua zi, şi nimeni nu va putea bănui nimica. De se vor conveni însă, pretind sine qua non, ca cererea oficială să se facă chiar a doua zi, iar în termen de opt zile să aibă loc chiar la Viena logodna religioasă, cu jumătate de cununie; astfel că numai un divorţ să-i poată despărţi.“.

Aşa să şi petrecură lucrurile şi în ziua în care împlinise şaisprezece ani, frumoasa copilă a cucoanei Profiriţa se urca pe tronul Serbiei, în uralele poporului şi bubuitul tunurilor, trase din străvechea şi glorioasa cetate a Belgradului!

Încă din ziua logodnei sale la Viena prinţul Milan primi vestea izbucnirei marei rescoale din Bosniaşi Herţegovina. Era primul tablou al marii drame care trebuia să ne aducă şi nouă neatârnarea. Nu trecu anul şi Serbia declară război Turciei. în Rusia entuziasmul era de nedescris! Generali ca Fadeief, Cernaief şi alţii; coloneii ca eroul Raievski, ofiţeri din garda imperială şi din armată îşi sfărâmau carierele, părăsind comandele lor pe timp de pace, pentru a alerga spre câmpul de luptă. Natalia bine primită de poporul sârb, era mai populară încă în Rusia, decât în Serbia. Dame din cea mai înaltă societate din Petersburg şi Moscova porneau spre Belgrad, unde se înrolau ca simple ambulanciere. Din iniţiativă privată se făceau chete în toată Rusia şi se strângeau bani pentru arme, muniţii, cai şi pansamente.

Am văzut oameni bătrâni păiăsindu-şi familiile ca să meargă la moarte pentru neam şi ortodoxie, între alţii un Isaula de 70 de ani, încă atât de verde, că apuca de urechi cogemite cat neînvăţat şi-l trântea la pământ pentru ca să-l pue frâul. Și să nu vă miraţi de această nimine, vrednică de mitologicul Heracle. E un meşteşug căzăcesc, care nu cere cine ştie ce putere şi pe care-l învăţasem şi eu în tinereţe: dar totuşi nu l-aş încerca astăzi că nu am decât 62 de ani. Nu era tren să nu aducă la gara frontieră 30-40 de ofiţeri cu soldaţii lor, care erau găzduiţi parte la Dănuţeni şi parte la Buzdugana, până li se faceau formalităţile de trecere peste graniţă.

In România, opinia publică simpatiza eu Sârbii, pteaimţând viitorul: guvernul de şi silit a păstră cel puţin neutr alitatea faţă de Suzeranul ţării, încuraja pe sub mână pe funcţionarii săi de la graniţă ca să închidă ochii. Treceau transit cu destinaţia destinaţia Cladova prin Turnu-Severin, trenuri întregi de arme şi muniţiuni, sub denumirea de pansamente, medicamente şi obiecte de chirurgie ale crucii roşii ruseşti. Vagoane încărcate cu grâu aveau între saci câte două mitraliere sau un tun Krupp, cu chesonul lui. Urmau aceeaşi cale, trenuri speciale cu escadroane întregi de cai, ai căror călăreţi se ziceau ori geambaşi care se duc să-şi vânză cai în Ungaria, ori vizitii pentru ambulanţele crucii roşii. Drept recunoştinţă, falnicii şi deştepţii voluntari râdeau pe socoteala proştilor de vameşi români, care credeau cele mai gogonate minciuni şi nu vedeau nimica. Moldovan cap de bou, mă rog!

Și vitejii voluntari care se duceau cântând să moară pe pământ străin, cât îţi iubeau ci matuşea lor Rosiia! De focul ei, îşi alinau durerea cu vode a o-cişcinnaia, de nu se mai dezbătau nici în faţa Turcului păgân.

Sârbii de bucurie mare că-i vedeau între dânşii, traduceau în limba lor zicătoarea românească: „Apără-mă, Doamne, de prieteni...!” şi huzureau de bine între iataganul turcului din faţa lor şi knutul voluntarului de la spate!

Deh! Oricât de sârb ai fi... nici knutul nu-i lucru tocmai plăcut, nici chiar pe spinare sârbească!... Adevărat că iataganul e şi mai şi, că-ţi taie şi capul de pe umeri, când nu te schilodeşte!... „Na pred!” strigau pe slavo-neşte mândrii voluntari! Ceea ce însemna: „înainte!” „Na trah!” zbierau pe sârbeşte bieţii oameni ca din gură de şarpe. Ceea ce însamnă: „Fugiţi călcâi!” Și tot aşa mereu, unia cu „Na pred!”, alţii cu „Na trah!” se pomeniră cu toţii - în loc de a lua Stambulul, după cum le fusese tocmeala de la început - că îşi turtesc nasurile de zidurile Belgradului, pe când turcii mai-mai să-i ajungă din urmă.

Paşa turcesc îşi pregătia acum cazanele şi frign-rele cu care să-şi gătească un pilaf gustos şi un azim-chebap, tocmai în conacul lui Milan, când i se anunţă de la avant-posturi, că nişte ghiauri ce par mai mult a ciobotari nemţeşti şi din care unul flutură un steag alb, cere voie să sărute picioarele luminăţiei sale.

Haide bacalum, făcu paşa, lepâdându-şi papucii! Ghelsân! Adică, să vie!

Când colo, fusese o neînţelegere; căci în loc de cibotari, văzu intrând pe trimisul extraordinar al M. S. împăratul-rege Francisc losif I, care departe de a râvni la cinstea de a-i săruta picioarele, venise să-l roage din partea augustului său stăpân să-şi mute cazanele şi frigarele dincolo de Aleximaţi şi Zaicear, de nu doreşte să i le răstoarne armata chezaro-crăiască ce sta concentrată la graniţă şi gata de harţă.

Turcul ceru timp să-şi întrebe stăpânul şi după ce aşternu situaţia într-o lungă telegramă, adăogă la urmă: „Ne iapalâm, Padişah Efendi?” Adică: „Ce facem?” Se întâmplă însă că până să ajungă telegrama la Ildiz, Europa îşi băgase nasul în bucătăria sultanului; aşa că înălţimea Sa îngrijată să nu i se strice şi celelalte bucate, mult mai scumpe, se lasă de a mai gusta pilaf sârbesc, şi telegrafie Paşei: Sârb-pilaf Azim-da-chebap, başca istemes! - Cioc calabalâc! - Ghel ciabuc Stambul - da epsi askerlâc marafet ber a ber! Ab-dul Hamid Padişah! Adică cum s-ar zice pe româneşte: Lehamite de pilaf sârbesc şi de Azim-chebap. Prea mare bucluc. Vino grabnic la Stambul cu toată ostăşimea ta împreună. Abdul Hamid, sultan.

Işallah! Făcu paşa mulţumit că scapase de bucluc şi nu mai avea să se ieie la batale şi cu alt soi de ghinuri!

„Bog da presteˮ, făcură şi bieţii Sârbi, când se văzură scapaţi de iataganul din faţă! Dar când se mai văzură scapaţi şi de Knutul de la spate, bucuria lor nu mai cunoscu margeni!!

Acestea însă nu se obţinură aşa de uşor. Trebui tânărului domnitor mult tact şi multă diplomaţie, pentru ca să-i convingă pe vitejii voluntari să lese luarea Țarigradului pe altă dată şi să se reîntoarcă frumuşel la vetrele lor. în lipsă de Țarigrad, ei ar fi luat cu plăcere şi Belgradul pe seama tătucului lor, ţarul, de nu erau şoacâţele acelea de nemţi, care manevrau chiar sub ochii lor dincolo de Sava şi gaspadin imperatorskii consul care-i sfătui să se astâmpere.

Părăsiră dar cete-cete câmpul de glorie valoroşii eroi, cu câte o Tacovă la chiotoare, cu o manta cazonă, o bonetă militară sârbească pe cap, ceva bani de buzunar şi de băutură. Unia se întorceau răniţi ori schilodiţi rău, săracii, alţii numai contuzionaţi, iar cei mai mulţi „confuzionaţi” - ca să traduc ad litteram calamburul răutăcios, stârnit de panslaviştii care avuseră cuminţenia de a rămâne acasă la căldură când îi văzură înapoindu-se cu aşa ispravă!

După căsătoria principesei Natalia, copii Keşcu ramaşi ea mai înainte sub îngrijirea mătuşei lor, petrecu ră încă o iarnă la Ode sa Miini, fiind ccl mai mare din ei, era şi ccl mai serios. Cu firea sa cavalerească ca a lui tută său, şi cu inima bună şi mare, moştenită de la mama lui, îşi putea da. bine seamă de jertfa ce li-o făcea domniţa. Catinca, p îi râs induşi casa şi obiceiurile pentru a veni să le fie dadacă şi de astn îşi iubea mătuşa foarte mult. Surorile lui însă erau încă aproape copile, şi pentru nişte copii, viaţa la Odesa e departe de a fi plăcută.

De altfel, ca în toate oraşele ruseşti, uliţa o posomorâtă şi parcă văzduhul chiar îţi apasă pieptul. Rai de întâlneşti o faţă zâmbitoare, ci numai barbe stufoase pe mutre încruntate. Cel mai vesel trecător, parcă vine dea dreptul de la o înmormântare, sau de la vreun parastas.

Iarna încotoşmanaţi în nişte blani uriaşe şi în cap cu nişte căciuleai o flucoase, abia le sticlesc ochii după căiţii harbei şi ale blaoei lipite în acelaşi sloi de gbiaţâ şi-şi lepăiesc picioarele în nişte şoşoni ruseşti, cât nişte doniţe.

Vara le flutură pe dânşii nişte haine de deil, sau alpaca. In care plutesc în voie, purtând pe cap când şapca prusiana de pânză, când o panama lasată pe ceafă şi a căror borduri largi şi ridicate în sus le fac o aureola, de parcă ar fi nişte sfinţi scapaţi de pe vre-o icoană lipovenească, mai ales din pricina barbelor-

Ofiţerimea e tot aşa de bine încotoşmănată iarna; iar vara se îmbracă de bucătar în exerciţiul funcţiunii, căci până şi săbiile fiind în cea mai mare parte cu tocul de piele, se deosebesc numai prin lungime de cuţitele pentru tocat carnea sau tăiat pui.

In iarna asta nu era decât teatru rusesc şi fetiţele crescute mai mult în străinătate, în limbile franceză şi engleză, nu prea făceau haz de el. Apoi mai era şi o piedică: repertoriul. în afară de câteva piese istorice acele străine erau aşa de delicat traduse, încât glumele cu două înţelesuri se prefăceau în adevărate grosolănii în stare de a înroşi până şi faţa unui cavaler-guard din garda Imperială!

Mica Bebe era abea de 12 ani. Cu firea ei blânda supusă şi veselă, nu ştia ce-i plictiseala şi îşi iubea şi on mătuşa, care o hidumnezcia. Găsise chiar în casa în care lucuia, o prietenă de vârsta ei, d-ra Nella de Gravais, fiica unei Bălăceanu, măritată după un înalt magistrat. Mama acestei fetiţe fusese în strânse legături de prietenie cu Cc. Profiriţa Keşcu. Micuţele erau nedespărţite şi de cum scăpau de la lecţii, se jucau împreună până ce osteneau şi atunci, ascunse după o perdea, nu mai încetau ceasuri întregi cu ciripitul şi chihotele lor.

Marieta, insă, era prea mare pentru a se amesteca între ele şi prea târâră pentru a eşi în societate.

Aşa că se plictisea de moarte. Cu cât era îosă de iute şi de curioasă, toanele ci nu ţineau mult şi atuncea era cu atât mii bană şi mai drăgălaşă. Do-mniţa, în inima ei, o iubea poate mai mult decât pe ceilalţi, că o vedea mai tristă şi suferindă; se ferea însă de a i-o arăta aceasta şi rău a făcut, căci a deşteptat în sufletul copilei gelozia şi credinţa că e mai puţin iubită decât fratele şi surorile sale.

Când veniră ca de obicei pe vară la Dănuţeni copilele se duceau cu guvernanta lor, cu săptămânile la bunica lor, Cc. Marghioliţa Roznovanu, sau la Iaşi, sau la Stânca, şi li se dădeau odăile unde locuise mama lor, înainte de a se mărita. Duminica se închinau în paraclisul în care li se cununaseră părinţii. Apoi era altă lume, altă veselie decât la Odesa sau la Dănuţeni. Nimic dar mai firesc, ca să dorească să rămână în casa bunicii lor şi în oraşul unde la fiecare pas călcau pe urmele scumpei şi nepreţuitei lor mame.

Aşa se şi întâmplă. Marietta şi Bebe rămaseră cu bătrâna lor guvernantă sub îngrijirea bunicii lor, menite amândouă a se mărita în paraclisul rozno-vănesc, după doi vrednici români, coborâtori dintr-unul din cele mai mari neamuri ale ţării.

Se vede că sufletele bunilor şi mărinimoşilor lor părinţi, după ce se vor fi scuturat de ţărâna pătimaşă de dincoace, or fi judecat împărăţia rusească, după dreptatea cea de dincolo şi vor fi cerut, Celui-de-Sus, să li se reîntoarcă odrasla în neam de boier moldovan. Căci, vai! Când drăguţele fetiţe se cununară în paraclisul de la Iaşi, numele lui Keşcu nu mai dăinuia nici în Rusia, nici în Basarabia, şi iată pentru ce:

Domniţa Catiuca retrăgându-se din epitropitt nepoţilor săi, epitropii hotărârii să ia pentru Mimi un profesor Rus, să rezilieze contractul cu casele de pe Bnlvard şi să-i aşeze pe amândoi în etajul de jos a caselor părinteşti, sub îngrijirea credincioşilor Ivan şi Ca ti, fostul câmardincr a lui Cc. Petrache, însurat după o slujnică n Ce. Pi ofil itei; iar priviglierea o va avea bunul prinţlean Manuk bey. acela din epitropi care locuia la Odesa. Vara,însă, Mimi cu prefesorul i se stabilea ca în trecut la Dăriuţeni, mergând din ţând în când să-şi vadă surorile şi bunica la Stâncă. Nu prea avea timp să le cerceteze prea des, ocupat cu trecerea voluntarilor spre Serbia, care-l sărbătoriau ca frate a Nata-liei. Bh un ia 11 furării într-o bună dimineaţă ca să-l ducă cu ei pe câmpul de lupta, de nu Ta putut prinde beizadea Costacbc, decât tocmai în Turnu Severin, în clipa când era gata să troacă Dunărea la Cladova!

Tut din pricina Nataliei, foarte populară atunci în toata Roşia şi mai cu samă la Ode sa, uode trăise şi era cunoscută de toţi, dar mai ales prin frumuseţea şi drăgalăşia ei personală, imnul şi inimosul Mimi, era nu numai primit, dar răsfăţat de întreaga socie-

Tot din pricina Nataliei, foarte populară atunci în toată Rusia şi mai cu seamă la Odesa, unde trăise şi era cunoscută de toţi, dar mai ales prin frumuseţea şi drăgălăşia lui personală, bunul şi inimosul Mimi era nu numai primit, dar răsfăţat de întreaga societate odesană. Deşi copil de 17'l8 ani, nu era bal sau petrecere la care să nu fie stăruitor poftit şi fiindcă moştenise de la tată-său patima dansului, de cum intra într-un salon începea cu primul vals şi o ducea toată noaptea fără a scăpa un dans, isprăvind cu ultima mazurcă, care în Rusia înlocuieşte cotilionul, având poate şi mai multe figuri.

La unul din acele baluri, fiecă era prea cald în salon, fie că era indispus de mainaiiite, fu apucat de o sete atât de mare, cu după fiecare dans, lua câte o îngheţată ca să se răcorească. Reîntors acasă la ziuă, fn apucat de friguri şi de nişte călduri îngrozitoare. Doctorul Șohrşteiu ch iernat îndată, diagnostică o peri tonită acută. Se telegrafia grabnic şi la Dănuţeni şi la Iaşi, dar din pricina viscolilor îngrozitoare, care o-picau trenurile între Iaşi şi Kişinău, din toate rudele numai Moruzeştii putură răzbi cu sania pănă undo era linia slobodă, iar Titi Mavrocosta, din întâmplare se afla la Odesa.

Il găsiră culcat în pătişorul sau, de care erau legate nişte cercuri de lemn pentru a susţinea, pl a poroa, că nu putea suferi nimic pe burtă, decât compresele de ghiaţă care i se schimbau necontenit ziua şi noaptea. In câteva zile frumosul tânăr se făcuse un adevărat schelet. Bieţii Șohrşteln, ch iernase pe toţi colegii lui din oraş, care deciseră să aşeze bolnavul în salonul cel marc, sub marele portret a Cc. Piofiriţa, pe care bietul copil nu-l slăbea din ochi. Profesorul sta neclintit şi neadormit lângă patul elevului său, schimbând compresele şi dând doctoriile prescrise cu ceasornicul în mână. De câte ori se adunau doctorii, adică de mai multe ori pe zi, era de faţa şi prinţul Manuk bey.

I se rupea inima lui Titi Mavrocosta, când îşi amintea de zilele fericite care le petrecuse în salonul acela lângă răposata sa mătuşă, şi cei patra îngeteşi care se încălzeau la sânul ei!

Ea dormea somnul veşnic, aicea, nu departe, la cimitir; duduia aşezată în slavă pe un tron, dar cât de departe! Celelalte două la Iaşi... nu departe... dar în neputinţă de a pătrunde prin troiene de zapadă! Iar el, Mimi, nădejdea şi viitorul unui nume curat şi străvechi, părăsind lumea asta la vârsta de 17 ani, la începutul... nu!... în zorii vieţii, ai fericirii şi desigur ai strălucirii! Pianul acesta pe care Cc. Profiriţa obişnuia să le cânte arii de dans, pentru ca să-i facă să danseze când erau copii, mut acum, sta închis şi compleşit de lighene cu gheaţă, de cârpe pentru comprese şi de o spiţerie întreagă de sticluţe!

Cu toate stăruinţele şi munca ce o depuneau, văzând că starea bolnavului se tot înrăutăţeşte, bieţii doctori cerură să se aducă vestitul profesor Pirogov, cel mai mare patolog din Rusia, şi o reputaţie europeană. îndată Manuk-bey luă măsurile de cuviinţă şi trimise o telegramă eminentului învăţat. Cer de la d-voastră, iubiţi cititori, să vă descriu vizita pe care a făcut-o, pentru ca să vă puteţi da seamă câtă şarlatanie şi făţarnică grosolonie poate încăpea în sufletul unui mare savant rusesc:

Marele învăţat nu ajunsese numai la glorie, ci şi la o avere mare de tot; primise titlul de Tainâi Sovietnic şi vai de acela care vorbind cu dânsul ar fi îndrăznit să-i zică altfel decât „înaltexcelenţa Voastră”. Sătul de glorie, se retrase din toate slujbele ce le avea şi hotărî să se devoteze în mod gratuit bolnavilor săraci. îşi construi un frumos spital pe una din moşiile sale şi se stabili lângă el. Dar de se devota numai săracilor, cum rămâneau oare bolnavii bogaţi? Avea el dreptul să-i lipsească de luminile lui? îi va căuta şi pe ei tot în mod gratuit, facându-i însă să contribuie la vindecarea bolnavilor săraci.

Spre acest sfârşit nu erau primiţi în spitalul lui decât oamenii bine dovediţi că sunt fără mijloace; consultaţiuni gratuite nu dădea decât celora care făceau spitalului o danie de la 100 ruble în sus. Dania celuia care-l chema în alt oraş sau localitate începea de la 500 de ruble în sus şi trebuia reînnoită din trei în trei zile, pentru a despăgubi spitalul de lipsa strălucitului şef.

.Cred că pentru dânsul destul era jertfa că-şi părăsea iubiţii lui săraci, şi destul dar făcea bogaţilor cu luminele sale, ca să i se mai pretindă a mai cheltui pe drum şi la otel. Cine dar avea nevoie să-l cheme trebuia să-i puie la dispoziţie un tren special, un apartament cu un salon de consultaţie la primul otel - căci mulţi bolnavi cu prilejul sosirii sale în oraş veneau să consulte pe înaltexcelenţa Sa, plătind vizita de la 50 de ruble în sus - şi masa la restaurantul otelului, pentru el, secretarul său, slugile şi oricâte persoane ar binevoi să poftească la masă! Cred că nu-i scump, dar poate nici ieftin. Dar ceva lucru mai filantropic vi s-o întâmplat cumva să întâlniţi?

Când se primi vestea că Pirogof va sosi la ceasul 9 după amiază, faţa bolnavului se lumini de bucurie şi de nădejde. El care petrecea zile fără să scoată o vorbă de obosit co ora, li spuse doctorilor care tocmai se aflau adunaţi. „De acuma, domnilor, sunt scăpat! Dstră l-aţi ucis pe bictti Tata şi-mi pu-seră-ţi se vede, gând rău şi mic. Cât despre biata mamă, de câtcort o tngrijaţi, trobitea să fuga peste cinci hotare, pentru ca sil se întremeze! O să vedeţi deseară că o să căpătaţi de la matele nostru Pirogof: câte o pereche de urechi lungi de nu veţi putea trece sub uşa asta, cât c de 'naltă! Și toată zina nu mai vdrbi de cât de murele Piragof!

De la şapte ceasuri, îl goni pe bietul Sohrstcin la gării tntru întâmpinarea trenului special care sosea la 9 fără un sfert. De la opt, începură a sosi toţi doctorii care-l căutasem pe Mimi.

De faţă mai erau domniţa Catinca, doamna de Gravais, prinţul Manuk bey, Costache Moruzi, Titi Mavrocosta, prefesorul rus şi încă doi tineri prieteni de a lui Mimi.

Când se auzi huruitul aşteptatei trăsuri intrând sub gang, ochii tuturor se aţintiră spre uşă, dar în privirea bolnavului ora atâta bucurie, nădejde şi doi de viaţa, cum ar fi trebuit să aibă rudele lui Lazăr, la intrarea Domnului nostru Iisus Christos.

Și apăru în prag o matahală lungă, încotoşmănată într-o bogată blană de vulpe albastră cu căciula la fel, trasă pe ochi. Toată lumea se sculă în picioare, ca pentru împărat.

Mojicul însă nici nu catadicsi să se descopere, măcar că în faţa lui vedea două doamne respectabile din societatea înaltă, ci apropiindu-se cam la doi-trei paşi de patul bolnavului, îi aruncă o privire şi cu o voce groasă, tare şi obraznică, le spuse celor de faţă:

„De ce m-aţi mai deranjat pentru acest cadavru!?

Apoi făcu la stânga-mprejur, şi fără a saluta pe nimene, ieşi pe unde intrase. Ce-i mai păşea? Avea casă şi masă timp de trei zile şi tren special la dispoziţie! în mişcarea cea de stânga-mprejur pe care o făcuse desfacându-i-se blana la piept, se putu zări că înaltex. Sa nu uitase să-şi atârne de piept nicio placă, nicio cruciuliţă pentru a-şi face reclamă prin gări şi coridoarele otelului.

Sărmanul Mimi, după atâta nădejde, auzind cuvintele călăului său, a şi leşinat îndată; şi nu s-o mai trezit, decât pentru a intra în agonie. Iar agonia aceasta ţinu aproape două zile, atât fu de groaznică lupta între moartea neîndurată şi acest suflet dornic de viaţă, setos de trai!

Și se duse, luminosul şi blândul înger, curat, neprihănit, aşa cum venise în lume. Se duse lângă acele suflete, a căror voie o împlinise până la urmă! Iar trupul lui, frumos şi gingaş, odihneşte acum în pace între mama lui iubită şi scumpul lui tată, în cavoul Keşculeştilor, din cimitirul de la Odesa!

CAPITOLUL XXII
Titi se reîntoarce în patrie

Cred că e vremea acuma şi ne reîntoarcem la familia Mavrocosta, pe care am pierdut-o din vedere cam de mult.

Lupta surdă dintre Titi şi părinţii săi, se făcea tot mai apriga, cu toate că ascunsă: adică ei între-bumţând toate mijloacele de descurajare şi umilire, pe când el le îndură pe toate cu adevărată supunere şi dragoste de fiu, opunând însă la toate neclintita putere de inerţie şi o statornicie de neînvins, singurele arme de care putea dispune fă ni să calce respectul ce i datora părinţilor; şi lupta aceasta, am văzut-o prelungindu-se dela 1869, când s-a reîntors din Paris şi pănu după resbelul Turco-Sărb, adică în iarna 1876—1877.

Domniţa Ruxandra era desperată de încăpăţânarea băiatului; punea toate surorile, cumnaţii şi rudele să-l citească pe Titi, spunându-i câte în lună şi în soare despre biata lui Moldovă, aşa că nu avea numai să se lupte cv părinţii, dar şi cu toată lumea asta. Mai grea însă era lupta împotriva lui însuşi; că îşi iubea mult părinţii şi îşi da bine seamă de marea durere ce o pricinuia tatei şi mamei. Da! S-ar fi făcut grec, franţuz, italian şi ar fi rămas chiar rus, până la moarte, dar cu întocmirea să nu vadă rus în ochi, să nu audă ruseşte şi mai ales să nu-i fi cunoscut pe ruşi, cum, din păcate, îi cunoştea. Precum domniţa Ruxandra îşi învinuia ţara că-i răpisă inima singurului ei copil, tot aşa copilul ei ura pe ruşi, care îi răpeau fericirea, înstrăinând de dânsul inima părinţilor şi facându-i nesuferit traiul în casa părintească!

Dacă nici din dragoste pentru buna lui mătuşă nu se putuse deprinde la Odesa nici cu ruşii, nici cu Rusia, ce era acum, când cu prilejul rezbelului turco-sârb, Rusia întreagă venise să-l găsească tocmai la Buzdugana!

In casă, cu tot odogaciul şi chilimbarul lui beizadea Alecu, nu mai mirosea decât a toval; nu mai auzeai decât Şto-s şi Kak-s; toate samovarele fier-beau ziua şi noaptea în clocote de scădea şi Prutul, după cum pretindea Niculai sufragiul. Mai multe slugi din Iaşi fuseseră înlocuite prin ruşi şi poate că şi bătrânul Vasile bucătarul şi-ar fi pierdut slujba, de n-ar fi avut grija, mai înainte, să înveţe a găti bucate ruseşti.

Și pacostea toată, tot pe capul lui bietul Titi săracu:

De cum se lumina de ziuă, trebuia să plece cu cei sosiţi din tijun la Ungcnii-Kuşi, să le vizeze paşpoar-tele, sa le schimbe banii, să le ia biletele, să se înţeleagă cît vama Română, să telegrafieze la Iaşi după un tren special, când erau mai numeroşi, să-i aşeze pe toţi în vagoane, imia duşi pe braţe de cauuirazii lor, de boţi ce erau: apoi să alerge în goana calului la Uiighenii Ruşi, ca să primească un alt transport venit din Roşia, şi să-l ducă parte la Dănuţeni şi porto la Buzdugana. Acolo erau două mese: Kneazu şi Domniţa o prezidau pe ceadintăi, la care luau loc ofiţerii superiori şi se servea bucate franţuzeşti: masa tinerilor—adică vorba vine,că printre căpitani, locotenenţi, praporscici şi comeţi, dar şi de unele căzături, tocului din vremea lui Niculai Pavlovici—era prezidată de Titi şi la ca te îndulceai cu borş de sfecle, dres cu smântână, cu caşa de brişcă, pirog, friptură la tavă, vodka ocisccnnaia, vin pus în sticlă de 15—30 de uni şi câte bunătăţi toate!

Nu-i era lui Titi de bucate, una că nu era gustă-reţ şi ştim că era deprins ou bucătărie rusească; dar fiind acasă la dânsul, trebuia negreşit să fie amabil eu oaspeţii toţi, să vorbească cu ci ruseşte, să le sufere tonte mojiciile şi dispreţul care-l arătau României şi Moldovenilor de peste Prut.

Apoi trebuia să-i culce şi să veghieze ca să nu Ie lipsească nimica; şase ţarani din sut, nu făceau altceva. toata noaptea, decât să le văcstiiască cizmele şi să le cureţe uniformele pe care biata. Lenuţă şi cu o cusurorcasă, adusă anutne de la Iaşi, le cârpeau pe unde erau rupte şi le întăreau nasturii.

CCu cei treji mai era cum era, că le mai puneai patru-cinci gărăfi de vin sub perine, le beau frumuşel pe toate, şi nu mai cereau altele peste noapte. Cu cei mai rău afumaţi era însă mai greu, că le veneau fel de fel de toane. De pildă: un locotenent colonel, mişcat de primirea ce i-o făcuse însuşi unchiul marii Natalii, se simţi nevrednic, el smeritul, a se culca în aşternut de olandă, cu perine şi plapome de mătasă, care or fi servit poate şi Prea Luminării princese, aşa că luă nestrămutata hotărâre să se culce în lada în care se punea rezerva de lemne pentru fiecare sobă şi unde nu ar fi încăput nici pe jumătate. Numai după ce Titi îi jură pe onoare că acest aşternut nu fusese niciodată întrebuinţat de marea Natalie, consimţi să se odihnească în el.

Adevărat că la întoarcerea lor din rezbel, cei mai cu inimă, cei răniţi şi cei contuzionaţi, se ruşinară a se mai arăta, nici la Dănuţeni, nici pe la Buzdugana, aşa că cei doi unchi ai marii Natalii avură parte numai de plevuşcă confuzionată, iar Titi de mai multă linişte!

Dar nu ţinu mult nici asta, că începuse concentrarea acelei armate, care, după spusele maiorului Can-tacuzio, avea de acum cinci ani, gata toate planurile pentru luarea şi pilatraica Constantinopotului. In mai puţin de o iarnă întreagă scşi adunaseră optzeci de mii de oameni gata a cuceri laurii victoriei! Cu atâta mulţime de oaste, era prea deajuns ca să i alunge po Turci din Europa şi la nevoie să de în frâu şi năzuinţele Austro-Ungariei. Cât despre aşa zisa armată română, nici nu putea fi vorbă: două polcuri de cazaci, erau prea deajuns ca so împrăştie.

Apoi mai era de ţinut în seamă şi lucrul următor: de ce se declara acest rezbel? Nu pentru a scoate pe creştini de sub jugul turcilor? Nu pentru biruinţa crucii asupra semilunei? Popoarele sârbe şi române erau pravoslavnice şi sufereau cu greu de a se afla sub suzeranitate păgânească. Aşa că de s-ar fi încumetat cumva guvernele lor a se pune din partea turcului păgân sau a neamţului papistaş, s-ar fi răsculat mulţimele şi le-ar fi spulberat în 24 de ceasuri

In asemenea întocmiri, acei optzeci de mii de oameni, cu toate că destui de numeroşi, prin ei înşişi, nu vor fi în realitate decât sâmburele sau mai bine zis cadrele unei mari armate creştine; căci toată suflarea moldovenească, muntenească, sârbească şi bulgărească va alerga cu înflăcărare să lupte sub vulturul cu două capete.

Infrângerea sârbilor fusese amar resimţită la Moscova, iar întervenirea la timp a Austro-Ungariei şi mai amar resimţită la Petersburg. Era, netăgăduit, cea mai mare lovitură ce se putea da înrâuririi ruseşti în Orient. Cum scriau ziarele panslaviste? „După ce i-am îmboldit făţiş, prin arme, bani, ofiţeri şi oameni, pe bieţii fraţii noştri sârbi să-şi proclame neatârnarea, punând pe capul lui Milan coroana regelui Duşan, să vie Austria, duşmana şi concurenta noastră în Orient, să-i scape de sub iataganul turcului? Ce ajutor le-am dat noi sârbilor? Pe Fadeief şi pe marele Cernaief, care s-au lăsat amândoi bătuţi de către un turc fără ştiinţă de carte? Nu câteva sute din toate bracurile armatei noastre trebuiau trimise în Serbia, sub nume de voluntari, ci două corpuri de armată trebuiau debarcate la Varna şi Burgaz, până să le urmeze întreaga noastră armată!” Astfel îndrăznea să scrie şi să se rostească presa şi opinia publică rusească, lucru nemaipomenit pănă atunci şi sunt martor eu personal că acest război a fost impus de opinia publică chiar împotriva voinţei ţarului. Zic că mă pun martor, căci în ziua când s-a citit în faţa lui şi a întregii armate manifestul de declarare a rezbelului, pe tăpşanul mare din faţa Kişinăului, l-am văzut şi auzit pe împărat, izbucnind în plâns!

Apoi Turcii de erau mulţumiţi pe deoparte că-i bătuseră aşa de lesne pe Sârbi, erau foarte umiliţi pe deal ta, că fuseseră siliţi să se retragă, fără nici un folos material. Ca să-şi răzbune, se puseră dar cu tot dinadinsul a tăia la căpăţini bulgăreşti, cum Bulgarii avuseseră pănă atunci obiceiul să-şi taie numai căpă-ţinele de varză de prin grădinăriile lor.

Ba unii başibuzuci, mai belalii, înconjurau frumuşel câte un sat sau vreun orăşel, plin tot cu ciorbagii de aceia cu căciuli cât dimirlia, şalvari şi papuci căleaţi, îi dau foc din toate părţile, împuşcând pe tot ce voia să fugă. Țipau ei bieţii bulgari, dar mai tare ţipa opinia publică rusească. Că, deh! Aţi văzut chiar d-voastră aicea că s-a născut abia în anul lui Hristos 1875-76, deci împlinise abia anul la 1876-77, adică tocmai când plodul ţipă mai tare!

Din ţipetele urletele îmbinate a Bulgarilor încă nepâi jeliţi, şi ale tinerii opinii publice ruseşti, se stârni mârâitul mai puternic a opiniei publice europene, a cărei presă, majoră care de mult, nu intra nici odată în joc, de cât de la o anumită sumă de bani în sus. „Asemenea barbarii, mârâia presa europei, pot periclita siguranţa imperiului otoman, atât de necesar intereselor economice a europei; capitalurile lumei civilizate vor uita drumul spre Stambul; acţiunile otomane vor scădea la burse şi europa va ti silită atunci să-şi apere interesele cu armele In mână, ceia ce va aduce ca urmare dezmembrarea imperiului. Ce-ţi mai e şi cu civilizaţia! Țipetele acute ale Roşiei barbare se sprijineau pe libertatea asupriţilor, pe umanitate şi pe sfânta cruce n lui Hristos; pe când din mârâitul civilizat ni Europei nu puteai desluşi de cât argumente economico şi financiare!

Sultanul nu se prea tulbura nici de argumentele presei ruseşti, nici de acelea ale presei civilizate, cunoscându-le cât erau de sincere amândouă. Găsind însă că toate ţipetele acestea nu numai că le scoate bieţilor turci nume rău, dar îi mai tulbura şi lui liniştea chefului, hotărî să-i ia în zeflemea pe toţi ghiaurii, arătând Europei că e tot atât de civilizat ca dânsa şi mai civilizat mult decât Aleksandr Vtoroi. Porunci dar lui Midhat-Paşa să proclame constituţia turcească; din nebăgare de seamă însă, uită să mai poruncească şi başibuzucilor să mai slăbească pe bulgari din dragoste.

Apoi, în puterea tratatului de Paris, după care principatele Moldo-Vala-hiei făceau parte integrantă din Imperiul Otoman, Mihdat-Paşa pofti guvernul princiar să adaoge pe firmele vămilor de la toate graniţele sale cuvintele: Imperiul Otoman, şi totodată să-i trimeată, pe lângă haraciul întârziat, şi ceva deputaţi aleşi anume pentru a reprezenta acele două provincii în parlamentul imperial.

Parcă România săraca n-ar fi avut două camere mari cât nişte biserici, una la Universitatea de pe bulevard şi alta pe dealul Mitropoliei, ticsite amândouă numai cu deputaţi de soi! Ca ce să mai exportăm şi aiurea, îşi zise guvernul şi răspunse telegrafic:

„Burda, deputat-lar berechet! Başca is-temes. Vermegem! Meremet Ghiumurgi-lar Olmaz. Boia ioc!” Adică cum s-ar zice creştineşte: „Aici avem deputaţi destui. Mai mulţi nu trebuie. Nu trimetem. Meremetisirea vămilor cu neputinţă; n-avem boia!”

Gingăşiile aceste otomane avură darul să întărească şi mai mult dragostea vasalilor către suzeranul lor. Conservatorii, atunci în opoziţie, ar fi ţinut cu dragă inimă şi pentru cruce, dar şi pentru sultan ca să nu li se strice huzurul boieresc şi să nu deie iar prilej de bejănie. Liberalii, fiind la putere, ar fi dat şi ei bucuroşi cu tifla şi în Sfânta Cruce, şi în suzeran de nu s-ar fi temut de bejănie ca şi conservatorii. Aşa încât, nici în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907 marele noastre partide de guvernământ nu au fost mai unite întru acelaşi gând şi într-aceeaşi frică. Și unii, şi alţii ar fi fost gata să jertfească ţării pe cei câţiva mii de flăcăi voinici înscrişi în controalele armatei lui Cuza, că pe ei nici capul nu era să-i doară că niciunul nu se lăsase amestecat în prostime. Erau toţi ori trecuţi de vârstă, ori singur fiu la mamă văduvă. Doar nu puteai aduna atâta flăcăime cu arcanul şi dacă dai ordin de mobilizare, parcă erau ei proşti să se ducă de bunăvoie la moarte ori să-i schilodească? Ba or să sară zidurile căzărmilor şi acei adunaţi. Ș-apoi cât timp le-a trebuit ruşilor ca să adune 80 000 de moscali deprinşi cu războiul? Numai tânărul nostru domnitor avea alte păreri. Avu încredere în vrednicia poporului său, şi dând ordinul de mobilizare avu bucuria sufletească a vedea adunaţi sub steagurile sale într-o singură săptămână 40 000 de ostaşi şi niciun dezertor ţăran! Dar ce să vă mai povestesc lucruri pe care le cunoaşteţi cu toţii, uneia pentru că le-aţi văzut, alţia pentru că le-aţi auzit de la părinţii sau bunicii voştri?! Fapt este că din ziua proclamării independenţei noastre, nu au mai fost nici conservatori, nici liberali, nici singuri fii la mame văduve, ci numai români vrednici, care şi-au făcut cu toţii datoria cu prisosinţă!

Să vă vorbesc mai bine despre ceea ce gândeau fraţii noştri de peste Prut, lucru pe care nu aţi avut de unde să-l aflaţi.

Credinţa obştească a panslaviştilor care speculau asupra viitorului, înainte chiar de prima lovitură de tun, era că: precum fiinţa acuma un Novoroşiiskii Krai alcătuit din mai multe gubernii şi cu un gheneral-gubernator la Odesa, asemenea se va alcătui din guberniile Basarabia, Moldova, Valahia şi Oltenia un Dunaiski-Krai cu gubernatori la Kişinău, Iaşi şi Craiova şi cu un gheneral-gubernator în Bucureşti. Serbia şi Bulgaria de dincoace de Balcani vor alcătui un Za-dunaiski Krai cu reşedinţa la Belgrad sau la Târ-nova, apoi un Za-balkanski Krai cu reşedinţa la Filipopol şi în sfârşit un Vostocinoi Krai cu reşedinţa în Țarigrad, alcătuit din celelalte provincii ale Turciei europene. La Țarigrad va ocârmui marele duce Nikolai Nikolaevici, fratele ţarului, de la Marea Egee până la Nistru, în calitate de viceîmpărat al Orientului. Iar ţarii, după ce se vor încorona mai întăi în Kremlin, se vor duce să se încoroneze la Țarigrad, ca ţar al Rusiei şi împăratul Orientului. Acum că acestea ar fi fost şi năzuinţele măcar, dacă nu chiar scopul ţarului şi al guvernului său, nu o pot spune; dar fapt este că astfel se grăia în public, discutându-se chiar asupra persoanelor viitorilor ghenerali-gubernatori. Tineretul luminat al Basarabiei, aşa cum îl cunoaştem bine de acum, copleşit de măreţia acestui plan, pe care-l privea ca şi îndeplinit, se bucura oarecum că îşi va putea întinde interesele şi peste Prut, unde va putea găsi o curte de apel mai în apropiere decât la Odesa şi va putea lucra în mai mare la rusificarea neamului său, lucru care de acum se impunea nemijlocit, faţă de noile întocmiri.

Țăranii pruteni nu vedeau decât uşurinţa cu care vor putea trece Prutul fără paşaport şi tamojnă, precum auziseră de la bătrâni, că mai fusese odinioară. Cât despre cei de mai înăuntru, le era tot una, unde ştiau bine că de cinovnicii lor tot n-or să scape.

Prinţul Andrei, care după cum ştim căpătase un post strălucit în Africa, văzând că dispune de o leafa mare, că Olga Pavlovna sufere de clima africană şi jânduieşte la frumoasa climă de la Petersburg, pe care nu o cunoştea, apoi că copiii cresc mărişori fără a-şi cunoaşte Patria, dar mai cu seamă înrâurirea ce o avuse diplomaţia soţiei sale, întru căpătarea frumosului post de astăzi, hotărî să-şi aşeze familia în capitală, iar el să se jertfească pentru ai lui, rămânând stingher şi înstrăinat.

Olga Pavlovna, încântată, îi făgădui să pândească o ocazie de a-i obţinea înaintare în rang şi în decoraţii şi să trăiască numai din cei 75 000 de franci, gratificaţi! pe care să i le trimită neatinşi cum îi primeşte, adică o dată la cinci ani şi că va ştie să-i speculeze astfel, încât te miri de nu va pune şi ceva la o parte. Și în adevăr! Frumoasa fiică a lui Marcopulo ştiu atât de bine să speculeze suma aceasta atât de neînsemnată, încât ea şi cu cinci copii ţinea casă deschisă, cai şi trăsură cu luna, şi mai cumpără şi două vile în împrejurimile Petersburgului, pe care le închiria tot anul, pe când bărbatul ei, cu 75 000 de franci pe an mai făcea şi datorii.

După ce îşi aşeză femeia şi copiii în capitală, prinţul Andrei reîntorcân-du-se la post, se abătu şi pe la Buzdugana, tocmai în toiul rezboiului ruso-româno-turc, pe când generalul Șilderşulder suferea prima înfrângere la Plevna, iar generalul Skobelev o a doua înfrângere şi mai sângeroasă.

Ca bun panslavist ce era Kneazul Andrei ca toţi colegii lui din diplomaţia rusească, de altfel - nu se sfia să-l critice până şi pe ţar, care, în adevărat Holştein-Gothorp, numise numai nemţi în capul tuturor corpurilor de armată, şi încredinţase statul-major general la doi polonezi: pan Niepocoi-cinski şi pan Levitzki! Apoi greşeală şi mai mare, lăsă să-i stea în flanc un corp de 40 000 de români cu tunuri Krup şi arme bune, dar a cărui valoare era necunoscută, dacă nu chiar nulă, unde oastea aceasta nu văzuse focul niciodată. în asemenea întocmiri ori se va împrăştia ca vrăbiile la prima lovitură de tun, ori se va pune cu turcii în contra noastră. Ce prostie! Și era aşa de lesne să-l întrebuinţezi cu folos, dar cu totul în alt chip. Adică: încorporând câte o companie românească în fiecare batalion rusesc, câte un escadron de cavalerie la fiecare polc de cazaci; iar cu tunurile să se fi făcut ca cu flotila românească de pe Dunăre. Astfel, întrebuinţându-i numai ca simplă carne de tun, am fi împărţit cu dărnicie toate primejdiile şi nevoile cu dânşii, dar numai atât; pe când aşa vor avea şi ei partea lor de glorie, ba vor pretinde poate şi recunoştinţă; vreun bacşâş teritorial peste Dunăre, dacă nu chiar peste Prut. Astfel gândea şi grăia prinţul Andrei Alexandrovici Mavrocosta!

Când însă îi mal văzu pe Ruşi, dând Domnitorului nostru, comanda supremă asupra armatei împresură toare a Plevnei, mânia sa nu mai cunoscu margini.

„Ce mişelie! Ce ruşine pentru noi, ruşii! Am ajuns, mulţămită casei Holştein-Gothorp, deopotrivă cu toţi maldavanii, şi sub comandă nemţească! Să ne vărsăm sângele nostru curat de ruşi pravoslavnici după cheremul şi poruncile lui her Carol von Hohenţolern?!

Lasă, Andrei, îi spunea Titi, ca să-l mângâie, că tu n-o să verşi nimica; dor ceva cerneală diplomatică de şi se va prileji şi asta. Apoi dacă ţi-ar veni aşa o toană să te vâri printre iatagane, oricât te-ar sparge de rău turcii cu ele, tot de sânge rusăsc n-or să poată da, ci numai de sânge spurcat de „maldavan cap de bou!”

Gluma aceasta, cam prea aspru poate, nu danii să-l înfurie cumplit pe prinţul Andrei, mai ales că fusese spusă la o petrecere între mai inulţi tineri pan-slavişti basarabeni:

„Ruşine să-ţi fie, Titi, strigă el lui frate-său, eşti nerecunoscător către împărăţia rusească, în care te hrăneşti, şi fără milă şi mărinimia căreia am fi murit cu toţii de foame la colţul vreunei străzi! Nesocoteşti nu numai voinţa tatălui nostru, dar şi jurământul de credinţă, pe care l-a depus în numele nostru. Eu nu mă uit la sângele meu, care aparţine împăratului şi Rusiei, până la ultima picătură, ci la legea recunoscută în orice ţară că copiii urmează naţionalitatea părinţilor lor! Atâta îmi ajunge ca să mă simt tot aşa de rus ca oricare. Să ştiţi, domnilor, cu toţii că mi-e ruşine să am un asemenea frate! Și, sculându-se de la masă, părăsi petrecerea, trântind uşa cu putere.

Lasă, Kneazile, îi spuseră tinerii basarabeni lui Titi, după plecarea lui Andrei.

Nu are dreptate Andrei Alexandrovici, zău aşa! Noi de grăit, grăim ca dânsul pentru că averile noastre îs dincoace, dar mai cu seamă pentru că e greu ca cineva să părăsească ţărâna în care sunt îngropaţi strămoşii. Iar dacă am vorbi precum simţim, ar trebui să fugim în altă ţară, ca să nu ne pomenim tocmai la Sibir!

„Vă mărturisim că ne-am fi bucurat de-ar fi izbutit ruşii să alipească de noi pe fraţii noştri de peste Prut; dar cu bucuria ce ar resimţi-o mortul -dacă morţii mai pot resimţi bucurie - când i se aduce alăturea de groapa lui trupul unui frate mult iubit şi de care a fost despărţit vreme îndelungată! Dumneata însă eşti în alte întocmiri decât noi: strămoşii îţi sunt îngropaţi dincolo, nu aicea. Știm noi bine că în Rusia nu vei rămânea decât doar cât va trăi cneazul cel bătrân; îţi vei lua atunci averea şi vei trece peste Prut. Dar să nu crezi niciodată că inimile noastre nu sunt cu dumneata. Să nu socoţi că nu ne mândrim în adâncul sufletelor noastre de chipul strălucit cum luptă fraţii noştri români peste Dunăre. O mână de oameni, care de atâtea veacuri n-au mai intrat în foc, să scape din primejdie vechea şi nebiruita noastră armie, asta nu-i lucru puţin, nu! De-ar fi Aleksandr Vtoroi şi om de stat, nu numai împărat, în loc de a le lua românilor Bugeacul, după cum se zvoneşte, ne-ar alipi şi pe noi de România; căci aşa-zisa pată de la 1854 au şters-o bieţii soldaţi români cu sângele lor. Atunci, uniţi cu toţii, am alcătui un scut puternic pentru Rusia, un stavilar de vreo şapte milioane de suflete, care ar apăra până la ultima lor picătură de sânge grăniţele împărăteşti ruseşti!

„ Adevărat, făcu Titi oftând, din nenorocire Aleksandr Nikolaevici Vtoroi este numai împărat. Chiar pricepându-le pe acestea care le spuneţi, de s-ar încumeta să le înfăptuiască, nu l-ar lăsa, Doamne fereşte, panslaviştii D-voastră.

Aşa este, făcu unul din tineri, panslaviştii sunt nişte nebuni ahtiaţi după mărirea Rusiei, privind numai în sus, cu gândul de a ruşi luna, soarele şi stelele toate din cer, fără ca să vadă prăpastia pe care li-o sapă pe tăcutele sub picioarele lor, drăguţii de nihilişti.

Bine înţeles că, înainte de a pleca la post, bunul Andrei nu pregetă să-l pârască pe Titi lui tată-său, arătându-i că cu ideile ce le propovăduieşte în gura mare ar putea să se nenorocească pe dânsul şi să compromită întreaga familie. Bine ar fi, zicea el, să se depărteze Titi de aice, măcar până la sfârşitul războiului; îi propuse chiar lui frate-său să-l ia cu dânsul în Africa, dar acesta nu se învoi.

Ca un făcut însă, Titi avu o ceartă cu un ofiţer rus, pe care îl şi provocă la duel. Din nedibăcia martorilor, beizadea Alecu află la timp şi împiedică duelul. Prin înrâurirea lui trimise pe ofiţer la corp, iar pe Titi tocmai în Italia, unde chiar dorea demult să meargă. îi dădu cheltuielile de drum şi îi făcu o rentă lunară de 250 carboave (cam lei 650).

In ajunul plecărei sale, după ce Kneazul fi Domniţa se retraseră spre odihnă, Titi eşi sa se primble prin grădină şi se aşeză pe banca de pe vârful unei movili, de unde se vedeau toate împrejurimile. Era liniştea desăvârşita a nopţilor de ţară, când luna plină din August, revarsă o abureală tainică şi nedesluşită asupra depărtărilor; cănd, tăcerea nu esto tulburată, de cit de orăcăitul depărtat al braoştelor din lac, copaie a ţinea isonul acelei melodii tot atât de tainică şi nedesluşită, pe care ţi-o cântă sufletul îndurerat, în ceasurile amara alo despărţirii. Lângă dânsul, prin oarba întunecată de umbra unui cireş stufos, scânteiau blândele lumini ale licuricilor, de când sus din corul instalat, se desprindea câte o steluţă, căzând dincolo de văzul omenesc, grăbindu-se parcă, a se porde în noianul vremilor trecute.

Privea cu jale locurile acestea, pe care nu era poate să le mai vadă niciodată şi care îi erau acum atât de dragi, tocmai din pricina suferinţelor îndurate pe ele. Se gândea la scumpa lui mamă, la tatăl său iubit şi la durerea lor, când va fi ridicat între el şi dânşii acea stavilă care nu se va mai putea înlătura niciodată!... Căci era hotărât cum se va fi isprăvit războiul şi se vor mai linişti lucrurile să se reîntoarcă în adevărata lui patrie, lepădându-se de supuşenia rusească, faptă care îi va ridica dreptul de a mai călca pământul Basarabiei.

„Și nu se poate altfel, îşi zicea el oftând. Iată şapte ani de când mă lupt pentru a le obţine consimţământul, şi astăzi sunt mai îndârjiţi şi mai neînduplecaţi ca niciodată. Nu voi obţinea aşa ceva de la dânşii, precum nici ei nu vor izbuti să mă rusească. Să le aştept oare moartea, cum mă învăţau tinerii dvoreni de mai dăunăzi?! O, ar fi grozav! Mai bine acum, cât sunt tânăr, să-mi croiesc singur viitorul; voi avea măcar meritul dezinteresării. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi face mai lesne o carieră acolo, decât aicea; pentru că voi munci cu dragoste în limba şi pentru neamul meu. De-mi va fi dat însă să nu-mi pot agonisi nici pâinea zilnică, ei bine, voi muri de foame, dar cu conştiinţa împăcată că n-am râvnit la moartea celor ce m-au născut.

„Netăgăduit că în întocmirile de astăzi nu mai pot sta nici o clipă în casa părintească; dar ce viaţă am să duel. Numai gândind u-mă mă îngrozesc! Nu ţin eu minte ce grea mi a fost viaţa de student? Viaţa de birt şi de cafenele este pentru mine im cliin, deprins cum suut cu viaţa de casă şi de familie. Să zicea mă vei însura şi îmi voi [Auri şi casă şi familie? Nici usta ji-o pot spune, pan truca nici nu pot pricepe căsătoria fură dragoste; iar dragostea mi-am dat-o toată şi nu ştiu să iubesc de două orii. Crescut de mic copil alăturea de Ilenuţa, ea mi-a intrat în suflet şi în inimă, aşa că n-aş putea iubi altă femee. Zadarnic am încercat să mă apropii de alte fete de sema mea; de unde să găsesc frăgezimea, bunătatea, curăţenia de suflet şi mai ales înălţimea de sentimente, care izvorăsc fireşte din sufletul acestei fete, născută din vrednicii şi mândrii răzeşi moldoveni!. Ne iubim de când no cunoaştem; dar niciodată n-a eşit din gurile noastre taina ce cu atâta greu amândoi o ascundem. Cum am să pot trai fără dânsa? Când mă gândesc la jertfa asta de pe urmă, parcă-mi piere tot curajul. Să i propun să fugă cu mine, şi la prima biserică ortodoxă ce am întâlni-o în străinătate să ne cununăm? Nu. Pentru ca ştiu mai dinainte co o sp-mi răspundă. Sunt fată de râzăş cinstit; părinţii tăi m au luat când am rămas orfană şi m au crescut mai presus de treapta mea. Nu le voi răsplăti binele acesta şi dragostea pe care mi-au arătat o până astăzi, zdrobindule planurile ce le făuresc poate pentru fericirea ta“,

„ Și bine m-ai judecat, Titi, căci astfel ţi-aş fi răspuns, făcu deodată Ile-nuţa, răsărind palidă şi tremurândă de sub umbra cireşului! Eram aicea înainte de tine, scumpul meu, şi am auzit tot ce spuneai; căci în durerea ta cea mare îţi rosteai cu glas gândurile în neştire. O, Titi, şi eu te iubesc şi te-am iubit de când eram copilă mică, înainte chiar să sară ca să te muşte câinele cel grozav de la Ciripcău! Te iubesc cum nu cred să poată iubi mai mult o fiinţă omenească. Dar ce vrei! Soarta şi datoria ne dispart pentru vecie. Poate că voi muri de dorul tău, Titi; dar în ceasul cel de pe urmă, cu faclia de ceară în mână, gândirea mea cea de pe urmă, cea de pe urmă a mea suflare, va fi pentru tine, Titi, numai pentru tine!

Și amândoi căzură pe aceiaş bancă, dar departe unul de altul, tremurând din tot trupul şi neindrăzuind macar a se privi în ochi, printre şiroacle de lacrimi ce le udau obrajii.

Of, scumpă, scumpa mea Ilenuţă, oftă încet Titi, după ce lăcrimile vărsate îl mai răcoriră puţin! Crudă ne mai este soarta. Un cuvânt numai de ai zice, şi am fi atât de fericiţi că şi îngerii din cer ar râvni la fericirea noastră.

u, Titi, răspunse Ilenuţa cu hotărâre, să ne iubim cum ne-am iubit şi ne iubim acuma: cinstit, curat, fără a îngreuia, prin o faptă rea, durerea părinţilor tăi. Este dincolo de cerul ista albastru şi de stelele care strălucesc acolo sus, o fiinţă mare, bună, îndurătoare, blândă şi dreaptă, la care nu poţi ajunge decât prin curăţenia neprihănită a sufletului. Ea e atotputernică, milostivă şi numai ea poate schimba întocmirile lumeşti, aşa că aceea ce ni se pare cu neputinţă astăzi, să ni se pară mâine lesne, bine şi firesc. O voi ruga-o atât de fierbinte că în bunătatea şi dreptatea ei cea mare, se va îndura de noi şi ne va uni... dacă nu pe lumea asta, dar poate în albăstrimile şi luminile cele de sus şi pentru veşnicie! Iată, dragă Titi, parcă simt că-mi vine o credinţă şi o putere pe care nu le aveam adineaore; parcă văd până şi în piedica pe care o întâmpinăm noi astăzi un bine la care nu ne gândeam nici tu, nici eu. Pleci mâine, nu-i aşa?

„Chiar mâine, dimineaţă.

„Ei, bine, nu crezi că-i nevoe ca după plecarea ta, sa rămâe aicea o fiinţă care sa se lupte pentru pentru tine, împotriva duşmanilor pe care îi laşi în urmă?

Știu de cine vrei să vorbeşti; dar aicea n-ai dreptate. Andrei şi cu mine ne-am dat demult cuvântul de onoare că orice hotărâre ar lua părinţii noştri împotriva vreunuia din noi, făţiş să nu le ieşim din voie, cât vor trăi; dar să împărţim frăţeşte moştenirea lor ba chiar ei fiind în viaţă, să nu primim niciunul un ban mai mult decât celălalt.

„ Da ştiu, zise Ilenuţa. Tocmeala asta aţi facut-o tocmai pe când bunul tău frăţior îşi ameninţase părintele cu darea în judecată. Că te vei ţinea de cuvânt, de asta sunt bine încredinţată, dar că el va urma la fel, mă îndoiesc. E bine deci ca în lipsa ta să fie cineva, care de nu va putea să se lupte chiar făţiş pentru tine, cel puţin să te vestească la timp de toate uneltirile lui. Unde să-ţi scriu?

„Nici eu nu ştiu în ce parte voi apuca. Cum mă voi stabili undeva, îţi voi scri.

Ba mie să nu-mi scrii aice, ci la satul Ciripcău, din judeţul Sorocii, la naşul meu, părintele Tureatcă, care-mi va trimite scrisorile tale. Nu trebuie să bănuiască nimene că ne scrim.“.

După aceste cuvinte, Ilenuţa se sculă de pe bancă, luă capul lui Titi în mâinile sale şi pironindu-şi privirile în ochii lui îi spuse: „Pleacă de acum, scumpul meu iubit. Pleacă mândru şi hotărât pe calea ce ţi-a croit-o soarta! încrede-te în tine şi în dreptatea Celui de Sus, rugăciunile noastre curate, suferinţele îndurate cu smerenie şi vrednicie îl vor îndupleca poate să aducă lucrurile spre fericirea noastră. Nu ştiu ce presimţire îmi spune că de vom rămânea vrednici de mila lui, va suna şi pentru noi ceasul fericirii. Oriunde te vei duce, oriunde te vei afla, gândul şi iubirea mea te vor urma pretutindeni; iar de va fi să nu ne mai revedem voi muri cu numele tău pe buze. Dar şi atunci, iubite, va fi sufletul meu lângă tine neclintit, până ce sufletele noastre amândouă vor fi unite pentru vecinicie, în slava lui Dumnezeu.ˮ

Și alipindu-şi buzele de ale lui Titi, îi dădu întregul suflet, într-o sărutare mai dulce şi mai senină decât albastrul cer, mai curată decât rouă diminetei, care udă acum iarba întunecată de lângă cireşul cel stufos şi stângea blândele lumini ale licuricilor... Apoi... dispăru în desişul parcului, ca o ciută, ca un vis, sau ca una din acele stele căzătoare ale nopţilor de august!

Chiar a doua zi plecă bietul Titi în străinătate, unde stătu vreo doi ani de zile; iar îndată după proclamarea regatului, se întoarse de-a dreptul la Bucureşti, unde făcu şi cererea către consiliul de miniştri pentru recunoaşterea calităţii sale de cetăţean român, lepădându-se chiar din momentul acela de orice protecţie, titluri şi distincţii onorifice, de care s-ar fi bucurat în ţară străină.

Lucrul acesta se află îndată la Buzdugana. Beizade Alecu adună un sfat de mai multe rude, şi bine încredinţaţi cu toţii că băiatul nu era în stare să-şi câştige traiul prin munca lui, i se retrase pensia de 250 carboave, de care se bucurase până atuncea.

Era grea lovitura; căci nefiind încă recunoscut ca cetăţean român, nu putea ocupa nicio slujbă de ale statului. Titi însă nu se dădu învins. Bucu-rându-se de simpatia generală ce o stârnise fapta lui, i se găsi şi lui deocamdată nişte slujbe mici şi chiar înjositoare pentru dânsul pe la unele instituţii financiare sau de credit, unde pe vremea aceea erau primiţi în slujbe şi străinii. După mai bine de un an de suferinţe şi mizerii de tot felul, avu în sfârşit bucuria să-şi vadă visul cu ochii. Era român, funcţionar superior în ţara lui, plătit destul de bine, cu drept la pensie, şi prin urmare cu viitor asigurat. Atunci cneazul Alecu, care de la început se opusese propunerii rudelor sale de a retrage pensia fiului său, şi nu o primise decât ca o vremelnică încercare, i-o restitui toată din ziua în care i-o oprise.

Dacă Titi ar fi cunoscut mai bine legile şi obiceiurile ruseşti, s-ar fi îndreptat de-a dreptul către ţar, cerându-i voie să se reîntoarcă în neam; aceste cereri se refuză foarte rar. Când i se spuse aceasta de către un prieten, nici nu vroi să creadă, mirosind vreo cursă; apoi să făcuse cererea la consiliul nostru de miniştri şi ceea ce ar fi părut un act de supunere şi de încredere în dreptatea ţarului, ar fi părut acum o obrăznicie, prin faptul că fiind supus rusesc se îndreptase cu cererea sa către un stat străin, fără a cere încuviinţarea împăratului şi aştepta hotărârea lui. Această necuviinţă ar fi trecut desigur nebăgată în seamă. Dovadă, că la început guvernul împărătesc nu luă nicio măsură împotriva lui Titi, căci ce pagubă putea fi pentru împărăţia rusească lipsa unui fecior de bani gata şi cine era să-şi bată capul să-l denunţe pentru o lipsă de formă.

Prinţul Andrei însă, ca fiu iubitor cum află de nelegiuita faptă a lui Titi, obţinu un congediu peste rând, şi alergă tocmai din Africa la Buzdugana, să aline, durerea lui Beizadea Alecu, în vederi nd prin această frumoasă faptă, deosebirea de sentimente dintre cei doi fraţi, care unul îşi părăseşte tatăl său bătrân, calcă în picioare jurământul pe care acel tata îl făcuse pentru dânsul, se leapădă de o datorie de recunoş tinţâ, faţă de Rosia şi compromite întreaga familie în ochii Țarului; pe când celalt îşi lăsă baltă toate interesele salo şl vino să aducă părintelui său îndurerat, prinosul lui de dragoste şi de mângâiere..... dor va pune mâna pe Buzdugana toată, după moartea bătrânului.

Oare el să-şi fi denunţat fratele, iar veni poate în gând să întrebe vre-un cetitor cu firea mai bănuitoare?

Vai de mine! Cum se poate, cititorule, să-ţi vie aşa gând rău! Nu, nu, nici el, nici buna lui nevastă nu erau în stare să se gândească la o faptă atât de neagră. Mai cu seamă drăguţa Olga Pavlovna, care jertfise dragostea ei de soţie, dragostei sale de mamă, crescându-şi cei cinci copii ai ei la Peters-burg, în dragoste de neam rusesc, în iubire şi respect faţă de bunicii lor şi în râvnă înfocată pentru Buzdugana.

Frumoasa şi simţitoarca femeie, fu adânc lovită de purtarea nevrednică a cumnatului... pe care îi iubit-o atât de tare! Durerea oi era atât de vie, în cât uneori nu-şi putea sUpâni plânsul faţă de persoanele cele tuni influente. Apoi când suferi aşa de grozav, se poate să nu-ţi desbăinueşti durerea prietenei tale celei mai bune, care la rândul ci o dostăinueştc alteia. şi din prietenă fn prietenă, ajunge taina tocmai la urechea înaltei Sale Excelenţe, generalul aghiotant şeful Jandarmilor şi a secţiei a III-a de poliţie? Bine înţeles că înalt Excelenta Sa, supărată că un netrebnic Mal-davan, îndrăznise să facă sa lăcrămeze doi ochi atât de frumoşi, porunci cu străşnicie la toate graniţele imperiului, să se respingă intrarea fostului Kneaz Constantin Alcxandrovici Mavrocosta: iar de se va prinde cumva înlăuntrul imperiului, să se trimeată de deadreptul la Sibir, administrativnim poriadkom, spre colonizare, ca unul ce se lepadase de credinţa ce o datora Maiestăţii sale imperiale. In urmă se făcură şi celelalte formalităţi, prin cate t se ridicară tonte drepturile civile în Rosia şi, bine înţeles, dreptul de moştenire.

Vezi dar, bănuitorule cititor, că bănuiala ţi-a fost nedreaptă. Nu nobilul prinţ Andrei era omul să-şi denunţe frăţiorul; iar cât despre cneaghina Olga Pavlovna, când află ce măsuri barbare se luaseră contra scumpului ei cum-năţel, nu se ştie la ce grozăvie nu ar fi adus-o disperarea, de nu s-ar fi mângâiat cu gândul că mult visata Buzdugana va rămânea cu timpul, întreagă şi neştirbită, în stăpânirea celor cinci frăţiori Mavrocosta, coborâtori, din partea femeiască, a strălucitei familii Marcopulo di Marco Paoli!

CAP. XXII
Titi se însoară

Tratatul de Berlin care tăiase pe multă vreme —dacă nu pe veşnicie—năzuinţele ruseşti din tratatul dela San Ștefane, dar mai ales chipul strălucit cu care se aiutase tânăra armată Română, stârni în potriva noastră ura şi savistia bunilor noştri aliaţi. La intrarea trupelor noastre victorioase în Bucureşti, un genera! Rus văzând pe poarta triumfală inscripţiuuile victoriilor noastre, nu să mai putu stăpâni- şi spuse în plină tribună oficială:

„Da bine daca D-voastră le-aţi luat pe toate, noi ce-am mai luat?

„Basarabia, Generaleˮ, îi răspunse o frumoasa cuconiţă pufnindu-i de râs în nas.

Faptul de a ciunti trei judeţe din teritoriul unui popor, care nu pregetase a-şi pune în cumpănă chiar fiinţa lui de stat pentru a-ţi scăpa onoarea armelor, şi aceasta fără nicio fereală, încrezându-se numai în mărinimia ta, era pentru toate popoarele creştine din Orient o tristă învederare a cavalerismului ţarului liberator. Apoi nemulţumindu-te numai cu atâta, să mai lipseşti acest popor la Conferinţa de la Berlin de puternicul tău sprijin de ţar pravoslavnic, pentru a-l apăra la rândul tău de umilitoarele întocmiri ce i se impuneau pentru recunoaşterea neatârnării sale, era o faptă de josnică şi mişelească răzbunare, cu atât mai scârboasă că te înjosea la rândul de unealtă, a marii finanţe israelite, pentru îngenunchiarea unui popor de o lege cu tine! Aceste două greşeli ale diplomaţiei ruseşti, a cărei victimă căzuse numai latina Românie, deşi de ordin cu totul moral, fu resimţită viu şi de celelalte trei stătişoare slave, care începură a înţelege cu cine aveau de-a face, cine le erau liberatorii şi în ce scop fuseseră eliberate de sub jugul turcilor. Apoi fiindcă o greşeală aduce totdeauna alta şi mai mare, lunecând pe acest povârniş, în curând diplomaţia vestită a urmaşilor lui Neselrod şi a lui Gorceakov ajunse şi la crime: detronarea eroului de la Slivniţa prinţul Alexandru de Battemberg şi zguduitorul măcel de la conacul din Belgrad, sub ochii reprezentantului Rusiei Ciarikov, astăzi ambasadorul ţarului la Constantinopol, şi mâini poate ministru de externe şi mare cancelar! Știut este, mă rog, că atuncea când te simţi atât de vinovat faţă de cineva, nu-i poţi ierta lesne de a fi avut atâta multă dreptate. De acolo şi ura panslaviş-tilor, nu numai împotriva noastră, dar şi a celor trei state slave, pentru liberarea cărora unia vărsaseră atâta sânge, iar alţii atâta cerneală, după cum le fusese breasla de militari, sau gazetari. România neatârnată era acum recunoscută de regat, de către toate statele lumii. Brigăzile sale care adineaore se alcătuiau din patru batalioane ca oricare regiment rusesc, numărau acum şase batalioane; iar cele patru divizii ajunseseră corpuri de armată, egale la număr cu corpurile de armată ruseşti; din patru erau acum douăsprezece regimente de artilerie şi, pe lângă cavaleriile de corpuri de armată, mai era o divizie independentă mobilizată gata la prima chemare. Această oştire bine organizată şi cu ofiţeri de valoare se rezema nu numai pe rezerve puternice, dar şi pe un lanţ întreg de întăriri, în stare să oprească în loc o armată întreit şi împătrit mai mare. Apoi stima şi prietenia pe care ea ştiuse să şi le atragă îi dădeau siguranţa că, la caz de rezbel, nu va intra singură în luptă. Tânăra Bulgarie călcase pe urmele României, faurindu-şi o armată puternică, dar care, până astăzi, n-a dat alte probe de panslavism decât strălucitele sale victorii împotriva sârbilor..

Cât despre sârbi, de când cu knutul voluntarilor, într-un „na trah” o duseseră bieţii oameni, căci tot cu „na trah” cuceriseră Sofia la Slivniţa! Aşa că mai mult jânduiau a pace, decât a „na pred”. Apoi la drept vorbind, întâmplarea de la conac i-a adus într-o nedumerită uluială; căci văzând acum pe oamenii cinstiţi înfundând puşcăriile, când nu sunt omorâţi chiar în localul prefecturii de poliţie, iar pe un ucigaş îmbrăcându-se în mantia şi coroana lui Duşan, nu mai ştiu săracii bieţii oameni ce să creadă şi ce să mai dorească.

Aşa stând lucrurile, era bine dovedit pentru panslavişti, care acum stăpâneau Rusia, că românii, bulgarii şi sârbii sunt cu toţii nişte popoare de nemernici şi de nerecunoscători faţă de fraţii şi coreligionarii ruşi, care de două veacuri îşi varsă sângele cel mai curat pentru eliberarea lor şi care abia scăpaţi de cruzimele turcilor, pentru o nălucă de neatârnare, nu se ruşinează a se pune împotriva binefăcătorilor lor, ajutând pe nemţi în drang-ul lor nach Osten (Drang nach Osten- ghies spre răsărit) împotriva slavismului, împotriva credinţei lor strămoşeşti.

„Asemenea nemernici nu mai sunt vrednici să facă parte din marele imperiu slav răsăritean, visat de marele nostru împărat Petru cel Mare, să-i lăsăm pradă lăcomiei nemţeşti; aceasta să le fie pedeapsa! Când istoviţi şi sărăciţi, copiii sau nepoţii lor îşi vor aminti că sunt slavi, atunci îi vom ierta ca pe fiul cel rătăcit din Evanghelie. Ceea ce ne trebuieşte înainte de toate, este să ne facem loc la marea liberă. Parcă nu sunt alte mări mai libere decât Bosforul? De pildă Marea Galbenă! Gândul acesta de stăpânire rusească pe Marea Galbenă, odată pătruns în treptele diriguitoare, diplomaţia imperială, care suferise o atât de mare înfrângere cu tratatul ei de la San Stefano, şi care jurase să se răzbune prin o strălucitoare izbândă, fu de data aceasta mai presus de străvechea ei faimă:

Pentru a ridica la o aşa de mare depărtare flota şi armata imperială la rangul întăi pe Marea Galbenă, trebuia un număr şi mai mare de bumaşte ruseşti şi de carboave. Carboavele se roseseră cam rău, cu prilejul ultimului rezbel din Balcani, iar bumaştele ajunseseră într-un hal fără de hal. Dar lucru şi mai slut: marea finanţă europeană se făcuse cam tare de ureche şi când auzea de un nou împrumut rusesc, se facea că n-aude, ori schimba subiectul convorbirii. Drum deschis la mare liberă trebuia negreşit. Cum să-l poţi deschide fără parale? Și să nu socotiţi că era vorba de vreo sută-două de milioane, ci de miliarde, ca să aibă şi cinovnicii de unde fura.

Atunci dibacii diplomaţi ruşi, folosindu-se de frica ce le intraseră bieţilor franţuzi în oase, de când primiseră în gazdă ceva ulani nemţeşti, scorniră geniala dublă alianţă! Câtă bucurie pe bieţii franţuzi că scăpaseră de frica neamţului! Ce mai belşug pe ruşii noştri, care nici nu voiau să mai ştie de bumaşte şi cumpărau până şi zarzavatul numai cu poli imperiali! De atunci nu mai duc ruşii grijă de nimic! Cum le trebuie un sutar, două... de milioane, trimit un amiral cu câţiva ofiţeri de marină să ia Parisul; franţuştele îi primesc cu braţele deschise; iar bursa pariziană acoperă împrumutul rusesc de mai multe ori! Când e nevoie de miliarde, chiar ţarul, mândrul autocrat al tuturor ruşilor, găseşte o deosebită plăcere să vie chiar la Paris, ca să strângă mâna frânghierului care prezidează destinele Republicii Franceze, în bucuria lui, poporul francez mai aruncă un pod pe Sena şi îi dă numele augustului său oaspete. Aşa că de acum şi până-n veac, orice franţuz de orice vrâstă şi de orice treaptă îl va călca în picioare cu mândrie, iar bursa acopere noul împrumut rusesc, încă de mai multe ori!

Ce mai transiberian! Ce mai Vladivostok, Dalmy şi Port-Artur! Ce de-a mai corăghii şi vapoare! Ce mai întăriri şi fortăreţe, fără ca să-i coste pe ruşi nici 25 de copeici! Mai râzi de-ţi dă mâna de diplomaţia rusească! Și când te mai gândeşti că poporul francez se proclamă fără sfială:poporul cel mai înţelept din lume!!

Dacă astfel cugeta şi faptuia conştiinţa publică în toată Rusia, neatârnarea, regalitatea şi propăşirile de tot soiul ale tânărului stat român lăsau cu totul o altă întipărire în sufletele şi conştiinţa moldovenilor basarabeni.

Ei care până atunci îşi priviseră falnicul lor nume ca o ocară; dulcea lor limbă ca cea mai incultă şi barbară; mândra lor obârşie latină ca o scornitură mincinoasă; pe ţăranii lor ca pe nişte nemernici şi fricoşi; iar pe fraţii lor de peste Prut, ca pe nişte lepădaţi de lege şi hulitori de cele sfinte, se simţeau mândri acum că aceşti ţărani fricoşi de dincoace sau de dincolo de Prut fuseseră recunoscuţi de viteji, chiar în rândurile sau alăturea de neînvinsa armie rusească, fie sub şapca cu cozoroc, fie sub căciula cu pana de curcan. Cu jând priveau şi la libertăţile constituţionale de peste Prut, la universităţile ce se ridicau acolo (ale căror diplome erau recunoscute cu cinste în străinătate), la şcoalele militare superioare de aplicaţie şi război. Mulţi din ei gustau acum cu plăcere capodoperele unui Alecsandri sau Eminescu.

Astfel se schimbase mentalitatea sferelor culte din Basarabia, sau mai bine zis, mentalitatea ascunsă, căci aceea care se rostea era tot a panslavismului, menită a mai dăinui încă câtă vreme va dăinui pe acolo şi stăpânirea rusească. Cât despre ţărănime, ea vorbea mai deschis: avusese prilejul, trecând Prutul cu carele pentru trebuinţele oastei, să se încredinţeze că povestea cu catolicizarea celora de dincolo e numai o spurcată minciună. „Tot ca noi se crucesc şi cei de dincolo, spuneau ei, tot un port şi aceleaşi obiceiuri şi aici, şi acolo. Tot o mămăligă mâncăm cu toţii, tot cu tărâţă ne umplem borşul; iar sfecla o lăsăm porcilor şi ruşilor. Tot într-un grai ne înţelegem cu toţii. Apoi ia intră în sfintele mitropolii din Iaşi şi Bucureşti! Mai samănă cu soborul din Kişinău sau cu cel din Ades? Prin sate găseşti unele mănăstiri mai mari, mai bogate şi zidite din piatră, albe biserici mai sărăcăcioase şi zidite în cărămidă; iar altele sărace de tot, de lemn şi acoperite cu stuf; dar în toate înţelegi ce ceteşte popa, că slujeşte pe moldoveneşte. De aceea când se întâmpla vreo duminică sau sărbătoare, ne lăsam podvoadele în paza cazacilor şi ne duceam cu drag să ascultăm sfânta slujbă. Și rânduială la dânşii, bre oameni buni, nu ca la noi!”

Acolo trebui să te supui, că n-ai încotro. De te pui de pricină cu un var-dist - cum zic ei gorodovoiu - sar zece-douăzeci, vin jandarmi cu sutele şi oştire cu miile şi de cap tot nu-ţi poţi face! Pe când la noi şi ispravnicu, sa-racu, rămâne bun chelfanit de ai noştrii!! Și ce mai şuşăle chietruite pe acolo, de mergi ca în palmă, nu ca la noi pe poştovoi tract pietruit numai din praful secetei sau glodul ploilor, până la butucul roţii şi croit între două şanţuri, căt hindichiulnumai bun ca să-ţi frângă capătul de la osie! De le am avea şi noi pe toate câte le au ei acolo, nu am mai jăli banii ghirului, cum fac d-lor. Adevărat că plătesc dări ceva mai mult ca noi, dar în schimb câte înlesniri! Până şi tiligraf pe la toate voloştile ca la uezdni gorod sau stanţiile unde se opreşte poiezdul. Ce ţi-e bun că plăteşti bir mai puţin şi nu-ţi dă nimic în schimb! De bine, de rău, când stau ei la vreo judecată, tot au măcar parte de grai, ca să se apere, pe când noi, săracii, stăm la sud ca viţelu la poartă nouă, şi te poţi duce la gros cu mâinile în şold, fără ca să ştii pentru ce vinovăţie.

Și beizadea Alecu fusese silit să-şi schimbe multe din părerile sale din trecut! „Bre! bre! bre! făcea el câteodată dus pe gânduri. Ce minte sănătoasă şi-ar fi putut închipui vreodată că aceste două ţărişoare de raiale turceşti, râvnite cu atâta jând de o împărăţie puternică ca Rusia, sărace, vârâte până în gât în datorii, vor putea ajunge să se unească şi să alcătuiască un regat destul de puternic, recunoscut de lumea întreagă?! Poftim, mă rog, ce a ieşit din borşarii lui Mihalache Sturdza, Grigore Ghica şi Vogoride! Rădea lumea când poznaşul de Cuza îi îmbrăcase franţuzeşte şi se juca cu dânşii de-a soldaţii. Până şi leneşul şi nebunul de Titi trăieşte din munca lui de funcţionar al unui stat neatârnat. Nici vorbă de acum de raia turcească; pe când eu tot vernopoddarmâi am rămas, ceea ce este cam totuna, după spusele răposatului meu prieten Dumitrache Rusu! Le văd cu ochii toate acestea şi totuşi parcă nu le pot crede.

Din partea ei, domniţa Ruxandra se încăpăţâna împotriva obşteştii păreri a lumii civilizate şi nu voia să recunoască noul stat român. Biata femeie se găsea vinovată faţă de soţul ei iubit, de a-i fi dat un copil atât de nevrednic şi nelegiuit! „Eu sunt vinovată, spunea ea plângând: Da! Vinovată în faţa lui Alecu şi Andrei. Trebuia să am curajul de a mă despărţi de Titi când era mititel! Să-l fi pus într-o şcoală din Petersburg, cum face noră-mea Olga cu copiii ei. Să mă fi dus eu acolo să-l văd, dar să nu-l fi adus nici măcar în Basarabia, decât după ce s-ar fi făcut om în toată firea. Vezi-l pe Andrei, ce frumoasă carieră a ştiut să-şi facă singur! Cu cât respect a primit sarcina ce o luase tatăl său, în numele lui! Cu câtă dragoste vine din fundul Africei, să ne mângâie de durerea ce ne o face fratele său! Câtă deosebire între fiul meu vitreg şi adevăratul meu copil. Titi nu m-a iubit niciodată, nici pe mine, nici pe tatăl său, de l-a lăsat inima să ne lovească aşa de grozav la bătrâneţe; iar Dumnezeu mă pedepseşte pentru visurile trufaşe pe care le făuream pentru copilul meu!

Nu pregeta a cere concedii, în care timp înlocuitorul lui vremelnic lucra cu meşteşug ca să-l înlocuiască definitiv, compromiţându-l în faţa şefilor săi. El însă nu vedea nimic şi chiar de pricepea gândul subalternului său, se săturase de Africa şi o ştia pe Olga Pavlovna destul de puternică pentru a-i găsi alt post mai aproape sau chiar a-l menţine în Africa cât va trăi bătrânul. Atunci, s-ar fi lăsat cu drag de orice slujbă, căci Buzdugana administrată de dânsul ar produce înzecit.

Când se afla lângă bătrâni, nu ştia cum să se poarte mai drăgăstos şi mai plăcut cu dânşii, distrându-i cu glumele sale, cu povestirile lui din Africa şi cu felurite anecdote întâmplate sau neîntâmplate lui în călătorie. Nu suferea însă să se rostească nici măcar numele lui Titi înaintea lui, de venea, din întâmplare, vorba despre bietul oropsit, faţa lui Andrei se întuneca îndată şi arăta cea mai cumplită durere: „Vă rog, dragii mei, facea el oftând, să schimbăm vorba. De ce să ne reîmprospătăm durerile? Of! Cât de mult şi adânc l-am iubit eu pe copilul acesta! In el pusesem toate râvnele şi faima viitoare a numelui de Mavro-costa. Și eu, şi biata Olga eram hotărâţi să ne folosim de câtă înrâurire am căpătat într-o viaţă de muncă şi de jertfe, ca să înlăturăm orice spin din calea lui, presurând-o numai cu flori, de-ar fi vrut să îmbrăţişeze vreo carieră; ridicându-l cu mult mai presus decât pe noi, ţinându-mă totdeauna în umbră pentru a învedera mai bine meritele fratelui meu mai mic. Da. Asta ne era hotărârea, pornită nu numai din dragoste pentru dânsul, dar şi ca o datorie de recunoştinţă faţă de sfânta femeie, la sânul căreia am găsit îngrijirile şi dragostea mamei ce-am pierdut-o din copilărie! Ei bine, astăzi Titi este mort în inima mea! Și aceasta, nu din pricina crimei de stat pe care a săvârşit-o cu bună ştiinţă şi a căror urmări se vor răsfrânge asupra noastră a tuturor, asupra carierei mele şi asupra viitorului copiilor mei ne-vinovaţi - că ştiţi ce înseamnă în Rusia a fi ruda unui criminal de stat! I-aş fi iertat poate şi asta în ceea ce mă priveşte pe mine, dar lacrimile ce vi le văd vărsând în ascuns se prefac în inima mea în atâtea picături de fiere, aducându-mi uneori în suflet dorinţa de răzbunare... până la crimă! Nu, nu mai am frate!

Toate rudele coanei Ruxandra şi ale lui beizadea mai mult de milă şi pentru ca să-i mângâie, dezaprobau pe Titi. Nici Cc. Marghioliţa Rozno-vanu nu-l aproba; dar bună şi evlavioasă cum era, li spunea că asta o fost poate voinţa lui Dumnezeu, pe care creştinul trebuie s-o primească fără cârtire. Asupra faptului împlinit nu se mai putea reveni şi acum datoria lor ca părinţi este să-l ierte pe Titi.

Singura fiinţă care mai îndrăznea să ţie partea absentului era numai Ile-nuţa. în poziţia smerită în care se afla - adică între slugi şi stăpâni - nu putea face mare lucru; dar pe nesimţite şi cu multă dibăcie, tot izbutea uneori să dea de gol vreo minciună sau vreo uneltire de-a lui Andrei. Acesta simţea că are un duşman în casă, dar nu-şi putea da seamă bine cine să fie..

Până-ntr-o zi, plimbându-se prin parc, văzu pe vătăjălul de la volosti strecurând Lenuţei o scrisoare. Fata, care înţelesese că scrisoarea era de la Titi, rupse plicul şi începu să citească cu lăcomie, când auzi paşii lui Andrei pe prundişul aleei.

De unde-i scrisoarea, asta dră? întrebă el.

Dela Ciripcău, cuconaşule. Uite pe plic, pecetea poştei de la Soroca.

Și cine-ţi scrie de la Ciripcău? Ia să văd?

Naşu meu, părintele Tureatcă.

Dă-mi scrisoarea, să văd ce-ţi scrie părintele Tureatcă.

Ce treabă ai d-ta să ştii ce-mi scrie naşu-meu?

Să-mi dai scrisoarea îndată, obraznico, că eu sunt stăpân aicea!

Da-a? Eu credeam păn-acum că-i cneazul. Ți-a şi dat Buzdugana? Nu ştiam. Dar chiar aşa să fie, află mata, cuconaşule, că de eşti stăpân, eu nu sunt sluga dumnitale, precum n-am fost nici a cneazului şi scrisoarea nu ţi-o dau, pentru că m-ai făcut obraznică.

Atunci, ţi-o voi lua-o cu sila, răspunse Andrei cu ciudă, făcând un pas spre fată! Lenuţa însă nu-i mai dădu timp să facă un al doilea şi cât ai clipi din ochi rupse scrisoarea în mii de bucăţele, care zburară ca fluturii împrăş-tiindu-se de vânt, prin frunzişul parcului.

Prinţul Andrei, care ştia cât ţineau bătrânii la ţăranca asta şi văzând că o rătăcit cărarea, bufni de râs, zicând Lenuţei că a vrut să glumească, pentru ca s-o sparie.

Apoi încercă s-o câştige din partea lui, arătându-i că Titi era pierdut pentru totdeauna; că el o să fie singurul moştenitor al Buzduganei; că interesul ei este de a ţinea cu dânsul, iar nu cu Titi; că el o va ferici, cum nici nu se aşteaptă, dacă îi va ţine parte pe lângă dţa şi scoţând o hârtie de 500 de ruble, voi să i-o puie în mână. Deh! cuconaşule, făcu şireata ţărăncuţă, parcă stând la îndoială. Acum că am înţeles gândul matale, se schimbă treaba. Eu sunt fată săracă şi cinci sute de carboave e lucru mare pentru mine; dar ţine-ţi hârtia deocamdată. Diseară ori mâine dimineaţă am să-i spun domniţei tot ce mi-ai propus mata şi dacă mi-o da voie, voi primi cu bucurie bogatul matale dar.

Din ziua aceea, lupta se dădu pe faţă: clevetiri, minciuni şi curse cât pofteşti! Glume veninoase la masă şi în faţa lumei, despre un pretins cinovnic de la poşta din Soroca cu care întreţinea corespondenţe amoroase; ba cu un vameş de la Unghenii români cu care se avea bine şi îi aducea bomboane de la Iaşi; ba că din economiile sale cumpărase popii de la Ciripcău un plug cu şase boi şi două iepe de căruţă, şi câte şi câte altele.

Kncazu şi Domniţa, care o cunoşteau bine pe fată, râdeau, crezând că aşa o cicăleşte pe Elenuţa după meteahna lui.

Insfărşit, văzând că nu izbuteşte la nimic, nici In aşa chip, apoi că congediul i se împlineşte peste câteva zile, nevoind cu nici un preţ, să lese la Buzdngana un duşman atât de primejdios, se hotărî a pune piciorul în prag chiar în ceasul plecărei sale.

Pe când Vasile surugiul trăsese la scară şi slugile aşezau gemantanele prinţului Andrei în trăsură, începu a coborî treptele, petrecut de toţi, sărutând mâna părinţilor care-l binecuvântau. Apoi oprindu-se în faţa Ilenuţei, îi spuse cu ironie: „Fii veselă, dră, că ţi-ai atins scopul; m-ai alungat în sfârşit din casa părintească! Da, scumpii mei părinţi! Astăzi plec de sub streşinul vostru pentru totdeauna. Eram hotărât să nu vă spun nimic, pentru ca să nu vă întristez; dar văzând-o pe d-ei că mai are neruşinarea să se mai arăte înaintea mea şi în ceasul plecării mele, nu m-am putut stăpâni. Aflaţi dar că a avut îndrăzneala să-mi arunce în faţă o insultă, pe care un gentilom, un Mavro-costa nu o poate îndura, pretinzând că eu vă învrăjbesc în contra fratelui meu pentru ca să mă folosesc de partea lui de moştenire!

Nu-i adevărat strigă Beizadea Alecu după o clipă de tăcere datorită ulcelei ce predusesără asupra tuturor cuvintele lui Andrei! Din potrivă! Tu numai bine vorbeşti despre fratele tău, şi ai suferit de purtarea lui cât şi noi!

Ba erai gata să-ţi jertfeşti şi cariera, pentru ca să i-o faci pe a lui mai strălucită, adaose domniţa Ruxa-ndra. Ce mârşavă şi proastă scornitură!

Știu şi eu că e scornitură, zise Andrei urcându-se în trăsură şi aşezân-du-se pe perne cât mai tihnit; dar dumneaei pretinde altfel şi mi-a spus-o în faţă. Deci nu mai este loc pentru noi doi sub streşinul d-tale, tată. Alege între mine şi răzăşoaica asta şireată. Când vei avea nevoie de mine, voi alerga întotdeauna ca în trecut şi de unde mă voi afla; dar câtă vreme va fi ea aicea, mă voi adăposti într-o casă din sat şi pragul tău nu-l voi mai călca! Adio, scumpii mei! O singură şi de pe urmă vorbă: nu vă cer s-o daţi afară; dar feriţi-vă bine de năpârca asta, să nu vă muşte cum a izbutit să mă muşte şi pe mine. Haide, mişcă Vasile.

Zbieră Vasile Surugiu, pocnind din harapnic şi lăsând pe urmele tmsurei golul şi durerea în inimele tuturor!

Biata fată rămăsese buimăcită de neruşinata minciună a lui Andrei, gata să leşine sărmana nevinovată de ruşinea ce o păţise în faţa slugilor. Până să-şi revie în fire, cneazul şi domniţa reintraseră în odăile lor!

Lovitura era mişelească, dar dată cu meşteşug. Faţă în faţă cu Andrei ar fi putut poate să dovedească cum că el voise s-o cumpere cu 500 de carboave pentru ca să-l ajute să-şi învrăjbească părinţii împotriva lui Titi, dar în lipsa clevetitorului cine ar fi crezut-o? Toţi ar fi învinuit-o că nu s-a apărat la vreme.

Chiar în ziua aceea, cneazu îi trimise prin Cc. Catinca cămărăşiţa documentele casei din Soroca şi ale răzăşiei sale de lângă acest orăşel, mai adăugând şi 1 000 de carboave ca dar din partea lui şi a domniţei. Iar a doua zi de dimineaţă fu pornită la naşul ei din Ciripcău, părintele Tureatcă, fără a i se îngădui măcar să sărute, o ultimă dată, mâinile binefăcătorilor ei.

Cum ajunsese în sat, le scrise pcntruca să se dez-vinovăţească şi să-i mulţumească de toate binefacerile ce le primise de la dânşii. Aştepta mult, dar, neprimind nici an răspuns, îşi vându şi casă şi pamânt, îşi scoase un paşaport şi trecând Prutul la Sculeni, luă trenul la Iaşi şi nu se mai opri decât la Galaţi. Scopul ei era să între într-o mănăstire, dar ştiind că Titi era cu slujba în Dobrogea, alesese eparhia Dunărei de jos ca să fie mai aproape de dânsul; nu cu gândul de a-l întâlni, dar ca să aibă macar mângâerea de a-l şti mai puţin departe şi de a capata ştiri despre dânsul din când în când.

La Episcopie cercetându-se actele sale i se spuse că nu se poate călugări înainte de vrâsta de 45 de ani; iar dacă voieşte, îi va rândui P.S.S. o mănăstire, unde se va putea aşeza şi trăi în pace ca soră până ce va împlini vrâsta de a se călugări. Ilenuţa primi cu bucurie şi fu rânduită la mănăstirea Cilicului din Dobrogea, unde îşi cumpără o aşăzare bună, după starea ei.

Titi, la rândul lui, nemaiprimind nicio ştire din partea ei, trimise un om sigur să cerceteze despre dânsa şi la Buzdugana, şi la Ciripcău. La Buzdu-gana atâta o putut afla că o dăduse cneazul afară: unia ziceau că se măritase după un cinovnic de la Soroca, alţii că o furase un vameş de peste Prut, aşa că toţi ştiau câte ceva şi nimene nu ştia nimica. La Ciripcău găsi ştiri mai proaspete şi mai adevărate: fusese de curând pe acolo, îşi vânduse averea toată şi plecase peste graniţă, dar nimene nu ştia unde; ori dacă ştia, nu voia să spuie. Bietul Titi era disperat!

Care nu le fu la amândoi bucuria şi tulburarea când şe întâlniră faţă-n faţă la hramul mănăstirci Cilic! Și iată cum se întâmplă aceasta:

Titi venise acolo împreună cu prefectul de Tulcea, mai mult de petrecere. După slujba bisericească, slujită de însuşi episcopul Partenie, venit în ajun de la Galaţi, după masa oficială la care luase şi el parte în arhondaric, tânărul nostru se retrase într-o chilie, ce i se pusese la dispoziţie. Se întinse pe un divan, cu gândul ca să se odihnească, căci plecase din Tulcea de cu noapte, ca să poată ajunge dimineaţa la mănăstire. Dar unde fu chip să doarmă în chilioara asta strâmtă, cu o singură fereastră, prin care razele de soare treceau ca nişte limbi de foc!

Se sculă dar, trecu prin curtea plină de poporul ce se ospăta în mijlocul prafului, o luă la dreapta bisericii, sări peste o pârlază şi dădu în sfârşit de umbra şi răcoarea pădurii. Dar nici acolo nu era pas de odihnă; căci ori din ce parte te-ai fi întors, te-ai fi crezut pe un câmp de rezbel, îndată după încetarea luptei; aşa erau lungite trupuri de lipoveni morţi... beţi în toate părţile! Aceasta însă chiar la marginea pădurii: mai la vale cârduri, cârduri de familii şi de călugăriţe se ospătau pe iarbă verde, la trunchiul vreunui copac. Râsete, cântece de lume şi pavo-ga-de-le, câte pofteşti.

„Nici aicea chip să mă odihnesc, făcu Titi, înfundându-se mereu la deal, în adâncimea codrului. Trecu coama dealului şi coborându-se pe povârnişul celălalt dădu în sfârşit de un stejar bătrân, la răspântia a două cărăruşe, cu nişte muşchi molatic la rădăcina lui şi ferit de orice zgomot. îşi scoase haina de pe dânsul şi se toloni cu nesaţ pe muşchiul verde, în cântecele păsărilor şi în răcoarea codrului.

Era prea trudit şi prea înfierbântat ca să poată adormi îndată; aşa că răsturnat pe spate, scăldându-şi privirile în verdeaţă visa cu ochii deschişi la dorul inimii sale, la acea copilă pe care o îndrăgise din cea mai fragedă copilărie şi pe care o iubea acum şi mai tare, de când o pierduse poate pentru totdeauna.

O revedea copilă mică la Ciripcău, lucrând la căşcioara şi gospodăria din fundul râpei, la lanul cel cu popuşoi tomnatici, singura moşie care îi va mai fi dat s-o aibă pe lumea asta. Cum şi-a primejduit ea viaţa pentru dânsul, ca să-l scape de dulăul cel grozav; cât nu suferise ea de la slugi, în lipsa lui. Apoi, reîntâlnirea lor la Buzdugana, înainte de plecarea lui la Paris. Cât o iubise el în tăcere, acolo, departe în străinătate. Ultima lor dispărţire, în neuitata acea noapte de august! Cât o mai căutase el în zadar... şi somnul care-l stăpânise cu încetul, amesteca realitatea cu visul... I se părea acum că omul acela pe care-l trimesese în căutarea ei se apleca spre dânsul să-i spuie că a găsit-o pe duduia Ilenuţa, că se află chiar aici la mănăstire, şi parcă o vedea venind spre dânsul, cântând acea doină a răzeşilor din Basarabia, pe care o deprinseseră amândoi la Ciripcău.

Deschise ochii... lângă dânsul nu era nimene, dar dinspre vârful dealului se auzea din ce în ce mai tare şi mai desluşit trista doină, prin care basarabeanul îşi cântă jalea, blestemând pe acei care l-au răzleţit de neam.

Și glasul care o cânta era acum glasul Ilenuţii, şi era atât de aproape că i se desluşeau şi cuvintele:

Visez, se întrebă Titi, frecânduşt ochii: dădu să se scoale, dar n-avu timp, şi ramase în genunchi cu braţele întinse: căci în aceiaşi clipă, i se ivi în fată venind pe potecă, chiar lângă el, Elenuţa! Elenuţa lui. îmbrăcată aşa precum o lasase la Buzdugana, căci abia sosita în mănăstire, nu se îmbrăcase încă de soră.

Copleşită şi ea de oboseala zilei şi de străinătatea locului, se intundaso în adâncimea codrului bătrân, aruncându i odată cu dorul inimei sale, şi acea doina de po locurile ei, pe care o cântase de atâtea ori iubitului.

Două strigăte de o supraomenească fericire le porni din inimă. Și amândoi întro îmbrăţişare so găsiră înlanţuiţi pentru toată viaţa!

Ce-şi spuseră între ei, în acele clipe de fericire, după atâtea suferinţi, ce dulce lacrimi, după atâtea şiroaie de lacrimi amare, nicio pană nu le va putea descri vreodată!

Atâta pot spune numai că toate piedicile fură degrabă înlăturate şi că în termenii legali, în biserica Sf-tului Nicolai din Galaţi, pe o frumoasă zi de toamnă, fostul cneaz Constantin Alexandrovici Mavrocosta, deveni, prin legiuita sa căsătorie, cu Ileana Dragan, nepotul lui moş Sandu din Ciripcău!

CAP. XXIV
Moartea lui beizadea Alecu.

Anul 1883 fusese un an foarte îmbelşugat în Basarabia. Beizadea Alecu avusese recoltă bună şi se apucase acum, pe lângă Buzdugana, să mai ia alte două moşii mari în posesie! Todireştii şi Pârliţii. Și parcă avea s-o nimerească minunat, că în primăvara anului 1884 pâinile sale de toamnă ieşiseră de toată frumuseţea din iarnă. Ca niciodată, sămănase la rapiţă şi grâu cu miile de falei şi acum semăna la in în câtimi mari de tot, lăsând păpuşoiul şi productele mai ieftin ca săcara, orzul şi ovăzul, în al doilea rând. Parcă ar fi vrut să se îmbogăţească deodată.

„Da ce-i, Alecule? îl dojenea Moruzi. Te-ai apucat să joci ştosul ca în tinereţe?

„Ce sunt nebuniile aceste pe capul tău? Asta-i agricultură de om cuminte? Și tocmai acum, când ai şi tu nevoie de linişte mai multă? Suntem bătrâni, cumnate! Nu te vezi?

„Ce să fac, Costache dragă! Acestea sunt urmările isprăvilor lui dl Titi! Nemaiputându-i lăsa Buzdugana, pe care-i o pregăteam cu atâta drag după mine, nu-l pot lăsa pieritor de foame şi trebuie să muncesc din greu la bătrâneţe. Cât este încă tânăr, o duce el bine cu ce câştigă şi renta care o are de la mine. Dar mai pe urmă ce se face? Ș-apoi mai poate avea şi copii cu ţărăncuţa lui. Pui de răzeşi fără răzăşie, cine o văzut? De mi-o ajuta D-zeu, îi voi cumpăra şi lui o hliză de moşie în ţara în care şi-a ales-o, şi îi voi asigura, prin diata mea, o parte din venitul Buzduganei. Tu pleci acum la Petersburg, nu este aşa?

„Da. Plec zilele acestea; dar pe la sfârşitul lui Aprilie trebuie negreşit ca să fiu îndărăpt.

„Te rog atuncea să cercetezi, ce-i cu Olga şi cum este văzut Andrei la minister? S-o răspândit pe aicea nişte zvonuri urâte în privinţa lor. Li-am scris şi eu, şi Ruxandra; dar răspunsurile lor încurcate mă cam pun în bănuieli. Olga ne scrie despre toate, afară de celea ce o întrebăm. Andrei dezminte acele zvonuri, dar zice că e obosit şi dezgustat de a trăi stingher, la capătul lumii şi ar vrea să se retragă în vreo doi-trei ani din slujbă ca să se odihnească.

Am auzit şi eu fel de fel de vorbe, dragă Alecule; dar tu nu ştii cum e lumea? Nu pot să fie decât nişte scornituri, nişte fleacuri! Cu toate acestea, voi cerceta şi-ţi voi seri, pentru ca să te liniştesc.

„Nu vrau să-mi scrii ca să mă linişteşti, ci din-potrivă îţi cer cuvântul tău de onoare că nu-mi vei ascunde nimica, orlco vei afla.

Ți-l dau cu atât mai bine, că de mai înainte sunt încredinţat că nu sunt toate decât nişte născociri. Celea ce se pun în spinare bieţilor copii, nu se potrivesc nici cu caracterul lui Andrei, nici cu al Olgăi. O fi având şi ea metehne, dar numai despre cinstea ei ca soţie nu se poate zice nimica. Și când? Tocmai acum la patruzeci de ani? Nu vezi că sunt fleacuri?!

„ Asta-mi zic şi eu. Cât despre Andrei se înţelege şi mai lesne: ceea ce mi-a scris mie despre dorinţa lui de a se retrage, o fi zis-o şi la alţii, care tot adăugând câte ceva la vorbele sale l-au şi dat afară!

„ Aşa trebuie să fie; dar fii pe pace, dragul meu. De o fi ceva cât de mic în defavoarea lor, îţi scriu îndată amănunţit; de nu primeşti nimic de la mine, va însemna că nu se pot învinui cu nimica.

JDupă cum era hotărât, peste două-trei zile beizadea Costache plecă la Petersburg.

Trecu luna lui aprilie toată fără ca beizadea Alecu să primească nicio ştire neliniştitoare. Ba dimpotrivă: Costache Moruzi se înapoiase din Petersburg şi, luaţi cu treburile, amândoi cumnaţii nu găsiseră încă timp ca să se întâlnească, ceea ce dovedea cu prisosinţă că nu era nicio umbră de adevăr în toate scorniturile acelea răutăcioase.

DDe când luase acele două moşii în posesie, beizadea Alecu ducea o viaţă cât se poate de obositoare şi de nehigienică pentru vârsta lui: cum se lumina de ziuă - cu o dulceaţă şi cu o cafea neagră - pornea la una din moşii, de unde nu se întorcea, decât de amiază. Dejuna iute, mânca lacom şi mult -ca omul flămând, mă rog - se culca cu stomacul încărcat, dormea un ceas, două şi iar în trăsură, pănă seara la 8-9, când se punea la masă şi îndată se culca, dormind greu, până a doua zi în zori.

„Bravo doctore, făcu el cu bucurie! Tot aşa să ne vedem! Ca nişte buni prieteni, nu ca doctor şt client!

„Aşa am venit şi eu, beizadea, răspunse bunul doctor. Chemat de un proprietar din judeţul Bălţi, la reîntoarcere, m-am abătut de la Dănuţeni - tot ca prieten, mă rog - şi găsind pe beizadea Costache gata să vie să vă vadă, m-am aninat şi eu de căruţă... şi iată-mă oaspete nepoftit.

„Dar foarte mult dorit, deşi suntem sănătoşi tun cu toţii, făcu Ce. Ruxandra

Trecură dar cu toţii în cerdac să-şi beie cafelele şi pe urmă, pe când domniţa Ruxandra sta de vorbă cu doctorul, beizadelele amândouă intrară în cabinetul de lucru a cărui uşă, precum ştim, da pe cerdac.

Ei, dragă Costache, făcu beizadea Alccu, acum că suntem singuri, spune-mi ce ai descoperit la Petersburg? Știi că am cuvântul tău de onoare să nu-mi ascunzi nimic. Faptul însă că nu mi-ai scris, mă linişteşte. Apoi de era ceva, n-ai fi stat atâtea zile la Dănuţem, fără ca să mă vesteşti.

Deh, scumpul meu, făcu Moruzi foarte duios şi îngrijit! Nu ţi-am scris, pentru că aceea ce aveam de spus nu-mi trecea prin condei. Am socotit mai cuminte să fiu faţă, când le vei afla. De când am venit, am poroncit poate de zece ori să-mi puie caii ca să viu să te văd, şi când mă suiam în trăsură, apucam într-altă parte, îmi lipsea curajul. Pregăteşte-te dar, iubite, a primi cea mai grozavă lovitură pentru nişte oameni ca noi crescuţi în cultul onoarei.

„Pentru Dumnezeu Costache! Cc spui?! Onoarea! Onoarea mea este în joc?!“

„Nu onoarea ta personală, dragă Alecule. Știi că aşa ceva nu se poate: dar onoarea numelui.

„Dar asta-i tot una!

„Ba nicidecum; purtarea unui mişel, nu poate necinsti o familie!

„O, Costache, Costache! Pentru ca tu să-mi vorbeşti mie astfel de Andrei, pe care ştiu că l-ai iubit mult, trebuie să fie ceva îngrozitor! Aşadar, zvonurile acelea erau întemeiate?

Poate sunt mincinoase; adevărul însă este şi mai crud. Cât o să-ţi fie de mare dezamăgirea ca părinte, dacă pe mine, care sunt numai unchiul nenorocitului acela, m-a zdrobit! Iată situaţia pe care am găsit-o la Petersburg:

„La sosirea mea, scandalul zilei era o provocare la duel întâmplată în plin bal al curţii, între doi tineri din cele mai mari familii ale împărăţiei. Unul foarte bogat era logodit cu o princesă coborâtoare din neamul lui Ruric. Logodna se strică chiar din seara aceea. Fata rămânea compromisă. împăratul împiedică duelul, trimiţând pe adversari, care erau ofiţeri în gardă, să-şi ispăşească păcatele în nişte garnizoane departe, tocmai la marginea împărăţiei. Apoi, încredinţându-se că scandalul fusese pus la cale de către Olga, pentru a împiedica o căsătorie între acea domnişoară şi amantul care o întreţinea pe dânsa, dădu ordin să nu mai apară la curte, până la noi dis-poziţiuni.

Ah! Ce ruşine grozavă! Și nemernicul de Andrei n-a divorţat încă? Ori n-a aflat.

„Aşa am socotit şi eu. Voiam să-i scriu ca să-l pun în cunoştinţă. După tine cine era mai în cădere s-o facă aceasta şi să-i arate calea datoriei? Un om poate fi înşelat oricând. Atârnă însă de la purtarea lui ca să fie şi dezonorat. Cu o cucoană de vârsta Olgăi, de va şti să se poarte energic, ruşinea şi ridicolul o vor privi pe dânsa, fără să-l atingă întru nimic. Am socotit însă mai cuminte să cercetez mai întăi cum este notat la minister şi, în urmă, mi-a pierit pofta de a-i mai seri!

Situaţia lui în Africa nu se mai poate îngădui de către minister. S-a făcut nesuferit de toţi colegii lui, reprezentanţii celorlalte puteri, care abia de-l mai salută. Cu toată leafa lui cea mare, e plin de datorii peste urechi. Se zice că joacă cărţile, pierzând ori câştigând sume colosale. Se mai spune că câştigă numai când joacă cu împricinaţii pe care are să-i judece.

„Nu este adevărat! Asta nu! Copilul meu nu poate să fie un hoţ şi asta este hoţie!

„Nici eu nu cred asta. Și nici la minister nu s-au putut găsi probe hotărâtoare. Nu vor să-l destituie, din respect pentru noi amândoi; dar i s-a cerut demisia, pe care a şi înaintat-o. îi vor da o compensaţie onorifică, pentru ca să se ascundă adevărul.

„Costache, dragul meu prieten, spune! Nu mai este ceva, făcu bietul bătrân înfrigurat şi tremurând din tot trupul? Eu parcă presimt ceva şi mai grozav.

„Sărmanul meu Alecu! Presimţirile tale nu te înşală. Pregăteşte-te dar, la cea de pe urmă şi mai straşnică lovitură! Ți-am zis că eram hotărât să-i scriu şi că pe urmă mă lăsasem de acest gând. Iată pentru ce. Până atunci, din câte le aflasem, nimic nu mă îndrituia a crede că Andrei ar şti ceva despre purtarea soţiei sale. Dar vai! De la începutul carierei sale, la ambasada din Constantinopol, era poreclit de colegii săi: le mari complaisant, adică soţul îngăduitor! Postul acela frumos din Africa îl dobândise în urma unui scandal, aproape public, întâmplat între Olga şi nevasta ambasadorului care ameninţa să plece la Petersburg, pentru ca să ceară voie de la ţar să divorţeze! Fură nişte târguieli ca la bâlci între Olga şi Andrei, de o parte, şi, de alta, ambasadorul silit să-i depărteze pentru a-şi scăpa poziţia diplomatică care ar fi fost nimicită în urma unui astfel de scandal. Nici copilul cel din urmă nu-i al lui şi d-lui mai are neruşinarea să facă glume în societate despre asemănarea copiilor cu părinţii. Aşa că vezi lămurit, dragul meu, cum că nu e dezonorat de astăzi, ci viaţa şi cariera lui toată este o dezonorare. „Alecule! Ce-ţi este? Vino-ţi în fire! strigă beizadea Costache îngrozit.

Și în adevăr era de ce să se îngrozească: biata jertfa, sculată în picioare, roş-vânăt la faţă, cu ochii însângeraţi şi privirea pierdută, bolborosea cuvinte greu de înţeles: „Humneheule! Hostache u ştiu ce am! u mai pot hrăi!... bab... bob... bab... şi odată se prăbuşi în braţele cumnatului său!

Ciurea! Ciurea! Aleargă repede! Ceea ce prevăzusem se întâmplă! Doctorul şi intră pe uşă urmat în fugă de domniţa Ruxandra. „Nu vă speriaţi, domniţă! E o mică congestie. Știu că aveţi ventuze în casă, aduceţi-le toate degrabă, cu un lighean şi maşina de scarificat. Gheaţă, gheaţă cât de multă să-i punem comprese la inimă şi pe cap!ˮ Ajutat de slugi, îl dezbracară şi-l aşezară în pat, unde reveni cu încetul în simţiri, în urma energicului tratament al lui Ciurea. Braţul stâng era paralizat şi jumătate de limbă!

„Ce crezi doctore, întrebă Moruzi, e scapat de rândul ista?“

„Negreşit că-i scăpat. Sunt altele mai grave la dânsul: boala de ficat şi diabetul. Un al doilea şi al treilea atac îi pot veni după şapte ani, ca după şapte zile sau şapte ceasuri; dar poate scăpa din toate, cum o scăpat de aista..

„Eu, doctore, sunt toarte ingrijat şi ar fi bino să mai rămânem câteva zile lângă dânsul. „Durerea care la doborât, este amorţită acum prin violenţa crizei, dar îi va reveni, odată cu amintirile şi atunci,... nă tem să nu-l doboare mai straşnic.

în privinţa asta d-ta şi domniţele amândouă sunteţi mai buni doctori ca mine. Aşezaţi-vă aicea pe mai multe săptămâni. Prin dragoste şi mare tact, faceţi-l să se deprindă încet, încet, cu noua sa durere. In caz de criză, faceţi ce m-aţi văzut făcând. Ventuze scarificate şi gheaţă la inimă şi la cap. Nu este alt leac în pripă.

Să urmeze foarte strict doctoriile şi regimul prescris de mine. Atacul a fost foarte puternic; dar am bună nădejde că nu se va reînnoi aşa de curând. Multă linişte sufletească şi trupească. întrebuinţarea limbii o va recăpăta degrabă, iar mai târziu, poate şi a braţului, cu desăvârşire amorţit pănă acuma!

„Bine, eu şi cu Catinea ne şi mutăm aicea şi vom sta cât a fi trebuinţă: dar d-ta Doctore, n-ai putea să mai rămâi?ˮ

„ De aş judeca prezenţa mea folositoare, vă sunt prea devotat ca să nu rămân chiar nepoftit. Dar cum se arată lucrurile, nu este nevoie, pe când la Iaşi lipsa mea este mult mai simţită.

Plecă dar bunul Ciurea, lăsându-şi bolnavul sub paza şi îngrijirea domniţelor, precum şi a lui beizadea Costache, care pe lângă moşia Dănuţeni, mai avea să îngrijească şi de Buzdugana, Todireştii şi Pârliţii.

Toată ziua şi-o petrecea bolnavul pe ceardacul adumbrit de arşiţa soarelui, pe lângă plantele agăţătoare şi de nişte storuri mari de pânză vărgată roş cu alb. îşi urma regimul cu sfinţenie; lua doctoriile la ceas şi punea pe rând, când pe cumnată-sa, când pe nevastă, să-i citească vreun roman vesel, numai ca să nu-l apuce gândurile. Iar înspre asfinţit şi până seara târziu bucuria lui cea mare era să i se ridice storurile şi să-şi scalde privirile dincolo de apa Prutului, peste şes, până pe podgoriile ieşene; apoi tot mai la dreapta, să i se lămurească mănăstirea Socolei, umbrită de dealurile albastre dinspre Repedea, pe când strălucitoare de raze apăreau Galata, Cetăţuia, Frumoasa, cele patru tunuri metropolitane, părând atâtea globuri de lumină în mijlocul unui râu de foc, resfrângerea asfinţitului de soare asupra acoperişurilor oraşului domnesc. Și încetul cu încetul, dogoreala acestei armonii a galbenului înfocat se selbezea mereu, trecând pe nesimţite prin toate adumbririle mijlocii ale armoniei albului argintiu al razelor lunare, strălucind şi ele sub bolta înstelată a cerului albastru-întunecos al Moldovei! Sorbea cu firea lui toată de moldovan priveliştea aceasta, care-i fusese leagăn şi de care nu se putuse lipsi în toată viaţa lui zbuciumată.

Și lacrimi de duioşie îi scăldau obrajii, sclipind ca diamantele pe faţa-i luminată de o rază de lună. Lacrimi dulci, alinate ara, care îi răcoreau sufletul, lunecând amintirea durerosului prezent sub valurile frumosului, dulcelui şi blândului trecut.

Intr-o sărbătoare, domniţele văzându-l mai bine se duseră la biserica, lăsând bolnavul sub îngrijirea Cucoanei Catinca cămărăşiţa, pe când Beizadea Cos-tache făcea socoteli în cabinetul de alăturea.

Cucoana Catinca Ulea era o băbuşcă scundă, slăbuţă, veselă şi glumeaţă, ale cărei glume aveau darul să-l înveselească întotdeauna pe Mavrocosta. După ce glumi cât glumi cu dânsa, simţindu-se obosit, îi spuse să tacă şi căzu pe gânduri.

Soarele de dimineaţă, proaspăt încă, dar care începea să dogorească, în zadar încerca să pătrundă prin groasele storuri, întrandafirând numai frumosul lui obraz, ras cu îngrijire, mustecioara lui albă ca zăpada, dar micuţă şi subţire ca a unui tânăr de douăzeci de ani. O subţire rază de lumină izbutise totuşi a se furişa şi se juca acum pe bărbia sa rotundă şi netedă, pe când ochii lui mari şi înţelepţi sub sprâncenele cărunte, dar bine arcuite şi fruntea sa înaltă, stau ascunşi sub o dungă de umbră mai întunecată, din pricina unuia din stâlpii cerdacului. Miresmele de trandafiri, stânjiniţe şi râuruşcă îl învăluiau de pretutindene. O mesuţă pe care erau: o carte deschisă, o linguriţă de masă, un şip cu doctorii şi un ceasornic-pendu-lă de călătorie, sta la îndemână lângă scaunul-leagăn, în care se odihnea Mavrocosta, cu capul sprijinit de perne. Ceva mai departe, bătrâna Cc. Catinca, şezând respectuos pe marginea unui scaun, stătea cu ochii ţintă la ceasornic, să nu cumva să scape cu un minut ceasul doctoriei. Domnea o linişte, una din acele tăceri de la ţară, netulburată decât de bâzâitul vreunui bondar.

Și în liniştea aceea îmbălsămată de vară, întreaga lui viaţă de 74 de ani i se perinda pe dinaintea ochilor săi deschişi, în nişte vedenii atât de lămurite, de parcă le trăia acuma:

întemniţarea lor la castelul ledi-Cule din Țarigrad, împreună cu Mo-ruzeştii - de unde chiar îi porneau amintirile; fuga lor de acolo şi reîntoarcerea în ţară; copilăria lui, iarna la Galaţi şi vara la moşia părintească; jocurile, ghiduşiile şi şotiile pe care le făcea împreună cu Alecu Cuza; goanele năstruşnice de frica mamei, care îi urmărea cu papucu în mână, gata să-i croiască. Pe urmă, viaţa lui de student în Germania, ţesută de amoruri şi dueluri; dorul lui de ţară, reîntoarcerea lui; prietenia sa cu Costache Negri, Alecsandri, Kogălniceanu şi tot tineretul bonjurist; frumoasele idealuri de dragoste de ţară; încercarea lui caraghioasă de a-şi libera pe cei cinci mii de ţigani - dar de botez de la bunicu-său, împreună cu moşia Făurei - şi pentru care faptă filantropică fusese silit să fugă de ţiganii lui, care umblau să-l lege burduf şi să-l aducă peşcheş lui tată-său, socotindu-l drept nebun! Apoi, întâia lui căsătorie, impusă de părinţi; moartea tinerei sale soţii, odată cu naşterea lui Andrei; înstrăinarea copilului, luat de mătuşa sa, fosta lui cumnată; văduvia şi întâlnirea sa cu Ru-xandra Sturdza; duetele ce le cântau împreună şi din care le porni amorul; cererea în căsătorie şi cununia lor, stăruinţele Ruxandrei de a relua copilul în casă şi opunerea lui.

„Aceasta a fost prima mea greşeală, şopti el în neştire. O iubeam mult pe Ruxandra, dar nu-i cunoşteam încă bine toată bunătatea şi înălţimea de suflet. M-am temut - când va avea copii - să nu-i devie lui Andrei o mamă vitregă, ca atâtea altele. Ce greşeală amară! Crescut sub streşinul părintesc, învăluit de dragostea Ruxandrei, care i-ar fi dezvoltat inima, n-ar fi ajuns ce este astăzi! înstrăinat de mic, începu, bietul copil, a se deprinde şi a iubi mijlocul în care crescuse, necunoscând un altul. L-am zmult de acolo la vârsta de 19 ani, şi bine am făcut, căci nu puteam îngădui să se piardă într-un neam cu totul străin firii sale, religiei sale şi care a fost duşmanul celora cu dânsul de un nume şi de o lege.

„Din nenorocire, împrejurările politice ale zbuciumatei mele vieţi mă siliră a-l aduce în alt neam, tot atât de străin firii sale, cu mult mai prejos în civilizaţie decât poporul în care crescuse până atuncea. Era firesc, dar, să se dezrădăcineze din sufletul şi din mintea lui toate însuşirile bune şi pornirile frumoase ale poporului francez, pentru ca să-i rămâie numai cele rele şi josnice, fără ca să primească în schimb însuşirile blânde şi crudace ale slavilor, ci însuşindu-şi numai lăcomia, şiretenia barbară şi necinstea, hultuite de mongolii asiatici, în sângele rusesc! Dragoste de neam, de părinţi, de streşin şi de obiceiuri de unde le-ar fi putut lua sărmanul, crescut departe de părinţi şi de streşin, în obiceiuri străine, până la 19 ani? Iar de acolo silit să-şi prefacă obiceiurile trăind până astăzi tot pe locuri străine! Dorul stre-şinului, firesc oricărui om, se schimbă la dânsul în lăcomia, în patima, în monomania moştenirei! Ani de zile a râvnit cu vrednica sa soţie la moartea lui Marcopulo şi a unui sat întreg de grecotei bogaţi. Acum mi-aşteaptă moartea cu nerăbdare, arătându-ne dragoste făţarnică şi mie, şi Ruxandrei, din interes şi bucurându-se de fapta nesăbuită a lui Titi, care-l face singurul nostru moştenitor. Cât despre soţia lui nici voiesc să-mi amintesc de dânsa că mi se urcă sângele în faţă de ruşine! Dar aicea mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las pe Andrei să se însoare din lăcomie de bani, sau cel puţin să-l fi silit pe grec să le asigure altfel acele cinci milioane, pe când avea de unde! Vinovat! Vinovat! Din ce parte privesc, nu văd decât un vinovat: pe mine păcătosul, exclamă bietul bătrân cu glas tare!

Apoi, după obiceiul lui de a vorbi singur când era muncit de gânduri, reluă:

Dar cu Ruxandra, cum m-am purtat? Primul ei născut l-a pierdut şi era şi ea să-şi piardă viaţa numai din dragoste pentru mine, urmându-mă fuga în toiul iernii. Frumoasă faptă din partea ei, dar egoistă din parte-mi. Nu trebuia s-o las să faptuiască aşa nebunie. Putea veni în urmă, cu careta şi în alte întocmiri... Apoi, când am fost surghiunit de Omer-Paşa şi mi se confiscase toată averea... Din sacul de hrisoave ce mi-l dăduse soacră-mea când m-am însurat, i-am scos patru moşii mari şi întinse cam de vreo patru ori toate cât aiasta. Bine am făcut. Dar nu mi-am îndeplinit cu asta decât datoria de soţ. Ce am făcut însă cu moşiile? Le-am vândut una după alta, ca să hrănesc procesul cu Buzdugana; aşa că astăzi ea nu mai are nicio falcie de pământ, pe când eu stăpânesc patru mii. Când voi închide ochii, va rămânea numai cu partea ei de văduvă, adică a patra parte dintr-o moşie, care toată nu alcătuieşte nici ¼ din moşiile ei.

„O! Dar asta nu se poate, mai ales acum când cunosc apucăturile lui Andrei! Chiar mâine voi chema un avocat din Kişinău şi voi face actele prin care i-am vândut Ruxandrei Buzdugana.

„O, Doamne! Cât mă simt de greşit şi faţă de dânsa! Cât am facut-o să sufere în dragostea ei de soţie, prin purtările mele de om frumos şi necumpătat! Și niciodată o vorbă, o părere de rău! Trebuia uneori să bag eu de seamă că n-avea ce purta: „Lasă, Alecule, facea ea, lasă mai pe urmă, acum avem altele de făcut”. Ei bine! Cu toată viaţa mea ştrengărească, cu toate nenumăratele mele amoruri, aici în faţa lui Dumnezeu pot mărturisi că n-am iubit cu adevărat decât pe dânsa. Ea a fost singura părtaşă a bucuriilor şi a durerilor mele! în clipele mele de furie grozavă, când mă uram pe mine, pe dânsa şi lumea întreagă, când duhul cel rău mă stăpânea, gata să mă ducă şi la crimă, privirea ei smerită şi bună se îndrepta spre mine cu atâta dragoste, milă şi durere, încât mă scăpa de mine însumi; mi se ducea mânia şi iarăşi simţeam că reintră în mine îngerul cel bun, căinţa, nădejdea, credinţa în Dumnezeu, şi atuncea... o, atuncea o iubeam mai mult decât este dat omului a iubi o femeie!

„Din ea s-a născut singurul copil care a moştenit partea cea mai bună din sufletul meu.

„Născut şi crescut în dragoste curată şi sinceră de părinţi, în limba şi obiceiurile neamului său firesc, între ţăranii de la Putna, de la Prut, sau de pe malul Răutului, unii şi aceeaşi cu toţii, ca pământul care îi hrăneşte şi codrii care îi umbresc, cum să nu să simte parte nedezlipită dintr-aceste toate, cum mă simţesc şi eu?! Nici dacă-l trimiteam de mic în şcolile ruseşti, nu i-aş fi putut schimba firea. L-am trimis la Paris. Cu cine era să se împrietenească acolo? Cu franţuzii, care îi erau străini? Cu ruşii cosmopo-liţi de acolo, a căror limbă o vorbea prost şi a căror obiceiuri îi erau tot atât de străine ca ale franţuzilor? Deci era firesc să-l ducă sufletul cătră acei cu dânsul de o fire, de un sânge şi de o limbă; să împărtăşească iubirea lor de ţară şi idealurile lor de o Românie mare şi neatârnată. De aceea mi-a venit de acolo visând realipirea Bucovinei, deocamdată, cum visam, la vrâsta lui, unirea Munteniei cu Moldova.

„Cum ar fi putut împărtăşi neîncrederea şi prevederile mele asupra viitorului neamului nostru, când le vedea - aproape de când a deschis ochii -dezminţite zi cu zi, fapt cu fapt? Țara lui, a căreia pieire o proroceam mereu, se unea, se întărea tot mai mult, iar când a văzut-o neatârnată şi la rând cu o Belgie sau o Olandă, şi-a luat inima în dinţi şi s-a reîntors în neam! De ne-ar fi iubit ca frate-său, de dragul Buzduganei, o facea el aceasta?...

De câtva timp, domniţele se reîntorseseră de la biserică şi beizadea Cos-tache, auzind vorbă pe cerdac ieşise din cabinet. Nimene nu îndrăznea să-l întrerupă pe bolnav, ci stăteau cu toţii înlemniţi şi-i ascultau cuvintele. Deodată, glasul lui se făcu mai puternic şi mai lămurit, faţa i se învineţi şi ochii i se însângerară; se sculă de pe scaunul-leagăn şi, îndreptându-se spre storuri, începu a le ridica în sus pe când îşi urma vorbele:

“ Și, la urma urmei, ce o făcut bietul Titi decât ceea ce e dator să facă orice om care se simte şi el vrednic de acest nume? Și-a iubit ţara mai mult decât familia şi împotriva interesului lui material? Bine a făcut! Dar mie, care-mi este ţara acuma? Aceea căreia am jurat credinţă într-un moment de furie? Ori ţara strămoşilor, ţara firii mele, însuşi ţara lui Titi?! Care este aceea pe care am iubit-o şi o voi iubi-o până la moarte, Rusia? Dar m-am putut oare suferi vreodată într-însa? De aş fi putut să mă deprind în ea, la ce mărire n-aş fi ajuns astăzi cu înţelepciunea şi vrednicia mea?! Dar nici în Basarabia n-am putut trăi. Singura rea faptă din viaţa mea a fost când am vândut moşiile Ruxandrei; dar numai pentru ca să mă aşez aicea, lângă Prut, în Buzdugana. Să aud clopotele laşului, sunând în tăcerea nopţii Sfânta înviere a lui Hristos! Să mă bucur ziua de strălucirea soarelui Moldovei, aruncând luminoasele sale raze asupra sutelor de clopotniţe ale vechiului oraş de Scaun. Să văd hojma înaintea ochilor străvechea Cetăţuie, de la care pornea alaiul celor doi strămoşi ai mei, când se duceau să se miruiască la Sf. Niculai Domnesc! Să sorb în mine văzduhul de peste apă, care nu ştie de hotar, de vămi şi de Impărat!“

Apoi ridicând storul cel mare din mijloc şt învăluit de strălucirea soarelui deamează: „Vino! Ah vino aor îmbalsamat al ţării mele, de-mi spală toate întinările lumeşti! Vino soare strălucitor a Moldovei de-mi luminează sufletul curăţit acuma, ducandu-l pe rasele tale, pănă-n raiul unde so odihnesc iubitorii de neam!!ˮ

...Mai întinse mâinile înainte ca pentru o ultimă binecuvântare... mai făcu câţiva paşi împleticindu-se... şi veni să cadă în braţele lui beizadea Costache.

Era mort!