I.

In gangul lung și rece al seminarului de cle-rici se deschiseră aproape într ’acelaș timp patru uși vopsite alb, cu câte un triunghiu negru în jurul mânerelor, și cei patru profesori cșiră cu pași repezi din sălile de curs. Se așteptară, cu fețele vesele, zâmbitoare, și, pornind apoi toți patru, începură să vorbiască tare, mângăindu-și bărbile stufoase. Trei erau aproape de acccaș vârstă. Între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui erà jumătate sură. Deși vorbiau tare, nu se putea înțelege ce-și spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creștea lot mai mult un vuet, o larmă îngrozitoare, care umplea c-un fel de clocot gan-gul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuți de prav fin și-i răspândește prin coridor, căci profesorul cel mai în vârstă începu să lușiască, oprindu-se, și tuși până i se în-lăcrimară ochii. Clericii, în lungile lor rochii negre, eșiau deavalma din sălile de curs, um-pleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, a-lergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linișliau, îi salutau, înclinându-se adânc, căci erau fără pălării, și se strecurau repede pe lângă ci, apucând pe scări în jos, spre etajul întâi. Câte unul se înțepenia deodată în ușa vreunei săli de curs, ridică dreapta și făceă un „pssst” prelung, făcându-i băgători de seamă pe ceice erau încă în săli, că domnii profesori sunt încă în coridor. Dar orice chemare la or-dine erà zadarnică. Larma creștea mereu; acum se ridică și de pe scări, și din coridorul dede-subt, se auziau uși izbindu-se, ferestre, se auzia cum sunt târî te din pod coșuri, geamantane. Din curte, din grădină, se ridicau frânturi de cântece vesele, strigăte. In câteva minute, întreg seminarul părea în plină revoluție.

Profesorul, care tuși, își șterse ochii cu ba-tista. Dintre ceilalți trei, cel mai tânăr, își ridică pălăria în fiecare clipă. Clerici treceau mereu pe lângă ci.

„Uf, nerușinații, mi-au umplut plămânii”, oftă cel mai în vârstă, ascunzându-și pe ’ndelete batista uriașă în haină.

„La canonicie nu trebuiesc cine știe ce plă-mâni puternici, issime”, zâmbi unul dintre profesori.

„In vacanța asta de Paști se va umpleà cu siguranță locul vacant. Știm noi cu cine”, zise al doilea.

„Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prie-tinii mei. In zadar voiți să mă năcăjiți. Iacă dumnealui, iată din duimnealui zic și eu că va eșì un canonic”, și bătrânul arătă spre cel mai tânăr.

„Din Iliescu?” întrebară cei doi.

„Hm! mai în grabă decât din voi. Nu-l vedeți că-i cu mâna tot la pălărie?”

Iliescu se roşì puţin, voì să răspundă, dar cel cu barba sură începù să tușiască iar, şi le făcù celorlalţi semn cu mâna să-l urmrze pe scări. Clericii furnicau în toate părțile. Unii alergau pe scări, se izbiau în profesori

„Aţì puteà să fişi mai liniştişiˮ, zise Iliescu, aruncând o privire aspră celor trei clerici, cari trecură pe lângă el, Dar în aceeaş clupă un clerin înalt, brunet, ras proaspăt, se izbì în pro-fesorul cel bătrân.

„Uf! tivălosule de Pascu, ticălosule de Pascuˮ zise bătrânul, oprindu-se pe scări și punându-i lui Pascu mâna pe umăr.

„Scuzați, vă rog, domnule profesor, nu v-am băgat de scamă”, zise tânărul plecându-și capul.

„Mai înțeleg să alerge ceilalți! dar tu? Tu-ți pirzi capul în zadar! Eu știu, că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi?” In vreme ce vorbià, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, deschise portofelul și îi puse ’n palmă o hârtie de douăzeci de coroane. „Uf, ticăloșii aştia nu se mai satură de vacanță! Le-a crescut mustața, le-a crescut mustața!” zâmbi profesorul cel bătrân. „Of! ce măi lume, domnule Iliescu! ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii”, adause apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roșì din nou și iarăș erà gata să răspundă ceva. Dar bătrânul îl oprì deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.

„N-ai văzut pe Murășanu, pe ticălosul ăla?

— O să-l trimit îndată, domnule profesor”, zise repede, săltând pe scări, Pascu. Și, în câ-teva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea, răsunau de acelaș strigăt:

„Murășene! Măi Murășene! Murășanu!”

Profesorii ajunseră în curtea largă a semina-rului. Castani bătrâni umbriau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de April. O lumină dulce se coborâ de sus din văzduhul albastru. Din gura arămie a leului dela fântâna din mijlocul curții picurau rar ochiuri de cristal. Larma în-chisă între zidurile seminarului părea un ne-curmat bornăit de bondari uriași.

„Nu-s proști tinerii, că se doresc acasă pe așa vreme! Of! Și nouă o să ne priească vacanța asta de două săptămâni”, zise unul din cei trei profesori.

„Cred și cu”, răspunse bătrânul zâmbind, dar nu-și luà privirile dela două vrăbii, cari, cu pe-nișoarele îmborzoiale, săriau ciripind de pe-o creangă pe alta.

„Te chiamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murășene!” se auzi deodată în grădină.

Şi numai decât se văzù alergând un tânăr înalt, bine legal, cu umerii largi. Erà cu capul gol şi lumina primăverii îi mângâia fruntea în-naltă şi părul castaniu. Ochii vioi, albaștri cu priviri hotărîte, cercetau fața bătrânului, decum se opri înaintea profesorilor.

„Uitați-vă la el, și-mi spuneți de nu-i ticălo-șie?” întrebă profesorul Marin pe cojegi. „Nu-i ticăloșie, domnule Iliescu? S-a și îmbrăcat civil!” N-a ieșit bine din sala de cursuri și a lepădat reveranda!

— Vă rog, sunt grăbit”, se scuză Murășanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-și pună reveranda înainte de a se prezentă pro-fesorului. „Sunt foarte grăbit, adaugă îndată; plec cu trenul de amiazi.

— Of! ticală, și te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu știai, că sunt datornic popii din Văleni treizeci de coroane?” începù bătrânul pe o voce tânguitoare. „Nu știi nici acum, după atâtea lecții de morală, ce înseamnă dacă-ți apasă conștiința o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci ti-nerilor cazuri practice în lecțiile dumilalc de e-tică creștină”, zise, înlorcându-se spre profesorul cel tânăr și scoțând portofelul, de unde luă o bancnotă de douăzeci și alta de zece coroane „Altlel, adause repede vârând cele două bilete în vesta clericului, „crești păgâni și nu creștini” Apoi își ridică privirile pline de bunătate la Murășanu.

„Așa dar pleci cu trenul de amiazi?

— Da, răspunse mișcat tânărul.

— Și când ajungi?

— Mâne la douăsprezece

— Cum?

— Noaptea trebuie să rămân în X. Dimineaţp cu căruţa departe.

— O noapte petrecută afară de zidurile se-miliarului!” zise bătrânul cu voce înaltă. „Îl auzi, domnule Iliescu? Se ’ncep aventurile! Of! o să le punem pe pâne și apă vreme de o lună, după ce te-i întoarce. Grele vremuri, fraților”, zise el privind la profesorii cari zâmbiau. Apoi își scoase repede ceasul. „Zece și jumătate”, zise pu-nând ceasul vechiu în buzunar; „cu v-aș chiemà la o halbă de bere”, adăugă clipind din ochiul stâng.

Cei patru profesori eșiră pe sub boltitura veche a porții seminarului.

Clericul Murășanu, Vasile Murășanu pornì cu capul plecat spre seminar. Cum erà în anul al patrulea se simțià om marc, și-l umilià puțin faptul, că profesorul Marin îi dăduse cele trei-zeci de coroane în fața celorlalți profesori. Aveà bani de drum, aveà destui, căci dela Crăciun lot cruțase, puteà foarte bine domnul Marin să, nu-l facă de râs înaintea celorlalți profesori cu o glumă așa de... așa de... Nici nu știà tânărul cum să numiască gluma profesorului cu datoria popii din Văleni. Adevărul erà, că domnul Marin îi ținui, ca și în alte dăți, să nu-și uite de elevii lui cei mai deștepți și mai silitori. Anul acesta la cursul de drept canonic, Pascu și Murășanu erau cei mai bunì. Ceilalți trei profesori însă nu s-au gândit la nimic rău, îl cunoșteau bine pe bătrânul și știau, că domnul Marin se crede „tatăl elevilor”, al „ticăloșilor”.

Dar buna dispoziție îi revenì clericului Vasile îndată ce intră în larma seminarului, în vuetul acela ce nu se mai terminà. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la tot pasul pe tinerii clerici, cari umblau încă forfota să-și strângă lucrurile pe cari le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea, cari, poate ca să-și măriască bucuria, pachetau și lucruri de-acelea ce puteau stà foarte bine în seminar până la sfârșitul anului, în Iunie. Slugile, cari coborau pachetele, se grăbiau, vorbiau tare, câte unul scăpà vreo înjurătură. Tot mai mulți dintre cle-rici apăreau în civil, își potriviau hainele, le priviau cu plăcere, c-un fel de dragoste. Se sim-țiau ușori, veseli, fericiți.

Vasile Murășanu intră într-una din sălile de studii. Vreo zece clerici ședeau înaintea oglin-zilor cât palma, răzimate pe măsuțe și se ră-deau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de des-ordinea ce erà în sală. Cărți, scaune, gazete, pe-tece de hârtii, vreo mânecă de palton, o jumă-tate de pantalon chiar, se puteau vedeà pe po-dele. Cei cari se rădeau povestiau cu vocea în-chisă, întinzându-și gâturile, făcând strâmbături ciudate înaintea oglinzilor. Briciurile străluciau în lumina primăverii, ce se revărsà prin cele patru ferestre mari. Vasile Murășanu trecù în șir pe la ceice se rădeau și băgă de seamă, că nici unul nu se atingeà de mustață. Erau tot cle-rici din anul al patrulea, ca și el, și acelaș glas tainic le spuneà tuturor, că e necesar să aibă o umbră de mustață, pe când vor ajunge acasă. De altfel la unii umbra aceea de sub nas erà destul de groasă, destul de deasă. Cu săptămâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulți nu-și mai răseseră mustața. Intre aceștia erà și Vasile Murășanu, dar, fiind blond, mustața nu i se prea observà spre marea lui părere de rău. Se încre-dință despre asta chiar acum în fața oglinzii. Un fel de umilire, ca și mai înainte în curte, îi umplù sufletul, și el începù din nou să pacheteze. Nu mai aveà însă decât două cărţi de așezat în geamantan. Le puse ș-apoi șezù pe scaun. Mai aveà o jumătate de ceas până sp plece la gară.

„Uf! să-i fi luat dracul de papistaşi!” strigă deodată cu vocea groasă, adâncă, un cleric trun-chios, cu faţa pătratî, cu capul mare, aruncând briciul după cuptor.

O clipp toate briciurile rămaseră nemişcate.

„Iar te-ai tăiat, Veniamine?” întrebară deo-dată mai multe glasuri.

„De și-ar fi tăiat grumazii, cine-a iscodit mai întâiu tortura asta!” strigă cel numit Veniamin, și întoarse o față foarte neagră spre clerici. Sub bărbie aveà o dungă roșie de sânge.

„Te-ai rănit binișor”, zise Vasile Murășanu, care se apropiè zâmbind de Veniamin.

„Că m-am rănit! Ia să-mi spui tu, că te ții om învățat, pentru ce mama dracului atâta hâr-ștco-hârșteo? Nu-i seminar românesc? N-om purta noi bărbi și mustață ca toți popii?

— Să nu le placă fetelor de noi, Veniamine!” răspunse râzând Vasile.

„Și pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însurà noi? Dacă papistașii nu se însoară și n-au motive să placă fetițelor, radă-se de trei ori pe zi, până își vor despoià pielea. Dar noi! Dar eu! Ei, s-o ia dracu de maimuțerie”, făcù el cu totul înfierbântat. „Cine-mi dă un briciu, da știi unu flacără, nu alta?” adause îndată cău-tând la cei din sală.

„Indată ți-l dau pe-al meu, Veniamine”, răs-punse un cleric subțirel, care abià aveà câțiva fulgi în loc de barbă. „Ți-am! spus să-ți comanzi un briciu dela Solingen, ăla nu te dă de min-ciună.

— Nu, dacă aș aveà și eu barba ta”, zise Veniamin.

Intr-adevăr, clericul acesta avea numai două-zeci și patru de ani, dar îi creștea într-o jumă-tate de zi o perie deasă, neagră și aspră, încât dacă din glumă își frecă barba de obrazul unui cleric, acela țipà ca mușcat de șarpe. De altfel erà negru la față, și aceasta îl mai scutiàà de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuià să se săpuniască. Clericii așteptau cu plăcere clipa aceea, și râdeau cu lacrimi până ce Veniamin reușià să-și luciască pielea.

In sala de studii intrau mereu clerici.

„Servus!

— Sărbători fericite!

— Nu-ți uità de promisiune!

— Haida, hai!

— Un ou încondeiat de pe la voi să-mi a-duci!

— Grăbește, când îți spun: o să scăpăm trenul”

Vasile Murășanu se grăbi să-și ieie geaman-tanul. Dar când să iasă, vreo șase clerici a-duceau cu alai pe al șaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare și-l siliră să intre pe cel de-al șap-telea în sala de studiu.

„Uitați-vă la el, nenorocitul, priviți-l! Va fi silit să meargă acasă în reverandă. Trăiasca Petrișor!” strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care păreà foarte nenorocit.

Erà scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari și plini. Vesta dela costumul cel negru nu ș-o putù încheià decât cu mare silă în nasturele întâiu de deasupra, în jos trebuià să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta și cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plesnì.

„Ia uitați-vă, măi, poate aveți ceva rezervă să mi se potriviască”, începù cu o voce de om desnădăjduit Petrișor. Fusese până acum, cu a-laiul după el, prin toate sălile de studiu, prin, toate dormitoarele, repețind mereu aceeaș ru-gare. Clericii râdeau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar nici una nu i se potrivià. Căutarî și cei de aici, dar toate-i fură prea strâmte.

Petrișor oftă și-și lăsă brațele moi dealungul trupului scurt şi rotund.

„O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm de vice-rector!” strigă un cleric din coridor bătând din pălmi.

„Astà nu-i semn rău”, zise Veniamin, care chiar în clipa aceea își ștersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate pe toți, calcă a protopop, de-acum!”

In larma șî în vălmășala ce nu se mai, curmă, Vasile Murășanu își luă geamantanul, ieșì în coridor, coborî scările și se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un ficioraș, îi apăsă în palmă trei bani de câte douăzeci.

„Să mi-l duci până la gară, Pătruț”, îi zise vesel.

„Indată domnișorule”, răspunse zâmbind Pă-truț. „Mai am două, dar al dumitale e ușor. Numai decât!” adause, și se repezì pe scări.

Clericul ieșì în piață, trecù pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, cari târguiau repede. Deodată își a-duse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că banii abià-i ajungeau de drum, dar acum aveà celea treizeci de co-roane dela profesorul Marin. Nu se mai simțià umilit de darul acela, ci dimpotrivă îi păreà bine. Intră repede într-o prăvălie și după câ-teva minute, ieșì cu trei pachețele. Erà foarte agitat și pornì repede spre librărie. In prăvălia în care fusese, oricât erà de grăbit, băgă de seamă că, unii clerici cumpără lucruri cari nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frățiorilor mai mici de acasă. „Așa dar mai fac și alții așa”, își zise mângâiat și fericit că-și poate îm-plinì un gând care-l urmărià de mult. „Eu o să-i cumpăr o carte”, își zise holărit, apropiindu-se de librărie.

Cu săptămâni înainte se gândise să-i facă o mică surpriză domnișoarei Elenuța Rodean, când se va întoarce acasă de Paști. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi părù prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou, fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum în civil și afară în libertate, văzând apoi că şi alţii fac lot așa, se hotărî repede, și ho-țărîlea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abià-ì veni holărîrea aceasta și numai de știu și ce carte aveà să cumpere, deși mai înainte nu se gândise la ea. Intră în librărie și cerù un volum de nuvele, foarte cetit pe vre-mea aceea.

Cu ochii plini de lumină ieșì în strada, vo-lumul acela, cum îl ținea subsuoară, îi împrăștià o căldură dulce în tot trupul. Simți deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum, îi păreà chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mer-gând spre gară, mângâia din când în când co-perta cu sfială. Adevărat că, ieșind din librărie, simțì o ușoară mustrare, o neînsemnată învinuire ce și-o făceà. Dar acest glas depărtat, mai iubit ai seminarului decât al conșliinții lui, se topi în grabă, nu se mai auzì.

Acești clerici, ieri încă păreau departe de toată grija cea lumească, ascultau nemișcați, cu capetele plecate, liturghia, urmau diferitele cursuri, se plimbau liniștiți în lungile lor haine negre, prin gangurile reci. Azi furnicau pe tro-tuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate și de tinerețe. Erau chiar mulți cari își duceau la răstimpuri mână la mustață. Nu erà nici un păcat în lot cc făceau acum, ci dimpotrivă toate micile lor ștrengării păreau mai mult cele din urmă flori, ale nevi-novăției de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut așà de veseli, nu le-ar fi luat-o m nume de rău. Știà și el că vieața nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abià deaici încolo se începe. Totuș multe lucruri li se puteau permite în seminar. Aici trebuià să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ca din tinerii aceştia să, cari să poată întări şi pe alţii. O, e foarte adevărat cp se muncià aici pentru luminarea laturii celei mai prețioase a sufletului omenesc, pentru formarea și în-tărirea acelei conștiințe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru câștigarea a-celui razim moral, care nu prea obișnuește să se clatine, fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simțiminte! Largi simpatii nehotărîte i-nundează dela o anumită vârstă sufletele cle-ricilor, ca ale oricăror tineri. Și pentru limpe-zirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, vieața de seminar nu poate face nimic, ori foarle puțin. Simțimintele acelea cari, vai, nu privesc de fel vieața cerească, ci aceea pământească, cresc și fără voia superiorilor, și ci n-au nici vreme nici chip ca să le reguleze, și singur din motivul numai, că sunt foarte deosebite, aproape câți tineri. Deci, pentru păstrarea uniformității, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta în unele cazuri să fie primejdioasă. Sunt tineri cari se gândesc c-o anumită sfială la ceeace le este oprit, pentru cari interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceștia reușesc să stabilească o punte de tre-cere între vicața obișnuită de seminar și aceea pe care, dela o anumită vârstă, încep s-o viseze, reușesc să armonizeze sentimentele lor și do-rințele cu poruncile vii ale credinței. Aceștia sunt de obiceiu elevii cei mai buni, dar, în tot cazul, cei cari nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.

Dar sunt și tineri pentru cari opreliștea e o ațâțare, cari se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit și-l văd mai frumos și mai ales vrednic de dorit. Aceștia apoi nu prea pot sta-bilì o armonie între vieața de seminar și cea dorită de dânșii, ori cel puțin armonia mi o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung de obiceiu pe acești din urmă. Dar pentru su-periori e totuș foarte greu să-și Ifca o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranțele puse în cutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, dedat la trans-gresiuni în seminar, a ajuns un preot model.

Vasile Murășanu erà dintre clericii, cari reu-șiau să slabiliască armonia pomenită, fără însă ca să treacă la exagerări. Așa de pildă el nu se simți cu nimic vinovat pentru faptul că, îna-inte de vacanța Paștilor vreo patru săptămâni, nu și-a mai ras mustața! Că pentru ce nu și-o rădeà aveà conștiința curată, nu se puteà înșelă: să vadă ce impresie va face asupra doim-nișoarei Elenuța Rodean. Dar faptul acesta nu-l țineà de păcat, și nu se simțià vinovat chiar înșelând pe superiori, silindu-se să-și ascundă înaintea lor tuleele blonde. Cum se apropià de gară, își mângăià din când în când tuleele, și erà foarte mulțumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre și în-țepau. Află pe Pălruț, îi mai dădù douăzeci de bani, își luă geamantanul și se apropie de ghișeul unde se cumpărau biletele. Erà înghe-suială mare, clericii se pierdeau în mulțimea celuilalt public. Vasile Murășanu se văzù în curând între două domnișoare cu pălării mari, negre, cu fețele albe și zâmbitoare. De-o jumă-late de an nu mai fusese în apropierea unei fete, decât dupăce cumpărase volumul de nu-vele. Atuncì, cu cartea subsuoară, simțise foarte, aproape pe Elenuța Rodean. Dar totuș nu erà vie lângă el, ca acestea două. El simțì cum se ro-şeşte deodată, cum i se aprinde obrazul, şi cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care făceà mustrări aspre că s-a roşit aşa din bun senin şi îi păreà chiar că a păcătuit împotriva Elenuţei! A fost un adevărat sbucium pentru el până reuși să scape din îmbulzeală cu bi-letul în mână, și să alerge pe peron. Abià a ieșit în lume și lumea începeà să-l înădușe! Cu mișcări destul de ridicole se plimbà pe peron, cercând să se liniștiască, și fù fericit când simți că-i scade căldura din obraji. Întâlni colegi și începură să povestiască veseli, râzând. Unii mur-murau încet frânturi de cântece, bătând pe as-faltul peronului tacturi ușoare cu piciorul. Dar și Murășanu și alții nu puteau să nu arunce priviri fugare domnișoarelor cari se zăriau prin mulțime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor aveau o atracție deosebită. Vasile Mu-rășanu observă numai decât felul lor de-a vorbì, clar, dulce, gâdilitor, cu lotul deosebit de-al ce-lorlalți călători, de-al cocoanelor chiar. Și, fără nici o sfială, își zise că-i place ciripitul acela. Erà doar așa de curat!

Bufnind pe nări, țișnind fuioare lungi de a-buri, trenul se oprì în urmă înaintea peronului. Câteva clipe nu se mai putù vedeà decât o mare învălmășeală de oameni și de geaman-tane. Spre nenorocul lui, Vasile Murășanu a-junse într-un vagon în care erau lot străini. Un loc mai erà liber, dar Vasile nu intră, ci rămase în coridorul vagonului. O clipă se gândì să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putù hotărî de teamă să nu scape trenul. El călătorise de foarte pu-țineori cu trenul,— când venià la școală și când se duceà acasă — și chiar drumurile acelea le făceà în răstimpuri destul de îndepărtate, așa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ță-ranul față de monstrul negru.

Nici nu avù vreme să se gândiască mult, se auzì un fluerat prelung și trenul porni. Va-sile Murășanu avù o tresărire de adâncă bu-curie, de plăcere: mergeà acasă! Erà trecut de douăzeci și trei de ani, adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbă-tești — credeà el, — asupra viitorului, și totuș bucuria ce-o simțì acum erà copilărească u-şoară ca o alintare. Gara, casele dm oraș, stâlpii de telegraf, sburau în urma lui și el sunțià deacum deliciul apropiem de casa părintească! Căci în clipele dintâi el nu se gândise decât la ai lui, la părinți, la cele două surori mari, la frățiorul mai mic, la casa, la curtea, la gră-dina lor. Și la gândul ca le va revedeà în curând toate acestea, o căldură, o moleșire plă-cută i se răspândi în tot trupul, ca și când ar fi fost iarăș băiat de șase ani și ar adormì în mângăerile mamei, care-și poartă domol dege-tele prin părul lui.

Se apropie de-un geam deschis. Un nesfârșit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene, de podbeal, fugià în urma trenului în apropiere, se rotià în depărtări ceva mai mari. Numai puține arături proaspete înnegriau pe alocuri. Ca o împăcare se coborà lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrățișà cu pământul într-o ceață viorie..

Vasile Murășanu sorbà cu lăcomie aerul pri-măverii, mireasma pajiștii tinere, a pământului umezit de ploaie. Nu-i mai păreà rău că n-are nic un cunoscut în vagon. Cum privià minunile primăverii, îi lumină deodată un gând care-i umplù sufletul cu pace, c-un fel de fală, de am-biţie. „Iată, îi ziceà gândul acela, Dumnezeu pe care până acum te-ai silit să-l cunoşti din cărţi, s-a pus pe lucru, ca să-l poţi cunoaşte mai bineˮ. Toată învierea din natură îi păreà că-i anume făcută să-l întăriască şi mai mult în convingerile ce se aşează în sufletul său cu privire la rostul vieţii şi al lumii.

Din toate carierele, cea preoţească aşteaptă mai în grabă să ai atitudini bine definite în faţa vieţii.

Intre douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, pe când alţi tineri poate sunt departe de tot ce se numește cugetare mai adâncă, clericul tre-buie să aibă o credință, un chip de-a vedeà și de-a pricepe vieața. Nu e ușor să-ți formezi o convingere adâncă chiar în anii când valurile înflorite ale tinereții bat mai cu putere, și nici, nu s-ar puteà spune că, cei mai iscusiți clerici, ar ieșì din seminar cu o asemenea convingere. Totuș sunt și tineri cari părăsesc seminarul a-dânc încredințați de adevărurile ce li s-au pro-pus, cu hotărîri nestrămutate în suflet. Oricât ar fi de strălucitoare lumina care se revarsă din idealurile veșnice la cari se închină, acele suflete tinere în unele clipe totuș simt povara cre-dinței lor holărîle. Nu ca și când n-ar fi ade-vărată, ci ca și când ar fi prea grea, le-ar cere prea mult pentru vârsta lor destul de fragedă încă. Ca și când ai voi să încununi cu diamante o viorică.

Când un astfel de tânăr se poate convinge de realitatea adevărurilor ce le crede nu numai din logica minții sale, din credințele altora, ci din nemijlocita priveliște a naturii, adevărurile acelea îi par cu mult mai calde, mai aproape de sufletul său, și dacă e sincer, trebuie să se bucure din toată inima.

Astfel se bucurà Vasile Murășanu privind prin geam. Călătorii ieșiau din vagon, treceau pe lângă el, vorbiau, râdeau, el nu auziă nimic. O fetiță de vreo cincisprezece ani, sveltă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puțin, avù chiar curajul să vină până lângă el și să priviască pe sub brațul ce și-i țineà răzimat de geam. El nu o luă în seamă și drăculețul, întărîtată că nu reușește să-l scoată din visările lui pe tânărul, care aproape de-un ceas privià prin geam, se apropie în grabă iarăș de el și-i râse la ureche. Clericul tresărì, privì înapoi, dar nu văzù pe nime, și își scoase capul prin geamul deschis. Aveăà o singură dorință acum: să-l în-trebe profesorul Marin despre „urmele lui Dumnezeu în lumeˮ, cum numià bătrânul argumentele cosmogonice. Știu că i-ar dà un răspuns de să rămână d-l Marin cu gura căscată!

Trenul se oprì la o gară mică, aproape un canion. Dar, de când plecase din oraș, aici văzu Vasile Murășanu satul cel dintâi. Păreà un sat sărac, cu uliți strâmte, cu case mici, acoperite cu paie ori șindrilă. Dar, cât ce-i zărì, gândurile lui luară deodată alt drum. Ii venì în minte satul lor și cu el deodată îi veìi în minte domnișoara Elenuța Rodean, pe care aproape o ui-tase. „Da am s-o văd, își zise, poate îmi voiu și petrece cu ea la Paști; nesmintit însă îi voiu dà cartea”. Și acum începură să-i furnice prin cap deosebite chipuri cum ar puteà să-i pre-zinte volumul de nuvele. Nu se puteà hotărî nici pentru unul dintre multele planuri, pe cari i le recomandà mintea și închipuirea. Unul sin-gur, îl respinsese dela început: anume să carto-neze întâi volumul. S-ar puteà foarte ușor ca legătorul să nu i-l deà gata până va stà acasă. Pentru ceva se holărîse dela început: să scrie o dedicație pe pagina întâia a volumului. Dar ce să scrie, cum să-i zică? Să puie o maximă ori un vers, ori simplu „domnișoarei”, ori „dră-gălașei domnișoare”,— nu se putea hotărî!

In sfârșit va trebuì să fie mai cutezător de-aici încolo! Asta erà sigur. Mai are două luni, își ia diploma, parohii vacante, bune — căci se gândià nesmintit la una de clasa întâi, — vor fi de bună seamă la toamnă, și ar puteà deci în vara ce vine să se căsătoriască. Trebuie să se convingă odată despre simpatia fetei, despre învoirea domnului Rodean. Pân’ acum n-a putut pricepe nimic cu siguranță, nici mirare nu e, căci a fost aproape băiat! Dar deacum trebuie să se convingă, nu mai e vreme de așteptat. e simţià om matur, bărbat, care trebuie să-şi făuriască viitorul. Cum se gândià așa, avù chiar unele simțumnte de mânie pentru Elenuța, pen-tru notarul Rodean, că nu i-au dat să înțeleagă nimic cu siguranță până acum, și că, poate chiar în vacanța asta de Paști, nu-l vor lăsă să bănu-iască nimic. Alți colegi de-ai lui din anul al pa-trulea puteau vorbì cu siguranță de logodnă în August, de căsătoria din Octomvrie anul cu-rent: el nu puteà să le spună nimic!

Începù să se gândiască cu sfială, cu plăcere, la sat și la Elenuța, și sfârși printr-un fel de mânie, de revoltă împotriva ei și a părinților ei; adevărat că și revolta aceasta izvorà chiar din faptul că Vasile Murășanu țineà mult la fe-tița aceea. Gândurile și hotărîrilc ce-și luà erau jumătate de tânăr, jumătate de bărbat, și se încurcau mereu... Vai, erà adevărat că Elenuța Rodean erà avută, erà chiar prea avută pentru un cleric! Dar, în sfârșit, el încă va ajunge cu siguranță într-o parohie bună, poate peste câțiva ani să fie protopop, și la urma urmei notarul poate să nu-i dea zestre așa de mare! El, Vasile, se mulțumește și cu mai puțin, ba dacă ar fi chiar de lipsă, nu-i trebuie nici o zestre. Vor puteà ei trăì foarte bine și foarte fericiți și fără aurul notarului Rodean!

Deodată începù, așa din bun senin, să-l ju-dece foarte aspru pe notar, pentrucă erà avut. Începù să urască din tot sufletul baia de aur la care erà părtaș principal tatăl Elenuței, a-proape singurul proprietar. Ș-o închipuì repede ca o gură de iad, ca un dușman, care se pune curmeziș în calea fericirii lui. Și are vreun merit notarul că s-a îmbogățit? N-are! Peste orișicine poate da un astfel de noroc. Și peste el, clericul Vasile Murășanu.

Nu mai admirà acum frumusețile primăverii, nu se mai gândià la argumentele cosmogonice, pentru existența lui Dumnezeu; descoperià pie-deci tot mai grele în apropierea lui de Ele-nuța Rodean. Își aduse aminte că una din fe-tele notarului erà măritată de doi ani după un doctor la oraș, că alte două sunt logodite de prin Faur — după cât știà — cu doi avocați tineri. Işi aminti că între oaspeții cari cercetau familia notarului n-a zârit niciodată vreun preot, ori vreun cleric între tinerii cari făceau curte domnişoarelor. Gândurile lui deveniau tot mai tot mai grele, tot mai serioase. Ce folos că frățietatea, egalitatea între oameni e proclamată de atâtea veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căl-dură de atâția mari gânditori, dacă averea pune atâtea stăvili între oameni! In Văleni chiar, baia de aur „Arhanghelii” n-a săpat prăpăstii îngrozi-toare între oameni, între intelectualii deacolo? Tatăl său, popa Murășanu, fiindcă nu-i societar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincia roată la car? Chiar țăranii nu salută cu mai mult respect pe notarul Rodean, decât pe popa? Poate să dee și peste el un noroc ca și peste tatăl Elenuței! Dar popa Murășanu, de șapte-sprezece ani, cum nu s-a întâlnit cu un astfel de noroc? Nu, averile mari nu sunt rânduite decât pentru puțini oameni. Clericul ar fi voit să se convingă că sunt rânduite spre pierzarea acelor oameni, dar se gândià la belșugul în care trăià familia notarului, și vodeà că baia aceea de aur „Arhanghelii” deocamdată numai pe el îl apasă, pe el îl face nenorocit.

Trenul aleagă în goană nebună, şesul se strâmtà tot mai mult, dealuri se înălţau tot mai dese, mai înainte deoparte şi de alta. La o gară mai mare, Vasile Murăşanu se coborî, schimbă trenul şi la şapte seara ajunse în oraşul X, unde trebuià să rămână peste noapte. Se cobotrî pu-ţin mai liniştit, îşi ziceà că Elenuţa nu se va gândì niciodată că avrea ei ar puteà să sape o prăpastie între ea şi el. Ea e curată, nevino-vată, vînturile ambiţiei nu s-au apropiat încă de sufletul său. Clericul încercà să se convingă că Elenuţa nici nu seamînă cu celeaialte surori, că e modestă, prea modestă chiar, şi că la urma urmelor s-ar putea căsători și fără învoirea pă-rinților. El se apropià aproape fericit de birtul unde aveà să rămână peste noapte, când deo-dată simțì că-l înneacă un fum, un miros înnă-dușitor. Cunoșteà mirosul acesta. Se opri o clipă, și văzù fumul întunecat și gros înălțându-se în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, cari topiau materii minerale. Baia „Arhanghelii” îi apărù deodată și mai amenințătoare, ca și când l-ar pândi din întunerec, și Vasile Mură-șanu intră cu inima strânsă în birt. Se opri o clipă lângă ușe, și deodată simți o dorință a-dâncă de-a se întoarce la seminar. Nu mai șimțì nici o plăcere să meargă acasă.

II

Când intră Vasile Murășanu în birt, în jurul; meselor rotunde ospătau cu mâncare, și bău-tură mulți oameni. Erà o sală pătrată, destul de afumată. Vița de vie, ce decorà păreții, abia se mai cunoștea. Un om înalt, ridicându-și mâna, ar fi ajuns la tavan. O singură lampă, suspen-dată, lumină deosebitele fețe aplecate asupra-farfuriilor. Crâșmarul, un om mijlociu, chel, pântecos, se apropià când de o masă când de alta, și c-o voce aspră, răgușită, întrebà pe oas-peți ce mai poftesc. Cu aceeaș voce de țițină ne-unsă strigă, privind pe o ușe deschisă:

„Domnișoară! O friptură de purcel! Un litru de vin! Două halbe.

— Vineee!” se auzià din depărtare.

Și domnișoara, o femeie voluminoasă, palidă, cu nas încovoiat de semită, apăreà îndată cu farfurii, cu băuturi.

Crâșmarul se apropie de clericul Murășanu, care se așezase într-un colț, la o m-asă liberă, până acum. Il cunoșteà de mult, căci de când Vasile umblà la școală se oprià aici în fiecare an de două-trei ori. Dar acum birtașul părù că nu-l cunoaştey

„Ce pofteşti dumneata?” îl întrebă indiferent.

— O cameră pentru noapte.

— Este este, dar pană atunci ceva de gus-tare vin bere? Poftești și o friptură de vițel?”

Vasile Murășanu băgă de seamă numai decât, că domnul Ilie nu-l cunoaște. Îi fù foarte mul-țumitor pentru neatenția asta.

„Da, o halbă, te rog, și pe urmă cina, friptura de vițel

— Domnișoară! O halbă pentru dumnealui și o friptură de vițel”, strigă domnul Ilie spre ușa deschisă.

Peste puțin Vasile Murășanu sorbià din halbă, își răsuci apoi o țigară și ascultà la doi țărani cari se așezară la o masă aproape de el. Birtul acesta aveà o singură sală pentru oaspeți, și se puteau vedeà adeseori la aceeaș masă preoți, ad-vocați, țărani, meseriași. Cei doi țărani vorbiau încet, aproape șoptind, închinând mereu din pă-hăruțe

„De”, zise unul, „dacă nu-i noroc, nu-i și pace. Eu dela Șiretenie am cheltuit două sute de zloți și am muncit în rând cu băeșii. S-a..isprăvit! La „Corbul”, la „Balta neagră” nu mai este aur! Am să încerc acum la „Trei sfinți!”

— „Cheltuieşti degeaba”, zise celalalt. „Eu în băile dela noi, nu mai cred. De cinci ani de când tot cercăm ne-am fi putut cuminți. Aurul s-a tras în munții din Văleni. Prost am fost că n-am crezut ce-mi spusese acum trei ani Vasile Roşca.De-l credeam, îmi rămâneau în pungă o mie de zloți.

— Ei, băeşii nu totodeuna pricep ce spune vâlva băilor”, zise cel dintâi. „Dacă ne-am fi luat după Vasile Roşca, azi trebuià să fim mutaţi cu satul în Văleni. Totuş nu putem zice că n-ar fi picat şi pe la noi câte un chilogram două.

— Atâta e puţin prietine, și, de-mi vei crede mie, va fi tot mai puțin. Cât despre mine, eu sunt hotărît! Indată ce trec sărbătorile Paștilor mă duc la Văleni.

— Ca băieș cu plată la zi?

— De ce nu? Despre „Arhanghelii” deacolo se povestesc adevărate minuni. Sunt încredințat cu totul, că lot ce mi-a spus Vasile Roșca e ade-vărat. Să vezi numai, nu se poate înșelà cineva așa de tare. Venià Vasile Roșca ud și flămând în puterea nopții dela „Corbul”. Venià ca omul, năcăjit, cu capul frânt în piept. Deodată vede că opaițul din mână nu-i mai luminează. Se o-prește, privește înfricoșat în sus: o flacără u-riașă trecea peste munți ș-un glas strigà din fla-cără: „Norocul Vălenilor, norocul Vălenilorˮ. Și pe lângă glasul ăsta mare se auziau încă multe, cari păreau că fierb, și nu se puteà pricepe ce spun. Dar Vasile a rămas stâlp de piatră și a văzut cum flacăra s-a coborît pe muntele Co-răbiuța, unde e baia „Arhanghelii”. Dacă ai fi cuminte, m-ai ascultà”...

Cei doi țărani își apropiară scaunele, își a-propiară fețele, nerase de săptămâni, și înce-pură să șoptiască.

Un sloiu de ghiață se așeză pe inima cleri-cului Vasile Murășanu; din sloiul acela îi străbateau trupul lungi fiori de frig. Lăsă mâncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce, să fie singur. Dar în clipa aceea crâșmarul îl observă, bătù din pătmi, se apropie zâmbind de el.

„Dumneata erai? Ptii, nici nu te-arn cunoscut! Cum nu mi-a dat prin cap, că e Luni în săptă-mâna mare și se încep vacanțele de Paști? Ii strânse cu putere mâna; îl făcù să șadă din nou la masă, aduse o jumiătate de vin.

„Căruța noastră a fost de curând pe-aici?” întrebă în silă Vasile, care nu fù deloc mulțumit, că l-a recunoscut crâșmarul.

„N-a fost. Dar mâine dimineață va fi aici cu siguranţă. L-ai avizat pe părintele?

— L-am avizat, dar poate vor fi drumurile rele. Alte dăți erà totdeauna de cu seara aici.

— Poate sa sosiască încă! E abià la nouă”, zise repede domnul Ilie. „Dar nu e nici o supă-rare, dacă nu vine! E aici trăsura domnului notar Rodean.

— E aici?” întreba Vasile, pălind și mai tare.

„O, aproape în fiecare săptămână! Multă, a-lergare, multă zoală pe cai! Dar fie, că i se plă-tește!” Crâșmarul se apropie mai tare de cleric și-l întrebă încet.

„Aș vrea să știu chiar din gura dumilalc: sun-teți societari la „Arhanghelii?”

— „Nu suntem”, zise aproape desnădăjduit Va-sile Murășanu, că numele acesta îl urmărește prctulindenea.

„Am deci eu dreptate”, spuse ceva mai tare birtașul, privind la masa din fund unde patru inși jucau cărți: „Dar e pagubă, adause îndată cu vocea scăzută, e mare pagubă! Acolo e aur mult acum. E o nebunie ce-i acolo!

— Mai mult ca în iarnă?” întrebă abià auzit Vasile.

Cei doi ţărani încetară deodată din șoptit, își dădură capetele înapoi și ascultară.

„In iarnă n-a fost nimic! Acum e adevărată minune; taie în aur ca-n mămăligă. Păcat că nu-i părtaş parintele! Acum odată știu că l-ar fi văzut Dumnezeu! Notarul Rodean nu mai ştie unde să-şi adune bogăţiile. Pe dumneata nu te-a avizat nime?”

Birtaşul îl privi cercetător; lui Murăşanu îi păru că face o aluzie, o aluzie la domnoşoara Elenuţa: ce-l puţin ea-l va fi avizat! Şi începù să urască deodată din tot sufletul pe omul a-cesta chel, a cărui voce îi cărţăià mereu în u-rechi ca o ţintă neunsă.

„Nu ştiu nimiczi”, se el rece.

— Așa dar e adevărat, că familiile dumnea-voastră nu sunt în relații de prietenie, că pen-tru aceea n-a putut ajunge părintele părtaș la „Arhanghelii”? Chelul îl sfredelià cu privirea, în care ardea nerăbdarea.

— Tata niciodată n-a umblat să ajungă so-cietar la baia aceea”,răspunse cudesgust clericul.

— Se poate, se poate”, zise repede, satisfăcut parcă birlașul. „Dar n-ar fi rău să încerce. Cu o vorbă bună, domnul Rodean... ce mai știi... poate i-ar da și dumnealui o parte — poate...

— Of! făcu scârbit clericul și privi în lături

— Ei, dumneata ești tânăr, dumneata ai capul plin de iluzii! Dumneata crezi, că așa ceva ar fi cu neputință! Dar în vieață câte nu se în-tâmplă, câte nu trebuie să se întâmple. Vorba e să știi prinde momentul. Iată eu aș fi gata... aș fi aplicat... să-i fac orice servicii notarului, dacă m-ar luà societar. E o avere uriașă acolo, tinere.

— Trăim noi și cu mai puțin, trăim din cc ne dă Dumnezeu, domnule Ștefănescu”, zise Vasile Murășanu și se ridică foarte întunecat dela masă.

— Păcatele mele!” făcù desnădăjduit crâș-marul, „nu zic eu că pierim! Dar n-ar fi permis ca astfel de bucături să ne scape din gură. Trăim și noi, dar tutuș ce deosebire! Iacă, amețim um-blând după trebi, facem umbră pământului. Ce-i vieața noastră pe lângă a notarului Rodean, de pildă? Știi unde s-a dus azi dimineață? La Viena, să-și aducă fata.

— Fata?” întrebă repede Vasile, simțind, că începe să-i vâjâie capul.

— Așa-i că te miri?” făcu satisfăcut Ștrfă-nescu, deschizând o gură largă de pește.

— Care... domnișoară? bâlbăi Vasile.

— Ei, d-apoi domnișoara Elenuța, cea mai mică. A petrecut iarna întreagă în Viena, în-tr-un institut foarte renumit. „Arhanghelii” știu că i-or scuturà acestei păsăruici o zestre fru-moasă.

Vasile Murășanu eși, fără să-i mai spună o vorbă fără să fi gustat din vin şi trecù în camera unde aveà să doarmă. In urma iui cei doi țărani zâmbiră, se priviră cu înțehes, și cioc-nind sorbiră păhărelele.

Crâșmarul Ștefănescu îi observă, se apropie de ei.

„Domnișorul e din Vălciîi? întrebă unul.

— Da, e feciorul părintelui deacolo, ai popii. Murășanu. Am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în Văleni, dar acum cred. Și e păcat, părintele e un om foarte cumsecade și are familie grea. Două fete de măritat. S-ar fi căzut să aibă și ele o zestre dela „Arhanghelii”.

— E adevărat, dar, că-i aur n^ult acolo de trei săptămâni?” întrebă cu privirile aprinse celă-lalt țăran.

— Notarul nu merge atâta pentru fată la Viena. ci mai mult ca să schimbe acolo aurul. Se zice că se plătește cu mult mai bine”, răspunse birtașul. Apoi după o gândire:

— Ia să-mi spuneți, pentru ce nu mergeți dumneavoastră acolo să btăiți?”

Cei doi țărani se priviră, zâmbiră cu înțeles, apoi unul răspunse:

„Nu-i lipsă de băeşi străini. Sunt destui în văleni

— Of, dar o zi poate că tot aţi puteà munci. Şi o zi e mult!” zise Ştefănescu, privind cu lă-comie în depărtări, ca şi când ar vedea aurul de la „Arhanghelii”. El se depărtă de masa ce-lor doi, legănându-se pe picioarele scurte şi groase ca doi butuci.

Cei doi ţărani nu mai vorbiră. Crâşmarul le gâci gândul; ei se hotărîseră să se facă luntre şi punte, şi să poată munci cel puţin o jumătate de zi la „Arhanghelii”. Tăceau acum surprinşi, înfricoşaţi de taina lor descoperită. Peste pu-țină vreme se ridicară și se slrccucană în noaptea rece.

Vasile Murășanu se lasă frânt pe pat. Ne-desbrăcat stăteà întins, ținându-și manile reci pe fruntea înfierbântată. Capul îi vuià mereu și începu să-l doară cumplit. Nici un gând lim-pede nu-i veni la început, îi revenià mereu în imaginația aprinsă flacăra aceea uriașă de care vorbise țăranul acela, și-i păreà uneori că-i aude și glasul: „Norocul Vălenilor, norocul Văleni-lor”. Apoi alte închipuiri i se amestecau, alun-gându-se mereu. Văzù seminarul, pe profesorul Marin, auzi înjurând pe clericul cel negru, care se tăiase cu briciul. Nu-și puteà da seama ce se petrece cu dânsul. Când începù să se mai liniș-tiască, băgă de scamă că lumânarea arsese pe jumătate. Cercă să se ridice, s-o sufle, dar simți o durere adâncă în toate încheieturile. Sc lăsă iar pe perină, și se simți deodată foarte desnă-dăjduit. Acum știà că toată durerea lui izvorà din vestea că Elenuța fusese o iarnă întreagă la Viena și că el nu știuse nimic. Simți o revoltă a-dâncă împotriva părinților, a surorilor că nu l-au avizat, că nu i-au scris nici un șir, împotriva Elenuței că nu i-a scris o singură ilustrată... Deodată îi veni întrebarea aceasta: Dar când ți-a mai scris ție Elenuța? Ca și când s-ar trezi dintr-un somn adânc, privi la întrebarea aceasta, pe care păreà că o vede scrisă pe o foaie albă de hârtie înaintea sa. Când mi-a mai scris? își zise el înfiorat; și tot el își răspunse: Niciodată!. Și acum, întâiaoară în vieață, începù să judece așezat, cumpănind totul, cumpănindu-și limpede simțimintele. Ii părù acum că de pe dânsul cade o haină ușoară, și rămâne în el ceva ce nu se va clădi niciodată. Ii plăreà că copilăria se de-părtase dela el pentru totdeauna.

Pentru ce să-l fi avizat părinții ori surorile? Știa cineva că el se gândește la Elenuța? S-a spo-vedit el vreodată cel puțin surorilor? Ori din purtările lui ar fi putut pricepe cineva că i sim-palică domnișoara aceea? Iată cât a fost el de copil! Nime nu știà ce gânduri îl bat, și aştepta să fie avizat că pe Elenuța adus-o notarul la Vien.a Dar ea știa ceva? Oricât se gândi, Vasile Murășanu nu-şi putù aduce aminte de nici o vorbă,privire sau purtare, din care Elenuța să știe ce-i în sufletul lui. Și ce era în sufletul lui? Dintr-o ochire fulgerătoare, clericul înțelesese că erà o lume întreagă, dar până acum nu fă-cuse nimic, ca alții să poată descoperi lumea aceea! Ințelese și simți cum i se aprinde obrazul de rușine! Altfel trebuià s-o iubiască!

Cu o claritate uimitoare, i se arătau icoane din trecut. Întâlnirile din sat în vacanțele de vară, pân,ă fusese elev, nu însemnară mult. Iși ridicà pălăria, domnișoarele celea mari înclinau din cap, fetița cea de doisprezece ani râdeà, săltând ușor pe lângă ele, în haina de zăpadă. N-a știut niciodată din ce motive, dar ai popii nu mergeau la notar, ai notarului nu veniau la ai popii. Nici nu s-a gândit, în anii de elev, că nu ar trebui să se întâmple așa ci altfel. El, pe-alunci, aveà o singură grije: școala și certificatele, iar acasă să ajute la fân, la otavă, la secere. Ii păreà chiar că domnișoa-rele notarului sunt niște străine în sat.

In anul al doilea de seminar, mergând odată la plimbare cu ceilalți clerici, în rânduri de câte doi, văzù că se apropie de ei un șir lung de costume cenuşii înainte erau fetițe mici, apoi tot mai înalte. Cam pe la mijlocul şirului zări p fata cunoscută, îşi ridică pălăria.

„O cunoşti?” îl întrebă clericul de lângă el.

„Mi se pare că-i fata notarului de la noi”, răs-punse Vasile, şi inima începù să-i bată cu putere.

„Numai ţi se pare? Se poate asta?”

Dar a mai văzut-o încă de tero ori. A salutat-o şi fetiţa i-a zâmbit. De atunci s-a început visul lui de fericire. In vacanța următoare, a întâlnit-o odată singură pe stradă. Venià dela prăvălie pe umeri cu o năframă cafenie. Trăgeà un vânt rece dela miazănoapte. O salută și voi să treacă, îl amețiau bătăile inimii, dar fetiţa, acum de cincisprezece ani, îl opri.

„Nu-ți pare curios, domnule Murășanu, că suntem dintr-un sat și abià ne cunoaștem?”

El nu răspunse.

„Pe anul viitor ai puteà să-mi faci câte-o vizită în internat. E permis”. Ii zâmbi și se de-părtă. Dar în anul viitor, și în acesta, Elenuța nu mai veni în orașul unde își făceà Vasile se-minarul. Notarul Rodean o purtà, aproape în fiecare an, tot la alte școli.

Abià ar face câteva ceasuri, dacă ar adunà toate minutele cât a vorbit cu domnișoara Ele-nuța. Și chiar atunci vorbiau despre lucruri așa de indiferente! Nebun a fost că-și țineà ochii mereu plecați în pământ! Poate fetița aceea ar fi voit să-i vadă, poate el ar fi descoperit ceva în privirile ei. El o cunoșteà mai mult după voce, după vocea aceea dulce, clară, pe care ar fi cunoscut-o între mii de glasuri. Ii păreà că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios când erà în apropierea lui, și, vai, lui îi erà destul atâta.

Ce copil a fost! Mereu revenià la convingerea aceasta și nu-și puteà iertà că fusese așa de nesocotit, că nu-i dăduse Elenuței un semn despre simpatia lui! Adevărat că în vacanțele de vară cercà de multeori să se apropie de ea; adecă mai mult aveà dorința aceasta, căci în-drăzneala îi lipsià. Dar Elenuța va fi putut în-țelege dorința aceasta? Cum s-o înțeleagă, vă-zându-l mereu în depărtări mari de dânsa? El a fost așa de neprevăzător, așa de mărginit, încât se mulțumi cu simțimintele sale și nu s-a mai interesat și de-ale fetei. Cu cât o iubià mai mult, o credeà tot mai cu siguranță a lui. In gând se şi logodise, se căsătorise chiar cu Ele-nuța, și trăiau amândoi undeva departe într-o parohie buna.

Ce prostie!

Inundându-l mereu lumina ce i-o coborisc în suflet fetiţa aceea, trăise Într-o lume de închi-puiri, care, vai, poate n-o să se realizeze nici-odată.

Acum, venind în vacanta de Paști făcuse o ultimă prostie: îi cumpărase volumul de nu-vele! Și se gândise să-i scrie și o dedicație. Dar cine-l puteà asigurà că d-șoara Elenuța va fi bucuroasă de darul acela, că-l va primi? Și chiar să-l primiască, are el vreun drept să-i scrie un șir pe pagina întâi?

Un gând chinuitor izvorî acum din întune-rec: poate alt tânăr e stăpân pe inima Ele-nuței!. Prin câte orașe a trăit, nu va li putut în-tâlni pe cineva, care să-i placă și care să nu fie așa de nedibaciu ca Vasile? Nu s-ar puteà ca chiar notarul Rodean să-i fi ales pe cineva, cu poziție, frumos, avut? Avut! Aceasta erà ca-litatea cea mai înfricoșată a unui tânăr pentru Vasile Murășanu. Nedeslușit simți că chiar avu-ția notarului Rodean e ceeace l-a umplut de sfialp și nehotărîre la apropierea lui de Ele-nuţa! Baia „Arhanghelii” îi veni în minte mai amenințătoare ca totdeauna.

Şi simţi deodată că ureşte din tot sufletul acel izvor de aur, pe cei doi ţărani cari o pomeni-seră, pe birtaşul Ştefănescu care o lăudase, chiar drumul acesta spre casă, şi pe toţi oamenii de pe aici, cari păreau infectaţi de setea de aur.

Abia în zori putù să aţipească, şi în somnul scurt i se arătă flacăra aceea uriaşă, pe care o văzuse băieşul Vasile Roşca; acum aveà pro-porţii înfiorătoare îmbrăcà cerul întreg, um-pleà văzduhul, se coborà pe pământ aprinzând pădurile. Se trezi asudat, înfiorat, la şapte când auzi o ciocănitură în uşă.

III.

Sluga popii Murășanu sosi în curiea birtului cu noaptea ’n cap. Deshămă călușeii de munte, îi duse în grajd, le puse otava în iesle, și arun-cundu-le pe spinare două țoale vărgate cu roșu, ieși în curte. În liniștea adâncă se auziau numai sforăiturile cailor din grajd, și în răstimpuri horcăitul vizitiilor cari dormiau în trăsuri, învă-luiți în bunzi blănuite. Sluga Ierotei își săltă pe umerii largi cojocul mițos și, șezând în căruț, începù să-și răsuciască o țigară. Nopțile de April erau foarte răcoroase la munte. Lui Ierotei nu-i erà frig, și dupăce stânse capătul de țigară ar fi voit să ațipiască puțin, dar nu putù, Se mișcà mereu în cojoc, și abia așteptà să se reverse de ziuă. Adăpà în zori, caii, le măi puse în iesle restul de otavă, și îndată ce zări o slujnică, deschizând o fereastră dela bucătăria birtului, îi strigă:

„Auzi, tu hăi, tu scumpele, s-au sculat domnii?”

Slujnica nu-i răspunse, ci-și retrase numai decât capul buhos, fața umflată de somn. Dar în curând aceeaș fată se coborî în curte să des-chidă cotrețele păsărilor.

„S-au sculat domnii, tu vecină?” o întrebă din nou Ierotei.

„Prostule! zise slujnica mânioasă, nu s-or sculà cu noaptea ’n cap!

— Dar un păhărel de rachiu aș puteà să capăt?

— Nici domnișoara nu s-a sculat” răspunse fata dând drumul păsărilor, cari umplură numai de-cât curtea, cârăind, alungându-se, începând să râcăe prin resturile de nutrețe de sub trăsuri.

„Mi-ai puteà aduce tu un păhărel de rachiu? Nu-l poftesc deageaba”, zise Ierotei.

Slujnica îl privi mânioasă și nu-i răspunse. Ii păreà foarte cutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci de ani, cu fața brăzdată de pârâiașe adânci, cu mustața surie, să-i vorbiască așa.

Nu le mânia, zise Ierotei, dacă nu poți, bine, o să aștept până se va sculà domnișoara. Dar mi-ai puteà spune: domnișorul nost a sosit?

— Care domnișor?” întrebă slujnica încrun-tându-și sprâncenele...

— Domnul tiolog ficiorul popii din Văleni”, răspunse Ierotei. „După el am venit”.

Fata îl privi deodată cu multă curiozitate.

„Din Văleni ești dumneata”? îl întrebă repede.

— Ba bine că nu! Dar io-te”. zise Ierotei, ză-rind o trăsură cunoscută, „asta parcă ar fi a no-tarului dela noi”.

— Da, e a domnului Rodean. E adevărat că a tăiat săptămâna asta douăzeci de chilograme de aur?

— Cine?

— Domnul notar.

— El nu, dar băieșii dumnisale”, zise cu con-vingere Ierotei.

— Sluga domnului Rodean de ieri dimineață nu s-a mai mişcat din crâșma dela „Trei stejari”.

— Hm! făcù Ierotei cu desnădejde. Ala poate!

— Așa dar e adevărat? întrebă slujnica a-propiindu-se mai tare de el.

— Ce să fie adevărat?

— Cî din aurul acela i-a venit şi slugii o parte burtică?

— Cine umblă cu mierea şi să nu-şi lingă degetele? întrebă Ierotei abătut

Fata oftă şi porni spre scări. Se gândi cu ciudă că nu dăduse nici un crezământ slugii no-tarului. Ieri la ojină o trimisese domnul Ştefă-nescu, birtaşul, să-l caute pe „ticălosul ală”, care îşi uitase toatî ziua de cai. Ea îl aflase, după multă alergare, în crâşma dela „Trei stejari”. Sluga îţi petreceà cu doi lăutari. Cât ce-o văzù o prinse în braţe, o strânse cu putere şi-i zise: „Lasă caii dracului. Vino lângă mine. Facem o petrecanie de...” Și-i arătă o pungă plină. Ce proastă a fost că n-a rămas! Putea să aibă azi câțiva galbini din punga aceea. Deodată se opri înaintea scărilor și se întoarse spre Ierotei.

„N-ai lucrat și dumneata pe la „Arhanghelii?” îl întrebă repede.

— Nu, cu nu!” răspunse c-o voce desnădăj-duită sluga. „Eu nu mă pricep la băit, altfel n-aș sluji eu pe la popa”.

Fata se învârti repede într-un călcâi și dis-părù în birt.

Mai târziu se sculă și domnișoara. Ierotei își băù rachiul, pe care-l poftià de atâta vreme.

„Domnișorul din Văleni s-a sculat?” întrebă el pe chelnerița, care păreà foarte indispusă.

— Incă nu, răspunse ca scurt.

— Te rog să-l trezești; avem drum' lung și greu până acasă”.

Dar domnișoara nu-l luà în seamă. Abia pe la șapte îi împlini rugarea domnul Ștcfănescu.

Vasilc Murășanu desluși eu mare silă unde se aflà. Sări din pat și văzù abia acum! că dur-mise îmbrăcat. Se spălă repede, își luă geaman-tanul, și ieșind zări pe Ierotei în curte. De patru ani erà Ierotei slugă la popa. Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu erà din Văleni. Lui Vasile nu i-a fost niciodată simpatic omul a-cesta moale, încet în mișcări, puțin cam tăntă-nit de cap și teleleu. De multeori se mirà înaintea părintelui, cum de-l mai ține. Vedeà cum Ierotei, când erà mai arzătoare munca, se îm-bolnăveà, ori tândălià, încurcând măi mult de-cât ajutând.

„Ce vreai, îi răspundeà popa, dacă nu-l țin pe el rămân fără slugă. Ficiorii deaici din sat nu vin. Băile-i ademenesc pe toți”.

Și astfel părintele Murășanu erà silit să-și a-mărească zilele cu Ierotei. De altfel nu erà om rău. Aveà o singură patimă: rachiul, dar măi mult îl gustà, nu beà să se îmbete. Și aveà o în-suşire foarte rară: n-ar fi furat ceva dela stă-pâni pentru toate bunurile din lume.

Cât ce-l zări pe Vasile Murășanu, își ridică pă-lăria, îi dădù „Bună dimineața, domnișor” și părù foarte vesel.

„Acasă sunt bine, Ierotei?” îl întrebă cleri-cul, uitându-se la surâsul larg de pe fața slugii. Aveà o față pe care nu se potrivià surâsul; nou-rașul de lumină, între brazdele adânci ale obra-jilor, păreà o batjocură.

— Bine, domnişor, sunt toți bine. Părintele mi-a poruncit să-ți spun să te învălui bine pe drum. Pe la noi e încă frig.

— Caii sunt hodiniți, Ierotei?

— Mâncați și adăpați, cu hamurile în spi-nare, numai să pornim.

— Bine. Îndată sunt gata și cu. Vezi și-ți cerce un păhărel”.

Sluga rânji de bucurie, arătându-și dinții lăți, gălbinii.

Peste o jumătate de ceas, căruța popii din Văleni durăi peste podețul dinaintea curții bir-tului, și apucă pe drumul neted și umed. Ierotei își aprinsese o țigară groasă, de foi, și colbăià necurmat, Fumul vânăt, pișcător; sburà luat în pale mici de vânt.

„De-aia-mi place mie şigara goasă la drum. O aprinzi aici şi ţine până-n Deleni”, zise Ie-rotei, întorcându-şi peste umărt faţa brăzdată şi arîtându-ţi dinţii puternici. Erà foarte mulţu-mitor lui Vasile şi pentru rachiu şi pentru ţi-gări.

Căruţa alergà cotind mereu pe uliţele strâmtese. Pe alocuri drumul erà pardosit de piatră de râu, cu mici bolovani. Pe-aici căruța se sguduià cumplit şi făceà o larmă asurzitoare din roți, din lesele de nuele

Prăvăliile erau deschise de curând şi ucenici sprinteni se isbeau pe-o clipă în uşi. Nu prea erau cumpărători în ceasurile de dimineaţă. Ca-sele c-un cat, cu două, dispărură în curând, rămaseră în urmă, și ulița pe care alergau a-cum caii erà aproape o uliță de sat. Chiar în cap, o crâșmă erà plină de muncitori, de ță-rani cari veniau în oraș.

Adevărat că erà răcoroasă dimineața asta de April! Clericul se ascunse mai bine în largul palton de iarnă lucrat de croitorul seminarului.

Oricât îi erà de nesimpatic sluga Ierotei, el simți că se liniștește îndată ce-l zări. După ce se sui în căruța lor, după ce se acoperi cu țoale aduse de-acasă, el se liniști deplin, se sim-țià în siguranță. Începù să simtă iarăși bucuria apropierii de casă, îi părea chiar că ’ntr-un anumit fel îi și simte pe cei de-acasă. Părinții, surorile, păreau că-l mângăe de departe. La fru-moasele slujbe din săptămâna patimilor va cânta în strană, iar a doua zi de Paști va spune în biserică cea dintâi pre-dică a lui. Da, o aveà pre-gătită de trei săptămâni, o știà pe dinafară, o repetase cu glas mare, cu gesturi, de multeori prin coridorul întunecos al seminarului. Are să fie o predică strașnică asta! Simțià chiar o bu-curie ciudată, gândindu-se că va spune o pre-dică mai frumoasă decum obicinuiește tatăl său să spună. Vor ascultà oamenii ca sfinții, vor rămâneà mirați la sfârșit şi ieșind din biserică își vor zice:

„Ce popă scump o să iese din domnișorul Vasile”.

Căluții alergau în trap, săltându-și coama lungă și aspră. Livezi largi fugiau în urma că-ruței, se rotiau domol în depărtări; jurul întreg erà pace și liniște, numai căruța făcea un sgo-mot necurmat, sunând a lemn uscat, a verigi de fier. Nu mai erà nici nouă, nici de curând reparată, căruța popii din Văleni. Durăilul ei răsunà în pădurile ce începeau să se iviască înainte, ca o cădere necurmată de ape.

Lui Vasile îi plăceà vuetul acesta sec, căci începuse să-şi repeteze în gând predica. Se emo-ţionà însă în grabă şi spuneà cuvintele destul de tare, în vreme ce simţià și gesturile ce trebuià sp le facă. De atâteaori a auzit în semininar a-ceastă poruncă de căpetenie: „Preotul să nu se gândească niciodată la el, când propovăduește cuvântul Domnului. Nu predică să-şi arete ta-lentul, ci să învețe și să îndrepteze pe alții”. Vai, dar erà o poruncă prea grea pentru un cleric tânăr. Vasile Murășanu gustà înainte plăcerile succesului. Erà întâia lui vorbire către popor îi cine ar puteà să spună că ’n cel dintâi debut oratoric nu s-a admirat pe sine însuși?

Simțindu-și părinții, casa lor aproape, con-vingându-se că ’n el sălășlueșle o forță nu de toate zilele, după cum puteà vedeà din avântul cu care își repetase predica, Vasile Murășanu simțià cum îi crește o nouă putere în suflet. Cu-tezà acum să se gândiască liniștit și la visul lui, și la baia „Arhanghelii”, și la notarul Rodean și chiar la Elenuța. Începù numai decât să-și țină o lecție însuflețită de filozofie foarte opti-mistă. Se convingeà cu mare ușurință că ade-vărata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziția socială ce-o ocupă, ci în el însuși. Cât prețuesc cunoștințele, cultura, lupta noastră, pentru ideal, atâta suntem. Poate, mai ales, cât prețuesc simțimintele noastre. Și, după cât se simţia acum, tot fondul lui suflelesc nu erà dispreţuit. Dimpotrivă! Se simțià gata să se mă-soare cu ori şi cine, cu atât mai mult cu notarul Rodean, faţă de care, de altfel, simţià o repul-siune instinctivă, chir când erà în dispoziția cea mai bună.

Vedeà deci mai puâin îngrozitoare prăpastia ce-o săpase între el şi Elenuţa baia „Arhan-ghelii”. Şi se puteà foarte uţor se puteà, ca ţi popa Murăşanu să afle aur la vr-una din băile mai mici unde erà părtaş. Şi tot aşà de uşor se puteà ca în „Arhanghelii” să se gate aurul, cum s-a întâmplat în atâtea alte băi. Da, roata noro-cului se schimbă așa de des!

Trecù un lung răstimp până ce Vasile Mu-rășanu se trezi din contemplările lui luminoase. Soarele se ridicase binișoir și nu mai erà frig. Clericul își lepădă paltonul de iarnă. Dar sluga băgă de scamă, își întoarse capul peste umăr și-i zise:

„Nu-l desbrăcà! Intrăm numai decât în pă-dure. Părintele mi-a spus să te îmbraci bine, să nu răcești.

— N-ai teamă. Ierotei. sfântul soare-i pe ră-zoare”, răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.

Văzduhul erà senin, limpede ca lacrima. și ochiul de argint al soarelui râdeâ din înnăl-țimi amestccându-și în toată clipa perdelele ju-căușe, subțiri și fine. Dar, în față, pădurea se tot apropia, valea se strimta mereu și deodată se simți un miros tare, aspru, de umezeală, de ver-deață și de umbră, mirosul de primăvară al pădurilor. Drumul de țară intră în pădurea de fagi, și începù deodată să urce. Ierotei sări de pe capră, și, la o cărui tură, opri călușeii.

„Să mai răsufle, domnișorule, să-și iee duh, săracii”. Pășind larg, legănat, trecù înaintea ca-ilor, îi trase de urechiile păroase, lungi, și nu-mai decât călușeii își scuturară trupurile în-tr-un resunător picurat de clopoței.

„Eu deacum merg pe lângă cai, zise iar Ie-rotei, dar dumneata să-ți iei haina cca groasă. Răsuflul pădurilor e umed”, adause, fluerând cailor.

Căruța porni, în pasul cailor acum, și clericul se convinse repede că Ierotei spusese adevărul, îmbrăcă din nou paltonul. Adieri răcoroase se prelingeau și deoparte și de alta din pădure ca niște ape subțiri nevăzute. Ca niște columne albe, rotunde, puternice, se înălțau fagii bătrâni pe coastele țepise de amândouă părțile drumului. Creștetul lor se zărià departe în înălțimi; erau fagi apropae depepţi ca brazii, fară crengi, numai deasupra o coroană puternică. Soarele ie lu-mina creștetele, pe alocuri lumina puneà pete mari, albe și mai în jos pe trunchiu, dar dru-mul erà umbrit și umed. Călușeii vânjoși pășeau mărunt și repede, în răstimpuri sforâiau pe nări, aburii deși începură să se desprindă dm trupu-rile lor. Clericul sări din căruță

Ei dumneata puteai să rămâi, zise Ierotei.

— E bine pe jos, Ierotei, se mai demorțesc oa-sele.

— Asta încă e adevărat, domnișorule. E și frumos pe drumul ăsta. Pagubă că sunt urcușuri așà de grele.

— Vor duce ei cumva căruța goală până în Deleni”, zise Vasile.

— Caii noștri? Oho, de ei nu mă doare pe mine capul. Dar zic când trec pe-aici care în-cărcate cu povară. Ce chin pe bieții boi, numai ei și Dumnezeu știu.

— Ce să facem, Ierotei. dacă n-avem drum de fer?

— Cu drăcii de elea nici nu m-aş încurcà eu! Dar creștinul să-și aducă aminte că și dobito-cul are-un suflet. Să nu pună prea multă po-vară. Insă neguțătorii n-au nici o durere pentru bieteşe vite". Ierotei spuse cuvintele aceste cu multă durere, ca şi când ar vorbi de-o mare ticăloșie omenească.

Vasile erà vesel, se simţià uşor, aerul par-fumat cu răsuflul pădurii îi umpleà pieptul ca o băutură întăritoare.

"Să aibă şi vitele suflet, Ioroteo?" îl întrebă zâmbind.

Sluga se opri o clip, îl privi stăruitor şi poruncind din nou cu paşii legaţi, începù:

"Cum să n-aibă, Doamne Sfinte, cum să n-aibă! D-apoi n-ai auzit dumneata nicodată cum mu-gește vaca, cum rage viţelul, n-ai văzut cum se gudură cânele când îşi vede stăpânul? Fac aşa pentrucă au și ele un suflet, domnișorule Va-sile. Numai două dobitoace cred eu că n-au su-flet”. El tăcù, își scoase din șerpar o cărțulie toată flendere, și dupăce o privi puțin, o puse înapoi.

„Cari dobitoace?” întrebă clericul.

— Porcul și bivolul”, răspunse fără șovăire Ie-rotei.

— Porcul și bivolul?

— Așa. Porcul mâncă, mâncă, mâncă! Bivo-lul se uită prost cu ochii lui. Gândești că-s niște găluște de glod, ochii bivolului”.

Vasile Murășanu râse din toată inima. Că-ruța hodorogià puțin, cum mergeau caii la pas, și râsul clericului răsună până departe în pă-duri.

Ierotei nu mai zise nimic. Mergeà cu capul plecat, numai câteodată își ridică ochii și privià pădurea de fag. Tăceà și Vasile și înaintà cu plăcere pe drumul pielos. Paserile ciripiau pe creștetele fagilor, vr-o mierlă fluerà în vr-un luminiș.

Merseră mult așa, sluga înainte, stăpânul cel tânăr în urma lui, când deodată Ierotei se în-toarse și arătă clericului o față desnădăjduită.

„O vezi?” întrebă el și porni din nou.

Vasile Murășanu se apropie de slugă, mergeà alăturea de ei.

„Ce să văd?

— Pădurea asta! oftă Ierotei.

— Și ce-i cu ea?” întrebă clericul.

Dar oricât s-a chinuit să scoată o vorbă noul din gura slugii, a fost în zadar, și Vasile Mură-șanu încercà să ghiciască ce-a vrut să spună Ierptei. Il văzù că se apropie măi tare de cai și din când în când îi mângăià, îi hetezià cu palmă lui aspră pie șolduri. Pădurea creșteà în jurul lor tot mai puternică, tot măi uriașă. Nu se mai zăriau decât câteodată luminișuri, pete vinete de cer deasasupra. Creștetele, coroanele se atingeau, dar jos păduiea erà rară, până departe se vedeau columnele acelea albe, tucii prăpăstioase, cari pe alocuri păreau înșiruite ca niște enorme făclii. Coastele muntelui, cu cât urcau erau tot mai prăpăstioase, dar pădurea albă de fagi păreà că împrumută o siguranță neclintită acelor povârnișuri primejdioase. Pace și încredere adâncă se strecură din sânul co-drului puternic, neclintit, bătrân. Cum mergeà pe cărărușa pletoasă, care șerpuià alăturea cu drumul de țară, clericul își aduse aminte că, de câteori venià cu sufletul sbuciumat de-acasă, după vacanța de vară, la începutul anului școlar, se liniștià, se împăcà cu soarta, trecând prin pă-durea aceasta. Totdeauna i-a fost grea despăr-țirea, totdeauna cu apropierea lui întâi Septem-vrie simțià o răceală, o repulsiune instinctivă față de școală, și elev mare, într-a șaptea și ’n a opta clasă de gimnaziu, nu-și puteà stăpâni lacrimile, spre rușinea lui, când sărutà mâna părinților. Tot drumul până în pădurea asta se simțià nenorocit, ca și când ar fi dus la locul de pierzare. Tăceà, și-și îngreunà sufletul cu suspine. Numai când intrà în pădurea asta, de care se mirà mereu, neînțelegând pentru ce simțià cum se liniștește încet-încet, cum i se răresc suspinele, cum i se limpezesc gândurile, cum i cresc hotărîrile în suflet. Deși nu erà aici, sub umbra vreştetelor înalte, decât liniște, pace, mai ales, tăcere, totuş Vasile Murășanu avea impre-sia de câteori treceà pe drumul ăsta, că bea din-tr-un plin de viaţă şi de putere. Impresia Iaceasta îl urmărià tot drumul până la școală, chiar zile întregi. El ştia acum de mult că, din Văleni până în oraşul în care îi făceà educația, aveà să se adape nesmintit din izvorul acela mininat. Ii păreà de multeori că la mijlocul drumului îl aşteaptă un pritin nevăzut, care-i dă voinţă şi putere. Nu-şi puteà da seama cum se face svhimbarea aceea în el, atât ştià că intrând în umbra și mireasma pădurii, privià cu ochii mari neclintiți, aproape hipnotizați, al-bele, înaltele columne, cari vâjăiau încet din cooroanele depărtate. Dar când drumul se lu-mina, el se simțià alt om și-i veniau surâsuri pe buze și în inimă cântece.

Când venià acasă, drumul coborà în serpen-tine largi, ca niște cingători uriașe, și nu țineà mai mult de-o jumătate de ceas. Nici nu-și puteà da seama cum treceà timpul: n-ar fi știut nici-odată să spună de-a ținut drumul prin pădure un ceas, ori zece.

Nu încercà aceleași simțeminte însă când se reîntorceà dela școală acasă. Atunci sufletul îi erà plin de lumină, săltà pe lângă cai, culegeà flori cu miros tare, aspru, de pe marginea dru-mului. Ori că nu aveà lipsă de nici o mângăere acum, ori că nu luă în scamă pe acel prietin ne-văzut, care-l așteptà în fiecare an în acelaș loc.

Vasile Murășanu, gândindu-se la toate acestea, simți o dragoste adâncă, o recunoștință față de pădurea asta, decât care mai frumoasă nu vă-zuse niciodată. Fagi cu coaja albă și lucie, a-proape ca mesleacănii, el nu mai întâlnise în-tr-alte păduri și nici așa de drepți și așa de înalți. O privià cu duioșie, nesimțind oboseala urcușurilor, deși venià de mult pe jos acum. „Cum trec anii! se gândià clericul. Iată mai am două luni și termin cu școala, am isprăvit ocu drumurile. Unde voiu fi peste un an, peste doi?” Deși nu-i plăcuse școala, cu toate că fusese în toate clasele student de frunte, simțià o vagă părere de rău că acum e pe sfârșite cu vieața de student. Poate nici nu-i păreà rău după vieața asta, ci după anii cari nu se vor mai întoarce niciodată.

Căruța coti, intră într-o nouă serpentină, când înapoia lor se auzi deodată: „Cu-cu, cu-cu, cu-cu”. Ierotei se opri, stăt și Vasile.

„Il aud întâiaoară în anul acesta, domnișorule, zise sluga.

— Și eu, răspunse Vasile.

— Ne cântă ’n dos, ăsta nu e semn bun”, zise iar foarte convins, Ierotei. Opri îndată caii, cer-cetă cu deamănuntul căruța. Clericul privià în direcția de unde cânta cucul. Erau sus acum, aproape de creștetul muntelui, și în jos se în-tindeà ca o nesfârșită pânză vineție, lucie, care se boltià pe alocuri și iarăș se încovoia. Pânza asta o formau creștetele fagilor înmuguriți, în cari se reflectà lumina limpede a soarelui de primăvară.

„Din partea căruței cred că nu putem păți nimic, spuse Ierotei dupăce o cercetă la toate încheieturile, la roate, cuiele din osii.

— Ce să pățim? întrebă surprins doricul, care nici nu băgă de seamă ce făcuse sluga.

— Ne-a cântat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta nu-i semn bun. Am gândit să nu pățim ceva pe drum. Dar la căruță nu e stricat nimic. El îndeamnă cu glas domol caii, și porniră.

— De-acum eșim lă lumină, zise iar sluga. Paserea puteà să tacă!

— Dar nu e nimic, Ierotei, zise Văsile, iac’ o vorbă rămasă între oameni.

— O vorbă cu temei, domnișorule. Eu spun ce știu Dumneata-l știi pe Gheorghe Tunsu?

— Il știu.

— N-acum pe ăla nu-l vei mai vedeà.

— A murit?

— L-a omorît baia dela „Arhanghelii”, răs-punse Ierotei c-o ușoară tremurare în glas.

— Când l-a omorît? întrebă Vasile înfiorat puțin de numele apesta.

— Vor fi trei săptăinâni.

— Dar bine, pe-atunci nu cântase cucul zise Vasile cercând să zâmbiască

— Nu, dar anul trecut, când l-a auzit mai întâi, i-a cântat în dos. Va fi fost pe vremea asta. N-a trecut anul și l-a înghițit pământul.

— Omul poate muri în toată clipa, zise cleri-cul. Vieața noastră e în mâna Celui de sus.

— Adevărat, șopti Ierotei, făcându-și cruce și lăsând să se audă un „Doamne” preluag. El crezù că Vasile întărește cele spuse de el.

— „Arhanghelii” omoară mulți oameni, în-cepu sluga. Băieșii spun c-or da de aur tot mai mult pentru asta. Dar eu zic că nu-i semn bun.

— Au mai fost omorîți și alții? întrebă Va-sile, simțind cum tristeța i se așeză pe suflet ca o pânză subțire.

— Dela Anul nou, Gheorghe Tunsu e al trei-lea. El a căzut în vârtej, că este un vârtej de parcă le cobori în iad. Pe Bumbea și pe Ilieși i-a sfărîmiat pușcăturile cu danamită, O venit comisie ș-a zis comisia să nu mai lucreze în vârtej, da’ parcă notarului îi pasă de comisie!

— Au oamenii piatră de măcinat în primă-vara asta? întrebă clericul.

— Este, este, este destulă. Numai noi nu suntem cu noroc. Părintele nu-și mai ține păr-țile pe la băi. O zis că le mai dă si dracului”.

Vasile Murășanu tăcù. Se gândi că ’ntr-adevăr tatăl său n-are noroc la aur. Foarte puțin, e tot ce-a câștigai, pe când plăți a dat destule.

Ajunseră în Deleni. Erau numiai câteva case de cărbunari aici pe creasta muntelui; casele se țineau de comuna Văleni. Căruța se opri, se răsuflară călușeii, apoi slugă și stăpân se urcară și caii porniră în trap mărunt la vale. Căruța începù să răspândiască iarăș până de-parte sgomotul, larma aceea de lemn uscat ce se izbește, se cutremură. Pădurile umpleau dea-lurile vecine, dar acum erau păduri de brad, cari luminau metalic, de-un verde întunecat. Drumul însă treceà tot mai departe de păduri, erà mai uscat și mai strâmt. Pe culmi, prin ra-riști de păduri, se zăriau cele dintâi case din Văleni. Case cu fundamentul înalt de piatră zi-dită în lut sau var, închegate din bârne de brad; cu coridoare strâmte în cari suiau scări ţepişe. Coperişul la toate erà din șindile. Cele mai bă-trâne păreau în depărtare cu totul negre, ca niște pete mari de întunerec, altele aveau păreţii roşcați, ca blana unor capre, după cum lemnul de brad erà mai vechiu în zid, ori de mai pu-țină vreme. La început se zăriau rare, apoi tot mai dese, După vreo jumătate de ceas, caii por-niră la stânga pe-o cale îngustă presărată cu bolovani.

Indată, deoparte a drumului, se și începeà o uliță a Vălenilor. Patru case una lângă alta, toate din bârne de brad, una singură tencuită şi pe dinafară și văruită. Apoi drumul șerpuià iar printre fânațe, și după vreun sfert de ceas se iviau alte case înșirate la marginea drumu-lui. Ca în orice sat de munte casele din Văleni erau aruncate ca din praștie, unde și unde, și astfel satul erà foarle lung, resfirat pe vale în sus într-o depărtare de cinci-șașe kilometri încă. Pe lângă drum își rostogolià apele tulburi, al-burii, ca și când ar conține o mare cantitate de cretă topită, o vale largă și repede. Luncile din jurul drumului se tot strâmtau, strivite parcă de dealurile prăpăstioase, cari se tot apropiau, părând pe alocuri că închid orice trecere. Păduri mari de rad durmiau pe coastele lor.

De când apucară pe calea aceasta prost în-grijită, pe care căruța popii Murășanu hurducà necurmat, clericul Vasile auzi larma tipică a Vălenilor, acel „toc-toc, toc-toc-toc-toc”, împre-ună c-un huet ciudat, larma pe care o făceau „șteampunleˮ, piuăle de pisat piatră auriferă. Larma aceasta o prindeau pădurile, o repetau, și nu se prea puteà cunoaște de unde vine. Piuăle erau aşezate aproape de valea aceà al-burie a cărei apa groasă, tulbure, învârtià roțile, căzând din scocuri largi de brad, ca niște jilipuri mai mici. La fiecare piuă apa erà condusă din vale pe canale, la unele din depărtări destul de mari, ca să fie căderea apei puternică. Ro-țile aveau dimensiunile celor dela mori măi mici; sulul gros erà împănat cu măsele de lemn, cari rotindu-se, ridicau în fiecare clipă câte-uu maiu greu, din cele patru, șase, nouă ori douăspre-zece, în vreme ce în fiecare clipă lăsă câte unul să izbiască în piuă afundă căptușită cu blane tari, în care se vărsă piatra auriferă, sfărmată de ciocane. In paralelogramul acela, pe scocuri subțiri, se conduceau din jilipuri vine de apă. Fiecare maiu aveà țintuit în capătul inferior, c-un cerc de fier, câte-o uriașă măsea de cre-mene. Înaintea piuei terenul erà închis cu scân-duri groase. Troaca aceea în formă de paralelo-gram aveà câteva găuri, prin cari se scurgeà necurmat zeamà alburie, care apoi se închegăà, scurgându-se apa, în spațiul acela închis. Zeamă de-aceasta împroșcă iarăș de câteori izbiau în piuă măselele. In spațiul închis cirul tot creștea, se tot închegà, și sbiciuindu-se rămâneà un nisip foarte fin. Il prindeau pentrucă să-l spele, să-l aleagă din nou ca să nu 'ducă în vale firele de aur ce le mai ascundea. Il spălau pe petece de pănură, așezate anume într-un scoc aplecat, în care se conduceà o șuviță de apă din jilip ori din canal. Aurul cel mai mult rămâneă însă pe fundul piuei. De aci erà scos cu îngrijire și spălat apoi din nou, clătit mai bine zis, într ’un vas aproape triunghiular; tot așa se prindeau și lirele de aur, cari se opriau în pănurile din scoc. Se muiau într-un vas cu apă, se storceau bine, apoi, dupăce se așezà conținutul, apa din vas o vărsau pe încetul. Toată operația aceastà, destul de migăloasă, se bazà pe principiul, că ce-i mai greu se duce la fund, sau că rămâne înapoi, cum se ’ntâmplà în vasul cel triunghiu-lar, care n-are decât un nume străin. Pulberea de aur erà uscată apoi în tipsii la loc, ori erà prinsă cu mercur. De-aici încolo erà ușor: în Văleni erau destui cari schimbau numai decât aurul, dar nici fopitorile crariale nu erau de-parte.

Piuăle acestea făceau ziua-noaptea o larmă neîntreruptă. Mai ales unde casele erau mai a-lăturate și piuăle mai dese.

Clericul Murășanu cunoșteà bine acel „toc-toc”, și toată munca migăloasă a alegerii au-rului. Adevărat că tatăl său nu aveà piuă, dar totuș măcinase de multeori pe la alții, căci unele se puteau luà și cu chirie.

Vuelul acesta cunoscut nu-i plăcù, îl indis-puse, poate unde-i aduse iar aminte de baia „Ar-hanghelii”, ori poate pentrucă tatăl său nu avu-sese nici un câștig din toată ocupația asta, care îmbogățià pe mulți. Piuăle cari se auziau până acum nu se puteau zări, căci erau umbrite de arini deși, cari ccreștcau de zeci de ani pe țăr-murul văii.

Insă nu peste mult casele erau mai dese, deo-parte și de alta a drumului, și el putu să vadă sclipind în soarele primăverii spițele străluci-toare ale roților, auzi izbiturile ciocanelor cari mărunțiau piatra, văzù furnicând în toate păr-țile prin curți, pe.sub șoproane, bărbați, femei, copii, cu vestmintele murdărite de apa aceea glo-doasă, cu pălăriile pline de pete albe.

Pe drum întâlniră tot mai multe care încăr-cate cu piatră auri-feră. Boii trăgeau din greu în-lugurile lucii. Unii oameni începură să-i dce binețe clericului.

Erà pici o parte mai concentrată de sat; erà și un birt, care gemeà de lume, şi fierbeà de cân-tece de chiote. Caii mergeau la pas.

„O să vie vremi grele peste noi, domnişorˮ, zise sluga Ionotei, întorcându-şi capul peste umăr şi el cpdăroştea biciului sure birt. „In săptămâna patimilor nu se cade!

— Vir fi sosit acum dela baie, Ierotei, și vor fi flămânzi și setoși”, zise clericul.

— Nu, domnișorule, n-au sosit dela nici o baie. Pe ăștia pe toți i-am văzul petrecându-și aci și azi noapte, când am trecut cu căruța. De Joi dela amiazi își petrec. Ii știu eu sunt toți băieși dela „Arhanghelii”. Adică, zic și eu așa! Dar mai mult sunt hoți decât băieși, mai mult fură decât muncesc.

— Ii rămâne și notarului destul, bade Ierotei. Ori ți-e milă de dumnealui?

— Mi-e milă mie numai de sfânta dreptate. Ei, dacă muncesc, capătă bani, mulți bani, zise Ierolei.

In clipa asta în ușa birtului se ivi un om mij-lociu de stat uscat ca o scândură, îmbrăcat în pantaloni și fără vestă. Purtà o cămașe vărgată cu verde. De pe treapta din urmă părù că-l îm-pinge cineva, și se rostogoli de două ori, până ce în urmă reuși să-și țină echilibrul întins pe burtă, ca o broască.

„Asta e domnul „agheunt”, scriitorul din can-celarie, zise cu satisfacție Ierotei. A venit până pe-aici să adune zăloage pentru dare. E de două zile în crâșma asta.

— N-a ajuns în loc rău, zise clericul, privind cu desgust la cel care cercà în zadar să se ridice.

— Zic eu, că o să vină bălaia lui Dumnezeu pesle noi.

— Dă-le biciu, Ienotei, s-ajungem odată”, zise lepede Vasile, văzând că mulți se adunară în jurul celui căzut, și că unii privesc după căruță

Ienotei le dădù zadarnic biciu cailor, căci un bărbat voirnic alergà mâncând pământul în urma căruței, și-i ajunse îndată.

Omul se țineà de leasa căruțului, și pașià cu pași largi alăturea. Limba i se încurcà nu prea puteà spune nimic deslușit; Vasile, mai mult din privirile ochilor, înțelese ce voește. Il cuno-șteà pe Român, erà un fin de-al popii.

„Las bădie-Anton, altădată, accum nu, acum, sunt grăbit zise Vasile.

— Se po-po-poate! Un păhar. Nu-numai un pahar. Vin bun!” bâlbăi Românul.

Ajunseră lângă căruță alți trei, doi cu' câte-o-sticlă de-un litru de vin, unul cu o halbă de bere.

Erau toți beți-morți, dar se vedeà că se silesc și vorbiască cinstit, cât se poale de cinstit cu feciorul popii, pe care-l recunoscuseră a și ei de departe. Clericul fù scârbit de beția lor, de fețele-palide de nesomn, de ochii roșii, dar fù și mân-gâiat pentru dragostea ce voiau să-i arate. Luă halba de bere și o bău.

„Ș-un păhar de vin, zise cu silă unul.

— Nu mai pot. Vă rog acum să mă lăsați. Altădată bucuros”, zise Vasile.

Căruța apucă înainte; cei patru se prinseră de după cap, și începură să cânte:

Peste o jumătate de ceas Vasile Murășanu ajunse acasă.

IV.

Vălenii e un sat cu aproape două mii de su-flete, reslățit dealungul văii pe o întindere jde șapte kilometri. Strâmtorat între munți, pe va-lea îngustă nu se putea vedeà întreg nici de-pe munții din apropiere, căci valea cotià ne-cuimat, și la fiecare cotitură păreà că închide drumul îniainte. Pâlcuri de case cu învălișul de-șindrilă, se zăriau ici și colo. Înaintând pe vale, cerul se vedeà numai deasupra creștetului, ca o pânză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul erà mai larg numai în jurul bisericii. Aici se formase un fel de basen, un șes mai larg; co-borând pe două văi se întâlniau aici două parăiașe, Vălişoara și Pârâul caprei, două și-voaie subțiri de munte, cari însă aveau cădere destul de mare, ca sâ învârtă roțile dela piue. In jurul bisericii erau grămădite vreo patruzeci de case. Mulți dintre cei cari locuiau aici se numărau între Truntașii satului. Spre răsărit se deschidea zare mai largă, numai în fund, de-semnând o curbă uriașă, întunecată pe cer, se înălța muntele Vlădenilor, ca o enormă spinare încovoiată. Păduri bătrâne de fâg și brad îne-griau pe coastele lui. Erà aici punctul cel mai înalt din Văleni, aproape de o mie patru suie de metri. Primăvara, culmea muntelui împădu-rită cu fagi rămâneà neagră până târziu. Frunza erà încheiată aici abià la patru săptămâni după sf. Gheorghe. Spre apus și miazănoapte se gră-mădiau într-un lanț nesfârșit dealuri țepișe, cari spre vârf se rotunjiau, părând uriașe fun-duri de căldări. Spre miazăzi munții erau puțin mai departe, valea erà mai largă; aici erau fâna-țele Vălenilor.

Pe unele coaste, și mai aproape, și mai de-parte de sat, pădurile erau pustiite, numai tu-fișuri sărace se înălțau dintre marile grămezi de stânci sfărâmate. Coastele acestea erau aco-perite cu bucăți mari de piatră sură, gălbeniă, înegrită de vânturi și ploi, după cum erà scoasă; mai de mult sau mai de curând, din băi. Pe-alocuri grămezile de piatră păreau zidite c-o anumită simetrie. Căsuțe cât niște cuiburi se ză-riau unde și unde împrăștiate printre pietrile risipite, și,oameni furnicau pe sus ca niște pi-tici. Detunături înfundate se auziau în răstim-puri din măruntaele munților. Aceleași grămezi de piatră și aceeași muncitori se puteau întâlni aproape pe toate coastele din munții Vălenilor. Pe unele locuri ocnele erau mai rari, pe alocuri însă erau aproape una într-alta. Guri rotunde, negre, răsuflau mereu răcoarea umedă, pe care o trimeteau necurmat măruntaele întunecate ale pământului sfredelit. Dar cele mai multe ocne erau acoperite de brazi nu se puteau zări din sat. Altele iarăș erau departe, cale de-un ceas, de trei, dela biserică.

Pământul se lucrà în Văleni în măsură neîn-semnată. Locurile reci de munte abia produ-ceau grâu de primăvara1, ovăz. Porumb numai prin grădini sămănau oamenii.

Numai preotul și alte câteva familii purtau economie mai mare. In schimb fânațe erau destule, nutrețe se făceau minunate. Un fân ca strămătura și aromat. Câteo păreche de boi roșeați ieșià aproape din fiecare curte. Boi în-desați, dar iuți, ageri de picior, cu coarne mici ascuțite. Animalele acestea erau aproape veșnic în jug, iarna-vara. Piatră auriferă erà din belșug la băi și oamenii se siliau să nu aibă un strop de repaus piuăle.

Aproape nu erà casă, lângă care să nu fie piuă și grămezi mari de piatră mărunțită de ciocane. Șapte-opt săptămâni peste iarnă piuăle amuțiau înțepenite în sloiuri de ghiață. Când iernile erau însă mai domoale, odihna lor nu țineà mai mult de-o lună.

Locuitorii din Văleni erau aproape toți băicși. De vreo zece ani, de când erà aur destul în băi, ei se deprinseseră să cumpere cu bani gata până și zarzavaturile și puii de găină. Părăsind eco-nomia câmpului păreà că ș-au pierdut orice gust de-a ținea o grădină cu verdețuri, prăşi paseri pe lângă casă. Grăunțe făină, porc de Crăciun, miel de Paști, toate se cumpărau din piaţă. Şi n-a fost totdeauna aș. Mai demult, cu toată saracia pământului muntos, sătenii să-mănau grâu de primăvară, săcară, țineau vite, oi. Cei mai mulți, îndată ce se desprimăvărà ie-şiau la munte cu tot avutul; pe moșia lor aveau colibe, ocule. Pentru gunoi vitele pământul, fânaţele, şi tot adunau toamna în coșuri cât le erà destul pe-un an. Dar pe-atunci băile erau slabe. Abià se lucrà mai cu femeiu în patru. La celealalte mai mult scurmau, decât tăiau în stâncă.

De vreo zece ani însă aurul se ivi și într-o baie și nlr-alta, sătenii cercară în tot mai multe băi părăsite, și cu încetul economia fù dată ui-tării. Colibele, ocoalele de pe munte se dărăpă-nară, isbite de vânturi, putrezite de ploi, și aș-teptau să fie refăcute cine știe peste câți ani. Că le va veni iarăș vremea lor, spuneau mulţi bătrâni din sat, căci în Văleni se cam perândau aceste două epoci: a aurului și a economici. Mai fuseseră timpuri când băile erau îmbelșugate, de pildă când zidiră biserica, mare, frumoasă ca o mănăstire, și iar urmiară anii când trebuiau să-și dreagă plugurile. Aurul se ascundeà deodată băieșii îl căutau până ce măi aveau parale, apoi, când mai rămâneau numai cu casa, se apucau de economie. Erau, ce-i dreptul, destui cari ple-cau la băi străine, mai ales în timpurile mai nouă, dar mai de mult, spun bătrânii, că nici un băieș din Văleni, nu-și părăsià satul. Erau și de acela cari iarna munciau în băi, vara la economic.

De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. Niciodată mai înainte nu se găsise în băile din Văleni aur așa de mult ca acum. Cei mai mulți nici nu mai credeau că se va isprăvi vreodată. Cisme de lac la bărbați, năfrămi de mătasă la femei, erau lucruri de toate zilele în Văleni.

Aproape de biserică erà casa parohială, o casă pătrată, grea, bătrână, dar încă foarte bine con-servată. Înaintea ferestrelor erà grădiniță de flori, iar în dosul casei grădină largă pentru zarzavaturi. Preoteasa nu cumpărà nici un fir de morcov ori vreo căpățînă de ceapă. Popa credeà că astfel va da o pildă și femeilor din sat, cări părăsiseră cu totul grădinăritul. Dar femeile nu voiau să priceapă.

De cealaltă parte a bisericii, spre răsărit, cam o jumătate de kilometru dela curba parohială, se înălță o casă c-un cat, drăguță, cochetă, ca o vilă, zidită de curnâd. Aveà ferestre mari, cu geamuri largi, luminoase, cari din trei părți pri-viau dealurile împădurite. Erà locuința notaru-lui trecut la pensie, Iosif Rodean. In curtea lui largă piuăle băteau necurmat vara-iarna, căci erau închise bine, ferite de ger. Intre locuința lui și casa parohială, cam la jumătatea drumu-lui, erà primăria. Cele patru prăvălii de căpe-tenie din Văleni încă erau aici în apropierea celor trei case mai însemnate din sat. Dintre prăvălii, trei aveau și licență de crâșmărit.

Cum se apropiau Paștile, piuălc băteau asur-zitor pretutindenea. Bărbați, femei, copii, furni-cau în toate părțile, pe drum, prin curți, pe sub șoproane. Alegătorii de aur stăteau frânți de șale spălând, clătărind. Care încărcate cu piatră cârțăiau pe drum. Femei gătite că ele sărbătoare intrau în prăvălii, târguiau, râdeau mulțumite, fericite. ieșiau vesele cu traistele sau dăsagii plini. Erau femei voinice, cu mânilc și fețele albe, cai Ia doamne. Iile albe ca zăpada fluturau în vânt, luminau în lumina primăverii. Câte două, mai multe, se întâlniau, se opriau, povestiau spionându-și mereu îmbrăcămintea.

„Să grăbești, dragă, făina cea fină e pe is-prăvite.

— O, tu ai și copt colacii?

— Stafide? Stafide încă nu-s. Dar pe mâne aduce.

— Voi mai aveți de măcinat?

— Cât spui? Un front? Noi unul și jumătate.

— Tu te-ai spovedit? Uf! și popa ăsta!”

Acestea şi alte fânturi de conversații se pu-teau auzi la tot pasul, unde se întâlniau mai multe femei.

Pe cât erau ele de chichite, pe atât de înglo-dați erau baieșii cari se zăriau când pe-o uliță când pe alta, ori pe cărărușele dealurilor, ve-nind dela baie. Atât mai aveau de muncit: până în Joia măre la prânz. Apoi, până după sărbă-tori, munca contenià. Ei veniau înfrânți de greaua muncă, răspândind din hainele lor muiate, în-gălbenite, miros de pământ, un miros ce semănà a pucioasà, destul de înădușilor. Erau palizi, și abià apucau să intre într ’un birt, să răsufle. Birtașul le aduceà în grabă, salamă, slănină, brânză și bere. Nu postià nime în Văleni, doar în Vinerea Patimilor. Și munca lor erà grea dar, de când erà aur mult în băi, nici cei cari nu băiau nu mai voiau să știe ce-s posturile.

In aceste ultime zile dinaintea Paștilor, că-ruțele birlașilor aduceau mereu poveri mari dela oraș. Lăzi, butoaie de berc, chiar buți mari dev-in, se coborau în pivnițele adânci ale birturi-lor. Se bea în Văleni bere și vin de întâia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroși de vieața, dădeau banul fără să se uite la el.

Clericul Vasile Murășanu cunoșteà din anii trecuți fierberea aceasta necurmată din săptă-mâna Patimilor. Cum nu aveà astâmpăr să ră-mână în casă, se plimbà pe uliță, privià la piuăle neobosite, răspundeà la salutul plin de dra-goste al băieșilor. Intrà în vreo curte, la vreun fin de-al popii, urmărià alesul migălos al aurului, se aplecà și privià deaproape nisipul de aur.

„Să te facem părtaș și pe dumneata la vreo baie, domnișorule, îi ziceau unii.

— Noi n-avem noroc la aur, răspundeà cleri-cul zâmbind, în vreme ce nu-și puteà luà ochii dela pulberea fină, care gâdilă într-un mod atât de plăcut pe oricine o privește.

— Părintele nu vrea să ’nțeleagă! Dumnealui nu-i destul de statornic, tot trece dela o socie-tate la alta. Trebuie răbdare la astfel de câștig domnișorule”. Vasile Murășanu ieșà apoi din curte, treceà pe dinaintea birturilor, cari răs-pândeau necurmat o larmă închisă, înfundată. Vremea era mereu senina, călduță, muguirii cră-paseră şi se așteptau sărbători foarte frumoase; Clericul sorbià aerul plin de miresme, se simțià nefericit, numai la gândul că Elenuța nu mai sosià.

Dela surorile lui s-a informat cat ce-a ajuns acasă, și se încredințase că ’ntr-adevăr domni-șoara Elenuța Rodean petrecu iarna în Viena. Surorile îi povestiau cu un fel de mâhnire des-pre fericirea ce va simți-o fata notarului în o-rașul acela mare. Nu o vorbiră cu nici un cu-vânt de rău, dar Vasile simți din glasul lor cât regretă ele că nu-s așa de avute ca Elenuța. Lor le-a și trimis niște ilustrate cu palate prăpăs-tioase. Clericul ţinù numai decât să le vadă. Privi mult scrisul mărunt al fetei; inima-i băteà cu putere și deveni palid. Acum vedea pentru în-tâia oară litera măruntă a Elenuței, și deodată-i veni un gând ciudat: îi păreà că lui niciodată nu-i va scrie fetița asta, care spuneà vorbe așa de drăguțe surioarelor lui.

Când le înapoie cărțile poţtale, întrebă c-o voce schimbată pe sorioare:

„Voi ce ziceți de fata asta?

— Noi?

— Da.

— Atunci se vede că tu ai o părere despre Elenuța, râse fata cea mai mare, Anastasia.

— Se poate, zâmbi Vasile.

Dar sora cea mică, Mărioara, îţi puse repede degetele mari de la mâni în câteo ureche, şi începù să-şi legene domol palmele, zi-când în aceeaşi vreme:

„Măgarule, măgarule măgarule!”

Clericul se roși, nu știu ce să creadă si sfârşi prin a se mânià.

„Cu voi nu poate vorbi omul ceva serios. Cu tine Mărioaro, mai ales.

— Și e vorba de ceva foarte serios, iubite? în-trebă Mărioara, privindu-l ștrengărește din ne-mijlocită apropiere.

— Uf! tu ești nesuferită, zise Vasile respin-găndu-o

— Voiu fi, dar tu te gândești în zadar la E-lenuţa. Și deodată începù să se plimbe, legă-nându-se prin casă și cântând:

„Se vorbește că acum de sărbători se va lo-godi cu un advocat, zise Anastasia. Dar, — a-dause îndată, voind să-l mângăe — nu e sigur. Nu știe nime nici cum îl chiamă.

— De pe partea mea se poate logodi”, zise Vasile întunecat la față. El se sculă, își luă pă-lăria și ieși. De atunci nu mai vorbi cu nime despre d-șoana Rodean. Dar o așteptà în fiecare-clipă să sosiască. Poate deaceea nu puteà ră-mâneà mult într-un loc, ci se plimbà mereu agitat.

Acasă însă erà liniștit ca de obiceiu. Spuneà întâmplări din seminar, din oraș. Popa Mură-șanu erà toarte vesel. Isprăvise aproape cu spo-veditul, și fuseseră oameni cari îi cinstiră și câteun galben de zece coroane, ba țăranul frun-taș Vasile Cornean îi lăsă pe strană un galben de diouăzeci. Nici femeia cea mai săracă nu i-a dat mai puțin de o coroană pentru spovedit. Adunase parale frumoase, mai nădăjduia la săr-bători, la împărțitul Paștilor, și erà vesel cum nu-l văzuse Vasile de mult. Oricât am disprețul banul în ceasurile mari ale vieții, când sufletul nostru se înălță în sboruri negrăite, totuș el este cel ce ne dă de obiceiu siguranța zilei de azi și de mâne. Părintele Murășanu nu era lacom de averi, dar cu apropierea sărbătorilor avusese cheltueli deslule, haine, pălării la fete, la preo-teasă. Erau fetițele mari, puteà să le sosiască vreun oaspe cu intenții serioase. Astfel rămă-sese aproape fără un ban, până ce începură spovedirile. Acum se simțià iar în siguranță, erà vesel și veselia lui, ca a oricărui om bun de inimă, erà contagioasă....

N-aș aveà nimic de zis împotriva acestor bravi băieși, decât că sunt prea risipitoti, în-cepù într-o seară părintele Murășanu. ^Oameni pașnici, iubitori de ordine, caii ș.bn a cinsti pe toată lumea. „Oameni buni de inimă. Dar prea împrăștie aurul. De multeori îmi fac impresia că nu li-s destule amândouă mânile.

— Dar fără slăbiciunea asta a lor n-ai fi adunat nici tu atâția bani, zise preoteasa zâmbind.

— Dai la popă — dai la biserică! râse părin-tele. Asta încă nu i-ar putea sărăci vreodată. 0 spovedanie într-un an! Dar luxul cr s-a încuibat și mai ales petrecaniile astea turbate, iată ce mă pune pe gânduri! Mai ales ce fac de-o vreme încoace băieșii dela „Arhanghelii” e ne mai pomenit”.

Niciodată nu urî Vasile. cu atâta putere nu-mele acesta ca acum, auzindu-l din gura tatălui său. Numele acesta îl simți acum aproape ca pe-un dușman, ca pe o ființă vie, pe care o urește de moarte.

„Averea mare ticăloșește pe oameni, tată, zise cu vocea adâncă, ce tremură puțin. Ocna asta e un blăstăm pe sat”.

Popa îl privi cu mirare, ncpricepând mânia iui, pe care n-o mai puteà ascunde.

„Oh! te prea grăbești cu judecata, tinere, zise părintele, te prea grăbești!

— Nu mă grabesc, căci oamenii sunt lași, oamenii se 'nchină idolilor, oamenii sunt niște tică-loși, îndată ce îi copleșește belșugul.

— Nu toţi, nu toşi tinere, se grăbi să răspundă părintele. Care-i aplicat să cadă, - cade. Nu toţi! Sunt oameni foarte cinstiţi şi între avuţiˮ. Vasile nu mai răspunse. C-o mare cută între sprâncene se ridica dela masă şi ieşi în curte: „Toţi, toţi se ticăloşescˮ repetà mereu aproape cu vocea tare. In seara aceea simți cum i se cla-tină speranța în reușita planurilor sale. El în-dată se auzi numele „Arhanghelii” se gândi la logodna Elenuței, și fulgerător îi veni gândul; „Dar de va fi și ea lacomă de miăriri deșarte ca și surorile safe? O, așa va fi cu siguranță”, își răspunse într-acceaiș fulgerare de gând.

Noaptea abià ațipi, când tatăl s,ău veni să-l treziască. Erà Vineri noaptea spre Sâmbătă și trebuiau să meargă la biserică să facă slujba înmormântării, să încunjure biserica. Erà noap-tea prohodului lui Hristos.

Vasile se freca amețit la ochi. Capul îi vâjâià. Privi aiurit în jurul său, se trezi cu senzația că rătăcește într-o nesfârșită pustietate. In liniștea nopții auzi cântecul de metal al clopotelor, cân-tecul clar, plin de durere „vauu-vauu-vau”. Cle-ricul sări deodată din pat și privi mirat la tatăl său, care sta înaintea lui ca o statuă neagră, puternică, pe care flacăra luminiții de ceară, ți-nută de preot în mână, aruncà o lumina înfrântă.

„Vezi și le grăbește, Vasile, să-mi cânți în strană”, zise c-o voce înfiorată părintele Mură-șanu. Nu numai vocea lui erà schimbată la a-cest întâi ceas după miezul nopții ci și fața, privirile, ținuta, întreaga lui ființă erà alta. Clericul îl privi nedumerit, căci încă nu se tre-zise bine din visul adânc al somnului întâi, și-i părù că un străin, un om care așteaptă dela el ceva neobișnuit, îi stă înainte. Rămase cu mâ-nile în lungul trupului, ascultând vaetul undit-lător al clopotelor. Părintele Murășanu băgă de seamă că Vasile doarme pe jumătate, se apro-pie, îi puse mâna dreaptă pe umăr c-o nesfâr-șită gingășie, și-i zise:

„Imbracă-te. Azi înmormântăm pe Domnul”.

Cuvintele acestea le spuse c-un simțământ a-dânc, doi stropi i se iviră în priviri. Toată cre-dința tinereții, a bărbăției lui, păreà că s-a de-șteptat în sufletul său c-o intensitate neobișnuită. In liniştea nopţii, când ai lui durmiau cu toții în mângâierile somnului, acestui prieten mai mare, mai puternic al muritorilor decât oricare altul, preotul se simţi cutremarat la galsul clo-potelor. O căldură nespus de fină aproape ima-terială pornind dela inimă, îi umplù întreaga fii-nţă. Un singur gând aveà, un singur simţă-mânt: „Cât suntem noi de nemernici, Doatone, suntem noi de nemernici!” Acest oftat îl venià necontenit. Voià să zică: „Cât m-am depărtat de tine Doamne în anii vieții mele! Cum nu m-am gândit la tine, cât mi-a fost de puțină credința! Cum le-am uitat. Ii păreà că undeva foarte a-proape, deasupra sa, în jurul său, e însuși Dum-nezeu de față, și simțià cum i se topește întreaga, ființă în căldura aceea nespus de fină ce-l inundà.

Ceeace observă Vasile nu erà o părere, erà adevărat. Înaintea lui nu mai stăteà chipul de toate zilele al tatălui său, ci alt om, cu mult mai depărtat de mizeriile pământului, chipul de apostol pe care aproape toți oamenii îl îmbracă în unele clipe ale vieții.

„Indată, numai decât sunt gata, tată”, zise cutremurat Vasile, simțind căldura binecuvân-tatei mâni părinteşti cum i se strecoară de pe umăr în trupul întreg.

„Dar vezi să-mi cânți frumos ne prodobie, să nu-mi scurtezo, cum v-aţi îndătinat voi tinerii. Să cântaţi toate stihurile.

— Da, tată, n-o să lăsăm nimic afarăˮ, ră-punse însuflețit Vasile. Agitaţia, care stăpânià sufletul popii, păreà că trecuse şi 'ntr-al lui. Im-brăcându-se la repezeală îşi ziceà: „Ce prostie să mă tulbur pentru o ocnă, pentru o fată! Ce nimicuri sunt toate acestea înaintea Celui veşnic care aşteaptă să-i slujim Luiˮ. Nu pricepuse nici-când așa de bine, nu văzuse aşa de clar ca acum adevărul învăţăturilor cari i se propuneau în seminar. Cât i se părură de reci de multeori şi cât de calde, cât de înalte le vedeà acuma!

Avuse suferințe cumplite de câteva zile gân-dindu-se că Eleiiuța se va logodi la Paști, dar mai ales convîngându-se ca și ea e tot așa iubi-toare de deșertăciunile măririi lumești ca și su-rorile sale; răni adânci îi sfredeliau ființa lui întreagă. Și iată acum, la gândul că în noaptea ăsta va sluji lui Dumnezeu, cum sau închis toate ranele acelea, cum începe să se gândiască cu multă bunăvoință chiar la Elenuța! Incepù s-o disprețuiască și iată acum o voce lăuntrică îi spuneà: Și ca e a lui Dumnezeu ca și tine. Pentruce o disprețuești? Dacă tu poți să ai gân-duri bune, ea nu va puteà?

Clopotul chemà mereu cu vaere prelungi, so-nore. Protul deschise încet ușa, să nu treziască pe nimeni. Cântecul se auzià acum și mai clar și mai curat. Eșiră amândoi în curte, fără să mai vorbiască. Pe drum se auziau voci încete, cari aveau un fel de foșnet. Creștinii veniau la prohodul Domnului. Aerul erà răcoros, foarte subțire. Ca într-o ceață abia zărită clipiau ste-lele în înălțimi. Pădurile de brazi păreau că se leagănă în îritunerec și însăși ele dau acel vaer cu undulări prelungi, pe care-l prindeau dela clopote. Ferestrele turnului erau luminate: se vedeau înlăuntru jumătăți de oameni, trun-chiuri negre, cari făceau cu brațele mișcări ne-înțelese; erà clopotarul și alți doi creștini.

Cu luminița de ceară în mână, preotul Mură-șanu intră în curtea, bisericii, îi lumină și lui Vasile să nu se împiedece de pragul înalt, apoi, zicând mereu: „bună dimineața! bună dimineața” trecu printre pâlcurile de bărbați, de femei, cari așteptau să intre părintele.

In ușa bisericii stinse luminiță. Făcù o închină-ciune adâncă, cum nu aveà datina să facă decât foarte rar, la slujbele de seară ori de noaptea, ziua aproape niciodată, și intră în biserică. Ca-tapiteasma strălucià în lumină, icoanele sfinți-lor, în patru șire, păreau că așteaptă. Întreaga biserică erà învăluită în lumina aceea mistică pe care o poţi vedeà numai noaptea, când ard într-o linişte adâncă zecile de lumânări de ceară.

Diacul se ridică din strana dreaptă, își în-clină ușor capul cărunt, și începù să frunză-iască prin cartea groasă, ale cărei foi erau pătate cu picături de ceară. Preotul intră altar, Vasile în strană lângă diac. Slujba pro-hodului începù, cu stihirile și cântările acelea, cari păreau necurmate strigăte de duieie su-praomenească. pline de-o desnădejde sfântă, o desnădejde liniștitoare.

Vasile, aplecat asupra cărţii vechi, începù troparul: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând prea curat trupul Tăuˮ. Avea o voce de tenor, care i se supuneà uimitor, un tenor puternic și totuș dulce, care făceà totdeauna să scape vreun oftat din pieptul bărbaților și lacrimi din ochii femeilor, când cântà în biserică. Dar în noaptea asta erà parcă nouă intonația cuvintelor. Apăsă prelung pe câteun cuvânt de durere, vocea lui vibrà parcă lăcrămând, accentuà cu duioșie, cu dulceață, cuvintele prin cari Dumnezeu Tatăl mangăià pe Dumnezeu Fiul, prin glasul proro-cilor; treceà cu ușurință, ca într-o povestire peste frazele cu mai puțină imprtanță. Diacul bătrân de lângă îl ascultà totdeauna cu multă dragoste; dar în noaptea asta îl privià, ca și ar fi lângă el un arhanghel, și de câteori trebuia să înceapă el stihul alternativ, încurca întâi câtevà cuvinte neînţelese, cu vocea nazală, până se alfà şirul unde trebuià să în-ceapă, pe care de cele mai multe ori i-l arâtà clericul.

Bărbaţi, femei, intrau mereu în biserică, cu pasul acela tăcut, cu sfiala cu care intră om noaptea într-o biserică. Dar băieşii din Vă-leni erau cu totul deosebiţi în privire, în pur-tare, în ublet, când intrau în biserică, de alţi ţărani. Afară de cei vanitoşi și superficiali, cari trăesc numai la suprafață, orice om parcă își împrumută altă fizionomie când intră în bise-rică. Poate fără să ne dăm seama, sufletul nostru simte deosebirea dintre biserică și alte casc. Dar băieșii din Văleni intrau în biserică cu privirile acelea neclintite, cu seriozitatea aceea adâncă și cu paloarea deosebită cu care intrau și în gurile adânci ale ocnelor de aur. Simțiau parcă pre-zenta aceleiaș puteri: și în cjipa când să se coboare în măruntaele pământului, și când in-trau în mândra dor biserică. Veniau mereu, se strecurau încet, pe, neobservatej ca și când Jar fi fost niște umbre. Își ocupau locurile și ră-mâneau heclinliți. Un nou venit aproape totdeauna atrage curiozitatea cel puțin a celor din jurul său. Dar în biserica din Văleni, în naia bărbaților, nime nu se clintià, după ce-și ocupà odată locul.

Erau bărbați de statură mijlocie, cu bărbile rase, cu mustața rătezată scurt, cu capetele tunse. Nu erau grași între ei, erau mai mult uscățivi, bruneți, cu privirile fixe. Purtau mă-necări albe de bumbac, cămașă cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare la cari tot pieptul nu erà decât o enormă floare ciudată, întortochiată, cusută tot cu negru. Purtau cei mai mulți cisme. Mulțimea din naia bisericei erà tot mai deasă, și în curând nu se puteà deosebi decât o mare de capete, mai ales de frunți.

In tinda femeilor înghesuiala erà și mai mare. Multe ascultau slujba dela ușa bisericii, dela fe-restre. Intre femei nu se puteà vedeà aceeaș li-niște, aceeaș neclintire, care stăpânià în naia bi-sericii, între bărbați. Ele se mai spionau din când în când cu privirile, se mai înghipldeau chiar, cercând fiecare să ajungă mai înainte ori într-un loc mai bun. Printre năfrămile scumpe se zăriau și capete descoperite, pletele fetelor tinere.

Slujba se desfășurà domol și dureros. In răs-timpuri depărtate, părintele Murașanu cella ce-tenii scurte din altar, cărora le răspundea c-un „Doamne miluește-ne” ori „Amin”, diacul. Apoi troparele prohodului începeau să curgă iarăș. Erà o poezie adâncă, mai mult: erà o epopee de durere, de credință și speranță înfloritoare în cântările acelea.

Creștinii ascultau cu o evlavie mai mult decât obișnuită. Poate nici nu erà evlavie, ci o flu-turare în depărtări a gândului și a simțirii. Poale unde cântările acestea răsunau numai o-dată pe an în biserică, făceau o impresie atât de adâncă, părând totdeauna nouă.

Un vuet surd se ridică în biserică la Doxolo-gic, când patru băieși bătrâni desprinseră pra-porii din scoabele de fier. Se începeà procesiu-nea, încunjunarca bisericii. Pe lângă luminările cari ardeau în biserică, răsări deodată o steluță, undeva în tinda muierilor. Aproape în acelaș timp o flăcăruie albă, puțină, se ivi și între bărbați. Apoi, în clipele următoare, flăcările a-cestea se înmulțiră, se îndesară ca o ploaie de lumini, luminând chipurile creștinilor. Oamenii începură să iasă câte doi, câte patru.

Clopotele începură să răspândiască iar în li-niștea nopții undulările pline de vaier. Dar acel „vauu-vauu” vibrator de mai înainte era strătăiat acum de glasuri deosebite. Unele făceau: uî, uî, uî, altele repede tang-ting-tang, tang-ting-tang. Pădurile păreau acum ca nu mai știu ce glasuri sp prindă şi le amestecau cu toate într-un răsunet prelung, îndepărtat.

În jurul biseriii porni încet convoiul.Dar oamenii erau atât de mulţi, încât, de la început erà încunjurată de o ploaie de luminiţe întragă biserică. De departe păreà că flăcările acelea albe, lungurețe, svelte, au căzut ca o ploaie din cer şi au rămas cu toatele suspendate în aer la aceeaş înălțime dela pământ. Preotul se oprià pe rând la răsărit, miază-zi, miază-noapte și a-pus și cetià din Evangheliile patimilor. Glasul lui se auzià departe în liniștea nopții.

Diacul, ajutat de cântăreți, repetà mereu „Sfin-te Dumnezeule” pe glas de îngropăciune. Va-sile nu mai cântà. Mergeà cu capul plecat, cu luminița de ceară în mână. Erà o liniște de vânt desăvârșită. Clericul erà cu totul pătruns de misterul nopții acesteia, și nici nu băgă de seamă că un băieș, trecând pe lângă el, îi stinsese cu mâneca albă luminița. Imbulzeala erà foarte mare.

„Poftește ș-o aprinde dela mine”, zise o voce dulce, argintie, lângă el.

Clericul privi la dreapta și văzù uimit pe dom-nișoara Elenuța. Ea erà ascunsă aproape cu totul într-un palton lung. Dar luminița, pe care o țineà în mână, îi luminà fața gingașe, senină, albă, îi luminà mai ales ochii cari ardeau întune-cați sub sprâncenele dese. Nici nu crezù întâi că-i Elenuța, după cum mai înainte abia recu-noscù pe la tătăl său.

„Te rog aprinde-ți luminița, s-a stins”, zise din nou c-o voce cântătoare fata, mergând ală-turea de el.

Clericul fù atât de mișcat, încât nu știà ce să facă, nu știà cum să-și aprindă luminița.

Elenuța i-o luă, i-o aprinse la luminița ei, și i-o dădu.

— Dumneata... dumneata”, începù să bâlbăe Vasile, dar foarte încet, așa că numai el se auzià.

— „Grijește că iar ți-o sting”, zise fata, văzând că Vasile n-are nici grije de lumânare.

— Dumlneata ești acasă?” reuși să întrebe cle-ricul.

— Dă. Am sosit Joi seara. Erați chiar spre sfâr-șite cu slujba în biserică”, răspunse fata, care nu se mai depărtă de lângă Vasile, ci mergeà a-lăturea de el.'

— Nu v-am văzut. Da, nu v-am văzutˮ, zise iar cericul oftând din adânc. Fata îl privi o clipă în reflexul lumânării de ceară. Erà foarte pa-lid dar mai frumoos ca oricând.

— Nu m-ai putut vedeà, zise fata. Ieri, toată ziua, n-am ieșit din casă, m-am simţit foarte obosită”. Tăcù își drese cu mâna stangă o cută la haină, ori fost mai mult o mișcare instinctivă, cum au toate femeile când simțesc ceva deosebit ce nu pot spune, ori când așteaptă ca altul să continue firul conversației. Dar clericul nu ziceà nimic. O privii cu ochii mari, întrebători, o privià necontenit.

„La înmormântare am ținut să viu nesmintit. Toți s-au împotrivit, dar mie îmi place. Slujba asta de noaptea a lăsat totdeaunà o impresie à-dâncă asupra mea, zise Elenuța. Apoi”, adause îndată c-o voce schimbată, mai joasă, mai tre-murătoiare „dumneata ai cântat așa de frumos, așa de frumosˮ.

Vasile nu-i răspunse, ci o privi numai cu à-ceeaș privire fixă, arzătoare, de somnambul.

Părintele Murășanu se opri și ceti ceai din urmă Evanghelie. O parte din oameni mai in-trară în biserică, alții se grăbiau spre poarta din curtea bisericii. Începea să se reverse de ziuă

— La revedere, d-le Murăşanuˮ, zise Elenuţa, voind şi ea să plece

— La revedere, domnişoarăˮ, zise cu o voce stinsă clericul

— Rămâi mult acasă? îl întrebă din nou.

— Până în Dumineca Tomii, domnișoară.

— Eu de acum am isprăvit cu şcoalaˮ, zise fata şi mai rămase, ca şi când ar aşteptà cevà.

Dar clericul nu-i putù spune decât un prelung „Aşaaa?ˮ

Fata se priedù în mulţime, Vasile Murăşanu intră în bisericp, unde slujba se continup cu u-trenia şi liturgia, până când afară se făcù ziuă albă.

V.

De când preoțià părintele Murășanu în Văleni, nici într-un an nu i-a rămas biserica plină de credincioși în Sâmbăta Paștilor, până la sfâr-șitul liturgici. A treia parte din creștinii cari înconjurară biserica mai intrară și acum, dar, cu cât se luminà afară, tot mai mulți se strecurau pe ușe. Când se cântà priceasna abià mai erau în biserică vreo, douăzeci de bărbați și câteva femei, cari aveau să se împărlășiască. Ceilalți ie-șiră zoriți, apucară veseli, sprinteni, pe drumul cătră orășelul din apropiere. In Sâmbăta, Paști-lor erà aici o piață foarte bine cercetată. Câr-duri întregi de miei, aduceau țăranii din satele vecine; găini, rațe, pui, cârăiau, găgăiau, chiu-nau cu picioarele legate, pe două uliți largi, de amândouă părțile. Orășencelc se grăbiaiu să cum-pere cât se poale de dimineață în Sâmbăta marje, până nu începeau să sosiască băieșii din Văl-eni și din alte dbuă sate cu ocne de aur. Oa-menii aceștia nu prea obișnuiau să se târguie: dădeau banii c-un fel de satisfacție, c-un fel de fală, și numai decât ridicau prețul tuturor ar-ticolelor de vânzare.

In Sâmbăta Paștilor din anul acesta drumul îngust, pietros, care ducea din Văleni în orășelul vecin, erà plin de bărbați și de femei în hainie de sărbătoare. Ziua erà senină, și în lumina soa-relui mânccările bărbaților, iile femeilor, păreau de zăpadă. Șiragul alb unduia pe drum, în răs-timpuri se feriă de-oparte, lăsând să treacă vreo trăsură sbârnăitoare. Cei mai mulți mergeau pe jos, căci ajungeau într-un ceas. Erà aproape numai o plimbare până la oraș. Apoi soarele sbicise bine drumul, cărările de munte, și erau poteci pe cari se puteà ajunge și într-o jumătate de ceas.

Bărbații purtau pălării mici, rotunde încun-jurate de șinoare galbene, din fire aurite, cari păreau un șarpe subțire de aur încolocăcit de trei ori în jurul pălăriei negre. Cișmele lăcuite străluciau ca niște dungi de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau lungi şi grele năfrămi, de mătase cele mai multe ghete cu tocuri înalte ca și doamnele dela oraș. Printre ele sezăriau,unde și unde, pletele castanii ori negre ale fetelor. Feciori mergeau câte doi, câte patru, prinși de după cap, cântând domol ori poves-tind veseli. In răstimpuri se opriau pe câteva clipe grupuri mici, povesteau aprinși, gesticu-lând nervos ca și când ar vrea să se convingă unii pe alții despre un lucru foarte important.

Abià când soarele erà sus, începură să se îm-puțineze oamenii pe drum. Cei mai mulți ajun-seră în piață, spre marea bucurie a vânzătorilor. Vreo douăzeci de băieși din Văleni înconjurară un cârd de miei.

„Ce cereți pe ei? întrebă unul pe țăranii cari stăteau răzimați pe bâte.

— Pe toți? făcu uimit un țăran roșcovan, înalt și puternic, cu mustața stufoasă.

— Pe toți!

— Două, sute de zloți, răspunse roșcovanul.

— Sunt ai dumitale? întrebă altul dintre băieși.

— Ai mei și alor doi tovarăși

— Câți mie sunt?

— Cincizeci. Patru zloci mielul. Nu-s scumpi. Sunt graşi şi tineri.

Băieşuş care vorbi mai întâiu privi o clipă la ceilalţi, scoase apoi o pungă şi numără mus-tăciosului cele două sute.

„Fure-ai tu al dracului, petre, zise alt băieş satisfăcut, mândru parcă.

—Ce mai alegăm atâza? Noi suntem aici douăzeci, cinti ortaci aflăm îndată şi ne vine şa fiecare doi miei, adecă opt zloţi. N-am făcut bine?ˮ întrebă acela isprăvind cu număratul.

— Aşa pute, să ne odihnim într-o berărie, undeva, zise alt băieş. Mie nu-mi place să cumpăr nimicˮ.

Cei mai mulți porniră spre berăria din apro-piere.

„Nu rămânem mult, să nu să încingă cumva vreun chef să ne-apuce Paștile aici”, zise unul intrând.

— Ţi-e frică de popa, ți-e frică de spovadă!” râseră ceilalți. „Trebuie că te-a pus la greu ca-non părintele”.

In birtul în care intrară nu erau cei dintâi. Erau numai ceasurile zece, dar sala erà plină de consumatori, de larmă, de nori de fum. Erau a-proape numai bărbați pân’ acum. Femeile aveau mai multe de cumpărat. Ele umpleau prăvăliile, șelrele din piață, alegeau mereu, cumpărau, pa-chetașele se grămădiau tot mai multe în traiste sau desagi.

Calfele, stăpânii din prăvălii, ucenicii chiar, deosebiau numai decât prin mulțime pe femeile, pe felele, din Văleni, le poftiau înainte, vorbiau cu ele surizând, închinându-se la fiecare clipă înaintea lor, ca și când ar fi doamne de frunte din oraș. Zâmbetele, vorbele lor pline de mă-guliri nu-și greșiau ținta: femeile din Văleni ale-geau lucrurile cele mai scumpe, le plătiau fără nici o încercare de-a mai scărițà din preț. Cele mai multe umblam cu banii fără nici o sfială, ca și bărbații lor, altele, cari ajunseseră de mai pu-țină vreme la creangă verde, desfăceau biletele de zece, de douăzeci, mai mari chiar, c-un fel de teamă, de sfială. Pe fețele lor însă, îndată ce dădeau banul, se întipăriă un zâmbet de covâr-șitoare satisfacție: știau că vor aveà deacum scumpeturi deacelaș preț cu celelalte femei din sat. Calfele, stăpânii prăvăliilor, le petreceau cu vorbe măgulitoare pe cele ce ieșiau cu târgașul, pe unele le petreceau chiar până la ușe, făcându-le loc prin mulțime. Chiar și ucenicii nu uitau să le zică:

„Sărbători fericite, poftimˮ.

Multe femei şi fete târguiau pe la şetrele din piaţă. Slovacii, care poartă negoţul acesta am-bulant prin Ardeal, desfăceau vrafuri întrego de stofe, de pânză de in, de năfrămi, de ciorapi cu cea mai mare grabă înaintea femeilor și fete-lor din Văleni. In răstimpuri strigau la alte femei sătence, cari se îmbulzeau de dinapoi:

„Ce poftești dumneata?ˮ.

Femeia arătà cu mâna o cârpă de bumbac ori altceva, dar neguțătorul nu o mai lua in seamă, ci continuà să laude mai departe cali-tatea articolelor pe cari le pipăiau femeile din Văleni.

Pe una din cele două străzi, unde chiunau puii și gâgăiau rațele, se născu deodată o mare învălmășeală. Oamenii alergau tot mai mulți spre o cotitură a uliții unde mulțimea erà grămădită.

Doi sergenți de stradă grăbiră să facă ordine și abià putură să descacre două femei. Erà o țărancă din Văleni și soția unui birtaș de aici. In vaietul pieții abià se puteà desluși cceace strigau deodată aceste două femei înverșunate.

Birtășița aveà lipsă, de multe părechi de pui de sărbători, cumpărase de dimineață, dar ace-lora trebuise să le taie gâtul îndată. Aveà mulţi. Veni, în fugă, să cumpere alții. Chiar dădu pe cateo păreche câte un zlot și treizeci voià sp cumpere treizeci de părechi de pui. Se mai cirovăià cu ţărăncele ăentru cinci bani la pereche. Atunci din mulţimea care privià de des-prinse o femeie uscăţivă, brunetă, trecù înaintea crâşmăriţei. şi zise privind ţărancele şi dân-du-le îndatăarvună:

„I-am cumărat eu pe toţi, cu doi zloţi pe-rechea”.

Crâşmăriţa îi zise veninoasă:

„Ce să faci dumneata cu atâţia pui?”

— Treaba mea! răspunse femeia. O să trimit îndată după ei”, adause apoi privind spre ţă-rance și voi să plece. Dar orășanca se învineți ca pruna.

„Se vede că ești o proastă de pe sate. Svârli banii numai de fală.

— Am de unde, răspunse cu liniște femeia.

— Ai în oraș, dar acasă mănânci mălaiu, mă-nânci mălaiu și ceapă și-ți pute casa”, șueră ca o furie birtășița. „Lasă-mi puii”, adause făcând un pas spre ea. Dar femeia începù să numere liniștită banii.

„Acum i-am cumpărat. Ce te-ai scumpit pen-tru cinci bani?”

In clipa asta birtășița, văzând că-i scapă din mână cele treizeci de perechi pe cari le puteà cumpărà destul de ieftin, dacă nu se certà pen-tru cei cinci bani, se repezi la femeie, îi îm-plântă manile în păr, risipindu-i banii.

Deaici, larma și mulțimea curioșilor. Birtă-șița erà mai voluminoasă, mai puternică, își a-rătă cu patimă superioritatea musculară, dar ţă-ranca reușise s-o sgârie adânc pe amândoi obraji.

Cei doi sergenți, după ce cercetară cazul, voiră să-i fie de folos birtășiței, care îi ospătase de multe ori.

„Lasă-i dumneaei jumătate din pui, zise unul.

— Acum nu-i mai las, Doamne ferește. Asta-i țigancă, nu doamnă”, răspunse femeia, dregân-du-și hainele.

Doamna cea voluminoasă începù să țipe din nou:

Nimeni nu mai poate trăi de voi. golanelor! Zvârliți banii, ne scumpiți toate celea. Nu mai e de trăit în orașul ăsta!”

Cel alt sergent se apropie de proprietarele ari-patelor.

„Dați-i dumniaei jumătate”, le zise.

„Vai, Doamne sfinte, dar mai sunt pui nu numai la noi. Aștia-s cumpărați acum”, zise una.

Celelalte tăceau, dar din fețe li se puteà ceti că nu vor vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci când căpătară doi.

In celea din urmă crâșmăriță se îndepărtă cu sergenții, înjurând mereu. Erà roșie acum de mânie şi de operațiile musculare, ca o sfeclă.

In piață erà fierbere mare, chiar și când se a-propià ceasul prânzului. Dar birturile erau tot mai pline, gemeau de oameni. Intrau acum și femei, cercetau mesele la cari erau bărbații lor și se apropiau de ele.

Chelnerii le aduceau numai decât paharele cu bere încununate de spumă albă și groasă.

Tarafuri de lăutari cântau în toate crâșmele.

La „Ursul negru” trăseseră băieșii cei mai fruntași din Văleni, unii societari la „Arhan-ghelii”, alții la „Brezești” și la „Gura Văiiˮ. Erà birtul cel mai de seamă din oraș, un fel de hotel. Taraful de lăutari cel mai vestit cântà aici.

Dintre societarii dela „Arhanghelii” erau aici Vasile Cornean, Ionuț Ungurean și Gheorghe Pruncul. Povesteau, cu halbele înainte, în frun-tea mesei. — Toți trei erau aproape de aceeași vârstă — la patruzeci și șase-șapte de ani, dar după înfățișare părea că-i despart cu mult mai mulți ani. Vasile Cornean, cum ședeà la masă erà cu un cap mai înalt decât ceilalți doi. Erà brunet, c-o mustaşă, groasă, neagră, ou obrajii palizi, cu nişte ochi vioi, ageri cari nu aveau stâmpăr nici o clipă. Aveà o gură largă, sen-zuală. Nici un fir alb nu-i erà presarat pân-acum în părul ca tăciuneşe. Ionuţ Ungurean, purtà o burtă cât un butoiaş, obrajii îi erau mari, sloboziţi puţin. Purtà mustaţa rătezată scurt, dar el erà jumătate cărunt. Ochii lui erau mici, găl-benii, şi păreà că înoată mereu în ceva unsuros în ceva călduţ şi plăcut.

Cel mai mic, care în toată clipa făceà im-presia că pândeşte ceva, erà Gheorghe Pruncul, un omuleţ cu orajii supţi, brăzdaţi, cu ochii bulbucați ca la iepuri, c-o frunte palidă și în-crețită.

Societarii dela „Arhanghelii” ședeau în frun-tea mesei. Dupăce povestiră cu capetele plecate un lung răstimp, începură să vorbiască tare; cei doi dintâi când râdeau își lăsau capelele pe spate. Pruncul zâmbià numai, și zâmbetul lui îi în-mulțiau pârâiașele de pe obraz.

„Prânziți la noi, nu-l așa, domnilor?” îi în-trebă birlașul zâmbindu-le.

— Vai, vai! făcù Ungurean, ce-ai stat să ne întrebi.

— Friptură de miel tocană de pui avem, un iepuraș, ce-ți polli dumneavoastră”, zise bir-tașul.

Societarul cel gras dela „Arhanghelii” se grăbi să iee iarăș cuvântul.

„Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru domnul Cornean! Porții mari, frate, din toate trei, ca flămânzim ca lupii în iernile grele. Să le vedem!”

Crâșmarul porni repedee.

„Stai, strigă Cornean. Vin de ăla mai este?

— Mai este, cum să nu!

— De care am băut acum două săptămâni?

— Este, este”, răspunse crâșmarul alergând.

Vorbiau tare, căci taraful de lăutari cânta; pe la mese oamenii se aprinseseră de băutură.

„Azi putea lipsi Lăiță”, zise Ghe-orghe Pruncul. „In Sâmbăta Paștilor ar puteà și el să ne dee pace.

— Ba lasă-l frate, lasă-l să cânte, răspunse Ungurean. Cine poate beà cumsecade făr o „horă”, făr’ o „țarină’’?

— Nici n-am venit noi azi să bem' aici. Mâine luăm Paștile doar”, spuse c-o voce înceată Pruncul.

— Acum tu nu vei bea, dacă n-ai portă! Tu te-ai spovedit! Mi-a spus nevasta că te-ai spo-vedit”, zise înflăcărat băiieșul cel gros.

— Adevărat?” întrebă Vasile Cornean.

— Ei astea-s lucruri cari nu se întreabă și nu se spun” răspunse Pruncul. Li se servi prânzul şi ei începură să mănânce cu poftă de lup. Ochii lui Ungurean priviau cu aceeași lăcomie mancă-rile cu care te înghițià gâtlejul.

Conducătorul tarafului, Lăiță, se apropie în-cet, zâmbind, de cei trei societari dela „Arhan-ghelii”. Se opri la spatele lui Cornean și îndată se auzi un dulce „pic-pic-ipic”.

Cei trei băieși își ridicară capetele.

—Astăzi nu, Lăiță dragă, astăzi nu facem chef”, zise Cornean scoțând un portofel mare, negru, din haină. „Dar iată să ai și tu de sărbători!” adause dându-i o hârtie de-o sută.

— Numai o țarină!” zâmbi țiganul, vârând suta în buzunar. Nu păreà surprins de cinstea aceea.

—Lasă-l frate, dacă-i ăsta meșteșugul” zise Un-gurean. „Nu s-a face gaură-n cer pentr-o zicală.

— Astăzi nu, Lăiță, s-ar încinge un chef ș-ar fi păcat”, zise iar Cornean. Lăiță le pofti săr-bători fericite,, se închină și voi să plece.

— Stai, sărace, stai să te cinstesc și eu” zise cu gura, plină Ungurean, și-i dădù o hârtie do cincizeci.

Fără nici o impresie deosebită, țiganul luă și hârtia asta și-o vârî lângă cealaltă.

— A doua zi de Paşti eşi la noi, nu-i aşa?ʺîn-trebă Cornean

— La dumneavoastră, să trăiţiʺ, răspunse Lăi-ţă, depărtându-se.

În vremea aceea Prumcul tot căutà, du nu aflà nici un ban mărunt. Avù un uşor zâmbet, când ţiganul se duse în sgfârşit.

Ei băură o pereche, băură trei, băură şase, în larma care creşteà necontenit, până ce în urmă veniră slugile să le spună că sunt prinşi caii. Cei trei vorbiau de mult acum iarăş despre „Arhanghelii”.

„O să mai ţină un an”, zise Cornean.

— Un an? și zece! Măi, de-acolo să știi tu că aurul nu se mai gală”, spuse Ungurean cu silă, căci limba i se împiedeca mereu.

— Da. L-am văzut și eu alaltăeri! E o vană foarte puternică. O să vedem!” șopti Gheorghe Pruncul.

— Să trăiască dar „Arhanghelii”, frațilorˮ, zise rldicându-se și închinând Vasile Cornean.

— Pe domnul notar nu l-am văzut azi” bâl-băi Ungurean ridicându-se.,,N-o fi venit oare”?

— Știi că dumnealui vine de obiceiu după prânz”, răspunse Gheorghe Pruncul.

Cei trei ieșiră. Mulți se gătiau acum de ducă. Erau ceasurile trei după amiazi. Fum greu plutià în sală, capetele de țigări umpleau podeala, stri-vite, împrăștiind un miros greu. Pe la mese mai rămaseră destui, cari cântau, ținându-se pe după cap. Lăutarii își puseseră ochii pe patru ficiori cari băiau la „Arhanghelii”, aceștia băuseră foar-te mult și se vede că nici gând n-au să meargă acașă.

Piața erà aproape deșartă, oamenii se împră-știaseră, unii zăboviau încă în birturi, dar cei mai mulți plecară spre casă. Pe drum se puteau vedea destui cari se împiedecau și se clătinau mereu. Se reîntorceau în grupuri mai mari a-cum, vorbiau aprinși, și cei mai mulți își bă-nuiră că nu veniseră cu căruța, ori prîviau cu ciudă în urma acelor cari își luaseră trăsuri din oraș, și cu femeile, cu fetele, ori cu vreun prie-ten, treceau în goana cailor pe lângă ei.

Deodată pâlcurile de oameni începură să se feriască repede deoparte, și ici și colo. Înainte alergau spre ei doi cai negri, cu găturile încor-date, sforăind pe nări.

„E notarul, domnul Rodean!” ziceau băieșii.

Ca ’ntr-o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oamenilor, cari salutau cu pălăriile în mână.

„Noroc! Noroc! Noroc!” le strigà c-o voce aspră uriașul răsturnat în trăsură. Nu-și ridicà nici brațul enorm care odihnii pe genunchi, nici nu făceà vreun semn din capu-i întunecat care-i da p înfățișare de zimbru. Umpleà aproape în-treg scaunul de dinapoi al trăsurii. Vis-à-vis pe scaunul de dinainte, ședeau doi tineri. Aceia ridicau pălăriile pentru notarul Rodean.

Merge curat ca prorocul Ilie’, ziceau unii dintre băieșii pe lângă cari sfărâià trăsura.

— Ar fi bun de sfânt Ilie, dar ar trebui să cioplească mult din el. Eu l-am văzut în chip de proroc, da-i slab ca o scândură!” răspunse un bătrân.

— Are să se prăpădiască odată cu cai, cu că-ruță cu tot”, ziceau alții.

— Cei doi parc-ar fi ficiorul Pruncului ș-al lui Ungurean?

— Parecă!”

Cei doi tineri erau într-adevăr universitarii Pruncul și Ungurean. Notarul nu putù îndu-plecă pe ficiorul său Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai Sâmbătă dimineața din ca-pitală, să-l însoțiască la oraș. Caii băteau nea-ștâmpărați dni copite, sluga se uità cu mânieşi la notarul și la Gheorghe, cei doi universitari încă erau în curtea notarului,

„Veniţi voi cu mine!” le strigà ]nfuriat notarul.

„Suntem obosiţi, păcatele noastre!” se su-zară tinerii

Atunci Iosif Rodean prinse c-o mână pe unul, cu cealaltă pe al doilea, îi arncă în trăsură şi sări şi el îndată.

Gheorghe Rodean şi cu Elenuţa rămaseră în curte. Trăsura dispărù numai decât.

„Face rău tata că-i duce fără voia lor”, începù Gheorghe. „Sunt într-adevăr foarte obosiţi, toată noapte n-au dormit.”

— Trebuia să durmiţi în X până dimineaţa. Azi la amiaz puteaţi fi totuş acasă”, zise Elenuţa.

Tânărul, care sămănà mult cu Elenuța, tăcù puțin, apoi zise:

„Știi tu de când puteam noi să fim acasă?

— De când?

— Mai de grabă, ca tine. De Miercuri. Nu mai aveam gust să mai rămân o noapte în X.

— Dacă puteai să fii de Miercuri acasă, de ce-ai întârziat?” întrebă Elenuța.

— Pentru ce! Trebuia să călătoresc singur. Pe cești doi n-a fost chip să-i culeg de prin bir-turi, până nu și-au tocat paralele”.

Fata nu răspunse. Dup-un răstimp Gheorgbte o luà la braț.

„Facem o plimbare, nu-i așa? Mor după aerul ăsta!

— Facem, Ghiță, cu plăcere.

— Uite ce erà să-ți spun — începù tânărul după ce ieșiră în uliță și înaintară câtva în tăcere — să nu mă judeci greșit. Eu știu că nu se cade să ne vorbim prietenii de rău., dar nici nu știu dacă-i mai pot numi prieteni pe acești doi. Totuș nu ți-aș spune nimic, dacă nu mi s-ar păreà că tata are un plan pentru viilor cu careva dintre ei.

Elenuța se împurpurà la față, apoi păli îndată. Nu răspunse, deși știà la ce țintește frate-său.

„Nu știu de care-i mai place, continuă Ghiță, de Pruncul ori de Ungurean, dar că pe unul și-l vrea de ginere mi-aș pune mâna ’n foc. Și... numai tu ești liberă între fetele lui., Ei bine, eu la lucrul acesta nu m-aș puteà învoi niciodată”.

Fata zâmbi acum:

„Nu te tulburà, Ghiță, eu n-a să mă mărit nici cu unul dintre prietenii tăi, nici cu altul. Am,să rămân fată bătrână.

— Ș-o să te faci călugăriță”, râse tânărul.

Domnișoara Rodean păli din nou și zise, cu convingere:

Nu glumesc. Eu presimt de mult că nu mă voiu mărità niciodată.

— Bine. Cel puțin mă scapi de-o datorie ne-plăcută. Să crezi că nu-mi erà ușor sa-ți descriu pe diavolii ăștiaˮ, zise frate-sau.

— Oho! de sarcina asta nu scapi, vreau sa-mi spui mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei îi întâlnesc aproape zilnic în vacanța asta și 'ntr-altele Vreau să știu cu cine vorbesc.

— Cu prietenii fratelui tău”, zise Ghiță, în-clinându-se în fața Elenuței.

— Nu, te rog să-mi spui. Pe cât ai fost tu de sincer, pe-atât vreau să fiu și eu. Sunt cu-rioasă să știu dacă ș-au făcut rigorosul cel din-tâi în anul acesta? Se iscălesc amândoi: rigoro-sant în drepturi”.

— Sunt tot acolo unde-i știi de-acum e anul”, răspunse Ghiță.

— Nici al doilea examen fundamental?

— Nici!

— Atunci ce fac anul întreg în capitală?

— Sfinte Doamne, d-apoi ce-au făcut și până acum! Chefuesc!

— Și nu se mai satură?” întrebă râzând E-lenuța.

— Iţi poţi închipui dacă bani, de drum a trebuit să le împrumut eu! Pruncul mai ales parcă a mai căpătat un gâtlej decând s-a îm-nunătațit vana cea nouă la „Arhanghelii”. Și apoi să nu crezi că-i cheltuesc singuri: au o gardă de şase grenadiri, cari îi însoțesc pretu-tindenea. Ungurean spune la toată lumca că a-sta-i suita arhanghelului Gavril. Prinții lor fac rău că le trimit atâţia bani.

— Părinţii, ce ştiu? Pănă pot, trimit cât le cer. Ei fac rău, că cer, zise Elenuța.

— Mulţi şi deseori. Cred că unul dintre ei cheltueșle cel puţin de zece ori mai mult decât mine. Le-a mers vestea.

— Așa dar avem de-aface cu oameni renu-miți”, râse Elenuța.

— Tu poți râde, dar tata nu judecă așa, nici mama, nici surorile. Eu drept să-ți spun, dragă Elenuțo, continuă Ghiță cu vocea abătută, eu înțeleg tot mai puțin pe oamenii ăștia. Spun a-devărate prăpăstii.

— De pildă!

— De pildă azi m-a luat tata la o parte şi mi-a zis: Știi tu, mă Ghiță, cât valorează azi o acție la „Arhanghelii?” Mai mult decât toate dip-lomele câte le dă universitatea voastră în zece ani. A vorbi așa cred că e cel puțin ciudat.

— Da, zise în silă Elenuța, tata pune nădejde foarte mare în „Arhanghelii”. Dar poți să fii pe pace. Mie mi-a spus că are să mă mărite după un prinț. Deci prietenii tăi, oricum ar fi, sunt candidați prea puțin serioși pentru mine”.

Băieșii începeau să sosiască dela oraș. Al-biau pe drum costumele de sărbătoare. Veniau căruțe încărcate cu miei, cu pasări. Din două care cu coșuri adânci gruițau purceii grămădiți unul într ’allul, cu râturile ridicate. Cei mai să-raci își aduceau mielul în spinare. Fierarul sa-tului, un țigan Irunc.hios, cu ochii încruntați, veniâ pe două cărări. In fiecare mână aducea câte un cocoș, mari și grei ca snopii. Ii țineà de labe, și paserile rămâneau un răstimp în' liniște cu capetele în jos, apoi deodată, cuprinse de furii, bateau din aripi, se smânciau să scape, cucurigau înspăimântate. Fierarul își depărtà a-tunci mânile de trup, și tot zicea: „Hâșș pa-sărea! Hâșș păsărea”.

— Au devastat înc-odată piața, oamenii noștri, ziși Ghiță. răspunzând mereu la binețele oame-nilor cari treceau.

— Știu că vor fi trei zile de petrecanie! răspunse Elenuța.

— Două!

— Două! Pentrucă în ziua întâie nu-s des-chise birturile, nu-i joc, — nu serbează în schimb patru zile de paști, ba și o săptămână?

— Asta e adevărat. Și, după toate semnele sărbătorile acestea vor pune vârf la toate cele de pân’ acum! zise tânărul. Purcei nu știu să fi cumpărat pân’ acum de Paști”.

Ei tăcură și priviră amândoi înainte pe drum. Păreà că zăresc un cunoscut printre oamenii cari veniau dela oraș.

„Mi se pare e feciorul popii”, zise Ghiță.

— Da, e domnul Murășanu, răspunse Elenuța c-o voce în care se puteà simți un fel de re-proș pentru frate-său.

— Dacă nu vrei să-l întâlnim, ne întoarcem, zise tânărul care băgă de seamă numai decât schimbarea din vocea soru-sii.

„Te rog, de ce ne-am întoarce? eu nu mă fe-resc de nime! răspunse fata.

— De clericul ăsta nici n-ai aveà de ce te feri! Vezi, cu sunt foarte,sincer, si-mi spun pă-rerea despre toți tinerii cari sunt aproape de tine. Aștept ca odată și tu să fii tot ațâț de sinceră față de mine.

— Când? întrebă Elenuța zâmbind.

— Când voiu fi încunjurat și eu de fete ca tu acum de candidați.

— Of! făcu iarăș Elenuța. Ți-am spus că nu mă voiu mărità.

— Să zicem că nici eu nu mă voiu însurà; totuș aștept să fii sinceră. Deci, mă execut nu-mai decât, adause Ghiţă. Nu-ți cade bine că-ți vorbesc de candidați, dar ce să faci dacă ei există și fără voia ta? Ei nu-și bat capul cu, ho-tărîrea ta de-a rămâneà fată bătrână! O, cât îl privește pe teolog, cu el e altceva. El e foarte inofensiv.

— Cum ai spus? întreba repede Elenuța.

— In-o-fen-siv!

— Și ce vrei să zici cu asta?

— Că n-ai să te temi de el. E rușinos ca o fată mare și n-are să te plictisiască niciodată cu cuvinte de dragoste. De altfel îl cred un tânăr foarte cumsecade. N-așteaptă, ca alții, să-i cadă mură-n gură, ci s-a obișnuit de tânăr cu munca”.

Fata tăcu. Vasile Murășanu erà aproape acum, dar cum venià cu capul în pământ nu-i zări pe cei doi. Când îi observă în sfârșit, se opri o clipă și făcu o mișcare, ca și când ar fi voit să se întoarcă. Dar Ghiță Rodean înțelese ce gând are clericul, și strigă îndată:

„Bună ziua; bună ziua, domnule Murășanu. Așteaptă-ne puțin”.

Cu pași înceți clericul își continuă drumul spre cei doi. Dar se putea vedeă c-ar fi fost cu mult mai bucuros dacă s-ar fi putut întoarce.

Vasile Murășanu, dupăce veni, ziua albă, dela biserică, se întinse îmbrăcat în pat, să doarmă, să viseze, ori să moară, — tot una erà. Ar fi putut să-i fie somn, căci noaptea întregă abià ațipise, și odihna lui chiar atunci fii tulburată de vis. Ar fi putut să viseze, căci fetița la care s-a gândit deatâteaori, izvorî deodată din întu-nerec, în carne și oase, lângă dânsul. Și ’n sfârșit ar fi putut să moară, căci deși fala îi vorbise cu atâta dulceață, cu atâta prietenie, ci s-a purtat cu ea așa de prost, i-a vorbit cu-o voce așa de seacă, abià i-a spus trei cuvinte, n-a poimenit nici c-o vorbă că i-ar împrumutà o carte de cetit. Și pe deasupra, când fata-i spuse că ca de-acum va rămâneà acasă, că nu mai merge la școală, el scăpase în locul oricărui cuvânt frumos, potrivit, pe acel nefericit: „Așaaa”?, care-i sunà și acum' în urechi și-l mustră în fie-care clipă. Dar nu putù nici să doarmă, nici să viseze, nici să moară. Dupăce se svârcoli în pat vreo două ceasuri, cu ochii în tavan, ieși pe uliță, se plimbă, stătù de vorbă c-un bătrân, care începù să-i spună o poveste lungă despre doi băieși cari s-au dus în noaptea Paștilor să fure aur; intră iar în casă, se uită vreme înde-lungală cum încondeiază sorioarele lui oauele cele roșii. Apoi la prânz mâncap puţin şi ieşi din nou la plimbare. Numai un lucru preicepeà cum-secade: golul pustiu din cap.

„Nu vei fi fost și dumneata până-n oraş? îl întrebà zâmbind Ghiţă stringându-i mâna cu căldură.

— Aporoape, zise Vasile părându-i că revine la realitate, auzind vocea prietinoasă a lui Ghiță dar mai ales simțind strângerea lui de mână.

— Am apucat pe drum în jos și m-am tot dus! adause îndată.

Ghiță băgă numai decât de seamă că clericul; n-a aruncat o singură privire spre soru-sa.

„Aici, am onoarea să-ți prezint pe d-șoara Elenuța Rodean, soru-mea, zise el întorcându-se spre fată.

— Ne-am întâlnit astă dimineață la biserică, zise Elenuța roșindu-se și întinzând mânuța albă lui Vasile. — Ai durmit, d-le Murășanu? îl în-trebă apoi.

— N-am putut durmi, domnișoară. Slujba a ținut până s-a făcut ziuă albă, răspunse clericul simțind o dulce mângâiere la cuvintele ei.

Elenuța mergeà între cei doi tineri. Băieșii veniau necurmat pe drum, pe cărări, singura-tici, câte doi, mai mulți, în pâlcuri, — și se îm.prăștiau pe cele trei văi pe cari erà răsfirat satul.

„Azi numai copiii și bătrânii au rămas în Văleni, începu Vasile Murășanu, care, văzându-se pornit cu cei doi frați, simțià cum îi crește cu-rajul.

— Intr-adevăr mulți bani vor fi lăsat în oraș, zise Gheorghe Rodean. Oamenii noștri nu mai pun nici un preț pe bani.

— Cum îi câștigă de ușor aţa-i și dau, adaus clericul la observarea lui Ghiță. Sunt departe cerul de pământ de țăranii agricultori. Aceia înoadă paraua cu zece noduri. Nu e de altfel, nici o mirare. Cei cari trăesc din plugărie au coșurile pline de bucate, dar pungile mai tot-deauna goale. Pentru ei banul e aproape un lucru sfânt”.

Clericul spuse frazele aceste cu claritate, cu hotărîre, fără nici o tremurare în voce. Ghiță! își ridică pe-o clipă privirile la el, apoi se uită la Elenuța. Dar fata privii în pământ, păreà că se gândește la altceva. Chiar clericul fù sur-prins de cutezanța cu care-și spusese părerile înaintea Elenuței. Dar surprinderea aceasta nu-l neliniști, dimpotrivă îi crescù curajul.

„Așà dar dumneata crezi, începù Ghiță, că băieșii împrăștie banii ca și când ar risipi ni-sip, pcntrucă au muțiți, iar economii îi cruță pentru că au patimi. Ar urmà ca economii să împrăștie bucatele, de cari au din abundanfță. Nu-i așa. Elcnuțo? râse Ghiță.

— Mai este ceva, de sigur, zise repede cle-ricul. Mai întâiu coșurile pline conțin atâta cât e de ajuns unei familii pe-un an. Puțini pot să vândă din recolta unui an. Cei mai mulți își plătesc birurile vânzând vreun' cap de vită. Mun-citorii pământului de-un lung șir de ani au um-plut acelaș coș toamna, și au băgat de seamă că în cursul anului nu se adaugă nimic; dimpotrivă prin August e gol. Cantitatea necesară pe-un an la ei e bine stabilită, pe când băieșii nu-și pot da niciodată seama cu cât s-ar ajunge pe-un an,, trăind cinstit. Apoi, când sunt băile bune, re-colta băieșilor e în fiecare săptămână, aproape în fiecare zi. Împrejurarea asta cred eu că contribuie mult să-i zăpăciască, să nu mai cun-oască adevărata valoare a banului.

— Ah! nici nu credeam că dumneata observi atâtea, d-le Murășanu, zise zâmbind Ghiță, care aflà foarte comică însuflețirea clericului pentru tema asta. El simțià că Vasile se avântă în apre-cierile acestea numai ca să nu fie silit a vorbi cu Elenuța. Fata își ridică în clipa asta ochii și, zărind surâsul pe faţa fratelui său, se tulbură. Ghiţă băgă de scamă numai decât că soru-sa îi ia în nume de rău observarca asta, și zise re-pede, cU vocea schimbată:

De altfel sunt interesante observările dumi-tale.

Gheorghc Rodean se gândise și el de multeori la risipa nebună ce-o vedea de câțiva ani în Văleni, ajunsese chiar la aceleași convingeri a-proape, pe cari le spuneà acum clericul. Dar simțià că nu-i acum potrivit să vorbiască despre teorii economice. Ceeace-l jignià mai ales, fără să spună, erà dorința lui ca clericul să conver-seze cu soru-sa. Ar îi dorit foarte mult să vadă cum știe un cleric să facă curte. Și, în deosebi, la clericul acesta el țineà mult și-i păru jignitor că nu-i spune nici o vorbă Elenuței.

Simțià și Vasile Murășanu că se cufundă în aprecierile acestea, ca într-o vâlloare, din care-nu mai poate ieși, dar lui nu-i păreà rău. Erà o mântuire pentru dânsul.

„Iată ce cred eu, continuă el cu însuflețire, munca la suprafața pământului îl leagă mai tare pe om de roadele pentru cari muncește anul în-treg, decât munca din sânul pământului. E o legătură mai puternică între țăran și holdele-de grâu și de porumb, decât între ocnaș și vâna de aur. Dragostea face să fie mai tare. Văzut-ați vreodată cu câtă plăcere, c-un fel de alintare chiar. Încarcă un ţăran un car de grâu ori de fân? Umblă domol cu snopii ca și când ar fi niște ființe vii, cu palele de fân asemenea. Chiar pentru bani, așà de greu se desparte un țăran de claia de fân pe care a făcut-o cu mâna lui-a greblat-o, a netezit-o! Și cred că simțământul acesta al plugarului se poate pricepe cu ușu-rință. Ia să luăm de pildă o luncă! De când dă colțul ierbii, plugarul vine ș-o privește, o cercetează cu dragoste. Cum crește iarba — crește și nădejdea lui, încet-încet, zi de zi, lună de luna-Plugarul parcă-i împrumută o parte din ființa lui. In urmă iarba ajunge la brâu, miroase până, departe, cosașul intră ’n ea ca într-o apă verde. Dacă ați văzut cosind, veți fi trebuit să obser-vați în mișcările legănate ale cosașului o mare satisfacție. Dc când așteaptă el după clipa asta! Cât s-a temut că poale s-a rupe-un nor și-i va inecà nutrețul! Mireasma amețitoare a fânului, până-l usucă, până-l vede în ogradă, îi pătrunde așa de mult ființa, încât îi pare că în claia de fân este și o bună parte din el. Am auzit țărani cari vorbiau după ani de mirosul fânului pe care l-au avut în cutare colț din ogradă atunfci ș-a-tunci! Și în chipu-acesta îi leagă și celealalte produse ale câmpului. Muncesc îndelungat, nu câștigă nimic deodată, dar muncesc în lumina, care îmbuna și înduioșează sufletele oanienilor. Munca din sânul pământului e mai grea și mai amară. Aici nu caută nimeni să culeagă roadele-unei sămințe aruncate de ei, ci aproape totul se razimă pe noroc, pe întâmplare. Nu e o muncă, e o vânătoare. Caută toți cu aprindere, izbesc cu ciocanele, sfarmă stânca, și dacă, după multă trudă în întunerec și miros de groapă, află aurul, nu-l culeg, ci-l răpesc cu lăcomie. Il privesc mai mult ca pe-un dușman, după care au alergat de-atâta vreme, decât ca pe un prieten. De aceea când plugarul își vede clăile de fân înșirate în ogradă, coșurile pline, simte prietinia lor și-șir zice liniștit: „E bine! Mulțămită ție Doamane”, iar ocnașul, când își vede două-trei chile de aur ori și mai puțin, își zice: „În sfârșit! O să vezi ce am să fac cu tine”! Și, ca pe-un dușman, după caic a alergat atâta, nu-l cruță. Cred că a-acesta e imboldul de căpetenie care-i face pe să-tenii noștri să fie risipitori”.

Gheorghe Rodean bătu din pălmi când sfârși clericul.

„Dar dumneata ne ții un adevarat curs de psihologie, zise el.

— Adevărat, scuzați, grăi clericul aprins la fată de însufecţirea cu care vorbise.

— Domnul Murășanu și cântă și vorbește fru-mos, rosti cu fața luminoasă domnișoara Ro-dean. Însușirea din urmă nu i-am cunoscut-o până acum, adause îndată, privindu-l c-un fel de sfială.

— Dumneata ești prea bună, domnișoară, răs-punse cu vocea scăzută tânărul.

— O, nu sunt bună de fel, domnule cleric, întreabă-l pe Ghiță. Sunt o fată foarte rea, dar am totdeauna curajul să spun adevărul.

— Frumoasă însușire, dragă, dar cam pri-mejdioasă. spuse Ghiță zâmbind. Elenuța se roși, coborî privirile în pământ, dar numai decât și le ridică iar.

— Iți poate păreà rău, zise ca, că n-ai fost la slujba înmormântării azi noapte. A fost de-o frumuscță deosebită, și domnul Murășanu a cân-tat mai frumos ca ori și când, zise ea.

— Cântările acelea sunt frumoase, domni-șoară. E o muzică divină, se scuză clericul.

— Eu n-am zis, că nu-mi pare rău, începù Ghiță, dar tu știi că nu s-a putut. Sunt convins, adause cu seriozitate, că aș fi rămas cu o im-presie puternică. Imi place și mie taina! De altfel discursul de-acum al domnului cleric îmi dă de gândit”!

El băgă de seamă, că Elenuța îi spionează expresia feței.

„Nu glumesc acum, adause el repede, și-mi pare foarte rău, că n-am învățat și cu logică”.

— Logică? întrebă fata cu neîncredere.

— Da. Multe din observările cari ni le-a spus acum domnul Murășanu, le-am făcut și cu, dar n-am fost niciodată în stare să trag concluziile. La asta se cere o judecată obicinuită cu dis-ciplina, iar mintea noastră o disciplinează lo-gica”.

Căruța lui Ionuț Ungurean trecu în clipa a-eeca pe lângă ei. Tovarășul cel gras dela „Ar-hanghelii” salută până departe cu pălăria, stri-gând tare:

„Bine-lați venit! Bine-ați venit!”

Cei trei se întoarseră căci ajunseseră de-parte.

„Omul ăsta e tot mai roșu la față”, zise cu disgust Elenuța.

— Dacă mai ține mult aurul la „Arhangheliiˮ va plesni cu siguranță într-un chef”, râse Gheor-ghe Rodean.

Clericul simți cum se schimbà la față. Nu-mele acesta îl făcù să vadă iarăș realitatea, care pe câteva clipe se depărtase. El șe plimbà cu copiii acționarului celui mai de frunte dela „Ar-hanghelii”. Iși aminti deodată de lungul lui dis-curs, simți acum observările ironice ale lui Ghiță, pe cari mai înainte nu le luase în seamă, nu le pricepuse, și-și zise: „Pentru ce mă plimb cu oamenii aceștia? Ei își bat joc de mine! Cum n-am putut observă până acum aerul de protector ce și-l dă acest tânăr”?

Spunând că trebuie să meargă până la un om căruia îi dase să-i cumpere ceva din oraș, el își luă seara bună dela cei doi și se depărtă. Dar numai decât auzi în urma sa un glas ar-gintiu:

„Domnule Murășanu, domnule Murășanu”!

El se uită înapoi. Il strigà Elenuța. Ii părù foarte curios, că străina aceea strigă după dânsul.

„Domnule Murășanu, zise fala apropiindu-se, nu mi-ai puteà împrumutà ceva de cetit? Știi că mâne în ziua de Paști nu iasă nimeni pe u-liță și mă tem că mă voiu plictisi de moarte. N-ai fi bun să-mi împrumuți o carte?

— Cu plăcere, domnișoară, o să vă trimit încă în seara asta.

— Mulțumesc! zise Elenuța și fugi spre Ghiță, care o așteptà.

Amândoi merseră un răstimp în tăcere. Apoi Elenuţa zise:

Tu, Ghiţă, eşti răutăcios câteodată.

— Eu?

—Iţi place să-ţi baţi joc de oameni, adause fata.

— Să mă ierți! Nu-mi bat joc. De Murășanu mai puțin ca de alții.

— Ei, mai și mințești! Parcă nu te-aș fi auzit şi mi te-aș fi văzut!

— E frumos să bănuești pe un frate!

— Insuți ai spus că-i fricos și sfiicios și totuș în loc să-l ajuți să se apropie și el de societate, îl înfrici și mai tare.

— Să-mi dai voie să nu cred așa ceva! E a-devărat, că nu-i umblat în lume, dar te asigur, că pe omul ăsta nu-l poți înfricà cu nimic. E cu mult mai tare, decât cum îl crezi tu. C-am râs? Dar trebuià să râd. ori cât l-aș țineà de om vrednic. Așteptam să-ți facă curte, când colo el se apucă de discursuri filozofice!

— Pentruce să-mi facă curte”? întrebă Ele-nuța.

— Așa din complezanță cel puțin, așa se cade, ambiția mea de frate al unei surori frumoase cereà asta!

— Vai, nebunule! zise Elenuța și-l izbi cu palma peste gură.

— Insă adevăr zic ţie, adause el vesel, ca a-cest cleric sfios tot cu atâta însuflețire cu care ne-a vorbit acum, va ști declarà odată și dragoste alesei inimii sale.

— Iți spun eu, că ești bun să-ți bați joc de oameni! zise Elenuța mâhnită de emfaza cu care frate-său spuse cuvintele din urmă.

— Greșești. Adevărul e limpede: cine e capabil să se însuflețiască pentru o chestie așa depăr-tată cum e psihologia băieșului și a plugarului se va însufleți și când va fi vorba de o chestie care-l privește pe el personal. Eu sunt mai bă-trân cu pairu ani ca Murășanu. Pot deci să pro-rocesc, că din tânărul ăsta se va alege un bărbat strașnic. Cât îl vezi de timid, e o fire de lup-tător.

— Acum vorbești serios? întrebă Elenuța gata să se mânie.

— Cât se poate de serios. Și-ți voiu aduce două probe: mai întâi a fost în toți anii de școală cel mai bun elev în clasa lui, a doua și-a isprăvit aproape cariera cheltuind foarte puțin de-acasă. De când a fost în clasa a patra de gimnaz a început să deie lecții. Asta n-o poate face ori și cine.

— Din clasa a patra? întrebă Elenuța sur-prinsă.

— Tu n-ai știut?

— Nu! De unde erà să știu?

— Adevărat! răspunse c-un fel de silă Ghiță.

Suntem dintr-un sat, dar suntem aproape stră-ini. Nu prea ne interesăm unii de alții, ni-e frică să nu ne infectăm de... sărăcie! Da, din clasa a patra a început să se susție aproape din puterile proprii! Acum, anul acesta tenmină. Se va căsători, va preoți undeva, va lupta mai departe, va birul, va ajunge departe. Am mai cunoscut eu oameni de aceștia sfioși ca fetele mari, dar plini de multă râvnă, de multă ambiție nobilă. Iți spun curat: Mie-mi place tânnărul ăsta! Il voiu înai necăji câteodată, căci îmi place, să-i dau impulsuri noi, să-l văd cuini se manifestează. Ți-ahi spus că-s cu patru ani maj bătrân ca el”.

Elenuța îl ascultă cu plăcere. O ceață, care-i părù că plutește undeva aproape de ea, începù să se împrăștie.

Peste puțin intrară veseli în curtea notarului.

VI.

Un străin, care ar fi sosit Sâmbătă scara în Văleni și ar fi voit să doarmă noaptea Paștilor aici, s-ar fi culcat înzadar. Înainte de miezul nopții începură să împuște trcascurile. Erà o da-tină veche în sat, oamenii erau obișnuiți cu de-tunăturile puternice cari continuau până ’n zori, se repetau, mai rar și în ziua întâi de Paști, până scara. Dar în noaptea, asta chiar băieși bătrâni săriau speriați din somn. Detunăturile erau așa de dese, se descurcau cu atâta putere, încât pădurile bătrâne fierbeau, docotiau, vu-iau necurmat. Păreà că în sat, în jurul satului, s a încleștat o luptă pe moarte, pe vieață, poc-niau puștile, detunau tunurile, lot mai des, tot mai cu furie. In răstimpuri depărtate se putea, auzi câlc-un treasc singuratic. Trăsnetul lui se auzià o clipă sec. ca și când s-ar fi sfărmat în mii de bucăți un enorm vas uscat, dar, furat în clipa următoare de păduri, trăsnetul acela se schimbà în vuele, în țipete disperate, cari aler-gau viforoase înainte, împrăștiindu-se trezind din somn pădurile până la mari depărtări, până în muntele Vlădenilor. Alteori trăsnià atât de des, atât de aproape, încât se auziâ prin curți schelălăitul de groază al cânilor. Mai ales din crângul de sat resfirat pe Părăul caprei, detună-turile se spărgeau c-o grabă amețitoare. In crân-gul ăsta locuiau cincizeci de ocnași cari mun-ciau la „Arhanghelii”. Cu săptămâni înainte se înțeleseseră ca în noaptea de Paști să nu curme cu pușcăturile până va loca de liturghie. Se a-provizionaseră cu cantități enorme de pulvere. de dinamită, notarul Rodean le împărțise două sute de zloți pentru paradă, poruncindu-le cu vocea lui aspră, rece:

„Grijiți feciori, în cinstea „Arhanghelilor” de pe pământ să dați atâtea salve ca cei din cer să-i pîsmuiască”!

Dar ei și fără îndemnul notarului erau prea hotărîți să serbeze cu focuri dese noaptea asta.

Uneori se deschidea vreun geam și cineva privià cercetător în noaptea luminată. Se auziau chiar voci somnoroase.

„Ăștia au înebunit!

— Ne sperie copiii!

— E prea-prea! Se vor mai și pușcà nemer-nicii!

— Nu, e ne mai pomenit”.

Erau și de aceia, cari, iritați peste măsură, eșiau în uliță, urcau coastele din apropiere, de unde băteau treascurile. In clipe de liniște se auziau cuvinte aspre:

„Asta nu mai e cinstire pentru noaptea In-vierii; ce faceți voi e curată batjocură.

— Arhanghelii sunt răsboinici, lor le place, răspundeà cineva. Și numai decât treascurile în-cepeau să bubuc.

Se mai răriră când clopotele în zori înce-pură să cheme la Înviere.

Oricât erà de încăpătoare biserica din Vă-leni, creștinii nu încăpură în ziua de Paști. As-cultau pe la ferești și bărbații și femeile cari venirà mai târziu, iar cei cari întârziarà prea mult pe-acasă nici de păreți nu se mai puteau apropia. Intr-o elipsă mare, groasă, mișcătoare, încunjurau biserica. Nu puteau vedea nimic din slujba ce se dțesfășură în lăuntru, iar cântă-rile de biruință pătrundeau până la ei, mai scă-zute, mai pline de taine. Oamenii ascultau cu ca-petele plecate, se închinau, își făceau cruci largi cu multă evlavie.

In biserică, în stranele ctitorale, erau toți frun-tașii din Văleni în frunte cu notarul pensionat Rodean, cu notarul activ Popescu, cu primarul Vasile Cornean, societarul dela „Arhanghelii”. Cei doi învățători cântau în strană alăturea de clericul Murășanu. Biserica erà ticsită, oamenii pând se clătià unul se mișcau cu toții, ca și când ar fi strâns legşi unii de alţii. Căldura începeà să fie nesuferită și notarul Rodeau își ştergeà mereu fața mare, brunetă, c-o batistă enormă. Lumânările dm pohcandre începeau să se îndoaie, și flăcările lor erau tot mai palide.

Intâiul acționar dela „Arhangheliiˮ aruncă în răstimpuri priviri mânioase spre o strană din tinda femeilor unde erà nevasta lui, doamna Marina. Avuseseră acasă un schimb aspru de cuvinte, căci losif Rodean nu voià să vină la li-turghia învierii. El știà din anii trecuţi ce înghesuială, ce năduf erà în ziua de Paști în bi-serică, și nu voià să se miște din pat. Dar doamna Marina atâta i-a tot tocat la ureche, până ce uriașul sări din pat și, cu multă furie, se îmbrăcă în câteva clipe. Fusese aproape să-și spintece hainele în graba mare ce-i cuprinse deodată.

„Iosife, Iosife, zise muierea cu durere, nu-ți eși din fire; se cade să asculți liturghia în ziua Invierii.

— Dar când îți spun că mă înăduș în zăduful ăla! strigă cu mânie notarul.

— Nu-i muri vrem-e de-o jumătate de ceas, cuteză să inai zică Marina.

— N-ai să mă lași în pace? Vezi doar’ că mă gătesc, sbierà notarul. Pe muiere, pe popa și pe dracu’ îi asculți și fără să vrei”.

El căută acum mereu s-o vadă, dar în tinda femeilor nu se puteà desluși nimic.

Ca o mare ușurare sosi sfârșitul slujbei. No-tarul se apropie cel dintâi să ia, din lingurița de argint, paștile. Un galben de douăzeci puse în cutia albă pe care o ținea fătul.

„Hristos a înviat! îi zise părintele dându-i pânea muiată în vin.

— Adevărat c-a înviat!” răspunse Iosif Ro-dean cu mânie, și numai decât începù să se strecure printre oameni. In locul lui oricare altul s-ar fi icuit în1 mulțime și n-ar mai fi putut face un pas. Dar înaintea lui oamenii se înghesuiră și mai tare și-i făcură drum.

Ordinea abia mai putù fi ținută până se pe-rândară cinci-șase fruntași pe dinaintea preo-tului, care așteptà în ușa altarului. De aici în-colo toată lumea dorià să ajungă cât mai în graba la pânea sfințită. Începù să împartă acunm paști și diacul și, în curând, doi ctitori, apoi și clopotarul și fătul.

Curtea bisericii se umplù, ulițele se împopu-lară de bărbați, de femei, de copii în port de sărbătoare. Dar peste un ceas nu se mai puteà zări un singur om pe-afară, ca și când i-ar fi înghițit pe toți pământul. Prăvăliile, birturile, erau încuiate, și salul întreg parù pustiu. Se auziau numai, din când în când, treascurile.

Biserica se umplù din nou la vecernie, dar acum nime nu 'mai fù silit să asculte pe la fe-restre. Încăpură cu toții. Apoi ulițele se deșer-tară din nou.

Ziua întâi de Paști erà serbată în Văleni cu multă evlavie. Păreà că toți oamenii aceștia iu-bitori de vieață se cufundau într ’o adâncă taină. Fiecare rămâneà în cercul restrâns al familiei, și erà nepomenit ca de pildă o femeie să meargă în povești la vecini în ziua întâie de Paști. De Vinerea, de Sâmbăta, fiecare își dusese acasă vin și bere, și bărbatul, femeia, copiii mai mărișori, închinau din când în când:

„Hristos a înviat.

— Adevărat c-a înviat!

Un strigăt, un chiot, un picurat de vioară, nu se putea auzi de nicăiri. Numai treascurile bu-buiau din când în când, făcând să vuiască pă-durile până departe.

Dar în ziua a doua, de îndată ce clopotul în-cepù să sune de eșire, biserica începù să se de-șerte. Tineretul mai întâi se grăbi să se strecure afară, apoi bărbați, femei mai tinere. In curând nu mai rămaseră în biserică decât cei trecuți peste cincizeci de ani. Afară, de undeva de a-proape se auziau, în răstimpuri de liniște, a-corduri vesele senine, de „țarină”

Spre marea lui părere de rău, clericul Vasile Murășanu trebui sa-și țină predica aproape nu-mai înaintea bătrânilor din sat. El începù să se agite, îl luau călduri, îl luà cu frig, de îndată ce baga de seamă că oamenii se mișcă spre e-eșire. Ii părù chiar că-i o profanare, o bătaie de joc purtarea creștinilor. Acuzà în gând pe părin-tele Murășanu că nu i-a obișnuit pe oameni să rămână până la sfârșitul liturghiei. Altfel își va crește el pe credincioșii săi odată! El nu mai cântà, ci fierbià de ciudă, de-un fel de dis-perare, de înfrângere. Vai, simțià cum i se ri-sipește însuflețirea cu care ar fi putut vorbi! Cum se întunecau figurile de stil pe cari le a-lesese cu atâta trudă, cum îi muriau gesturile pe cari le probase de atâteaori!

Când tatăl său îi făcù semn să înceapă, erà așa de sdrobit încât pe-o clipă avù conștiința limpede că predica lui nu valorează nimic, și nu merită s-o mai reciteze. Dar la gândul că se svonise puțin că azi va vorbi el, se îngrozi să nu ajungă ridicol și, făcându-și cruce, își spuse „motoˮ-ul și începù.

Frazele cele dintâi reuși să le spună numai pe lângă mari sforțări. Dar deodată băgă de seamă că un bătrân îl privește țintă. Privirea curioasă a moșneagului salvă reputația de bun predicator a clericului. Îndată ce băgă de scamă că e ascultat cu încordare, însuflețirea, avântul, îi reveni îndată, vocea lui căpătă alt tim-bru, cuvintele se încălziră parcă, fraza erà mai largă, mai vibrătoare. Incet-încet nici nu se mai gândi cine e în biserică, cât de mulți ori de puțini, și se aprofunda cu totul în desvoltarea temei ce-și alesese.

Reuși să stoarcă lacrimi din ochii bătrânilor ocnași, din ochii femeilor, ș-atunci, terminân-du-și materialul, începù să improvizeze cu avânt tot mai mare. Preotul îi făceà semne din altar să termine odată, — vorbià de-o jumătate de ceas, dar clericul nu înțelegeà. Atunci popa Mur-rășanu, folosindu-se de-o scurtă pauză a ora-torului, începù repede din altar, cântând:

„Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să v-apropiațiˮ

In urma acestei întreruperi, îndată după li-turghie, se născu o discuție vehementă între fiu și tată. Preotul însă numai la aparență erà mâ-nios, în sufletul lui simțià o mare mâ-ngâiere pen-tru talentul și însuflețirea cu care predicase fe-ciorul său.

N-ai făcut bine că m-ai întrerupt”, zise cu ciudă, aproape revoltat, clericul.

— Am făcut foarte bine! răspunse popa. Și cât ai spus a fost prea mult.

— Da, pentru d-voastră, pentru popii de legea veche, cari predicați de trei ori pe an și chiar atunci câte cinci minute.

— Predica lungă niciodată nu-i ascultată cu plăcere până în capăt, tinere.

— Mi se pare, că oamenilor nu li s-a urît”, răspunse ironic Vasile.

— Nu pot să-ți fugă dinaintea nasului, când te-aud mai întâi vorbind. Au și ei atâta bun simț. Dar te asigur, că, preot fiind și ținând cazanii tot aşa de lungi...

— Cazanii! întrerupse revoltat tânărul.

— Ei, zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei ști mai modern, nu-mi pasă, dar de le vei spune tot așa de lungi, te lasă oamenii să vorbești pereților.

— Dumneata crezi așa, fiindcă n-ai cercat niciodată să...

— N-oi fi cercat! îi tăie vorba, părintele.

— Nu, pe vremea când ai făcut dumneata seminarul, nu se puneà atâta preț pe vorbirile din biserică.

— Da, atunci erà învățământul mai practic, zâmbi părintele, se insista numai asupra me-toadelor, care pot da deodată un rezultat practic.

— Și predicile nu dau rezultate practice? întrebă Vasile.

— Nu! răspunse scurt părintele.

— Predicile?

— Nu dau. Vorbesc din experiență, adause cu hotărîre părintele.

— Așa ceva n-am mai auzit! izbucni clericul.

— Nu-i fi auzit, pentrucă preoții aceia, cari vă cresc pe voi, vă vorbesc din cărți, nu din vieață, răspunse cu răceala popa Murășanu.

— Nu-i cunoști! grăi cu ciudă Vasile.

— Ba-i cunosc! Cei mai mulți vă îmbată cu apă rece!

— Tată! făcu indignat clericul.

— Ei, o să mă explic îndată, dacă voeșli. Voi învățați acum: Exordiu, tratare, încheiere, păr-țile principale ale unei predici. Exordiul său captatio benevolentiae este partea...

— Tată! glasul din nou Vasile agitat la culme.

— Ei bine, rosti părintele, știi prin cine se îndreaptă oamenii și se fac buni creștini? Nici prin predici, nici prin îndemnuri și sfaturi. Acestea nu prind decât foarte arare.

— Prin cine dar? întrebă ironic clericul.

— Ai putea să mă întrebi cu alt ton, zise pă-rintele, pentrucă răspunsul ce-l vei primi me-rită. Singur Dumnezeu e acela, care schimbă i-nima omului. Noi nu putem face nimic cu vorba noastră. Dar avem și noi două arme puternice cu cari pregătim terenul lucrării dumnezeești. Să-mi spui cari sunt acelea?”

Clericul nu răspunse, nu că n-ar fi știut să mai înșire din mijloacele ce-i stau preotului la îndemână ca să miște inimile, dar îi fù frică să nu spună vre-unul pe care tatăl său să nu-l afle de bun. In clipa asia simţià superioritatea tatălui său.

„Rugăciunea și pilda bună. tinere. Ține minte ce-ți spun și o să te convingi. Și cazaniile sunt bune, dar cu miez, scurte, clare. Și trebuie să ştii alege și clipa potrivită. Azi, de pildă, nu erà loc pentru o predică lungă. Ia privește!”

Eșiră din curtea bisericii când spuse părin-tele cuvintele din urmă. Priviră amândoi la stân-ga; în lunca de sub poalele muntelui Negruța petrecerea de Paști se începuse.

„Intreg salul e aici, zise cu uimire Vasile.

— De-acum putem încuia biserica până în Dumineca Tomii”, răspunse părintele. Și por-niră amândoi spre căsa parohială, privind din când în când la stânga. Taraful de lăutari cântă țarină aprinsă.

Muntele Ncgruța își aplecă pădurile negre de brad în nemijlocita apropiere a salului. Pe lângă poalele lui se furișă părăul alburiu, care în-vârtii roțile celor mai multe piue din Văleni. Patru case erau așezate atât de aproape de munte, încât brazii de pe coaste le umbriau curțile. Înapoia acestor patru clădiri de bârne, cu coperișele de șindilă înegrite de ploi, de vre-muri,” se începeà lunca în formă de paralelo-gram, care venià până în ulița cc ducea la biserică. In unghiul superior ai luncii, în cel dinspre răsărit, se înălțà birtul cel mai vestit din Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui proprietar stăpânià și lunca aceasta frumoasă. Din săptă-mâna mare, birtașul bătu pociumpi, înțepeni dea-supra scânduri albe de brad, un uriaș cerc în mijlocul luncii îl înconjură în chipul acesta cu lăviți, cu mese. Pentru fruntași, pentru pătura cultă din sat, pentru „domni”, adusese mese și scaune din birt și le așezase la locurile cele mai potrivite, de unde se puteă vedeă petrecerea, dansul, care se învârtiă în cercul acela enorm. Ieri se mai puteau vodcă încă băncile, și mesele albind în lumina soarelui, — cele pentru domni acoperite cu pânze cerate, străluciau ca niște oglinzi — dar azi nu se mai puteau zări din mulțimea de oameni.

După cum și nădăjduiseră, cerul primăverii rămase curat ca lacrima și în sărbători. Cum se svântase bine pământul, de-o săptămână lipsit de ploaie; de vânturile călduțe, mulți bătrâni șe lăsară alene pe pajiștea deasă.

Erà cald și o moleșire plăcută pătrundea în trupuri. Lunca înverziă până departe în arinii uriași, oari își înălțau brațele, negre încă, spre cer.

Cei mai mulți dintre săteni veniră prânziți la biserică, astfel îndată ce trase clopotele de eșire veniră deauna în luncă. Dintre feciori și fete mulți așteptau ca pe spini să sune odată de eșire. Când veniră cei dintâi bărbați și femei în luncă, tinerelul pornise dansul. O părcche — zece, trei.zeci — începură numai decât să se învârtă în ritmul repede, plin de întorsături al țarinei. Ciș-mele lăcuite ale feciorilor slrăluciau in soare-ca fulgerări de oglinzi. Ițarii lor de lână fină, moale, mânccările de bumbac, erau albe ca laptele. Nu-mai cișmele, pălăriile mici, negre, fețele bru-nete, pătau acest costum. Rar se puteau zări fe-ciori înalți, cei mai mulți erau mijlocii, bine legați, cari se învârtiau în țarină c-o siguranță uimitoare. Fiecare dansà cu câte-o fată, rar se puteau vedeà doua fete la un fecior.

Fetele toate erau cu capetele desvălite. Plete groase, bogate, cădeau pe spate, negre cele mai multe. Intre fete erau destule., cari își încrețiseră buclele deasupra frunții, pe la tâmple. Ochii lor vioi și fețele aprinse râdeau de fericire. Sburau iile largi din giulgiu foarte fin, ii albe ca de zăpadă, numai gulerul și altițele pe mâ-neci erau cusute cu mătasă neagră. Purtau ca-trințe înguste în care roșul aveà o parte covâr-șitoare și șurțe chindisite. Toate erau în ghete — moda cea din urmă o puteai descoperi la cele mai multe.

Parcă împrumutaseră nu numai ghetele și încrețitul părului dela cucoane ci și multe din mișcările lor, calculate parcă. Cum se răzimau cu brațul pe umărul dansatorului, cum își în-clinau capul ca într-o dulce nevinovăție, cum se lăsau a oboseală pe lăviți, cum așteptau să fie cerute la dans, prin închinăciuni, sămănau mai mult cu domnișoare îmbrăcate în costum național, decât cu fete ‘dela țară. Impresia acea-sta erà cu atât mai ușor de câștigat, cu cât tru-purile lor erau foarte svelte, fețele cu o peliță foarte curată și manile mici și albe. Se vedea numai decât, că nu-s fete, cari săptămâna în-treagă au muncit la câmp. Nu erau așa de bine zidite ca tinerele din șalele agricole, ci gingășia staturii, a umbletului a mișcărilor le împru-mută un farmec deosebit, gingășia aceea tine-reasci ce se desprinde din toate felele, cari au fost scutite de munca grea trupească.

Nu se puteà vedeà aici ca la multe hori pe sale ca feciorul să vie, să iee de mână pe-o fată, s-o ducă, târând-o aproape, în horă. Feciorii le poftiau la dans cu ușoare înclinări din cap și le atingeau cu teamă, mai mult, cu grije parcă. Nu se puteau vedeà tineri împingându-se unii într ’alții.

S-ar păreà, că munca grea trupească la care bărbații le văd supuse pe femei ca și pe ei din vrâsta cea mai fragedă, să-i facă pe acești din urmă să le disprețuiască, ori cel puțin să se poarte cu ele fără nici o gingășie. Ca și când; bărbații ar simți prin instinct că femeile nu-s făcute pentru muncă grea, și dacă totuș le văd sub povară, ei se poartă, inconștiu, față de ele, ca față de niște ființe umilite. In Văleni femeile, fetele, nu muheiau aproape nimic. Odată cu eco-nomia de câmp se părăsi și industria de casă. Abià mai erau folosite trei-patru răsboaie de țesut în tot salul. Pănura, pânzeturile le cum-părau gata. Aur erà din belşug şi barbaților nici nu prin gând nu le treceà să le poruncească femei-lor să țese, să coase. Chiar cusutul îl monopoli-zează câteva văduve şi şi fete mai sărace din Vă-leni. Bărbaţii; vâzându-şi femeile frumoase şi albe erau prea mulțumiți, aveau adânci mân-gâieri în suflet, adânci bucurii. Şi de multeori munca lor erà prea obositoare, veneau palizp şi supţi dela ocne, dar aduceau totdeauna aur destul și acesta erà deajuns ca să-și uite oteneala. Şi celui din urmă bărbat îi place să aibă o șotie curată, alba, frumoasă, și până ce răsbește singur sa agonisiască, din instinct o cruță de munci mai grele pe femeie. Numai când suferința, sărăcia îi întunecă sufletul începe să-i spună vorbe aspre

Părechile tinerilor umpleau tot mai mult spa-țiul rotund încunjurat cu scaune și mese de scân-dură. In curând iarba se pătă în mici rotocoale, se înegri apoi, sub ghetele și cișmele ce-o bătu-ciau mereu. Lavițele de brad se umplură numai decât, mesele erau înflorite cu pahare înalte în care lichea lumină aurie. Bărbații cu nevestele lângă sine închinau și sorbiau setoși din lichidul rece.

Dei jur împrejur răsunau ciocănit de pahare, râsete, salutul îndatinat dela Paști.

„Christos a înviat!

— Adevărat c-a înviat!ˮ

Lăutarii fună încununați îndatî de cununi de pahare pline cu bere pe cari îi le îmbiau ocnaşii

In răstimpuri vioara lui Lăiţă amuţia pe-o clipă, și el sorbià din pahar poftind „noroc la băiˮ.

In jurul dansatorilor, la şa săatele celor ce-şi pr-treceau cu bere, lumea se grămâdià mereu for-mând un cerc gros, mişcător de costume. Pri-viau curioși, priviau fericiţi şi abia apucau să se depărteze vreunul dela mese, să-i ocuoe locul. Dealtfel birtașul presimțise aglomeraţia, fixase patru butoaie mari în luncă, mai la periferii ca să se poată vedeà, și cele întregi de însăloșați le vizitau necurmat. Feciorașii, cari măsurau bău-tura spumoasă, abia răs-biau, își ștergeau în răs-timpuri fețele asudate. Pe aceștia, pe cei cari serviau la mese și în birt, îi câștigase cu multe jertfe birtașul și trebuià să-i schimbe tot la patru ceasuri. Altfel nime nu s-ar fi învoit să-i ajute, când dansul erà în toiul lui.

Părechile erau lot mai multe în locul pentru dans. Lăiță cântà în răstimpuri arii mai domoale, când dansatorii aproape numai se legănau; apoi începeà deodată o țarină vijelioasă, pe care o ținea îndelungat și părechile se învârtiau ameți-tor. Foarte rar se puteà auzi vreo chiuitură. Ti-nerii aceștia dansau tăcuți, serioși, cei mai mulţi cu o eleganță uimitoare. Numai feciorii cari ve-niseră de curând dela miliție strigau din când în când versuri pișcătoarw. In Văleni nu erau o-bicinuite chiuiturile, poate din cauza, că dans erà o singură dată pe an; la Paști și când erà vreo nuntă, dar atunci nu erà dans pentru satul întreg.

Se poate iar că unde erau așa de dornici de joc, erau pătrunși cu totul de farmecul lui și-l gustau în tăcere. Totuș ar fi mai aproape de adevăr dacă s-ar spune că lipsa chiuiturilor se explică prin însăș firea ocnașilor din Văleni, în-tunecată în fond și rece ca sânul pământului unde își petreceau veaţa.

Băieți, fetițe se învârtiau mai de-oparte pe pajiștea verde, se izbiau, se tăvăliau în iarbă, râzând tare. Dinspre Părăul caiprii se auziau mereu trăsnind treascurile. Aerul erà luminos; plin de mireasmà vierdeții, soarele își învăluià în toată clipa pânzele subțiri de argint. Gălăgia luncii, acordurile muzicii, se înălțau în văzduh; închizând ochii păreà că undeva în înălțimi fierbe o uriașă ceartă.

Abià trecură ceasurile douăsprezece și Lăiță,rupând taraful în două, porni cu şase inşi în urmă. El se grabia „să cânte domnilor la prânz”. Nime din cei din luncă nu-i luà aceasta în nume de rău, erà un obiceiu de mulți ani acum, care părea poarte firesc în ochii tuturor. Apoi cei șapte țigani, cari rămaseră, cântau bine și fără primaș; dansatorii aproape nici nu observară lipsa.

Lăiță își conduse ceata deadreptul la nolarul trecut la pensie Iosif Rodean. Trei dulăi cât niște urși suri se smânciră în lanțurile grele, hăpăiară gros ca din afunzimea unor bați, și porodițele lui Faraon se opriră pe-o clipă. Dar numai decât porniră iar, urcară scările și în veranda largă a etajului se opriră. Din camerele largi, luminoase, pătrundea o larmă continuă, ciripiri de fete, voci de bărbați, și din când în când peste toate se înălța râsul puternic al no-tarului, un râs care scăpa în valuri largi, înalte.. ca dintr-un foiu uriaș.

Muzicanții își încordară viorile și numai decât imnul „Deșteaptă-te române” începù să se înalțe ca o rugăciune viforoasă, pătimașe. In clipa următoare ușa se deschise încet, și Elenuța, răzimată de părete, ascultă cu ochii mari, în-lăcrămați.

„Asta-i Tatăl-nostru Românilor, se auzi vocea aspră sa notarului când cele din urmă acorduri ale cântării se stânseră. Lăiță, măi Lăiță, detună apoi d într-o cameră mai apropiată.

— La porunca dumitale, domnule notar, zise primarul zâmbind, dar nu se mișcă din loc.

— Lăiță, se auzi din nou aceeaș voce pu-ternică.

Ceilalți îl împingeau:

— Da du-te, frate, du-te!

Lăiță nu voià să intre, fiindcă până acum nici-odată nu l-a poftit notarul în casă. La ureche, în birturi, i-a cântat de multeori, la alţi domni mari, în casă fusese asemenea. Toți îi vorbiau,îl tratau cu pretinie, numai Iosif Rodean s-a ținut până acum departe de Lăiţă. Faptul acesta îl jignià pe Lăiță, păreà că se și teme puțin de omul acela uriaș. Mai mult însă credeà că-i sub demnitatea lui să cerce a se apropià de Iosif Rodean. In sufletul lui de artist, mândru și plin de maiestate, îi păreà chiar că îi cântă numai din milă notarului, îi cântà fiindcă-i plătià bine. Dar niciodată nu i-a văzut ochii umeziți la cân-tecele lui, și asta nu i-o puteà iertà.

Trupul vânjos al omului de patruzeci de ani își luă deodată o ținută regească, liniile feții i se înăspriră.

„Nu mă duc” zise el.. și începù numai decât o sârbă.

Elenuța ascultà nemișcată; urmărià ușoarele alunecări ale arcului, tremurarea ciudată a de-getelor lui Lăiță, și simțià la cântecul acesta vesel cum îi învălue sufletul o tristeță vagă, ne-înțeleasă.

Când se termină și sârba, trupul uriaș al no-tarului apărù în prag.

„Dragă Lăiță, zise el, veniți să gustați un păhărel”.

Primasul îl fixà cu îndărătnicie, dar nu putù descoperi nici o urmă de batjocură în fața lui, în privirile cari păreà că se muiaseră pe-o clipă!

El făcù semn celor șase, și intrară după notar.

Insuș notarul le servi cognac, șuncă și colac.

„Beți că-i bun!” îi îndemnà mereu notarul. „beți că-i leac!”

Muzicanții ceilalți beură, fără să se aștepte îmbiați atâta, dar Lăiță se scuzà mereu. Abătut mâncà din șuncă și colac.

O clipă notarul îl privi cercetător, apoi, în-vârtindu-și trupul mare pe-un picior, luă de pe-o măsuță un pahar, îl umplù, ciocni cu Lăiță.

„Hristos a înviat! zise notarul.

— Adevărat c-ai înviat”, răspunse repede Lăiță luând paharul și dându-l peste cap. Apoi sim-țindu-se deodată „în familie”, își umplù el pa-harul, și închină.

Aur mult la „Arhangheliiˮ domnule notar!

— Este Lăiță! zise notarul umplând paharele.

— Atunci sănătate și fericire în casă! adause repede primașul.

— Și sănătate și fericire este! strigă notarul. Dar dorește-mi tu Lăiță voie bună, voie de pe-trecanie pentru toți ai mei. Ia fă-mi-o să danseze pe domnișoara asta, zise cu mânie notarul pri-vind la Elenuța, care chiar acum se ivise în prag.

Elenuța, fără o vorbă, se strecură în camera vecină.

Muzicanții beură, ieșiră în verandă; încor-dându-și viorile. Lăiță le zise cu multă seriozitate:

„S-a’schimbat uriașul! De-acum să vezi pe-trecanii, și începù o doină tânguitoare din munți. Mai cântă o romanță, apoi notarul, fluturând două bancnote de câte-o sulă, se ivi în prag.

— Să nu iei arvună dela nime, Lăiță; o să mai iavem lipsă de tine în sărbători, zise Iosif Rodean.

— La poruncă, domnule notar, zâmbi prima-șul, punând hârtiile în buzunarul vestei.

Coborîră scările și, ieșind în stradă, ajunseră în grabă să nu se înțeleagă. Cei mai mulți erau de părerea să meargă acum la primarul Vasile Cornean, ori La notarul cel nou, la Popescu. Dar Laiță nu se învoi odată cu capul.

”La părintele mergem” zise cu hotărîre în-cheind discuţia. Apoi, după un răstimp de tăcere, adause: "De la popo ar fi trebuit să începem”.

Familia părintelui Murășanu erà la prânz, ve-selă, sgomotoasă. Numai clericul părea abătut. Cât ce-l zări preotul pe Laiţă, îi ieși înainte, îi strânse cu căldură mâna, îl pofti în casă şi-i o-meni cu rachiu ori bere, ce-or pofti. Lăiță luă un pahar cu bere, închină, ciocnind cu părintele pentru toată casa.

„Să te-audă Dumnezeu, Lăiță” zise cu bună-tate preoteasa.

Apoi le cântară trei cântece, popa-i cinsti cu cinci zloți, și primașul totuș parcă ieși mai mân-găiat dela popa decât dela notarul.

Trecură la primarul și de-aici luară pe rând pe toți fruntașii grăbindu-se, căci lumea se a-dunà tot mai multă în luncă.

Dintre societarii dela „Arhanghelii” mai mult zăboviră la Ionuț Ungurean și mai puțin la Pruncul.

Societarul cel gras erà la masă cu nevasta și cu feciorul dela universitate. Prânziseră de mult și se vede că și tatăl și feciorul băniseră binișor, căci Ungurean tânărul mereu îi fluerà câteo zicală nouă la urechea lui Lăiță, să i-o cânte.

„N-o știu, domnișorule, n-o știu, păcatele mele, ziceà primașul cercând să scape mai în grabă.

— N-o știi? Se poate? Colosal! ziceà iritat Ungurean tânărul.

— Se po-po-poate? bâlbăià bătrânul după el.

— Artist ca dumneata și să n-o știi! Dar asta? și universitarul începeà să-i fluiere alta, dar nu-i prea reușià, căci buzele, limba, nu voiau să-l asculte. Lăiță clătină c-un fel de desgust din cap.

— Colosal! îți spun pe onoarea mea, domnule, că-i colosal! se miră tânărul.

— A-a-adevărat!” reuși să sufle butoiașul.

Ca să scape în sfârșit de ei, Lăiță îi cântă marșul pe care Ungurean tânărul cercà mai pe urmă să-l fluiere. Tânărul bătù în palmi cu însuflețire.

„Colosal! cum o știi tu învârti”, zise el stră-curându-i în mână o hârtie de douăzeci.

La Pruncul abià ajunseră la jumătatea în-tâiei cântări, când acesta se ivi în ușe și-i dădù o bancnotă de zece. Cântecul amuți îndată și cei șapte ieșiră repede din curte.

"Aici mai mult n-o să-mi pun piciorul", zise gurdunistul apucând în uliță.

Când ieșiră dela cel om urmă fruntaș și co-borau grăbiți spre luncă, pe Părâul caprii, îi întimpină un băiețaș, care le zise:

„Ați uitat să intrați la Mărginean, la Pascu și la Lupu.

— La cine?” întrebă Laiță, oprindu-se.

Băiețașul mai repetà cele tiei nume. „V-a-șteaptă”, adause el.

Muzicanții se gândiră o clipă: nici unul nu-i știà între fruntași pe cei trei.

„Vino și ne arată, băiete”, zise deodată Lăiță, aducându-și aminte că de vreo patru ani se tot înmulțiau fruntașii în Văleni. Dar nici într-un an nu se sporiseră cu trei deodată ca acum.

Ei se întoarseră pe Pârâul caprii, trecură pe lângă casa lui Pruncul, și aruncau priviri cer-cetătoare la băiat.

„Aici”, zise băiatul îmbujorat la față de is-pravà ce făcuse.

Intrară la Mărginean, apoi cu două case mai la deal, la Pascu, și peste drum la Lupu.

"De-aici încolo să nu ne uitați. Lăiță. îi zi-ceau pe rând fruntașii cei noi. Avem și noi o plăcere s-ascultăm o cântare în casa noastră în sfanța zi a Invierii”.

Ei cinstiră apoi frumos pe băiețașul, care le făcuse așa de bună ispravă.

Lăiță erà vesel. "De merge tot așa, începù el, la anul. trebuie să venim cu patru mai mulți. Fruntașii se tot înmulțesc în Văleni”.

Intrară pe-o clipă în birt, unde îi așteptà prânzul, dar nu mai aveau poftă de mâncare, fură trataţi prin toate casele unde cântaseră. E-şiră şi strecurându-se cu greu prin mulțime, a-junseră lângă tovarăşi. Mari strigăte de „vivat” şi „ura” îi întimpinară.

Lăiță își luă arcușul, îl ținù o clipă îu aer, apoi începù îndată hora. O frământare deose-bită se porni prin mulțime: de pe la mese se sculară bărbați și femei; mulți cercau să pă-trundă înainte prin inelul acela enorm, mișcă-tor de costume.

Se auziau bătăi din palme, strigăte cum se chemau părechile, înșiruirea dansatorilor erà tot mai lungă, cercul se încheià în grabă în ritmul înviorător al horei. Apoi dansul începù domol, undulător la dreapta, la stânga, părechi se desprindeau, treceau la mijloc învârtindu-se alene, femei, fele, plecându-se treceau pe sub mână, zâmbind abià sau cu larg suris pe fețe.

Erau ceasurile două după prânz, și de acum începeà adevărata petrecanie.

VII

Notarul Iosif Rodean aveà oaspeți. Ii picară azi dimineață pe la nouă. Doi erau logodnicii celor două surori mai mari ale Elenuței, advo-cații Albescu și Târnăveanu, pe cari Elenuța nu-i cunoscuse încă. Eugenia și Octavia se logo-diră în Martie, abià la câteva săptămâni după-ce se descoperi aurul cel mult dela „Arhan-ghelii”. Candidații se anunțară în cete, dar no-tarul Iosif Rodean pusese de mult ochii pe a-cești doi tineri, la cari, erà într-adevăr de mirat, că descoperise calități mari. Elenuței dela întâia vedere îi fură antipatici. Erau doi tineri de du-zină, fără nici o expresie deosebită în față, în privire, pentru cari nu schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s bruneți, doi tineri îmbrăcați după moda din urmă, a căror cărare erà aleasă cu îngrijire. Aveau amândoi acelaș zâmbet preve-nitor pe buzele cari păreau unse.

Advocatul Albescu erà înalt, slăbuț, cu ochii de-un albastru șters, cu cele dintâi semne de chelie. Vorbià domol, elegant, apăsà cu multă grije anumite părți ale frazei. In reslimpuri își mângâià mustața blondă, bine îngrijită.

Celalalt, Târnăveanu, îi ajungeà lui Albescu numai până la umăr, erà asemenea blond, mai plin, mai gras, foarte vioiu și în mișcări și în vorbire, îmbrăcat cu acceaș eleganță.

Când îi zări mai întâi Elenuța, din Albescu nu văzù decât fața lui lungureață, cu linii de împietrire și aceasta i-l făcù deodată nesimpa-tic; Târnăveanu o respinse pe fată cu nasul lui răsfrânt puțin, care într-adevăr îi da o expresie ciudată întregii fețe, păreà că ființa lui întreagă se concentrează oarecum în jurul acestui nas resfrânt. Și când privià, și când vorbià, și când mâncà, chiar păreà că nasul acesta e la el per-soana principală.

Nici nu-i trecù Elenuței prin gând să cerce-teze ce impresie făceau acești doi surorilor sale. Dacă ar fi băgat de seamă ar fi putut vedeà, că Eugenia și Oclavia se simțiau fericite. Cât ce-i văzù, gândul cel dintâi ce-i veni fù acesta: „iată cum poate un părinte să-și nenorociască copiii”. Dar n-avù vreme să gândiască mai de-parte, căci lângă cei doi zări pe-un al treilea necunoscut, care, când îi fù prezentat, se înclină înaintea ei cu deosebită grație.

„E prea fericit domnul Voicu!” atâta îi ră-mase în minte Elenuței din prezentarea lui și din cuvintele ce-i mai spusese cu multă eleganță. Erà aproape să isbucniască în râs de toată în-fățișarea acestui tânăr, care nu erà deloc urît, dar care, ştiind aceasta, zâmbià parcă și prin urechi, privirile, faţa întreagă îi râdeà de bucu-rie, de căldură, lăuntrică, pe care nici decum nu o puteà ascunde. Dar în clipa următoare își zise cu hotorâre: "Pe soarele ăsta l-a comandat tata pentru mine", şi numai decât îi trecù toată pofta de râs.

Mai veniră apoi doi advocaţi şi un doctor cu nevestele lor - cunoscuți vechi ai notarului, cari aproape la fiecare Pașii, a doua zi, veniàu în Văleni să vadă „petrecerea sătească”, dar cari nutriau zadarnic an de an nădejdea că notarul i-a face părtași la „Arhanghelii”.

Unul dintre ei, Gheorghe Poplăceanu, erà ad-vocat de legea veche, fără doctorat, un bătrân pufăios, și la față și la mâni, cu barba albă rătezată scurt, cu mustața tunsă; el, de câteori i se păreà că spune cineva o glumă, deschideà o gură largă și făceà mereu:

„He-he-he! He-he-he-he!”

Celalalt, Dr. Petru Stoica, să fi avut la vreo patruzeci de ani "fusese în tinerețe o fire cam romantică, făcuse versuri, și slăbiciunea lui spre poezie îl împinsese să se însoare c-o fată săracă. Cum însă nu-i prea plăceà să stee în birou, ci mai mult în birturi și cafenea, blăstămase pân’ acum de nenumărateori clipa de avânt în care se însurase, sau, mai corect, în care promisese căsătoria. Ii mergeau prost afacerile, erà încurcat și pe la bănci, și în-cepuse de câțiva ani șă-l ur-măriască o idee fixă: Pe el numai băile de aur îl vor mântui. Nici nu slăbià, cu toate ocaziu-nile, să se pună bine pe lângă directorul „Ar-hanghelilor”. Dar Iosif Rodean rămâneà mut ca stânca la toate aluziile advocatului.

Dintre acești trei oaspeți, doctorul Prințu erà poate mai amator de frumusețile naturii și de priveliștea petrecerii de Paști din Văleni. Aveà o păreche de ochelari foarte mari și grei, cari mereu îi alunecau de pe nas. Se vorbià că-i un doctor bun, care se pricepe de minune la toate boalele, un om care-și iubește cariera. Erà ade-vărat că aveà clientelă număroasă, dar bani nu făceà, ori apoi care îi adunà treceau ca făina prin sită în mânile nevestei sale. Aceasta erà cu vreo cincisprezece ani mai tânără decât el, dar încă de zece ani aveà mai multe chilograme decât bărbatul său. Erà o femeie durdulie, roșie, umflată parcă din cunpoiu, hainele păreà ci în toată clipa stau erà crape pe ea.

Cincisprezece suflete, ascunse toate într-o for-mă trupească după cum le-a fost rânduit, se bu-curau a doua zi de Paști în casa frumoasă, în camerele încăpătoare ale notarului Rodean. A-decă ar fi trebuit să se bucure, dar deoparte E-lenuța. de altă parte doamna Marina, notărășița, și slujnicilc, nu erau mulțumite.

Notărășița trebuia să se împartă în zece. Eu-genia și Octavin își uitaseră, lângă logodnicii lor, că oaspeții mai trebuiesc și serviți. Doamna Ma-rina avea noroc cu Elenuța, care abià apucă să iese din casă, să fugă în bucătărie, în pivniță.

Notarul Rodean îi zise odată, șoptindu-i așa cum puteà el șopti, încât se auzià la doi pași:

„Bagă de seamă, o să te afle tinerii nesu-ferită”.

Spusese „tinerii”, dar Elenuța înțelesese foarte bine că erà vorba de „tânărul”, de „soarele Voicu”, cum și-l poreclise îndată dela prezen-tare. Înțelesese și căutà cât mai des prilej să lipsiască din casă. Mai simpatic dintre toți prie-tinii tatălui său îi erà doctorul Prințu, și asta numai pentru ochelarii, cari îi lunecau mereu de pe nas, și pentru faptul, că nu venià odată la ei să nu-i zică:

„Pagubă că fratele dumitale nu a îmbrățișat cariera medicală.

Ii zise şi astăzi, și cum Ghiță erà aproape, fata-l trăsese de mânecă.

„Auzi. Ghiță, ce zice domnul doctor.

— Ce zice?

— Pagubă că nu ţi-ai ales cariera medicală, dragă d-le Rodean, îi spuse doctorul aplecân-du-se spre el, căci erà înalt cât o prăjină.

— Şi pentru ce să fie pagubă, d-le Prințu? în-trebă tânărul.

— S-alegeà un doctor bun din dumneata.

— Dar lot așa poate să iese din mine un in-giner bun, după cum sper, zise universitarul.

— Asta se ’nțelege, numai cât pentru omenime e mai salutară praxa doctoricească decât măsu-rătorile inginerilor”.

Tânărul Rodcan știà că doctorul Prințu, deși mai pe departe, da târcoale tatălui său să-l pri-miască acționar ia „Arhanghelii”.

„Dar dacă prin măsuraturile mele voiu desco-peri aur nebănuit încă de băieșii din Văleni? îl întrebă el râzând.

— Ho-ho! făcù doctorul, dumneata te faci in-giner de poduri și șosele, nu de băi de aur”.

Advocatul Poplăceanu, cum treceà pe lângă ei, auzi numai cuvintele din urmă ale lui Prințu dar asta nu-l împiedecà să-și deschidă gura largă și să-și necheze obișnuitul:

„He-he-he: he-he-he-he!”

Pe Elenuța o bufni râsul, și alergă în bucă-tărie.

Bărbații gustau mereu din diferite licheururi, îmbucau din șuncă, din ouăle de Paști, fumau. Cei doi logodnici se hotărau cu mare greutate să părăsiască pe felele notarului, să soarbă și ei câtcun păhărel. Așteptau ca acelea să-i îmbie, să-i împingă de spate.

Tânărul Voicu păreà mereu fericit, deși Elenuța nu-l învrednicise de zece cuvinte. Erà din ceata fericită a oamenilor cari, deși par’ așa de fini, așa de transpăreați, totuș sunt obduși c-o epidermă foarte groasă, și răbdarea lor pare a nu aveà nici o margine. El erà numai candidat de advocat, dar în preajma examenului prin care să obție libera practică advocațială. Chiar faptul acesta erà pentru el — în ochii lui — preroga-tivă: se simțià cel mai tânăr dintre toți, și nu-mai pentru asta aveà motive de-o fericire înde-lungată. Sorbià și el din păhărele—făcând impre-sia unei păsări exotice care-și umezește pe-o clipă pliscul luă o bucățică, dar numai o bucățică de șuncă - zâmbià tuturor și erà gata să continue din orice loc o conversație purtată de alții.

Pe la unsprezece se puse cepul unui butoiu de bere și doamnele avură întâetate. Dar ele se mulțumiră cu câte un pahar, afara de doctorița Prințu.

„Eu sunt amatoare de bere, în zadar radeți. Trei halbe mi-e măsura.

— Da, bea trei halbe într-un interval foarte scurt, întări bărbatul său.

— E ușor dumniei, zise advocatul Stoica, cu dumneata aproape nu se poate teme să i se în-tâmple ceva.

— Ași! făcù scandalizată doctorița. De trei pahare?

— Intr-adevăr, trei halbe e o cantitate neîn-semnată, întări iarăș bărbatul. Berea, adause el, știți cu toții, că conține foarte puțin alcool”.

Aici se auzi iarăș nechezatul advocatului Po-plăcean, și nu se știe de ce, toți cei de față înce-pură să râdă cu hohote. Chiar și notarul Rodean nu se putù stăpâni. Atunci Elenuța, care încă erà de față, băgă de seamă, că domnul Voicu nu poate râde. Da, tânărul plin de fericire şi de zâmbet nu putea râde ca lumea. Pe lângă toate sforțările lui nu puteà decât să scoată din par-tea. cea mai superioară a gâtlejului un fel de,,me-ke-ke’, ca o capră. Acum nu numai că nu-i erà simpatic, dar îi erà scârbă de el.

Voi să deschidă ușa să iese iar, dar notarul îi zise:

"Unde te duci? Rămâi odată și tu în casă!”

Ea mai rămase, până ce tatăl său privi în-tr-altă parte, apoi se strecură pe ușe. Notarul voi să fie prevenitor faţă de candidatul Voicu, pe care logodnicii cei doi îl aduseserp la expresa dorinţă a lui Rodean.

„Fetița mea trebuie să mai ajute mamei sale. Poftește cu noi în camera asta", îi zise lui Voicu directorul dela „Arhanghelii”.

„O, te rog, e foarte bine aici, e foarte bine. Mă rog, tinerii nu-s pretențioși! Tinerilor nu le stă bine să fie pretențioși”, zise el repede c-o voce zaharisită, zâmbind mereu.

Notarul îl privi o clipă încruntând din sprân-ceană; nu-l înțelesese, dar nu erà omul, care să-l întrebe a douaoară. Il lăsă și intră în ca-mera vecină, unde pe o masă lungă se aduceau necurmat paharele cu bere spumoasă. Puțină vreme zăboviră aici și cei doi logodnici, apoi se strecurară pe nesimțite afară, se întâlniră în verandă cu Eugenia și Octavin și le propuseră să facă puțină plimbare prin grădină.

De când sosiseră oaspeții între bărbați, între femei, conversația se învârtia în jurul aceluiaș subiect, în jurul „Arhanghelilor”, a vânei de aur celei noui descoperită de curând. Ca și când ocna aceasta ar 'fi fost un uriaș glob de lumină, din jurul căruia fluturii nopții nici cum nu se pot depărtà, căci flacăra îi atrage cu o putere nețărmurită.

Iosif Rodcan vorbià cu însuflețire, cu ochii aprinși de ocna asta. Le povesti până ’n amă-nuntele cele mai neînsemnate metodul său de exploatare, spuneà că au să descopere cu sigu-ranță peste trei-patru săptămâni o vână nouă, care merge paralel cu cea aflată și la care va ajunge prin gangul nou ce-l taie acum în stâncă. Inaintează destul de greu, căci piatra e ca cre-menea de vârtoasă, drumul spre aur e încuiat strașnic. Dar pân-acum gangul are trei sute de metri, încă zece, cel mult cincisprezece și vor a-junge. Spuneà că trebuie bani, mulți bani că lucră cu șaptezeci de băieși, și că la săptămână plătește de multeori peste o mie de zloți.

Oaspeții îl ascultau cu evlavie, ca și când ar auzi o destăinuire sfântă. Privirile lor ar-deau. Îndată ce rămâneau pe-o clipă singuri, începeau, să șoptiască. Ei erau siguii, că notarul nu le descoperise tot adevărul; advocații Poplă-cean şi Stoica afirmau că vâna cea nouă e și descoperită, numai notarul nu vrea să le spună, ci dimpotrivă, ca să-i sperie, le vorbà de chel-tueli enorme.

Intr-un rând Dr. Petru Stoica zise:

„Ce mai calea-valea! Eu pentru o acție dela „Arhanghelii” îmi dau în orice clipă diploma de advocat.

— N-ai avea gust rău, zâmbi doctorul Prințu, numai mi se pare că nu vei ajunge niciodată să-ți vinzi diploma”.

Bătrânul Poplăcean nedheză, apoi zise:

„Pe legea mea, sa știu băi și să mă primiască notarul, aș munci în rând cu cei șaptezeci. Eu pot jurà că, într-un an toți lucrătorii aceia vor fi mai bogați ca oricare din noi.

— Asta poate să fie foarte adevărat", zise în silă doctorul.

Ei tăcură, trimițând în gol priviri melanco-lice. Candidatul Voicu deschise încet ușa, privi înlăuntru, și-și retrase repede caipul.

„Pc cinstea mea de n-aș vreà să fiu june, zise Stoica.

— Asta o credem foarte bucuros, răspunseră ceilalți în cor.

— M-aș însurà cu una dintre domnișoarele Rodean.

— Cât despre asta, prietine, mi se pare că în zadar ai fi burlac, zise doctorul. Notarul își alege ginerii pe sprânceană. După un pierde-vară ca tine niciodată nu ș-ar mărità o fată. Lui îi trebuie oameni serioși, oameni de muncă, cum sunt Albescu și Târnăveanu. Tu nu te pricepi să înnouri paraua cu zece noduri.

— Of! făcù Stoica, dar să trăiești ca ăști, ca ursu-n vizunie, încă nu-i o plăcere! Câte-un strope de băutură înseninează vieața o-mului.

— Bravo! strigă bătrânul, ciocnind cu ceilalți— Eu, de-un păhărel, nu m-aș puteà despărți ușor, adause apoi ștergându-și mustața. Dar pentru o acție dela „Arhanghelii” aș lăsà să mă joace popa pe sfânta Evanghelie să nu mai gust bău-tură cât voiu trăi.

— Ce să faci! nu o dat la tot omul să fie avut, oftă doctorul potrivindu-și ochelarii.

Se auziră pașii grei ai notarului, în curând intrară și logodnicii, numai Elenuța întârzià pe-afară. Candidatul Voicu zâmbià grațios celor două surori, nu părù deloc indispus pentru lipsa Elenuței, dar notarul când îl văzù iar singur se mânie, își chemă fata, și, îutre patru, ochi, îi zise:

„Nu-mi place cum te porți. Ce vor gândi oas-peții despre tine?

— Gândiască ce le-or plăceà! Puțin îmi pasă, răspunse fata.

— Iți spun eu, că trebuie să-ți pese”. El o luă de mână și o duse în casă. Complimentarea, a-propierea lui Voicu, îi făcù impresia unui cocoș care se apropie căzând parcă pe o lăture, cu aripa întinsă. Spre fericirea Elenuței chiar în clipa aceea veni Lăiță.

VIII

In camera în care se încuiase, Elenuța se simții nenorocită, gândindu-se la ceata aceasta de oas-peți dintre cari abià doctorul Prințu îi erà cât de cât simpatic. Totuș îi parù bine că se putuise ascunde aici, unde aveà să rămână până la cea-sul prânzului. Ah! cât i-ar fi plăcut să nu mai iese de aici ziua întreagă! Iși spuse, că-i o ade-vărată nebunie să-ți strici în chipu-acesta săr-bătorile, cine i-a adus pe toți oamenii aceștia în casa lor? Mai înțelegeà prezența celor doi logod-nici, deși îi erau tot așà de străini ca și ceilalți, dar Poplăcean și Stoica și nevestele lor, și doc-torița cea cuptușită cu perini parcă, ce căutau la ei să le tulbure sărbătorile Invierii? Cum sta cufundată într-un fotel, se gândi cu cât vor fi mai fericite fetele popii, clericul Murășanu, cari pot să se bucure de mângâierea sărbătorilor în liniștea familiei. Și-atunci deodată îi veni în minte ocna de aur, „Arhanghelii”. Pricepù îndată, că oaspeții aceștia n-au venit la ei din prietinie cu-rată, ci atrași de acel puternic magnet, care erà baia „Arhanghelii”. Urî din tot sufletul ocna aceea, o urî mai ales pentrucă le adusese în casă și pe candidatul Voicu. Ce presimțise de când l-a văzut mai întâi, știa acum cu siguranță; pentru ea venise tânărul acesta nesuferit în casa lor. Și ea nu l-a putut ademeni aici, căci n-o văzuse niciodată, n-o cunoștea; ocna „Arhanghe-lii” îl târîse aici pe Voicu.

Dacă a fi avut înseamnă a te lăsà plictisit de toți lacomii, a le suferi glumele și privirile lingușitoare, atunci nu-i fericire a aveà o zestre mare. Elenuța își aduse aminte că, în societate, la petreceri, la școală chiar, erà privită de toți cu un zâmbet de mulțumire, i se spuneau vorbe măgulitoare, mai mult ca altor fete. Atunci nu pricepuse nimic, dar acum simțià, că toată bună-voința ce i-o arătau oamenii izvorà din baia „Arhanghelii”. Și cu cât se gândià mai mult la vieața sa, simțià cum „Arhanghelii” o apasă tot mai greu, ca o povară uriașă. Avù o sensație de scârbă, de groază, îi părù pe o clipă că-i legată de ocna aceea, că în jurul ei miroase a fosfor și a stâncă pătrunsă de umezeală.

Domnișoara Elenuța Rodean chiar în familia lor nu simpatizà decât cu Ghiță. Pe mamă-sa o iubise în anii copilăriei, pe când Marina se purtà încă îmbrăcată românește, în portul femeilor din Văleni. Dar de vreo șapte ani, de când ma-mă-sa purtà toalete ca orice cocoană dela oraș, încet-încet se înstrăinase de dânsa.

Când o văzuse mai întâi în noul port își a-duce aminte cum se speriase, și, alergând afară începuse să plângă. Surorile mai mari însă erau încântate. Băteau în palmi și o sărutau. Chiar notarul o privi cu multă satisfacție. De atunci Elenuța începuse să-și închidă inima și înaintea mamei sale și a surorilor. Numai cu Ghiță se mângăià.

Iși ziceà de multeori: „I-ar puteà fi și tatii destul”. Dar notarul erà mereu după trebi, me-reu agitat, vocea lui aspră, puternică, răsunà prin curtea largă de pe la ceasurile trei din noapte, de îndată ce se desprimăvărà.

Nu puteà suferi larma continuă, daraverile multe, înviălmășala aceea necurmată, care erà la ei acasă. De-o vreme încoace surorile ci înce-pură să facă un lux îngrozitor, să meargă în fie-care zi cu trăsura la plimbare în oraș, m-ai de-parte. ba se dedasceră la sportul vânatului și al călărilului. Costume peste costume se grămădiau în dulapurile din camerele lor. Eugenia și Oc-tavia umblau, râdeau sgomoloasc, pareà că lu-mea întreagă e a lor. Elenuța erà dela fire li-niștită și visătoare, păreà chiar aplicată spre me-lancolic. O irità fericirea sgomotoasă a surorilor, și se simțià fericită când trebuià să se înapo-ieze la școală.

Din an în an se simțià lot mai străină acasă. De câteori se înapoià, aflà un număr tot mai mare de slugi, de slujnice, fețele necunoscute sporiau mereu în jurul său, odihna și liniștea se depărtau tot mai tare de casa lor.

Cu Ghiță simpalizà chiar pentru faptul, că tânărul vorbià totdeauna cu ironie, cu dispreț chiar de baia „Arhanghelii”, de notarul chiar.

Ceeace aproape nu mai puteà suferi erà faptul, că în casa lor nu auzià vorbindu-se decât de aur, de „Arhanghelii”, de chilogramele puse de-oparte, de băieșii, cari mai trebuiesc angajați. Eugenia și Octavia se amestecau în discuțiile ce priviau băieșagul cu ușurința aceea uimitoare ci care vorbiau și de toaletele lor. De multeori Ghiță ziceà revoltat:

„Să vedeți numai, o să ne schimbăm cu toţii în statui de aur!”

Cum stà cufundată în fotel, domnișoara Rro-dean auzià veselia necurmată, care pătrundeà din camerele vecine și știà, că izvorul acestei vese-lii e aceeaș ocnă afurisită, care parcă nu mai erà în muntele Corăbiuța, ci se ascunsese la ei în casă. „Ce veselie stupidă”, își zise ea gândin-du-se la deosebirea enormă ce erà între larma asta și fericirea ciudată pe care o întrezărise ieri, în ziua întâi de Paști!

Vasile Murășanu îi trimisese încă Sâmbătă seara volumul de nuvele, pe care-l cumpărase în oraș. Dar sluga lor i-l dădù doamnei Marina, iar notărășița uită să i-l arete fetei până ’n ziua de Paști, după ce veniră dela biserică. Fata luà repede volumul și fugi în camera ei și a suro-rilor, unde Eugenia și Octavia se priviau încă în oglindă, admirându-și toaletele. Fără să le pri-viască se așeză pe divan și începù să cetiască. Surorile, cântând încet, fericite, eșiră îndată.

Elenuța ceti aproape într-un răsuflet, bucata întâie, apoi, obosită, începù să frunzăriască prin carte. Vedeà bine, că nu-i erà gândul liniștit și nu preà știa ce cetise. Cântările dela Inviere ră-sunau parcă mereu aproape de dânsa. Deslușià prin fumul de tămâie pe preotul Murășanu, pe clericul Vasile. Cântase frumos și acum, deși nu cu farmecul din noaptea înmormântării. Deodată, cum frunzărià mereu foile, pe fața albă, care venià îndată după scoarță, zări un șir scurt scris rcu literă măruntă. O adiere plăcută, ca o mân-găiere, simți că-i atinge obrajii albi și în suflet simți cum îi crește un simțământ nou de bucurie, de curiozitate. Ea ridică volumul și ceti c-uu fel de teamă:

„Adevărata fericire e în noi înșine”.

Nu erà nici iscălitură, nici dată lângă acest singur șir închegat din slove foarte mărunte şi fine. „Adevărata fericire e în noi înșineˮ repetă Elenuța. Erà aceasta o dedicație neiscălită, erà scris șirul acesta peste tot de Vasile Mu-rășanu? Erà o aluzie la poziția ei de fată avută? Erà o înfruntare din partea clericului, ori o sen-tință ca oricare alta, pe care Vasile, în vreo clipă de medilare, a aruncat-o fără nici o țintă, pe fața aceea albă? Domnișoara nu-și puteà da seama cum ajunsese șirul acela acolo, întoarse câteva foi să cetiască mai departe, dar îi fù peste putință.

Șirul acela o interesà acum mai mult decât în-treg volumul. Ea-l ceti din nou, și acum băgă de scamlă regularitatea cu care fuseseră așter-nute slovele acelea mărunte. Văzù, că scrisul erà proaspăt și-și zise deodată c-un fel de re-voltă:

E prea mare cutezanță din partea lui.

— Dar e oare cutezanță ceeace a tăcut? în-trebă numai decât un glas dintr-însa.

Ea se gândi, își aduse aminte de toate, cuvin-tele ce le vorbi cu Vasile, de toată înfățișarea și purtarea lui și nu puteà să afle nimic cutezător într-însul. Dimpotrivă, cum observase și Ghiță, erà prea sfiicios, prea retras, stângaci în toate mișcările, în toate gesturile lui, când erà cu dânsa. Dar dada șirul acesta nu vreà să fie o aluzie la poziția ei de fată avută, ce vreà să zică? Și iar se gândi, că poate e o convingere intimă a lui Vasile, pe care o însemnă aci fără de nici un gând ascuns. Ea își spuse mai de-parte, că în seminarii sunt prea obicinuiți tine-rii cu filozofări de acestea, cu sentințe; trăesc din scriptură și din predici, și nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână câte-o maximă. Dar ce se cuprindeà în șirul acesta erà un adevăr, care privește numai vieața preoțească?

Cât ce-și puse întrebarea aceasta, Elenuța simți din nou, că șirul e scris pentru dânsa. Da, acum nu se mai putea îndoi. Într-o clipă se gândi, că ea are tot ce poate sa facă fericirea unei fete, și totuș nu e fericită, simți într-o clipă; că adevărul acesta a stat de multă vreme ascuns chiar în sufletul său. Și deodată simți o mare prietinie pentru clericul acela sfiicios, ru-șinos, ca o fală mare, la care privise până acum cu o plăcere copilărească. Iată, el îi ghicise gân-dul! Cceace vorbise de multeori cu Ghiță, în-groziți de cultul aurului, care luă proporții tot mai înfricoșate în casa lor, iată, că e spus așa de limpede în cinci cuvinte de clericul Vasile Mu-rășanu. Nici nu-și putuse da scama bine până acum pentruce se simțià nefericită; pentrucă în sfârșit tot cultul vițelului de aur din familia lor putea s-o țină departe de ai lor, nu însă s-o facă pe ea nefericită. Insă acum înțelegea tot mai bine pentruce se simțià nenorocită; sufletul ei erà pustiu.

Simți cu atâta intensitate golul acesta din su-flet, încât avù un simțământ de nesfârșită milă pentru sine însăș. Aveà șaseprezece ani și încă nu avusese nici o mare bucurie în vieață, nu cunoșteà nimic, afară de convorbirile pătimașe despre aur, din taina ce o învăluia din toate păr-țile. Zilele de internat erau parcă singurele puncte de lumină în vicața ei.

Vai, cât erà de adevărat șirul ce-l tipări pe foaia aceea albă Vasilc Murășanu! Adevărată fe-ricire e în noi înșine! Da, ea simțià cât ar puteà să fie de fericită, căci sufletul ci erà dornic de tot ce e frumos și curat, simțăminte nenumă-rate pot încăpea într-însul! Și au să încapă de aici încolo! Da, ea va delăturà piedecile ce i se pun mereu în druimul, care duce spre o ieșire luminoasa. Dacă părinții ei, surorile, sunt îndestulați cu vieața asta de necurmate agitări, în care „Arhanghelii” aruncă pe fiecare zi fla-cări noui îi privește pe dânșii! Ea, mână în mână cu Ghiţă pe care acum îl iubià și mai tare fiindcă îl înțelegeà mai bine, va porni pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume dru-mul acesta nu-și puteà da seama, dar gândin-du-se la fericirea nouă ce o aşteaptă îşi pretrecù într-o visare dulce ziua întâi de Paști. Ii păreà că vieața îi deschide nenumărate drumuri, cari duceau printre covoare de flori; îi păreà, ca un suflu nou plutește în aer, pe care îi sorbià cu lăcomie. Ceti cu uimire volumul de nuvele, simțind în lot cursul zilei întâi de Paști o a-dâncă recunoștință față de clericul Murașanu, care parcă zăbovià pe undeva aproape de dânsa, numai cât nu-l puteà vedeà.

In seara zilei întâi adurmise fericitaă; azi di-mineață se trezi cu holărîrea să-și facă vieața tot mai frumoasă. Din visarea aceasta fericită, senină, o tulburară, o deșteptară aproape bru-tal, oaspeții cari sosiră azi dimineață.

La început făcu sforțări uriașe să fie pe voia tatălui său, dar simți îndată că-i cu neputință. Ceeace vedeà azi în casa lor erà departe ca cerul de pământ de ce visase. Și oamenii, și vor-bele, și toaletele și mâncările chiar îi erau ne-suferite. Sufletul ei se dorià în mari înălțimi de la pământ, dela vieața închegată din lăcomie, din fală și prostie, și tot ce vedeà erà potrivit numai ca să-i frângă aripile albe, pe cari sufletul său le deschise, deși nu știà anume unde va sburà.

Și apoi prezența acelui Voicu, acelui "soare", o umpleà de-o scârbă deosebită. De bună seamă talăl sau îl credeà frumos, deștept, îi șopti chiar că-i dintro familie fruntașe și avută, dar Ele-nuța prin instinctul acela care pe unele fele nu le minte niciodată, prin un fel de „vedere clară” descoperi îndată că tânărul acesta s-apus toate strălucirile pe față, în priviri, în păr astfel, cî în suflet nu i-a mai rămas nimic. O uimeà me-reu contrastul izbizor care erà între cuvintelle lui şterse şi faşa strălucitoare şi îşi ziceà, judecân-du-l cu cruzime: "ăsta e un păun". Dar când bagă de seamă că Voicu nu puteà râde ca oa-menii disgustul ei faţă de candidat nu maii aveà margini.

„Așa dar acesta e prințul de care-mi vorbise tata, își zise c-un adânc dispreț față de toată lumea.

Cum stà cu camera încuiată se gândi cu groază că la masă va trebui să șadă lângă Voicu.

Nici nu-și putù da seama cât va fi rămas sin-gură, când prin camerele vecine auzi vocea ma-mei sale:

„Dai unde sa fie, frate! Așteptăm cu prânzul de-un sfert de ceas după ea”.

Sufletul Elenuței i-l inundă deodată o bucurie adâncă, o căldură deosebită.

„Ah! de nu m-ar aflà! Cât ar fi de bine să nu mă găsiască”, își zise ea.

Insă bucuria ei fù zadarnică. In clipa urmă-toare se auzi vocea lui Ghiță, care se apropià de camera încuiată.

„Poate va fi aici, zise cl, se va fi cufundat în cetit ca și ieri. Apoi dup’ un scurt ciocănit în-trebă:

— Aici ești, Elenuțo?”

Fata eși palidă. Înaintea ei sta Ghiță și mamă-sa. Abià eși, când sosi și notarul.

„Unde comedie umbli pe vremea asta?, o în-trebă el foarte iritat.

— M-a durut capul, zise fata, și la prânz nu viu decât sub o condiție.

— Sub condiție? întrebă uimit notarul.

— Da, să nu mă puneți lângă d-l Voicu. Nu-l pot suferi”.

Notarul dădù drumul unui râs puternic cu hohote.

„Bine, zise el liniștindu-se, lângă cine doreşti să fii?

— Lângă doctorul Prințu dacă se poate, răs-punse Elenuța care rămase mereu palidă şi pă-reà într-adevăr sferindă.

— Asta nu se poate, iubito, ar fi prea mare ofensă pentru tineri, zise Ghiţă.

— Mai sunt şi alţi tineri? " întrebă fata re-pede, cu obrajii aprinși într-o clipă. Nu-și puteà da seama de ce, dar la numele de "tineri" se gândi numai decât la clericul Murăşanu.

— Pruncul Șl Ungurean, zise Ghiţă zâmbind.

— Atunci ori lângă Pruncul, ori lângă Un-gurean, zise Elenuța c-un fel de deprimare în voce.

— Ei, bravo, strigă notarul. Tot cei dela „Ar-hanghelii” suni mai preferiţi.

Ei trecură prin trei camere, până ce ajunseră în sala largă, unde se servi prânzul. Mâncară pe 'ndelete, udând mereu bucatele cu vinuri vechi din pivnița lui Iosif Rodean. Erau băuturi tari, cari biciuiau în grabă sângele. Advocatul Poplă-cean nici nu mai puteà vorbi; limba i se încurcà mereu, chiar când slobozià obișnuitul nechezat, își deschideà foarte larg gura, în valurile de râs ale tuturor. Advocatul Stoica se cufundase într-o dispută filozofică cu universitarul Ungurean, care-l țineà mereu în respect prin obișnuita lui exclamare: „Colosal”! Petru Stoica de multeori nu știà ce să creadă: că-l aproabă acest tânăr, care vărsă mereu paharul pe gâtu-i larg, ori că-l batjocorește, și într-o clipă de furie, îi zise:

„Pricepi dumneata? Mie să nu-mi mai strigi „colosal”! Am discutat eu și cu alți oameni!

— Colosal!” oftă din nou Ungurean, și toți izbucniră în hohote înfricoșate, numai candidatul Voicu își trimeteà din gât, ca o batjocură, al lui „me-ke-ke’. Doctorul Prințu se încurcase în enu-mărarea avantagiilor și a dezastrelor, cari se pot datori alcoolului.

Furculiţele, cuţitaşele farfuriile, lărmuiau ne-curmat. Doctorița Prințu înghiți singură o jumă-tat de tortă. Bărbații nu cruțară vinul.

„Mai izvorește destul din „Ar-hanghelii”, spu-neà, la fiecare cană nouă ce se aduceà, advoc-tul Stoica.

La vreo jumătat’ de ceas după ce terminară notarul zise:

„De-acum să mergem la petrecerea din luncă”.

IX

Clericul Vasile Murășanu scrisese șirul acela cu intenția anumita ca s-o facă pe Elenuța să sufere și s-o pună pe gânduri. La început, când luà condeiul în mână, îl urmărià încă sentimen-tul care-l copleși de îndată ce se depărtă de cei doi frați, să scrie sentința aceea ca s-o jigniască pe Elenuța, pentrucă și el se depărtă rănit a-dânc de cei doi. Adevărat că rănirea lui venià numai din gândurile ce-și făcuse, că cei doi se țin de protectori ai lui, dar el o credeà reală, el se depărtă de ei cu răceală, ca de doi străini ce-i voiesc răul. Când luà însă condeiul, hotărî-rea de-a o jigni pe Elenuța se topi îndată și el mai simțià numai dorința s-o facă să sufere cât de cât. Nu aveà nici un drept, nici un razim pe care sprijinindu-se să fi putut cere dela d-șoara Rodean vreun fel de apărare, de considerație pen-tru el. Totuș, nici el nu știà cum, — poate ră-zimat pe visările-i îndelungate — el așteptà ca Elenuța mai ales, din întreaga familie Rodean, să-l părtiniască. Și dacă judecata lui ar fi fost destul de clară, ar fi putut înțelege ca într-a-devăr Elenuța e binevoitoare față de el. Ar fi trebuit să-și aducă aminte cum i-a aprins lumi-nița la încunjuratul bisericii, și n-ar mai fi tre-buit să stee la îndoială.

Dar sărmanul cleric nu mai vedeà limpede. Chiar noaptea aceea, întâlnirea neașteptat cu domnișoara Rodean îl tulburase aşa de adânc încât gândurile lui nu mai erau decât învă-luire cumplită. Intâlnindu-se cu cei doi fraţi pe drum simți iarăș că, adânca tulburare ce-i stă-pânià sufletul, din noaptea prohodului, îl cu-fundă în discursul acela nesfârșit, care-i păreà tot mai ridicol. Numai câteva clipe reuși sa se smulgă din vârtejul amețitor ce-i vuià în cap: când îi spuse domnișoarei Rodean ca-i va trimite cartea. Atunci îl parù că între el și ea n-a fost și nu va fi nimic, că-i o străină. Dar în drum spre casă căzù din nou în nenorocirea sa. Și voià săi se răsbune.

O nesfârșită părere de rău simți însă când luă volumul în mână. Cu alte intenții cumpă-rase el cartea aceasta! Ce sensații de fericire a-vuse gândindu-se cum îi va prezentă-o! Ce de-dicație frumoasă, sentimentală, se gândi să scrie pe foaia albă! Și iată, trebuià să-și îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese că se în-crezuse în visuri!

Repetă însă de nenumărate ori în gând sen-tința pe care o avusese de mult gata, care-i veni aproape dela sine. I se părù ciudat că mai înainte, când se gândi să-i scrie o dedicație sen-timentală, nu știà pe care s-o aleagă dintr-a-tâtea, iar acum maxima: „Adevărata fericire e în noi înșine”, îi veni deodată limpede, hotă-rîtă. Simțià că altceva nu puteà să-i scrie. Totuș nu se putù hotărî s-o scrie încă. Muie de multe-ori condeiul în călimară, până ce în sfârșit îi veni un gând luminos să-l hotărască: „N-am dreptul, își zise, nici s-o jignesc, nici s-o fac să sufere. Cred însă că-i pot rămâneà un bine-voitor, care o face băgătoare de seamă la o pri-mejdie”. In convingerea aceasta se liniști, și scrise șirul acela. Dar simți îndată o adâncă sfă-șiare ca și când i-ar fi pătruns o sabie prin trup. Avu senzația că, cu șirul ăsta, se desparte pentru totdeauna de Elenuța, și-i părù bine când, recetindu-l, se gândi că va aveà să sufere cât de cât în urma acelei sentințe.

Inchise cartea, i-o dădù slugii s-o ducă la „domnișoara Elena Rodean". Deși învălmăşala simţămintelor sale țineà încă, el fù totuţ mai liniștit dupăce trimise volumul. Întâia zi de Paști trecù în silă, îl enervà veselia surorilor și a pă-rintelui Murășanu. Aproape ziua întreagă se gândi la seminar, la colegi, la profesori. Ar fi dorit mult să fie între zidurile reci ale bătrânei zidiri, și ziceà că ce prostie e să se doriască cineva acasă. Acolo erà adevărata vieața!

Astăzi, a doua zi de Paști, după predică, după discuția ce-o avù cu tatăl său se simțià mai vesel. Îndată ce prânzi se strecură pe ușe, și se duse să priviască petrecerea băieșilor.

Când ajunse Vasile Murășanu în luncă. Lăiță încă nu se întorsese. Clericul zări la una din mesele acoperite cu pânză cerată pe diacul Ga-vril și răzbind prin mulțime șezù lângă bătrân.

„Hristos a înviat”, zise el în tinzând mâna dia-cului.

„Adevărat c-a înviat!” răspunse bucuros bă-trânul. Apoi îl întrebă repede: „Iai o bere ori un pahar de vin?

— Un pahar de vin”, răspunse clericul, și își turnă într-un păhărel din vinul roșu.

— E carbanet, zise vesel moș Gavril.

— Da-i tare! făcù Vasile după ce-l gustă.

— Ce vreai! Odată-s Pașlile pe an, zise cu bucurie diacul. Dar dumnialor nu vin? întrebă apoi, punându-i paharul vârfuit.

— Cine?

— Părintele și preoteasa și domnișoarele?

— Cum nu, vin toți”, răspunse clericul.

Ciocniră din nou păhărelele și beură. „Prea des! zise Vasile zâmbind.

— Las’ să fie des! Nu-mi place mie să beau înainte de biserică, asta nu! începù diacul clă-tinând din cap. Dar de-acum pot să mă veselesc și eu! Ce zici, îți place petrecania? și diacul ri-dică ochii spre părechile de dansatori, cari se învârtiau ca vijeliile.

— Place! răspunse cu însuflețire clericul, care se însenină deodată în mijlocul mulțimii aceleia setoasă de vieață, în lumina dulce a primăverii.

— Să-ți și placă, zise diacul Gavril. petrecere de Paști ca la noi nu s-a mai pomenit. Odată ’n an se răsbună și băieșii noștri

In clipa asta se auziră strigăte de „vivat și „ura”. Lăiță cu cci șase sosi, și se începù numai decât hora.

„Nu te-avânți și dumneata? îl întreba diacul pe Vasile Murășanu.

— Mi se pare c-o să mă avânt, răspunse cle-ricul, care simți o furnicare prin tot trupul la acordurile horei.

— Aruncă-te, că se și cade, zise cu bucurie diacul, alți domni nu-s aici pân’ acum, după cum văd eu, și el cercà să afle pe cineva.

— Nu-i nime, zise iar, nici nolarul cel nou, nici scriitorul din cancelarie, nici domnii învățători. De-o vreme încoace se pun care mai de care să vină mai în urmă. Toți se iau după notarul Ro-dean”.

Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacului: între două fete s-a prins și el în lanțul horei. Cât ținu dansul, diacul Gavril se ridică și privi însuflețit. Se simțià mângâiat că clericul îi ascultase sfatul. „Și tatăl său e om de omenie, își ziceà, dar băiatul lui e și mai minunat”. Bă-trânul erà și înfierbântat de „carbanetul” ce-l beuse, și se pomeni că-și balansează domol capul în tactul horei.

Când se întoarse clericul lângă diac erà aprins ca para focului, ochii îi străluciau, îi părù că se scuturà de pe el o haină grea de lut, pe care o purtase de câteva zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu așteptà să i se termine cât mai în grabă vacanța nu se mai gândi nici la notarul Rodean, nici la Elenuța, nici la „Arhanghelii”. Însuflețirea, bucuria, fericirea sulelor de tineri şi tinere, a satului întreg, păreà că-i atinse, ca un puternic, curent electiic, și sufletul său.

Strașnică petrecanie! zise el șezând lângă diac.

— Intre tinerețe și voie bună să tot trăești, zâmbi diacul. Acum o tablă, zise el umplând pa-harele. „Tabla” însemnà sa bei paharul dintr-o dată.

Clericul nu se așteptà îmbiat. Beù repede vinul amăriu.

Taraful ăsta nu mai are pareche! zise iar Vasile, care nu se potolise încă de aprinderea în-tâiului dans în anul ăsta.

— Unu-i Lăiță, dommșorule Vasile, și odată cântă pe an în Văleni la tot satul. D-apoi încă fetele! Ai pișcat-o un strop pe cea dela dreapta? întrebă diacul mai încet, aplecându-se spre cleric și trimițându-i sub nas un cald răsuflu de viu.

— Ce stai să spui, moș Gavril, zise Vasile simțind oă se roșește până după urechi.

— Ce stă spun! E puțin ce zic, știi dumneata cântecul

Diacul spuse versurile acestea în câte două tacturi fiecare, clătinând capul la dreapta, la stânga, le spuse cântându-le încet. Apoi, văzând că Vasile tace, zise iar:

„Știi pe cine-ai avut la dreapta?

— Mi se pare că a fost fata Pruncului, zise Vasile.

— Că bine-ai văzut-o! oftă moșul. Vezi, a-ceea-i fată cu zestre nu glumă. De n-aș grăi în-tr-un ceas slab, mi se pare c-o să aiba zestre mai mare ca oricare din fetele notarului Rodean.

— Decât domnișoarele Rodean? întrebă uimit Vasile.

— Da, da, n-ai să te miri de nimic, răspunse diacul. Pruncul are două părți la „Arhanghelii” de cincisprezece ani. Apoi banul care ajunge în mâna lui nu mai vede lumina soarelui, mai ales dadă-i galben. Pe când notarul nu prea strânge băierile pungii. Păcat că n-a purtat-o la școală, sfârși bătrânul.

— Pe cine? întrebă Vasile.

— Pe Mărioara. Pruncul nu sărăcià dac-o da prin școli vreo trei-patru ani. Minunată preoteasă s-ar fi putut alege din ca. Eu, în locul lui, aș fi ținut acasă feciorul.

— Pe Ilarie?

— Da, pe Ilarie, răspunse diacul turnând în pahare. Mi se pare că va ajunge advocat odată cu mine.

— O să se cumințiască, moș Gavrilă, e tânăr încă mânzul, zise zâmbind cu puțină răutate, clericul Murășanu.

— Ziua bună se cunoaște de dimineață, dom-nișorule, începù diacul. Acum eu mi-am luat orice nădejde dela Ilarie. Și mi se pare că și tatăl său, Pruncul”.

Ei ciocniră păhărelele și băură din „carba-het”. La spatele lor se auzi în clipa aceea un râs plin și sonor.

„Că bine vă pelreceți, un bătrân și-un copil”, zise Mărioara cuprinzând cu brațele grumazii lui Vasile.

Diacul se ridică, înclină din capu-i alb ca neaua: la spatele lor erà toată familia preotului.

„Să poftiți la noi, să poftiți! zise diacul vesel. Vai de mine, cum săi nu fie loc?” adause îndată, băgând de seamă că preoteasa se uità la o masă vecină.

Intr-adevăr, la masa diacului erà loc destul, dar mai lipsiau două scaune. Bătrânul luă re-pede două dela masa vecină, le așeză să nu se clătiască. Băieșii ocupară numai mesele cele de scândură albă; cele învălite cu pânză cerată știau dă sunt rezervate pentru „domni”. In fiecare an, la petrecerea dela Paști, pe lângă inteligența din sat veniau mulți domni dela oraș să-și petreacă aici sub cerul liber, să se amestece în hora bă-ieșilor.

Familia preotului șezù la masă, spre marea bucurie a diacului. Părintele Murășanu porunci numai decât unui ficioraș de serviciu, care se ivi repede lângă ci să-i aducă o păreche, un chi-logram de vin ș-o apă.

„Să-ți aducă carbanet părinte, e un vin!

— Să-mi aducă!” zise părintele vesel. Numai pentru dumneata nu-i prea tare vinul ăsta, diece?

— Bătrânii au lipsă de putere, părinte, las’ să-l beau, c-acuș nu-l voiu mai bea!” zise diacul, of-tând cu durere.

— Oho! dumneata ne poți cântà la groapă încă, diece. Nu te văd eu roșu ca un măr dom-nesc?” zise părintele cu fața zâmbitoare.

Vinul sosi, se umplură păhărelele, își închi-nară cu „Hrislos a înviat”. Fetele abià-și muiară buzele, preoteasa beù paharul de jumătate, cei trei bărbați sorbiră vinul până la un strop.

Mărioara svâcni de pe scaun, îl luă repede la braț pe Vasile, smâncindu-l să se scoale.

„O țarină, iubite, cu tine aș vrea să joc, să-mi fie de noroc, zise fata c-o voce sentimentală, apoi izbucni într-un râs răsunător, curat și dulce.

— Cu o condiție, zise Vasile vesel, să joci co-rect. El știà că Mărioara dansează cu multă pa-siune si eleganță.

In clipa următoare se amestecară între păre-chile de dansatori.

Larma veseliei se înălțà din toate părțile ca un vuet sgomotos ce nu se mai sfârșià. Tot mai des se auzià câte-un „ura”, câte-un „vivat” ridi-cându-se ca un signal de alarmă prin clocotul a-cela de glasuri. Laiţă, cu vioara sub bărbie, drept ca un ostaș, cu ochii închiși pe jumătate, cântà cu patimă, cu ușurință, ca și când acum ar fi început numai să-și joace arcușul. Feciorașii de serviciu alergau neîntrerupt pe la mesele în cari tot mai mulţi ciocăniau, strigând să vie părechile. Aerul erà domol și blând, prea cald parcă pen-tru o zi de primăvară. In reslimpuri treascurile mai trăsniau și acum pe Părăul caprii. Erau băiețași cari voiau să folosiască pulberea ră-masă. Feciorii și bărbații veniră pe vremea asta cu toții în luncă.

Birtașul cu nevastă-sa nu mai vorbiau acum: răcniau cu fețele disperate, cu ochii încruntați alergau și erau aproape să-și piardă capelele. Nici într-un an nu angajară atâtea ajutoare, și totuș nu mai răzbiau. Cu două căruțe trimiseră încă de pe la un ceas, după bere proaspătă. Cea adusă in ajun erà pe isprăvite.

Ei tropotiau mereu alergând, aruncau cuvinte de jumătate, și în reslinipuri își îndreptau pe-o clipă trupurile făcând: „Uf!” și își ștergeau re-pede sudorile.

Să nu fi avut nenorocul să-l întrebi acum ceva pe bădicul Spiridon; scriitorul din cancelarie, un tânăr înalt și palid, c-o umbră de mustață, cu-teză să-i zică:

„Trece apa, trece, nene Spiridoane!

— Uf! dă-mă dracului, zise cu furie birtașul. ăștia-mi scot scot sufletul”. In cele patru părți ale luncii fură tăvălite al treilea rând de buto-iașe. Oamenii alergau în cete într-acolo, se îm-bulziau s-ajungă mai în grabă la o sorbitură. Erau destui cari, înstăpânindu-se odată pe pahar, nu-l mai lăsau din mână până nu-l deșertau de treiori dup-olallă. Băieți de pe la anul al patru-sprezecelea în sus se izbiau prin iarbă, jucau, nu preà știau cum să-și mai poarte mânile. Gus-tară și ei binișor până acum; dela douăzeci de zloți în sus aveà fiecare bani de tocat pentru sărbători. Ici. colo, se puteà zări câte unul șezând palid și abătut pe pajiște; băură pe semne preaà mult și berea băută eși pe acelaș drum.

Foarte puține ouă roșii se puteau vedeà; mai ales băieți, copile sub zece ani se îndeletniciau cu ciocănitul lor; pentru ceilalți mai mărișori da-tina aceasta nu mai aveà nici un farmec, erà parcă prà neînsemnată pentru ei. Sub o salcie mai la o parte se rătăcise un băiețaș ca de vreo patru ani; în mână c-o jordiță lovià mereu în salcia bătrână cântând încet „Ghistos-a-în-viat din moți”. In cealaltă mână aveà un ou roșu: cântă neauzind, hcviăzând nimic, părând că el e persoana principală în toată lunca aceea.

La masa diacului părechea întâie erà pe sfâr-șite. Mai treceà pe lângă ei vreun fruntaș și trebuià să le zică un: „Hristos a înviat”.

Vasile și Miărioara nu se întorsese încă. Lăiță părù că nu mai are de gând să frângă țarina asta.

„Tinerețele, săracile! oftă diacul Gavril, oare cu cât le-aș mai puteà cumpărà, părinte?

— C-o pareche de ciubote vechi, râse popa Murășanu, neluându-și ochii dela cercul de dan-satori.

— Imi place de domnișorul Vasile! Uite, așa jucăuș eram și eu în vremea mea.

— Acum începe, diece, e dornic de-un strop de desmorțire, zise preoteasa.

— Ba să am iertare, a tras o horă pân' acum ’glăsui diacul.

— Așa? făcù părintele, care se bucurà din suflet că-l vede pe Vasile mai înseninat. Își bă-nui destul că i-a dat lecția aceea despre pre-dică. Credeà că din pricina asta fuse Vasile si azi indispus.

— Da, avuse la dreapta pe fata Pruncului. Ştii ce mă gândesc eu, părinte?

— La „Arhanghelii” de bună seamă, zâmbi popa.

— Nu. De-acum poate la cei din cer; aici pe pământ eu mi-am mâncat ce-a fost al meu, grăia diacul GayriL Mă gândiam la fata Prun-cului adause el. Ce potriveală ar fi cu domni-şorul. Păcat că na purtat-o tat’-so pe la școli. Ar fi eșit din ca o preoteasă să le fie Văleni-lor fală.

— Hoho! râse părintele, d-apoi cu, diece? Pe mine m-aţi scoale din sat?

— Incap și doi popi în Văleni, părinte. Mai ales dacă cel tânăr e ginerele Pruncului".

In clipa asta sosiră cei doi frați, aprinși la fețe ca doi bujori.

„Am dansat c-un tânăr îndrăgostit, de-acum o să mi se aprindă și mie călcâiele! strigă Mă-rioara șezând pe scaun.

— Pentru sfântul, Miărioaro. cum poți vorbi așa?” zise cu mânie preoteasa.

Fata se cuibări pe scaun, sorbi un pahar în-treg de borviz. Ea nu-i răspunse măsii, ci nu-mai înălță din umeri.

Vasile se făcù a n-auzi nimic, și chemă pe Anastasia la o țarină. Fata se ridică îndată, zâmbi spre miă-sa, și se depărtà cu clericul.

Mărioara n-apucă să i se liniștiască palpită-rile pieptului tânăr, gingaș, și îndată se închină înaintea ei vătavul petrecerii, un bărbat ca la treizece și șase de ani, cu fața palidă, cu ochii negri foarte vioi. Mărioara se ridică repede, și se depărtà cu vătavul.

„De-acum e lumea ei, zise zâmbind preoteasa; apoi, dup’ un răstimp începù să râdă cu lacrimi.

— Nu se mai satură de joc fala asta, spuse ea ștergându-și ochii.

— Pentrucă Dumnezeu să vă îmbucure în toți copiii dumneavoastră”, glăsui diacul punând mâna pe pahar.

— Amin, răspunse preotul. Ciocniră și băură.

— Tabla, doamnă preoteasă, pe asta se bea tablă, zise moș Gavril, văzând că preoteasa abià gustă din vin.

— Până voiu bea pentru fiecare copil, îl go-lesc, n-ai grije”, zâmbi preoteasa.

Părintele cerù a doua păreche. Fetele veniră, dar numai decât alți dansatori le învitau şi ast-fel la masă rămaseră bând și povestind numai cei trei. Vasile, aprins acum, părându-i că ritmul muzicii curge în însuș trupul lui, chemă o vă-lișoreancă, o fină de-a popii, la joc, apoi o fată și alta; — numai în restimpuri depărtate se mai ivià pe o clipă la masa diacului, sorbind un pahar de vin cu apă.

Intre dansatori se puteau vedeà tot mai mulți domni. Notarul Popescu, scriitorul său Bratu, vreo trei elevi de gimnaziu, apoi domni stră-ini, advocați, doctori, ofițeri chiar, cari veniră din oraș anume pentru petrecania asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni, la care intrară trăsurile.

La o masă lungă, care fusese liberă până a-cum, cu toată îmbulzeala de pe la alte mese, se așeză familia notarului Rodcan, cu toți oaspeții. Advocatul Stoica nu terminase încă discuția cu universitarul Ungurean, și ei rămaseră în pi-cioare măsurându-se cu privirile, în vreme ce Petru Stoica spuneà cu însuflețire:

"Niciodată nu se va întâmplà ce spui dum-neata! Mă ’nțelegi? Niciodată. Comunismul fe-meilor ar fi cea mai oribilă imoralitate, mă în-țelegi, ar fi recăderea la starea de animal din care prin atâtea lupte a reușit să se smulgă o-menimea. Ar fi denaturalizarea ființei noastre celei niai intime, pricepi dumneata? Dar e o ab-surditate ce susții dumneata! șfârșl el printr-un gest, care însemnă, că numai are gust de vorba pe chestia asta.

— Colosal! zise Ungurean, arătându-și dinții mari, puternici.

Advocatul îi aruncă o privire furioasă, apoi șezù, începând îndată să vorbiască cu doctorul Prințu.

Lângă masa asta se ivi îndată însuși birtașul Spiridon, închinându-se adânc înaintea notaru-lui Iosif Rodean. Făceà impresia, că nu mai are nici o grabă acum.

„Ce spui că ai?” întrebă notarul.

Birtașul mai repeți odată numele vinurilor.

Adă rizting.

— S-aduci iubite cu vadra, zise Pruncul.

începù să fredoneze Ungurean, pe-o voce adâncă de bas.

Cei doi logodnici trecură cu Eugenia și Oc-tavia între dansatori. Elenuța sta tăcută, privind cu admirare frământarea asta uriașă. Ii părù, că nu se bucură numai mulțimea asta mișcătoare, ci și pământul și. văzduhul senin. Nu auziau cu-vintele celor din jurul ei și-i păreà că o învă-luie, încet-încet, un nor de lumină. Nu mai sim-țià povara oaspeților. Aici, sub cerul limpede, înalt, între pădurile de brad, cari luminau me-talic, cât de neînsemnate îi părură deodată micile ei mizerii. Ce depărtare prăpăstioasă erà între casa lor și lumea largă a lui Dumnezeu! Simță-minte noui, de continuă admirare, îi creșteau în suflet.

Tresări când Ghiță o atinse ușor pe umăr.

„Se ’ncepe hora a doua, zise el, pe cea din-tâi am scăpat-o. Să ne grăbim”.

Elenuța se ridică repede și porni la brațul lui Ghiță. Ii părù că plutește într-acelaș nor de lu-mină, ce-i învăluià ființa întreagă.

Două cane mari le așezară băieții de serviciu pe masa cea lungă. In urma lor răsări numai decât birtașul Spiridon, c-o sticluță în care lu-mină un lichid, care nu aveà nici o coloare. Se apropie de notarul Rodean și-i șopti:

„Te rog să guști dintr-ânsa.

— Ce vin e? întrebă notarul încruntând sprân-ceana și cercetând sticluța.

— Nu vă spun. Întâi să vedem de vă place?”

Notarul gusta încet, îl mestecă parcă, își plecă, puțin pleoapele. Apoi îi înapoie sticla fără să-i spună o vorbă.

— Să gust eu, tătucă, o să-ți spun îndată cât-plătește”, zise universitarul Ungurean.

El trase o dușdă zdravănă, plesni din limbă, își supse buzele.

— Mă ’mbată cu mirosul. E busuioacă! zise el c-un fel de descurajare.

— Pentruce n-ai spus înainte? întrebă notarul.

— Nu știam de vă place ori ba. Nici eu n-am mai avut în pivniță până acum”.

Ungureanu fù numai decât de părereà, ca riz-lingul să fie dus înapoi. Dar universitarul Prun-cul și doctorul Prințu se opuseră din toate pu-terile.

„O să-l amestecăm noi! se mestecă în vorbă advocatul Poplăcean și numai decât necheză de bucurie.

— Il bem ăsta și pe urmă ne aduci busuioacă, zise Iosif Rodean birlașului. Dar de altă dată, când ai o marfă bună, arată-ne-o dela început.

— Ințeleg, răspunse birtașul și în clipa a-ceea parcă l-a și înghițit pământul.

Cei doi universitari nu se mișcară dela masă, până ce nu supseră câte trei pahare de rizling curat.

Apoi se amestecară și ei în vârtejul jocului; Hora se terminase și acum se continuă țarina. Dansul acesta avea o mulțime de variante. Lăiță treceà dintr-una într-alta, revenià la cea originală, cea bătrână, și-i făceà pe dansatori când să tro-potească încet, domol, când să se legene abià, ținandu-se de-o mână sau de peste mijloc, când iarăș îi facea să se învârte ca prinși de vijelii rotitoare.

Indată ce intrară cei doi universitari în fier-berea dansului începură să s-audă strigăturile. O bucată de vreme ei nu dansară, ci tot ferin-du-se de roatele de poale, ce le sburau pe din-nainte, băteau în palme și strigau alternativ, u-nul un vers, celălalt altul.

Dansatorii și publicul de pe la mese primiră chiuitura cu urate: „Bravo! Trăiască”.

Ei însoțiau versurile lor de bătăi în palme, în ritmul strigăturii. Pe la mese unii se ridicară să-i vadă, alții se suiră pe scaune. Din toate părțile se auziau uralele. Lăiță zâmbià și-și jucà arcușul mai cu foc. Cei doi se prinseseră acum pe după cap și strigau lot alte versuri.

Se păreà că o patimă nouă se înstăpânià pe inimile dansatorilor. Se învârtiau tot mai vije-lios, părechi noui se apropiau, scaunele, lavițele, se goliau mereu, și în curând uriașa roată unde dansau erà prea strâmtă. Şi în roata asta uriașe nenumărate vârtejuri, nenumărate cercuri de poale.

Dupăce, între manifestațiile de plăcere ale pu-blicului, cei doi tineri chiuiseră un răstimp, își luă fiecare câte-o fată și începură și ei țarina. Strigatele lor se auziau acum mai rar.

După cei doi universitari se îndemnară și din-tre feciori, dintre bărbați, și începură să se audă strigături din toate părțile. Dar ocnașii din Vă-leni își isprăviră în curând bagajul, și iar se auziau numai cei doi.

Din când în când se aratà lângă masa nota-rului când Pruncul, când Ungurean, și se adă-pau cu câte-un pahar mare de vin, tot pocnind din degete. Pruncul se apropià cântând:

Ungurean se apropià c-o față aprinsă, mare cât o lună. El începuse să se îngrașe de tânăr. Notarul le umpleà paharele râzând sgomotos. Bă-trânul Poplăcean îi întâmpinà cu însuflețire, fă-când să se audă un: „He-he-he, he-he-he"; mai prelung decât cel obișnuit.

De altfel la masă rămaseră numai bărbații; doamnele, conduse de notărășița, porniră să vadă mai de aproape dansul și toată mulțimea asta în culmea veseliei.

Din când, în când venià și Ghiță și Elenuța. Dar pe față o invitau mereu la joc feciorii din sat, bărbați, logodnicii surorilor. Numai candi-datul Voicu nu. El ședeà lângă bătrânul Poplă-cean și-i umpleà mereu paharul cu aceeaș fericire pe față. El nu știà dansà țarina, iar când se cântase la început hora, înainte de-a o cere el, Elenuța trecuse la brațul lui Ghiță.

Elenuța dansà fericită, părându-i că visează mereu. In horă încă îl zări pe Vasile Murășanu, se salutară în treacăt, apoi, schimbându-se mereu ceice treceau la mijloc, trecù și Elenuța și aici, în cercul ce undulà domol, mânile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecù prin trupul fetei la această atingere, care nu se asemănà întru nimic cu senzația ce o avù pân’ acum de câteori dă-duse mâna cu tânărul. Ei îi pârù că înfiorarea aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbă-toarea pe care o admirà în jurul ei, în văzduh chiar. Ca și când s-ar fi strecurat înfiorarea a-ceea în trupul ei nu din atingerea tânărului, ci din norul de lumină ce-i păreà că o învălue.

Indată după horă Vasile o invită la o țarină.

Elenuța primi cu bucurie și-i întinse brațul.

„Volumul ce mi-ai trimis a fost foarte fru-mos, zise repede Elenuța.

— Da? V-a plăcut?” întrebă Vasilc părându-i că domnișoara asta e cu totul străină și de a-ccea la care a visat atâta, și de fata căreia i-a promis că-i va trimite ceva de cetit. El se sgu-dui, căci înțelese numai decât de unde o cu-noaște. Erà domnișoara care-i aprinsese lumi-nița la înconjuratul bisericii.

„Mi-a plăcut! zise fata. Atâtea lucruri noui, nebănuite am descoperit în ea”.

Clericul nu se mai zăpăci ca atunci când o zărise pe neașteptate la prohodul Domnului Hris-tos. Dar la cuvintele din urmă ale domnișoarei Rodean, îi veni deodalță în minte maxima ce-o scrisese pe carte, și crezù că fata face aluzie la șirul acela. Ii parù nespus de rău că-l scrisese, și nu știà ce să răspundă.

„Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nuvelele acelea”, zise iar fata.

Vasile Murășanu învie numai decât.

„Intr-adcvțăr, zise el, e un volum foarte curat. Te simți mai încălțat parcă dupăce l-ai cetit, și nesmintit te simți cu mult mai bun. Dumneata ai observat foarle bine.

— Da, începù zâmbind Elenuța, mie nu-mi scapă nimic neobservat dinlr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți”.

Cum dansau, într-o clipă Elenuța își ridică pri-virile și-l întrebă:

Știi ce-am mai descoperit în volumul ce mi-ai trimis? O dedicație.

— Șirul acela? întreba cu groază Murășanu.

— Da! Șirul acela mărunt, râse fata.

— Nu-i o dedicație. E o simplă sentință, cercă să se scuze clericul.

— N-a fost scris pentru nime? întrebă râzând încă Elenuța.

— Nu!” răspunse Vasile cu ochii în pământ.

Elenuța deveni deodată serioasă. Il privi cum stă jenat înaintea ci, îl privi îndelung, și simți parcă o liniște, o pace adâncă în suflet. N-aveà nimic rău într-însul tânărul acesta. Ii zise ea și când ar vorbi c-un prieten vechiu, încercat:

„Nu-i frumos să tăgăduim ce-am făcut odată”.

Clericul nu răspunse, dai' Elenuța simți cum brațele lui se înmoaie parcă, și dansul lor a-proape conteni:

„Zic că nu-i frumos să ne tăgăduim faptele. Dumneata nu răspunzi nimic? îl întrebă din nou domnișoara Rodean.

— A fost o clipă nenorocită, domnișoară, șopti clericul. Erà foarle palid.

— Pentruce să fie clipa nenorocită? Pentrucă mi-ai scris adevărul acela?

— Nu. Pentrucă mă simțiam umilit și l-am scris c-o intenție rea!” reuși el să zică.

Indată continuară dansul mai cu inimă.

"Și pentruce tce-ai simțit umilit? îl întrebă zâm-bind acum Elenuța.

— Mi s-a părul că fratele d-tale își bale joc de mine. Vai, eu am unele clipe, domnișoară, când nu pot judecà limpede. Acum văd bine că însuși eu m-am făcut ridicol cu discursul acela”.

Elenuţa pe-o clipă părù că nu pricepe nimic. Dar îndată își aduse aminte de Sâmbătă seara, de plimbare.

Şi pentrucă nu-ți plăcea de frate-meu ai ținut sa te răzbuni asupra mea?” îl întrebă ea c-o voce caldă, plină de cântec, parcă chiar de-o anumită mireasmă.

Clericul zâmbi.

„Sunt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău îndată ce-am trimis volumul, dar mă mângâiam cu credința că șirul acela dumneata îl vei puteà luà ca o simplă însemnare”.

Elenuța se apropie mai tare de cleric. Ii zise cu o tremurare de durere în voce:

„Ai putea să mă cunoști mai bine, domnule Murășanu. Știi dumneata că eu nu dau nimic pe avere? Nimic, nimic, nimic! Și cu mine sea-mănă foarte mult Ghiță. Noi, adevărata fericire o căutăm în noi înșine, cum zici dumneata.

— O, n-o spun cu asta, domnișoară, nu-i din capul meu, răspunse cu vocea scăzută clericul.

— Se poale, zise fata, dar îți spun că mie nu mi-ai cauzat nici o suferință cu șirul acela. Pentru mine a fost chiar o descoperire fericită. Cercam de multeori să înțeleg depărtarea la care te țineai mereu de noi, și nu puteam. Acum știu, dar te-asigur că' ai fost în rătăcire. Cred că alte piedeci pot să-i țină departe unii de alții pe oameni, nu averea.

— Pentru credința asta eu vă sunt foarte mul-țumitor, domnișoară, zise încet clericul.

— Mă afli creștină bună și ai asigurată mân-tuirea unui suflet? întrebă zâmbind Elenuța.

— Nu pentru asta! Deși doresc să rămâi tot-deauna bună creștină, răspunse Vasile, simțind cum i se suie sângele în față. Ii părù că fusese prea mult.

— Vai ce copil ești dumneata” zise zâmbind, Elenuța văzându-l cum roșește. Dar tacù și ca îndată și, până la sfârșitul dansului, care de-aici încolo fusese plin de noui senzații pentru cei doi tineri, ei nu-și mai vorbiră.

Domnișoara Rodean dansă apoi cu cei doi lo-godnici, cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulți țărani. Vasile Murășanu îi mai cerù un joc, apoi încă unul, și dela o vreme cei de pe la mese băgară de seamă că dansează aproape numai amândoi.

Hm! nici cu asta n-ar fi pareche rea, zise diacul clipind din ochi.

— Dansează foarte bine domnișoara Rodean.” răspunse c-un fel de mângâiere, de satisfacție, preoteasa.

Popa Murășanu făcu numai: „Ei, ași!"

Larma era tot mai mare, nolărășița Marina se întorsese cu doamnele la masa cca lungă, gus-tară din vin, abià șezură, când Lăiță, dup’ un scurt repaos, începù țarina cca bătrână.

O mișcare neobișnuită se născù pe la mese, prin mulțimte. Se ridicau de pe la mese, de pe laviți, bărbați în vâstă cu femeile de mână, se ridicau moșnegii bătrâni și se apropiau de spa-țiul de joc. Unii pocneau în degete, cei mai mulți făceau ponturi cu picioarele, figuri, mișcări ciu-date, își băteau cu palmele lurecii lăcuiți ai ciz-melor. Erau ceasurile patru, și cei mai mulți erau aprinși de beutun. Iși mișcau în ritmul muzicii trupurile îmbătrânite, domol, în tacturi ciudate. Erà țarina cea mai veche și ceà mai frumoasă.

Diacul Gavriil se ridică și el și zise cătră preo-teasă:

"Nu mă vei face de râsul lumii, doamnă preo-teasă?”

Femeia se ridică zâmbind și trecù cu bătrânul în ceata dansatorilor.

Afară de popa nu mai erau douăzeci de inși cari sa nu joace.

Notarul Rodean își luă de mână soția și trecù în mulțime. Trupul lui uriaș se ridicà deasupra tuturor. Advocatul Stoica dansà cu nevasta mai la o parte. Se observà îndată că nu știà țarina asta. Doamna Poplăcean se necăjà zadarnic să-și scoale bărbatul dela masă; îl trăgeà de mână, îl îndemnà.

Dar bătrânul, ori că erà prea comod ori mai ales, că erà prea beat, râdeà să se prăpădiască și ziceà mereu:

„Eu nu mai pot. Eu nu mai pot. Hc-hc-ne, nu mai pot, he-he-he-he!”

Iosif Rodean jucà cu multă preciziune țarina cea bătrână, dansà cu patimă: ochii îi străluciau

Câțiva veniră aproape, să-l vadă cum dan-sează. Deodată se auzi vocea lui puternică:

„Ei Ungurene, ei tinere!”

Universitarul îl auzi și începù numaidecât:

Și îndată dintr-altă parte se auzi răspunsul lui Pruncul:

tună vocea notarului Rodean.

se auzi iarăș Ungurean.

încheie Pruncul.

Și de-aici încolo strigăturile le chiuiau toți trei, alternându-se. Veselia începù acum să vu-iască. Se auziau urale, chiote.

Lăiță cânt acum cu ochii închiși. Veselia mare a petrecerii erà cea mai tare beutură pentru el.

Se repezi pe-o clipă și birtașul Spiridon. A-sudat de atâta alergătură, de atâta zoală, el se învârtià ținându-și capu ’n sus, și suflând ca dintr-un toiu. In răstimpuri cei trei aruncau în slavă altă strigătură, oamenii chiuiau, băteau în turecii cişmelor, se frământau şi sudoarea curgea de pe fețele cele mai multe.

Țarina cea bătrână ținù aproape o jumătate de ceas. Când o sfârși Lăiță, mulți începură să strige "cum a fost", dar el nu-i mai ascultă. Și îndată-după țarina asia urmă o pauză. O ju-mătate de bute de vin și cinci butoaie mari de bere trecură în pauza asta scurtă.

Pe toate mesele se întinseră mterindele albe, și femeile le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de rațe, de purcel. Felii mari, albe de colac luminau între cărnuri. De mult așteptau bunătățile acestea învălite în merindețele curate. Marea mulțime nu încăpù pe la mese. In grupuri de câte patru, de câte șase, mai mulți, se lăsară pe pajiștea verde, desfăcură bucalele și începură să se înfrupteze.

La masa notarului Iosif Rodean veni și Prun-cul și societarul cel gras dela „Arhanghelii'’, Un-gurean, asemenea și notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său Bratu.

Slujnicele aduseră de-ale mâncării în trei coșuri albe, nouă. La masa cea lungă mâncără în grabă. Un răstimp fù liniște, toți ochii erau a-țintiți asupra bucățelelor pe cari mânile le vor luà în clipa următoare. Mai iute se satură univer-sitarul Ungurean.

„Acum să gustăm din tămâioasa asta, zise el, ștergându-și mustățile. Pe masă erà un pahar de bere, care nu ştie nime cum se rătăcise aci, tânărul îl umplù cu vinul acela nou, îl duse la gură și nu-l mai luà până ce nu supse și cel din urmă picur. Exemplul lui îl repetă numai-decât colegul său Pruncul. Advocatul Poplăcean intuise mâna după pahar.

„Ia să vă — văd eu... nu mai pot!” Și slobozi un nechezat spart, de care izbucniră cu toții în hohote mari de râs.

Dar soția sa luă paharul și-l puse pe-o masă vecină. Ii șopti la ureche: „Nu mai face prostii, că te râd oamenii.”

Beură apoi cu toții din busuioacă și aflară foarte bun și aromat vinul acesta, chiar și fe-meile.

Scriitorul Bratu, dupăce goli un pahar de vin, se strecură neobservat dela masă, și nu peste mult se apropie cu doisprezece ficiori pe cari îi instruase mai de mult să cânte în patru voci. La capătul mesei se opri și-i puse înainte și în-dată începură cântecele.

Cântară mai întâi „Pe-al nostru steag e scris unire”, apoi alte și alte coruri.

Intre oaspeții dela masă se făcù liniște, apoi și la mesele vecine și în curând începù să se apropie mulțime de curioși s-asculle. După fie-care cântare se auzià: „Bravo! Bravo! Trăiască.”

Notarul Iosif Rodean ascultà cu sprâncenele încruntate, ca totdeauna când ceva reușià să-l emoționeze. Dupăce muriră și acordurile cântă-rii celei din urmă, el strigă unui ficioraș de serviciu:

„Cinci vedre de busuioacă cântăreților.” Apoi își coborî privirile în masă și multă vreme nu mai zise nimic. Dar scriitorul Bratu își drese glasul, și începù o doină din munți. Aveà o voce de tenor curată, vastă, cântarea curgeà pă-rând fără sfârșit:

Bătrânul Poplăcean îl ascultà cu gura căscată, clar nu mai scoteà obișnuitelce-i sunete, dimpo-trivă erà foarle emoțional, din ochi i se pre-lingeau lacrimile pe părăiașele feței.

Elenuța ascultà învăluită parcă într-o ceață de melancolie. Așa din bun senin simți o adâncă părere de rău că Vasile Murășanu nu-i aici la masa lor. Si, întâiaoară în vieață, pricepù adânc cât se poartă de nedrept familia lor, chiar ea, cu familia preotului din sat. Iată și acum sunt atâția străini la masa lor, sunt aici chiar so-cietarii Pruncul și Ungurean; cu cât sunt aceștia mai buni, decât părintele Murășanu, preoteasa, fetele lor? Ea simți că i aproape rușine, și ceva cald îi porni dela inimă. Cu batista își sbici doi stropi curați, ce izvorâră în ochii ei negri, stră-lucitori.

Notarul Rodean se apropie de Bralu, ii puse o mână pe umăr, și-i zise: „Ei, tinere!”

Bralu începù îndată o doină nouă. Erà foarte emoționat și de vin, dar mai ales de cântec.

Lăiță se ivi acum la spatele lui Bratu și a-companià din vioară. O mulțime enormă se strân-sese în jurul lor, o mare de capete se îndesà din țoale părțile. Elenuța zări între cei cari ve-niră să asculte de deaproape și pe clericul Mu-rășanu. Bratu și Lăiță cântau încet doina astà plină de durere. Clericul nu se putù răbdà să nu se apropie s-asculte, căci dela masa părintelui nu se auzià. El trecù deci peste toate obiccțiu-nile ce-i făcù tatăl său, și ascultà cu însufle-țire. Fața, privirile lui, erau scăldate în lumină. Era frumos în clipa asta, păreà că trăește în-tr alte lumi, dar mai ales se desprindeà din chipul lui o nevinovăție de copil. Nici prin gând nu-i trecù să se țină umilit că trebuie să rămână în îmbulzeala aceea, ca să asculte cântăreà! Ele-nuța însă simți un junghiu adânc, îndată ce-i zări, și-și întoarse repede privirile, ca o vino-vată. Oftă cu durere și o mare mâhnire i se întipări pe față. In clipa asta depărtarea dintre Vasile Murășanu şi cei doi universitari ori can-didatul Voicu îi parù enormă, și totuș acești trei erau cinstiți la masa lor. Simți în acceaș clipă cât îi disprețuește pe aceștia, și cu ce largă sim-patie îl învălue pe clericul Vasile Murășanu.

Bratu, acompaniat de Lăiță, mai cântă trei ro-manțe, apoi, dregându-și din nou vocea, începù cântarea favorită a notarului Iosif Rodean:

Textul erà destul de slăbuț, de forțat, cetit... dar melodia ce însoțià versurile acestea seci îm-prumutau vibrări adânci fiecărui cuvânt. Melo-dia aceasta aveà mult din vibrarea goarnelor care s-aude departe, care-ți taie parcă din trup cu tăișuri subțiri.

Mulțimea ascultà într-o uriașă roată, ascultà tăcută. Umbre de nori li se așezară bărbaților pe fețe. Lăiță acompanià, clătinându-se domol în ritmul muzicii, cu ochii închiși. Păreà dă nu mai cântă el, ci o ființă tainică ascunsă în vioara lui și că și el ascultă numai:

Cânta Bratu palid ca un somnambul, și când sfârși se înălță în văzduh un vifor nemai po-menit de aplauze.

"Spiridoane, Spiridoane! birlașule! tună vocea a lui Iosif Rodean. Unde-i birtașul, un-de-i Spiridon? Unde-i prăpăditul acela? strigă notarul învârtind în toate părțile ochii lui crunți.

Ca din pământ răsări Spiridon înaintea no-tarului.

"Mai este vin? îl întrebă cu mânie Iosif Ro-dean.

— Cum păcatele! făcù birtașul.

— Dar bere?

— Este! Este!”

O liniște de moarte se înstăpâni acum în jurul acestui dialog.

„Poți să știi câtă beulură mai ai?

— Mă rog! Prost stăpân aș fi dacă....

— Ea mea toată, strigă cu furie notarul. Pune cepurile la buți, desfundă butoaiele, și pârău, pârău să curgă beutura! M-ai înțeles?” Spiridon începù să tremure: chipul notarului erà îngrozi-tor. Pe-o cliplă crezuse c-a înebunit. El mai aveà peste două sute de vedre de vin, și vreo cinci-sprezece butoaie de berc. Cei dela masa notarului îl priviau înghețați de spaimă.

Birtașul se reculese.

„Dar, domnule notar, bcetura cât-o am e și pentru mâne și pentru poimâne.

— Dă-le la oameni să bee, bestie, pune cepul la buți, desfundă butoaiele. Plătesc eu tot, beu-tura ce-o ai toată, dar aleargă și dă-le oamenilor să bea!”

Splridon, galben și prăpădit, își pierdù urma. Câteva clipe fù o tăcere de moarte. Apoi văz-duhul începù să se cutremure.

„Trăiască directorul dela „Arhanghelii”, vivat „Arhanghelii”, trăiască „Arhanghelii”! izbucni izbucni deodată din sute de piepturi. Dela o vreme nu se mai puteau auzi nici strigătele de „directorul”. nici „să trăiască”, nici „vivat”, ci un nesfârșit lanţ de „Arhanghelii” — „Arhanghelii” — „Ar-hanghelii” tot mai înalt se ridicà în văzduh. Si-laba din urmă, cu cei doi „ii”, răsunà de sus, tre-ceà în depărtări, ca un picurat din nenumărați clopoței de argint.

Obosit parcă, notarul Iosif Rodean se așeză la masă. Un oftat adânc scăpă din pieptul soției sale. Doamna Marina erà palidă ca turta de ceară.

In tăcerea generală dela masă, Ghiță luă mai întâi cuvântul.

„E un gest și ăsta! Adevărat că eu nu l-aș fi făcut, dar acum nu ne mai rămâne alta decât să ne petrecem!”

Nime nu-i răspunse, poate nici nu-l auziseră. Tăcerea stăpâni încă puțin, apoi deodată se auzi o țarină nouă.

Cei doi logodnici, înspăimântați de purtarea, viitorului socru, fură bucuroși că pot să se de-părteze cu fetele. Elenuța, foarte palidă, luă bra-țul lui Ghiță și se pierdù în mulțime. Petrece-rea începù cu vijelie. In văzduh se înălțà mereu, strigătul clar „Arhanghelii, — hanghelii — liii”. Deodată, dinspre Părăul caprii, trăzni un treasc, apoi altul și altul, până la o sută și unul.

„Asta zic și eucă-i petrecanie”, șopti aproape de urechea lui Iosif Rodean candidatul Voicu. El singur rămăsese neimpresionat, cu aceeași fe-ricire pe față.

Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-l învred-nici nici de-o privire cel puțin. El se ridică dela masă, își luă nevasta și intră în cercul dansa-torilor.

Până se întunecă fù un ropotit necurmat, o-fierbere îngrozitoare, ca și adâncile agitări din masele poporului, cari prevestesc o mare ne-norocire. Numai cât acum nu erà vorba de nici o nenorocire, erà singurul fapt că petrecerea de Paști din Văleni își ajunsese culmea.

Domni, doamne, coconițe, muncitori în ocne, țărance, formaseră o singură masă, îi însufle-țà acelaș suflet.

Rari sunt petrecerile poporale în cari pătura noastră cultă să se amestece în chipul acesta cu muncitorii pământului. In Văleni păreà ca stă-pânește democratismul cel mai înaintat. La pe-trecerile dela Paști se puteau vedeà fete de ță-ran dansând cu advocați, cu doctori. Stăpânul si slujnica lui se învârtiau în țarină. Nu se făceà nici o deosebire între oameni. Un singur senti-ment îi însuflețià pe toți: să-și petreacă.

Faptul acesta va fi fost urmarea împrejurării că țăranii din Văleni aveau toți bani destui, pe cari nu puneau nici un preț, ori împreju-rării că în Văleni erà o singură petrecere pe an a satului întreg, — cine-ar puteà spune? Poate din amândouă condițiile acestea izvorià aceea sinceră, nefățărită democrație, egalitate, care stă-pânià și petrecerea de acum. Și, din această in-timitate, izvorau două lucruri de preț foarte mare: petrecerile erau mai reușite ca în oricare alt sat, și țăranii, ocnași, știau cinsti pe „domni” cu mult mai bine decât în satele unde pătura cultă formează la toate ocaziile „cerc”!

X

Inserarea se coborî ca o ceață fumurie, care clipă de clipă se făceà tot mai deasă. Pe mesele din jurul spațiului de dans se aprinseră lumânările. Odată cu dansatorii trecură cei mai mulți în sala vastă dela birtul lui Spiridon și în cele patru săli laterale. Rămaseră însă destui și la mesele din lunci, ori că nu mai încăpeau în birt, ori că se încinseră în vreo discuție pe care nu o mai puteau terminà.

La o masă învălită cu pânză cerată rămase un băieş fruntaş cu nevasta, cu două surori, cu dia-cul Gavril care zăbovi aci, dupăce familia preo-tului se depărtase. O cană mare, plină cu bu-suioacă, erà pe masă. Patru pahare erau vâr-tuite, numai al diacului Gavriil erà sec.

Fruntașul erà Vasile Corncan, primarul din Văleni, societarul dela „Arhanghelii”. Dela cea-surile două el rămăsese neclintit la masa lui. Toată veselia uriașă, care curgeà în jurul său păreà că nu-l atinge. El nu jucase o singură țarină, nu se dusese la masa cea lungă, cu toate învitările notarului Rodcan, nu se mișcă nici chiar când scriitorul Bratu cântă:

In fața lui erà o masă de scânduri de brad și la masa aceea se așezase, îndată ce el își o-cupă! locul, o văduvioară subțirică, năltuță, cu fața albă ca de omăt, cu ochii ca doi Cărbuni, mari ca doi sâmburi de piersică. Dochița veni cu mamă-sa, cu un frate care erà bărdaș, și cu două-trei rudenii mai depărtate. De-un an erà Dochița văduvă, dar nu erà mai în vrâstă ca de douăzeci și cinci. Indată ce se cuibări, foș-uindu-și poalele, pe lavița de scândură, aruncă, așa ca în treacăt, o privire spre masa lui Cor-nean, dar ochii ei întâlniră fără greș privi-rile primarului. Se aplecà spre frate-său, îi spuse ceva la ureche, apoi isbucni într-un râs clar, care se auzi până departe.

Vasile Cornean ridică paharul, îl zvântă și-l izbi cu putere de masă. Nevasta lui, Salvina se cutremurà din nemișcarea în care stăteà, privi la dreapta și zări pe Dochița.

Se sgudui din nou, se făcù și mai palidă de cum erà, și-și plecă privirile în pământ. Un zâm-bet de durere îi încreți buzele, fața.

Dochița, veselă și fericită, se ridică repede dela masă, și zise, trăgând cu coada ochiului spre Vasile Cornean:

„Vreau să-mi petrec! Când vă va fi urît, che-mați-mă!” și trecù repede între dansatori.

Primarul își mușcă buza și fără să vrea privi în urma Dochiții, până ce aceea dispărù în mul-țime. Ochii lui erau aprinși și-și supse buzele.

„Nu joci și tu o țarină, Vasile?” cuteză să-l întrebe nevasta. Societarul dela „Arhanghelii” îi aruncă o privire de ură și, nu-i răspunse. Se răzimă cu colul pe masă, își întoarse capul spre bătătura jocului, și rămase așa nemișcat.

Surorile lui începură deodată să vorbiască tare foarte vesele, părând că vreau să înseni-neze pe Salvina. Dar femeia nu răspundeà decât c-un „da” ori „nu”, și din palidă începù să de-vină vânătă. Durerea din fala ei se amestecà acum cu liniile disperării.

De-un an de când rămăsese Dochița văduvă, traiul se înveninà în casa primarului Cornean.

Salvina se meritase din dragoste după omul acesta; ea-i adusese zestre cinci punți de aur. Cornean ca flăcău erà lipit pământului. Din ba-nii ei a izvorî toată avuția lor de acum. Fără de acei cinci punți, Vasile nu puteà ajunge îna-inte cu cincisprezece ani societar la „Arhanghe-lii”. Il iubià și pentrucă erà frumos și pentru hărnicia lui. Le închisese de mult gura părin-ților, cari nu voiră odată cu capul s-o mărite după Cornean.

„Un băieș de bir; un ciocan ș-o iascăˮ obișnuiau să-i zică părinții, desmântând-o dela căsă-torie.

Dar ea n-a voit să-i asculte. A alergat unde a tras-o inima și nu-i păreà rău. Chiar bătrânii se bucurară în curând de căsătoria aceasta. Sal-vina erà foarte blândă, foarte evlavioasă, și-l iu-bià pe bărbat cu iubirea aceea domoală și veci-nică ce o deșteaptă de obiceiu lucrurile sfinte. Iubirea ei erà aproape un cult.

Și,nu-și bănuià că-și adoară bărbatul. Vasile Cornean se purtà cu ca cu multă gingășie. Co-rect față de ea fusese totdeauna în anii cei dintâi.

Dar, cu vreo trei ani înainte, Dochița asta, măritată pe-atunci, spălà măciniș de aur la piuăle lui Cornean. Erà o zi de primăvară, călduță, lu-minoasă şi tânăra nevastă, cu mânecile sufulcate, muncià cântând. Primarul eși din casă, coborî scările de lemn, se ivi în curte, și ziua aceea a-proape întreagă, își făcù de lucru pe la piuă. Când Salvina îl chemă la prânz, veni mânios și abià îmbucă de câteva ori.

Dădcà mereu târcoale în jurul Dochiței, o în-trebà mereu câte ceva, și nu se îndurà să se de-părteze de dânsa.

Din pridvor, cu inima răcită, Salvina vedeà tot ce se petreceà jos în curte, lângă piuă. Nu-i zise nimic bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochița n-o mai primi la lucru niciodată.

Erà nevastă săracă Dochița, bărbatul ei fu-sese de-asemenea bărdaș, ca și fratele Dochiței, bine plătit pentru piuăle ce le cioplià din nou, dar bețiv 0de n-aduceà nici o para acasă. Ea muncià veselă pe la unii, pe la alții, câștigà bani destui și păreà foarte fericită. Erà o fire veselă, care treceà foarte ușor peste patima băr-batului și își căutà mulțumirea de care erà dor-nică, acolo unde o puteà aflà.

Din ziua în care ca munci la Vasile Cornean, Salvina începù să audă șoapte despre bărbatul ei și despre Dochița. De-atunci îi intră un ghimpe la inimă, care nu mai voià să se depărteze cu nici un preț. De când pălmașe văduvă Dochița, prietinile bune se grăbiau să-i aducă tot mai multe vești, și Salvina începù să devie tot mai palidă, să se usuce pe picioare.

Bărbatului nu-i ziceà o vorbă legănată, dar el, cu cât o vedeà mai pierită, se făceà tot mai dur, mai brutal, erà gata s-o răniască oricât de adânc pentru toată nimica. Din purtarea lui fe-meia înțelese adevțărul, înghețà și mai tare, dar n-aveà putere să iee nici o hotărîre. Din ră-ceala și neîndurarea bărbatului simțià, că inima lui are alte dorinți, murià de mii de ori pe zi, dar nu se puteà hotărî să-l părăsiască. Il iubià și-și ziceà mereu: Se gândește la ea, dar pân’ acum poate că nu-i nimic între ei. Aceasta credeà c-o înțelege și din purtarea câteodată nespus de crudă a lui Cornean. Erà dintre femeile cari iu-besc adânc, dar iubesc fără patimă, și cari tot-deauna sunt bucuroase să ierte bărbaților, să-i creadă nevinovati. Erà dintre puținele femei cari plâng nu atât după omul ce se depărtează de ele, cât mai cu seamă după sufletul pe care și-l cred prieten, și pentru care simt o adâncă răs-pundere.

Vasile Cornean rămâneà serile dearându-l, dar ca își ziceà mereu, așleptându-l: „care dintre so-cietarii dela „Arhangheliiˮ nu-și petrece, nu che-tuiește?ˮ și erà foarte bucuroasă dacă primarul sosià acasă odată cu zorile zilei.

Cu orice vorbă ce-i spuneà voià să-i deie să înțeleagă, că ea-l iartă, pentrucă-l iubește și acum, și, cuprinsà mereu cu purtarea ce voià să iee față de el, nu băgă de seamă cum se ofilise, cum se trecuse, mai ales în anul acesta de vă-duvie al Dochiţei.

Astfel și acum, deși simți pentru ce-i necăjit bărbatul ei, totuș se încumetă să-l întrebe că nu vrea să joace o țarină, părând a-i spune că trece cu vedereà tot ce-a fost.

Dar tăcerea lui Cornean o izbi cu mult mai dureros decât de obiceiu. Pân’ acum, între alții, primarul nu se arătà în dușmănie cu nevasta. Salvina simți o durere amară, văzându-se bat-jocorită în fața rudeniilor.

Răspundeà scurt la flecăririle cumnatelor, și nu-și puteà stăpâni suspinele cari veniau tot mai dese.

Din când în când Vasile Cornean își întorceà capul, își umpleà paharul și beà. Apoi privià iar spre horă.

Dar Dochiţa rămânea puțin între dansatori, venià saltând, se așezà la masă lângă mă-sa, în fața lui Cornean, bea din paharul proaspăt, radeà, vorbià cu triluri de râs, și aruncà pri-viri galeșe primarului.

Atunci Cornean o privià cu lăcomie, fără să se mai jeneze. Cum erà și tulburat de vinul tare, nici nu se mai gândià că soția sa, surorile, sunt de față. Gura lui senzuală învià parcă, bu-zele lui aveau tremurări nervoase.

Când ochiadele celor doi erau prea bătătoare la ochi, Salvina se ridicà și se depărtaàdela masă, palidă, ca și când acum ar fi scos-o din sicriu.

Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în jurul lui, vedeau și ele că se întrece cu gluma. Dar primarul rămâneà mereu la masă, bea, tă-ceà, și când Dochița se arătà la masa vecină o priviți cu lăcomie.

In răstimpuri rămâneà singur la masă. Sal-vina, surorile lui se duceau să priviască de a-proape dânsul. Surorile jucară chiar în mai multe rânduri. Dar pe Salvina nu cutezà s-o invite ni-menea la joc. Erà palidă ca o moartă.

In multe rânduri îi părù că nu mai poale răbdà chinurile cari se sporiau mereu, ca în-tr-un mușuroiu furnicile. Ii părea că toşi băr-bații, femeile, copiii chiar știu ce se petrece la masă. Fiecare ochiu ce se îndreptà asupra ei îi împlântà în inimă o nouă suliță de durere. Ii părù că numai de aceea s-a adunat mulțimea asta mare de oameni, ca să vadă ce se petrece în inima ei. Până azi ea suferise în tăcere, nimenea nu puteà să bănuiască ce patimi o muncesc, și părù că acum văd cu toții limpede nenoroci-rea ei.

Porni de multeori să meargă acasă, dar abià făceà câțiva pași se întorceà fricoasă, tresărind, ferindu-se de privirile oamenilor, ca o căprioară spăimântată, care din toate părțile e înconju-rată de vânători.

Dup-amiaza aceasta fusese pentru ca un chin cumplit. Il vedeà pe bărbat mereu nemișcat la locul lui, înțepenit parcă în scaun, vedeà că n-are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mânie. Ca și când ar aveà în fața sa un dușman așa privià păhărelul, și simțià cum se răcește tot luai tare. Când se aprinseră lumâ-nările avu în sfârșit o tresărire de speranță: Dochița trecù în birt cu dansatorii.

Dar primarul, dupăce văzù că masa vecină rămâne mereu goală, se întunecă și mai tare și zise:

Acum e rândul nostru sa jucăm! Așa în în-tuneric, fără muzică, așa ni se șade nouă ca la bătrâni, ca la oamenii betegi”.

La cuvântul din urmă Salvina scăpă un țipăt. Batjocura asta îi păru grozavă! De mult făceà Vasile aluzii la boala ei, la bătrânețe. Dar ea nu se simțià nici bolnavă, nici bătrână, ci neno-rocită. Salvina își adună loate puterile și reuși să-i zică:

„Dar, bine Vasile, cine te oprește să nu-ți pe-treci, să nu joci? Pentruce nu mergi în birt? Eu pot să merg acasă. Cine te oprește?”

Primarul o privi cu ură adâncă. Beuse singur o groază de vin, și își simțià pe sub piele vinele încordate, tari și groase, încât îl dureau.

„Cine mă oprește?” zise el dup-un răstimp, rângind, „Cine mă oprește? Tu mă oprești!”

Femeia simțià că amețește și se prinse cu mâ-nile de scaun.

In clipa aceasta sosi diacul Gavriil.

„Și mai bună seara, și mai bună seara! zise moș Gavriil, apropiindu-se de masa lor în mers clătinător. Bucuroși de oaspeți?

— Bucuroși, diece, bucuroși”, răspunseră deo-dată surorile lui Cornean.

Legănându-se pe picioare diacul se apropie de primarul.

— HristoS a înviat, zise el cu limba ’mpiede-cată, răsuflând miros de beutură.

— Adevărat c-a înviat, răspunse în silă pri-marul.

Bătrânul se lăsă numai decât pe-un scaun.

— Nu judăm, nu ’ntinerim, nepoate? întrebă iar clipind din ochi.

— Poate de-un paliai de vin, diece”, răspunse Cornean umplând paharele. Dupăce beură, mo-șul își plesni limba de cerul gurii.

— Ce vin e ăsta, nepoate?

— Busuioacă, moșule, răspunse surorile pri-marului.

— Mai bine nu-l gustam, începù diacul, n o să-mi tihniască petrecania de azi, când mă gân-desc c-abià acum am dat de el.

Primarul îi mai puse un pahar, și moșul îl sorbi numai decât.

— Asta trebuie că-i dc-al lui tata Noc cel bă-trân, zise vesel diacul Gavril. Apoi ridicându-și privirile, văzù pe Salvina palidă, nemișcată.

— Nepoțica nu se simte bine? o întrebă el cu bunătate.

— Ba da, moș Gavriil, cine nu-i fericit în sfânta zi a Învierii?, răspunse nevasta, silindu-se să zâmbiască.

— Adevărat, făcù diacul căscând; pe ochi pă-reà că i se lasă ca o ceață lină. El începù să cânte încet din troparele învierii, pe podobia glasul al cincilea:

— Aceasta e ziiiua care a făcut-o Dooomnul să ne bucurăm și să ne vcseliim într-însa”.

Un glas gros, ca dintr-o bule, se auzi în clipa asta la spatele lor:

„Hiristos o ’nviat”.

Nime nu-i răspunse, cei dela masă își întoar-seră capetele. Înaintea lor se clătinà încet pe picioare o femeie ca de patruzeci și cinci de ani, mare puternică, cu fața lată, cu ochii in-jectați cu sânge. „Bărbătoiul”, — cum îi ziceau oamenii, văzând că nime nu-i răspunde, întinse spre masă o mână uriașe, luă un pahar plin și, clătinându-se mereu, mai zise odată: „Hiristos a 'nviatˮ dădù paharul peste cap. Apoi, cu privirile aiurite, porni încet spre masa vecină, re-pețându-și salutul și bând la fiecare masă câte-un pahar. De vreo jumătate de ceas începuse să colinde așa, dupăce se îmbătase întâi la masa, unde ospătau niște rudenii mai îndepărtate de-ale ei.

Asta știu că ’nghite, zise diacul Gavriil, asta-i bute, nu-i muiere. Când va ajunge talpa iadului, știu că va băgă în sperieți pe dimoni; cu vinul cât a beut va stânge focul din iad.

Diacul clătină din cap, își umplù paharul și, după ce-l beù zise iar:

— Dumniavoastră, oameni tineri, ar trebui să vedeți de joc. Se umple birtul și nu mai încă-peți. Nu vă stà bine să stați aici mânioși, adause încrunlându-și sprânceana. El băgă numai decât de scamă, că între cei doi soți este ceva.

— Asta cel puțin își petrece, zise deodată pri-marul Corneanu, ca și când s-ar fi trezit numai acum din contemplarea „Bărbătoiului”.

— Cine? întrebă diacul.

— Sofia asta, „Bărbătoiul”. E beată tun, cu ziua de cap, și cel puțin așa își uită de năca-zuri. Vede vieața frumoasă și-i place să trăiască! El oftă și fața lui se întunecă și mai tare.”

— Of! așa vieață! suspină diacul.

— E o ticăloșie, zise încet Salvina.

Primarul o privi crunt și se ridică deodată dela masă.

— Mergem! zise el c-o voce șuerătoare.

Nevasta se ridică numai decât. Surorile lui și diacul rămaseră la masă.

— Treceți în birt? întrebă diacul.

Salvina zâmbi cu durere, dar nu-i răspunse. Se grăbi în urma bărbatului, care înaintà cu pași repezi, largi, alergà aproape. Nu schimbară nici un cuvânt pe drum. Acasă primarul aprinse grab-nic o lumânare. Ochii lui fioroși căutau în toate părțile prin casă. Salvina se îngrozi de privirile, de fața lui: nu mai siămănà a om. Dar în clipa următoare îi îngheță sângele: bărbatul pusese mâna pe-o curea groapă, împletită, — un fel de potâng, și începù s-o izbiască. Ea scoase un țipăt de spaimă la lovitura cea dintâi, apoi un lung răstimp tăcù sub izbiturile dese. Deodată, ne mai putând suferi, începù să țipe ca din gură de șarpe. Bărbatul izbià mereu cu furie, eșit din minți.

„Nu mai da, Vasile, pentru numele lui Dum-nezeu! Nu mai da! Mor! O să mă omori! Du-te la Dochița! Adu-o aici! Trăește cu ea! Dar nu mai da! Valeooo! Oasele mele”. După geamăte îndelungate, țipetele începeau din nou. Apoi trupul ei începù să se înmoae și ca atinsă de vânt căzù, izbindu-se de podele. Abià-și mai mișcà o mână, un picior.

Bărbatul aruncă cureaua, își șterse sudorile, și-i răcni c-o voce răgușită:

„Afară — afară — afară din casa mea! Să nu le mai văd”.

O voce stinsă, ca la oamenii ce mor, se auzi acum:

O să mă duc, Vasile, mă duc — mă duc — ma duc”.'

Salvina închise ochii și pe-o clipă părù c-a murit: nu se mai mișca, nu mai respirà. Îngro-zit c-a făcut moarte de om, primarul o luă pe brațe, o așeză în pat, începù s-o frece cu oțet pe frunte, pe tâmple, îi ținù lichidul sub nas. In-tr-un târziu Salvina își deschise ochii: păreau două răni negre, nu mai semănau a ochi.

Dimineață mă duc, începù aceeaș voce stinsă. Of! Dumnezeule! Unde-i răsplata dragostii și cre-dinței mele?” Ea începù să suspine, apoi plânsul izbucni cu hohote, cu părae de lacrimi.

Vasile Corncan fugi de lângă pat, își luă pă-lăria care-i căzuse pe podele, și se îndreptà spre ușe. Când ușa cârțăi, plânsul nevestei conteni de-odată, ea se ridică într-un cot, îi aruncă o pri-vire de ură nemărginită și-i strigă:

"Bătaia lui Dumnezeu are să te-ajungă!".

Bărbatul pe-o clipă se opri în prag, părù că vrea s-o bată din nou, dar, răsgândindu-se în-chise numai decât ușa în urma lui.

Ajuns în luncă merse deauna la masa unde-și petreceau cei doi societari dela „Arhanghelii”, Ungurean și Pruncul, și fără o vorbă șezù pe-un scaun. Incepù să bea c-o sete ne mai pome-nită. Cei doi tovarăși îl priviau încremeniți cum soarbe vin, bere, rachiu, ce-i cădeà înainte.

Pe la miezul nopții, trei băieși dela „Arhan-ghelii”, chemați aici de cei doi societari, îl du-seră acasă, mort pe jumătate.

Societarul cel gras cât un butoiu râdeà, ținân-du-se cu mânile de pântece.

„Nu-i nimic de râs, îi zise Pruncul. „Arhan-ghelii” ăștia o să vă înebuniască pe toți.

— Dar o să putem bea și nebuni, iubite, râse Ungurean, asta-i de căpetenie, să putem bea! De-acum, mi se pare, o să ne punem la întrecere: eu, notarul și primarul! Stă știi că-mi place: pe Cornean încă nu l-am văzut așa beat!”

Pruncul nu-i mai răspunse, ci-l privi numai bat-jocoritor. Apoi se ridică:

„Noapte bună. Eu mă duc de-acum! zise el.

— Ce face? Așa iute? Dela miezul nopții?” întrebă repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai întoarse.

XI

In sala cea mare a birtului dansul se continuà cu patimă lot mai mare. Geamurile aburiseră, și luminau palid în noaptea înstelată. In curând o-chiurile de deasupra trebuiră să fie deschise, căci în sală căldura erà tot mai înăbușitoare. In răstimpuri muzica amuțià, se stropià cu apă podeaua de scândură. Totuș colbul se ridicà, plu-lià în nourași lini, făceà cercuri mai palide în jurul lămpilor spânzurate de tavan, se așezà, ca o bură surie, pe pânza cerată a meselor, pe pă-tării. Se simțià în nări, în gât, pișcălor ca un prav de ardei.

In sală se dansară câteva valsuri, se înciripă un cadril chiar, pentru fețele domnești. Până se terminau dansurile acestea țăranii nu păreau de fel nerăbdători, ci dimpotrivă erau foarte mân-găiați, mulțumiți.

La cadril, candidatul Voicu dansă cu d-șoara Elenuța Rodean. Fata nu mai putù scăpà de el, surorile îi aruncau priviri mustrăloare, văzând-o cum tot coardă să nu se întâlniască cu tânărul acela strălucitor. Dar notarul Rodean nu mai luà în seamă purtarea fetei față de candidat. De când îi șoptise în luncă: „Asta zic și cu că-i pe-trecanie”, notarul nu-l mai putea suferi pe tâ-nărul acesta fericit. Ii erà scârbă de el, deși nu-și puteà da seama de ce. Poate unde fraza asta ba-nală nu însemnase nimic față de marea agitație ce stăpânià pe notarul în clipa aceea. Încă a-colo în luncă îi părù că Voicu e prea mărginit, și-i fù ciudă că se putuse înșelà așa de mult în judecata lui de până acum. Dar când băgă de seamiăi că fata lui dansase atât de mult cu clericul Murășanu, când crezù că înțelege intenția fetei de-a fi condusă și în cadril tot de feciorul popii, notarul își încruntă sprâncenele, își chemă fata și-i zise:

„Ai o datorie și față de oaspeții noștri. Te rog să nu uiți”.

Cuvintele acestea le spusese c-o voce din care se putee ceti un fel de compătimire pentru E-lenuța. și fata îi răspunse numai decât cu ve-selie:

Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lângă soa-rele Voicu”. Și, râzând, se apropie de candidat.

Vis-à-vis-ul însiă îi fù clericul Murășanu cu sora lui Mărioara. Clericul erà palid, un fel de mânie i se desprindeà din liniile feței, din pri-viri. Din când în când se uità cu ură la tânărul acela strălucilor, dar mai mult își țineà pri-virile plecate, silindu-se să nu-l vadă.

Elenuța băgă de scamă îndată că lui Murășanu nu-i place că dansează cu Voicu, și simți o a-dâncă bucurie. Totuș prin nimie nu-și dcscope-rià bucuria aceasta, dimpotrivă, părând că nici nu-l mai vede pe cleric, ciripià mereu cu candi-datul, râdeà, după toate semnele își petreceà foarte bine. In vremea asta Vasile Murășanu se întunecà tot mai tare și începù să arunce pri-viri provocatoare fericitului Voicu.

La o figură a dansului, când Elenuța prinse mâna clericului, simți că erà rece ca ghiața.

„Vai, cât îmi pare de rău că nu ești în locul meu, domnule Murășanu, îi șopti ea aproape de ureche.

— In locul dumitale? întrebă clericul, neî-țelegând-o.

— Da. Dumnitale ți-e frig. Ești ca ghiața și ai fi lângă soarele Voicu. Nu-l vezi cum; strălu-cește? Te-ar încălzi numai cu strălucirile”.

Vasile Murășanu își ridică ochii, voi s-o cer-ceteze ce vrea să spună, dar Elenuța trecù mai departe în lanțul de dansatori, care se schimbà necontenit. Totuș un surâs fugar îi putù zări pe buze, și surâsul acesta îl liniști deodată: în-țelese că vorbise în batjocură de candidatul Voicu.

Soru-sa Mărioara băgă de seamă că frate-său s-a schimbat deodată. Erà vesel, începuse să glu-miască, și-i ziceà necurmat „dragă Mărioaro”.

„Hm! făcù Tata, subțiindu-și buzele.

— Ce „hm”? întrebă zâmbind Vasile.

— D-apoi cred că nu mie ar trebui să-mi spui „dragăˮ, zise soru-sa.

— Nu ție? Cui dar?

— Domnișoarei cu care te-ai întâlnit înainte cu câteva clipe. Apoi adause îndată c-o voce se-rioasă.

„Rău faci, Vasile!

— Ce fac rău? întrebă clericul, simțind cum îngălbinește.

— Rău faci că te gândești la domnișoara Ro-dean. Ți-am mai spus odată că-s prea acrii stru-gurii. Vezi bine ce gânduri are tatăl ei.

— Domnișoara Elenuța nu seamănă cu nota-rul, reuși să spună cu vocea scăzută clericul.

— Intr-adevăr că tu ești copil! zise Mărioara. Am văzut și eu că Elenuța dansează bucuroasă cu tine. Insă, Doamne Sfinte! suspină soru-sa, asta nu înseamnă decât că tu ești băiat frumos, lângă care se simte bine orice fată. Elenuța vrea să-și petreacă, ș-atât! După ce se vor încheià petrecaniile dela Paști, o să vezi că nici nu te mai cunoaște.

— Iar ești răutăcioasă, zise încet clericul.

— Nu, dragul meu, ci aș vrea să nu-ți faci gân-duri zadarnice. Planurile pe cari le țesem prea departe de noi, deși sunt numai visări, au darul să-ți umple sufletul de durere, când se spul-beră. Și, de obiceiu, se spulberă. Pentruce ți-ai cauzà cu voia o desamăgire, care va veni cu si-guranță?

— Mi se pare că nu te-ai bucurà să mă vezi fericit”, zise în silă clericul.

Ei povestiau în cursul dansului; făceau figurile cari urmau, se depărtau, se întâlniau din nou, și-și continuau conversația. Clericul erà tot mai convins că Mărioara îl pismuește pentru norocul ce poate-l așteaptă, și vorbià cu ea tot mai rece.

„Nu-mi mai zici „dragă”? îl întrebă Mărioara spre sfârșitul cadrilului.

— O să vedem noi, în curând, care vom aveà dreptate, răspunse clericul cu răceală.

— In curând?” întrebă fata, și numai decât iz-bucni într-un râs nestăpânit.

Valsul cel dintâi, după cadril, Elenuța îl dansă cu Vasile Murășanu. Abià făcură câteva undulări prin sală, și domnișoara Rodean îl întrebă ve-selă:

Mi-ai știi spune, domnule Murășanu, ce în-seamnă: înger palid ce te-ai ați în vise, și în urma la lași toate porțile fericirii deschise?

— Nu e citat dintr-o poezie?, răspunse Vasile zâmbind.

— Nu. E o compoziție proprie. Nu știi ce în-semnează?

— Inger palid, repeți clericul pârând că se gândește.

— Ingerii nu-s palizi, nu-i așa, domnule Mură-șanu?

— Eu cred că-s albi, domnișoară, răspunse clericul. Mai corect cred că-s cu fețele albe, um-brite puțin de gene dese, negre...

— Ei, dumneata încunjuri răspunsul, zise re-pede fata, simțind cum îi înfloresc obrajii. Deci nu știi înțelesul „îngerului palid?”

— Nu-l știu.

— Bun. Acum să-mi spui de cunoșli versurile următoare:

Ea spuse c-o voce tânguitoare aceste patru șire, ca și când ar imità pe cineva. Pareà că chiar un fel de disperare se desprinde din in-tonare.

„E dintr-o poezie de Eminescu, domnișoară.

— Adevărat. Dar ia’ să-mi spui: bal ramuri în geam noaptea asta?

— N-aud, răspunse clericul, părând că as-cultă.

— Și sunt plopi la fereastra birtului?

— Nu sunt”.

Elenuța își înălță privirile spre tavan și în-cepù, în vreme ce abià-și puteà stăpâni râsul: "E așa de mare fericirea să fii alături de-o ființă scumpă. Ah! înger palid, ce te-arăți în vise și ’n urma ta lași toate porțile fericirii deschise! Tu nici nu bănuești —Elenuța declamă tot cu mai mare patos — tu nici nu blănuești în clipa asta că, „dacă ramuri bat în geam, — și se cutremuri plopii, e ca aminte să te ani și 'ncet să te apropii”.

Cuvintele din urmă abia le mai putù rosti. Ochii ei râdeau de când începuse citatul, piep-tul ei tânăr și curat se vedeà dela început în mare agitare, dar încheind citatul izbucni în-tr-un râs atât de sgomotos, încât toate privirile din sală se îndreptară spre ea și spre clericul Murășanu. Acesta trebui să conteniască dansul pe câteva clipe, Elenuța, cu capul plecat pe spate, râdeà cumplit, și nu mai puteà face un pas. Va-sile zâmbià, pentrucă râdeà cu atâta căldură, așa de fericită Elenuța, simțià o adâncă mân-gâiere, văzând-o așa de fericită, dar se jenà, simțind toate privirile ațintite asupra lor.

„Pentru Dumnezeu, domnișoară’, nu mai râde așa tare! Are să-ți strice, zise el c-o căldură deo-sebită în glas.

— Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosiască, domnule Murășan, zise fata, lăsându-se să fie condusă măi departe în ritmul larg al valsului Spune-mi dumneata, nu-i o stupiditate citatul lățsta, nu-i cea mai mare prostie? Și știi dumneata ce-a vrut să fie frăzoiul ăsta împodobit cu patru ver-suri?

— Nu pot să știu, d-șoară, răspunse clericul. Cred că e o imperechiare încurcată de citate.

— Nu, dragă domnule cleric, e un compliment! Inchipue-ți, e un compliment și mi-a fost adresat mie! Inchipui-ți ceva mai ridicol? continuă Ele-nuța tot mai înverșunată. Inchipue-ți că un tânăr, pe care până azi nu l-ai mai văzut, te bombar-dează la cel dintâi dans cu așa prostii ne mai pomenite! Nu, e într-adevăr revoltător! sfârși ea cu ochii aprinși acum de mânie.

— Domnul candidat? întrebă încet clericul.

— Da, el! El azi, și mâne poate altul, și poi-mâne al treilea, începù cu mânie domnișoara Rodean. Fiecare din tinerii aceștia, cari vânează mimai zestre, se cred îndreptățiți să se îmbul-ziască în tine, să te scârbiască cu curtea ce-ți fac! Eu sunt convinsă: că dacă în locul meu ar fi fost o păpușe și păpușa aceea ar fi avut zestrea mea, domnul ăsta i-ar fi spus aceleași cuvinte. Cum vorbià, domnișoara Rodean se însuflețeà, cuvin-tele-i curgeau tot mai ușor; se vodeà îndată că-i foarte iritată, iar că vorbește din convingere a-dândă. „Oamenii aceștia, continuă ea, deși-s nu-mai materie, cu trup cu suflet, vreau să-și îm-brace gândurile în haină poetică și se fac în-grozitori de ridicoli. Dar ce-i mai greu de su-portat e faptul dă ei nu pricep ridicolul acesta.

— Se vede că e foarte primejdios să-ți facă, cineva curte d-tale, domnișoara Rodean, zise Va-sile zâmbind.

— Așa o curte e o adevărată batjocură, să mă ierți dumneata. De altfel cu cred că nici nu e lipsiă de prostia asta. Cred că...”

Ea nu mai continuă, amuți deodată, simți cum se roșește. Ar mai fi voit să zică: Cred că două suflete se pot împrietini cu mult mai ușor pe alte căi. Dar tăcù, părându-i că spune prea mult, și, dup’ un răstimp de tăcere, adause:

„Cred că educația d-voastră în seminar e cea mai bună!

— Pentrucă nu spunem vorbe frumoase dom-nișoarelor? întrebă Vasile privind cu mare plă-cere obrajii purpurii ai Elenuței.

— Și pentru asta, dar nu numai pentru asta”, răspunse fata.

Cum o privià mereu, cum o simțià aproape,celericul își ziceà necontenit că Mărioara nu aveà dreptate. Elenuța se deosebià așa de surorile ei, încât nici rudenii mai apropriate le-ai fi putut crede. Ii păreà în clipele acestea că Elenuţa ar puteà foarte uşor să fie odată cu a lui şi la gândul acesta simțià o adâncă fericire.

Universitarii Ungurean și Pruncul nu mai dan-sau de mult. Ei se așezaserră la masa notarului într-una din camerele birtului și, cu ceilalți oas-peți ai lui Iosif Rodean, ciocniau mereu paha-rele, discutau aprinși, cântau într-o larmă mare. Doamnele cu domnișoarele și cei doi logodnici se duseră acasă îndată după miezul nopții. Băr-bații, singuri acum, începeau adevărata petreca-nie cu beutură. Părintele Murășanu veni, pe la nn ceas din noapte, la masa lor, beù un pahar de vin ciocnind cu notarul, apoi se depărtă și el cu fetele și cu preoteasa. Clericul nu voi să meargă acasă. Elenuța îi zâmbi cu atâta farmec la despărțire, îi zise așà de dulce „la revedereˮ, îi strânsese mâna cu atâta prietinie, încât Vasile Murășanu simți o voie de chef ca niciodată. Dan-să fără încetare cu felele din sat, începù să spună strigături, erà neobosit. Birtul întreg vuià mereu, părând că larma mullă o să-l spargă. Intre ju-cători se arătà mereu și Ghiță.

Advocatul Poplăcean se trezi ca dintr-un somn proaspăt, cu sete nouă de beutură. Dupăce vreo două ceasuri nu spusese aproape nimic, și mo-țăia mereu de somn, acum nechezatul lui se au-zià mereu. Bătrânul acesta puteà trei nopți în șir să nu se culce, îi erà destul să moțăe un ceas-două, ca să continue, tot cu mai mare plăcere, cheful.

Celalalt advocat, Petru Stoica. abià acum ajun-sese în stadiul acela al beției, în care unii oameni își simt mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligență. El discutà acum, cu multă aprin-dere, cu universitarul Pruncul. Din cum ascultau și din cum se amestecau cu toții în discuția asta filozofică, se vedeà că toți sunt atinși bine de puterea vinului. Altfel, pe cei mai mulți oameni, chestiile aceste abstracte nu-i interesează.

„Admit și eu, ziceà Stoica, să nu credem de-cât ceeace vedem și ce putem pricepe. Admit că materia e singură și vecinică. Dar nu pot să cred că materia asta nu-i stăpânită de anu-mite legi. Legile acestea le vedem în fiecare clipă. Nu zic că legile acestea sunt croite de-o putere superioară, însăși materia și le-a făcut, ca să fie stăpânită prin ele. Materia oarbă e brutală.

— Dar nu vezi dumneata că în lumea asta totul e brutalitate? îi riăspunsc repede Pruncul. Nu vezi dumneata că toiul se întâmplă în lume orbește? Indată ce admiți o lege, trebuie să ad-miți și o inteligență.. Da, sunt forte în materie, dar nu sunt legi; în legi trebuie să descoperi o finalitate, o țintă.

— In legile materiei îți descopăr o țintă, răs-punse, zâmbind superior, Stoica. Conservarea sau învierea continuă a materiei, a lumii întregi, e ținta legilor sale. Iată, de pildă, să luăm trupul omenesc, numai cine nu-l cunoaște poate spune că nu-i stăpânit de legi. Să luăm inima, tubul digestiv, aparatul respirator, toate acestea nu-s conduse de legi? Și legile acestea au altă țintă decât să conserve individul și să-l propage mai departe?

— Da, sunt legi acestea, zise doctorul Prințu. Organismul nostru nu-i decât un complex de legi. Toate funcțiunile trupului se întâmplă c-o regu-laritate uimitoare, până când organismul e sănă-tos. Numai cât cu cred, dă pe calea ce ați apu-cat nu veți reuși să deslegați niciodată chestia dela care ați pornit. Ori le ziceți forțe, ori legi, singur mecanismul materiei nu explică vieața.

— He-he-he! făcù bătrânul Poplăcean știam eu că îmblătesc paie oamenii ăștia. Nu explică vieața! Nici nu se poate așa ceva!

— Ba se poate foarte bine, zise cu mânie Stoica. Vieața nu-i decât un lanț nesfârșit de legi, din care tot ce există se înnoește din nou și se va înnoi, sub alte forme totdeauna. Pen-trucă materia e vecinică, e mama noastră a tu-turor.

— Și totuș rămâne încă să ne explici ce e vieața, zise Ghiță, care în clipa aceea, se ivi la masă.

— Dumneata poți să glumești, domnule Ro-dean, dar ce susțin eu e rezultatul multor cer-cetări științifice și al multora metafizice, zise Stoica. Dar băgând de seamă, că Ghiță zâmbește mereu, se înfurie deodată și adăuse: Ei bine, să știi dela mine că eu nu cred în creație, nu cred în Dumnezeu, nu cred în suflet și vieața vii-toare. Acestea toalc-s fleacuri, zise el cu mânie.

— Colosal! se auzi vocea groasă, a lui Un-gurean.

— Mărturisirea asta de credință nu-ți ajută ni-mic, domnule, zise Ghiță zâmbind. N-ai făcut decât să despopulezi vieața, s-o areți și mai pu-stie și mai neînțeleasă.

— Dumneata crezi în creația lumii? îl întrebă cu baljocuijăi advocatul.

— Sc poate să cred. Dar eu nu răspund, fiind-că cu nu mi-am pus de gând să explic vieața.

— Asta-i, luă cuvântul Pruncul. Trebuie să ad-mitem, că nu pricepem nimic. Toate legile dumi-tale nu-mi explică nimic. Că de-mi vei spune, că inima mea bate ca să pună în circulație sân-gele, te voiu întrebà, ce lipsă am de această cir-culație? Și de-mi vei răspunde, că e necesară cir-culația susținerii organismului, pentru vieața lui, le voiu întreba, că ce sens are organismul ăsta să trăiască, dacă odată va muri? Și de-mi vei zice ca să propage specia omenească, îți voiu răspunde, că ce sens are această propagare de care cu nu-mi voiu mai putea da seama și care va scoate la iveală ființe a căror vieață e lot așa de neînțeleasă ca și a mea? Dar dacă spun: forțe, nu legi, atunci știu dela început, că nu le voiu putea pricepe și mă mulțumesc să mă ros-togolesc prin vieațiă fără nici un gând, ca un bo-lovan ce se prăvale pe-o coastă. Nu cunoaștem și nu vom cunoaște nimic! Dealtfel e și mai bine așa, să fim nepăsători, să ne petrecem până putem să nu ne pese de lume, de vieață. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o putem da neînțe-lesei vieți.

— Ce să-i dăm palme, frate, ce s-o pălmuim? începù Ungurean. S-o îmbrățişem, s-o strângem cu putere la piept, iubite. Căci vieața e plăcută, vieața e dum-ne-ze-iască. Numai două vorbe sunt nenorocite în lume, două cuvinte pe cari le u-răsc din tot sufletul: sărăcia și moartea.

— Moarte nu există, zise repede advocatul Stoica, e numai o înnoire a materiei.

— Of! să fie a dracului înnoirea asta, oftă Un-gurean. Ia să-mi spui dumneata, că dupăce mă voiu înholbà din ochi pentru cea din urmă dată și voiu înțepeni, voiu mai gustà cu busuioaca asta, îl voiu mai auzi pe Lăiță, voiu mai strânge în brațe un trup tânăr de fată? Va fi o bucurie pen-tru mine, dacă din trupul meu vor crește bu-ruieni?

— Vieața ar fi prea tristă, dacă am crede, că materia e totul, zise doctorul Prințu. Eu, deși o vieață întreagă am pipăit numai materie și am tăiat numai în materie, toluș cred că nu-i cu neputință să existe o putere mare, care stăpânește în lume.

— Crezi în supranatural? îl întrebă c-un zâm-bet de batjocură notarul Rodean, care până acum ascultase în tăcere, părând, că nu-l interesează ceeace se vorbește.

— Pentruce n-aș crede, domnule Rodean?

— Pentru faptul simplu că nu există. Nici o putere nu ne cârmuește. Noi ne cârmuim. Dacă ne pricepem și avem voință tare, ne facem vieața frumoasă. Învingem orice, domnule doctor. Lup-tăm și ne bucurăm — asta e totul”.

— Notarul spuse cuvintele acestea cu vocea seacă. Sprâncenele-i erau cruntate și ochii lui negri ardeau adânc în orbite.

„Dar moartea, domnule Rodean, adause docto-rul. Moartea încă o putem birui?

— După ce le-ai luptat și te-ai bucurat o vieață. moartea nu mai înseamnă nimic. Adormi sătul, poate obosit, de luptă și de plăcerile vieții. Asta e totul!

— Dar alunci, dumneata nu crezi, ca și d-l Stoica, nici în Dumnezeu, nici în existența sufle-tului și totuș mergi la biserică, pui pe popa să-ți jure băieșii când intră mai întâi în serviciul du-mitale, faci feștanii pe la băi. Pentrace? îl în-trebă doctorul atins neplăcut de zâmbetul de bat-jocură ce stăruià pe fața mare a lui Rodean.

— Pentrucă toate acestea-s de lipsă în lupta pe care o port eu, zâmbi notarul.

— Ce luptă?

— Lupta cu întunerecul, cu lăcomia, cu necu-noscutul.

— Arme de luptă deci și nimic altceva? în-trebă doctorul.

— Nimic. Nu fac decât mă îngrijesc ca izbânda mea să fie mai sigură, răspunse cu acecaș ironie pe față notarul Rodean.

— Se poate, domnule notar, să judeci așa și să fii fericit. Nu zic ba, începù iarăș doctorul. Sunt atâtea credințe în lume câți oameni. Totuș îmi pare cu neputință ca dumneata să nu li avut vreo clipă în vieață când să te fi îndreptat spre puterea de care am vorbit cu.”

Notarul tăcù un răstimp. Surîsul ironic căzù de pe fața lui, aceea se întunecă tot mai tare. La masă începură să vorbiască alții, tot mai a-prinși de vin.

„M-am gândit odată, începù cu o voce adâncă și rece notarul și îndată se făcù liniște la masă. M-am gândit înainte de asta cu vreo douăzeci de ani. Lucram alunei la baie la „Aruncata”. Bă-ieșii mei tăiară un gang de peste două sute de stângeni în piaţă ca de cremene. Imi înghițise o avere întreagă. Imi ziceam dela o vreme, des-nădăjduit, că nu mai descopăr vâna după care umblam, „o să-mi ajute Dumnezeu de-acum! Nu m-a lăsa pe drum cu familia.”

Vocea lui devenià lot mai închisă, tot mai sură parcă, și umbrele i se lăsau tot mai dese pe faţă.

„Cineva a șoptit în minte, continua el, „cu si-guranță Dumnezeu te va ajutà și nu le va lăsà pe drumuri”. Băieșii nici au măi lungit gangul cu șase sute de slângeni. Mi-am fost dat aproape și cămașa de pe mine. Mă înglodasem în da-torii, cu multe rugăminți am înduplecat pe por-tărei să nu mă facă de rușine. Nădăjduiam, nă-dăjduiam în puterea de care-mi spui dumneata. Ei bine, șase ani am sperat mereu, simțiam mâna ocrotitoare de-asupra mea, a fost un delir, o ne-bunie în cei șase ani. Când au fost scobiți în stâncă opt sute de slângeni, într-o seară băieșii îmi veniră mai plouați ca cânii cei rătăciți, în-țelegi dumneata, mai plouați ca cânii! „Meal” îmi ziseră ei. „Meal?” întreb eu. „Meal” îmi răspund din nou. Gangul răspunsese într-un teren bun de vale, dar nu să afli aur. Ei bine, domnule doctor, eu atunci erà să nebunesc. Puterea cea ocroti-toare n-o mai simțiam, pentrucă nu fusese ni-căiri. In urmă am începui să muncesc la „Ar-hangheliiˮ.

El tăcù și câteva clipe la masa lor fù liniște; se simțià cum năvălește în golul acela larma me-selor vecine. Apoi deodată se auzi vocea bătrâ-nului Poplăcean:

„Vi-vi-vi-vat „A-a-nghelii”. El nu se luà după alții să închine odată cu ei. Svântà pahar după pahar cu setea pământului fript de secetă.

Numai decât se ciocniră toate paharele. In clipa aceea se apropie și Ghiță aducându-l aproape cu puterea pe clericul Vasile Murășanu. Când îl zări Ungurean bătù în palme.

"Aceasta să ne deslege problema! Vino, Vasile, vino iubite, tu vorbești cu Dumnezeu, haida șivmângâie pe-un nenorocit, zise el, împiedecându-i-se mereu limba.

— Pe mine? întrebă cu mănie advocatul Stoica; El, într-adevăr, păreà foarte nenorocit cum nu-i reușise să-i convingă pe ceilalți despre adevărul convingerilor sale. Ungurean apucase de braț pe cleric, îl trăsese lângă sine, și-i zise:

— Spunemi iubite ce-o fi dacă murim?

— O să vedem atunci! răspunsese zâmbind Vasile. El erà aprins de dans și-și sbicià fața cu batista.

— Asta-i adevărat răspuns de filozof, zise Pruncul. Inchină, dragoste, un pahar cu mine.

— Intr-adevăr ar fi interesant să-ți auzim pă-rerea, zise doctorul Prințu. Prin orice cleric, prin orice preot, vorbește biserica.

— Nu e momentul potrivit pentru astfel de în-trebări, domnule doctor. E ceasul trei din noapte, zise clericul.

— Preoții nu se declarà decât atunci când știu că oamenii-s aplicați să le creadă poveștile lor. zise cu un zâmbet ironic notarul Rodean.

— A vorbi în vânt nu înseamnă a-ți împlini chemarea, domnule notar. Și, în sala asta, cred că numai la moarte nu par a se gândi oamenii, răspunse clericul.

— Ba da, iubite, începù Ungurean pe un glas tânguitor, eu mă tem grozav de moarte. Mie, mi-e frică să mor. Of! Universitarul, ori de beție, ori într-adevăr de frica morții erà cu fața în des-compunere. Ochii lui clipeau bolnăvicios.

— Dacă ți-e frică de moarte, dragă Ungurene, înseamnă că nu te prea gândești la ea.

— Ba mă gândesc! Imi vine gândul ăsta în mijlocul chefurilor, zise universitarul.

— La moarte se poate gândi într-un singur chip cu folos: gândindu-te la ea să-ți întocmești vieața astfel încât să nu-ți fie frică de moarte. Cei ce-și împlinesc datoria nu se tem de moarte”.

Vasile Munășanu spuse cuvintele acestea cu se-riositate, cu convingere. Se simți deci aproape rănit auzind hohotele de râs în jurul său.

Nu poate un popă să vorbiască și să nu pre-dice, zise cu batjocură notarul Rodean dupăce se conteni râsul dela masă.

— Se vede că asta e datoria noastră, domnule notar, răspunse cu vocea schimbată clericul. El deveni palid și se depărta numai decât dela masă.

La masa notarului se beù cu patimă mai de-parte. Cântau acum, câte unul se ridicà să toas-teze, spunea cu limba împiedecată câteva cuvinte în întreruperile necontenite ale celorlalți, apoi între strigăte de „ura”, „vivat”, „trăiască’', go-liau paharele.

Lumina dimineții începù să se iviască: lămpile din birt împrăștiau o lumină gălbue, flacăra lor devenià tot mai palidă. In sala de dans lumea se mai rărise: muzicanții erau palizi, obosiți, dar cântau necurmat. După fiecare joc se apropiau tot alți ficiori de Lăiță, îi puneau în mână uq ban de argint:

„Numai o țarină încă, Lăiță”.

Lăiță erà angajat să cânte până la trei și ju-mătate, căci dela ceasul zece dimineața trebuià să înceapă din nou jocul în luncă ș-a treia zi, ș-a patra zi de Paști. Dar jocul nu se sparse la patru, ci abia pe la șapte.

La masa notarului nu mai rămăseseră decât cei doi universitari. Ungurean se sili din răspu-teri să-l mai reţină pe directorul dela „Arhan-gheliiˮ, se apudă chiar să-i cânte troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhangheec”, pe care îl cântà de câleori se îmbătà tare. Dar nici odată la „Arhanghelii”, cum o numià Ungurean cân-tarea asta nu avù darul să-l mai rețină pe Iosif Rodean. Muzica tăcù în birt, și Lăiță, cu tovarășii după el, îl petrecù pe notarul și oaspeții acestuia până acasă, cu marșul „Deșteaptă-te Române”.

Cei doi universitari închinau încă din pahare, în camera plină de fum. când la spatele lor au-ziră o voce groasă, ca din fundul adânc al unei buți.

„Hiristos o-nviat.

— Adevăăăt’ ’-viat zise Ungurean și clipi din ochi spre femeia care se legănă înaintea lor. cu fața aproape vânătă.

— Ptii! lele Sofio, dumneata erai? Să bei un pahar de vin cu noi. zise el.

— Ce-așlept eu alta! răspunse cu vocea adâncă „bărbăloiul”.

— Să bem și să joci cu noi un joc, suflete, zise Pruncul.

— Oi bea, da n-oi juca, durdui glasul „bărbă-toiului”.

Dar îndată ce bcură, cei doi tineri se ridicară ș-o luară la joc. Insă abia reușiră să se învârtă de câteva ori. Nici pe ei nu-i mai țineau picioa-rele, iar văduva Sofia păreà o statuă de piatră pe care o clătești cu greu, și după ce-ai clătit-o trebuie s-o sprijini din toate puterile să nu se răstoarne.

„Ești plumb, lelițo”, zise Ungurean lăsându-se pe scaun cu multă grije, respirând din adânc.

„Hâ-hâ!” făcù femeia, și porni îneci, pipăind parcă, la alte mese unde se mai vedeau oameni. Și salutul ei adânc se mai auzi de câteva ori.

Cei doi universitari moțăiră un răstimp, apoi a-durmiră cu capul pe masă. Erau așa de palizi, în-cât păreau că-s scoși din sicriu.

Afară luminà dimineața zilei a treia de Paști. Obosiți se strecurau pe uliță, pe Părăul caprii, pe Vălișoara, bărbați, femei, fete. In birt muzica tăcù, muzicanții se trântiră într-o cameră goală acum și începură numai decât să sforăe. Prin camerele birtului rămaseră însă destui oameni. Unii dormitau cu capul pe mese, alții se treziau acum și porunciau bculură proaspătă. Nici bir-tașul Spiridon, nici nevastă-sa nu se mai arătatu prin birt. O slujnică buhoasă la păr, cu fața um-flată de-o scurtă ațipire, servià pe acești oaspeți întârziați.

Ca să-și poată face cineva o idee completă despre petrecania de Paști din Văleni în anul acela, trebuie să se mai spună că și a treia și a patra zi de Paști veselia, abia restrângându-și în măsură neînsemnată proporțiile, vui cu aceeași însuflețire ca și în ziua a doua.

Joi dimineața o căruță largă ducea din Văleni patrusprezece bolnavi, îmbulziți unul într-allul. patrusprezece morți, așa erau de palizi, atât de nemișcate fețele lor. Erà taraful lui Lăiță.

XII

Din ziua a treia de Paști Ielița Chiva nu mai are hodin, lasă pe fiecare clipă din căsuța de bârne, privește cu spaimă pe drum, pe potecile de pe culmi, și intră iar în casă la copiii, pe cari neliniștea ei începea să-i îngroziască. A-proape în fiecare ceas Ielița se repede până la birt, cercetează cu privirile aiurite printre oa-meni, apoi se întoarce, aproape alergând, acasă, părându-i că va aflà aici ceeace cautà. Inima îi bate să-i sfarme pieptul cum intră în curte și-i pare că vede o urmă necunoscută. Înfrigurată intră în casă, dar aici sunt numai copiii. Cerce-tează în cămară, pe sub șopron, în grădină. Dar pretutindenea o îngheață acelaș pustiu, acelaș mi-ros de părăsire.

Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraș, și-a dosit sculele de băit și-o lumânare de său, și a plecat la „Arhanghelii” să taie aur. Gligoraș erà unul intre oamenii aceia neînțeleși pe cari îi afli în toate păturile sociale, oameni cari deși trăesc în aceleași împrejurări ca și vecinii lor, totuș rămân mereu săraci, mereu lipsiți, deși în jurul lor cu aceleași mijloace, alții se îmbogățesc. S-ar păreà că pungile lor sunt sparte și pun în zadar bani în ele. Gligoraș munci vreo cinci ani la, „Arhanghelii’’, dar, prins odată cu mai mult de un font de aur, notarul Rodean îi dădù drumul. N-aveu însă de ce să se plângă: în Văleni erau și alte băi bune, și fù angajat numai decât. El știuse un ungher, pe-un gang părăsit acum, la „Arhanghelii”, unde dup-o împușcătură puteai să tai în aur slobod. De multă vreme tot stătù în cumpănă: să-și cerce norocul ori ba?

Ocna „Arhanghelii” erà păzită de opt străji, ziua-noaplea. Dar, cu sărbătorile Paștilor, știà Gligoraș că-și mai petrec și străjile. Dacă nu încearcă acum, trebuià să-și agațe nădejdea ’n cuiu. Nevastă-sa Chiva l-a desfătuit, l-a ocărit, l-a bllăstămat că-i umblă gânduri tâlhărești prin cap în zilele cele măi sfinte ale anului.

„Avem din ce trăi, nu le spurcà, nu lăsà să le biruiască ghiavolul”.

Dar Gligoraș, palid și tăcut, se sirecură din casă și de-atunci — dus a fost! Femeia nu mai știa pe cc lume-i, nu mai pricepeà întrebările, rugămințile copiilor, ci așteptà, alergà, cercetà prin unghețe, prin pivniță, fugià cu mintea ră-tăcită până la birturile din sat. Il căutà ca pe-un vârf de ac, dar nu întrebà pe nime dacă nu l-a văzut cumva pe Gligoraș.

Vineri dimineața la ușa notarului bătù o straje dela „Arhanghelii”.

„Intră, se auzi vocea puternică a lui Iosif Ro-dean.

— Hristos a ’nviat, zise intrând feciorul spătos, voinic, dar foarte palid. Un miros de pământ, de sulfur, se năspândi numai decât în cameră. Mirosul acela gâdăli plăcut pe notarul, el se învioră, ochii i se umplură de strălucire.

— Adevărat c-a înviat, Mitruț! răspunse el ve-sel apropiindu-se de strajă. Ce mai nou la „Ar-hanghelii?” Nu v-a căzut vreun șoarece în clupsă?

— Nu ne-a crezut, răspunse scurt feciorul.

— Şi v-ați petrecut și voi. Mitruț? V-a fost de-ajuns beutura ce v-am trimis?

— De-ajuns, stăpâne, ș-a mai rămas. El tăcù și neliniștea îi tot creșteà pe fată, în priviri, în voce. Rodean băgă de seamă și încruntă sprân-cenele.

— Ai să-mi spui ceva, Mitruț? îl întrebă cu vocea mai închisă, mai rece.

— Da domnule director, pentru asta am venit.

— N-au venit băicșii nici astăzi? întrebă re-pede notarul.

— Au venit, dar nu vreau să s-apuce de lucru. Stau șaptezeci în jurul băii trântiți pe spate. Până la gura vârtejului au mers, dar nici unul n-a vrut să se coboare.

— Ai înebunit? strigă notarul zguduindu-l de umăr.

— N-am înebunit, stăpâne, dar jos în fundul vârtejului s-aud ca niște geamete. Băieșii au as-cultat și n-a vrut stai se coboare nime. Au eșit tăcuți și s-au trântit pe spate în jurul băii.

— Dar voi, nemernicilor, voi și hocmanii pen-tru ce sunteți? Nu le-ați putut porunci atâta scamă? N-ați putut merge vreunul să vedeți de ce se tem slăbănogii ăștia? Notarul erà cuprins de furie și nu mai vorbià ci răgnià.

— Am fost, stăpâne, zise Mitruț, ș-am auzit și noi. Schelălăe ceva în fundul vârtejului. Nu-i părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se miște la toate poruncile noastre. Nici n-ai cu cine vorbi dăci tac toți ca piatra”.

In loc de răspuns notarul eși câ o vijelie în verandă și începù să strige:

Niculae! Măi ticală! Pune șaua pe Murgu, măi Niculae!

— Să ierți, stăpâne, începù Mitruț dupăce se toarse notarul, „să ierți de veste, dar oamenii se tem. Vâlva baii dă de știre că se apropie o nenorocire: bate din ciocane și huiește!

— Să-ți vezi de drum, nemernice, să aflu la baie, răgni notarul. Am să vă scot pe toți din slujbă!”

Mitruț cși îndată, apucă pe-o potecă și începù să urce spre Corăbioara. Dar abià se depărtase de sat și, pe acceaș cărare, notarul Rodean trecù vijelios pe lângă el. Nici nu se uità la straje, ci împintenă mereu calul ud de sudoare.

Ajunse într-o jumătat’ de ceas la „Arhanghelii”. Când îl zăriră, băieșii se ridicară, se adunară pâlcuri-pâlcuri, și începură să șoptiască.

Zoii albe, ca de săpun, curgeau de pe calul care se scutură cu putere, îndată ce Iosif Ro-dean stări din șea.

Băieșii, străjile, bocmanii, îl întâmpinară cu o tăcere de moarte. Păreau cu toții foarte ho-tăriți în liniștea cc-i stăpânià.

„Intr-atâtea femei nici un bărbat nu se află?” strigă notarul c-un surîs larg de batjocură pe față.

Mulțimea rămase tăcută.

„Dar ce v-a ajuns, prietinilor, de-ați împietrit, cu toții, or doar ați vrea să serbăm și a șasea, zi de Paști?”

Băieșii tăceau mereu cu fețele 'n pământ.

„După mine, feciori! strigă Rodean înaintând spre gura neagră a băii, care răsuflà necontenit: pânze dese de aburi și miros aspru de pământ umed. Cine nu intră azi în vârtej e scos din slujbă. Muierile să rămână acasă”. In gura băii se opri, chipul lui uriaș erà acum în negura ce izvorà mereu din ocnă. Nime nu-l urmà.

„In vârtej nu mai lucrăm, începù în silă unul-dintre băieși.

— Nu mai băim în vârtej, ziseră alții.

— Părăsim vârtejul, se auzià acum din toate părțile.

— Ni s-a dat de știre c-are să urmeze moarte de om, dacă ne mai coborîm acolo se auzi, într-un răstimp de liniște un glas singuratic.

Notarul nu mai zise nimic. Cerù o lumânare de său și porni prin gangul întunecos și umed. De deasupra din boltitură, de pe păreți, picurau mereu stropi grei în bălțile de jos, plescănind pornind răsunete triste, pustii, ciudate, pe sub boltitura de piatră. Gangul erà destul de înalt dar notarul trebuià să meargă frânt de spate. Notarul înaintà repede, oălcà în bălți, dar nu mai simțià nimic. Va fi făcut vreo trei sute de metri, când simți că i frig. Intrase în ocnă asu-dat și răceala pământului, umezeala, îl pătrunse fără ca să observe. Sc opri o clipă, își prinse doi nasturi dela surtuc și porni din nou. In curând se află la gura vârtejului. Sc opri și un răstimp nu auzi decât ecourile gangului, stârnite de picu-rii cari cădeau necontenit din boltitură. Lumâ-narea de său pătà în jur cu lumină gălbuie-roș-cată, negura de care erà plin gangul. Afară de ecourile acele sinistre, cari păreau că se alungă, că se ascund, erà liniște adâncă. Deodată se auzi din adâncimile vârtejului ca ecoul depărtat al unui urlet de câne, apoi altul mai clar puțin, a-poi altul stins aproape. Liniștea se înstăpâni din nou, și, deși notarul nu credeà nici în vâlva băi-lor, nici într-alte duhuri, simți cum-i se răspân-desc în trup fiori de ghiață. Începu să asude. Așteptă îndelungat până ce din vârtej auzi din nou un sunet, un fel de „haaau” prelung, înfiorător.

Se ridică apoi cum stà cu urechea aplecată spre vârtej, și porni pe gang înapoi. Când ieși din ocnă, erà foarte palid și păreà și el cu fața împietrită. Nici o urmă de mânie nu mai erà în glasul lui când zise:

„Ne trebuie o funie lungă. In fundul vârte-jului moare un om.

Limbile străjilor se deselegară numai decât.

— Nu se poate, domnule director. Suflet omenesc n-a intrai în baie de Joi. Jurăm pe asta, am fost mereu cu ochii în patru.

— Vă spun că în adâncimi moare un om. Cău-tați funii, legați-le deolaltă. In spate nu-l poate, scoate nime, căci vârtejul e prea strâmt și nici, scările nu-s așa de tari.

Convingerea cu care vorbi notarul învioră nu-mai decât pe băieși, și repede căutară funii, le-legară într ’o lungime de șasezeci de metri, și cei mai mulți intrară după notar în ocnă. Dar din vârtej, oricât ascultară, nu se mai auzi nimic.

„Va fi murit cu siguranțiă pân-acum, zise Iosif Rodeau.

— Eu zic c-a fost vâlva, domnule notar, ne-a dat de știre și s-a dus. Ș-a făcut datoria”, zise un băieș bătrân, ras cu totul pe mustață și pe barbă.

— Nu mai spune prostii, bade Petre, străjile-s de vină la toată nenorocirea. Unul să se coboare pe setări să lege trupul mortului cu funia și-l vom trage afară.. zise notarul cu vocea foarte rece, foarte scăzută. — Cine se coboară? întrebă apoi îndatlă, întorcându-se spre băieși.

Un răstimp nu răspunse nime, apoi un om uscat, numai pase, se ivi înaintea lui Rodean, își făcù o cruce, și începù să se coboare pe scări.

In liniște grea așteptau ceialalți la gura vâr-tejului. Cei mai mulți își făcură cruce, când to-varășul lor se coborî în adânc. Iosif Rodean își ștergea mereu sudoarea. La flăcările gălbui ale lumânărilor de său oamenii aceștia palizi, cu fețele plecate, păreau niște stafii ce-au încreme-nit în rugăciuni. Un fiot de ușurare îi sgudui pe toți, când din fundul vârtejului se auzi glasul lui Lisandru:

„Om! Aruncați funia!

— Om!” repetară băieșii, și glasurile lor vuiră într-un amestec ciudat prin gangul lung și în-tunecos.

In câteva minute mortul fù scos din vârtej.

„Ei, sărace, te-ai săturat de-acum de aur!” zise notarul Rodean aplecându-se spre mort. Dar nu-l putù cunoaște. Țeasta capului îi erà sdrobită, fața lui erà plină de sânge închegat și de pă-mânt. Câțiva băieși îl spălară numai decât pe față.

N-a murit de mult. Incă nu s-a răcit ce tot, zise unul dintre cei cari îl spălau.

— E Gligoraș, strigă apoi tot acelaș om.

Capetele se plecară: sub flacăra lumânărilor de său îl recunoscură cu toții.

— Da, e Gligoraș”, zise cu tristeți notarul. Pre-țul lui ar trebui să-i plătească străjile dela „Ar-hanghelii”.

Dar cei opt feciori începură să se jure in fel și chip că, pe gura băii n-a intrat suflet de om.

Notarul cunoștea credința oamenilor săi și căzù pe gânduri. Puse pe opt dintre băieși să facă un pat din crengi de brad să-l ducă pe mort în sat, porunci la patru hocmani să intre numai decât cu ceialalți băieși în ocnă și să-i împartă ca de obiceiu: jumătate să se coboare în vârtej, ju-mătate să taie înainte în gangul unde descoperi-seră în anul acesta vâna cea bogată de aur. El, cu două străji, porni să iscodiască jurul ocnei. Uu gând i se înfipsese ca un cuiu în cap, și nu mai voia să se clăliască: știà că este un gang părăsit, tăiat din bătrâni, care răspundea în gangul de-a-cum al „Arhanghelilor”, dar intrarea lui dinspre partea de răsărit a muntelui o știà de mult as-tupată de surpături de stânci și pământ. De când a pomenit „Arhanghelii” cei mai bătrâni din sat, gura băii pe-aici erà închisă.

Gura de-acum a „Arhanghelilorˮ răspundeà în partea de cătră apus a muntelui Corăbioara, chiar la poale, într-o vălicică ce șerpuià printre căl-darea răsturnată a Corăbioarei și printre mun-tele Paltinul. Amândoi niunții erau învfăliți cu păduri bătrâne de brad, cari își înălțau în cer creștetele ascuțite. La „Arhanghelii” se puteà veni din Văleni pe doua poteci, tot peste munți, și pe o cale care șerpuià dealungul văii aceleia cu a-pele alburii cari învârtiau piuăle cele mai multe din Văleni. In valea asta își vărsà undele ar-gintii, limpezi, pȘărăiașul ce curgeà pe dinaintea „Arhanghelilorˮ. Din drum cârniai la dreapta pe pârâiașul acesta în sus, care, în cursul vremilor își tăiase între munți o călicică destul de largă a să se poată feri două care, dacă se întâlneau. Deci din calea principală până la „Arhanghelii”, carele veniau pe pârâiașul acesta sămănat peste tot cu bolovani, printre cari boii înaintau foarte încet, și carele hurducau, cârțăiau la tot pasul. Oricât ar fi fost curățit de bolovani, erà de-ajuns un potop de vară, ca să se umple din nău de bucăți de stâncă, de pietre rotunde, albe. Pe jos veniai ușor și pe pârău, căci te puteai feri de bolovani și răcoarea te împresurà din toate părțile, în toiul verii, ca o mantie deasă. In față ve-deai îndată muntele Corăbioara. ca o uriașă căl-dare răsturnată cu fundul în sus. Se zăriau tot mai bine marile grămezi de piatră surie, îmbucă-țite de ciocane, așteptând să fie încărcate pe care, și duse la piuă. Cinci cramuri noui din bârne sănătoase străjuiau între grămezile de piatră, u-nul chiar lângă gura băii. Acesta erà mult mai mare decât celelalte patru, avea o sală vastă în-conjurată de paturi de bârne, pe cari se odih-niau băieșii.

Intrând pe gura băii, te conduceà în sânul Co-răbioarei gangul principal, în care răsuflà, ca la trei sute de stânjini departe dela intrare, vârte-jul. Din gangul principal se desfăceau la stânga două ganguri laterale, la dreapta trei, unul pă-răsit de mult altul în care descoperiseră de cu-rând vâna de aur, și mai departe al treilea abià început, abià de vreo treizeci de metri. Intr-a-cesta nâdăjduià notarul să descopere vâna de aur, care credeà siă meargă paralel cu cea bogată. Dela vârtej înainte gangul principal se mai con-ținuà cu vreo patru sute de metri. In capătul din-spre răsărit al acestuia răspundeà scobitura cea din bătrâni. Dar aici, erà și mai închisă intrarea ca afară.

Sub gangurile acestea erà un gol uriaș, în care băieșii se coborau pe scările din vârtej. Muntele, dedesubt, erà mâncat până ’n mari depărtări, ca niște biserici enorme se deschideau în toate păr-țile. Răsunetul ciocanelor erà aici foarte puternic, glasurile omenești târau o trenă nesfârșită. De multeori se surpà un colț de stâncă, ce atârnà din boltituri. Munca aici erà foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voia s-o sisteze: un șir lung de ani băise aici cu izbândă.

Cu cei doi feciori ajunse curând la intrarea cea veche a „Arhanghelilor”. Erà mai sus ca cea de-acum, ascunsă cu totul în tufișuri, în smeuriș, dar cei trei oameni se cățărară pe dărâmături și văzură numai decât, că o stâncă e răsturnată de curând la intrare și prin deschizătura ce ră-măsese, un om s-ar fi putut strecurà cu oarecare trudă.

Notarul privi deaproape deschizătura, făcu un „hm!”, șe întoarse cu cei doi străjeri, intră pe gura de-acum a „Arhanghelilor” și cercetă închi-zătura gangului celui vechiu și în sânul pămân-tului. Aici însă nu putù descoperi nimic. Pietrele dărîmate umpleau ca și pân’ acum, astupau in-trarea.

"Se poate că drumul lui să fi fost astupat în-dată, zise notarul, dar cu siguranță a intrat pe-aici, a lunecat în vârtej nenorocitul de Gligoraș.

Incă în ziua aceea Iosif Rodean angajă doi străjeri noui, cari aveau să vegheze la „gura din bătrâni” a „Arhanghelilor”.

In Văleni se lăţi îndată vestea, că la „Arhan-gheliiˮ baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul și vestea asta începù să alerge prin sat. Leliţa Chiva îngheţă de spaimă, cu moartea în suflet începù s-alerge pe drum în sus. Dar pe la calea jumătate se întâlni cu cei opt băieși, cari cu capelele descoperite îl aduceau pe patul de crengi pe Gligoraș. Când o văzură, oamenii lăsară mortul domol pe pământ și așteptară tă-cuți. Femeia se aruncă, nebună de durere, asupra mortului, îl strigă tare pe nume, îl pipăi, îl să-rută, cercă să-i miște brațele. Dar acelea căzură înțepenite. Gligoraș stà nemișcat, cu buzele strân-se păreà că și acum îl doare cevà.

„L-ați omorît, l-ați omorît!” începù să urle mu-ierea, cu hohote de plâns.

— Ceasul rău, Chivo, nu noi, zise cu silă un băieș.

— Voi l-ați omorît! Voi l-ați pușcat. Ticălo-șilor! sbieră femeia, frângându-și trupul în miș-cări disperate. Să deie Dumnezeu să trăzncască ’n „Arhanghelii”. Să deie Dumnezeu să sece tot aurul, tot, tot!

— Ințelege, Chivo, că nu l-a pușcal nime! N-a intrat pe gura băii, a intrat prin mâncălurile din bătrâni. Nu l-au pușcat străjile, zise altul.

— Să seeece toată sămânța aurului din toți munții, din toată lumea! țipă femeia, privind ca într-un extas spre cer. Ea privi mult, neclintită, albastrul, apoi își făcù o cruce largă și zise iar:

— Doamne, seacă sămânța aurului!

— Nu blăstămă, muiere, începù un băicș mai în vrâstă. Nu blăstămă. Uită-te, țeasta capului i spartă, nu l-a pușcat nime. A căzut în vârtejul dela „Arhanghelii”.

Lelița Chiva nu auzi decât cuvântul din urmă. Iși întoarse privirile crunte spre cei opt și în-cepu să țipe din nou, c-o voce înfricoșată:

„In „Arhanghelii” să periți și voi, cânilor! Pen-tr-un zdrob de aur mi-ați pușcat bărbatul! Nu s-a mai săturà nici notarul, astupà-i-ar Dumnezeu gura, gâtlejul și pântecele cu aur topit”. Apoi, frântă deodată, se aplecă asupra bărbatului și plânse îndelungat, cutremurându-se hainele pe ea. Cei opt băieși o ascultau cu inimile strânse, cu feşele îngândurate. Cine știe, nu vor plânge o-dată și soțiile lor deasupra trupurilor lor sdro-bile de stâncile „Arhanghelilor”? Nu vor blăs-tămà ca și sărmana Chiva?

Așteptară nemișcați, până ce femeia își boci bărbatul. Apoi ridicară palul de crengi de brad și porniră. Cât ce intrară în sat tot mai multe femei se alăturară și sporiră bocetele Chivei. Când trecură cu mortul pe dinaintea birtului, pe lângă lunca unde stăpânise atâta veselie, era un convoiu întreg de femei, care cântă în gura mare. In mulțime se vedeau și bărbați, cari în-aintau tăcuți, cu capetele descoperite. Se știa a-cum adevărul, că Gligoraș mersese să fure aur dela „Arhanghelii”. Dar, în Văleni, a fură aur nu erà socotit de păcat, căci aurul Dumnezeu l-a pus în stâncă, numai să fii harnic să-l tai. Bă-ieșii priviră moartea nenorocită a lui Gligoraș ca și când într-adevăr l-ar fi ucis baia, pe când muncià cu cinste, și ziceau: Nu e lucru bun la „Arhanghelii”, baia a mai omorît un om. Și mulți rostiau cu groază numele acesta, pe care în sărbători îl proslăviseră cu atâta însuflețire.

XIII

Clericul Vasile Murășanu sărută mâna părin-ților, își îmbrățișe surorile și sări îu căruia care așteptà în curte. Erau ceasurile trei după prânz în Dumineca Tomii. Tatăl său îl reținù să-i a-jute la înmormântarea lui Gligoraș, care abià azi s-a putut îndeplini. Veniră comisii, se ascultară martori, spre cea mai mare desnădejde a Ieliței Chiva. Dacă pleacă acum tot are să sosiască pe la opt la gană; aci va durmi până la trenul de miezul nopții, și mâne, cu puțină întârziere, aveà să fie la cursuri.

Clericului nu-i părù rău că tatăl său îl mai reținù, ar fi rămas bucuros acasă și mai multă vreme!

Indată ce căruța durăi pe podețul dinaintea, porții și apucà pe drum, clericului îi părù, că toate amintirile din vacanța asta scurtă fug a-lăturea cu el, îl urmăresc.

O impresie adâncă lăsă în sufletul său pre-dica pe care azi a ținut-o tatăl său la groapa lui Gligoraș. Se gândià cu un adânc respect la tatăl său, și acum, nu-i mai păreà că el o să-l întreacă pe bătrân în arta predicii. Dar nici nu fusese aceea predică, ci o erupție de durere, de milă, de adâncă compătimire. Tatăl său vește-zise toate măririie lumești, se oprise cu multă durere la lăcomia omenească, la setea nepotolită după avuții, după aur. „Ce vei dobândi, ne-bune, dacă vei câștigà lumea întreagă și-ți vei pierde sufletul? Popa Murășanu arătase în culori foarte vii cât e de seacă, de goală, vieața omului, dacă n-o umple decât setea de avuții. „Noi trebuie să ne umplem sufletele cu avuții, cari nu se pot pierde niciodată: cu credință, cu nădejde, mai ales cu dragoste. Acestea rămân și când nu va mai fi un strop de aur in sânul pământului, și ne apără, ne luminează și ne în-călzesc și când ajungem în cea mai neagră să-răcie.” Pornind dela cazul lui Gligoraș, preotul mai zise: „Dumneavoastră sunteți oameni foarte de treabă, dar îmi pare că prea mult vă umplo sufletul acest singur cuvânt: aur! Aur cât mai mult! Dar, să băgați de seamă, că aurul acesta se poate pierde și-atunci stă nu lase prea mare gol în sufletele voastre. Ați fi cei mai nenoro-ciți oameni, pentrucă pierzând aurul v-ați pierde bucuria, pofta de muncă, tăria, poate si cinstea vieții.”

Clericul se gândià cu bucurie la citatele a-cestea, cari i se întipăriră adânc în minte. Se gândià mai ales cu adâncă satisfacție, căci intre, lumea multă, aproape tot satul, ce ascultă pre-dica, erà și notarul Rodean și Ghinţă și domni-șoara Elenuța. Ba lui Vasile îi păreà că tatăl său vorbise anume pentru familia notarului, pen-tru bătrân mai ales. Las’ s-audă adevărul! Las’ să-i spună cineva în față adevărul!

Clericul se gândi mult la cuvântarea tatălui său și îi parù foarte bine, că nu plecase de dimineața. Ii păreà chiar, că notarul Rodean ascultase cu oarecare emoție predica părintelui.

Dar ceeace-i întipări mai mult în minte vorbirea dela groapa lui Gligoraș erà faptul, că, în drum spre casă, Elenuța se apropiase de el și predica asta a fost prilejul convorbirii lor de adio.

Zâmbind, clericul repetà tot ce și-au spus dela cimitir până acasă. Caii alergau în trap mărunt pe drumul pietros, căruța lărmuià și Vasile, în-văluit într-o dulce lumină, cu ochii închiși pe jumătate, auzià iar vocea curată, emoțională a Elenuței.

„O să predici odată și dumneata așa de fru-mos, domnule Munășanu?

Și se auzià pe el răspunzând:

— Abia cred, domnișoară. Nu știu dacă din-tre însușirile bune ale părinților se moștenesc multe.

— Oricum, dumneata trebuie să fii foarte mân-gâiat, că ai de tată un preot așa de deosebit de alți preoți. Azi pleci?

— Da, domnișoară!

— Și vei fi așa de bun să-mi lași mie volu-mul ce mi-ai trimis?

— Cu toată plăcerea, domnișoară.”

Aici închipuirea clericului hodini puțin. Îna-inte cu trei ceasuri, când ajunseseră la cuvintele-acestea fata tăcù, părù întristată, lui Vasile i se năzări, că vede chiar ca o strălucire de la-crimi în ochii ei. După un răstimp Elenuța în-cepù, cu silià parcă:

"Dac aș ști, ca nu te incomodez aș mai aveà o rugare.

— Niciodată dumneata nu mă vei puteà in-comodà cu cevà, domnișoară, răspunse cu în-suflețire el..

— Cu nimic? întrebă Elenuța uimită parcă, dar cu multă căldură în voce.

— Cu nimic.

— Așa dar te rog să-mi mai trimiți, din când-în când, câte ceva de cetit, zise fata cu prie-tinie.

— Va fi cea mai mare fericire pentru mine, domnișoară”.

Aici el se opri din nou. Simți, c-un nespus deliciu, cum cad privirile senine ale domnișoarei Rodean asupra sa. Fata-l privi cu multă simpatie.

„Două luni mai ai de seminar, domnule Mu-rășanu? întrebă apoi Elenuța.

— Da, domnișoară, la sfârșitul lui Iunie is-prăvesc cursurile.

— Și, dup-aceea?

— O să-mi văd de-o parohie.

— Incă în anul ăsta? întrebă cu uimire Ele-nuța.

— Da, domnișoară.

Dup-un răstimp de tăcere domnișoara Rodean, zise iar:

— Și frate meu își ia diploma în Iunie. Dar cuvintele acestea le spuse par-că cu mult regret, ca și când i-ar păreà rău, că cei doi tineri isprăvesc cu anii de școală. Ajunseră la locuința no-tarului, fără să-și mai vorbiască. Elenuța se opri, îi strânse cu multă căldură mâna și-i șopti:

„Adio, domnule Murășanu.

— Adio, domnișoară.

— Călătorie bună, mai adause fata.

— Mulțumesc”, răspunse el.

El porni, dar la câțiva pași își întoarse capul: Elenuța îl privià, cu mâna pe mânerul portiței. El se înroși, pledà îndată, dar după alți câțiva pași își întoarse din nou capul: fata îl petreceà mereu cu privirile. Dar când se uità a treiaoară înapoi, domnișoara Rodean dispăruse.

Un zâmbet de fericire copilărească, de fericire adâncă i se întipărise pe față, ca niște unde jucăușe de lumină, până ce clericul își aminti toate cuvintele, toate privirile și mișcările ace-stea. Se simțià fericit că se întâlnise cu Elenuța înainte de plecare, și mulțumit cu sine că fusese așa de cutezător. Căci îi păreà că niciodată nu-i vorbise Elenuței așa de limpede, așa de deschis acum. Și se gândià ce bine să fie omul câteodată; și cutezător! Căci se simțià acum așa de liniștit, se întorceà în oraș, la școală, mai vesel ca totdeauna. Ii păreà că între ei sa stabilit de-acum o înțelegere, că au luat chiar o hotărîre, deși, într-adevăr, n-a fost decât o despărțire, cu-vinte de adio. Dar clericului i se păreà că, mai ales în faptul dă el își întorsese capul de treiori și privise înapoi și că fala de douăori îl văzuse și-l urmărise asemenea cu privirea, zace foarte nultà însemnătate.

Iși aminti apoi de dup-amiaza zilei a treia de Paști. Chiar se apropià de lunca în care petre-cerea curgeà cu vuet, cu larmă mare, când în-nainte îi eși Ghiță Rodean. Tânărul Rodean aveà o privire foarte ciudată atunci, nu erà nici o urmă fie batjocură pe fața lui.

„Te-ai odihnit, d-le Murășanu? îl întrebà cu prietinie studentul în tehnică.

— Vreo patru ceasuri cred, dar capul mă doare încă, răspunse clericul.

— Atunci ne potrivim, zise Ghiţă, cred că nu mai dansezi astăzi.

De dansat încă se mai poate colo spre seară, dar beutură nu mai gust astăzi. Ieri am beut prea mult.

Ghiță îl privi puțin mirat, dar cu multă sim-patie. Ii zise:

— Facem o plimbare?

— La poruncă! răspunse clericul. Şi porniră amâmdoi.

— Dumneata te plângi c-ai beat prea mult ieri, dar după cât știu eu abia ai gustat din când în când.

— Te ’nșeli, răspunse Vasile. Am beut puțin ș-acasă. apoi cu cantorul, cu părinții, mai cu un fin de-al tatii.

Ghiță tăcù un răstimp, apoi îl întrebă cu vo-cea schimbată:

— Spune-mi drept, domnule cleric, n-ai luat în nume de rău că dumneata n-ai fost invitat la masa noastră?”

Vasile Murășanu se roși, se rușinà: El nu se gândise niciodată c-ar fi trebuit să fie invitat și el la masa notarului, și în faptul că n-a fost che-mat nu văzuse o umilire pentru el pân’ acum. Așa ceva nu-i trecuse nici prin minte. Dar acum, că Rodean îi puneà întrebarea asta, el se simți rușinat deodată, ca și când desconsiderarea no-tarului numai acum l-ar fi atins.

„D-voastră ați avut prea mulți oaspeți, și fără mine, zise el tulburat.

— Totuș ai fi putut aveà loc și dumneata, stă-rui universitarul.

— Asta nu face nimic, domnule Rodean, che-stia principală e că ne-au petrecut bine.

— Dumneata ți-ai petrecut bine? îl întrebă Ghiță privindu-l cercetător.

— Nici că se puteà altfel.

— Ai dansat mult și cu soru-mea. Dansează bine?

— Numai Mărioara noastră mai e așa ușoară și plină de mlădieri în dans ca d-șoara Elenuța”, răspunse cu însuflețire clericul.

Un lung răstimp merseră în tăcere. Apoi, de-odată Gheorghe Rodean îl întrebă:

„Ce părere ai dumneata despre petrecerea asta?

— C-a fost foarte frumoasă și este încă și acum. Dar proporțiile ei mi se par exagerate.

— Iți pare prea costisitoare? întrebă Gbiță ve-nindu-i deodată în minte gestul tatălui său, de-a plăti toată bcutura din pivnița lui Spiridon.

— Nu pentru asta. In sfârșit bani au oamenii destui. Nici nu știu cum să-ți spun cceace sim-țesc. Imi pare că ceva nu-i la locul lui aici în Văleni răspunse clericul, enervat că nu poate exprimà mai clar cceace simțià.

Ghiță își încordà deodată toată atențiunea.

„Nu-s mulțumiți oamenii, ori sunt prea mul-țumiți? îl întrebă el.

— Nu-i asta. Imi pare că nu-s liniștiți oa-menii. Petrecerea asta îmi face impresia unui scurt popas pe-un drum îndelungat. Drumul a-cesta și de-un cap și de celalalt se pierde în nesiguranță. Oamenii, bucuroși că-s pe-o clipă la-olaltă, încep deodată să se bucure, să-și petreacă, înfiorați parcă. Asta-i, da. asla-i: e petrecerea unor oameni neliniștiți, cari plutesc în nesigu-ranță. Clericul tăcu o clipă, părând că se gân-dește, apoi adause repede: Cred că lot în chipu-acesta își petrec marinarii, corăbierii, toți aceia a căror vieață atârnà de-un fir de paiu mai sub-țire decât a noastră.

Ghiță îl ascultă cu plăcere, c-un fel de uimire, apoi îi zise.

— D-ta ai o pătrundere adâncă. Schimbă însă repede, vorba, și-l întrebă cu deamănuntul despre vieața din seminar.

Clericul, surprins începù să-i descrie traiul lor între zidurile vechi și reci. Dar, trecând peste amănuntele neînsemnate, el vorbià tot cu mai mare însuflețire despre educația ce li se face despre chestiile mari de vieață cu cari profesorii cearcă să-i familiarizeze. Nu se plânse de nimic, nici de disciplină, nici de profesori, nici de colegi, ci aveà numai cuvinte de laudă. El se simțià mulțumit că poate să descrie vieața asta și altora din sat, afară de părinții săi.

„Mi se pare c-ai rămas student bun și în se-minar, d-le Murășanu, zise Ghiță dupăce termină clericul.

Vasile zâmbi.

— Nu-i merit așa mare ăsta, d-le Rodean.

— Adevărat e că d-voastră nu pierdeți vre-mea în seminar, zise iar Ghiță. E foarte im-portant pentru vieața unui om să nu-și piardă vremea în tinerețe”.

Clericul Murășanu își aduceà aminte c-a mai vorbit încă mult cu Ghiță, dar despre lucruri de puțină însemnătate, așa că le și uitase. Acum, în căruța popii din Văleni, ca și atunci, alături de Gheorghe Rodean, simți larga simpatie cu care îl privià tânărul acela. Și-și zise cu satisfacție: e un om foarte cumsecade; am greșit mult când l-am crezut mândru și obraznic.

Predica tatălui său dela moartea lui Gligoraș, convorbirile cu cei doi frați, îi reveniră mereu în minte în drumul acesta spre seminar. Unde ușoare de căldură, de lumină, păreà că-i străbat mereu sufletul. Nu-și putea da seama ce-i cople-șește întreaga ființă, căci nu erà nici iubire, nici nădejde, ci mai mult un fel de liniștire, din care părea că se strecoară încrederea.

Il trezi neplăcut din visarea dulce și senină vocea răgușită a birtașului, care-l întâmpină în curte cu lumânarea în mână cu salutul Paștilor.

„E adevărat că la „Arhanghelii” s-a mai pră-pădit un om?” îl întrebă îndată birtașul.

— Adevărat, răspunse fără nici o voie clericul.

— L-au pușcat străjile?

— Nu. A mers stă fure ș-a căzut în vârtej.

— Pedeapsa lui Dumnezeu! oftă birtașul.

— O nenorocire ca și altele, răspunse clericul.

Dup-un răstimp omul cel greoiu îl întrebă:

— Este mult și acum?

— Ce să fie?” întrebă Vasile urcând scările.

— Aur la „Arhanghelii”.

— Nu știu, dragă domnule, nu l-am văzut, nu mi l-a arătat nime. Dar Vălenarii noștri spun adevărate minuni.

— Și.... n-ați încercat sa vă faceți rost de-o acție?

— N-am încercat! răspunse în silă clericul. Dar, te rog; îmi poți face rost de-o cameră până la trenul de douăsprezece?

— Cum să nu! Și numai decât deschise o ușe și se auzi: „Domnișoarăăă!” Vasile Murășanu se retrase îndată, deși știà că nu va puteà durmi. Dar vai, cu cât erà mai de dorit să viseze, să-și dapene mereu amintirile, decât să asculte pe omul acesta

Dimineața pe la zece se apropià de seminar.

Când zări mai întâi zidurile mohorîte, o tris-tețe adâncă i se așeză pe suflet. Dar își zise în-dată: „Două luni! Apoi!...” Ce va fi dup-aceea? El nu puteà să-și dee scama, dar intră destul de vesel în seminar, încurajat de acel: "Apoi...!”

XIV

In Văleni băteau toate piuăle în primăvara asta. Păreà un sat întreg de mori cari își în-vârliau fără hodină roțile negre, din cupele că-rora curgeau șiraguri nesfârșite de nestimate, ori fulgerătoare străluciri de oglinzi în lumina de argint a soarelui. In jurul piuălor, printre gră-mezile mari de piatră mărunțită, ședeau, frânți de șale, bărbați, și femei, destui copii, cari spă-lau, alegeau aur, ori sfărmau în bucățele brușii m-ai mărișori de piatră cu ciocănașe lucii. In. „toc-loc”-ul lăstarelor grele, cari își izbiau ne-curmat măseaua de cremene, oamenii munciau tăcuți, cu hainele udate, pătate de cirul alburiu. Pe lângă larma piuălor nu se auzià decât vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi carele încărcate. Carele veniau șirag pe drum, scârțăind, hurducând peste vreun bolovan. Şiarguri nesfârșite de cai, în șea cu mari co-șuri dăsăgite pline cu piatră, se coborau pe că-rări iuți de munte, cu capetele plecate, cu pri-virile triste. Băiețașii chiuiau pe lângă ei, săltau în răstimpuri, se opriau în cele, priviau o bu-cățică de piatră în care se deslușià bine aurul, și pe care stăpânul, printr-un smâncel, o ascundeà în buzunar. Atunci cei din cele se reslățiau, pă-șiau alăturea cu căluții, cercetau prin coșuri și din când în când ascundeau bucățele de piatră pe care erà aur mai mult. Ajunși în drum ri-dicau din când în când de jos sfărâmături că-zute din cară. In chipu-accsta fiecare băiețaș își aveà, în Văleni, banii lui, se simțià independent, cdeacd se puteà vedeà mai ales când, dcșerlân-du-și coșurile acasă, se reîntorceau la baie, că-lări acum într-o goană nebună. Nu le păsă de cai, de coșuri, alergau vijelios, părând a fi fie-care un căpitan fără de oaste.

In Văleni erau boi mulți de jug, dar și mai mulți cai. Dela unele ocne mai mici, ori situate în locuri prăpăstioase, piatra de aur se puteà a-duce numai pe spatele acestor cai mărunți, cu coama lungă și aspră.

Se zice că într-un sat, dacă moare cineva, du-păce n-a mai fost caz de moarte de multă vreme, trage după sine și alți oameni, și nu se întâmplă să fie o moarte singuratică decât prea arare.

Așa erà acum și cu ocnele de aur în Văleni. Incepuse să fie bună mai întâi baia „Arhanghe-lii”, și, în curând după ea, se descoperi aur și într ’altele, se descoperiră chiar vine noui, și se formară noui societăți. Apariția asta se datorià faptului că îmbunându-se „Arhanghelii” locuitorii de Văleni ori ca băieși aci, ori „mănători” cu carul ori cu calul, începură să câștige lot mai mulți bani și astfel avură mijloace să munciască mai cu stăruință și la alte băi. Dintre băieși erau unii cari înțelegeau faptul acesta, dar cei mai mulți credeau că tot belșugul ăsta venise în urma nu știu căror semne ce le făcuse vâlva băilor pe muntele Corăbioara, în care pe lângă „Arhanghelii” mai erau încă trei băi bune.

In curtea notarului Iosif Rodean carăle, cai, intrau și eșiau necurmat. Cele două caii de piuă, mari și întărite, se rostogoliau ziua-noaptea. Aveà aici străji, ca și la „Arhangheliiˮ, dar nu erà noapte ea el să nu se strecoare încet prin curte, să nu tragă cu urechea, precum nu erà noapte care să-l apuce cu pușca neîncărcată. Nu se bi-zuià pe nime, el pornià, el întrerupeà sau sfârșià fiecare dintre multele lacrări migăloase, ce se cer la alesul aurului.

Vălenarii mai bătrâni, văzându-l cum se pri-cepe la toate, ziceau de multeori: "Da-l-aș dracului, parcă ar fi crescut de copil între noi!” Rari însă mai erau băieșii cari să-i zică: „Veni-turà dracului! A venit să se imbogățiască la noi”.

Iosif Rodcan erà într-adevăr „venitură”, adecă străin în Văleni. Venise înainte cu vreo treizeci de ani dintr-un sat de pe Murăș. Locul de baștină al părinților lui, cari ținuseră o prăvălie, nu erà nici regiunea Mureșului ei un sat din partea din miazăzi a Ardealului.

Părinții îl dădură târziu la școală, având de gând să-l țină de ajutor în prăvălie. Dar când văzură că n-au nici un folos de cl, câ băteà ziua întreagă ulițele salului, îl trimiscră la în-vățătură.. Anii miliției îl apucară în clasa a cin-cia de gimnaziu, și cu învățătura asta a și ră-mas, fiindcă după miliție, cum apucase să prindă ceva nemțește, dobândi în curând un post de notar. Erau anii întâi după absolutism și știința de nemțește prețuia încă foarte mult. In satul în care fusese ales nu-i plăcù însă, și după doi ai fù ales notar în Văleni.

In Văleni veni călare pe-o iapă albă, c-un vechiu geamantan în șea. Vălenarii mai în vârstă își amintesc și acum foarte bine, de tânărul a-cela uriaș, ale cărui picioare atingeau tina dru-mului, cum venià călare pe iapa cea albă. Dru-mul erà cu mult mai neîngrijit ca acum și nu preà pomenià să treacă trăsuri ori cel puțin căruțe pe el.

Se așeză cu geamantanul într-o cameră dela primărie, și vreo doi ani n-a făcut altceva de-cât să tot scrie, să tot înjure, și să se certe cu oamenii, băgându-i în sperieți cu vocea lui puternică. Oamenii, în vremea asta, nu-i ziceau de-cât „uriașul dela cancelarie.

Din zilele cele dintâi ale slujbei. Vălenarii în-țeleseră cu groază un lucru: Iosif Rodean nu iertà pe nimeni. In condamnarea celor ce tăiau vreun brad fără concesiune, în pedepsirea ho-ților de aur, în încasarea birurilor erà neîn-duplecat. In măsură mai mică, băile se lucrau și pe-atunci în Văleni, și de-un lemn de brad oa-menii aveau trebuință destul de des: întăriau gura băilor, gangurile, nu puteau să alerge pentru fiecare scândură, după concesiune! Apoi, de pe la băi, de pe la piue, din vechime erau o-bișnuite furturile. Stăpânii acestora nici nu se folosiau decât foarte arareori de sculul legilor, avea fiecare o pușcă încărcată, țineau srăji.

Notarul cel nou descoperià însă numai decât pe hoți, în cazul când stăpânii păgubiți nu-i de-nunțau. Şi atunci croia pedepse și pentru stăpâni și pentru paserile de noapte.

In vremea aceea de doi ani notarul nu-și tăcù nici un prietin: umblà singuratic, bea un pahar de vin tot singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deși îl disprețuiau din instinctul acela pu-ternic cu care țăranii desconsideră pe cei mai săraci decât ei, mai ales dacă aceștia sunt domiii. Și Iosif Rodean erà mai sărac decât ei, — după judecata băieșilor — nu era părtaș la nici o ocnă, nu avea piuă, nu aveà car, nu aveà cel puțin un cal.

Iosif Rodean trăià singuratic, nu vorbià decât chestii ce se țineau de slujba lui, dar în schimb observà necurmat, și se gândià cu atât mai mult.

Cătră sfârșitul anului al doilea, părinții lui se pdineniră c-o scrisoare prin care-i avizà că se va căsători în timpul cel mai scurt c-o fată din Văleni. Nu le spuneà de-i domnișoară ori fată de țăran, dar bătrânii nici nu se gândiau la o noră dintre țerance. Ei înșiși se simțiau sepa-rați de masa poporului în urima situației lor, de comercianți. Mare le fù mirarea, când la întrebă-rile. lor amănunțite, ficiorul le răspunse că-i o fată fără nici o școală, una de-o chiamă Marina Negru.

Vestea aceasta, afară de notarul, o știură mai întâi părinții lui. Nici bădicul Ion Negru, nici fată-sa Marina, nu puteau bănui cevà. Notarul nu le călcase odată pragul, nu vorbise o singură dată cu fata, nu se împrielinise cel puțin cu vii-torii socri.

Dar dupăce răspunse la scrisoarea părinților, Iosif Rodean cerù mâna Marinei. Părinții răma-seră ca împietriți la vestea asta. O bună vreme nici nu putură scoate o singură vorbă: uimirea, zăpăceala lor nu aveà margini. Notarul așteptà liniștit, până ce ei reveniră la realitate. Dar nu credeau nici acum.

"Fata noastră e neînvățată, domnule notar", zise cu mare silă Ion Negru.

— Are să se deprindă. Mie nu-mi trebuie fe-meie care știe prea multe.

— De, dacă domnul notar... începu femeia, dar nu-și putù isprăvi fraza.

— Da, eu vă cer de soție pe fala d-voastră Ma-rina. E singurul copil, nu-i așa?

— Singurul răspunseră deodată cei doi soți.

— Dumneavoastră aveți două roate de piuă; de zestre vă cer o roată și zece părți din cele douăsprezece dela „Arhangheliiˮ care sunt pro-prietatea d-voastră.

— Dar „Arhangheliiˮ e o baie părăsită, dom-nule notar: de ani îndelungați numai scurmăm, nu băim în ca”, zise uimit Ion Negru. Mai bine să vă dăm dela „Pintenul” e baie în lucrare și dă bine aur.

— Eu rămân, pe lângă cele zece părți dela „Arhanghelii”, zise liniștit notarul.

— Atunci vi le dăm toate douăsprezece, răs-punse Ion Negru.

— Cu atât mai bine! Așa dar suntem înțe-leși?” întrebă Iosif Rodean.

Cei doi soți se priviră o clipă nedumeriți, pă-rându-le că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, uitându-se într-altă parte.

„O să întrebăm și fata, domnule notar.

— Bine, s-o întrebați, și mâne scară să am răspunsul dumneavoastră și al fetei”, zise no-tarul și eși.

Ion Negru erà pe vremea aceea omul cel mai avut în sat. Plătià regulat cinci băieși la săptă-mână și apoi mai învârtià și un sirop de economie. Bucate pentru casă nu prea cumpără. Aveà două slugi și șase boi. Cinstea, de care-l în-vrednici notarul, îi parù totuș prea mare, nu pentru alta, dar din Văleni încă nu se măritase nici o fată după domn. Preoții, notarii cari le veniau în sat, veniau căsătoriți. El pricepù însă îndată că omul ăsta vrea cu tot prețul să se a-puce de exploatarea băilor de aur, și înțelese că dadă nu fata lui, apoi alta din sat va fi notăru-șiță. Intr-alt chip nu erà cu putință pe-atunci să ajungi societar la băile din Văleni. Unii își dă-deau băile în arendă, dar de vândut nime nu-și vindeà părțile: nădejdea într-un viitor de belșug niciodată nu-i părăsià cu totul.

Ion Negru mai înțelese ciă din căsătoria asta va aveà și el folos: înseamnă mult să fii rudă cu notarul din sat, mai ales cu Iosif Rodean, care în croirea pedepselor era neîndurat.

Părinții se înțeleseră deci în grabă și încă în ziua aceea îi spuseră și Marinei noutatea. Fata ce albi ca peretele și noaptea întreagă n-a curmat din plâns: nu-l cunoșteà pe notar decât din văzute, și se temea grozav de omul acela uriaș.

Dar la doua săptămâni căsătoria se făcù, spre uimirea satului întreg.

Marina se purtà și mai departe în portul ei gătesc, erà mereu tristă, păreà mereu suierindă se vedeà că nu o fericià căsătoria asta. Umblà, printre oameni cu capul plecat, se rușinà parcă, și daxă cineva îi zicea „doamna notărășiță” se roșià până după urechi.

La câteva săptămâni după nuntă, într-o noap-te, notarul eși tiptil din curtea primăriei și-și descărcă amândouă țevile puștii. Dupăce bubui-turile se depărtară, o umbră se zări sărind re-pede un gard înalt de scânduri.

De-atunci Marina amuți parqă, pe multă vreme. Se albi și mai tare, se închise în casă, și rar de-și mai cercetă doar părinții.

Copiii începură să vină, grijile și necazurile se înmulțiră, și ca păreà că nici nu-și mai a-duceà aminte, când vreo prietină îi șoptiă, de tâ-nărul după care pușcasc notarul.

De altfel Iosif Rodean nu-i pomeni niciodată de tânărul acela, pe care-l speriase să nu se mai apropie mai mult de cancelarie. El îl ob-servase în câteva sări, îl înțolesc, îl pândi, și-l ochi. N-a fost vina lui că nu l-a nimerit, ci vina nopții. Dar feciorul înțelese și luă învățătură pen-tru vieața întreagă. Intre notarul și Marina n-a fost nici un schimb de vorbe pentru întâmplarea asta.

Notarul nici nu prea aveà, de altfel, vreme pentru poveste. Indață după nuntă cercetă cu deamă-nuntul ocna „Arhanghelii”. El văzuse în cei doi am de tăcere că „Arhanghelii” se lucrau puțin, dar știà asemenea că aproape toate furturile de baie se întâmplau la „Arhanghelii”. Auzise de nenumărateori șoaptele băieșilor, cari ziceau că cu bani mulți s-ar puteà face minuni la „Arhan-ghelii”. El cercetă, cutrieră baia întreagă și se convinse numai decât că nici paralele ce le aveà el nu erau deajuns, ca să înceapă lucrarea aici. Numai reparaturile gangurilor, cari se surpaseră aproape pe deantregul l-ar fi ţinul o avere în-treagă.

In cei doi ani de tăcere notarul observă de aproape lucrările ce se cer la băi, la măcinatul, la alesul aurului, începù să cunoască deosebi-tele, straiuri de piatră, cea preferită de aur, mealul în care se termină deodată vinele de piatră. Dupăcc cercetă cu deamănuntul „Arhan-gheliiˮ, rămase încredințat că baia asta ar aveà un viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială Înțelese, asemenea, pentruce. Ion Negru o lă-sase aproape în părăsire, numai c-n muncitor. Atunci își zise:

„S-adun întâi bani!"

Și a luat cu arendă întâi o băiță, apoi două, pe urmă trei și a început să munciască cu a-tâta patimă și înfrigurare, încât socrul său ăi zicea de multeori căzând pe gânduri:

„Așa o să ajungi la sapă de lemn”.

De când se căsătorise, Iosif Rodeau vorbià bucuros cu băieșii, își petreceà cu ei, oamenii începură să aibă altă atragere față de „uriașul din cancelarieˮ. Mulţi îl sfătuiau ca și Ion Negru să nu arunce banii așa fără nici o ju-decată.

„Poți să te frigi pe toată vieața, domnule no-tar, îi ziceau unii. Iată noi ne-am pomenit din moși-strămoși cu băile și știm a băi uneori e curată risipă. Bagă de seamă că poți să te frigi.

— Să știu că ard scrum, și de-acum nu mă mai las”, răspundeà cu hotărîre notarul și ochii lui ardeau mereu sub sprâncenele stufoase. O nădejde înfiorătoare îi întăreà inima. De câteori plătià Sâmbătă scara pe băieși, își ziceà cu a-dâncă satisfacție: „Asta e plata cea din urmă!”

Dar trecură doi ani de zolire, de înfrigurare continuă și aur nu aflà. In urmă rămase să lucreze o singură baie „Aruncataˮ. Aceasta îi în-ghiți și banii din urmă ce-i mai aveà și el în-cepù să se îngloade în datorii. Partea dela pă-rinți o isprăvi de mult și acum începù să iscă-liască polițe grele. Cu chezășia socrului său că-pătă cu ușurință bani.

Șase ani munci la „Aruncataˮ, băieșii clătinau din cap când îl vedeau alergând ziua întreagă, uitându-și aproape de cancelarie, de slujbă. Țineà un scriitor, pe care îl sperià în fiecare zi cu răc-netele sale.

In vremea aceasta copiii se sporiră mereu. Trei fețișoare și Ghiță așteptau să fie trimiși la școală. Marina ajunsese să-și blasteme zilele cu așa domnie, mai ales cu „omul ăsta turbat”, cum îi spuneà notarului, care n-o mai asculta să-i spumă, o vorbă, ci de câteori intră în casă speria copiii cu răcnetele sale.

Vălenarii începură să se teamă din nou de no-tarul.

„Până-și frânge gâtul nu se astâmpără!

— N-are hodină până nu va ajunge la sapă de lemn.

— După cum se poartă, o să-și mai piardă și mințile, Doamne ferește!

— Săraca Marina!

— Vai de vieața ei!

— Vai de domnia ei!”

Dar Iosif Rodean nu voià să știe de nimic. Cu sprâncenele încruntate, cu ochii a-rzând mereu, a-lergà în toate părțile. Vălenarii se feriau ca de foc de furturi. Să nu fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub judecata notarului în răstimpul acesta de înfrigurare! Nu-l uità câte zile aveà!

In sfârșit Vălenarii ajunseseră să nu-l mai poată suferi.

Cătră sfârșitul anului al șaselea, de când mun-cia Iosif Rodean la „Aruncata”, fruntașii satului se adunară, se sfătuiră și hotărîră să ridice jalbă la cei mari, ca să le ducă din sat pe „turbatul ăsta, care ne socotește de câni, nu de oameniˮ. Dar când fù să fie înaintată jalba, scrisă frumos de învățător, băieșii dela „Aruncata” veniră la notarul cu vestea c-au dat de meal.

Fruntașii nu mai trimiseră jalba, căci Iosif Ro-dean se înmuie deodată. Privirile dujmănoase i se stinseră, vocea lui pierdu toată brutalitatea de până acum. Păreà c-a dat peste el o boală, care-i muià toate oasele.

In aceeaș vreme i se sistă și creditul la bănci, și numai cu multe rugăminți, și prin protecția unor prietini reuși să nu-i fie protestate cambiile îndată.

Oamenii îl priviau acum c-un fel de compăti-mire.

„Asia știu că s-a fript, ziceau unii.

— Poate să-i fie de învățătură pe vieața în-treagă!”, ziceau alții. Dar totuș aveau multă ad-mirare pentru omul care „a cutezat să-și cerce în chipu-acesta norocul”.

O jumătate de an Iosif Rodeau munci tăcut în cancelarie. Iși aduse în ordine lucrurile foarte neglijate, pentru care fapt fusese de nenumărate ori în cercetare disciplinară. Marina fù mai li-niștită, mai mângâiată în acel răstimp, începù chiar să-i mulțumiască lui Dumnezeu că „l-a mai potolit”.

Dar dup-o jumătat’ de an. primăvara, notarul îi zise Marinei:

„De-acum pun în lucrare „Arhanghelii”.

— Ce faci? întrebă femeia, care de uimită nici nu înțelese numele băii.

— Pun în lucrare „Arhanghelii”.

— Baia cea părăsită?

— Nu-i chiar părăsită: un om sfredelește în fiecare zi în stâncă. Notarul spusese cuvintele acestea vesel, zâmbind.

— Te-ai înțeles și cu tata? îl întrebă, palidă, femeia.

— N-am vorbit decât cu mine. Baia asta va trebui s-o mulgem bine.

— Vorbești tu în glumă, Iosife? întrebă Ma-rina însuflețită de-un strop de nădejde.

— Nu glumesc. „Arhanghelii” trebuie să ne pună în picioare, altfel nu ne mai sculăm nici-odată”. Cu cuvintele acestea notarul încheie dis-cuția și nu-i mai dădu voe nevestei să mai facă nici o observare.

In ziua următoare angajà trei băieși noi.

Dar înțelese că cheltuelile erau așa de mari încât singur, acum la început, fără credit, nu le puteà suportà. Atunci, călcându-și pe inimă, vândù două acții lui Vasile. Cornean și câte una lui Ungurean și Pruncul. Din douăsprezece părți dela „Arhangheliiˮ mai rămase cu opt.

Dar, în schimb, mai fură angajați trei băieși și lucrarea se porni la „Arhanghelii”.

In cea dintâi ședință a nouăi societăți, Iosif Rodean fusese proclamat directorul băii și tot atunci hotărîră că deocamdată, nu desfundă de-cât cincizeci de metri din gangul principal, și bat unul nou la stânga. După zece metri în gan-gul cel nou aflară piatră care, probată, dădeà douăzeci și cinci până la treizeci de grame carul.

Aurul cel dintâi îl alesese Iosif Rodean îna-inte de asta cu cincisprezece ani. Deatunci se ’ntoarse roata norocului. Erau restimpuri de săp-tămâni, de luni întregi, în care piatra ce-o sco-teau din baie erà mereu bogată, sub douăspre-zece grame lada niciodată. Dar, urmau adeseori și săptămâni sărace, când vâna de aur se as-cundeà, ori se, subțià de tot, când piatra se a-runcà grămadă s-o descoloreze și s-o crepe soa-rele.

In anul cel dintâi, „Arhanghelii” dădură însă atâta aur cât să-și plătiască Iosif Rodean o mare parte din datorii. Apoi, din an în an, se lucrà, aici cu puteri tot mai multe, și din anul al pa-trulea al lucrării baia deveni deodată renumită: aflară aur liber în preț de treizeci de kilograme.

Acum se desfundară toate gangurile părăsite, se săpà vârtejul și Văleriarii nu mai vorbiau de-cât de bogăția ce zace în „Arhangheliiˮ. Din an în an tot mai mulți băieși munciau aici, tot mai multe cară și cai erau angajați în slujbà socie-tarilor dela „Arhanghelii”. In scurtă vreme nu-mele acesta deveni centrul de greutate în jurul căruia se învârtià toată vieața din Văleni. Cu bani câștigați la baia astà se puseră altele în lucrare, și astfel în Văleni se porni o mișcare ne mai obișnuită de mult.

Prin succesele dela „Arhanghelii”, notarul Iosif Rodean ajunse deodată în ochii Vălenarilor un om minimal, temut și respectat în aceeaș vreme, pe care se obișnuiră să-l salute de departe și fără de care nici nu-și puteau închipui munca înfrigurată ce începuse în satul lor.

In vremea asta notarul începù să se umple, să se îngrașe, ceeace-l făceà să pară și mai uriaș. El își purtà copiii prin școli, și nu se uità la nici o cheltuială. In cancelarie țineà acum doi scriitori, el nu făceà decât să iscăliască actele. Mergeà regulat la cinci în cancelarie, unde rămâneà o jumătat’ de ceas.

Superiorii nu-l mai putură suferi dela o vreme, și începură să urzască din nou împotriva lui procese disciplinare. Dar numele lui Iosif Ro-dean erà cunoscut acum în jurul întreg: primii șefi puneau pârile la o parte. Vălenarii începură să-i zică tot mai des „domnule director” în loc de „domnule notar” și respectul lor față de Iosif Rodean creștea din ce în ce.

Indată ce se simți la adăpost înconjurat de săculeții de aur, notarul începù să meargă tot mai des la oraș; prietinii se iviră numai decât. Cei mai mici veniau nechemați, pe cei mai pu-ternici se silià el săi-i câștige.

Cu puternicul simț prin care descoperià tot-deauna realitatea, el băgă de seamă dclă cele din-tâi conveniri cu fruntașii de prin oraș, că educația lui lasă mult de dorit. Erà târziu să ș-o continue acum de unde o într erupsese în clasa a cincia de gimnaziu, dar făcù îndată singurul lucru po-sibil: își abonă gazete, reviste românești și nem-țești și, îndată ce aveà un sirop de timp liber, cetià cu sete dela articolele prime până la cele mai neînsemnate notițe. Folosul cel dintâi ce-l avù din cotitul gazelelor fù că vocabularul lui se înmulțise binișor, vorbià mai fluent, cu ter-mini mai selecți. Se știà orientà asupra chestiilor la ordinea zilei, și simții o mare satisfacție când vedeà că poate discutà în cafenea c-un advo-cat, c-un doctor. Nici vorbă, cronicile științifice, artistice, erau și acum pentru el de cele mai multeori fără de nici un înțeles, dar că profitase foarte mult din celitul gazetelor știà cu siguranță, și faptul acesta fù dcajuns ca să aibă abonate în fiecare an o mulțime de gazele.

El presimțise dela înlâiele convorbiri cu frun-tașii din oraș, că îndată ce se va lustrui puțin, îi va bate pe toți, ajungând el persoana cea mai cu vază în tot jurul acela. Știà că aveà la spate baia „Arhanghelii”, care prețuește foarte mult.

Totuș în aprecierea oamenilor rămase toată vieața puțin cam zăpăcit. De multeori se încun-jurà cu prietini pe cari el îi țineà între cei dintâi fruntași, dar cari în realitate nu se bucurau de preà multă stimă și simpatic, înconjurând per-soane cari trăgeau mult în cumpănă. Impresia ce l-o lăsa cineva într-o anumită clipă, printr-un gest, printr-o privire ori ținută a trupului, erà pentru el de cele mai multeori hotărîtoare și rar se puteà smulge din greșala în care căzuse. Nu se ferià nimeni de prietinia lui: de oamenii bogați, și mai ales de aceia cari din clipă ’n clipă pot ajunge tot mai grei de aur, nu se ferește nime. Și totuș erà înconjurat de cele mai multe-ori de advocați ca bătrânul Poplăcean, candi-datul Voicu ori alte asemenea apariții.

Rămăsese în el multe laturi ale ridicolului care, însoțește fatal pe toţi oamenii cari s 'au întrerupt educația, dacă aceștia nu-s niște inteligențe deo-sebite. Astfel, de când „Arhangheliiˮ deveniră renumiți, notarul Rodean căpătî parcă altă în-fățişare, alt umblet, altă voce și alte priviri cari schimbiăiri toate n-aveau altă menire decât să crească importanța directorului dela „Arhan-ghelii”. Schimbările acestea îl prindeau cu atât mai rău, cu cât trupul lui de uriaș: nu erà potrivit pentru nici o sforțare de mimică, ci pentru o liniște și seriozitate cât mai mare. Astfel el ajunse să fie mai impunător sătenilor cărora se arătă grav și serios, aspru, cum și erà într-adevtăr, de-cât orășenilor pentru cari învățase o mulțime de poze. Da’ și uriașii au slăbiciuni omenești, numai cât în trupul ăsta de gigant slăbiciunile păreau mai ridicole ca la alții. Două-trei familii din oraș se și ținură mereu departe de directorul „Arhanghelilor”.

Cei mai mulți se bucurau însă de prietinia lui și în public niciodată nu făcură chestie, vrednică de discutat din purtarea notarului Iosif Rodean, până în ziua când văzură mai întâi pe Marina, pe notlărășița, înțolită ca o cocoană. Atunci la cafenea, prietenii directorului se împărțiră în doua, tabere.

"A făcut foarte rău că ș-a părăsit portul ori-ginal. ziceau unii.

— Ii stă mai bine așa! Dacă cineva a intrat în-tr-o nouă clasă socială, las să fie intrarea com-pletă! afirmau alții.

Adevărul erà că Marina nu se aşteptase mult îmbiată din partea notarului ca să-şi schimbe portul. De când mergeau bine „Arhangheliiˮ, de când începù să trăiască în belşug, ea începù să judece astfel viaţa. Departe notarul nu mai strigă la dânsa, nu-i mai sperià copiii, de altă parte domni mulți începură să se învârtă în casa lor, ea putù gustà tot mai în tihnă bucu-riile, prerogativele unei nolărășiţe bogate. Apoi, de când se îmbuiară și alte băi în Văleni, fe-meile din sat purtau haine tot mai scumpe, așa că în curând două-trei femei nu se lăsau nici-odată în urma Marinei, în scumpetea și bogăția costumelor.

Adevărat că la început se simțià destul de stânjenită in mers și mișcări de hainele cele noui. Simți un restimp chiar un fel de rușinare: glasul cel mai adânc din ea îi spuneà că nu i se cade să poarte astfel de toalete. Dar încet pe 'ncetul se obișnui, se simțià bine în noua-i con-diție, căci îi păreà că numai acum e cu adevă-rat notărășiță.

Inainte cu trei ani se descoperi din nou mult aur slobod la „Arhanghelii”. Atunci un medic tânăr din oraș peți pe d-șoara Rodean cea mai mare, pe Maria. Notarul, deși nu-i plăcù de o-mul acesta blond ca un German, cu ochii al-baștri, care trăià foarte retras, totuș își mărită cu multă satisfacție, fata după el. Când se svoni de zestrea ce-o căpătase Mărioara, orășenii se priviră uimiți, și multă vreme cele patruzeci de mii fur.ă subiectul celor mai multe discuții. Iosif Rodean crescu mult în considerația lor, și nu erà familie în oraș acum care să nu-l vadă bucuros.

Zestrea Măriei apucă pe mână bună de altfel. Doctorul Ilie Vraciu se mută de grabă într-un oraș mare, și din an în an adăuga la cele patru-zeci de mii. Dela cununia Măriei, „Arhanghelii” se tot îmbunară. Patruzeci, apoi șasezeci, miai pe urmă șaptezeci de băieși munciau ziua-noap-tea în sânul Conăbioarei. Se află mereu și aur slobod, apoi vâna din galeria cea nouă se tot în-gr-oșà; Și cei mai necredincioși dintre Vălenari credeau acum că norocul lui losif Rodean a prins rădăcini adânci. Tot mai mulți se îmbnl-ziau să aibă dc-a face ori în ce chip cu „Arhangheliiˮ: ca băieși, ca slrăji, ori apoi ca mână-tori cu carul cu boi ori cu caii. Nicăiri nu e niai. adevărată zicătoarea că „cine umblă cu miere își linge deștele”, decât în vieața băieșilor. Vălenarii înconjurau cu știință tot mai mare pe directorul Rodean, ba dela o vreme unii începurră să creada că are cine știe ce legături cu puteri ascunse, cu vâlva băilor ori chiar cu diavolul.

Dacă băieșii credeau acum în norocul lui Io-sif Rodean, acesta nici nu mai vedeà în viitor decât saci cu galbeni. Erà atât de încredințat că nu se va mai isprăvi aurul din „Arhangheliiˮ, încât nici nu mai aveà decât un singur gând: cum să scoată aur și mai mult și cum să-și în-zestreze fetele încât să se vorbiască în jurul în-treg de directorul dela „Arhanghelii”. Erau clipe, când se gândià că de el va vorbi odată, țara întreagă. Și se vede că clipele acestea erau dese, căci adeseori se uità destul de provocător la oa-meni cari nu l-au mai văzut niciodată, ca și când ar fi voii să le zică: „Cum se face de nu ma salutați? Nu știți că-s directorul dela „Ar-hanghelii”?”

Increderea tot mai oarbă în ocna asta și do-rința de-a atrage lot mai mult admirația altora asupra sa, erau două patimi cari creșteau în el aproape zi de zi, erau aproape singurele sim-țăminte ce-i umpleau sufletul. De mult se tot gândià să demisioneze din postul de notar, dar credința că ar scădeà în considerația oamenilor prin faptul acesta îl tot reținea și-l făceà să poarte mai departe slujba, pentru care nu mai aveà nici o atragere.

Abià acum doi ani, când începu să bată, o nouă galerie în „Arhanghelii” care să meargă paralel cu cea dintâi, se hotărî să-și deie demisia.

Seara sosi foarte bine dispus dela „Arhanghe-liiˮ. Cele dintâi pușcături bubuiră în stânca ne-începută și cântecul acesta îi cutremură sufletul îi părù signalul celei mai desăvârșite învingeri. Se simțià mare și puternic, ca un general care vede prin ochian cum ficiorii lui au încunjurat de toate părțile oștirea dujmană, pentru care nu mai rămâne nici o mântuire. In cuvinte pu-ține tălmăci femeii nouile lucrări, îi vorbi de alte patru piuiă pe cari va trebui să le ridice cât mai în grabă, când intră un pârgar dela pri-mărie și-i puse pe masă un teanc de scrisori.

In cea dintâi pe care o desfăcù i se cereà să trimită în douăzeci și patru de ceasuri socotelile comunei sub pedeapsă de una sută zloți, căci erà a treia provocare. Iosif Rodean, îndată cc o ceti, o puse peste vraful de scrisori, le izbi în mijlocul casei, luă o coală de hârtie și numai decât își scrise demisia.

„Du-le ’n cancelarie, strigă, el pârgarului ară-tându-i scrisorile risipite, și cu zdrențe dc-aces-tea mic să nu-mi mai intri în casă! Ai înțeles?

— La poruncă, domnule director, răspunse pa-lid pârgarul adunând repede hârtiile și ieșind.

Marina îl privi un reslimp în tăcere, apoi îi zise:

— Ce faci?

— Ce trebuia să fac de mult. Nu mai vreau să atârn de toți sărăntocii, de toți vântură țară, răspunse Iosif Rodean împăturând coala de hârtie.

— Te lași de slujbă? întrebă femeia pălind.

— Nu pricepi atâta lucru? făcù notarul ro-tindu-i o păreche de ochi suri.

— Faci rău, Iosife, faci rău, începù Marina. Oricât aduce de puțin notărăşia, în vreme de primejdie...

— Ce vreme de primejdie? o întrerupse nota-rul cu mănie.

— „Arhangheliiˮ poate n-or fi tot bogați!

— Prostii! Curat prostii! Ce-a i visat azi noapte? întrebă bărbatul zâmbind acum.

— Nu-s prostii, Iosife! Noi știm că băile o vreme suni bune, apoi deodată aurul se ascunde. Și ’n vreme de primejdii...

Bărbatul sări de pe scaun și, privind-o cu fu-rie, începù să răgniască la ea ca în anii dintâi.

— Eu o să-ţi spun de ce ţini lu la slujba asta: ticăloasă! Da, îți spun! Crezi că nu mai vei fi doamnă așa mare ca pân’ acum! Nu! Nu tă-gădui, că le cunosc! Dar vino să-ți arăt. El o luă cu putere de braț și o duse la fereastră, locuiau pe-atunci în casa de acum, care abià în anul acela fusese terminată. Vezi satul ăsta? o întrebă Iosif sguduind-o. E al meu întreg, îi bag în buzunar pe toți Vălenarii cu băiţele lor cu tot. Vezi drumurile, potecile pe colnice? Toate trag, toate se ’ntâlnesc la mine în curte! Da, pri-vește ori încătrău vei voi! Peste foarte puțin timp nime nu va puteà trece intre Corăbioara și mun-tele Vlădenilor, fără ca să fi călcat pragul curții meld. Voiu fi tot mai temut, tot mai puternici. Ce-mi pasă mie de-o sdranță de slujbă?

El tăcù respirând din adânc. Vorbise mai mult pentru sine decât pentru nevastă. Căci lui îi tot păreà că n-ar mai rămâneà domn atât de mare dacă nu va mai fi notar, și aflà, fără să-și deie seama, foarte potrivită clipa asta de mănie ca să-și alunge gândurile ce-l tulburară atâta vreme, să le alunge departe să nu se mai întoarcă niciodată. El se simți într-adevăr mai conștiu de puterea sa după izbucnirea asta de mănie.

Marina vorbise din convingere; ea se temeà într-adevăr de pasul ce-l făcù notarul, fiindcă în ea rămase mai puternic simțul realității, şi ca știà din pățăniile bătrânilor că de multeori bă-ile de aur cele mai bune lăsaseră săraci lipiți pe proprietari.

„Fă cum vrei! zise ea cu durere și ieși.

— Nici că mi-a trecut prin gând să fac altfel”, strigă în urma ei, încă mânios, Iosif Rodcan.

In ziua următoarce avuse întâiul schimb de vorbe aspre pentru gangul acesta nou cu prima-rul Cornean și mai ales cu Pruncul. Celalalt societar. Ungurean, aflà de foarte bun tot ce făceà notarul. Dar tovarășii cei doi nu fuseseră la „Arhanghelii” când drtunară cele dintâi puș-cături la noua lucrare. In ziua următoare însă se duseră, cercetară cu deamănuntul bucățile puș-cale, stânca din care erau rupte, și își făcură în grabă aceeaș convingere.

„Locul nu e nimerit ales de unde începem, zise Pruncul.

— Așa cred și eu, dar ce să facem? întrebă Cornean.

— Să-i spunem directorului. Aici aruncăm ba-nii de-ageaba!

— Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim nimic, zise cu sită Cornean. Știi ce credință are! Ii se pare dă nime nu se pricepe la băit ca el.

— Asta s-o facă pe socoteala dumnealui, dar aici suntem și noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă azi. E o prostie să bați în zadar cremenea asta”.

Incă după amiaza aceea îl aflară pe Rodean, dar el nu voi să audă de nici o schimbare.

„O să vedeți că vă înavuțesc și fără voia voa-stră! râse Iosif Rodeau.

— Ar fi bine să ne gândim, domnule director, că uneori, băile înghit averi foarte mari, zise Pruncul.

— Așa? Ție ți-e frică de sărăcie? Foarte bine, ieși din tovărășie și rămâi bogat! Cine te o-prește? răspunse înfuriat notarul.

Cei doi societari ieșiră, cu fețele 'n pământ, ca opăriți. Ințeleseră că nu erà de glumit cu omul acesta. Ori țin cu el și merg alăturea la pierdere sau câștig, cum se va nimeri, ori tre-buie să părăsască „Arhanghelii”. De lucrarea cea nouă se temeau, dar ocna asta n-ar fi părăsit-o cu punerea capului, nu erà de lepădat un izvor de aur care aduceà patru-cinci sute de zloți la săptămână după două acții. De-atunci se tăiară la trei sute de metri în galeria cea nouă de vâna-de aur nu dădură încă, dar cei doi societari numai ziseră nici o vorbă împotriva lucrării, deoparte vâna din gangul mai vechiu se tot în-groșà, aurul se vedeà preserat tot mai des pe ea, și astfel cheltuelile lucrării celei noui le suportau cu ușurință; de altă parte se temeau de mânia notarului. Dela o vreme încrederea oarbă ce o aveà Iosif Rodeau în viitorul băii îl convinsese și pe Cornean că într-adevăr aurul dela "Arhanghelii" nu va mai secà în veci. Numai Pruncul coceà în el: lui îi păreà rău după banii ce-i zvârlià, îi păreà că-i rupe din trupul său.

In Văleni veni notar nou, dar erau destui cari îi mai ziseră până târziu și lui Rodeau „domnule notarˮ, pe lângă numirea cu mult mai deasă: „domnule director”. Venirea notarului Popescu nu stârni nici o vâlvă în Văleni. Mulți nici nu-i luară în seamă: furnicarea ce-o trimiteà aurul stăpânià tot mai tare vieața Vălenarilor. Faptul că notarul cel nou nu preà fu luat în seamă, îi umplu de bucurie pe directorul dela „Arhanghelii” și-i deveni numai decât simpatic. Vorbià cu el cu prietinie, c-un aer de protector, care de multe ori ar fi putut jicni adânc pe alt om în locul lui Popescu. Dat omul acesta zâmbià me-reu din ochii lui verzii, ori ce spuneà hotarul, râdeà de glumele lui cele mai proaste și treceà cu ușurință peste aluziile ce le făceà losif Rodeau la multele mizerii ale vieții de notar. De multeori directorul dela „Arhanghelii” se simțià jicnit de nu-l poate răni cu nimic pe Popescu, păreà că are de-a face c-un pește luciu ce-i scapă mereu din mâni. Dar nu se puteà mănià pe notarul cel nou care, se păreà, nu-și dă nici el însuși vreo importanță, ci se simte fericit că poate fi alături de Iosif Rodean

La început notarul pensionat credeà că Po-pescu rabdă orice umilire fiindcă are de gând să-i ajungă ginere. Ar fi fost foarte satisfăcut să fi avut Popescu intenția asta, să fi venit într-o zi la el și să-i ceară vreo fată. Iar el să-i fi răspuns: "Domnule Popescu, mi se pare ai greșit adresa. Eu nu mai sunt notar" Gândul acestui refuz îi făcù multe clipe de fericire. Dar notarul cel nou nu-i cerù nici o fată, nu arăta prin nici un semn că ar aveà astfel de gânduri. Atunci Io-sif Rodean se mulțumi cu convingerea că omul ăsta îi simte puterea, îi simte superioritatea și de-aceea îi zâmbește mereu, și Popescu îi rămase mereu simpatic.

Il invită deci cu multă prietinie la logodna Eugeniei și a Octaviei, înainte de Pastile anului acestuia, prin Martie.

Logodna celor două fete veni, ca și căsătoria celei dintâi, în urma unei îmbunătățiri și mai neașteptate a „Arhanghelilor”. Vâna de nur, care se îngroșà mereu. Într-o zi, după trei pușcături ce bubuiră deodată, apărù deodată galbenă ca și când ar fi vărsat cineva pe ea făină de porumb. Vestea asta se răspândi repede.

Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcù un adevărat ospăț. Scrisese fetei celei mai mici, Elenuței, să vine după ea în Viena s-o aducă la logodna surorilor, dar Elenuța îi răspunse tele-grafiindu-i că nu va puteà veni sub nici o împre-jurare, fiind cam bolnavă. Notarul îi telegrafia lui Ghiță să vină și el, dar tânărul îi răspunse că se află în fața unui examen foarte important, și nu-i stà în putință să-i împliniască porunca.

Și fratele și sora doriau de altfel fericirea cea mai deplină surorilor. Dar cu dorința aceasta notarul nu fù mulțumit, el pufni mereu pe nări până ce puterea vinului îl făcù să treacă deodată într-o veselie mare.

Elenuța nu erà bolnavă, Ghiță aveà să deie un examen, dar numai prin Iunie. Insă ei mu veniau bucuros acasă. mai ales când știu că vor fi petrecanii.

Intreagă famiilia lui losif Rodean erà alcătuită într-un chip foarte ciudat, El însuşi se apropià de tipul omului jumătate cultivat numai, dar care, îmbogăţi pe neaşteptate, ajuns tot astfell în so-cietate, îţi părăseşte credinţele şi datinile pă-rinţilor, fără ca să-i reuşiască în acelaş timp să se adapteze noului mediu în care a intrat. Nici credinţele, nici convingerile, nici preocupările pmului cult nu-l ating decât în treacăt, nu le sîm-beşte decât la suprafaţă, ca pe nişte lucruri de foarte puțină însemnătate. Dar, ca toți oamenii a-cestia desrădăcinați brusc dintr-un mediu și a-runcați spre altul, Iosif Rodean erà condus de câteva simțiăminte egoiste, puternice însă,şi mai ales aveà o putere de voință uriașă, care îl țineà la suprafață și făceà să fie considerat de alții. Astfel, el discutà ceasuri întregi tot felul de chestii, politice mai ales, în unele clipe erà naționa-listul cel mai înfocat, dar terminând discuția se ștergea orice urmă de impresie mai adâncă ce i-ar fi lăsal în suflet aceste discuții. Simțià că pentru el toate acestea-s fleacuri, lucruri de foarte, puțină însemnătate cari pot să fie ori nu. Nu se încălzià sincer, adânc, pentru nimic ce nu erà în legătură cu viitorul de aur cc i-l arătà "Ar-hanghelii". Insă în dorința de-a adunà tot mai multe bogăţii şi în forinţa, tot aşa — dacă nu mai mare — ca şi cea dintâi, de-a atrage atenţià oamenilor asupra sa, de-a face "furoare", se cu-prindeà fiinţa lui întreagă. În aceste două patimi îşi scăldà, c-un neînchipuit delicu, mintea şi i-nima, şi voinţa lui; când erà vorba de aceste patimi, erà tare ca fierul. Ca şi când aceste două simţăminte l-ar legà ca două funii puternice din-tre cari dacă numai una ar plesni, din el întreg s-ar alege hârburi, ca dintr-un vas de pământ izbit de-o stâncă.

La aceste două patimi se mai puteà adîugà mai ales de-o vreme încoace, plăcerea de-a hrăni din belşug. Căpătase un apetit înfiorător așa că slujnicile lui spuneau adevărate minuni despre ce poate înghiți stăpânul lor.

Ca cei mai mulți de felul lui, nu aveà o con-vingere superioară asupra vieții, ori pentru faptul că sufletul lui erà prea sărac pentru o astfel de convingere, ori pentrică o concepție mai înaltă îți ridicà totdeauna multe stăvili în căile mai puțin corecte ale vieții, și el nu voià să știe de nici o piedecă. El se țineà de ceata vâ-nătorilor și în acelaș timp de a celor vânați. Patimile îl vâ-nau pe el și el vână aurul și tot mai multă uimire se ivii în inimile celor ce veniau în atingere cu el. Cu tot belșugul deci, vieața lui nu se putea numi de fel liniștită. Dar am greși crezând că lipsa unui ideal superior l-ar fi pus vreodată pe gânduri ori l-ar fi făcut chiar nefericit! Dim-potrivă, continua înfrigurare îi făceà plăcere, din ca se hrănià. Și chiar neliniștea asta nu se puteà cunoaște decât foarte rar pe fața lui. Aceasta, de obiceiu, erà nemișcată. Înfrigurarea ce-l stăpânià se putea ceti numai din ochii lui cari ardeau ne-curmat, și poate urmarea acestei stări sufletești să fi fost și vocea sa puternică, aspră, și apli-carea lui spre mânie grabnică.

N-aveà simț pentru idealele superioare ale vieții omenești, dar când cetià prin gazete vreo bat-jocorire, vreo luare în râs, sau și numai o încer-care de-a trage la îndoială, existența vreunui ast-fel de ideal, — fără să-și deie seama de ce sim-țià o adâncă satisfacție. Ii păreà, poate, că toate acestea îl întăresc pe el în felul lui de-a trăi.

Rămase însă în toată vremea om destul de cin-stit. Furtul nu-l puteà suferi nici acum, să se bucure de ceea ce-i a altuia, răpindu-l, nici nu-i treceà prin gând. Cu băieșii vorbià omenește, a-fară de clipele lui de mânie. Dar atunci nu a-legeă între oameni, vorbià brutal cu toată lumea.

Vezi bine, c-un astfel de fond sufletesc, convor-birile lui aveau un cerc forte strâmt când erà în sânul familiei și cu băieșii: aurul „Arhanglie-lii” care însemnă parcă tot aur, erà centrul tu-turor conversațiilor lui și ale băieșilor din Vă-leni.

Nevastă-sa Marina se apropià de tipul țărancii care ajunge boieroaică. Începù cu sfială căsnicia, c-un fel de rușinare, nenorocită chiar, vremea, cât se mai gândi la iubitul ei din fetie după care pușcase notarul. Apoi, în vremea de muncă și cheltuială zădarnică, se simți nenorocită, ca să învie cu atât mai strțălucit când roata norocului începù să-și schimbe mersul. Ea se bucurà cu toată lăcomia celui bine conservat și de belșu-gul și de domnia ce dase peste ea. Dar convingerea că-i boieroaică n-o oprià câtuș de puțin dela lucru. In privința aceasta rămase și acum țărancă de pe vremea când în Văleni femeile e-rau obișnuite încă cu economia. Se sculà cu noaptea ’n cap și țoată ziua, cu mânecile su-fulcale, alergà după irebi ca și o slujnică de-a ei. Ii rămase credința copilăriei, credința în bi-serică și visuri, și erà stăpânită mereu de teama care nu iese niciodată cu lotul din sufletul ade-văraților țărani, nici cânii sunt în situațiile cele mai bune, că într-o zi sau alta se poate întâmplà o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. De aceea ea îndemnà des pe bărbat să facă feștanii la băi, să meargă la biserică, și nu arareori aveà să-i sufere izbucnirile lui de mânie pentru în-demnurile acestea.

Fata cea mai mare, Maria, măritată după doc-torul Vraciu, fusese abià un an la școală la oraș, ea se depărtase din casa părinților pe când bel-șugul abià începeà să se iviască. Deși căpătase o zestre așa de mare, Iosif Rodean pe vremea aceea aveà încă datorii de plată, locuià în casele socrului său, și cruțà banii cu patimă. Maria își formă caracterul abià după ce se măritase, și după ce nimeri un om foarte cumsecade ea trăià în liniște și mulțumită, bucuroasă de lumea nouă; în care intrase.

Eugenia și Octavia crescură în anii de belșug, și cum și ele n-avură o creștere prea aleasă se aleseră două svăpăiate, cari îmbrăcau pe zi cale trei toalete, Iosif Rodean nu le lăsa nici pe ele să steie multă vreme în străini. Pe-atunci obiș-nuia să-i zică Marinei:

„Muierea sță fie avută și frumoasă! Nu-i pen-tru ea cartea”.

Și felele fură foarte bucuroase să rămână a-casă, unde toate micile prostii le erau îngăduite, și de unde puteau în fiecare zi să meargă la oraș. Purtarea lor n-aveà cine să o supravegheze. Notarul aveà un singur gând: să le adune zestre cât mai mare, iar mania lor nu prea îndrăznià să facă observări „domnișoarelor” cum sunt de obiceiu toate mamele țărance cari au copii domni, și cari nu-s înzestrate c-o inteligență deosebită. Apoi mai credeà că poate pentru niște domnișoare așa se cuvine: să aibă și cal de călărit și costum de vârtătoare și toalete peste toalete.

Eugenia și Octavia erau adevărate surori, cu aceleași gânduri, cu aceleași dorințe. Ele simpa-tizau mai ales cu tatăl lor, față de Marina se purtau cu o abia întrezărită disconsiderare. Peste tot se simțiau independente, și în aceasta își a-flau cea mai mare fericire. Roiuri de tineri le curteniau pe la petreceri.

Când ajunse Elenuța iată de școală, notarul Iosif Rodean se hotărî deodată s-o poarte prin toate școlile. Ca orice om ce nu are o credință hotărîtă, convingerile lui se schimbau necontenit, ș-acum zise Marinei:

„Partii strălucile fac felele cu o culiură com-pletă, dacă mai au și o zestre frumoasă”.

Cetise undeva părerea asta, se născu în capul lui, ori avea gânduri mari cu Elenuța, destul erà dela vârsta de șapte ani până la șasprezece fata cea mai mică crescuse mai mult între străini decât acasă. In Văleni se simțià și ea străină, și Surorile se simțiau străine față de ea. Marina se purta, însă cu un deosebit respect față de Elenuța, fie că crescuse domișoară mare nu sub ochii ei, fie că purtarea fetei celei midi nu sămănà de fel cu a celor două mari. Elenuța erà tăcută, blândă, nu-și cerea niciodată toalete noi, vorbià prietinește cu slujnicile, cu toată lu-mea, mergeà bucuros la biserică, îi plăceà să cetiască cu ziua de cap, ceeace pentru țăranca Marina, care abià își iscălii numele, însemnà foarte mult și o umpleà de uimire și de-un fel de venerație.

Petrecerea aceasta îndelungată între streini, ex-periența destul de bogată prin multe orașe, la vârsta ei, observările continue de oameni și împ-rejurări noui, o făcură să se gândiască de ti-nără. Vieața, pentru ea, erà cu mult mai largă decât pentru surorile sale.

Ceeace-i spusese clericului Murășanu, c-a cetit puțin, fusese numai o apucătură nevinovată ca să-i facă tânărului o plăcere și ca, trimițându-i și alte cărți, să continue a țineà o legătură cu clericul acesta, care-i erà tot măi simpatic. Ea cetise prea mult poate, și o mare parte din po-somorîrea ce simțià în fața vieții, și care la vâr-sta ei nu prea erà firească, îi venià poate, chiar, din cetilul prea mult. E adevărat că cetilul înde-lungat, mai ales fără control cuvenit, are ele multeori urmări dezastroase, dar iarăș e foarte adevărat că, fără îndeletnicirea asta, oricât ar umblà cineva prin școli, rămâne cu un cerc de vedere foarte strâmt.

Cercul acesta de vedere la Elenuța erà larg, dar erà încă tulbure. De multeori, din bagajul de cunoștințe și simțăminte ce se grămădește în noi în anii tinereții, numai m-ai târziu se des-prinde câte-o stea luminoasă.

Așà confuz cum îi erà sufletul, totuș simți în-dată că vieața asta curat materială, ce curgeà în casa lor, nu-i erà simpatică, și astfel nu se doria acasă.

Ghiță erà Elenuța mai bătrână cu unspre-zece ani. Astfel obișnuià să se caracterizeze în-suș universitarul Gheorghe Rodean. Din „bătrâ-neța” aceasta izvorà faptul că, în toată familia, singur Ghiță aveà o idee mai completă despre starea financiară a lui Iosif Rodean. In vacanțe el observà totul, se informà de aproape despre plățile ce se fac, despre aurul câștigat; avuse chiar cutezanța să se informeze despre polițele ce le mai aveà notarul Iosif Rodean. La univer-sitate cerea, din lună în lună, deslușiri dela tatăl său despre „Arhanghelii”. Aveà un caiet întreg preserat cu notițe. Tatăl său s-ar fi îngrozit, dacă, privind în caietul acela, ar fi văzut însem-nate și cheltuelile lui din anii cei dintâi, cari spese el le uitase de mult. Aproximativ erau in-duse aici plățile săptămânale ale băieșilor, ale slrăjilor, ale hoemanilor, cheltuielile „mânatului”, până și reparaturile cc se făceau destul de des și cari puteau să-i ajungă la, cunoștință.

Și, tot ce priviau „Arhanghelii”, puteà să afle ușor dela tatăl său, căci notarul se simțià foarte măgulit că feciorul se interesează așà de mult de baia asta. Il avizà de câteori aflau aur slo-bod, îi făceà cunoscut numărul kilogramelor, al funților și chiar al gramelor. Când erà acasă, tânărul supraveghià de aproape măsurarea, și se convinse repede că tatăl său nu-i ascundeà nimic.

Dar Ghiță, îndată ce începù să se ridice stu-dent mare, băgă de scamă că tatăl său nu ține nici o socoteală de „intrate și eșite”. Tânărul a-veà mare aplicare spre miatematici, dar totuș notițele nu și le făceà din pasiunea asta. El băgă de seamă, încă de prin clasa a opta de gimnaziu, că tatăl său ar puteà foarte ușor să se prăbu-șiască într-o prăpastie, fără ca să știe.

Și, după socotelile lui, pe cari și le încheiase mai pe urină în vacanța Paștilor din anul acesta averea directorului dela „Arhanghelii” nu erà chiar așa de considerabilă, după cum o credeau cu toții, şi chiar insuș notarul. Galeria cea nouă mai ales înghițià o groază de bani. Adevărat că despre asta se plângeà uneori și notarul, dar el o făceà mai mult cu scopul să taie gustul prie-tinilor de-a se dori societari la „Arhanghelii”. Apoi, oricât ș-ar fi cunoscut cheltuelile enorme, el nu le luà în scamă, fiindcă vedeà viitorul tot mai strălucit, îndată ce vor nimeri vâna de aur și în gangul acesta. Și aceasta nu o credeà, o știà.

In vacanța asia Ghiță se gândi la măritatul ce-lor două surori, își făcù o mică socoală cu zestre, cu mobilă, cu trusou, și ce mai rămâneà nu erà o avere de invidiat. El căzù chiar pe gânduri, dupăce vorbi cu Pruncul, care se arătà și el foarte neîncrezător față de gangul cel nou. Erà adevărat însă că vâna de aur din galeria cea veche se îmbunătățise ca niciodată și se puteà cu ușurință să fie tot mai bogată. Astfel gândurile lui se împrăștiară.

Iosif Rodeau țineà mult la feciorul său, chiar pentru faptul că se interesà mereu de rezultate. Dar nu-și puteà explicà nicidecum purtarea lui Ghiță: nu se însuflețià pentru nouile îmbună-tățiri, nu-i scrisese o singură dală o scrisoare triumfătoare privitor la „Arhanghelii”. Chiar a-casă numai rezultatele îl interesau. Îndată ce în-cepea tatăl său să vorbiască despre noui lucrări, despre mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori pentru spargerea stâncii, îndată ce se lăsà răpit de nădejdile viitorului, Ghiță se stre-cura încet pe ușe. In clipe de acelea totdeauna își aflà ceva de lucru.

Directorul dela „Arhanghelii” erà mândru de Ghiță, dar totuș bucuria vieții lui o făceau cele două fete, logodite acum, Eugenia și Octavin. Cu ele puteà vorbi în tihnă despre viitor îl ascul-tau cu privirile înflăcărate și nu se grăbiau nici-odată să-l părăsiască.

In familia asta ciudată, ei trei se înțelegeau mai bine și ei purtau aproape toate discuțiile. Marina erà veșnic cuprinsă prin curte, prin bucă-tărie, Elenuța, când erà acasă, rămâneà singura-tică în vreun colț de divan și cetià; Ghiță făceà excursii, măsurà, ziceà că „face practică pentru cariera lui de inginerˮ. Adeseori o luà și pe E-lenuța la hoinărit cu el, și atunci aveà fata cli-pele cele mai bune din vacanțe.

De familia lor, de tatăl mai ales vorbiau ara-reori fratele și sora. Prin viua intuiție comună la amândoi, ei băgară de seamă că în toată des-fășurarea vieții acesteia de belșug în casa lor, erau multe laturi de ridicol, pe care ei în locul părinților, în locul lui Rodean mai ales, le-ar fi încunjurat. Simțiau și pentru ce nu-i stà în pu-tință lui Rodean să le înconjure. Cu inima strânsă de-un fel de umilire și de regret, simțiau că dacă tatăl lor ar fi un om cu adevărat cult, ar în-cunjurà multe apucături ridicole. Într-o astfel de stare sufletească va fi fost Ghiță, când zise, du-păce notarul porunci birtașului să desfunde bu-boaiele pe socoteala lui.

„E un gest și acesta! Adevărat că cu nu l-aș fi făcut”.

XV

Abià trecù o săptămână dela depărtarea celor trei universitari din Văleni, când într-o seară sosi un cursor cu două telegrame, una pentru Ionuț Ungurean, alta pentru Gheorghe Pruncul, socie-tarii dela „Arhanghelii”. Telegrama ce o desfăcù Ungurean erà: „Patru sute telegrafic, dacă nu mă împușc!ˮ Bădicul lonuț, îndă înainte de-a desface telegrama zise cursorului:

„Mă prind pe orice că iar e dela feciorul meu!”

Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Ve-nise într-un răsuflet din oraș. Bădicul nu fù sur-prins, căci de vreo opt ani șe obișnuise cu te-legramele. Dar când ceti „patru sute” uu se putù stăpâni să nu zică:

„O, de le-ar mai luà și draculˮ

Chemă numai decât pe femeie și-i arată hârtia de pe masă. Nevasta lui nu știà ceti, dai cunoșteà pecelta roșie, și se făcù deodată palidă.

Dar e numai o săptămâna de când s-a dus, şi i-ai dat două sute bune”, zise ea cu uimire.

— I-am dat trei, nu două, zise cu durere Ionuț plecându-și capul în piept.

— Parcă ne-a fost înțelesul să-i dai numai două?

— Ințelesul! făcù mânios bădicul. Parcă am putut scăpà de el! Parcă te poți apărà de-un tâlhar ca el.

— Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut. Și două îi erau prea multe, începù femeia apro-piindu-se mai tare și privind hârtia de pe masă. „Eu zic să nu-i trimiți nici un ban. Cu ce-a avut puteà trăi două luni de zile. Acum rabde.

— Dar cum să trăiască fără bani în vavilonul acela, femeie? Cine-l cunoaște, cine-l ajută? Crezi că poate luà un împrumut de undeva? Rămâne ’n uliță peritor de foame. Acolo nu-i ca într-un sal, să mergi la un prietin să te împrumute!”

Bădicul Ionuț spuse cuvintele acestea c-un fel de satisfacție, simțindu-și superiori la tea față de femeie. Deși îi vorbise așa aproape în fiecare lună, mai ales în anii din urmă, lui i se păreà că-i spune un lucru nou și o privià c-un fel batjocură.

„Nu se prăpădește, nu-ți fie frică! Trebuie să învețe odată a cruțà”, zise femeia, părând că nu-i ia în seamă privirile. „Tu-l înveți rău și să te căești odată.

— Dar să se puște?” o întrebă cu mânie bădicul

— Nu se puşcă, n-ai teamă! A mai ameninţat el cu astaˮ răspunse femeia. Apoi întorcându-se repede aspre cursor, îi strecură un ban alb în mână şi-i zise:

— Dumneata poți merge, bade Andreiu, te-a-pucă noaptea”......

Societarul cel păntecos dela „Arhangheliiˮ se albi ca părelele și abia putù zice:

— Nu, rămâi Andrei. Nu te duce!” și el ieși nu-mai decât în curte și cobori în pivniță. Femeia înțelese c-a vorbit înzădar.

„Copilul ăsta ne sărăcește zise ca cu durere. A mâncat pân’ acum o avere întreagă.

— Și mai rămâne de-o sută de ori pe-atâtà, răspunse Andreiu zâmbind. Lasă, năcazul ăsta al dumniavoastră să mi-l tot dea Dumnezeu mie!”

Cursorul erà vesel: știà că dacă se coboară bă-dicul Ionuț în pivniță, înseamnă că-l cinstește c-un pahar de vin vechiu, iar cinstea asia i-o dă fiind-că totdeauna lui îi încredințà bădicul banii cari trebuiau trimiși telegrafic. Pentru acest mic ser-viciu Andreiu căpăta dela bădicul dela cinci până la zece zloți. Erà om încrezut, căci de multeori îl scăpase „de glonț” în chipul acesta pe univer-sitarul Ungurean.

Ionuț Ungurean intră aducând o cană cu vin și două pahare.

„Să-ți mai prinzi o leacă sufletul, Andrei, zise el punând beutura pe masă și umplând, din pi-cioare, paharele.

— Mulțămim dumnitale, domnule Ungurene, răspunse zâmbind cursorul, apoi, luând paharul în mână: Și Dumnezeu să dec noroc la "Arhan-ghelii".

Apoi, șezură amândoi și cursorul beù în tihnă: știà că până nu se gatà vinul de pe masă, nu poate plecà.

Când svântară și cel din urmă pahar, bădicul Ionuț se ridică aprins la față, trecu într-o cameră vecină, zurul din chei, și deschise ușa dela o cassă de fier. Veni apoi și-i numără patru bi-lele de câteo sută, iar unul de zece i-l puse de-oparte.

„Dar ăștia vor fi cei din urmă ce-i mai tri-mit”, zise bădicul, ca și când ș-ar continuà tare gândurile ce-i umblau prin cap.

Cursorul zâmbi, le dori noapte bună și ieși. Fe-meia tăceà într-un colț aplecată pe-o cusătură, Ionuț se plimbă de câtevaori prin casă, iritat că nevasta nu-i mai zice nimic, apoi deodată izbucni cu mânie:

„Să nu-l fi făcut, dacă-ți pare rău să-i dai bani!”

Dar femeia se parù că nici nu-l aude. Coseà mai departe. Un restimp bădicul se plimbă iar, în vreme ce fața i se umfla parcă tot mai tare.

„Cum să-l las pe drumuri! îi strigă apoi oprin-du-se iar. Și dup’ un lung interval de plimbare:

— Ala se pușcă! Las’ că-l cunosc eu! îi sbieră din nou, acum aproape de ureche.

Femeia ţipă, sări de pe scaun și eșind pe ușe zise:

— Uf! Cum m-am săturat de voi! De m-ar trăzni Dumnezeu!

— De te-ar trăzni, n-ar fi mare pagubă”, răgni bădicul cât putù de tare în urma ei. Apoi își luă pălăria și eși la un vecin, să bea un pahar de vin. Scena aceasta, aproape neschimbată, erà obișnuită între ei de câteori universitarul cereà bani telegrafic. Când avizul nu venià prin sârmă, ci în epistolă, se mai întâmplă uneori să nu-i trimită, ori nu atâția câți cereà. Dar față de te-legrama obișnuită, societarul dela „Arhanghelii” n-aveà nici o putere de opunere. Depărtarea, hao-sul ce-i lăsà în cap capitala, îi înfricà și cea mai mică întârziere erà convins că poate să descarce gloatele în inima fiului său. Dar s-ar înșelà cine-ar crede că scenele acestea făceau traiu rău între, cei doi soți. Le uitau repede, și pe când se în-torceà Ionuț „dela un pahar de vin” păreà că nu se întâmplase nimic între soț și soție.

Mânia ține mult numai în lipsă, în sărăcie, când e omul hodinit și cu traiul asigurat mânia se risipește grabnic în vânt.

Cursorul Andreiu se duse eu telegramă și la Pruncul, dar aici nu fusese omenit cu vin și de data asta, nu fù încredințat să ducă nici un ban, la poștă. Luă un zlot pentru osteneală și-și făcù ca-lea întoarsă. Feciorul îi trimisese o telegramă cu mult mai lungă decât Ungurean, el își motivà cererea prin faptul că, dimpreună cu paltonul de primăvară, îi pieriseră, afară de zece zloți. toți banii într-o sală de cursuri.

Când ceti vestea asta tatăl său zâmbi cu rău-tate. Se păreà că într-adevăr tânărul a trebuit să fie beat când alesese motivul acesta, căci Prun-cul știà că feciorul său se nimerià foarte arare-ori în săli de cursuri. El înțelese numai decât că minte, și că banii i-a tocat în vreun birt.

„Mai puțini lot i-ai fi putut trimite, zise femeia într-un târziu.

— Nu-i de lipsă. Cu zece zloți poale încă trăi pân’ la sfârșitul lunii, răspunse cu aceeaș răutate Pruncul. Apoi dup’ un restimp de tăcere adaugă: Mi se pare că va ajunge în loc de advocat straje la vreo baie. Atâta e sfânt că eu, dup’ un an, n-am să-l mai cinstesc c-un singur ban. E mare de-acum, vadă și hrăniască-se!”

Femieii i se strânse inima. De mulreori se mai arătase nemulțumit bărbatul său, dar niciodată înfățișarea lui nu fusese atât de răutăcioasă ca acum. Și nevasta știà că, dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă părăuțe adânci, cari rămân ne-mișcate și peste cari trece mereu un zâmbet pa-lid, — bărbatul său ș-a luat o hotărîre. Ea se simțià rănită adânc la gândul că feciorul său, crescut domnișor, va ajunge să trăiască în rând cu baieșii.

De altfel simțământul acesta nu erà strein nici de societarul Pruncul. El băgase de mult de seamă că feciorul lui e un om de nimic, care nu va face nici o ispravă la școală, dar se rușinà să-l aducă acasă. Apoi feciorul lui nici nu chel-tuia atâta cât Ungurean: de cele mai multeori își petreceà pe banii acestuia. Pruncul nu chel-tuià prea mult, fiindcă nu aveà de unde. El erà mai setos de beutură decât Ungurean: acestuia îi plăceà mai mult larma, cântecul și uimirea ce o stăruiau în jurul lui petrecaniile pe cari le plălià.

Așà și în anul acesta. Încă dela gară Ungurean trimise o telegramă la un prietin în capitală: „Dragă Vasilache! Comandă, în numele meu, o cină cu șampanie pentru patruzeci de persoane. Vezi ș-adună băieții. Să nu lipsiască Pârvu”. Iscălitura „Arhanghelul Gavril”.

Ghiță cercà să-l opriască dela o prostie ca asta. Dar fù înzadar.

„Las’ măi, să mai apuce o sfârmitură și șoa-recii bisericii! Or fi răbdat destul în vacanța astaˮ.

„Șoarecii bisericii” erau universitarii cărora, nu le da mâna să-și facă cheltueli cu atâtea drumuri pân' acasă, și cari, astfel, își petreceau sărbă-torile în capitală. Pruncul erà hun bucuros, știà că are numai șaptezeci de zloți în buzunar, și n-aveà să piardă, deci, mult. El își îmbrățișă colegul și-l sărută pe obraz.

„Trăiască Arhanghelul Gavril”, strigă apoi, fă-când semn crâșmarului să Ie aducă o păreche.

Doisprezece tovarăși îi înlimpinară încă dela gară. Fură duși în triumf, în trăsuri, deadreplul la restaurantul „Splendid”, unde Vasilache aran-jase cina într-o sală închiriată anume. La in-trarea lui Ungurean zeci de voci izbucniră în strigăte:

„Trăiască Arhanghelul Gavril”. Apoi, după ce-i strânseră mâna lui și a celorlalți doi, tinerii fă-cură grabnic cerc în jurul lui Ungurean și începură să cânte pe-o melodic de marș, în patru, voci, aceste versuri datorite lui Vasilache:

Ei cântau, legănându-se mereu, ținându-se pe după cap, în vreme ce Ungurean, în mijlocul lor, cu fața radioasă, da tactul, tăind mereu cu dreapta prin aer.

După strofa din urmă tinerii strângeau tot mai tare cercul în jurul lui Ungurean, cântând:

Aici îl înălțară pe brațe. Ungurean, strălucitor de fericire, balansà din brațe să-și țină echilibrul; tinerii, neîntrerupând nici pe-o clipă cântarea, își ridicară privirile spre el, grămădindu-se în cei ce-l țineau pe brațe.

La versurile din urmă îl lăsară domol și sala răsunà de nesfârșite urale. El, într-un târziu, le făcù semn cu mâna să se liniștiască.

"Fraților, zise el cu fața strălucitoare, vă mul-țumesc pentru cinstea ce mi-ați arătat-o, ixmtru care vă pot încrcdințà că și potrivnicul meu din cer mă invidiază. Vă rog ocupați-vă locurile, să vedem ce bunătăți pot fi pe pământul ăsta ne-mernic!"

Alte urale noi izbucniră, și ’n mare larmă uni-versitarii șezură la masă. La dreapta lui Ungu-rean șezù Vasilache, la stânga lui Pruncul. Până ce ținù cântarea, Ghiță Rodean se strecură afară. Erà și obosit de drumul îndelungat, și, apoi, știà că petrecania asta va țineà până în zori. Dar lipsa lui nu se simți, tinerii. în mare veselie, se apucară să cineze. Sala erà înaltă, spațioasă, lu-mina electrică din candelabre o umpleà de străluciri. Râsul, veselia tinerilor o țineau într-un nesfârșit clocot. Deși erà cină cu șampanie, Va-silache comandase, pentru început, vin. Se mânca, se bău cu veselie un restimp. Apoi, Vasilache se ridică la dreapta Arhanghelului Gavril. In sală se făcù deodată liniște, se auzi de câtevaori „pssst”, și Vasilache, un tânăr mai vcchiu, trun-chios, pătrat. își începù discursul:

Doamnelor și domnilor!

Suni clipe de bucurii neînțelese, de bucurii transcendentale, când ni se pare că vieața e un vast fluviu ce ne poartă pe undele-i săltărețe. Zenitul deasupra noastră e ca un ochiu enorm de smarald ce ’nfăcărează inimile cu armonii divine. Nu mai suntem humana gens, ci angelica! Cerul și pământul parcă se topesc de vibrația efemeră a sufletelor noastre.

Doamnelor și domnilor!

Am avut fericirea de-a salutà în mijlocul nos-tru pe sfințitul Arhanghel Gavril, marele pro-tector al lumii celor mici, a celor ce oarbecă întunerecul diafan și-s seloși de-o rază violetă. A venit strălucitor de lumina nopților polare, ș-a binevoit a se umili și a rămâneà în mijlocul pi-licilor, când pe el îl chemau înălţimile Himalaii. Entuziasmul spectroscopic ce-l, simțim nu-l pu-tem descrie decât poate să-l arătăm aplicând razele Rönlgen. Dar vom povesti urmașilor din generațiile viitoare lumina minții și puterea în-chipuirii; emanații solare vor pluti peste veacu-rile viitoare și vor duce ale noastre urale de „Vivat Ungurean! Vivat Arhanghelul Gavril”.

Și Ungurean și ceilalți tineri întrerupseră des-discursul Iui Vasilache cu hohote de râs, cu strigăte de „Bravo! Trăiască'.”

Acum uralele fură nesfârșite și la adresa lui Ungurean și a lui Vasilache. După ce se mai liniștiră, Ungurean îi șopti celui dela dreapta:

Parc-ai mai slăbii. Vasilache?

— Nu. Dimpotrivă: dar s-aducem șampania.

Tot hazul acestui tânăr pătrat erà că puteà să țină vorbiri fără nici un înțeles, să împărecheze adjective cu substantive, care nici când n-au fost puse laolaltă. Ungurean, pentru calitatea asta. îl prețuià mult, și apoi îi plăceà că Vasilache nu se obosià să fi chefuit trei nopți în șir.

Dar acum abia beuse, abià începù să i se des-lege limba, și nu-i reuși să spună un toast care să-l uimiască cu totul pe Ungurean. Pentru ca să poată vorbi curat fără nici un înțeles, aveà ne-voe să înghită cel puțin două chilograme de vin vechiu. Poate din admirare, poate din prea de-sul contact, Ungurean începù să-l imiteze pe Va-silache în vorbirea fără șir. Dar și-l țineà me-reu de maestru, vedeà că la perfecția lui Vasi-lache nu va puteà ajunge niciodată, și de aceea-i plăceà dacă puteà auzi lot cap d-opere din gura prietenului său.

Vasilache erà unul dintre universitarii cari nu se prea grăbesc, cari înțeleg că vieața cea mai fericită e vieața comodă. La aranjatul chefuri-lor nime nu se pricepeà ca el și Ungurean. — Indată ce se aduse șampania, după cel dinții pahar, comandă un cântec nou, apoi altul. Se aduseseră cutii cu țigări, de-ajuns ca să aibă toți tinerii ăștia pe-o lună. Norii de fum începeau, să se înalțe prin larma tot mai mare.

Pruncul se îngrijià ca paharele să se cioc-nească tot mai des. Ungurean îl făceà pe Vasi-lachc să se ridice mereu. Hohotele de râs, u-ralele, cântecele umpleau mereu sala. In răstim-puri între tineri se încingeau discuții aprinse, pe cari la momentul suprem Vasilachc le liniștià cu un toast.

Târziu după miezul nopții Ungurean își ținù discursul obișnuit, care însemnà c-au ajuns la mijlocul petrecerii.

M-am gândit cu dragoste la voi, fraților, și mi-a fost dor să vă revăd..Acum, că v-am văzut, nu mai mă pot despărți de voi. Veste nouă v-aduc, că până dimineață la opt nime nu se mișcă de-niei. Ș-acum să-l auzim pe Pârvu!”

Pârvu erà un student dela medicină din anul al treilea; un băiat albeneț, înalt, care își vedeà binișor de carte, dar nu se ferià nici de chefuri. Erà un cântăreț cum nu mai auzise Ungurean. Și el, de șase ani de când e la universitate, a cu-noscut mulți cântăreți printre tinerii ce se pe-ndulară prin capitală.

Larma încetă acum și Pârvu își începù cântecele.

Se aduse din nou mâncare și bcutură, alte cu-tii cu țigări. Vasilache toastà în lot timpul cât nu cântà Pârvu, și dimineața sosi în grabă.

Dacă Ungurean ar fi fost în buzunar numai cu cele trei sute ce i-a dat tatăl său, n-ar fi avut cu ce plăti cheltuelile nopții acesteia. Dar. cât ținù vacanța, tatăl său îi mai dădù destui bani, de cari însă își uitase de-atunci.

Luându-se la braț, merse cu Pruncul la locu-ința acestuia.

Se întâmplà să doarmă de mullcori laolaltă cei doi tineri, fie că se reîntorceau târziu de pe la chefuri și nu se simțiau în siguranță unul fără altul, fie că, obosiți, intrau în locuința ce le eșià mai întâi în drum, dar de cele mai multe-ori din simplul fapt că nu aveau decât o singură locuință. Când Ungurean, când Pruncul rămâneau pe drum, pentru restanțele mari de chirie. La trei-patru luni se întâmplà chiar ca nici unul să nu aibă locuință, până ce nu le sosiau telegra-fie bani de-acasă. In astfel de împrejurări se a-jutau, așa că rămâneau până târziu prin calende, ori se plimbau pe străzile orașului.

Tocară mulți bani acești doi Vălenari prin locurile de petrecere ale capitalei. Dar luau carte în mână, dar și atunci o aruncau îndată, cu disgust. Erau clipe când se gândiau mai serios la poziția lor de sludenți întârziați, aveau uneori chiar mici remușcări, când totdeauna își propuneau să se pue pe ’nvățat. Dar voința lor erà slăbită, și mai ales veștile bune ce le pri-miau de-acasă despre „Arhanghelii” îi făceau să-și continue vieața de chefuri și de somn.

Ungurean ziceà de multeori cu năcaz:

„Cine dracu-l mai pune pe lata să mă avizeze de fiecare îmbunătățire dela „Arhanghelii”? Dar neplăcerea aceasta îi treceà repede, și după fiecare veste bună trăgea un nou chef.

Părinții-i avizau, fiindcă în fața aurului cade orice judecată, orice considerații pentru cei mai mulți oameni. Ii avizau fiindcă se simțiau feri-ciți, tari, neînvinși, și ca să-și măriască bucuria le împărtășiau și lor veștile bune.

Astfel cu timpul cei doi tineri ajunseră să se intereseze cu mult mai tare de „Arhanghelii” decât, de pildă, de sănătatea părinților, a fraților și surorilor. Nu erà scrisoare în care să nu ceară amănunte despre sporul societății. In ei se strecură pe ’ncetul convingerea că numai dela „Arhanghelii” atârnă fericirea ori nefericirea lor, că „Arhanghelii” li-s tată și mamă. Părinții lor, puteau să moară: dacă rămâneà baia mereu bună, cu partea ce-o au acolo vor puteà trăi mereu in belșug, și nu vor li siliți să-și schimbe vieața. „Arhanghelii” ajunseră pentru ei soarele dătător de vieață, la care își ațintiau mereu privirile. Nici nu-și mai aduceau aminte, nici nu le mai păsa de celelalte băi la cari aveau acții părinții lor. Acestea erau disconsiderate ca niște zdrențe.

Și, dacă s-ar fi interesat mai de-aproape, s-ar fi putut convinge că n-au dreptul să le dispre-țuiască. Ionuț Ungurean și Gheorghe Pruncul puneau nădejde toi mai mare și ’n „Pintenul” și ’a „Vlădeasa”. Tânărul Ungurean, dacă ar fi cercetat mai de-aproape, s-ar fi putut convinge că aurul ce-i trece prin mână nu-i numai dela „Arhanghelii”.

Familiile Ungurean și Pruncul, ca și familia Negru — socrii lui Iosif Rodeau — erau băști-nașe din Văleni. Moșii și strămoșii lor se înde-letniciră când cu băiatul, când cu economia, ori apoi cu amândouă. Un strămoș de al lui Ungu-rean fusese poate chiar mai mare proprietar de băi ca azi Iosif Rodean. Erà pe-atunci înflori-toare o baie vestită „la Husdoape”. Ei se pomeniră între fruntașii salului, și casele lor erau mai frumoase, mai largi, cu mai multe camere decât celelalte locuințe din Văleni. Din neamul lor nici într-un timp nu se pomeniră vlăstare ca să nu fie și proprietari de băi, deși aceste două fa-milii, și alte trei-patru din sat, ar fi putut trăi și fără ocupația asta, căci aveau moșii mari, fâ-națe mai ales, dar și pământ pentru semănături.

Cei doi tineri, gândindu-se la viitor, ar fi pu-tut să pună preț și pe averea asta a părinților. Dar ei nici n-o cunoșteau, nu eșiseră odată în vremea cositului, ori la strânsul fânului, pe pla-iurile luminoase unde erà moșia lor. Nu se sim-țiau legați de ea prin nici o legătură. Numai "Ar-hanghelii" le luminau mereu înainte.

Nu se gândiau de-asemenea că, din venitele ce le au, cât chelruesc și cât pun de-oparle părin-ții lor. Dacă ar fi cercetat mai de-aproape ar fi putut băga de seamă chiar și Ungurean că tătăl său nu toacă toți banii. Intr-adevăr, omul acesta nu știa să cheltuiască banii decât într ’un singur chip: pe beutură și cinste lui Lăiță. Apoi oricât puteà înghiți, oricât erà de setos, beutura singură nu-l puteà sărăci, luând în seamă venitele dela „Arhanghelii” și dela celelalte două băi. Cu Lăiță nu se înlâlnià atât de des chiar, căci om greoiu, mergeà mai rar la oraș. Astfel el pusese și de-oparte „părăluțe albe pentru zile negreˮ pusese mai ales nevastă-sa. Gheorghe Pruncul nu știa, nime ce are, dar șlià tot satul că leagă paraua cu zece noduri. Amândoi societarii aceștia dela "Ar-hanghelii", fiindcă n-au fost săraci niciodată, nu căzuseră nici acum în extreme, în lux mare, pentrucă erà vreme de belșug. Ungurean erà fericit să se hrăniască bine. Pruncul să strângă tot mai mulți bani. Datele cele mari, la amândoi, erau lot pentru creșterea celor doi tineri.

Aceștia însă nu puneau, ca și pe moșie, nici un preț pe ceeace părinții lor ar fi putut pune deoparte. Ei se simțiau strânși legați de „Arhan-ghelii”. și în clipele când se gândiau că baia asta ar puteà încetă odată să fie bună, se îngroziau, ca și când o prăpastie fără fund ar sta să-i în-ghită. Nu se poate ști pentru ce disconsiderau ei tot ce-ar fi putut aveà părinții și i-ar fi putut ajutà în caz de primejdie, afară de „Arhanghelii”. Poate că simțiau din instinct, că tot ce-i pus deo-parte, tot ce nu izvorește mereu avuție, pentru ei înseamnă foarte puțin, aproape nimica. Poate presimțiau că astfel de averi se pot tocă într-o lună, că lor, cu vieața cu care s-au obișnuit, nu le-ar ajunge nici pe-o măsea.

Dar clipele în cari se gândiau că la „Arhan-ghelii” ar puteà să se gate aurul erau foarte rari. Toate semnele, din an în an, arătau că baia asta abià de aici încolo va ajunge renumită. Ei își petreceau mai departe, și din lună în lună Un-gurean zicea tovarășilor:

„De-acum mă ’mpușc!”

Aceștia știau ce ’nsemnează cuvintele aceste, știau că, cel mult peste trei zile iar vor tace un chef în proporții mari, și strigau cu bucurie:

Ura! Trăiască Arhanghelul Gavril”.

XVI

Cu câteva zile înainte de Ispas, directorul dela „Arhanghelii” primi următoarea scrisoare dela doctorul Vraciu, ginerele său:

Iubite socrule!

„Mi-am scuzat odată absența mea și a Măriei dela sărbătorile Paștilor. Țin să repet și acum că-mi pare nespus de rău, că n-am putut veni: petrecere de Paști ca ’n Văleni nu sa mai po-menit. Acum, de Ispas, vreau să dreg ce-am stri-cat atunci: voiu veni dimpreună cu soția și — cu ăncă cineva! Te avizez dela început că nu-i vr-un pețitor la „Arhanghelii”, nu-i dintre oamenii cari îți dau mereu roată, doar de-or putea a-junge părtași la societatea ta. Iți spun numia i că e un om de viitor, un tânăr foarte cumsecade, care, din vedere, o cunoaște pe domnișoara Ele-nuța. E numai de un an în orașul nostru și azi e advocatul celei mai puternice bănci dela noi. Pot să-ți mai spun, că e simpatic și foarte corect. Mi-am luat îndrăznealà să-l învit la Văleni, fără ca să-ți fi cerut învoireà. Acum, n-am ce-ți face, îl voiu aduce chiar dacă nu-ți va plăceà. Până la revedere, vă îmbrățișem' pe toți.

P. S. Nu uità să ne trimiți trăsura Miercuri, sosim cu trenul de amiazi”.

Iosif Rodean ceti scrisoarea asta cu plăcere. Se bucurà, că poate s-o revadă pe Maria, pe doctorul, dar mai ales erà vesel, că-i va intrà în casă un om așa de lăudat de ginere-său. Iosif Rodean prețuià mult pe doctorul Vraciu și pă-rerile ce le aveà despre cineva. Apoi, omul acesta, desigur tânăr, venià pentru Elenuța. Dela Paști, el își luă cu totul gândul dela candidatul Voicu; pe acesta nu-l mai puteà suferi, nu-l mai invitase o singură dată în Văleni, și în oraș, din cât puteà îl încunjurà. Pe Voicu nu i-l recomandase nime: el îl alesese. Auzise numai că se trage din familie fruntașe. Tânărul acesta îl prinsese în cursă prin zâmbetul, prin aprobările lui nesfâr-șite. Apoi îi părù că-i frumos, elegant, cum cre-deà el că trebuie să fie un tânăr de care să-i placă Elenuței. Acum se simțià ușurat, că s-a scăpat de el, și bucuria că va vedeà îndată un nou candidat la mâna Elenuței, îi erà cu atât mai mare cu cât pe tânărul de-acum îl credeà cu lotul altfel decum erà Voicu.

Elenuța intrase în anul al șaptesprezecelea, mai puteà să aștepte până cel puțin la anul al opt-sprezecelea, vârsta peste care cele două logod-nice trecură una cu doi și alta cu trei ani. Dar directorul dela „Arhanghelii” aveà o grabă deo-sebită să o mărite pe fata asta. Poate unde-o vedeà mereu indispusă, poate un simț tainic al iu-birii părintești îl îndemnà să-i asigure viitorul, poate chiar unde nu se simțià destul de slobod întâlnind-o prin casa lui pe fata asta tăcută, care zâmbià așa de rar. Dar se poate iarăș să fi băgat de seamă, că Elenuța începe să se uite după clericul Vasile Murășanu. El n-ar fi dorit de-loc ca fetei lui să-i cauzeze odată dureri prea mari, silind-o să rupă legăturile ce s-ar fi putut, naște cu ușurință între cei doi tineri, ținând seamă de firea Elenuței. Și el erà hotărît să le rupă, căci la o încuscrire cu popa Murășanu nu s-ar fi învoit niciodată, și ginere popă nu-i trebuià în casă.

Dupăce ceti scrisoarea gincrului său chemă p Marina și-i spuse vestea cea nouă, şi-i dădù să înțeleagă, că va trebui să se poarte cu multă prietenie față de domnul cel străin.

Marinei nu-i trebuià nici un îndemn penii asta, ci îi erà deajuns să-și vadă fata cea mare, ca să fie prietinoasă cu toată lumea.

Elenuței îi comunicară că de Ispas vine Ma-ria cu bărbatul său, dar despre persoana a treia nu-i pomeniră nimic. Notărășița însă începù să facă pregătiri deosebite, comandă dela oraș pră-jituri, suci grumazii unei curci, a unei gâște în-dopate. Elenuța băgă de scamă că slujnicile, sub supravegherea notărășiței, pun în ordine două odăi, și înțelese numai decât că părinții nu-i spuseră întreg adevărul: mai venià și a treia, ori poate mai multe persoane. Din unele zâm-bete ale Marinei, din unele priviri ale notarului, se convinse curând că nu-i vorbă de mai multe persoane străine, ci numai de una.

Simți cum i se strânge inima, și cum începe să se răciască. Dela Paști Elenuța gândise mult, visase și mai mult, și simțià că străinul acesta va veni numai să-i tulbure visurile. Peste vieața Elenuței se lăsase un farmec nou, necunoscut, dela Paști încoace. Ii păreà că plutește mereu pe unde foarte line, cari o leagănă dulce. Undele acestea curgeau în lumina primăverii, soarele le umpleà de străluciri: dacă închideà ochii păreà că și vede strălucirile acelea.

Fiebare volum nou ce-i trimeteà clericul îi mă-ria acest farmec, și Vasile Murășanu își țineà c-o regularitate uimitoare promisiunea: în fiecare săptămână îi trimeteà un nou volum. Ciudat, dar fetei îi păreà, că farmecul ce-o copleșià se des-prindea din volumele cari îi sosiau în fiecare Sămbătă seara. Adevărul erà că fiecare carte nouă i-l apropià tot mai tare pe cleric. Începând dela volumul cel dintâi, ce-i trimisese din oraș, Elenuța căutà cu înfiorare toate fețele, să vadă dacă nu mai este vr-o însemnare, vr-un șir mă-runt rătăcit pe undeva. Ea ar fi dorit să afle, să găsiască în fiecare volum scris câte ceva de mâna lui, păreà că pentru însemnările acestea așteptà cu atâta înfrigurare Sâmbătă seara.

Dar clericul nu mai însemnă nimic în cărțile ce-i trimetea. Totuș scrisoarea lui erà acolo pe adresă! Cât erà de cu îngrijire scris pe banda albă ce strângeà volumul: "Stimatei domnișoare Elenuța Rodean". Când ceti mai întâi adresa asta. Elenuța îl află pe cleric foarte prozaic, dupăce chiar fetele, prietinele ei. când îi scriau îi ziceau cel puțin drăgălașei domnișoare’ ele. Și el, tânăr, tânăr frumos, să-i spună simplu „Stimatei”. Dar dupăce frunzări în zadar volumul să afle vr-o însemnare de-a clericului, dupăce în sfâr-șit, îl ceti năcăjită, se convinse deodată că „Sti-matei domnișoare” e adresa ce i se potrivește mai bine. „Pentru ce?” își zise însă repede.

Și, în loc de răspuns, văzu de-odată foarte a-proape chipul surprins, uimit, al clericului, când în noaptea din Sâmbăta Paștilor, îi aprinse lu-minița stânsă. „Da, cu adevărat, Vasile nu-mi poate zice altfel decât.„stimatei domnișoare” își zise Elenuța. „Lui i se șade mai bine dacă îmi zice așa”.

Simțià că alții ar trebui să-i scrie nu știu ce titlu de politețe, că, dacă-i scriu, fără ca să le ceară ea, ei folosesc aceste titluri, uneori destul de umflate și fără nici un sens, dar cu el nu pu-teà să-i zică decât așa.

Dar când își da silința să pătrundă mai adânc în deosebirea aceasta, de care nu se mai puteà îndoi că există între cleric și toți ceialalți tineri, simțià că nu poate înaintà c-un singur pas. ci farmecul care-i învăluià sufletul, luă atunci pro-porții deosebit de mari: își simțià sufletul mai mângâiat ca ori și când.

Visarea în care se cufundase Elenuța în zilele acestea senine de primăvară începù să se arete și în fața, și în privirile ei. Surorile o priviau de multeori cu invidie: Elenuța se făcuse cu mult mai frumoasă. O blândețe, o seninătate și o du-ioșie nesfârșită se desprindeà din obrajii ei albi și deticați. din privirile ochilor negri, umezi. Um-bletul ei căpătà mlădieri noui. păreà că mai mult plutește decât umblă. Și, din mișcareà bra-țelor, din legănatul capului se desprindeà o mo-leșire dulce. Erà mai tăcută, dar totuș cu mult mai veselă decât înainte. Nu se mânià, nu se irità de larma continuă din casa lor, care altădată i-erà nesuferită. Iosif Rodcan îi privià cu bucurie zâm-betele senine, și își zicea: „îi place acasă’’.

Singură, în vreun colț de divan, ori în gră-dină sub cireșii în floare, o împresurau mereu cântece abia auzite, ca niște acorduri largi, vaste, ce se sting în depărtare. Începù să iubiască cu patimă florile și în fiecare zi plivià, răsădià în straturile din grădină. Uneori se aplecà, frângân-du-și cu gingășie trupul svelt sărutà repede o floare și, când se ridicà în obrajii ei albi înflo-riau trandafiri. Inflorià astfel în urma aplecării repezi, ori taine dulci, neînțelese încă, i se ridi-cau din adâncimile sufletului?

Din vieața aceasta de vis și de plutire în ne-mărginit, veni s-o trezească vestea că de Ispas un om străin va veni la ei. Eugenia și Octavia văzură că Elenuța e mai posomorită ca înainte, și se bucurau pentrucă nu mai erà așa frumoasă. Ea se gândi dela început cu dușmănie la străinul care venin să-i tulbure vieața și nu puteà pri-cepe cu ce drept pot să se apropie de ea ne-chemați fiind și nedoriți, unii tineri. I se păreà că se îmbulzesc și-i păreau disguslălori. Fără ca să-și dee seama. Elenuța începù să judece pe toți tinerii după un singur tip, după clericul Va-sile Murășanu.

Ce simțià față de cleric nu erà iubire, erà un fel de recunoștință care izvorià din faptul că Va-sile Murășanu nu erà ca al ți tineri. El niciodată nu s-a apropiat de ea nechemat. Ii părù că e un om care poate să trăiască în el însuși, care nu se urește în singurătate și care se pierde a-deseori în contemplarea vieții. Elenuța îi atribuià poate chiar prea multe calități, își ziceà că e un om care plutește departe de pământ, care și când tace, și când surâde, și când vorbește se deo-sebià atât de mult de alți tineri. Uneori îi păreà că-l cunoaște de mult, se gândià pe-o clipă că e un frate de-al său, alte dăți iarăș, se uità în urma lui, ca după un străin pe care nu l-a mai văzut.

Când Eugenia și Octavia nu se mai putură re-țineà să-i spună vestea cea nouă, Elenuța le răs-punse liniștită:

„Am știut.

— N-ai putut să știi, zise Octavia neplăcut a-tinsă de liniștea Elenuței. Noi ți-am spus mai întâi. Vezi și te silește să fii veselă. Poale îți vine norocul.

Elenuța zâmbi cu tristeță.

— Norocul unei fete nu poale veni dela un tânăr care vânează zestre, zise ea.

— Dar de unde știi că vânează numai decât zestre? o întrebă Eugenia subțiindu-și buzele.

— Nu poți presupune altceva despre un om care nu le cunoaște.

— Dar te cunoaște, dragoste, zise repede Oc-tavia. Vezi că nu știi nimic? Te cunoaște din ve-dere.

Elenuța ridică ochii spre cele două surori, și le privi cu stăruință.

— Nu, noi nu-l cunoaștem, nu știm cine-i, dar cumnatul a scris tatii, că domnul acela străin te cunoaște”, zise Octavia.

Elenuța își simți sufletul mai ușurat. Crezù întâi, că e vr-un tânăr dintre ceice s-au obișnuit să facă vizite familiei Rodean și că surorile îl cunosc, numai nu vreau să-i spună numele. S-ar fi simțit și mai nenorocită dacă ar fi fost ast-fel. Acum ca se gândi în zadar să-și aducă a-minte de vr-un anume tânăr, care o cunoșteà pe ea din văzute. Până acum nime nu i-a atras a-tenția într-o măsură mai mare afară de clericul Vasile Murășanu. Dar el nu puteà să fie! Ea-și spuse cu hotărîre, că Vasile nu puteà să fie, dar hotărîrea aceasta îi coborî o neînțeleasă tris-teții în suflet. Nu l-ar fi dorit să vină, să fie și el printre cei atrași de "Arhanghelii", și totuș îi părù rău pentru imposibilitatea asta.

Miercuri seara ea voi să se retragă de cu vreme în camera fetelor. Spuneà că o doare cum-plit capul. Erà într-adevăr, foarte palidă și păreà că în fiecare clipă poale să i se facă rău. Dar tatăl său nu se învoi odată cu capul.

„Trebuie să aștepți și tu, Cel mult într-o ju-mătate de ceas sosesc. Trebuie să îmbrățișezi pe soru-ta. pe doctorulˮ.

Elenuța rămase într-o mare neliniște până ce trăsura durăi în curte. Eugenia și Octavia fu-giră la fereastră, părinții erau în curte. Abià pri-viră prin geam cele două surori și se întoarseră repede, cu ochii plini de pismă, și cu buzele strânse, albe ca părelele. Ele văzură coborând din trăsurii un tânăr înalt, brunet, cu mult mai frumos și mai elegant decât logodnicii lor. Înțe-leseră într-o clipă, că partea Elenuței va fi cea mai bună, fiindcă ele credeau cu siguranță că Elenuța se va îndrăgosti nebună de tânărul a-cela, înaintea căruia chiar tatăl lor se plceà atât de adânc.

Din solemnitatea cu care intrară oaspeții în casă, din mișcările mai clastice decât de obi-ceiu ale notarului, din mulțumirea ce erà înti-părită pe fața notărășiței, se puteà vedeà, că pă-rinților le-a plăcut dela întâia privire străinul, și că are să urmeze ceva foarte serios.

„Domnul Dr. Pavel Crăciunˮ zise doctorul Vraciu, zâmbind spre fete.

Străinul se înclină ușor înaintea celor două domnișoare apoi întorcându-se spre Elenuța o întrebă zâmbind:

"Nu cumva îți aduci aminte de mine, domni-șoară"?

— Regret dar nu-mi aduc aminte, zise aproape cu indiferență Elenuța.

— La o convenire a Românilor în Viena — într-o seară dansai cu prietenul meu Perian. V-am oprit în cursul dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte urgent și eram grăbit, zise ad-vocatul privind mereu la fată, cu multă simpatie.

— Nu-mi aduc aminte”, zise din nou Elenuța, apoi trecù repede lângă soru-sa Maria, și înce-pură să-și spună o mulțime de nimicuri.

Vremea trecù repede până la cină, deși se puteà simți mereu aerul de solemnitate, în toate convorbirile, în toate mișcările celor din casă. Cele două logodnice mai ales se simțiau foarte stânjenite. Le izbià mereu superioritatea advo-catului Crăciun, de care logodnicii lor erau de-parte.

Advocatul Dr. Pavel Crăciun erà dintre oa-menii corecți și ’n vorbe și ’n purtări, cari nu se silesc să fie astfel ci se poartă așa în chip firesc, erà dintre oamenii conștii de puterea lor, cari nu caută să placă nimănui cu sila, și rămân totdeauna mulțumiți orice primire le-ai face. Ră-mân mereu corecți, poate chiar pentru faptul că-și cunosc superioritatea și puțin le pasă de părerile altora despre ei. Crăciun băgă de seamă îndată ca Elenuța nu l-a primit cu zâmbetul acela fugar, dar care spune așa de mult, cu care îl întâmpi-nară pân’ acum alte fete. In locul lui altul poate s-ar fi simțit chiar ofensat de răceala cu către-i spuse Elenuța câteva cuvinte.... Dar el după ce o cercetă din câteva priviri repezi, cum fac oamenii care se știu orienta cu ușurință și își fac o părere destul de adâncă din câteva pri-viri sau vorbe, se convinse că fata asta ar fi foarte potrivită ca să-i fie soție, și se mulțumi cu atât. Nici nu se gândi dacă ar puteà să se îndrăgiască de ea sau nu: îi erà de-ajuns con-vingerea că, pentru a-i fi soție, pentru a-l în-soți în cercurile în cari se învârtià el. Elenuța ar fi potrivită. Chiar în drumul spre căsătorie el nu-și pierdù nici pe-o clipă simțul realității, orice pas în drumul acesta știà că trebuie să-l facă având ochii ațintiți mereu asupra vieții, ce i se deschideà lui cu atâta noroc, și nici prin gând nu-i trecù să cadă în visări, ori să înceapă a face curte Elenuței. Oamenii prea co-recți în lucrările lor de obiceiu sunt cu inima cam îmbătrânită; închipuirea la ei rămâne cu mult în urma minții, care le zidește mereu o vieață întreagă din calcule și prevederi.

Acest tânăr erà, ce e drept, frumos, impună-tor, elegant, dar din severitatea liniilor feței sale se vedeà că vieața pentru el înseamnă mai mult luptă și învingere decât plăcere.

El începù cu doctorul Vraciu și cu notarul să se cufunde cu lotul în modalitățile de exploatat ale băii „Arhanghelii”; vorbiră despre deosebi-tele straiuri de pământ, de stânci, despre direcția urmată de obiceiu de vinele aurifere, despre ca-zurile când se poate descoperi aur liber și despre originea acestor bogății ale pământului. Advoca-tul începù, spre uimirea lui Iosif Rodeau, care nu mai înțelegeà nimic, începù un întreg tractat de geologie, îi purtà prin deosebitele epoce de for-mațiune ale pământului, și sfârși afirmând că pe sub valea în care erà așezat satul, unde erà și casa notarului, trebuie să se continue nesmintit vinele de aur cari tind dela Corăbioara, dinspre răsărit, și se ivesc în „Pintenul” și alte băi din Munții Apuseni.

„Chiar sub casa dumnitale, la o adâncime de treizeci-patruzeci de metri, cred c-ai nimeri con-tinuarea vinelor de aur, zise el cu hotărire. Par-tea din urmă a cuvântării lui Crăciun o înțelese și directorul dela „Arhanghelii”.

— Nu știu ce-i drept, ce nu, d-le advocat, dar se spune că la săpatul unei fântâni s-ar fi aflat într-adevăr piatră, care măcinată a dat aur, zise el încântat că poate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.

— Nu mă îndoesc cât de puțin de adevărul acestei afirmări, zise el repede. Numai cât aurul de-aici va mai hodini în pământ cine știe până când! Poate niciodată nu se vor bale galbini din ei.

— Pentru ce nu?” întrebă doctorul Vraciu.

Aici advocatul începù o nouă conferință des-pre vinele de apă, despre solurile nisipoase, și sfârși arătând că nu s-ar plăti scoaterea aurului din vinele continuate pe sub sat fiindcă apa le-ar face greutăți enorme.

„Nici nu știam că te pricepi și la geologic, dragă prietine, zise doctorul sculându-se și a-propiinduse cu toții de odaia vecină unde masa erà așternută.

— Mie-mi place știința asta, răspunse vesel Crăciun, când am, cât de cât, timp liber cetesc bucuros despre tainele acestea ale pământului.

Cina la început fusese destul de tăcută. Iosif Rodean păreà încurcat în fața omului ăsta, care păreà că se pricepe mai bine ca el la căile pe cari s-a închegat aureii în pământ. Mânca în tă-cere, aruncà din când în când priviri ciudate spre advocatul Crăciun. Cele două fete multă vreme spionară pe Elenuța, care erà și acum foarte palidă, dar cele două logodnice credeau că Elenuța e prea emoționată de apropierea vii-torului bărbat. Insă, mereu spionând, dup’ un restimp descoperiră pe față Elenuței un fel de silă, și cele două surori numai decât se schim-bară. Pe cei dela masă, afară de Elenuța, îi în-curcară pe toți într-un lanț de întrebări, convor-birile începură cu veselie, și doctorul Vraciu le trimise un zâmbet de mulțumită: până aci a-proape numai el rupeà tăcerea dela masă. Larma erà elementul lui Iosif Rodeau, și îndată ce o-auzi, îi parù că se trezește dintr-o amorțire, și, luând sfârșit solemnitatea de până acum, petre-cania se începù.

Insă îndată Maria, scuzându-se cu oboseala dru-mului îndelungat, se ridică dela masă și o duse cu sine și pe Elenuța.

„Vă lipsesc puțin de-o plăcereˮ, zise ea ară-tând spre Elenuța.

Nime nu răspunse ei bărbații priviră zâmbind spre cele două femei, ca și când ar fi zis: mer-geți numai, știm noi pentru ce vă retrageţi.

Abià eșiră în gangul ce duceà spre odaia pre-gătită pentru Maria și bărbatul său, și sora cea măritată, îi puse Elenuței mânile pe umăr, o opri, și o întrebă zâmbitoare:

„Ce zici drăguță? Iți place?

— Advocatul Crăciun? răspunse fata, lăsân-du-și brațele moarte dealungul trupului.

— Da.

— Poate să fie un om foarte cumsecade, dar mie nu-mi place.

— Ei, auzi tu ce spune! Auzi tu gâscuţa! se uimi Maria luând-o la braț și conducând-o în ca-mera ei. Aprinse repede lumânarea din sfeșnicul de argint, apoi apropiindu-se de Elenuța, punân-du-i din nou mânile pe umeri, o întrebă, privind-o țintă în ochi:

— Ce nu-i place domnișoarei în protejatul nostru?

— Ti-am spus că poate fi un om de omenie, răspunse fata ferindu-și privirile.

— Dar nu-ți place!

— Nu. Pentru ce să-mi placă? întrebă Elenuța. oprindu-și de data asta privirile pline de melancolie asupra Măriei.

— Uite, uite! strigă Maria, domnișoarei noa-stre chiar nu-i placee! Credeam că numai glu-mești. „Ea își retrase mânile de pe umerii fetei o luă de mână și șezură amândouă pe divanul de catifea albastră.

— Să-mi spui, zise ea cu vocea schimbată, mai adâncă, cu mult mai simpatică decât înainte, să-mi spui ce afli respingător în advocatul Cră-ciun?

— Nu aflu nimic, răspunse încet Elenuța.

— Si toluș nu-ți place!

— Ei, Doamne!” începù iritată puțin Elenuța, dar omul e așa ca un arbore de pildă, ca un pom?

— Ca un pom? făcù mirată Maria.

— Apoi da! Un arbord poți să spui dacă-ți place dela întâia vedere. Te uiți la trunchiu, la ramuri, la frunze și zici „ce arbore frumosˮ. Simți că printr-asta ai spus totul, că despre ar-borele acela nu mai ai ce să zici, și-ți place. Dar un om!

— Ei bine, un om care e tot așa de tânăr, de frumos ca și arborele de care ai spus tu! zise Maria nepricepând pe soru-sa.

— Nu, dragă soră, nu e tot atâta! începù E-lenuța cu însuflețire. Pe un om îl cunoști nu nu-mai cu ochii. Ce cunoaștem cu ochii e foarte puțin.

— Ah! da! înțeleg acum, zise Maria, nu vrei să te declari, până nu vei aveà prilejui să-l cunoști mai de-aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. In urmă tot are să-ți placă!

— Dar nu înțeleg pentru ce ar trebui să-mi placă tânărul ăsta sau oricare altul!” zise cu vocea înălțată Elenuța. Nu pricep pentru ce ni se arată azi o față cu mustață, mâne alta! Ce înțeles are defilarea asta de panoramă?

— Că trebuie să ne mărilăm, dragă Elcnuțo. E acesta un chip de-a face cunoștință cu oa-meni, zise cu blândețe Maria.

— Minunat mijloc, n-am ce zice! spuse cu vo-cea plină de ironie Elenuța. Ca și când ai aveà să cunoști penele unui cocoș, creasta, ciocul! Și dacă le pune păcatele să spui că-ți place cucu-rigatul lui, îți strigă toată lumea: ce fericire! îi place cântecul cocoșului, are să-l cumpere cu siguranță. Și nu se gândește nime, că cucuriga-tul lui le deșteaptă de obiceiu în zorii zilei din visurile cele mai frumoase.

— Așa dar l-am adus în zadar? întrebă după un restimp Maria.

— Pentru ce să-l fi adus în zadar?

— Dacă nu-i pe placul tău!

— Asta nu înseamnă că a venit în zadar. Mâine e o frumusețe la noi, excursie la izvor, feștanie, botez, petrecere în muntele Vlădenilor! Va ve-deà lucruri noui și nu-i va păreà rău că a venit. In sfârșit mie încă nu-mi face nici o neplăcere. Se vede un om, care gândește. Dar de aici până la măritat mai este! Depărtarea e lot așa de mare ca și când nu l-aș fi văzut niciodată.

Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuței, tra-sări, o privi cu băgare de seamă și-i zise:

— Așa dar ți-e indiferent?

— Tot așa de indiferent ca și doctor Eugen Ionescu, pe care nu l-am văzut nicicând, și nici nu știu dacă există, răspunse Elenuța râzând.

— Impresia ce ți-a făcut e atunci dintre cele-mai nenorocite, zise Maria.

— Nenorocite?

— Da. Nu te vei mărità cu el niciodată!

— Asta e adevărat, răspunse cu veselie Ele-nuța, dar cred că nu e nici o nenorocire. Eu de altfel, i-am spus și lui Ghiță, că presimt de mult, că voiu rămâneà fată bătrână”.

Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se sculă de lângă soru-sa și începù să danseze, cân-tând, prin casa. Maria o privi un restimp, apoi ca și când i-ar fi venit ceva în minte, se ridică repede, ajunse pe soru-sa, o opri, îi puse iarăş mânile pe umeri, și-i zise:

„Mi se pare c-am venit prea târziu.

— Prea târziu?

— Da. Tu iubești pe altul!

Elenuța i se smulse repede din brațe, mai săltă de câteva ori prin casă, apoi se opri, și începù să-i bată soru-sii în pumni, c-o bucurie copilărească.

„Pe nime! Pe nime! Pe nime! Dar nu vreau să mă mărit. Uf, nu-i mai urât decât să te mă-riți”, zise ea râzând. Apoi văzând că soru-sa se apropie, începù iar să danseze prin casă, în jurul mesei. Ochii ei negri străluciau sub sprâncenele dese, groase, ca două arcuri de cărbune și o-brajii ei erau înfolriți cu trandafiri.

Maria se opri, și-i zise cu hotărîre:

„Ori ce-ai spune, tu ești îndrăgostită!”

Elenuța se opri din dans, se strecură ușoară lângă soru-sa, o cuprinse cu brațul alb pe după gât, și-o sărută pe obraz.

„Nu sunt, dragă soră mare! Nici nu m-am gân-dit! Sunt veselă, că nu-mi place de protejatul vostru! Atât! Ea tăcù, o sărută și pe obrazul celalalt, apoi adause: Mâne, la excursie, te rog să fii cu mine și cu el, să-i ții de urît. Vei fii așa de bună?”

Maria o privi cu bunătate, cu dragoste: vese-lia Elenuței păreà că-i umpluse și sufletul ei cu lumină.

„Vorbă să fie, o să te-ajut, răspunse ea zâm-bind. Dar mie totuş mi-ai putea spune: cine-i?

Elenuța în loc de răspuns își înălță sprânce-nele, îşi atinse puțin gâtul și o privi cu ochii măriți, ca și copiii cari vor să ascundă că pri-cep întrebarea.

Nu te mai face că nu 'nțelegi, dragă Ele-nuța! Spune-mi, n-o să-ți descopăr taina! zise Ma-ria tot cu bunătate.

— Dacă vrei îți spun cu jurământ: nu-i nime. Cine-ar puteà fi? Ea râse si îmbrățișe din nou pe soru-sa.

— Bine! Dacă nu-mi spui, tot voiu afla eu odată. Dar acum întoarce-te la masă, o să-ți iee în nume de rău că întârzii atâta. In schimb îți promit că mâne, din cât voiu puteà te voiu suplini pe lângă advocatul nostru!

Cele două surori se despărțiră, dar Elenuța se duse de-auna în camera felelor și se culcă.

A doua zi merseră cu toții la biserică, apoi după liturghie, îndată după preotul Murășanu și cantori, se duseră și ci in fruntea procesiei până la izvorul unde se făceà la Ispas feștanie. Izvorul acesta, aveà, din bătrâni, o istorie. Ci-că aici ar fi adus pe-un băieș strivit de stâncă, l-ar fi spălat cu apă, și, omul, deși erà mai-mult mort decât viu, deschise ochii la cei dintâi pi-curi ce-l stropiră, își făcù cruce, și se ridică îndată. Ca prin farmec rănile lui se închiseră, și omul, mântuit, o săptămână s-a rugat în ge-nunchi lângă izvor. Așa se vădi atunci că apa lui e făcătoare de minuni. Alte vindecări mai ne-însemnate se întâmplaseră și în vremea mai a-propiată, dar totuș vindecarea băieșululi rănit îi făceà și acum renumele.

Izvorul acesta, numit al „Precestei” erà des-tul de departe de, sat, în muntele Vlădenilor. Insă cerul erà limpede, luncile pline de flori, păsări cântau neobosite, în procesie erà aproape întreg satul, și drumul îl făcură aproape fără să bage de scamă.

Directorul dela „Arhanghelii’’ erà cu mult mai vesel decât eri. Se mai obișnuise și cu advocatul Crăciun, apoi Elenuța azi erà numai râs și ve-selie. Ea mergeà cu soru-sa Maria și cu advo-catul. Soru-sa îi promisese că va ajuta-o în con-versația cu advocatul, dar acum vedeà uimită că nu e nici o trebuință de acest ajutor. Și se-gândià: „poale, că fata asta râde de mine, și protejatul nostru i-e mai mult decât simpaticˮ. Dar, puțin după ce intrară în pădurea bătrână de brad, văzù că se înșelase, și până la izvorul „Precestei” ea trebui să-i ţină tovărășie lui Cră-ciun. Elenuța tăceà cu încăpăținare.

Când intrară în pădure, advocatul, încurajat de veselia Elenulei, se aplecă puțin spre ea și-i șopti: „Nu ești dumneata zina pădurii?”

La cuvintele acestea veselia Elenuței amuți de-odată, și ea începù să priviască cu stăruință în lături. Abià mai răspundeà câteodată cu un „da” sau „nu”.

De câteori ieșiau Vălenarii la izvorul „Preces-stei” își duceau totdeauna și merinde și beutură. După ce se făceà sfințirea apei, după ce se bo-tezau, urmà petrecere pe pajiștea poienii, până târziu după prânz. Petrecere cu mâncare și beu-tură, fără joc.

La Ispasul dc-acum, însă, birtașul Spiridon își împroviză un cort, cceace nu făcuse pân’ acum, și îndată după feștanie începù să împartă beu-tură. El presimțise bine că ’n anul acesta nu se vor îndestuli oamenii cu beutura ce și-au dus-o de-a casă!

Pâlcuri-pâlcuri se așezară pe pajiște, dcsfăcură merindețele; râsul și veselia începù numai decât și ținù până spre seară. Pădurea din jur înghițià cu lăcomie larma ce se ridicà mereu, și trime-teà până departe chiotele ficiorilor. După ce se așezară și ai notarului pe pajiște, Elenuța, care rămase mereu tăcută până acum, zise c-un fel de sfială:

„N-ar fi bine să-l invităm și pe părintele? E numai singur cu diacul Gavril”.

Notarul, notărășița, priviră încătrău se uità fata și văzură că într-adevăr cele două fețe bise-ricești sunt singuri și păreau obosiți.

„N-ar fi rău, zise Marina.

— Dacă vreți, n-am nimic împotrivă, deși pe mine nu m-a botezat, zise Iosif Rodean privind c-un zâmbet de ironie spre popa. El într-adevăr n-a vrut să se apropie să-l stropiască popa cu aghiasmă.

— Să-l învit?” întrebă din nou Elenuța.

— Nici nu mai întrebà, răspunse Maria, ne mai trebuesc ajutoare la gâscă asta”.

Elenuța se ridică sprintenă, ușoară, și se a-propie de părintele.

„Sunteți invitați la masa noastră, zise ca sim-țind că se roșește până după urechi. Ii era ciudă pe agitația ce începù s-o slăpâniască, fară să înțeleagă de unde ș-a născut.

— Mulțumim, domnișoară, o să venim numai decât, răspunse cu vocea sonoră, hotărîlă, pă-rintele.

— Să mergem la un pahar de vin! zise dia-cul răzimându-se ’ntr-un cot.

Dar Elenuța nu se mișcă de lângă ei.

— Vă rog să veniți acum, zise ca. V-așteaptă.

— Oho! făcu diacul, iacă ne sculăm!

Porniră toți trei, și popa Murășanu o întrebă numai decât:

— Cum v-a plăcut procesia, domnișoară?

— Ca de obiceiu, domnule Murășanu; aș veni în toată săptămâna odată la izvorul „Precestei”, dacă ar fi după mine. Ea spuse cuvintele a-cestea cu ușurință, c-un fel de stimă. Simțià că nu mai e îmbujorată, că se liniștise. Înfățișarea, privirea, vocoa preotului aveà totdeauna darul s-o liniștiască, s-o umple de încredere.

— Numai eu mi-am mai dat duhul pân’ aici, zise moșul Gavril. Să urci și să mai și cânți, nu-i mai slujbă pentru mine. De-acum o să-l las pe Niculiță în loc.

— Nu s-a prea văzut ca dumneata să fii o-bosit, moșule”, zise Elenuța. „Dimpotrivă la feș-tanie ai cântat foarte frumos.

— Pădurea și cerul lui Dumnezeu, face asta, domnișoară, zise diacul măgulit de lauda Ele-nuței. Aici, între brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.

— Da, e adevărat, începu Elenuța. E așa de deosebită slujba din biserică de cea din natură. Nu-i așa, domnule Murășanu?”

Dar preotul nu mai apucă să-i răspundă. Ajun-seră și nolărășița îi primi cu bucurie și-i pof-tiră să șadă cu ei.

De-aici încolo Elenuța nu mai fù tăcută. Vese-lia îi reveni din nou. Dar cine ar fi stat să o urmăriască mai de-aproape, ar fi băgat de seamă, că toată atenția sa erà îndreptată spre cele două fețe bisericești, mai ales spre părintele Mură-șanu. Ea-i alegea bucățelele cele mai bune, ca-i turnă mereu vin în pahar, pe el îl îndemnă ne-contenit. Lui îi zâmbià, lui îi râdeà, el păreà că e izvorul veseliei sale întregi.

Dar, plimbarea pân’ aici, aerul de munte, re-crearea înviorătoare ce-o simțești, când după un drum îndelungat le întinzi pe pajiște, le făcură tuturor o poftă de lupi, ș-o veselie deosebită. S-ar puteà numi mai mult îndeslulire, stadiul întâiu al hodinei ș-al mâncării, în care fiecare se simte, se bucură, se delectează de sine însuși mai întâi. Vorbește, zâmbește cu alții, ține chiar discuții, dar din toate acestea nu înțelege nimic: simte numai deliciul mâncării ș-al hodinei.

N-aveà deci cine s-o urmăriască mai de a-proape, afară de notarul Rodean, care intrigat de prezența părintelui, nu se simțià chiar tihnit, și din când în când ridică ochii la fata care-l servià mereu pe popa și pe diacul.

Grija delicată ce o purtà Elenuța față de pă-rintele Murășanu o observà dup-un restimp și Ma-ria, și pe-o clipă îi parù că i se luminează. Dan alungă numai decât gândul ce-i veni: „Nu so poate, își zise cu hotărîre. Va fi altul”. Ea, din seara trecută se muncise în zadar să gâciască tânărul de care credeà că e îndrăgostită Ele-nuța. Se opri la foarte mulți, dar nu se putea legà de nici unul. In urmă își zise: „E o prostie să măi cerc să-l aflu. Elenuța a umblat prin multe orașe”. Dar de crezut credeà că inima so-rioarei sale nu mai e slobodă. Din purtarea ei ciudată de-aseară se convinsese deplin.

La patru după prânz trăsura așteptà în curte să-i ducă la gară pe oaspeți. In poiana din mun-tele Vlădenilor nu rămaseră mult, și la ceasurile două, familia directorului dela „Arhangheliiˮ dim-preună cu oaspeții erau acasă.

Iosif Rodean, Marina, cele două logodnice, stâ-rniră îndelungat pe lângă doctorul Vraciu să mai rămână. Dar nici el nici advocatul Crăciun nu mai puteau rămânea: amândoi aveau afaceri urgente.

„Dracu s-o ia vieață! strigă înfuriat notarul. Dacă ești așa de tare legal de un oficiu, nu se plătește să trăești.

— Ti-e ușor dumnitale”, zise ginerele zâm-bind.

In urmă se împăcară sub condiția ca să rămână aici Maria până Duminecă.

Elenuța bătù în palme de bucurie pentru des-legarca asta, își îmbrățișe sora, o sărută pe a-mândoi obrajii, zicându-i mereu:

„Cât îmi pare de bine! Cât îmi parc de bine!”

Cu puțin înainte de patru, întâi doctorul Vra-ciu luă o înfățișare solemnă, parcă i se mai întunecă fața; el șopti ceva și cu directorul și cu advocatul și aceștia îndată deveniră asemenea plini de solemnitate, numai cât lui Iosif Rodean, cum beuse foarte mult astăzi, îi ședeà nespus de caraghios solemnitatea asta: păreà că alt om îi caută din fața mare, vineție și altul din ochi și din nas. Păreau două fețe contopite: una de cea mai completă îndeslulire și alta inspiratore de solemnitate.

Femeile, în clipa asta erau într-allă cameră, eși îndată și doctorul Vraciu, și cei doi răma-seră singuri.

Vremea e scurtă, domnule director, începù foarte liber, nestânjenit de nici o considerație advocatul Crăciun. Cred că ginerele dumnitale te va fi încunoștiința despre scopul vizitei mele

Pe cât păreà de liniștit advocatul pe atât erà de agitat Rodean. Cum erà şi plin de vin, în-cepù să fiarbă întreg, ca într-un cazan. Ținea mult să se facă înrudirea asta.

Da, domnule advocat, zise el bufnind.

— Eu, deci am onoarea de-a cere pe fiica dum-neavoastră Elenuța în căsătorie. Adevărat că sim-țămintele fetei nu le cunosc în de-ajuns până a-cum, dar cred că ca nu mă va refuza,” adause zâmbind. El se gândi, într-adevăr că Elenuța, când tăcù deodată după ce-i spusese: „Nu ești dumneata zina pădurii”, e pe calea de a se în-drăgosti de el. Oamenii prea serioși și prea co-recți se înșală ca și alții, ori poale și mai tare.

„Noi suntem învoiți, domnule advocat, răspunse c-o voce foarte răgușită notarul. Noi suntem fe-riciți. Cred că și fata se va învoi!”

El își ridică acum privirile și așteptă să în-tâlnească strălucirea fericirii pe fața, în ochii ad-vocatului.

Dar acesta, fără nici o emoție, zise iar:

„Așa dar o lature a cestiunei ar fi limpezită.

— Totul e limpezit, strigă cu bucurie Rodean.

— Să-mi dai voie, zise destul de rece advo-catul. O lature a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Și a doua e următoarea: cer optzeci de mii zestre, cari bani, într-un libel de depuneri, să-mi fie predați în ziua cununiei”.

Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prostește și, dup’ un restimp de tăcere. îi strigă:

„Ceri optzeci de mii pe cari să ți-i predau în-tr-un libel de depuneri în ziua cununiei?”

Advocatul, surprins de vocea detunătoare a directorului, se uită la el, îl văzù negru și amenințător, avù o mișcare instinctivă de retragere, dar totuș răspunse:

„Da, atâta zestre cer!”

Toți, mușchii se mișcau ca niște vietăți în fața mare a notarului. Ochii lui se injectară cu sânge, se vedeà, că foarte cu greu se stăpânește.

Și eu îți cer dumnitale să ieși numai decât!” Ori cât cercà să se stăpâniască, cuvintele aces-tea se auziră până în camera a treia, jos în curte. Să ieși numai decât! Nu mai am poftă să te văd. M-ai înțeles?”

Uimit, palid, tânărul eșise în gang, pe când no-tarul răgnià cuvintele din urmă. Erà convins, că Iosif Rodean are un acces de nebunie din cauza prea multei beuturi ce-o înghițise de-aseară. El nu răspunse nimic la întrebările celorlalți, își luă adio, palid, c-o ușoară tremurare în toate mem-brele, coborî amețit scările, și se simți mai bine abià când se lăsă pe perna trăsurii. Sus în casă erà larmă mare, tunetele notarului se spărgeau mereu. Abià sosi doctorul, și sluga atinse caii, cari eșiră ca o vijelie în uliță.

Directorul dela „Arhanghelii” abià într-un târ-ziu putù fi liniștit de Marina și de fete. Invine-țise se 'negrise, și ziceà mereu:

„Ce nerușinare! Să vină el, un sărăntoc, și să-mi spună mie, directorului dela „Arhanghe-lii”, câtă zestre să-i dau fetei! Mic! Ce ticăloșie! Nu! Să-mi dai pace, nu mai vreau s-aud de el”.

Cuvintele din urmă o priviau pe Marina, care, după ce se mai liniști notarul, ziceà c-ar fi bine să-l cheme înapoi, să-i spună c-a fost o neîn-țelegere la mijloc sau orice, numai să nu se strice căsătoria asta.

Directorul Iosif Rodean însă nu mai voià să audă nimic de el. Se plimbà prin casă, bufnind mereu pe nări, sforăind aproape ca și caii când sunt speriați, și nu se mai puteà liniști. Nu-i puteà eși din gând c-a fost cu putință să-i nu-uniască zestrea, omul acesta pe care-l stimase foarte mult. Când a putut înțelege că advocatul îi răpește toată bucuria, toată fericirea lui, îi veni să-l strângă de gât, și brutalilalea ce-a dove-dit-o a fost numai o palidă lumină a flacărti ce ardeà în el.

Dacă ginerele său Vraciu ori cei doi logod-nici de-acum, ar fi urmat pe Crăciun și ar fi cerut zestre, mai ales o sumă definită, de bună seamă ar fi pățit ca și advocatul. Căci, pe lângă patima de-a scoate tot mai mult aur din "Ar-hanghelii", bucuria vieții directorului Rodean erà să surprinză, să uimiască, să facă furoare cu bogăția sa. Patima aceasta, cum s a mai spus, erà chiar mai mare ca cea dintâi. Pentru el erà o ce-rință capitală a fericirii să-și înzestreze cât mai bine fetele, dar înzestrarea aceasta să-l priviască numai pe el, șă știe numai el de ea. Erà pentru el un deliciu neînchipuit să audă șoapte, îndată ce erà vorba de căsătoria vr-uneia din fetele sale, că-i va da atâta și atâta zestre! De orice sumă auzià spunându-se el râdeà în sufletul său. își băteà joc de oamenii aceștia cari nu pot să gâciască ce zestre poate el să deà unei fete, și gustă înainte mulțumirea adâncă de-ai vedeà pe toți uimiți, îngroziți chiar, auzind pe urmă ce sumă a statorit directorul dela „Arhanghelii” pen-tru o fată.

Tot intervalul dela logodna și până la căsăto-ria unei fete, Iosif Rodean avea plăceri adânci auzind șoaptele altora despre înzestrarea copilei șale. Din cât puteà se silià chiar să lungiască intervalul acesta cât de mult, Să tot amâne căsă-toria, ca beția lui de fericire să țină cât mai îndelungat. In restimpul ăsta îi păreà că prețul lui crește enorm, că oamenii îl privesc cu mai mult interes, c-un fel de teamă și de admirație.

Dela logodna Eugeniei și Octaviei erà cufun-dat în înfrigurarea asta de fericire bolnavă. El se hotărîse chiar să zidiască în oraș două case noui, două palate, pe seama fetelor sale. Gândul acesta îl umpleà cu mulțumire nouă, nu-l spu-neà la nimeni, nici nu gândià să-l întrupeze pân’ la primăvara viitoare. Las' să nu știe nici cei din casă nimic, nici fetele, nici Marina! Las’ să poată zâmbi cât mai des, pe socoteala acestor palate, fără să-i priceapă cineva zâmbetele!

De când îi scrisese ginerele său despre un pe-țitor pentru Elenuța, el începù să se gândiască la trei ospețe deodată. Elenuței se gândià să-i deà o zestre princiară, să bage în sperieți pe concetățenii lui Crăciun. Și, iată, nebunul ăsta, vine și stabilește el zestrea. Nime să nu mai șoptiască nici o părere să nu se mai audă despre înzestrarea Elenuței! In vreme de câteva zile toți să știe cât a cerut advocatul! Nu i-ar fi putut da prin nimic o palmă mai aspră decât cerând cele optzeci de mii. Notarul erà rănit adânc de gândul că un om a cutezat să ceară dela el o anumită sumă de bani. Ce poate ști străinul cât poale da el. cât s-a hotărît să deà? In aceste două lucruri el se simțià suveran, și nu per-mitea nici un amestec străin.

Indată ce înțelesese despre ce-i vorba, Ele-nuța izbucni într-un râs nestăpânit, cum nu o mai auziseră niciodată. Marina se trezi prea târ-ziu să-i facă semn să se depărteze: fata știà c-ar mări și m-ai mult mânia notarului și fugi îndată pe gang, se închise într-o cameră și râdeà mereu, cu o patimă care creșteà din ce în ce, hohotea ca o nebună.

Ea suspinà încă de râs, când notarul mai li-niștit, trecâd pe lângă ușe o deschise repede și-i strigà cu mănie:

„Ai puteà să nu te veselești înzadar. Ăsta s-a duș, dar să nu crezi că-mi voiu luà de ginere un popă.

— Un popă?” întrebă cu uimire Elenuța, con-tenind din râs, dar ochii ei zâmbeau mereu.

„Nu crede că-s orb! N-am văzut eu cât te-ai mai învârtit astăzi în jurul vulpoiului celui bă-trân?

— Doamne ferește!” zise Elenuța, mereu ve-selă și râsul o bufni din nou.

Tot ce se întâmplà mai înainte îi părù atât de ridicol, încât nu mai puteà simți nici o im-presie nouă, și nu puteà fi decât de-o veselie nestăpânită.

Directorul dela „Arhanghelii” o părăsi mor-măind mânios. El n-aveà chef de glume în clipa asta. Deși erà mulțumit de ce făcuse, simțià o adâncă părere de rău că-l pierduse pe advoca-tul Crăciun. Simțià că ar fi fost o partie stră-lucită pentru Elenuța.

In vremea asta trăsura care duceà în goană pe cei doi ajunsese departe. Doctorul și advoca-tul nu-și spuseseră o vorbă încă. Advocatul nu-și puteà da seama nici acum de ce s-a întâmplat. Erau clipe când îi păreà c-a fost numai un vis urât.

Doctorul Vraciu erà cu inima strânsă. Se sim-țià nenorocit că pe cel mai bun prietin al său l-a adus la o umilire așa de mare. Trebuià să-i spună mai de-aproape ce fel de om erà socrul său! Dar doctorul nu se gândise că prietinul său se va grăbi atât de tare să aranjeze căsătoria asta.

Târziu, făcând o mișcare de silă, advocatul își întoarse fața spre doctor. Un zâmbet rece, bat-jocoritor erà întipărit pe obrajii lui, în ochi, în colțul buzelor.

„La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zise el cu disgust. Știam vorba asta din bătrâni, dar par-că dracu-mi luase mințile.

— Tu ai fost de vină!” răspunse cu silă doc-torul.

„Eu?

— Da! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre” zise mai hotărît doctorul.

„Asta se. ’nțelege! Dar erà de lipsă pentru asta un așa scandal?

— Nu trebuia să ceri nimic, și în schimb că-pătai mai mult decât ți-ar fi trecut prin gând. Te-aș fi făcut atent la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că tu, la întâia vizită, vei ajunge până la zestre”.

Ei tăcură și se retrase fiecare într-un colț al trăsurii. Din ziua asta prelenià lor fù străbătută de-o răceală continuă.

XVII

Ca de obiceiu, pe la ceasurile zece se împărţi și în ziua aceea poșta în seminarul de clerici. Tinerii se grămădiră în jurul unui elev din anul al patrulea, capelele se plecară, se îmbulziră să cetiască adresele, brațe se întindeau peste umeri, și cei fericiți, cărora le sosise civa, se depărtau repede cu epistola în mână. Pân’ să numeri la zece, împărțitorul de epistole mai rămase în mână cu una singură. Indată se auziră strigăte prin coridorul rece și întunecat:

„Murășene! Măi Murășcne! Murășan! Ai o scri-soare!”

Erà o zi de Iunie, zi de recreație înainte de prânz, și mulți dintre clerici erau împrăștiați prin curte, prin grădină. De sub un teiu, de pe bancă, svâcni repede Vasile Murășanu, și alergă în seminar. Numai de două zile căpătase o scri-soare dela tatăl său, și acum se gândià agitat că cine-i va scrie.

„Multă corcspondență porți tu, iubite”, îi zise colegul zâmbind. „Alaltăieri, azi, de sigur și poi-mâine”, adause el dându-i epistola.

Murășanu nici nu se uità la el, ochii lui erau mereu ațintiți pe adresă: erà scrisoarea Elenuței! Da, a văzut-o pe ilustratele trimise surorilor sale, și nu mai puteà să uite slova fină, pe care ar fi cunoscut-o dintre o mie.

El porni, alergând, înapoi, șezi pe aceeaș banca, și, ținând scrisoarea în mână, nu cutezà să o desfacă. „E cu neputință să-mi scrie!” își ziceà mereu, clar, tot de-atâtea ori privind a-dresa, vedeà că-i scrisă de Elenuța. Tot între-bându-se că ce-ar puteà să-i scrie, îi veni așa din bun senin gândul că, poalt Elenuța e bol-navă. La gândul ăsta inima îi svâcni cu putere și el rupse cuverla. Un simțământ de bucurie, de liniștire. îi inundà numai decât sufletul: erà o scrisoare lungă, nu puteà să fie bolnavă Ele-nuța! Cine-i bolnav nu scrie opt fețe. Și de opt fețe, paginate, erà epistola Elenuței. El ceti un cuvânt de pe-o față, altul de pe alta, și păreà că nu cutează să o cetiască pe de-a-ntregul. Zâm-bete de lumină îi treceau mereu pe față. In urmă se hotărî, se așeză mai bine pe bancă, și, tre-cându-i mereu dulci adieri prin suflet, începù să cetiască:

„Stimate domnule Murășanu!

„Aș dori ca epistola mea să te afle într-o dis-poziție foarte bună, ca să nu mă judeci cu as-prime, pentrucă mi-am luat curajul să-ți scriu. Ca ușurare pentru mine îmi servește faptul, de care te asigur, c-am stat foarte mult în cumpănă până m-am hotărît. Vai, știu cum sunt apreciate, de obiceiu, fetele care, ele mai întâi, încep co-respondența cu un tânăr. Dar n-am avut ce face: de două săptămâni mă mustra mereu conștiința, și neavând în apropiere un om care să se pri-ceapă la cestiunile acestea gingașe, am fost ne-voită să mă adresez dumnitale ca să mă clari-fici. In seminar nu sunteți străini de cestiunile acestea, dumneata termini peste câteva zile, și trebuie să le ai în degetul cel mic, ca să poți fi un bun preot. Nu pot să-mi calific păcatul meu, de aceea mă mărginesc să-ți comunic faptele așa cum s-au petrecut. Pe scurt aș puteà să-ți spun că am râs de un om, ba nu, am râs de doi, sau mai bine ani râs și m-am bucurat de-o în-tâmplare cu sfârșit prost pentru doi oameni. Dar simțesc că dacă-ți spun numai atâta le voiu încurcà și pe dumneata, și scurta tot eu voiu trage-o, pentrucă te-aș aduce în imposibilitate de a-mi da un jăspuns liniștitor, de care, vai, am așa de mare lipsă. Așa dar, cu voia dumnitale, o să-ți comunic și câteva amănunte.

Pe mine vreau să mă mărite cu orice preț, d-le Murășanu, să nu te miri de asta, căci, vai, așa e soartea noastră, domnule cleric, a felelor avute, că trebuie nesmintit să ne mărităm. Lucrul acesta cred că nu va fi nou nici pentru dumneata, îl știi și dum-neata. Acum, de Ispas, cum-natul Vraciu mi-a adus un pețitor, un om frumos și se vedeà de treabă advocat. Se ziceà că-i ad-calul unei bănci puternice. Se spuneà că are un viitor strălucit. Sora, cumnatul, părinții încântați de el; surorile mă pismuiau, se vede că erà cât pe-aci să fiu azi măritată, stimate d-le Murășanu! Am făcut o excursie la izvorul „Precestei”, tatăl dumnitale a sfințit apa, ne-a botezat, afară de tata, căci știi dumneata, domnule cleric, că tata nu-i prieten cu aghiasma. Ca de obiceiu am și prânzit în poiană, apoi ne-am întors acasă. Pă-rinții veseli, surorile pismoase, cumnatul îmi făceà semne! Da, domnule Murășanu, îmi făceà semne pe cumcă azi se hotărește un lucru mare. Și erà să se chiar hotărască, domnule cleric, de nu se întâmplă lucrul care m-a adus pe mine la păcat. Inchipue-ți, domnule cleric, tata a ră-mas între patru ochi cu tânărul, — se vede că așa se fac lucrurile acestea, — a rămas foarte puțină vreme între patru ochi, căci tata l-a dat afară numai decât. Eu am înțeles îndată ce s-a întâmplat, am priceput mai repede ca oricare, și m-a cuprins un râs, dar un râs nemaipomenit, un râs nebun. Din toată inima îmi păreà bine că s-au certat cei doi, și-mi păreă bine că s-au certat pentru bani, pentru „Arhanghelii”, adecă nici nu s-au certat ci tata s-a mâniat, când dom-nul acela de omenie a cerut zestre.

Am râs mai mult de două ceasuri, m-a certat tata, iar soru-mea Maria mi-a spus că acestà e un. râs... (îmi vine așa de greu să și scriu cuvântul acesta) un râs... imoral. Da, domnule cle-ric, râs imoral! Te-ai fi gândit dumneata să-mi facă cineva o acuză atât de gravă?

„Nu-i imoral, i-am răspuns cu hotărîre Măriei.

— Ba da, iubito, e imoral, fiindcă râzi de pă-rinți, râzi de tata.

— Eu râd de-o prostie, i-am răspuns.

— Cum?

— De-o prostie, de ceeace s-a întâmplat, am zis iar.

— Iți spun că ce faci tu e imoral”, îmi mai zise ea, și, mâniată, mă părăsi.

Acum eu atâta m-am tot gândit la judecata asta a soru-mea încât în unele clipe îmi zic și cu, aproape convinsă, că am greșit, lăsându-mă astfel stăpânită de râs. Sunt apoi clipe când îmi zic că n-am greșit nimic.

De aceea, domnule cleric, mă întorc cu toată încrederea cătră dumicata, și te rog să-mi spui dacă într-adevăr am păcătuit?

Pentru ca să-ți ușurez hotărîrea dumitale, țin să mai adaug că eu n-am râs de tata ca părinte ci ca de-un om stăpânit de-o patimă. Cunosc și urmez porunca a patra dumnezeiască. Nici n-am râs de domnul acela — îl chiamă Crăciun — ca de-un om care ajunge în strâmtoare, ci ca de-un pețitor ce-a pățit fiasco. Dar îmi pare că și cu atâta mă acuz prea tare. Imi pare că sfâr-șitul prost al întregii afaceri m-a făcut așa de veselă. Nu te vei mirà, sper, domnule cleric, că nu-ți pot limpezi bine ceeace s-a petrecut atunci în sufletul meu; nu-i așa că de multeori ne în-tristăm ori ne bucurăm adânc, fără ca să putem analizà, cu deamănuntul cauzele?

Dumneata vei fi așa de bun, ca luând în dreaptă cumpănire toate acestea, să-mi trimiți un răspuns care să mă liniștiască, plecând cumpăna ori în dreapta ori în stânga. Spunându-ți drept, mi-ar plăceà să am eu dreptate nu soru-mea, Maria, m-aș simți prea nenorocită văzând c-am făcut o greșală atât de mare. Insă, dorința asta a mea, stimate domnule cleric, rog să nu-ți clatine ju-decata dumitale, dumneata trage concluzia care vei afla-o mai dreaptă. In sfârșit m-aș învățà și eu să nu mai râd când văd lucruri ridicole.... A!... Ridicole! Asta e adevărul, pentru care am râs! Pețitul lui Crăciun s-a sfârșit ridicol! Cum ne vine uneori în minte expresia potrivită, când nici nu ne gândim la ea, nu-i așa domnule Mu-rășanu? Cât m-am gândit eu să aflu un termin potrivit pentru faptul care m-a îndemnat la râs, și iată-l. Ridicol!

Dar, deși e vorba acum, cu un sfârșit ridicol m-a îndemnat la râs, dumneata vezi și scoate concluzia cea mai severă. In sfârșit noi trebuie să ne învingem, să ne stăpânim și în fața si-tuațiilor acestora.

Ca cel din urmă sprijin în favoarea mea țin să-ți mai amintesc numai atât, că după mine, mare imoralitate zace chiar în faptul că cineva, făcând un târg bănesc, crede că încheie o căsă-torie. Ș-acum te rog, stimate domnule cleric, să nu întârzii mult cu răspunsul, dacă îți zace, cât de cât la inimă, liniștea mea sufletească.

Cu toată stima,

Elena Rodean

P. S. La izvorul „Preceslei”, după' feștanie, am avut onoarea de-a avea oaspe la masa noas-tră și pe domnul părinte Murășanu Dumnealui, ca de obiceiu, a fost foarte vesel, și deși avu-sese slujbă multă în ziua de Ispas, nu erà obo-sit. Mi-a spus că dumneata termini în curând, și că sperează să-ți capeți cât mai îngrabă o pa-rohie. Azi am vorbit cu surorile dumitale, și să știi că le invidiez, mai ales pe Mărioara. Aș vrea bucuros să fiu în locul ei, aș da mult cel puțin să știu râde ca ea. Ș-acum îmi răsună în urechi vocea ei așa de clară...

Elena.

P. S. Te mai rog nu cumva să arăți epistola asta și altor clerici, după cum aud că e obiceiul pe la dumneavoastră. E scrisă cu așa de puțin spirit își n-aș vrea să fiu judecată de ei. Dumnea-voastră sunteți oameni prea serioși.

P. S. 3. Mulțumesc de cărți.

Elenaˮ.

Clericului Vasile Murășanu îi zâmbi întreg su-fletul până ce ceti epistola Elenuței. Dela șirele cele dintâi înțelese că toată cestiunea cu mustra-rea de conștiință erà numai un pretext ca Ele-nuța să-l poată încunoștiință despre vizita ce-o avase în Văleni. Dacă ar fi auzit dela altcineva despre vizita advocatului Crăciun ar fi căzut în mari bănueli, dar așa îi venin și lui să râdă din toată inima de întâmplarea aceea. O adâncă tre-serire de bucurie avù clericul îndată ce văzuse pomenit numele pețitorului. Fără ca să-și zică nimic simțià, că dacă Elenuța îi descopere în acel chip taine familiare, apoi... apoi de bună seamă că simte o încredere, o atragere spre el. Adevărat că în-treaga aventură erà povestită în-tr-un chip glumeț, dar clericul știa că tot astfel îi vorbise la Paști despre comiplimenlele ce-i fă-cuse candidatul Voicu. Erà firea Elenuței astfel, ori doară în chipu-acesta puteà ea mai ușor să se apropie de cleric? Căci de ceva erà sigur acum Vasile: cu scrisoarea asta ciudată Elenuța nu-și băteà joc de el! Dacă i-ar fi scris așa înainte de petrecerea dela Paști, clericul s-ar fi simțit adânc rănit, ar fi luat întreaga scrisoare ca o batjocură amară. Dar de când dansară îm-preună, de când își vorbiră, el se liniști deplin, știà că Elenuței nu-i va fi cu putință să-l bat-jocoriască niciodată.

Apoi Elenuța îi scrià de preotul Murășanu, de surorile clericului, cu multă sinceritate.

Dupăce mai ceti, tot mai îmbujorat la față, de câteva ori scrisoarea asta, clericul se sculà cu-prins de-o mare veselie, alergă pe cărări, îmbră-țișe pe clericii ce-i eșiau în cale, și strigà mereu:

„Ce zi minunată! Ce zi minunată!”

Eră într-adevăr o zi senină, cu cerul adânc albastru, cu miresme în aerul proaspăt; rându-nici se arătau ca niște dungi negre, ce dispăreau fulgerător; dintr-un tufiș în grădină fluerà o mierlă. Clericii îl cunoșteau pe Murășanu că se însuflețește de frumusețile zilelor, de primăvară, dar niciodată nu-l văzură așa de vesel ca astăizi.

„Cu ăsta poți prinde iepuri”, zise un coleg pri-cind bănuitor în urma lui Vasile, care alergà acum în seminar să-i răspundă Elenuței. Da, îi erà sufletul așa de plin încât simțià că trebuie să ia numai decât condeiul să scrie. El erà convins acum, simțià, că-i simpatic Elenuței. Nu cutezà să-și spună că domnișoara Rodean îl chiar iu-bește, pentrucă deocamdată nici nu-l interesà de-cât gândul, dorința de a-i fi simpatic fetei; să știe că-i place să fie aproape, să stea cu el de vorbă, să râdă amândoi. El însetà parcă după prietenia Elenuței, pe care, odată o crezuse așa de departe. Dorià prietenia ei, pentrucă, de când o cunoscuse mai dcaproape, începù să o stimeze.

Vasile Murășanu șezù la masă, luă condeiul, dar nici un cuvânt niui i se cobora în el. Sufletul îi erà plin, cu adevărat, dar păreà că toate sim-țămintele ce se învăluie acolo, sunt numai pentru el, sunt concrescute cu sufletul său, și nu pot fi smulse, nu pot fi înstrăinate. Tot ce simțià păreà că nu privește de fel și pe-o a doua persoană ci numai pe el, viitorul lui, fericirea lui. Elenuța-i păreà că-i departe, ori unde-și întorceà ochii nu se vedeà decât pe sine, strălucitor, de fericire. Frazele din scrisoarea Elenuței îi sunau, mereu în urechi, totuș pe ea n-o vedeà. Ce să-i scrie?

Și în vreme ce se gândià: ce să-i scrie, se a-precià tot mai mult pe sine, îi păreà că-și vede noui și noui calități pe cari până acuma nu le-a luat în seamă, îi păreà că-i mai inteligent, mai frumos, chiar mai înalt de statură! Avea senza-ția că crește. El rămase multă vreme uimit, cu condeiul în mână, și nu-și puteà da seama ce se petrece cu sine. In loc să se apropie de ce-și propusese, să-i răspundă domnișoarei Rodean, gândul lui alergà departe. După ce se examinà de aproape pe sine trecù la părinții lui, la surori, la întreaga familie, și în fiecare membru din familia asta descoperià calități noui. Ca şi când scrisoarea Elenuței ar fi aruncat puternice fețe de oglinzi, în cari se vedeà și el, și-i vedeà și pe-ai lor într-o lumină cu mult mai curată de-cât până acum. Înțelese deodată cu mult mai limpede adevărul, că între oameni averea nu poate fi o piedecă ce să-i opriască de-a se îm-prieteni, că, deci, tatăl său ar fi putut să fie în relații de prietenie cu notarul Iosif Rodcan. Ve-deà că preotul din Văleni e chiar superior directorului dela „Arhanghelii”^ că cultura celor două surori ale lui nu lasă nimic de dorit, că, dacă până acum între cele două familii n-au prea fost re-lații de prietenie, vina e a notarului nu a preo-tului. S-ar puteà împrieteni, însă, de-aici încolo El și Elenuța parcă sunt anume chemați ca să apropie aceste două familii. Ba mai este încă și Ghiță! Niciodată nu-l înțelesese așa deplin pe uni-versitar ca acum, în urma scrisorii Elenuței. Il ve-deà foarte deștept, cinstit, cu păreri bine hotă-rîte asupra vieții.

Dar nu numai el și ai lui, nu numai cele două familii, ci la orice se gândià acum, îi apăreà cu mult mai clar, mai limpede. Fugitiv îi trecură prin cap unele probleme din morală, pe cari nu le putuse deslegà până acum, și cari îi apărură cu răspunsurile gata, numai chiar să le rostiască; se gândi la un prieten cu care avuse un mic conflict, și simți că-l iertase de mult. Și ciudat, ia orice lucru se gândià, pe lângă că-i erà luminat mai intensiv ca până acum, îi păreà chiar, lucrul acela deosebit de cel de mai înainte. Și lucrurile și persoanele. Astfel tatăl său, sorioa-rele, toți păreà că-s niște persoane noue, cu mult mai bine definite ca cele de până acum.

Când în urmă îi părù că se trezește din vi-sarea asta plină de vederi adânci și iuți, îi părù că chiar el e alt om. Se simțià mai hotărît, m-ai tare, mai greu parcă.

Scrisoarea Elenuței îi deșteptase conștiința de sine în proporții cum până acum niciodată nu fusese trezită.

Increderea plină de unde de râs, încrederea cea mai sinceră deci, ce se desprindeà dintre șirele epistolei ce-i trimisese Elenuța, se vărsă ca o ploaie roditoare peste sufletul timid al clericului. Sulletul acela se trezi în toată splendoarea sa, se simți, se cunoscù întâiaoară, poate, cu ade-vărat în vieață, și astfel, pentru un restimp destul de îndelungat, uitându-și de Elenuța, se văzù nu-mai pe sine, căci acest „el” pe care-l vedeà acum, erà cu lotul nou, și-l umpleà de uimire. Sosise pentru el marea clipă din care omul începe să se cunoască pe sine, se întâmplase cu el minu-nea care naște cu adevărat pe om pentru înțe-legerea vieții.

Când se trezi, deci, el simți o adâncă recu-noștință pentru domnișoara Elenuța Rodean, și se gândi acum cu gingășie cum să-i răspundă mai potrivit. Acum nu-i mai erà gândul gol, sim-țià că va putea să-i scrie, știà ce-i va răspunde.

Dar fericirea lui erà așa de mare încât nu se îndură să-i scrie încă. Voia să guste cât mai multă vreme mângâierile nesfârșite ce-i adiau prin suflet. Căzù într-o dulce reverie, văzù frân-turi din vieața sa, se gândi mai de-aproape la familia lui și la a notarului. Cercà parcă să pă-trundă pentru ce stăpânià răceală între aceste două familii. Din cât își puteà aduce aminte, în casa lor niciodată nu se vorbià de rău familia notarului. Și totuș, afară de tatăl-său, păreà că şi mamă-sa și fetele, se purtau cu oarecare re-zervă față de familia notarului. Rezerva, depăr-tarea aceasta, înstrăinarea ce se puteà ceti și din privirile mamei și a fetelor, el nu puteà să o înțeleagă decât din faptul că ai notarului trăiau într-un mai mare belșug. El descoperi cu durere că în sufletul femeilor din casa parohială erà destulă pismă, deși nemărturisită față de traiul mai bun al proprietarului „Arhanghelilor ”.

Vasile Murășanu, de când fù de opt ani, numai vacanțele și le petreceà acasă, și nu puteà să cunoască mai de aproape cauzele cari înstrăinau pe-ai lor de familia Rodean. Astfel îi judecà pe nedreptul, pentrucă singur averea mare a lui Ro-dean nu încordase relațiile dintre cele două fa-milii. Nu averea, ci acelea țișniri necurmate de-a cercà să umiliască, să îngenunche pe cei mai să-raci, cari țișniri izvorau ce-i dreptul din avere, îi făcù pe ai popii să se răciască de familia Rodean. Dacă Ghiță și Elenuța nu se lăsau conduși de aceste mici și dese răutăți, dacă ei poate nici nu le simțiau, în schimb toți ceilalți din fa-milia notarului îi desconsiderau, când numai pu-teau, pe ai popii.

Când se stabili în Văleni preotul Murășanu, „Arhanghelii” încă nu erau renumiți, notarul stă-teà bucuros de vorbă cu părintele, îl salutà de câteori se întâlniau pe drum, el mai întâi; ba în, anii cei dintâi familiile își făceau vizite, și pe-treceau laolaltă de multeori. Insă cu cât se înălțà mai sus steaua „Arhanghelilor”, familia lui Iosif Rodean se închideà tot mai strâns într-un cerc de fier, peste care ai preotului nu mai puteau trece decât umilindu-se. Astfel preotul se trezi într-o bună zi că notarul, care un lung șir de ani îl salutà cu respect, trece pe lângă el și aș-teaptă să-și ridice preotul mai întâi pălăria. Mu-rășanu zâmbi, îl salută, îl înțelese și trecù foarte ușor peste această mică vanitate. Dar femeile nu putură să-l urmeze pe drumul cel nou. Preo-teasa nu se puteà nicicum hotărî să dee ca bi-nețe mai întâi notărășiței, care trecuse acum la toalete, dar care totuş rămase unde-a fost: abià știa să-și scrie numele. Preoteasa nu puteà în-țelege să se umiliască înaintea acelei femei, care îi erà inferioară ca educație și cultură, și astfel, din cât le erà cu putință se ferià una de alta, și când trebuiau să se întâlniască se uità una într-o parte, alta în ccealallă. Fetele simțiră in-stinctiv că trebuie să urmeze purtarea mamelor, mai ales ale preotului, căci domnișoarele Rodean și fără nici o pildă tot astfel ar fi urmat. Când numai puteau privi au cu milă toaletele mai să-race, lucrate acasă, ale domnișoarelor Murășanu; și când acestea băgară de seamă mai întâi, se aprinseră de rușine și de mânie.

Notarul nu puteà vedeà cu ochi buni orice lucru nou ar fi început preotul, dacă din lucrarea aceea puteà să crească numele bun al părintelui. Directorul dela „Arhanghelii” se puneà cruciș, cu toată autoritatea de care se bucurà în Văleni, în drumul popii, de multeori când erà vorbà de lucrurile cele mai salutare pentru sat. Părintele îl înțelegeà, zâmbià, uneori lăsà lucrarea baltă, dar de cele mai multeori cercà, luptà, și reușià și fără ajutorul notarului.

Preoteasa îi ziceà de multeori: „Ar trebui să-l dai la gazetă să știe lumea ce fel de sprijinitor, al satului e directorul”.

Dar părintele îi răspundeà mereu zâmbind: „La ce bun? Micile noastre mizerii nu-s făcute să îmbătăm lumea cu ele”.

Toate acestea Vasile n-aveà de unde, să le cu-noască, fie că se petrecuseră pe când el erà la școală, fie că încă nu ajunsese să se intereseze de „binele public”. Ei credeà deci că numai din faptul că familia Rodean e proprietara „Arhan-ghelilor” izvorește răceala între cele două fa-milii. Băgase el de scamă, în vacanțe, privirile de superioritate, de desconsiderare, cari li le tri-meteau mai ales domnișoarele Eugenia și Octa-via Rodean, dar pe atunci cele două familii nu mai erau prietine. Și-acum, având înainte scri-soarea Elenuței, se simțià cu mult mai aplicat să afle scuze pentru familia Rodean decât pentru a preotului. Judecata lui, vai, nu mai erà dreaptă.

Când se trezi din reveria asta el începù numai decât să scrie:

„Stimată Domnișoară!

„N-am cuvinte să-ţi spun cu ce bucurie am cetit scrisoarea duinitalc. M-ar fi înseninat să fi fost în cea mai nenorocită stare sufletească. Increderea dumitale mă onorează foarte mult și-mi pare că dumneata faci pasul cel dintâi ca familiile noastre să mai lase din încordarea ce este între ele. Într-adevăr, domnișoară, dacă am o suferință adâncă, apoi aceasta izvorește chiar din faptul, că părinții noștri sunt mai străini decât dacă ar locui în sate deosebite. Convin-gerea mea este, că și așa trăim destul de pă-răsiți pe satele noastre, și dacă sunt în acelaș sat două-trei familii de intelectuali, aceia să nu tră-iască reslățiți. Pe lângă faptul că-mi scrii, dum-neata îmi mai comunici, că tata a fost la masă dumneavoastră la Ispas, în poiana din muntele Vlădenilor, apoi, că ai vorbit cu surorile mele și pe Mărioara ai aflat-o drăguță. Nu pot să-Ţi spun cât vă sunt de recunoscător pentru asta. Nu pentru alta, ci pentrucă la dumneata văd o pricepere superioară.

Și, acum, să-mi dai voie să-ți mulțumesc pen-tru cazul interesant ce mi-ai comunicat.

Cred că singurul meu răspuns la tot ce mi-ai scris nu poate fi decât o mulțumită caldă și a-dâncă! Dar, ca să nu crezi cumva, că n-aș fi pregătit îndeajuns ca să fiu preot bun, iată îți declar, că n-ai făcut nici un păcat, nici un lucru imoral. In urmă noi nu suntem totdeauna stăpâni pe voința noastră, mai ales când e vorba de izbucniri ale simțăminlelor noastre. Și dacă ad-mirăm, fără nici o rezervă, un peisagiu frumos de pildă, tot astfel râdem de un lucru ridicol, fără ca să ne dăm seama. Acestea sunt lucrări ale in-stinctului. Iau asupra mea, cu cea mai mare bu-curie, păcatul pe care l-ai fi făcut.

Râsul dumnitale mi s-a comunicat şi mie, dar cu n-am râs cu hohot, ca dumneata, o, nu. Unde fine, ca de argint, îmi tremură și acum în su-flet. Dacă ai fi făcut un lucru imoral, apoi eu nesmintit aș fi părtaș păcatului dumitale. Numai de ceva mă tem: să nu fii dumneata aplicată cum-va din fire, ca să râzi cu hohot de toți aceia, cari te vor mai cere în căsătorie. Dumneata, deși spui că nu te gândești cu plăcere la căsătorie, totuș vei aveà încă foarte mulți pețitori, și nu numai pcntrucă ești bogată...

Vai, dumneata ești fericită pcntrucă poți să aștepți... Dar noi, domnișoară, noi clericii suntem foarte nenorociți: noi trebuie să ne căsătorim în grabă și să ne ocupăm parohiile. Noi nu putem să râdem ca dumneata! Iată, de pildă, chiar eu va trebui să mă căsătoresc încă la toamnă, poate. Spune-mi acum dumneata ce aș simți eu când ar râde și de mine fata care m-ar refuzà? Eu înțeleg foarte bine, că pol ajunge într-o situație ridicolă, și oricine ar aveà, dreptul să râdă de mine, dar totuș, te asigur, râsul acesta nu mi-ar plăceà.

De când am cetit, că dumneata nu le gândești cu plăcere la căsătorie, să crezi c-am început și eu să judec aşa. Aș amânà-o bucuros, mai ales pentrucă nici nu știu vreo fală, care ar veni după mine. Da, noi clericii suntem destul de ne-norociți, domnișoară!

Scrisoarea dumitale nu va vedeà-o nime, te-asigur. Dar nu pentru faptul, că ar fi scrisă cu puțin spirit. O, nu! Dacă ar fi motivul ăsta, aș arătà-o la toată lumea și aș zice: „Vedeți cum știe scrie de minunat o domnișoară frumoasă pe care o cunosc eu?” Nu mi-ar fi teamă să zic așa, pentrucă dumneata n-ai fi de față să m-auzi. Știu că nu-ți plac complimentele, dar acesta n-ar fi decât adevărul cel mai curat.

Insă cu nu voiu arătà epistola asta nimănui, pentrucă mi-e prea scumpă. E cea dintâi și cea mai mare comoară a mea, stimată domnișoară Rodean. Pot să fiu și eu sincer cu dumneata și să-ți spun, că dela Paști am avut destule fră-mântări, deși am plecat liniștit de-acasă. Ce fel de frământări? Pentruce le-aș spune când poate dumneata, n-ai fi curioasă să le știi. Gânduri, închipuiri, combinații, o învălmășală de simță-minte... Dar acum au trecut, dumneata trebuie că ai scris cu o cerneală fermecată: m-am liniș-tit. Iată îmi mărturisesc o slăbiciune: de multe-ori am crezut, mi s-a părut, că dumneata vor-bești binevoitor cu mine numai din compătimire, din milă. Acum nu mai cred și mă simt foarle fericit.

De aici în colo îmi vin alte cuvinte în condei, nici nu-s cuvinte, stimată domnișoară, ci e un cântec, vai, un cântec, care mă înfioară și mă cutremură, și pe care nu știu dacă voiu puteà să-l cânt vreodată altfel decât în tăcere. Aș scrie despre alte lucruri, aș aveà atâtea de spus, dar mi-e peste putință: cântecul acesta nou se îm-bulzește tot el înainte. Inainte de-a încheià vei fi așa de bună să-mi faci cu o plăcere mai mult? Să-mi dai voie să-ți trimit un... un... Vai, dar mai bine tac. mi-e frică să n-aud la spatele mele un hohot de râs.

Al dumitale cu toată stima:

Vasile Murășanu.

P. S. O să trimit în curând două volume cari, cred, îți vor plăceà mai mult ca toate cele tri-mise până acum.

XVIII

Intr-alți ani, pe la sfârșitul lui Iunie, când se începeau căldurile mari ale verii, piuăle din Vă-leni băteau mai rar, nu doar, că n-ar fi avut ce măcină, ci pe cele trei văi se mai împuținà apa spre marea părere de rău a proprietarilor. Mai ales Vălișoara secà mai de timpuriu, apoi Pă-râul Caprei. Valea cea mare, pe care erau așe-zate cele mai multe piue, curgeà și-n toiul verii, dar nu mai aveà putere să învârte toate roțile.

Anul acesta însă nu fusese secetos. De când se desprimăvărase, venià și ropăià câte-o ploaie a-proape tot la trei zile. Pădurile păstrau umezeala, micile izvoare ce hrăniau cele trei văi își stre-curau mereu argintul printre dărâmăturile de stânci, și piuăle umpleau cu „toc-tocul” lor tot cu-prinsul Vălenilor. „Arhanghelii”, „Pintenul”, „Vlă-deasa” și o mulțime de alte băi mărunte vărsau mereu piatra auriferă. Vălenarii erau mai veseli, mai plini de larmă ca ori când: banul nu li se mai gătà din mână. Prin birturile satului înce-pură petrecanii fără sfârșit, iar când se abăteà câte-o ceată, care băià la „Arhanghelii”, prin o-raș, țineà cheful câte trei zile în șir.

Societarii dela „Arhanghelii” nu m-ai pomeniau nimic de spesele tot mai mari ce se cereau la galeria cea nouă, singur. Pruncul erà mai gân-ditor și păreà că coace cevà în inima lui. Un-gurean mai căpătă vreo trei telegrame în care feciorul amenințà, că se împușcă dacă nu ca pătà bani în grabă, și, se ’nțelege, bădicul Ionuţ nu-l lăsă la nenorocire pe viitorul advocat. Prun-cul se mărgeni să ardă toate telegramele ce-i trimeteà universitarul, și odată pe lună îi trime-teà câte optzeci de zloți.

Dintre părtașii dela "Arhanghelii" numai pri-marul Vasile Cornean erà mereu mânios, mereu întunecat.

De când își bătuse soția în noaptea zilei a doua de Paști, casa lor se schimbase în iad. Încă în dimineața următoare nevasta lui, Salvina, se dusese la părinți. Erà bolnavă și de bătaie, dar mai mult de desnădejdea ce-i copleși sufletul. Părinții ei înlemniră când o văzură palidă, frântă, îmbătrânită. Mamă-să izbucni numai decât în ho-hote de plâns:

„Copila mea, fata mea!”

Ea înțelesese de mult pe unde-i umblă gân-durile primarului, dar nu voià să creadă c 'ar fi ajuns cu ticăloșia așa de departe.

„Asta-i învățătură pentru cine n-ascultă de pă-rinți” zise cu mânie tatăl său. Dar, îndată ce văzù că Salvina plânge cu hohot, îi părù rău, se apropie de fată, o mângâie pe cap și-i zise:

„Nu mai plânge. Acum asta așa a fost să fie! Puteam noi ști că din câne nu faci slăniă. Dar nu-i nimic. O să vă despărțim, o să-ți dea Dum-nezeu alt noroc”. Cele două femei se bociră, își amestecară lacrimile până târziu. Salvina ră-mase două săptămâni în casa părinților; dar nu se tămăduià, dimpotrivă păreà că îmbătrânește cu fiecare zi.

Mă-sa. ca toate femeile obicinuite cu suferința, pe cât plânsese la început, pe atâta dorià acum s-o vadă pe Salvina împreunată din nou cu pri-marul. Dorià aceasta cu atât mai vârtos, ca la „Arhanghelii” se pusese chiar acum din nou aur slobod, apoi gura satului începù să torăie: „Ve-deți-o pe afurisita de Dochița? A stricat casa pri-marului”.

Indemnurile ei începură să fie tot mai dese ca Salvina să se întoarcă la bărbat. Salvinei nu-i trebuià mult îndemn, ca-l iertase pe Vasile din noaptea în care a sdrobit-o în bătăi și s-ar fi întors foarte bucuroasă la bărbat. Dar se simțià încă așa de slabă, și se îngrozià să se arete ast-fel înaintea primarului Cornean. Știà că nici alte-suferinți mai mici ce ieșiau la iveală pe fața ei, ori în priviri, bărbatul nu le puteà suferi, că se-scărbià parcă de ea în astfel de clipe. Așteptà deci să se tămiăduiască mai bine.

Și, într-o dimineață, după ce trecuseră două săptămâni, se simți mai în putere și mai veselă, și, zâmbind, părăsi casa părintească. Mă-sa o în-țelese și se bucurà din toată inima: „Așa, suflete, fii tare; are să fie încă bine”, îi zise ea la ple-care.

Când ajunse acasă, bărbatul erà dus la „Ar-hanghelii”. Nici un lucru nu mai erà la locul lui prin casă. Pe laviți, pe scaune, erau împră-știate haine, cuțite, furculițe, farfurii. Un miros de părăsire, de pustiu, umpleà camerele. Salvina se apucă cu dragoste să dereteciască prin casă, simțind o adâncă bucurie că poate face ordine, că Vasile când se va întoarce își va aflà casa ca un pahar. Deși-l așteptà mereu, ziua îi trecuse repede, abià îmbucà cevà, nici nu-i venià în minte să prânziască: pregăti o cină bogată pentru seară.

Inima i se opri de-a mai bale, când auzi pe scări pașii grei ai primarului. Chiar erà hotărîtă să-i sară de gât, să-l sărute, să-l roage de ier-tare. când Vasile, intrând, se opri deodată în prag și-i zise:

„Piei drace!”

Apoi, fără altă vorbă, se întoarse pe scări în jos, se auzi cum izbește portița și pieri în noapte. Merse de-aunu la birt, porunci de cină și beu-tură, și după ce se îmbătă sparse toate geamu-rile birtului, răgnind mereu: „Cine s-apropie de taine îl împușc!”

Trei zile n-a mai dat pe-acasă. Gura satului spuneà că primarul a fost văzut prin aluniș, pe dealul băii, în valea Pintenului, cu Dochița pe după cap. Un băieș duceà după ei un coș mare plin cu de-ale mâncării și cu vin.

După trei zile, abătut, pierit la față, intră în casă.

Femeia, care ’n restimpul de trei zile murise şi ’nviase de-atâtea ori cât păr în cap aveà, nu se putù opri să nu scoată un suspin.

„Of pentru tine, dar nu pentru mine, muiere! zise, cu răutate bărbatul. Să-ți aduni hainele și să te duci. Nu mai pot trăi cu tine! Nu mai pot! S-a isprăvit, nu mai pot.

Oricât erà de frântă Salvina, tot își mai putù adunà puteri să-l întrebe:

— Cu ce ți-am greșit eu ție, Vasile?

— De asta nu e acuma vorbă! Nu mai pot trăi cu tine; ai înțeles? îi zise el cu aceeaș voce rea și disprețuitoare. Mie-mi trebuie o nevastă tânără! Asta-i! O nevastă tânără!

— Așa? întrebă, albă ca păretele, ridicându-se de pe scaun. Salvina.

— Așa! Toată lumea se veselește, începù el ca eșit din minți, toată lumea se bucură! Și cel din urmiă sărăntoc din Văleni e azi mai fericit ca mine. Și eu cu „Arhanghelii” îmi urăsc vieața. Uite ce-i, zise el cu brutalitate întorcând ochii scânteitori spre femeie: mie îmi trebuie o ne-vastă tânără. Vin este, bani sunt, raiul e pe pă-mânt, dar raiul c-o muiere trecută ca tine se schimbă în iad! He! rânji el, mie îmi trebuie a-cum! o nevăstuță durdulie, plinuță....

— Să-ți fie rușine, îl întrerupse repede Sal-vina. Batjocurile ce i le aruncà în față cu a-tâta brutalitate, îi dădură curaj, vrednicia ei de muiere cinstită o făcù să-l priviască cu mân-drie ca o zeiță a dreptății și a răsbuuării.

— Să-ți fie rușine că-mi poți vorbi astfel, mie care ți-am fost soție cu credință, zise ca din nou. Își țineà acum trupul drept, ochii ci străluciau, și nu mai semănà cu femeia înfrântă de mai înainte.

— O să te căești tu odată, sărace, de ce faci acum. Dar va fi prea târziu, prea târziu. Noapte bună, zise ea și eși repede pe ușe.

— Niciodată nu mă voiu căi, strigă el cu mâ-nie. Niciodată! Abia de-acum voiu începe să tră-iesc, cu, Dochița și „Arhanghelii”. Vivat „Arhan-ghelii” de-acum!” Nu erà primarul limpede la cap nici acum, dar totuș era conștiu de ce făceà.

In ziua următoare se duse la părintele Mu-rășanu și-i spuse că, cu voia amândurora, se desparte de nevastă.

Popa Murășanu părù foarte surprins de vestea asta: îl pofti să șadă, și începù să-i vorbiască despre datoriile soților căsătoriți.

„O să te mai gândești, domnule primar, o ho-tărîre așa mare nu se ia deodată. Vei cercà să cumpănești mai bine lucrurile. Mici neînțelegeri se întâmplă în orice căsătorie. Insă darul lui Dumnezeu dc-aceea se dă celor doi soți, ca să învingă, să se stăpâniască. Dumnezeu a lăsat că-sătoria așa ca să nu se poată desface decât prin moarte.

Primarul avu un zâmbet de batjocură.

— Se poate, părinte, să fie așa cum spui. Noi nu prea știm ce-a zis Dumnezeu.

— Faci rău destul că nu știi, ori nu vrei să știi, răspunse părintele cu durere; dumneavoastră credeți că un singur lucru e vrednic să-l cunoaș-teți și să vă interesați de el: aurul. Mi se pare că aurul vă umple așa de tare toate simțurile, încât nu mai sunteți în stare să simțiți și alt-ceva. N-ar fi rău dacă v-ați gândi câteodată ce veți face când nu va mai fi aur?”

Primarului îi veni să zică: „N-om cere dela dumneata, fii liniștit”, dar numai zâmbetul de rău-tate ce răsuflà din acest gând i se ivi pe față.

— Vom vedeà noi atunci, părinte”, zise el. Nimc nu poate știi ce o să se întâmple.

— Chiar pentru asta ar trebui să nu vă ba-teți joc de legile lui Dumnezeu, începù iar pă-rintele.

— Eu nu-mi bat joc de nici o lege; nu mai pot trăi cu femeia și vreau să mă despart. Atât, rânji primarul Cornean.

Preotul începù să se agite.

— Ba îți bați joc, eu numai decât o să-ți arăt că-ți bați joc. zise el cu vocea mai înălțată. Pe dumneata eu te-am cununat; știu ce mi-ai zis a-tunci, că numai din dragoste curată le căăto-rești cu Salvina. Și nici nu se puteà altfel; a fost fată frumoasă, avută, a venit după dumneata fără ca să fie părinții ei pe deplin mulțumiți. Ani de zile ați trăit bine, ați trăit în pace. Le-gea lui Dumnezeu zice că legătura iubirii între bărbat și femeie să țină până la capătul vieții. Dumnezeu nu deaceea ne dă bunătăți ca să căl-căm legea asta. Eu te-asigur pe dumneata, că dacă belșugul nu te-ar fi ajuns, ai trăi și azi bine cu nevasta. Dar „Arhanghelii” vă sucește mințile. Vă dedați la traiu bun, mai ales la beu-tură, și vă place dacă vi se deșteaptă tot mai puternice poftele cele dobiloceșli. Beți mereu, vă petreceți și nu mai voiți să ascultați decât de legea trupului. Dar legea asta calcă legea lui Dumnezeu, și să știi dumneata că păcatul ăsta se răsbună odată foarte amar. Dumneata vreai să-ți părăsești nevasta legiuită și vreai să te în-soțești cu Dochița! Spune dumneata, nu-ți bați joc în-chipu-acesta de însăș mila lui Dumnezeu care te-a făcut avut, ș-acum le lași stăpânit de trup?

— Nu-i scris nicăiri să iau pe Dochița, răs-punse cu răceală primarul și se ridicà de pe scaun. De altfel, continuă el întunecat, eu n-am ve-nit să ascult cazania dumitale, ci numai să-ți a-nunț și să te rog să pornești procesul de divorț.

— Chiar asta nu voiu s-o fac, zise cu hotă-rîre părintele! N-am să urzăsc procesul pentrucă ar fi înzadar. N-aveți cauze de despărțire.

— Asta te privește pe dumneata, zise primarul cu mânie, dar cred că sunt instanțe mai mari.

— N-o să-ți primească nimenea procesul, te-asigur, mai zise preotul. Primarul se opri în prag, îl privi pe popa cu dispreț, și zise:

— O sută de zloți la protopopul și ’n trei săp-tămâni suntem despărțiți, părinte. Știm noi cum se fac lucrurile acestea...

In urma scenei acesteia preotul rămase foarte tulburat. Se puse la masă și-l aviză numai de-cât pe protopop.

Primarul își înaintă rugările de despărțire, și acum săptămâni întregi nu se mai trezià din beție. Dacă mergeà în oraș rămâneà cu săptă-mâna de cap, și împrăștià banii ca și când ar fi risipit năsip. In clipe de beții adânci băieșii îi văzură plângând de multeori. Mulți ziceau că-i pare rău că se desparte. Pe la „Arhanghelii” aur mai mergeà, ci spre scârba celor mai mulți Vă-lenari, când erà acasă, duceà pe Dochița la el, slugile aduceau poveri de vin dela birt și sco-teau prin sat veștile cele mai slabe despre cei doi.

Nici iui răspuns nu-i venià la cererea lui de despărțire, și el păreà tot mai înrăutățit, când într-o zi pe la începutul lui Iunie, clopotul în-cepù să cânte în turnul bisericii.

„A murit primăreasa!” își ziceau cu uimire niu-erile.

Salvina într-adevăr nu putuse să rabde multă vreme vieața pe care o duceà. Slăbise ca un schelet, și pe urmă îl deslegase pe Cornean; pu-teà să se cunune cu Dochița.

„S-a îngrijit Dumnezeu să-i despartă, ziceau femeile.

— O să-i pară rău. Femeie ca Salvina n-o să-și mai afle.

— D-apoi Dochița?

— Uf! Dochița! Nici nu poate asemănà.

— Asta o să-i pună coarne și lui!

— De-ar da Dumnezeu, că e vrednic.

Gura salului începù să torăe și nu se mai opri până ce auziră qă la Sânziene se cunună pri-marul cu Dochița. Atunci gura satului amuți pe un restimp, ca să se porniască apoi și mai ne-hodinită. Se descoperiră toale păcatele vechi și noui ale Dochiței. Salvina fusese o sfântă, prima-rul are să se ticăloșiască, femeia cea nouă are să-l înșele!

Gura salului pornise cu mai mare înverșunare, fiindcă multe văduve tinerele credeau că Dochița le-a furat norocul. Nu erà puțin pe vremea asta să fii soția unui părtaș dela „Arhanghelii”, și încă a unuia care aveà două părți, care se nu-mără îndată după directorul Iosif Rodean.

Erà c-o săptămână înainte de Sânziene, într-o Sâmbătă seara, când primarul îl află pe notarul Rodean în curte, lângă piue, și-i spuse c-ar aveà să-l roage de ceva.

Directorul îl duse numai decât în casă și-l în-trebă cu ce-i poate sluji.

„Te-aș rugà foarte mult, domnule director, în-cepù primarul, să-mi fii nănaș, să mă cununi dumneata.

— Așa dar e adevărat că te însori a doua oară? întrebă directorul c-un zâmbet ciudat pe fața lui mare.

— Adevărat, răspunse primarul plecându-și capul.

— Și cu Dochița?

— Cu Dochița!

— N-aș fi crezut! Faci foarte rău că te căsă-torești cu femeia aceea.

— Acum, asta nu se mai poate schimbà, dom-nule director!” zise primarul.

Iosif Rodean tăcù un restimp, se plimbă cu pași grei prin cameră, apoi îi zise cu hotărîre:

„Dacă nu se mai poate schimbà, caută-ți alt nănaș. Nu te cunun”.

Vasile Cornean îl privi uimit, nu-i venià să, creadă ce auzise, și din ochii lui se vedeà că aș-teaptă încă răspunsul.

„Nu te pot cununà, caută-ți alt nănaș!” zise! cu mânie directorul.

Primarul îl înțelese acum și rămase uluit. El țineà foarte mult să-l cunune un domn din sat, mai ales directorul dela „Arhanghelii”.

„Pe cine să-mi aflu așa de ’ngrabă? întrebă! el zăpăcit.

— Puțin îmi pasă pe cine-ți vei aflà! strigă no-tarul și ieși în verandă. Indată se auzi vocea lui puternică:

— Pune piatră, măi Niculae, fire-ai al dracului de ticală! N-auzi că bate ’n gol?

— Seara bună”, zise primarul strecurându-se pe lângă el.

Directorul ori nu-l auzise, ori erà încă mânios, căci nu-i răspunse. Vasile Cornean ieși foarte a-bătut în stradă. Refuzul notarului îl rănise adânc. El mergeà cu capul plecat, când trăsuri deo-dată:

„Bună sara, tovarășe, bună sara, iubite!” îi strigă cineva dela spate.

El se întoarse și-l văzù pe universitarul Ungu-rean apropiindu-se cu dreapta întinsă.

„Noroc!

— Noroc! răspunse încă tot abătut Cornean. Când ai sosit? îl întrebă apoi.

— Numai cât am picat, iubite, numai cât am picat! Ș-am vrut să-l văd pe nenea Spiridon de mai trăește? Ce mai faci?

— Ei, iacă! răspunse ridicând din umeri Cor-nean!.

— Stai, drace, cum erà să-mi uit. Te ’nsori?” îl întrebă deaproape Ungurean răsuflându-i în față acreală de butoiu.

— Mă ’nsor!

— Primește felicitările mele! Cu Dochița?

— Cu!

Universitarul își supse odată buzele, zâmbi și-i zise:

— Ai ales-o pe sprânceană. Inc-ai știu că ai ce strânge în brațe. Dar nu pot să-ți iert că nu m-ai chemat încă la nuntă”.

Ungurean o vorbià mai întâi de bine pe Do-chița. Primarul îl privi cu bucurie, apoi deodată îi veni un gând mântuitor. Iși puse o mână pe umărul tânărului și-i zise:

„Dacă nu te-am invitat până acuma e că te poftesc de nănaș”.

Universitarul la cuvintele acestea izbucni în-tr-un râs nestăpânit. Printre hohote se puteà me-reu auzi exclamarea favorită: „Colosal”, „Colo-sal”. Apoi, după ce se liniști, îi bătù primarului în palmă și-i zise:

— Se face, iubite, se primește cu bucurie. Dar cine să fie nașe?”

Primarul se gândi o clipă, apoi răspunse:

— O soară de-a mea, care vrei.

— Bun! Se primește și asta. Și — la Sân-ziene?

— La Sânziene!

— Foarte bine! Te ’ngrijeşte numai de beu-turică bună.

— Este, răspunse vesel Comean.

Iși mai bătură odată pâlmile, apoi se despărțiră.

Preotul Murășanu îi cunună în ziua de Sân-ziene. Nu ținu nici o cuvântare, cum era obișnuit să facă, nu voi să meargă nici la masă. Preoteasa păreà supărată, îi chiar zisese:

„Nu-i bine că te pui pe picior de bătae cu toții fruntașii satului.

— Ehei! făcù popa, unde le gândești și tu. Nu mă duc, fiindcă am fost împotriva despăr-țirii şi chiar și împotriva căsătoriei acesteia. Sunt convins că Salvina a mărit numai din vina ticălosului acesta!

Dar în schimb au luat parte la masă toți frun-tașii, chiar și directorul dela „Arhanghelii”. A-devărat că numai singur, și s-a depărtat devreme, dar totuș cu prezența lui ridicase foarte mult nimbul ospățului. Feciorul său, Ghiță încă nu se întorsese din capitală, acum își făcea exa-menele cele din urmă, după cari aveà să se re-întoarcă cu diploma de inginer. Pruncul și Un-gurean, notarul Popescu, scriitorul Bratu, erau însă aici și-și petreceau cu însuflețire.

Din când în când Ungurean tânărul schimbà priviri cu Dochița, și, la începutul unei țarini, ca se strecură pe ușe. Indată după ea ieși și Ungurean. Nime nu le luară seama; bărbații e-rau amețiți de beutură, femeile, felele dansau. Lăiță cântă cu însuflețire.

După un reslimp destul de îndelungat cei doi intrară aproape unul după altul. Ungurean, cu fața bubăită, luă un pahar plin, îl supse, și între hohote de râs, începù să strige:

„Of! primarule, primarule, să fi fost tu al dracului!”

Dochița zâmbià și-i umplea paharul. Cornean îi priivà cu ochii prostiți: nu mai pricepeà ni-mic, căci erà beat turtă.

„Of! primarule, să fi fost tu al dracului!” zi-cea mereu Ungurean, izbucnind necontenit în hohote de râs.

— Di-di-dice să să fi fost?” izbuti să-l în-trebe într-un rând primarul cercând să zâm-biască. Dar nu mai puteà; ochii lui erau două răni parcă.

— Pe onoarea mea de nu-i colosal! strigă Un-gurean în loc de răspuns. Apoi ridicându-se în-cepù să țină, un discurs în larmă atotstăpânitoare. Numai frânturi se puteau înțelege din cuvintele lui.

— Fraților — primarul — inima noastră „Ar-hanghelii”... Izvorul de petrecere... N-am fi nimic fără „Arhanghelii”. Vivat „Arhanghelii”.

La cuvântul din urmă cei de lângă el înce-pură să bată cu pumnul în mese, și tot mai mulți erau cari strigau „trăiască Arhangheliiˮ până ce toți nuntașii izbucniră în strigătul ăsta. Muzica încetă, pe-o cliplă se făcù liniște, și Un-gurean se sui pe masă, și zise, cât putu de tare:

„Fraților, popa nost n-a vrut să ne cinstiască în sara asta cu prezența Sfinției sale. Să-mi daţi voie, ca dându-i „vot de blam”, să fiu eu popă în noaptea asta, ori cel puțin diac și să vă cânt troparul protectorilor noștri cei cerești, troparul „Arhanghelilor”.

— Vivat! Vivat! Ungurean, se auzi din toate părțile. Apoi, deși îl auziră cântând de multeori cântarea asta, se făcù liniște. Așteptau.

— Se cade să ne aducem aminte în toată buna vreme de Arhanghelii din cer, cari fac să stră-luciască și fratele lor de pe pământ, alungând nenorocul, sărăcia și lipsa din satul Văleni. In cinstea lor ș-a soarelui care luminează în Vă-leni și lumina lui nu se mai stinge, să cântați cu toții după mine!”

Și el începù pe-o voce groasă, adâncă, de butie:

„Unde umbrește darul tău Mihaile Arhanghele de-acolo se gonește puterea diavolului, că nu sufere să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut; Pentru aceea ne rugăm ție; săgețile lui cele de foc purtătoare, cele pornite asupra noastră, stân-ge-le cu mijlocirea ta, mântuindu-ne pe noi din smintelele lui, vrednice de laudă, Mihaile Ar-hanghele.”

Puţini îl secundară, fiindcă nici nu se puteà. El cântà „lauda” asta într-un chip deosebit, cu figuri aflate de el. Erà glasul al cincilea, ca și la laudele dela Paști, dar Ungurean pusese a-tâtea întorsături de-ale lui în melodia biseri-cească, încât nime nu i-o puteà învățà.

Deși erau cei mai mulți beți, după cântarea bi-sericească, afară de domnii cari erau de față nime nu strigà: „să tnăiască”. Asupra țăranilor în orice împrejurări cântarea bisericească face o impresie adâncă, le învălue sufletele cu mis-ticismul care se desprinde din ea.

Ei rămaseră un restimp tăcuți, apoi petrecania începù din nou.

Ca orice izvor de bogății prea mari, venite la repezeală, pe neașteptate, „Arhanghelii” aruncau destule raze de lumină, dădură mare avânt vieții din Văleni, dar avântul acesta îi împingeà pe oameni mai mult spre prăpăstii. Erau mulți cari începură să imiteze vieața domnilor, așa cum o puteau ei înțelege, pe care o cunoșteau de prin birturi și alte localuri de petrecere, unde se în-tâlniau.

Dochița erà una dintre femeile vrăjite de pu-terea aurului, de farmecul luxului, și bine o cu-noștea notarul Iosif Rodean ce plătește. El, de când începuse să se hrăniască și să beie cât îl încăpeà pielea, nu mai consideră într-un nimic legile morale, și asta nici nu o mai socotià de păcat. Universitarul Ungurean asemenea își petre-cuse de multeori cu Dochița și înainte de cunu-nia ei cu Cornean, și nădiăjduià să-și petreacă și de-aici în colo. Notarul Popescu și scriilo-rul Bratu cunoșteau aproape pe toate „chipu-rile de mironosiță” din Văleni, deși nu erau de mult în sat. Orice s-ar spune, dar se pare că demoralizarea la sate, fără sprijinul puternic al celor din pătura cultă, nu ar înaintà niciodată așa de repede și nu ar ajunge atât de departe.

Se pare că pilda lor e mai molipsitoare decât a altora; se iau oamenii după ei din vanitate ori în fapta lor simt o liniștire a conștiinței lor, zicând: „Ei sunt mai învățați și tot trăesc așa!”

Poate din amândouă cauzele, adăugând făptul că „domnii” sunt mai preferiți de țărance.

XIX

De când veniseră cei doi universitari chefurile se țineau lanț în Văleni. In birturi nu se ntai stingea lumina până ’n zori. Societarii, băieșii h,ocmanii dela „Arhanghelii” mai ales își făceau de cap. Femeile lor începură să se pună pe gân-duri, când câte trei-patru zile nu-i mai puteau urni din birturi. Ungurean și Pruncul, tinerii, treceau dintr-un birt într-altul, legănându-se în curbe largi pe drum, începeau chelul din nou cu fiecare grup de băieși. Ei erau primiți pretu-tindenea cu însuflețire, cu urale. Cei doi îi de-prindeau încet-încet cu ponturi obișnuite prin birturile din capitală; după ce se ’mbătau, bă-ieșii începeau să spargă sticle, pahare, să joace pe mese, să stropiască podelele cu beutură din sticle; pariau care puteà bea mai mult, trăgeau sorți care să plătiască în cutare noapte, pentru că fiecare ar fi voit ca el să deie beutura. Când sorții cădeau pe unul din cei doi universitari, ei erau scutiți totdeauna pentru cinstea de „pre-zidenți ai mesei”, și atunci plătiau, pe rând, cei-lalți băieși.

Birturile ferbeau neîntrerupt, se vedeau ieșind, din când în când, oameni cu fețele de mort, clă-tinându-se. Pe uși năvălià atunci fum gros de tutun amestecat cu duhoarea beuturii.,ca răsuflul înădușitor al unei peșteri.

Duminecile și ’n sărbători veniau de obiceiu domni dela oraș, anume ca să-și petreacă în Vă-leni. Nu erà străinul care, intrând odată în Vă-leni, să nu fie cinstit cu mâncare, cu vin. Bădi-cul Ionuţ Ungurean, primarul Cornean, se puteau afla aproape în orice vreme în birt, și cum stră-inii trăgeau aici, societarii dela „Arhanghelii” îi luau numai decât sub scutul lor, ceeace însemnà că puteau să mănânce și să beie cât aveau poftă, și de multeori și pe deasupra, și puteau rămâneà aici în sat cât ar fi voit. Dacă cei doi boeri nu erau din întâmplare în birt când pica străinul, se aflau totdeauna alți Vălenari cari să-i iee în primire. In acest chip se purtau cu oaspeții mai neînsemnați; când sosià vreun domn în sat nu-mai decât erau avizați cei doi universitari, ori vreunul dintre societarii „Arhanghelilorv”, chiar și directorul Iosif Rodean.

Dumineca și ’n sărbători însă veniau de obiceiu persoane cunoscute din oraș, cari ș-au mai petrecut de multrori în Văleni. Alunei se înciripà repede o ceată de zcce-cincisprezece în jurul lor, începeau pe la zece cu bere și terminau, în zori, cu vin și cu rachiuri. De cele mai multeori ieșiau într-o poiană la o frigare. Miei, purcei, se rume-niau în flăcările cioturilor uscate de brad, chiui-turi, uralc, cântece se înălțau în noapte până târziu: în jurul flăcării uriașe se vedeau, mișcân-du-se mereu umbre.

Dacă, noaptea târziu, ar fi trecut prin Văleni un străin cu prilejul astorfel de chefuri, ar fi crezut că-s niște nuntași întârziați, cari au ră-tăcit prin poduri. De altfel convingerea aceasta ș-ar fi făcut-o și dacă ar fi trecut ziua prin Vă-leni. Pe lângă larma nesfârșită, din birturi, când dintr-o casă, când dintr-alta, pătrundeà veselia. Vecini, prietini, se adunau să guste vinul adus de curând „dela țară”, și dintr-o glumă se în-cingeà câte-o petrecanie, care țineà cu zilele.

Insă nici într-un an biăile nu fură așa de bo-gate ca ’n vara asta, și deci, nici chefurile atât de dese. Erau băieși cari strigau în gura mare, în vreme de beție, că înnebunesc de atâta bine. Aproape nu erà săptămână să nu se răpeadă Lă-iță cu vreo doi până în Văleni. Universitarii cei doi aduseră cântece noui în sat, romanțe vesele, pe cari în scurtă vreme le cântau și băiețașii cari aduceau piatră cu ciăiluții de munte.

Săptămânile treceau repede într-o fierbere și veselie nesfârșită; erau mulți Vălenari, cari au-zind Sâmbătă scara clopotele, își ziceau cu mi-rare::

„Măi, mâne iar e Duminică.”

Ca în fiecare an, așa și acum, într-o Dumi-necă dela sfârșitul lui August, fruntașii din Vă-leni se adunară în birtul lui Spiridon de pe la ceasurile zece înainte de prânz, să prăznuiască depărtarea din mijlocul lor a universitarilor. Nu-mai de doi aveau să se despartă în anul acesta de Ungurean și Pruncul, Ghiță Rodean își luase diploma, dar nu aveà încă slujbă. El mai ră-mânea deocamdată în Văleni. Insă Ungurean și Pruncul trebuiau să plece în curând.

Liturghia în biserică încă nu se sfârșise, când paharele pline cu bere proaspătă se înșiruiră pe masa lungă. Pruncul, tatăl, nu erà de față, însă bătrânul Ungurean, ca de obicriu, fù cel dintâi, care luând paharul în mână începù să închine:

„Să mergeți cu bine, feciori, și să vă întoarceți sănătoși. La anul să vă vedem advocați pe amândoi.

— Trăiască advocații, strigară în cor ceilalți

— De nu mă voiu întoarce la vară cu diploma în mână să nu-mi mai ziceți pe nume! zise cu hotărîre universitarul Ungurean, după ce-și șterse mustața de care se prinsese spumă de bere.

— Va da Dumnezeu, va ajutà Dumnezeu!” răs-punse cu bucurie tatăl său, mângăiat de hotă-rîrea ce se desprindeà din fața tânărului. Erau și încordate liniile feței lui, păreà mai degrabă un căpitan care dă o poruncă, decât un om care promite ceva.

De altfel bătrânul Ungurean nici când nu des-nădăijduise de viitorul copilului său. Că tândălia de-atât amar de vreme prin capitală nu-i păreà lucru așa de mirat, erau multe cărțile pe cari trebuià să le învețe! Dar odată va eși domn mare din feciorul său! Un domp de care să se vorbiască în șapte sate! Cine-l va vedeà odată înglobat în bogății la oraș, să zică: iată, mă, pe domnul acesta mare l-a purtat la școli un părtaș dela „Arhanghelii”, societarul Ionuț Ungurean. El și spuneà la toată lumea, îndată ce apucà la cap: „cheltuesc cu el? Nu face nimic! O să iasă domn odată din el, nu glumă”.

El beù deci cu însuflețire și al doilea păhar și, uitându-se zâmbitor pe la toți, zise:

„Bună bere!”

Poveștile, gălăgia începură numai decât și fu-mul țigărilor se ridicà repede, vinețiu în bătaia razelor de soare. Toți erau predispuși spre ve-selie, de-o săptămână nu mai fură atâția laolaltă — patrusprezece — ca astăzi. Intre ei erà și directorul Rodean. Ghiță și clericul Murășanu, cari într-alți ani erau și ei de față la cheful tra-dițional, astăzi lipsiau: porniseră de dimineață într-o excursie prin munți.

Universitarul Pruncul nu se puteà însufleți nici într-un chip. O adâncă părere de rău, un fel de disperare era întipărită pe fața și în pri-virile lui. Cei dela masă făceau glume pe so-coteala lui.

„Să știți că-i pare rău după Văleni!

— După Văleni nu, poate dup’ o Vălenăreancă!

— Ori apoi ș-a pus în gând să vie advocat gata la primăvară!

— Asta trebuie să fie! Ii pare rău după vieața de student,

— Trăiască advocatul Pruncul!”

Dar el rămâneà mereu trist. Sufletul îi erà în-ghețat și acum, de azi dimineață păreà că-l ur-mărește o mare nenorocire.

Căci, azi dimineață, abià se îmbrăcase, abià-și aprinsese cea dintâi țigară, când tatăl său intră la el, cu fața, cu privirea foarte întunecată. Tâ-nărul, văzându-l, simți numai decât că are să-l dăscăliască tatăl său, cum făcuse de atâleaori pân’ acuma. Voi să încunjure furtuna și se a-propià de ușe. Insă tatăl său îl opri c-o privire.

„Rămâi, zise el rece, avem de vorbit amândoi.

Scăpând un oftat tânărul șezù pe un scaun și aruncă țigara după cuptor.

— Avem de vorbit, repetà tatăl său. Azi mi se pare e cheful de despărțire?

— Da, ești învitat și dumneata, răspunse în silă universitarul.

— Eu m-am săturat, nu mai mă duc; tu însă poți să iei parte. Ai bani?

— N-am, răspunse cu desgust tânărul.

Tatăl său daschise portofelul și-i puse pe masă trei bilete de câte zece.

— Iai, sunt ai tăi; poți să-i petreci azi. Toacă-i pe toți dacă vreai, începù cu răceală tatăl, dar să știi că pleci pentru cea din urmă oară la școală. El tăcù, obrajii palizi i se umplură de pă-răiașe adânci. Așteptà să-i răspunză feciorul; însă acela tăcea tăcereà peștelui. Se îngălbenise la față și privià neclintit în masă.

— Anul acesta ți-l mai dau. zise cu mânie Prun-cul, văzând că tânărul nu răspunde. Poate fac rău, dar m-am hotărît așa. Un an mai jertfesc. Apoi, — eu mi-am isprăvit datoria față de tine. Știi câți bani ai mâncat tu pân’ acum?”.

Universitarul își ridicà, uluit privirile la tatăl său, dar nu răspunse.

— Și dintr-un cal ași fi făcut advocat până acum cu banii ce i-am cheltuit cu tine! Ințelegi tu? N-a mai rămas în tine un strop de bărbăție? Un strop de cinste? Mai ai tu nas să mai ieși între oameni, în oraș? Iată mie mi-e rușine de rușinea ta. — Așa dar un an încă și cel din urmă! Și vei trebui să te mulțumești cu patruzeci de zloți pe lună.

— Patruzeci de zloți! se uimi tânărul, acum deslegându-i-se mai întâi limba.

— Da, patruzeci, nici un ban mai mult. Ce crezi tu că banii stau grămadă la mine și nu se mai gată? Nu ști ce ’nghite gangul cel nou dela „Arhanghelii”? Nu mă sugi tu de ani de zile? Așa dar ne-am înțeles! sfârși Pruncul ri-dicându-se și ieșind. Din prag îi mai zise:

— Pe mine să nu m-aşteptați; sunt bolnav!

Universitarul rămase încă multă vreme nemiș-cat, după ce ieși tatăl său. Se simțià la margi-nea prăpăsliei, căci știà că tatăl său nu glu-mește. Ce va face? Să termine într-un an, când, el abià are un examen, n-are praxă, n-are cărți, n-a mai ascultat de ani întregi cursurile decât poate de trei-palru ori într-un an! Dar el min-țise pe bătrân, îi spusese că face praxă în can-celaria unui advocat din capitală! Cum să-i spună că nu-i nimic adevărat din tot ce se lăudase și că e peste putință să-și ieie diploma într-un an? Dar ar folosi ceva chiar dacă l-ar convinge pe tatăl său? Ar mai fi cu putință ca el să se pună pe muncă, părăsindu-și chipul de traiu de până acum?

El vedeà că nici cum nu se poate mântui, și simțindu-se la marginea prăpăstiei își zisese, ridicându-se: „Eh, să triăim până e bine!” și plecase spre birt cu hotărîrea să-și petreacă straj-nic, ca niciodată.

Insă erà prea sguduit, ca să se poată reculege în grabă. Beù încă mlultă vreme în tăcere, între glumele și ironiile celorlalți. Numai după ce în-cepù să-l amețiasecă puterea beuturii, începù să-și petreacă cu adevărat.

Birtașul Spiridon se ivià, în dese restimpuri, la masă, adunà repede paharele goale, țincănin-du-le de-olaltă, și, pân’ ai bate ’n pâlmi, le în-șiruià, pline, la locul lor. La cheful de adio al universitarilor, de vr-o opt ani acum, nu lăsà pe nime să serviasecă. Se învârtià ca un prisnel.

„Așa, nene Spiridoane, așa iubite, o să-ți port, în cinste, o sută de procese, îi ziceà universitarul Ungurean, de câteori se ivià, cu paharele pline, birtașul. Hohote de râs izbucniau după cuvintele lui Ungurean.

— Trăiască advocatul „dea-geaba”, strigă ve-sel directorul Rodcan, când Ungurean întâmpini pentru a zecea oară cu aceleași cuvinte pe Spi-ridon. „O să mori de foame, prietine, purtând gratuit atâtea procese dea-geaba, adause el în-dată.

— Trăiască advocatul „dea-geaba”, trăiască an-tropofilul, strigă Pruncul râzând cu hohote. Şi mulți izbucniră după el:

— Trăiască antropofilul!

— Ii auzi, tată?” întrebă c-un zâmbet larg tâ-nărul pe bătrânul Ungurean, de-acum îmi ves-tesc mărirea viitoare! Râdeți voi, puțin credin-cioșilor, eu voiu merge mereu înainte, cu curaj ’nainteee. Vivat! Cu curaj ’naintere. Vivat!”

Cuvintele din urmă le sfârși cântându-le pe melodia marșului economilor. Numai decât în-cepù să bornăe Pruncul, advocatul Pascu care venise anume pe ziua de azi în Văleni, începù să mormăe încet doctorul Prințu melodia ace-luiași marș. Vocea scriitorului Bratu, care în-cercă acelaș cântec, se ridicà printre tot mai desele bornăituri de bondari ce începură să în-cunjure masa. Erau cu toții de jumătate amețiți de beutură, erà înainte de prânz. Deodată aghe-untul Bratu se ridică dela masă, se aplecà în spre cele patru regiuni, dând tonul, și, dup-un gest repede al mânii ridicate în vânt, se începù, pe patru voci:

Greșiră textul, începură marșul din nou, iar îl greșiră, și abià după ce-și mai dreseră gla-surile cu un pahar de bere, reușiră să cânte marșul până în capăt. Când ajunseră la versu-rile:

luară cu toții în mână paharele, pe cari Spiri-don le umplù la repezeală, și ciocnind mereu, între țincănitul lor sfârșiriă marșul, în picioare. Cântarea se schimbase acum în urlet, erà ceasul doi după prânz. Dup|ă ce beură, directorul dela „Arhanghelii”, întorcându-și grumazii ca de laur spre ușa din stânga striga:

„Măi Ticallă Spiridoane!

— La poruncă, domnule director, la porunca dumnitale!

— Pst! făcu Iosif Rodean. Trei purcei i-ai pus de-oparte?

— Guiță flămânzi de-aseară, d-le director.

— Știi tu când sunt ceasurile trei și jumă-tate? întrebă directorul privindu-l c-un ochiu în-cruntat.

— Purceii junghiați, curățiţi, focul aprins în plaiul cerbului! răspunse militărește Spjridon, du-cându-și palma dreaptă la ureche.

— Ticală! strigă cu mânie directorul, așa-mi ții tu minte?

— Un butoiu de zece ferii la umbră! strigă repede, palid birțașul.

— Ei, și apă, măi Spiridoane. Trimite și două lăzi de borviz.

— La poruncă, domnule director, și pâne și sare și furculițe și cuțitașe!

— Măi, da-l-aș dracului, cum se pricepe, zise universitarul Ungurean.

Spiridon îl privi pc-o clipă, îi aruncă un zâm-bet de batjocură și răspunse:

— Care cu meseria lui, domnule advocat; noi la glăji, dumneata la legi”.

Hohote de râs izbucniră, urale nesfârșite: „tră-iască Spiridon”. Ungurean bătrânul râdeà și el cu gura larg deschisă, nu mai pricepeà de-i laudă ori de-i batjocură pentru fiul său ce spusese bir-tașul; dar simțià că e foarte plăcut să râzi așa, fără să știi de ce, să râzi prostește. Spiridon venià urmat de trei feciorași, fiecare cu pahare proaspete de bere în mână.

„Să poftiți, asta-i dela botul calului, pentru paharele acestea nu cer nimic.

Oaspeții erau în picioare gata de ducă. Luară fiecare câte-un pahar.

— Trăiasaă cel dintâi hotelier al Vălenilor, strigă universitarul Ungurean.

— Trăiască tata Spiridon!”

Ei beură, goliră din câte-o pauză paharele. Nu-mai bătrânul Ungurean nu-l mai luà dela gură până ce nu sorbise și spuma cea din urmă.

— Să fii tu al dracului Spiridoane, asta-i bere dintr-un butoiu început acum, să mai aduci nu-mai decât o rundă!

— Vivat tata, trăiască marele pricepător”, urlă tânărul Ungurean.

Din picioare mai beură unul câte trei pahare. Spiridon știa, că după ce cinstià el de ducă, se mai trece o jumătat’ de butoiu până se depăr-tează oaspeții. In urmă oaspeții se duseră, numai universitarul Pruncul se lăsă pe-un scaun, și fă-cându-i lui Spiridon semn să se apropie, îi zise pe-un glas plângător:

„Adu butoiul lângă mine, tată Spiridoane... De-acum tu-mi ești tată!”

Birtașul băgă de seamă că universitarul e beat turtă, dar totuș îl uimi vocea lui disperată. Erà și palid, aproape verziu tânărul Pruncul.

„Să nu mai beai domnule advocat, o să ți se facă, rău”, zise birtașul aplecându-se spre el.

Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi, reci, părù o clipă că nu-l cunoaște pe Spiridon, apoi, oftând din adânc, suspină:

„Tu ești tata meu. Vin să te sărut!

— Să nu mai beai, răspunse cu desgust bir-tașul. Ar fi mai bine să mergi acasă, domnule advocat, să prânzești, să tragi un puiu de somn până pe la patru. Altfel n-o să poți petrece la noapte. Ar fi bine să mergi acasă.

— N-am casă, suspină cu durere tânărul,fe-gănându-și mereu capul între umeri, ca și când ar compătimi pe cineva.

— N-am casă, n-am părinți. Tu ești tata meu de-acum; mă arunci în drum? El își opri înde-lungat ochii mari și tulburi asupra lui Spiridon.

— Pentru toată lumea, nu, domnule advocat!

— Atunci ascultă rugămintea fiului tău, și adă butoiul. N-o să le mai incomodez, o să-mi torn eu în pahar; știu umpleà paharul cu bere, tată Spiridoane.

Birtașul se închină, se depărtă repede, părând că se grăbește să-i împliniască cererea. Insă își văzù îndată de alte trebi. Își zicea; „are să a-doarmă acum, îi cunosc năravul”. După ce-și aranjă unele mărunțișuri, dupăce împărți po-runci, pentru „Irigarea” de după prânz, se așe-zase cu nevasta și copiii mai mici la masă, și chiar se pregătià să înghită cea dintâi lingură de supă, când ușa dela camera vecină se crepă și prin deschizătură se ivi capul universitarului Pruncul.

„Nu mai vine butoiul ăla, tată? întrebă el pe-acelaș glas plângător.

— Nu mai este, domnule advocat! zise bir-tașul, uimit că tânărul nu adurmise după cum crezuse el.

— Ei, drăcie ca asta! strigă deodată cu mânie Pruncul. Să-mi vinjăi beutura! Ce porcic faci dum-neata astăzi?”

Spiridon, palid, tremurând ușor de indignare și năcaz dă n-are hodină să înghită o lingură de supă, se sculă repede, trecù pe lângă "ad-vocat", trăviăli butoiașul cel început, îl așeză lângă masă, îi fixiă bine pompa, și chermându-l pe Prun-cul îi zise:

„Poftește, domnule advocat. Mai sunt cel pn-țin patruzeci de pahare.

— Pofta! zise Pruncul întinzându-i un bilet de douăzeci.

— Nu acum, domnule advocat, ce știu eu cât să rețin. Las’ până la urmă.

— Poftim! insistă din nou tânărul. Ia-ți plata. Nu ești tată bun nici tu, Spiridoane. N-ai milă de om. Ia-ți plata și du-te!

Spiridon îi lăsă, biletul pe masă și ieși.

Trecuseră ceasurile patru când începură să s-a-dune tovarășii de petrecanie. Pe plaiul cerbului vâlvătaia focului se înălța de mult. Tovarășii se întâlniră în birtul lui Spiridon, şi mare le fù mi-rarea când pe Pruncul îl aflară tot acolo, cu paharul de bere înainte. Vreo câțiva ciocăniră butoiul: sunà a gol. Il clălinairă: vânt! Dar nici Pruncul nu se puteà mișcà din loc. Stăteà nă-zimat de spăteaza scaunului cu spatele, c-un cot pe masă, iar picioarele și le ținea țeapene, în-fipte parcă în podele, ca și când ar fi rămas așa într-un acces de amețeală. El privià cu ne-păsare la cei din jurul săiu, păreà că nu-i cunoaște. Din când în când oftă din adânc și a-veà o mică clătinare din cap. Tovarășii se adu-nară în jurul lui lărmuind, strigându-l pe nînne, pipăindu-l, alții îl sguduiau. La sguduiri mai pu-ternice Pruncul lăsà să s-audă un mormăit înă-dușit, ca și când ar veni din mari depărtări.

„Pe ăsta încă o trăbui să-l ducem pe sus până, pe plaiu, zise cu mânie notarul Iosif Rodean.

— A beut un butoiu de bere; mă mir că n-a plesnit, zise doctorul Prințu aplecându-se la u-niversitar și pipăindu-l. In clipa aceea se auzi din nou mormăitul lui Pruncul, el se mișcă pu-țin și zise, ca de pe altă lume:

— Porcilor!

— Of, of! încă o să ne deie lecții de morală”, râse advocatul Pascu.

Pruncul se mișcă mai tare pe scaun, cercă să se ridice, dar nu reuși; să râzimă din nou de spăteaza scaunului, și zise iar;

„Porcilor! Sunteți cu toții niște porci”.

In clipa asta în birt intră universitarul Un-gurean, se apropie cu pași largi de Pruncul, fe-rind din cale pe cei ce se grămădiau în jurul tânărului beat.

„Salutare, colegă, salutare! zise Ungurean cu fața radioasă de fericire. Ai beut? Te-ai îmbă-tat? Ai durmit?

— Veni, vidi, viei! răspunse Pruncul închi--puind un zâmbet rânjilor din umerii obrajilor parcă.

— Nu-i beat de tot! declară îndată Ungurean. După formula asta de întrebare și răspuns cu-noșteà de mulți ani stadiul beției lui Pruncul.

— Vii cu noi, iubite? îl întrebă apoi vorbin-du-i la ureche. Dar Pruncul păreà că nu-l auzise.Mormăi încet:

— Sunteți niște porci!

— Ai cognac, Spiridoane? întrebă Ungurean, îngrijorat.

— Este, domnule advocat.

— La repezeală cognac și un păhărel. O să-l deștept îndată, zise el întorcându-se spre ceilalți.

Câteva priviri se ’ntoarseră întrebătoare spre doctorul Prințu.

— Se poate, răspunse el. Beția de bere e ca o ceață, deasă ce-i dreptul, dar nu-i grea. Alcoolul berii nu apasă creerii cu pondul alcoolului de vin, ori mai ales de rachiu. De aceea beția berii nu-i adâncă. Ea moleșește trupul întreg, îngreu-nează mai mult stomacul”.

După câteva păhărele de cognac, beute unul după altul, Pruncul începu să-și scuture capul, brațele, apoi, ajulat de Ungurean, se ridică. Erà mai palid ca un mort.

„Acuma repede, afară la aer, comandă Ungu-rean.

— Ar fi și vremea; o să se răcoriască bine pan’ ajungem pe plaiu, zise bătrânul Ungurean.

— Colosal! răspunse tânărul. Doar nu te vei teme de ’ngheț? Ai blană groasă de slănină pe dumneata”.

Ei se strecurară pe-o hudiță, apucară pe-o că-rărușe, trecură valea pe-o punte destul de în-gustă, peste care Ungurean îl conduse cu multă grije pe Pruncul. Dar în aerul curat, în urma mișcării, în urma cognacului care-i încălzi stoma-cul, tânărul începù să se deștepte binișor. Când începură să urce pe plaiu, cl se desfăcù de brațul lui Ungurean, zicându-i:

„Lasă-mă!

— In sfârșit! oftă Ungurean ușurat. Dar cine mama dracului te-a pus să te îmbeți de bere, când pe azi dup-amiazi îți erà rezervată plăce-reà să te îmbeți de rizling ori de tămâioasă?

— Nu mi-ar fi fost nimic, dacă n-aș fi fost flămând! zise cu silă Pruncul.

— Păi, n-ai prânzit azi?

— De-aseară ajunez!

— Ce spui, frate! D-apoi atunci tu ești mai tare ca un bou! se mirà Ungurean. Și cum te-ai hotărît să ajunezi? Te-ai îmbăiat și azi dimi-neață?

Pruncul tăcù un restimp; urcușul iute îl făcù să gâfăe.

— Nu. Am un conflict cu bătrânul, reuși să răspundă.

— Ei, un conflict! Părinți și fii! Ce-i mai de toate zilele, ca asta? Pentru atâta lucru faci tu prostii?

— Uf! Lasă-mă dracului, lasă-mă dracului. Un-gurene! oftă cu desniădejde Pruncul. A fost mai mult decât un conflict, a fost un „ultimat”.

— Ultimat? se miră Ungurean nepricepând în-dată de ce-i vorba.

— Un an îmi mai dă parale; într-un an să-mi iau diploma”, zise cu silă Pruncul. Ii fù și ru-șine să spună cât îi promisese lunar chiar pe anul acesta.

Ungurean începù să râdă cu hohot. Se opri, căci râsul nu-l mai lăsă să facă nici un pas pe urcușul iute Cărărușa, oricât de spirală pe coasta plaiului, era din ce în ce mai greu de urcat; ceilalți apucaseră cu mult înaintea lor.

„Nu fi copil, iubite, nu te prosti acum, cal bătrân! Ultimate de acestea câte n-am mai căpă-tat noi, zise Ungurean după ce se mai liniști, pornind din nou.

— Bătrânul meu acum odată n-a glumit. Il pricep ru! Pot să-ți s-pun că-i un om amarnic, zise cu durere Pruncul. Spune, că galeria cea nouă dela „Arhanghelii” i-a înghițit o avere în-treagă.

— Și tu alta, îl întrerupse repede Ungurean.

— Și cu alta și că nu mai are bani”, încheie cu desnădejde Pruncul.

Un răstimp tăcură; urcau mereu aplecându-și înainte trupurile, ghetele lor ronțăniau în pie-trișul potecuței. Plaiul întreg erà un uriaș piept de piatră acoperit cu un strat subțire de pră-mânt, de pietriș. Pc cărărușe pe alocuri ieșiau la iveală spinări, muchi de stâncă; ploile spăla-seră pe-aici pajiștea și preseraseră întreagă că-rărușa cu pietricele.

„Despre asta una să nu mai vorbim, zise în-tr-un târziu Ungurean.

— De acord! răspunse Pruncul, chiar acum îmi venise gândul că atitudinea cea mai bună ce-o putem' luà în fața vieții e să fim fataliști.

— Grecii și Românii n-au fost proști, iubite. Nu ’nzadar întreaga antichitate e clasică.

— Pentru o bucată de purcel mă ’mpac cu toată lumea, declară Pruncul, care începù să simtă o foame de lup. Începù să-l iee cu amețeli din golul stomacului.

— Păcat dă nu te chiamă Ion, ți-aș zice acum Ion Gură de aur, răspunse Ungurean, pe care încă începù să-l răsbiască foamea. După berea ce-o beuse, acasă la prânz nu mai putuse mânca decât foarte puțin.

— Ba să-mi zici mai bine Ion Gură de lup” zise vesel Pruncul.

Când ajunseră ei, ceilalți erau trântiți pe pa-jiște; gustaseră câte două păhărele, și acum, aș-teptând friptura, fumau din țigări, conversând cu veselie, râzând, trimițând câte un huhurizat, un fel de țipăt, care se auzià strident până jos în vale, în sat.

Pruncul fù întâmpinat cu urale: doctorul Prințu îi pipăi pulsul și declară, că mai are pu-ține ferbințeli, eu siguranță cel din urmă efect al alcoolului de bere.

„O ceapă nu plătește știința ta doctore. Sti-matul meu coleg, advocatul Pruncul, e flămând. N-a mâncat dc-asară nimic!” declară cu superio-ritate Ungurean.

Deasupra unei enorme grămezi de jar, din care numai pe de lături mai fumegà vr-un tăiciune, se frigeau în frigări doi purcei cu râturile în-tinse. Pelița li se rumenise, pe alocuri era tran-dafirie, băteà încă în viu, — codițele se subțiară, se întăriră. Trupșoarele lor plinuțe se tot în-vârtiau în frigări, și cei doi ficiori, cari pregătiau friptura picurau, din când în când pe spate, pe pântece, pe coaste, din slănina friptă. Câte-un picur ajungeà la jar, sfârăià, împrăștiind mi-reasma, care dilatà nările celor trântiți pe pa-jiște. Cei doi purcei păreà că se tot subție, ori, mai bine, se roltunzesc, dela o vreme nu se mai puteà deosebi unde-i spatele și unde coastele, pe unele locuri pelița plesnise abià văzut și mustul se ivià în tăietura fină. Mireasima se răs-pândià tot mai mult în aer.

„Destul Filipe! strigă directorul dela „Arhan-ghelii” apropiindu-se și luând o frigătoare și cu purcelul înfipt în ca se întoarse în triumf la ceilalți.

— Întâietatea o are pustnicul ce petrece în ajun, strigă el vfăzând o ceată de cuțite, de bricege apropiindu-se în atac de purcel. Pruncul își tăie repede o bucată și îndată, strecurându-se din mulițme, se lăsă pe-o dungă. Pâne își tă-iase de mai înainte și acum începù să îmbuce cu lăcomie.

Filip, unul din cei doi ficiori, aduse și purcelul celalalt, și ospățul începu acum în tihniă.

Mâncară și beură,, apoi iar mâncară, pe urmă se apucară cu sete de vin. Larma creșteà tot mai tare, și paharele se deșertau dintr-o închinare, nu le puteau țineà în mână cu vin, iar jos pe coastă se prăvăliau. Vinul erà vechiu, erà risling, busuioaca se isprăvise din pivnița bădicului Spiridon. După ce se săturară de car-nea delicioasă, beutura păreà că nu-i stâmpără de fel: le păreà mereu că n-au beut nimic. Bine hrăniți și în aer curat, ei nu simțiau puterea vinului. Se înserà, umbrele începură să cadă, pă-durile de brad în jurul lor se înegriră, și aer tare, înviorător, să te scoale din morți, se co-borà pe pământ. Ei nu erau mulțumiți, căci dru-mul la un adevărat chef îl pregătește puterea vi-nului. Și vinul ăsta păreà că nu are nici o putere. Vorbiau, râdeau, cercau să cânte, nimic însă nu le succedeà cum ar fi vrut, căci Vălenarii și oaspeții lor nu erau mulțumiți cu orice fel de animație; ei erau artiști în privința asta și aveau gusturi rafinate. Beau mereu, încât cei doi fi-ciori, cari fripseseră purceii și le slujiau și de paharnici, abià mai răsbiau să le umple paha-rele.

Ficiorii strânseseră tăciunii, puseseră lemne proaspete, de cari adunaseră din bună vreme două grămezi. prccuim și cetină verde și uscată. Flăcările se ridicau în limbi mari, unele înguste altele late ca niște fiare de plug. Cu cât cădeà mai tare noaptea, lumina flăcărilor erà tot mai vie, mai colorată. Unii se sculară, luară lungi crengi de brad cu colină verde și le aruncau în flăcări. Pe-o clipă flacăra se înnădușà în fum, se auziau pârâituri multe, scurte, fulgerătoare apoi aprinzându-se ramul, îl ridicau deasupra capului, și uriașa torță își înălță flacăra care grăbià în văzduh, până la înălțimea brazilor.

Plăcerea asta îi astrânse în curând pe toți în jurul focului. Crengile de brad se înălțau în văz-duh pârăind, grăbindu-și flăcările multe, săltărețe. Fețele oamenilor străluciau arămii în lu-mină. In curând isprăviră crengile de brad și atunci alergară la brazii din apropiere, rupseră, tăiară altele și jocul începù din nou.

Când în sfârșit se obosiră, cei mai mulți se clătinau pe picioare. Beția îi cuprinse pe neaș-teptate, ci începură să chiue, să cânte. In curând se iviră din noaptea ce căzuse doisprezece fe-ciori din sat, băieși la „Arhanghelii”, cu cari Bratu începù să cânte deosebite marșuri și alte cântece pe patru voci. Larma, gălăgia creșteà mereu, vinul se beà tot mai cu sete. In liniștea nopții cântările, chiotele lor se auziau până departe peste sat, și flacăra înaltă a focului erà hrănită mereu de lemne proaspete.

Târziu flacăra se potoli, se fripse purcelul al treilea, și, după ce-l înghițiră în câteva clipe, se începù beția.

Trecuse de mult de miezul nopții, când se ho-tărîră să coboare în sat, să continue petrecania în birtul lui Spiridon. Butoiul gol îl rostogoliră pe coastă la Vale, și bubuiturile lui, în salturi tot mai largi, se auziră până târziu. Afară de Iosif Rodean toți ceilalți erau turtiți de beutură. In-naintau prin noaptea care nu erà așa deasă, cu mânile înainte ca și când ar fi vrut să prindă ceva. Lună nu erà, dar cerul erà preserat cu stele, erà o semi-umbră dulce, răcoroasă, însă flăcările focului le deprinsese vederea cu lumină mare, și acum orbecau ca și când ar fi fost în-tunerec păcură.

Coborâșul și în vreme de zi erà mai greu de-cât urcușul pe coasla prăpăstioasă a plaiului. Dar acum cărarea n-o mai puteà țineà nici Io-sif Rodean. Din când în când se prăvălià câte unul, se roslogoliau chiuind pe coastă la valle, și erau răstimpuri când din toată ceata abia trei-patru mergeau pe picioare, ceilalți se du-rigau pe povârniș, împrăștiiudu-se în toate păr-țile. Hohote de râs izbucniau mereu, câte-un „aio! să fii al dracului”, apoi urmau răstimpuri de tăcere, în care se chemau și-și răspundeau:

„Hop-hop!

— Hop-hop”.

Se siliau să se apropie, să coboare în șir, dar nu le succedeà: prăvăliri, rostogoliri urmau ne-contenit și ei iar se împrăștiau. Pământul păreà că le fuge de sub picioare.

Cu chiu e vaiu ajunseră lângă valea ce șopotià tainic în noapte. Iosif Rodean trecù mai întâi puntea, dar ceilalți căzură unul după-altul în apă. Unii reușiau să rămână în picioare, în apă pân’ la genunchi, dar cei mai mulți căzură pe coaste, pe spate, dealungul.

„Ți se ’nneacă advocatul, ca țiganul la mal, dragă tată, strigă Ungurean care căzuse pe spate în apă și păreà că se simte foarte bine astfel și nici gând n-are sa se ridice.

— Numai să nu fie pipa mea la el”, răspunse bătrânul, care se silii să se ridice din apă și să iese la țărm.

In birtul lui Spiridon erà încă lumină. Ceata întreagă năvăli pe ușe, începură să se scuture. Dar răcoarea apei, departe de a-i supăra, le făceà plăcere. Numai universitarul Ungurean, ur-cându-se în silă pe-o masă lungă, se întinse pe-spate, își puse manile cruciș pe piept și de-clară că-i mort.

Numai decât în jurul lui se adunară cântă-reții, și sub conducerea lui Bratu începură în cor frumoasa cântare dela prohod:

„Plâng și m-ă tânguesc când gândesc la m-oarte, și văd în morminte zăcând frumuseța noastră, cea după chipul lui Dumnezeu făcută, fără po-doabă, fără mărire, neavând chip! O, minune! Ce taină este aceasta care s-a făcut pentru noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat după porunca lui Dum-nezeu, precum! e scrisă, celui ce dă hodină celui adurmit”.

Ei cântară în cor bărbătesc pe patru voci. Lugubra melodie umplù sala, cutremură feres-trele, sgudui sufletele oamenilor cari păreau că încep să se treziască. Urmă o tăcere destul de-lungă, până ce Ungurean deschise ochii.

„Voi înșiși strigați că-i păcat s-apună în mor-mânt o frumusețe ca mine! zise el. Dați-mi mâna, tovarăși, nu voiu s-a mă înjug cu moartea, ci cu vieața. Trăiască vieața veselă!

— Trăiască veselia”, strigară ceilalți în cor, apucându-l de mâni și săltându-l de pe masă.

Spiridon își trezi în grabă o slujnică: știà că are de lucru până dimineața și nu va răsbi sin-gur, căci oaspeții începură să strige deodată și după mâncare și după beutură.

Petrecanii, beții ca acestea se întâmplau destui de des în Văleni de când băile, mai ales „Arhan-ghelii”, dau aur mult. Nime nu le mai încrestà, nime nu se mai mirà de ele. Numai unele femei, mai rele din fire, anai neîmpăcate, de obiceiu cărora nu le plăceà nici beutura, mai blăstămau diminețile pe la ușile și la ferestrele crâșmelor.

Acestea le știà și popa Murășanu, care dela o vreme începù să predice în biserică Dumineci dearândul tot împotriva beției, dar cu un singur rezultat: bărbați, feciori, veniau tot mai puțini la biserică.

Proprietarii de birturi și prăvălii aveau tot mai mari câștiguri. Ei adunaseră cheag destul nu numai pentru cât vor trăi ei, ci și copiii lor, o vieață întreagă. Și din ce se îmbogățiau își serviau oaspeții cu tot mai multă atenție. Din surâsuri și vorbe dulci nu-i prea puteà scoate nici bețivul cel mai mofturos.

XX

Domnișoara Elenuța Rodean nu mințise: tre-cuse într-adevăr prin mari frământări până se hotărî să scrie clericului epistola care-l umpluse cu o fericire așa de mare. Dar frământările a-celea nu izvorîseră din convingerea că nu s-ar cuveni să-i scrie, din teama ca să nu fie judecată cu asprime, ci din faptul că nu putuse află până târziu chipul cum să-i facă cunoscută lui Vasile dragostea ei.

Căci ea, îndatiă ce se liniști din râs, după ce o mai înfruntase și soru-sa Maria, își dădù seama că, toată bucuria ei nestăpânită izvorà din fap-tul că rămase și pe mai departe liberă; râsese ele advocatul Crăciun și de notarul, pentrucă se puteà gândi și mai departe, în liniște, la cleric. Nu-și mai puteà ascunde adevărul acesta! Ea simți că tot ce făcuse, dela Paști încoace mai ales, erà în strânsă legătură cu clericul Vasile Murășanu: în vorbele, în purtările sale, în bu-curii ca și în întristări ea simți c-o urmărise pre-tutindenea tânărul acela rușinos ca o fată mare. Amintirea, prezența lui în închipuire, îi deșteptase o lume nouă de gânduri și de simțăminte. Într-o clipă văzù limpede că simpatia ei pentru cleric nu începuse numai în noaptea prohodului lui Hristos, ci cu mult înainte. Poate chiar prin faptul că familia lor erà așa de rece față de a preotului, deșteptă în ea mai multă atenție, mai multă curiozitate față de cleric și o făceà să-l privească mai cu emoție decât pe alți tineri cari veniau pela familia notarului.

Insă, afară de plăcerea ce-o aveà înlâlnindu-l vorbind uneori cu el, nu simțià nimic deosebit. Privirile lui senine, foarte clare, îi înseninau, ce-i drept, sufletul; o încredere, o liniște deo-sebită o stăpânià, de câteori se depărtà dupăce vorbise puțin cu el. Un fel de mirare erà parcă tot ce-o apropia până la Paști pe Elenuța de cleric, mirarea pe care o simțim totdeauna față de-o persoană pe care ni se pare c-o cunoaștem și nu știm de unde, ni-e simpatică și nu știm pen-tru ce, care însă poate fi sigură că vom preferi-o altora cât de cunoscute. Mirarea aceasta izvorà din faptul că Vasile se purtà în vacanțe așà de deosebit de ceilalți sludenți din Văleni, că-l pu-teai vedeà mai mult singur, în mână cu vr-o carte, că încunjurà petrecaniile și umblà regulat la biserică? Ori din faptul ca foarte arareori îl puteai vedeà vesel și aproape niciodată râzând cu hohote? Ori iarăș, începutul simpatiei să fi fost în împrejurarea că Vasile erà puțin îndrăz-neț, și din cât puteà o încunjurà pe Elenuța? Ori doară pentru împrejurarea că din fața lui de tânăr se desprindeà atâta nevinovăție, că la vârsta de optsprezece ani păreà copil încă?

Insă mirarea ce-o simțià față de cleric n-o silià decât foarte arareori să simtă lipsa apro-pierii lui, să-l vadă și să-i vorbiască. II vedeà din săptămână în săptămână și erà liniștită. S-ar pu-teà spune că erà mulțumită cu el, ca o mamă care numai în intervale depărtate aude vești bune de fiul sau și totuș e liniștită pentrucă-i convinsă că fiul ei o om de omenie. Convingerea dă Va-sile Murășanu e un tânăr cumsecade se înstă-pâni de mult în sufletul Elenuței. Nu-și puteà închipui ca să poată face ceeace făceà Ungurean ori Pruncul! Erà curioasă această convingere, căci ea nu cunoșteà mai de-aproape vieața cle-ricului nici în sat, dar încă în orașul unde erà aproape anul întreg la învățătură.

Astfel vr-o patru ani ea rămase cu o părere bună despre cleric, și cu un fel de mirare de câteori se întâlnii cu el, ori chiar numai se gândià la el. Insă de când îl auzi cântând în Sâmbătă Paștilor noaptea, de când îi aprinsese luminița, mirarea de mai înainte se schimbă în dorința tot mai mare de-a se apropià de cleric. Și, singura apropiere acum, fără cuvinte, fără priviri, o făceà fericită. Apoi după petrecerea dela Paști ea simți deodată, cutremurată de un simțământ nou, că-i pare așà de rău că Vasile se va întoarce iar la școală. Încrederea ce o sim-țise până atunci în el, în sărbători se și vădi când începù să-i înșirue complimentele ce i le făcuse Voicu. Despărțirea dela înmormântarea lui Gligoraș, rugarea să-i trimită cărți, înfrigu-rarea cu care așteptà volumele, nenorocirea care o simți la vestea că-i vine un pețitor, toate aceste se succedară atât de repede pentru ea, încât n-a-vuse nici vreme să-și deie seama de simțămin-tele sale.

Dar acum, după nereușita lui Crăciun, după râsul ei nestăpânit, ea desluși într-o lumină ful-gerătoare toate simțămintele delicate ce-i înflo-riau în suflet, și se simți îndrăgostită de simță-mintele sale parcă, nu de cleric. Se gândià ce-i drept la Vasile, dar lucrul cel dintâi ce-l făcù după ce înțelese adevărul fù, că se sărută cu multă sfială în oglindă! Apoi, aprinsă Ia față ca bujorul, alergă în grădină, se încununà cu flori și până seara nu mai intră în casă.

De cu noapte i se începù apoi sbuciumul, care se liniști numai după ce-i reuși să deie forma aceea ciudată epistolii sale, care îi descoperià totul clericului, fără totuș ca să-și simtă atinsă cât de cât modestia ei de fată.

Nici prin gând nu-i trecù că nu va pricepe clericul adevăratul înțeles al epistolei sale, şi așteptà deci cu mare neliniște răspunsul lui Va-sile Murășanu.

Și clericul nu se înșelă! După ce-i ceti epistola domnișoara Elenuța izbucni în hohote de râs îi curgeau lacrimile, și ziceà mereu cu vocea înaltă: „Să nu cuteze nici atât să-mi trimită un sărut de mână!” Ea însă se mințià acum cu bună voie pe sine însăși: nu râdeà de punctele ce le pusese clericul după „un sărut de...”, ci râdeà fiindcă nu-și mai puteà stăpâni fericirea care-i inundà mereu în suflet ca niște unde puternice de lumină, de dăldură. Sfiiciunea tânărului ș-o alesese numai de scut ca să se poată bucurà în deplină libertate, pentrucă altfel îi venià să-i zică:

„Ce fată rău crescută ești! Să le îndrăgos-tești așa de nebunește!”

Incă în seara aceleiași zile în care primi scri-soarea lui Vasile, se pregăti siă-i răspundă. Ceea-ce-i scrià clericul, că el va trebui să se căsăto-riască în grabă, o umplu de neliniște. Insă nu avù putere să-i scrie un singur șir. Parcă i se topise toată cutezanța, toată hotărîrea de pân’ acum. Deși știà la scrisul întâiei epistole că Vasile o va pricepe, totuș atunci, dupăce se hotărî îi scrisese cu destulă ușurință. Acum erà hotărîtă să-l întrebe cum înțelege chestia căsătoriei lui, și zotuș inima ei se încuiase, și nici un cuvânt nu se coborà în condeiu. Amână scrisoarea pe-a doua-zi, apoi pe-a treia. Dar cu cât treceau zilele, puțerea ei de voință se tot împuținà, și se con-vinse că nu va puteà să afle adevărul din cu-vintele lui Vasile. Se mângăià cu credința că, desigur, clericul îi va trimite și alte epistole.

Volumele sosiau cu regularitate în toată Sâm-bătă seara, dar — nici o epistolă. Intimitatea ce ș-o arătaseră în cele două scrisori păreà că se pusese ca o piedecă între ei. Amândurora li se păreà că se văd, dar nu cutezau, se sfiau să se cheme, să se apropie. Nu-și spuseseră aproape nimic până la cele două scrisori, iar în ele își destainuiră deodată prea mult. Păreà că se genează unul de celălalt, dar această curată sfiiciune îi umplù pe amândoi c-o adâncă fe-ricire, până la începutul vacanței de vară.

Când se întâlniră mai întâi, clericul salută de departe, își ridicà în trei rânduri pălăria, căci de douăori i se părù că Elenuța nu l-a băgat de seamă, cum râdeà la brațul lui Ghiță, ve-nind pe drum în jos, spre cleric. La al treilea salut însă Elenuța înclină adânc din cap, Ghiță își ridică vesel pălăria și-i strigă:

„Bună seara, domnule cleric, bună seara, dom-nule candidat de preot!” Clericul nici nu auzi cu-vinlele lui, el se apropià privind mereu pe Ele-nuța mângăindu-i și acum sufletul înclinarea ce-o făcuse din cap domnișoara Rodean. El o privià uimit: nu mai erà domnișoara Rodean cea de până acum, era parcă o ființă dintr-alte lumi, o zână, o fată tainică, ce s-arată uneori în vise tinerilor îndrăgostiți. Lui Vasile o clipă îi părù chiar foarte ciudat că fata aceea vorbește.

Mâna Elenuței erà rece, tresări ușor când a-tinse mâna clericului. Insă cu toată zăpăceala în care căzuseră amândoi, mai tari, mai hotă-rîți decât ei, ochii lor se întâlniră, se priviră adânc, și într-o clipă obrajii amândurora înflo-riră ca trandafirii.

„Imi pare foarte bine că vă aflu sănătoșiˮ, zise clericul, cercând să pășiască cu grije, cât puteà de gingaș pe lângă Elenuța. Ii părù, în cele dintâi clipe, că dela umbletul acesta atârnà întreaga lui vieață, întreaga lui fericire, Ba-i părù că nu-i de fel important ce va spune, ce va întrebà, ci numai mersul să-i reușiască!

„Și noi asemenea ne bucurăm; domnule Mu-rășanu, că te vedem vesel, se grăbi să răspundă Elenuța:

— Asta e puțin, declară Ghiță, trebuie să-l fe-licităm! c-a terminat cursul de clericie cu dis-tincție.

— Așa? făcù părând uimită Elenuța.

Clericul își plecà privirile: lauda asta nu-i erà binevenită, și se gândi că de unde știe Ghiță cu ce succes a terminat el.

— Sau poate ai căzut? întrebă iar Ghiță, vă-zând că Vasile nu răspunde.

— Nu, asta nu, zise clericul zâmbind.

— Dacă n-ai rămas corigent, n-ai putut decât să reușești cu distincție. La tineri ca dumneata numai aceste două alternative sunt cu putință”, spuse cu convingere Ghiță Rodean.

Elenuța mai mult simți decât observă că lau-dele acestea nu-i plac lui Vasile, se opri, își ri-dică ochii strălucitori, umezi de fericire spre cleric, și-i zise:

„Am onoare, domnule Murășanu, să-ți prezint pe inginerul Ghiță Rodean, fratele meu, și la cuvintele din urmă ea își aplecà cu grație capul spre Ghiță.

— Ah! da, vedeți eu la asta nu m-am gândit, îngână Vasile, sguduit de farmecul ce-i strecură în suflet privirile și vocea Elenuțci. Trdbuià să mă gândesc — adause el repede — că dumneata încă vei fi terminat anul acesta.

— Și totuș frate-meu anume te-a lăudat pe dumneata, ca să-ți aduci aminte de el și să faci asemenea, zise cu veselie Elenuța.

Cuvintele ei picuriau argintii, păreau un cântec.

— Primește sincerile mele felicitări, domniile Rodean, zise înfiorat clericul.

— Felicită-l pentrucă ș-a luat diploma singur eu distincție între treizeci și cinci de inși, a-dause râzând Elenuța.,

— Nici că se puteà altfel, nici că se puteà”, răspunse Vasile, ne mai știind ce să zică: îi păreà că începe să se învârtă pământul cu el, viăzând c-a rămas să poarte conversația singur cu Ele-nuţa.

Căci într-adevăr Ghiță nu mai ziceà nimic: pri-vià zâmbind la cei doi, fie că erà mângâiat în suflet știindu-se om cu cariera lui de-aici încolo, fie că aflà o deosebită plăcere privind la cei doi tineri, cari nu puteau nici cum să-și ascundă agitația ce le stăpânià inimile.

„Văd că v-ați înțeles să mă nenorociți, răs-punse în urmă Ghiță. Dacă ar fi să mă bată ci-neva odată nu mi-ar păsà, numai să-i văd așa de strălucitori de fericire ca pe voi doi acum — pardon „dumneavoastră” am vrut să zic”.

Elenuța pomi numai decât, porni și clericul, simțind necesitatea ca numai decât să alerge. La cuvintele din urmă a lui Ghiță, lui îi părù că inginerul descoperise tot ce era ascuns în sufletul lui. O senzație asemănătoare, dar în proporții mai mici, avù și Elenuța: ei i se părù că Ghiță bănuește ceva.

„Trebuie însă că sunteți mici la suflet, râse Ghiță pornind și el. dacă vă place să râdeți de-un om necăjit. Pentrucă eu într-adevăr sunt. Am diplomă, clar n-am slujbă.

Murășanu se mai liniști, îi părù că poate s-a înșelat, poate că Ghiță nici nu bănuiește ce-i în sufletul lui.

— Neplăcerea asta o avem toți, domnule in-giner, zise clericul. Până ne vedem puși în slujbă trebuie să alergăm, destul.

— Adevărat, răspunse Ghiță, dumneata ase-menea n-ai încă un sat.

— Vai, grăbiți mai sunteți, stimați domni cu diplome; abià ați terminat și numai decât vă do-riți în oficiu; parcă nu vă veți sătura de el o vieață întreagă.

Elenuța spuse cuvintele acestea c-o voce în care erà amestecată și ironie, și părere de rău şi gingășie. Parcă tot mai multă gingășie.

„Asta e soarta bărbaților, domnișoară, răs-punse Ghiță c-o voce pretențioasă. Noi trebuie să ne gândim serios la vieață, pentrucă povara ei pe umerii bărbaților apasă. Dumneavoastră secsul cel frumos, intrați în cuibul gata, și nici prin minte nu vă trece cu câtă muncă a fost zi-dit cuibul acela.

— Hoho! mai încet!, râse Elenuța. Altfel mă faci să compătimesc de pe-acum pe viitoarea ta nevastă.

— N-am dreptate, domnule candidat de preot? întrebă inginerul adresându-se lui Vasile. Acesta nu știu ce să răspundă: îi părù că-l întreabă despre cuibul în care ar duce el pe Elenuța.

— Domnul Murășanu nu-i așa de egoist ca tine, răspunse Elenuța în locul clericului.

— Nu e vorba de egoism acum ei de adevăr, zice Ghiță. și adevărul nu-i de partea mea, dom-nule Murășanu?

— E întrebarea cum înțelegi dumneata cuibul... răspunse Ghiță.

— Un cuib! Ei, un cuib unde se ascund doi inși să se apere de furtunile vieții. Căsătoria o înțeleg, zise Ghiță.

— Bine, răspunse vesel clericul. Atunci cui-bul acela nu poate apărà de nici un rău, dacă nu-i făcut de amândoi soții. Vezi și rândunelele și vrăbiile...

— Bravo! strigă cu bucurie Elenuța. Știaim eu că domnul Murășanu nu-i așa de egoist ca tine.

Incurajat de vocea fetei, de bucuria sinceră ce tremură în glasul ei, clericul continuă în-dată:

— A câștigà o diplomă și prin ea o slujbă încă nu însamnă să ai un cuib în care bărbatul și femeia să se simtă fericiți, apărați de furtunile vieții. Cum să mă exprim oare? Cuibul căsătoriei nu e material, nu se face din poziții și lefuri. Câți bărbați cu poziții și cu lefuri bune n-au putut oferi un cuib pretinos unei femei. Cred că ne înșelăm dacă credem că având o slujbă, trebuie să se simtă fericită femeia care ni se a-lătură nouă. Ea nu intră deagata în nimic, de-oarece căsătoria nu e ceva material. Cuibul ade-vărat al căsătoriei cred că se zidește din simță-mintele ce simpatizează, a lor doi tineri; și în chipu-acesta contribuie deopotrivă amândoi la ri-dicarea adăpostului care să-i scutească de furtu-nile vieții. Dacă nu reușesc cei doi soți să-și ridice un astfel de adăpost închegat din sinceri-tate înainte de toate, oricare altul e iluzoriu, și toată diploma noastră e zadarnică: nu poate a-duce fericirea unei femei”.

Elenuța ascultă cu deliciu cuvintele însuflețite ale clericului. Iși înălțà mereu spre el privirile umede, și se simțià mândră și fericită.

„Dacă privim chestiunea în felul acesta, se ’nțelege că dumneata ai perfectă dreptate, răs-punse Ghiță. Dumneata ai obiceiul să le cobori direct în inima chestiilor. Pătrunderea dumitale se îndreaptă deauna spre sâmbure, nu spre în-văliș. Ei bine, eu am vorbit numai de învălișul căsătoriei, de coaja ei. dacă-ți place astfel. Dum-neata știi că orice adevăr are o haină, și orice sâmbure un miez, din care trăiește, ori cel pu-țin în care se adăpostește.

— Da, domnule inginer, răspunse clericul, nu-mai că, după convingerea mea, învălișul acesta material are foarte puțină importanță în căsăto-rie, pentrucă în căsătorie însuși învălișul trebuie să fie țesut din simpatii, din simțăminte, din a-celaș fel de gândire ca să poată trăi în miezul căsătoriei, sâmburele, care, după părerea mea este activitatea conglăsuitoare a celor doi soți. Slujba ce-o are cineva, averea, riuimai atunci poate servi de scut în vieața celor căsătoriți, dacă felul lor de-a lucrà pornește ca dintr-o singură voință. Altfel totul se dărâmă. Apoi eu mai am o con-vingere care în, ochii multora pare ridicolă, ori cel puțin copilărească: Averea, poziția de câtă avem lipsă în vieață, materia deci, ni se dă dacă: ne silim să ne câștigăm înainte de toate avuția imaterială: moralitatea gândurilor, simțirilor s-a faptelor noastre. Eu, domnule inginer, cred în ce ne învață Mântuitorul: „căutați înainte de toate împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăugà vouă!”

Clericul spuse cuvintele acestea lot mai aprins, mai însuflețit. El simțià că Elenuța îl ascultă cu plăcere și se bucurà că poate vorbi, în auzul ei, despre căsătorie, susținând o discuție pur teo-retică.

Elenuța, când sfârși Vasile, nu se putù stăpâni să nu zică:

„Foarte frumos vorbești dumneata, domnule Murășanu” și-l învălui într-o privire dulce, caldă, care-l înfiorà pe Vasile în tot trupul.

Inginerul Rodean încă-l ascultase cu plăcere. Din expresia feței se vedeà că-l aproabă însă el așteptà să fie cât se poate de logic clericul în argumentările sale.

„Și eu cred în cuvintele Mântuitorului, dom-nule Murășanu, zise el, dar împărăția lui Dumne-zeu și — căsătoria! Mi se pare că e vorba de ceriu, de vieața viitoare nu de pământ și de căsătorie”.

Elenuța își ridică c-un fel de teamă ochii spre Vasile. O clipă crezù că tânărul nu va mai ști ce să răspundă și-i erà ciudă pe Ghiță că fă-cuse observarea aceasta.

„Impărăția lui Dumnezeu nu-i numai în cer ci şi pe pământ, domnule inginer, începù clericul. Împărăția lui Dumnezeu e prelutindenea unde se îndeplinește voia lui. In lumea vegetalelor, în drumul sorilor, în mișcarea stelelor, în toate le-gile naturii e împărăția lui Dumnezeu, pentrucă pretutindenea se îndeplinește voia lui, care e iz-vorul acestor legi. Un împărat înceată dc-a fi îm-părat într-o țară străină, unde nime nu-i ascultă legile. Chiar în țara lui, o revoluție poate să-l detroneze. Pe Dunnezeu nime nu-l poate scoate din împărăția lui decât omul, omul care nu-i ascultă legile. Convingerea mea este: în drum spre căsătorie, în căsătorie, trebuie să căutăm împărăția lui Dumnezeu, adecă să ne silim a ne câștigà moralitatea gândurilor, a simțurilor și a lucrărilor, și loale celelalte,adecà mâncarea, beutura, casa, îmbrăcămintea, ni se voi da nouă. Dumneata, domnule inginer, poate vei zâmbi, dar nu înțeleg nici eu, că prin căutarea împă-răției lui Dumnezeu ne vor cădeà porumbi fripți în poală, ci atâta de cât avem lipsă vom reuși, prin munca noastră și ajutorul de sus, să câști-găm. Deci, împărăția lui Dumnezeu poate fi foarte bine aici pe pământ, și încă chiar în căsătorie”.

Inginerul băgă de seamă, că în tot decursul vorbirii lui Murășanu, soru-sa îl privește încân-tată, cu admirare. Ascultă cu plăcere lucrurile acestea, cari, în parte erau nouă pentru el, căci el niciodată nu se gândise la o interpretare mai largă a cuvintelor Mântuitorului, și după ce sfârși clericul îl întrebă mulțumit, zâmbind:

„Și ți-ar plăceà să intri cât mai în grabă în împărăția asta, domnule Murășanu?

— Asta-i altă chestie, e cu totul altceva” răs-punse zăpăcit clericul, care credeà, că Ghiță iar face aluzie la el și la Elenuța.

In clipa asta o slugă îl chemă pe Ghiță acasă. Veniră dela „Arhanghelii” un hocman c-un să-culeț de aur slobod și Iosif Rodean lipsià de-acasă.

„Vă rog să mă scuzați dacă vă părăsesc o clipă, o să mă întorc îndată”, zise Ghiță pornind cu sluga.

Cei doi tineri, rămași singuri, merseră un lung restimp în tăcere. Clericul simți, că trebuie să se depărteze mai tare de Elenuța, și că între ei ar fi încăput bine o a treia persoană. Se sîmțià aproape nenorocit, că nu-i venià nici un cuvânt pe buze, și cu cât se îndelungà tăcerea se acuzà tot mai tare din cauza asta. Ii păreà că Elenuța așteaptă merru să rupă el tăcerea. Dar în privința asta se înșelà: fata se gândià încă la ceeace spusese clericul mai înainte și nici nu băgà de seamă cum se ferià de ea tânărul, nici nu-și puteà da seama câtă vreme înaintară, în tăcere. Apoi, trezindu-se din visarea asta, simți un fel de frică văzându-se singură cu Vasile și zise:

„Dumneata vorbești frumos, domnule Mură-șanu. Toți vorbiți așa în seminar?

Vocea ei erà dulce, măngăitoare, și tânărul simți cum se liniștește.

— Se poate, domnișoară, răspunse el.

— Nu-mi vine să cred”, zise copilărește Ele-nuța.

— Nici mie nu-mi vine să cred ceva..., dom-nișoară, spuse Vasile încurajat de sinceritatea Elenuței.

— Anume? întrebă fata ridicând o clipă ochii negri, catifelați acum, spre cleric.

— Că o altă fată ar mai puteà scrie o epi-stolă așa de drăguță ca dumneata, răspunse Va-sile, năvălindu-i tot sângele în față.

— Ah! oftă Elenuța cercând să râdă; dar nu putù inima începù să-i bată ca un clopot.

— Intr-adevăr, domnișoară, continuă tânărul cu însuflețire tot mai mare, epistola dumnitale e o raritate.

— O raritate? întrebă fata coborând din nou privirile asupra lui. Ea erà palidă acum, ochii și sprâncenele negre apăreau și mai distincte.

— Da, o raritate!

— O raritate de ce? De nedibăcie? De cute-zanță? De caligrafie proastă?

Până-i puse întrebările acestea ea nu se uità la el. ci privià stăruitor vârful ghetelor sale, lucitoare.

— Te acuzi zadarnic, domnișoară, răspunse încet tânărul, epistola dumnitalle e foarte fru-moasă, m-a uimit și m-a umplut de-o nespusă fe-ricire.

— Dar dumneata mi-ai răspuns așa de scurt la întrebarea ce ți-ami pus-o, zise repede Ele-nuța, temându-se parcă să-l lase să vorbiască mai departe. Și întrebarea aceea erà simburele epi-stolei, chestia de căpetenie. Cuvintele acestea le spusese ciripind. Ele căzură ca o ploaie de tri-luri în sufletul clericului.

— Eu nu mă pot asemănă cu dumneata, dom-nișoară; răspunsul meu de bună seamă a rămas departe în urma epistolei dumitale. Dar eram așa de copleșit de fericire! Aceasta cred că e o scuză pentru mine căci... dumneata ești de vină”.

Fata nu răspunse, ci sinii ei tineri și curați se înălțau des. Merseră un restimp în tăcere, apoi Elenuța zise, șoptind aproape, — cercând să zim-biască.

„Fericirea e în noi înșine, nu în alții!

— Ba da, ba da, fericirea mea e în dumneata de-acum! ” zise cu vocea cutremurată tânărul.

Tăcură iar, în vreme ce se siliau să meargă tot mai repede. Ca și când ar fi voit să fugă, să se depărteze de ceva de ce le erà teamă.

„Așa dar dumneata-ți renegi principiile? în-trebă într-un târziu Elenuța. Dealtfel mă tem, că dumneata nu ești sincer, zise ea mai veselă.

— Nu înțeleg, domnișoară, răspunse clericul simțind cum i se strânge inima.

— Apoi dumneata înveți lucruri sfinte, vor-bești despre legile lui Dumnezeu și la sfârșitul scrisorii ce-mi trimiți, îmi ceri...

Clericul făcù o față așa de disperată încât pe Elenuța o bufni râsul.

— Nu râd de dumneata, zise ea repede văzând uluirea ce-o produsese în cleric râsul său. Vai, crede-mă nu râd de dumneata, adause cu mul-tă suferință în voce. De dumneata de-acum nu măi pot râde. Dar pentru ce n-ai scris cuvân-tul întreg?”

Vasile Murășanu își ridică ochii plini de su-ferință, de groază, de fericire, spre ea și nu putù răspunde.

Elenuța tăcù un restimp, apoi apropiindu-se de cleric, îi luă cu încredere mâna. Atingerea asta, deosebită de toate cele de până acum, îi sgudui pe amândoi. Elenuța îl învălui într-o privire de dragoste adâncă.

— Iţi fac cu o plăcere mai mult” zise ea în-florindu-i pe buze un surîs de adâncă fericire. Vasile Murășanu ridică încet, cu sfială, cu sfin-țenie mâna albă, delicată a Elenuței, și o să-rută abià atingând-o. El nu simți nimic la să-rutul acesta, păreà împietrit, un fel de desnă-dejde păreà că-l cuprinsese, dar pe Elenuța o înfioră un deliciu negustat încă. Mâinile lor nu se despărțiră; merseră multă vreme cu ele îm-preunate.

Drumul erà pustiu, căzuse binișor și însera-rea, totuș ar fi putut să-i vadă cineva. Dar cei doi tineri numai la asta nu se gândiau. Trăsă-riră ca la atingerea focului, când auziră vocea lui Ghiță în nemijlocită apropiere.

„Eră să nu vă mai ajung, să știți dă vă pun la pedeapsă!”

El erà foarte vesel. Văzuse pe cei doi ținân-du-se de mână, dar se făcù că n-a luat nimic în seamă, ci începù să vorbiască despre „Ar-hanghelii”, unde iar s-a aflat aur slobod.

Se întoarseră toți trei și povestind despre lu-cruri neînsemnate se apropiau de casă. Cei doi tineri păreà că nici nu mai înțeleg întrebările și cuvintele lui Ghiță. Aveau o senzație ciudată, ca și când ar auzi cu alte urechi și ar vedeà cu alți ochi, ceeace se auzià ori se vedeà în jurul lor. Puterea de atenție, de observare, parcă le perise. Ca și când li s-ar fi ascuns în suflet toate simțurile și-i făceau să plutiască mereu în depărtări mari dela pământ.

Ajunseră la locuința celor doi frați, clericul le pofti noapte bună aproape cu indiferență, și câ-teva zile, Vasile Murășanu privi mereu ca un om ce nu mai pricepe nimic la părinți, la su-rori, la casa parohială, la florile din grădiniță.

Elenuța fù cu mult mai veselă decât cleri-cul. Ea, de-acum, se bucurà înainte de întâlnirile viitoare, de cuvintele ce și-or spune, de toată fe-ricirea care ave să fie neîntreruptă de aici în-colo.

Din ziua aceea întâlnirile celor doi tineri de-veniră tot mai dese, ori pentrucă Ghiță știà mai mult decât credeà Elenuța și Vasile și căutà me-reu prilej să-i apropie pe cei doi tineri, ori că iubirea îi făcù mai iscusiți și-și aflau ei înșiși prilej de-a se întâlni cât mat des. Mai ales a-junseră amândoi să nu poată fi o singură zi fără să facă plimbări îndelungate. Elenuța ieșià de cele mai multe ori cu Ghiță, dar adeseori și singură, Vasile d-e obieiu cu soru-sa Mări-oara. Sburdalnica aceasta înțelese repede că între frate-său și domnișoara Rodean se întăriă tot mai mult o legătură sinceră, se uimi viăzând-o pe Elenuța îndrăgostită de frate-său, care erà numai cleric; dar dupăce se convinse că o pie-dică de căpetenie e înlăturată între acești doi tineri, ca nu mai râdeà de cleric, ci se făcù protectoara celor doi îndrăgostiți. Când se în-tâlmplà să fie numiaii ea cu ei, știa a aflà totdea-una clipa potrivită când să-i lase un sfert de ceas singuri: își uità acasă ori o batistă, ori o carte, sau aveà să-i comunice Anastasiei ceva de foarte mare importanță. Ea ajunsese indispen-sabilă pentru cei doi tineri; Elenuța o privià tot cu mai multă recunoștință, Vasile o adorà, și ar fi intrat în foc la un singur semn ce i-ar fi făcut.

In plimbări, în excursii făcute la propunerea lui Ghiță, în biserică, la cele două petreceri ce se ținură în oraș în cursul vacanței de vară, cle-ricul avuse vreme sa-i cânte Elenuței cântecul cela nou, de care pomenise în epistolă.

In plimbările do seară, ei plutiau într-o lume; tainică, sfântă, le păreà că anume pentru ei ră-sare luceafărul și se împodobește cerul cu stele. Erau restimpuri, când nu-și spuneau un singur cuvânt, le păreà că nici nu mai sunt oameni, că nu mai au trupuri, și, din când în când; își atingeau mânile, ca să se convingă.

In excursii Ghiță îi puneà să-i ajute la pro-bele de măsurat și nivelare ce făceà; întocmià astfel lucrurile încât el să fie mereu departe de cei doi tineri cari întindeau sforicelele, se cufundà în socoteli, în vreme ce Elenuța și Vasille erau răpiți tot mai mult de valurile pe cari iubirea le ridicà tot nouă în sufletele lor... Ascultau cân-tecul pe care când unul, când celalalt îl con-tinuă.

Dela biserică domnișoara Rodean nu mai lipsià niciodată. Nu aflà nici un păcat șă-l asculte cu adorare, cum cântà clericul în strană; ea nu simțià nici o dorință vinovată, ci din sufletul ei dragostea făceà să răsară numai flori albe. Partea cea mai adâncă din ființa sa se înălțà cu,evlavie și recunoștință spre Dumnezeu.

La cele două petreceri de vară ci dansaseră mult împreună; din dansurile acelea amețitoare ei se aleseseră parcă cu o singură ființă, se simțiră legați pentru totdeauna. Fericirea lor erà prea mare, ca alții să nu o bage de seamă.

Dintre ai preotului, după Mărioara, mai mult se bucurà preoteasa. Ea începuse să scuze multe din greșelile, din purtările familiei Rodean. Se gândià, făcându-și planuri enorme, la căsătoria care, — poate — va fi cu putință. Dela o vreme nu se mai putù stăpâni să-și ascundă gândurile şi într-o seară îi zise părintelui Murășanu:

„Incă se poate să ne ’cuscrim cu directorul.

Popa o privi cu mânie, cu revoltă.

— Ai gânduri de copil și acum!

— Mă rog și pentru ce nu s-ar puteà? în-trebă preoteasa înțepată.

— Dacă vorbești așa însamnă că nu cunoști oamenii. Vasile a face cu mult mai bine să caute într-alte părți; până în iarnă ș-ar aflà o fată și i s-ar da o parohie. De altfel e încă tânăr, un an poate sa aștepte”. Preotul spusese cuvintele din urmă c-un fel de regret. El obser-vase purtările lui Vasile, țineà foarte mult la Elenuța, pe care o aflà de cea mai deșteaptă între toate fetele directorului, și se gândià că din jocul acesta o să iese ars binișor feciorul său. El nu credeà în posibilitatea acestei căsă-torii, și, încă de mult și alesese — în gând — o fată potrivită pentru Vasile. Erà domnișoara Laura Pop, fiica părintelui din Gureni, coleg de școală cu popa Murășanu. Dar și fala erà încă prea tânără, și de aceea părintele încăț nu-i a-minti nimic lui Vasile, zicându-și că mai este vreme.

Directorul dela „Arhanghelii”, Iosif Rodeau, erà mereu la baie, la piue, în drumuri ca să schimbe cât mai cu câștig aurul, el nu preà aveà răgaz să vadă ce-i fac fetele. Dar în schimb cele două surori, Eugenia și Octavia, începură de mult să se cotiască, să-și șoptiască, să le bufniască un râs nestăpânit când Elenuța se în-torceà dela plimbare. Oftau, de multeori, în auzul Elenuței, își duceau mâna la inimă, și în toate cercau să-și bată joc de ea, să o răniască.

Pe Elenuța n-o prea atingiau nici mai înainte observările celor două surori; însă acum nici nu le luă în seamă..

Fericirea ei erà cu mult mai adâncă decât să o poată deșteptà din ea micile răutăți ale suro-rilor, cari începură să facă aluzii la Elenuța și la cleric și în fața părințillor.

Astfel și directorul și nevastă-sa începură să se convingă, urmărind mai de aproape purtările fetei că într-adevăr Elenuța e tot mai atrasă spre feciorul popii. Iosif Rodean începù să tu-șască grozav, decateori fata se întorceà cu Ghiță dela plimbări, începù să-i înfrunte că prea mult umblă cu „domnul molitvelnic”.

Infruntările acestea le simțià mai mult Ghiță decât Elenuța; ei păreà că puțin îi pasă de toată lumea.

Spre sfârșitul vacanței, într-un rând când ti-nerii, din neglijența ocrotitoare a Mărioarei, ră-maseră singuri, păreau mai triști ca orișicând.

„Ei, bine ce vom face Vasile? întrebă cu durere Elenuța, dupăce multă vreme merseră în tăcere.

— Eu am un plan, răspunse tânărul. Încă în toamna asta să...

— Să ne căsătorim?” întrebă repede, cu vo-cea înfiorată de fericire Elenuța.

De mult ea se îngrozià la gândul că va tre-bui să mai rămână mult între surorile sale, în-tr-o casă cu directorul dela „Arhanghelii”. Casa lor niciodată nu-i fusese așa de nesuferită ca în vara asta. Vieața pe care începuse să o cu-noască și s-o guste erà așa de superioară, așa de deosebită de tot ce se desfășură zilnic în familia directorului, încât îi părù că nu va pu-teà să o sufere mai departe. Toată nădejdea ș-o puneà într-o căsătorie apropiată cu clericul; nici nu-i mai treceau prin minte piedecile ce s-ar puteà ivi din partea familiei Rodean, ca se te-meà numai dacă va puteà Vasile să fie hirotonit și să i se dee o parohie încă în toamna asta.

Cufundați în visarea lor, necurmată, pierduse și clericul simțul realității; el nu se mai gândià de mult acum că Elenuța e fiica directorului Rodean, că întră ei se sapă prăpăstioasă ocna „Arhanghelii”. Lui îi păreà acum că are drept să ceară pe Elenuța de soție, îi păreà că fata-asta este chiar, a lui.

— Da, răspunse el la întrebarea Elenuțcî, să ne căsătorim!

— Dar încă n-ai o parohie, dragă Vasile — şi poate n-o să vree nici să te hirotoniasdă; n-ai trecut de douăzeci și patru de ani.

— Am oameni buni între gremialiști, între pro-fesori, răspunse clericul. O să-mi reușască amân-două cererile cu siguranță”.

Fata îl privi cu însuflețire. Se simțià deodată tare, neînvinsa. Vrăjiți de aceeaș dorință, ei nu se mai gândiră la piedeci, nu se mai gândiră dă trebuie să cumpăniască mai bine o hotărîre așa de însemnată. In cea mai bună înțelegere deciseră ca încă în ziua următoare Vasile să călă-toriască la Episcopie, să pună la cale și chestia hirotonirii și a parohiei.

Părintele Murășanu nu-i putù da însă căruța până a doua zi. El nu știuse nimic de călătoria lui Vasile, și nici acum nu prea credeà moti-vul ce-l îndemnà pe cleric să meargă la Vlădicie. Vasile îi spusese că vor fi examenele co-rective acum, și el își dase cuvântul la doi co-legi să le fie de ajutor.

Ce-i spuse clericul nu erà neadevăr; se nime-rise printr-o fericită întâmplare ca chiar acum să se hotărască să meargă, când se țineau și exa-mene corective. El își uitase ce e drept și de promisiunea făcută celor doi colegi, și de termin, dar acum erà fericit că-și poate țineà și cu-vântul dat.

Clericul se duse de-auna la profesorul Marin.

„Sărut mâna!” zise tânărul intrând și, după-ce se închină din prag, porni spre bătrânul care scrià la masă, și abià-și întoarse pe-o clipă capul peste umăr când îi răspunse: „Bună ziua! Apoi continuă iar să scrie.

— Sărut mâna, domnule profesor, zise din nou clericul, acum din nemijlocită apropiere.

Preotul își întoarse iarăș capul, și, cunoscân-du-l dintr-o ochire pe Murășanu, svâcni repede de pe scaun, și punându-i mânile pe umeri, îi zise vesel: „Salutare iubite,, salutare Murășene băiete! Dar ce vânturi pe la noi? Ți s-a făcut dor de școală? Mai vreai să stai un an? Of! Să nu faci o prostie ca asta! Las-o dracului în-vățătură! Dar ce-i pe-acasă? Ce face părintele? Sorioarrle, frățiorul? Ce-i cu „Arhanghelii”, s-au-de că varsă aur prostește!”

Profesorul îi puse întrebările acestea sgudu-indu-l de umeri la fiecare, foarte vesel, cu ochii strălucitori. Păreà întinerit.

Clericul începù să-i răspundă în vreme ce pă-rintele Marin, privindu-l țintă în ochi, făceà me-reu „Hm! asta-i bun!” Când ajunse clericul cu răspunsurile la „Arhanghelii”, întări vestea, care venise pân-aici. „E belșug” sfârși el.

— Și voi n-ați putut face rost de nici o acție la societatea aceea? îl întrebă profesorul.

— Nu. Notarul pensionat Iosif Rodeau e a-proape singurul proprietar, și el nu înțelege să-și vândă părțile. Nime nu poate încăpeà lângă el.

— Nu, adevărat, răspunse profesorul cu vo-cea serioasă, luându-și mânile de pe umărul cle-ricului. Oamenii de omenie totdeauna și pretu-tindcnca rămân pe de laturi. In frunte se îm-bulzesc proștii și brutalii. A lor e vicața, continuă el după o scurtă tăcere, a lor e vieața și tot nu e a lor, căci fericirea foarte arareori merge alăturea cu ei”.

Il pofti pe cleric să șadă și mulltă vreme po-vestiră despre noul an școlar, care aveà să se înceapă peste câteva zile, despre elevii primiți la cursul întâi, despre cartea nouă din domeniul teologiei la care lucrà de mulți ani acum profe-sorul Marin și care erà spre sfârșite; în urmă clericul îl întrebă:

„Parohii vacante, cari să vină la concurs în toamna asta sunt, domnule profesor?

—Parohii vacante? întrebă părintele Marin a-runcandu-i o privire iute și pătrunzătoare.

— Da.

— Și pentruce ai vrea dumneata să știi? Pro-fesorul îl fixà mereu.

— Aș aveà și eu lipsă de una, domiiule pro-fesor, răspunse Vasile cu ochii în podele.

— Of! d-apoi atunci e sfârșitul lumii! strigă părintele vesel. Iți trebuie o parohie! Cu siguranţă deci „parofia” o ai asigurată!” adause el tot mai vesel.

Sub numele de „parofie” se înțelegeà preo-teasa; clericii le ziceau astfel, viitoarelor soții. O numire fără nici un înțeles dealtfel, dar, spus odată de unul, se încetățeni în grabă în voca-bularul seminarului de mulți ani.

Clericul nu răspunse, el își țineà mereu pri-virile în pământ; în față îi năvălise tot sângele.

„Dar asta nu se poate! strigă, râzând profe-sorul și se ridică de pe scaun. Nu se poate să creștem o generație așa de... așa de coruptă! Ce vreai dumneata? Un băiat încă și să-ți și ai parofia!” Cuvintele acestea le spuse stând îna-intea clericului, le spuse c-un fel de asprime prefăcută, bătà chiar din picior când pomeni de „generația așa de coruptă”.

— Păcalele-s pe oameni, domnule profesor, răspunse clericul cercând să zâmbiască.

— Pe oameni pot fi, dar nu pe băieți! Dum-neata ești un băiat numai, vlădica nici nu te-ar hirotoni, chiar de-ar fi parohii vacante cât de multe. Cum, dumneata ai și uitat care-i etatea canonică pentru taina hirotonie? Nu te-ar sfinți de popă, pentrucă nu l-ar lăsà canoanele”.

Profesorul Marin, după ce spuse c-un fel de nemulțumire cuvintele acestea, șezà iar pe scaun și băgă de seamă, că pe fața și în privirile lui Vasile se întipări o tristeță adâncă. Părintele pă-răsi felul de-a vorbi de până acum.

„Dumneata Un an, doi ani, poți să mergi în-vățător într-un sat; mai vezi lume, mai cunoști vieața, începà preotul; nu te luà după colegii dumnitale, cari te întrec cu ani destui. Este vreme, și de hirotonire.

Vasile Murășanu, mereu desnădăjduit, zise.

— Pentru mine ar fi o adevărată nenorocire dacă etatea m-ar opri dela hirotonire în toamna asta.

— Așa vorbesc cei îndrăgostiți, tinere, însă un viitor preot nu trebuie să se lase răpit ae nici o patimă. Dealtfel o să mai vedem ce va fi cu putință și ce nu, zise cu bunătate părin-tele Marin. Parohii vacante, bune — sunt, a-dause îndată.

Vasile Murășanu se uită cu teamă la profesor: știà că are obiceiu să-și cam bată joc de oa-meni.

— Nu glumesc, zâmbi profesorul, sunt patru parohii foarte bune, cari vor cădeà sub con-curs la toamnă. Mie mi-ar mai plăceà dacă ai mai așteptà doi-trei ani, dar în sfârșit, dacă situația e critică, nu voiu să fac moarte de om, tinere. Ți-ar trebui, deci, o parohie bună?

— Dacă s-ar puteà!...

— Și dispensație dela vârsta canonică?

— Dacă va fi cu putință!

— Ei, vom cercà să se poaltă! zise cu hotă-rîre profesorul. Numai cât un viilor preot — adause îndată — nu trebuie să se îngroziască în fața nici unei piedeci. Nu-i îngăduit ca ne-succesele în viața aceasta să-l facă nefericit. Nu trebuie să uiți, că noi suntem puși în slujba vieții vecinice.

Clericul nu erà mulțumit cu ce-i spusese pro-fesorul: nu-l asigurà de nimic. Începà să se miște pe un scaun, și nu știà cum să scoată o asigurare din partea părintelui Marin.

— Domnule profesor, începà Vasile, dar nu putù continuà.

— Vai, dumneata vei fi nefericit, pcnlrucă nu te mulțumești cu. nimic, zise batjocoritor profe-sorul. Ce mai vreai?

— Aș vrea să știu dacă...

— Ei, ticală, vrei să mai știi dacă poți face logodna, pregătirile pentru căsătorie! Ce nu spui! Poți, iubite, în toamnă avem lipsă, peste tot dle optsprezece preoți și nu ați terminat anul trecut decât patrusprezece. Pricepi acum? Vei căpăità și dispensă și parohie, dacă nu una chiar de frunte, de bună seamă nici una dintre cele mai slăbuțe. Ești mulţumit acum?

— Vă sunt foarte recunoscător, domnule pro-fesor! răspunse fericit clericul.

— Mie n-ai de ce să-mi fii recunoscător, — n-am murit eu de optsprezece ori ca să rămână optsprezece parohii vacante. Dar ceva aș vrea să știu: părinții dumnitale aproabă pasul ce vrei să-l faci?

— Da, cu siguranță!” răspunse repede cleri-cul, nici nu-și mai dădù seama că spune un ne-adevăr, că părinții lui nici nu știau nimic. Dar fericirea, speranța lui erà așa de mare acum, încât îi păreà că orice e cu putință, că la orice întrebare ce privià viitorul lui nu ar fi putut răspunde decât afirmativ.

Clericul Vasile Murășanu sosi în Văleni în cea mai bună dispoziție; părinților le povesti cu în-suflețire cum au reușit la examen amândoi colegii lui; surorilor le cumpărase câle-o frumoasă păreche de cercei, pe frățiorul mai mic îl cinsti cu cartea lui Robinson-Crusoe. Cu Elenuța ho-tărîră ca, în restimp de cel mult trei zile, s-o ceară în căsătorie dela directorul „Arhanghe-lilor”.

Oricât ar fi cumpănit de serios unele lucruri, mai ales mărunțișurile, adevărul erà că în ches-tiile de căpetenie holtărau foarte repede. Față de acestea se purtau copilărește încă, oricât s-ar fi ținut de „mari”. Făceau așa pentrucă erau, în multe privințe, copii încă, ori dragostea lor îi făceà să-și piardă simțul realității?

Din visarea aceasta, orice va fi fost? îi trezi însă, cumplit de brutal, purtarea lui Iosif Rodean

Clericul, a treia zi după ce sosise din oraş, pândi clipa când nime nu erà acasă decât direc-torul „Arhanghelilor”. Nu voià să știe nici chiar Elenuța când se va prezentà înaintea tatălui său.

O slujnică îl conduse pe cleric până la o ușe, îl lăsă în gang și ca intră în cameră.

„Să vie! se auzi după puțin vocea aspra a di-rectorului.

— Poftiți! zise slujnica ieșind și grăbind spre scări.

Notarul se sculase, chiar în clipa în care intrà Vasile, dela o masă unde făceà însemnări pe-o coală de hârtie. Fața lui era cu mult mai întu-necată decât de obiceiu; un suris de batjocură îi îngheță în colțul buzelor.

„Bună ziua, domnule director, zise Vasile in-trând și, înaintând puțin, se opri. Erà palid ca mort, și ochii-i ardeau.

— Ani onoarea să te salut, domnule teolog. Cu ce-aș puteà să-ți mulțumesc pentru cinstea deosebită ce-mi faci? întrebă directorul c-o voce plină de sarcasm.

Tânărul își ridică privirile o clipă spre Ro-dean și îngheță de spaimia, căci uriașul îl privià c-o batjocură grosolană, prostească. Se gândi o clipă să nu-i mai spună nimic ci să iese îndată. Dar în clipa următoare, își luă inima în dinți și-i zise:

— Poate o să viă surprindă ceeace am să vă spun, domnule director.

— Nici de cum, poftește numai; n-am obi-ceiul de-a mă lăsà surprins de nimic! răspunse losif Rodeau.

— Aș fi fericit dacă dumneavoastră v-ați învoi să-mi dați de solie pe domnișoara Elenuța, zise cu vocea clară, fără emoții, clericul.

Notarul nu-și mișcă; nici un mușchiu al feței, rămase drept, privindu-l fics.

— Mai spune odată! zise el cu vocea rece, șuerătoare.

Clericul îl privi înlemnit de indignare.

— Dumneata nu auzi? reuși el să-l întrebe.

— Ba da, eu aud, dar mi se parc că dumneata ai greșit numele, răspunse cu dispreț directorul. Mi se pare că n-ai vrut să zici Elcenuţa, ci Nuța. Apoi Nuța nu e nici fiica mea, nici domnișoară: e servitoarea care te-a condus aici.

— Domnule Rodcan, domnule director, zise tremurând do indignare tânărul.

— Zadarnic te enervezi, pe Nuța nu dela mine trebuie s-o pețești. Poftește în bucătăriei!” zise c-o bucurie drăcească. Iosif Rodean șă în aceeași clipă îi și destinse ușa.

Lumea începù să se învârtă cu bietul tânăr, și el nu-și mai putù da scama cum coborî scările, cum ajunse în uliță, și pe unde va fi rătăcit până ajunse acasă.

După întâmplarea asta Elenuța căzù bolnavă, avù ferbințeli între treizeci și nouă și patruzeci, clericul nu mai eși din curtea parohială patru zile în șir. Atunci Ghiță se schimbă în îngerul păzitor a celor doi tineri nenorociți. El cercetà mereu și pe unul și pe celalalt, reuși să-i deie altă înfățișare întregului conflict, reuși să le pi-cure speranță: nouă în suflete, și nu numai spe-ranță, ci când băgă de scamă că cei doi tineri încep să uite, îi asigură de sprijinul său. Prin mijlocirea lui Ghiță cei doi tineri se înțeleseră să mai aștepte, că Vasile va merge un an învă-țător, cum îi propusese și profesorul Marin, și că situația o să se schimbe în favorul lor.

Dar lui Ghiță nu-i succese s-o mai poată duce pe Elenuța la plimbare, să se mai întâlniască cu Vasile. Se simțià așa de tare rănită, așa, de adânc umilită, prin purtarea tatălui său, încât nu mai avea putere să deie față cu Vasile. Cle-ricul nu-i spuse la întrebările ei decât că directorul nu se învoește la căsătoria lor; însă pur-tarea brutală a notarului se șliù în grabă, o spuse el însuși în bucătărie între slugile și sluj-nicile sale.

Clericul scrisese profesorului Marin că s-a răs-gândit, că un an ar merge bucuros învățător un-deva. Profesorul, fară să se uimiască de schim-barea clericului, știind că tinereța e nestator-nică, îi răspunse în grabă că face foarte bine și că dacă vrea să meargă învățător în Gureni, comună fruntașe, n-are decât să-i scrie și va a-ranjà totul. Clericul, prin mijlocirea lui Ghiţă se înțelese cu Elenuța și-i răspunse lui Marin că primește cu bucurie propunerea.

Epistola aceasta era trimisă în Dumineca în care se ținù petrecania de adio a universitarilor. Ghiță nu se dusese anume la chelul acesta, ci-i luă pe cleric la o excursie de dimineața, știind că pe când se vor întoarce, tatăl său va fi cu ceata, iar logodnicele și notărășiţa în oraș. Astfel credeà că va puteà mijloci o întâlnire între cle-ric și Elenuța, cu atât mai vârtos, că Vasile Murăşanu peste două zile aveà să plece la Gu-reni, de unde-i venise avizul că postul de învă-țător provizor îl așteaptă.

Speranțele lui Ghiță se împliniră. Când, pe la cinci după prânz, sosi cu Vasile din excursia ce-o făcură, la notarul acasă nu erà decât Elenuța. Când înțelese că Vasile trebuie să plece peste două zile, domnișoara Rodean dori să-l vadă numai decât. Dar Vasile nu puteà să mai calce a douaoară pragul casei acesteia. Veni până la poartă, dar aici păli și nu mai putù face nici un pas. Inginerul înțelese, se albi și el ca păretele, și dup-un restimp de tăcere îi zise:

„Așa dar domnule Munășanu la șase fără un sfert așteaptă-ne la podișorul Căprarului; o să venim cu siguranță!”

De patru zile nu se văzuseră, dar aceste patru zile fură mai lungi ca patru veacuri. Elenuța erà palidă, obosită, mândri ei ochi erau înroșiți de plâns. Un suspin adânc de ușurare simți când atinse mâna clericului.

„Nu ești supărat pe mine, domnule Murășanu? întrebă ea c-o spaimă adâncă în voce și privire.

— Pe dumneata? Niciodată, domnișoară”, răs-punse cu hobărîre clericul.

Ghiță erà cu ochii umezi. Privià în toate păr-țile. Zări un băieş care urcà la dreapta pe-o cărărușe, îl strigă, îl ajunse și începù, mergând cu el.. o discuție foarte aprinsă. Se vedeà cum gesticulà necontenit.

„Nu ești supărat Vasile? îl întrebă din nou fata.

— Nu: nu ești de vină, de vină-i aurul, de vină-s „Arhanghelii”, zise clericul. Vinovat e sin-gur domnul Rodean.

— Nici să nu fii! Fără tine aș muri de-acum, înțelegi tu? aș muri!” zise încet Elenuța și nu-mai decât începù s-o sguduie un plâns adânc.

Vasile o ascultà încremenit; nu cutezà s-o mân-glăie, nu îndrăsnià s-o atingă cu mâna. Drumul acesta lateral, aproape o cărare numai, pe sub bolțile arinilor, erà părăsit cu totul în dup-a-miaza asta de Duminecă.

Vălenarii își petreceau prin birturi, pe-acasă. Pe vremea asta cei mai mulți erau amețiți de beutură.

Pe Elenuța o sguduià plânsul tot mai cu pu-tere. Aproape nu mai aveà puteri să meargă mai departe, să se țină pe picioare. Ea întinse bra-țul spre cleric, și el i-l dădù pe-al său, spriji-nind-o.

Această întâie atingere în singurătate îl în-fioră pe cleric din creștet până ’n tălpi. El sim-țià brațul ci rotund, căldura dulce, parfumată a tinereții, și, simțind parcă deodată datoria lui de bărbat, îi zise:

„Nu mai plânge. Are să fie bine, dragă! El aproape îi șopti cuvintele acestea aplecat spre urechea fetei.

— Oh! oftă Elenuța, cât ar fi de bine să mor!

— Nu, dragă, nu spune asta, zise cu durere clericul. Nu vorbi așa.

— Ți-ar păreà rău?” îl întrebà repede Ele-nuța contenind din plâns și ridicând spre el pri-virile-i înlăcrimate.

Privirile acelea umede se coborîră până în sufletul tânărului, și, pierzându-și capul, Vasile îi trecù domol un braț în jurul grumazului ș-o sărută cu patimă pe buzele roșii.

Un lung oftat sdăpă din pieptul ce palpità des al Elenuței. Ea rămase un lung restimp cu ochii închiși.

„Acum! cred dă nu ești supărat pe mine! zise ea zâmbind și la zâmbetul acesta toată primă-vara tinereții, care se risipise de câteva zile, se făcù din nou stăpână pe obrajii, pe ochii, pe gurița domnișoarei Rodean, pe vocea ei.

Un lung reslimp se plimbară spunându-și vorbe dulci, uitând de toată lumea. In urmă auziră pe Ghiţă cum îi caută. „Hop-hop!” strigă me-reu inginerul, ca să le dee de știre sosirea lui. La „hop-hopul” lui, cei doi tineri se treziră din beția ce creșteà mereu din cuvintele, din privi-rile lor, și oftând din adânc Elenuța zise:

„Așa dar peste două zile ne despărțim.

— Nu ne despărțim, dragă; gândindu-ne mereu unul la altul vom fi mereu aproape, apoi ne vom scrie.

— Da, ne vom scrie!” zise fata cu însuflețire.

Ghiță! sosi, începù să le spună amănunțit discuția ce-o avuse cu băieșul acela privitor la „Ar-hanghelii”. Omul acela, Nichifor, prorocià acum și de-o jumătat’ de an că în curând se va is-prăvi aurul dela „Arhanghelii”. Discuția aceasta o istorisi Ghiță până ce ajunseră la locuința notarului, unde se despărțiră. Peste două zile clericul se duse învățător în Gureni.

XXI

Pe Ia mijlocul lui Noemvrie inginerul Gheor-ghe Rodean își căpătă uu post în partea de mia-ză-noapte a Ungariei. Înainte de-a plecà, tânărul intră la tatăl său, cu fața îngrijorată. Iosif Ro-dean chiar socotià plățile băieșilor dela „Arhan-ghelii” pe săptămâna aceea.

„Eu sunt gata de plecare, tată, zise Ghiță a-propiindu-se de masa la care lucra tatăl său.

— Are să-ți pară rău pe toată vieața că nu primești propunerea mea: să rămâi acasă și să te facem inginer peste toate băile din Văleni, zise tatăl său.

— Eu cred că fac bine, răspunse Ghiță, și ca să plec cu conștiința liniștită aș voi să-ți atrag atențiunea asupra unui lucru, ce de mult mă neliniștește.

Iosif Rodeau puse condeiul pe masă, se în-toarse spre Ghiță și, c-un fel de uimire în pri-viri, îl întrebă:

— Ce vrei să-mi spui?

— Pentruca să nu ajungi în grele încurcături bănești, trebuie să sistezi numai decât lucrările în galeria cea nouă dela „Arhanghelii”. Lungi-mea ei s-apropie la patru sute de metri, și să mai bateți de-o sută de ori pe-atâția, nu veți da de aur. Direcția e greșită, și eu cred de altfel, că în „Arhanghelii”, afară de vâna care dă aur destul și acum, nu mai este alt strat rentabil pentru lucrare. Dumneata ai vărsat o groază de bani în galeria asta nouă. Trebuie să știi că eu de multă vreme port o mică socoteală asupra in-tratelor și eșilelor dela „Arhanghelii”. — Aici inginerul scoase din buzunar un carnet, îl des-chise, frunzări prin el, fără să-i arunce directorului o singură privire. — După însemnările mele — conținuă el oprindu-se la o față a carnetului — în două săptămâni din luna Mai, într-una din Iunie, în trei din August și în două din Septem-vrie cheltuelile au întrecut venitele „Arhanghe-lilor”. In săptămânile acestea dumneata ai avut aproximativ o pagubă de opt până la zece mii de zloți. Astfel de săptămâni au fost și mai înainte, şi, după cât se pare, vor mai veni.

— Asta e tot ce vrei să-mi spui? întrebă no-tarul abià reținându-și indignarea și mânia.

— Nu, mai este, începù Ghiță, fără ca să-i impresioneze cuvintele tatălui său. Mai întâi din depozitele dumitale va trebui să înzestrezi cât de curând două fete, să le cumperi mobilă — să le căsătorești, mai pe scurt. Nu știu cât ai de gând să le dai, dar după socotelile mele, dând tot în bani gata, depozitele dumitale ar scădeà aproximativ la douăzeci și cinci pană treizeci de mii. Intr-un an presupunând că dum-neata vei continuà lucrările la „Arhangheliiˮ în măsură tot așa de mare ca pân’ acum, presu-punând că nu vei încetà lucrările în galeria cea nouă și că vor urmà destule săptămâni de defi-cit, — ei bine, într-un an dumneata rămâi la sapă de lemn. Insă, și fără asta, dumneata mai ai și acum datorii de peste zece mii”.

Ghiță făcù expunerea aceasta cu mare liniște și cu multă convingere. Notarul însă dela o vreme nu-l mai putù ascultà în liniște. Se ri-dică de pe scaun, se uită la el cu mirare prostită a uriașului care vede că un pitic cutează să i se pună piedecă în cale, făceà câțiva pași grei prin casă, apoi se întorceà înțepenindu-se înaintea lui Ghiță, și-i aruncà acceaș privire. Incepù să buf-niască tot mai des pe nări, ca un cal speriat.

„Ești nebun! Nu se poate să fii cu mintea trează! zise el cu disgust dupăce sfârși ingi-nerul.

— Pot să fiu și nebun, cum zici dumneata, dar cele spuse de mine, deși nu vor fi curatul adevăr, pentrucă n-am date întru toate exacte, desigur se apropie foarte mult de el. Dumneata faci foarte rău că nu-ți dai silința să-ți cunoști situația reală, zise Ghiță.

— Ești cel mai mare nebun ce-am întâlnit vreo-dată! strigă cu mânie directorul. Peste câteva săptămâni, poate chiar numai zile, o să dăm de piatră bună în gangul cel nou. Asta e mai sigur decât că eu stau înaintea ta acum! Apoi, dacă lucrarea din gangul principal va fi adus și săp-tămâni cu deficite, a dat destule cu profit mare și va dà mereu. Aur slobod nu vezi că se află tot mai des? Nu vezi tu că baia asta acum începe să-i fie Dumnezeul jurului întreg? Ești ne-bun, că-mi poți spune prăpăstii ca acelea. De altfel n-am să cer sfatul nimănui, și tu ai face foarte bine dacă nu te-ai prea interesà de depo-zitele și datoria mea, e timp pierdut aceasta. Eu nu prețuesc întru nimic nici banii ce-i am nici datoriile. De-aici încolo o să scot bogăția, pământului cu care să mă fălesc! Ințelegi tu, Ghițiă? In pământ e toală strălucirea încă, ce-i afară nici nu merită o atenție.

Inginerul se ridică să iese. Fața lui erà întu-necată, preșimțiri dureroase îi treceau prin suflet.

— Eu n-am ţinuț dator să-ți spun ce-am spus, zise el cu amărăciune. Dacă dumneata nu iai acum în seamă sfaturile mele, peste un an cred că va fi prea târziu. Dumneata ar trebui să te gândești că ai o familie! O, nu mă înțeleg pe mine! zise el văzând răutatea disprețuitoare din ochii lui Iosif Rodean, eu sunt, de-aici încolo liber, mă pot susțineà singur. Eu am să-ți fiu recunoscător pentru cheltuelile ce le-ai avut cu mine și atât. Dar mă gândesc la fete, mă gân-desc ce s-ar alege de ele trezindu-sc deodată sărace, după ce au fost obișnuite de mici cu belșugul!

— Te-asigur că nu le vei vedeà niciodată sărace, stimate domnule inginer, zise batjocoritor directorul, nu vor veni să le ții dumneata și să le măriți. Dar, acum e destul, despre asta să nu-mi mai vorbești mai mult. Ințeles-ai Ghiță? Prostia asta să n-o mai faci cât vei trăi. Ș-acum, adause el pe altă voce, mai ai lipsă de parale?

— Nu mai am, mulțumesc, răspunse Ghiță și eșind își luă adio dela toți, se urcă în trăsură și porni.

— O să-mi vii tu acuși cu rugarca să te fac acționar la „Arhanghelii”, strigă notarul în urma lui. Notărășița, fetele, îl priviră uimite nu știau ce înțeles aveau cuvintele acestea.

Incă în după amiaza aceleiași zile în care ple-case Ghiță, cerù să vorbiască cu directorul dela „Arhanghelii” societarul Gheorghe Pruncul. El vorbise de multeori cu inginerul despre galeria cea nouă dela „Arhanghelii” și se sfătuiră să cerce amândoi pe lângă Iosif Rodean, poate s-ar hotrărî să sisteze lucrările din gangul cel nou. Abià apucă să se depărteze Ghiță, căci el. dacă n-ar fi reușit încercarea inginerului, erà hotărît să părăsiască „Arhanghelii”, cheltuelile lunilor din urmă îl îngroziseră. Ghiță îi spusese însă că numai în ziua plecării va încercà să-l convingă pe tatăl său.

Indată ce se apropie de Iosif Rodean băgă de seamă că uriașul îl privește mânios, bănuitor. Abià-l lăsă să-i dee binețe, și-l întrebă cu vocea mai răgușită decât de obiceiu.

„N-ai vorbit dumneata cu feciorul meu despre „Arhanghelii” acum de curând?

— Ba da, chiar mai de multeori, răspunse Pruncul, și un zâmbet îi încreți în multe pără-iașe fața.

— N-ar trebui să vorbești prostii în fața ti-nerilor, te trezești că ei le chiar cred. Ce-i vei fi spus despre galeria cea nouă nu-s decât vorbe de clacă, prostii, zise cu mânie directorul.

— Să mă ierți, domnule director, nu-s prostii. Eu aș dori foarte mult să te pot convinge și pe dumneata că svârlim degeaba atâta amar de bani. Dumitale poate nu-ți pasă, dar noi, cari suntem mai lipsiți de mijloace, ne-am pus pe gânduri.

— Uf! făcà desgustat Iosif Rodean, nu mai înceți a te plânge; de când te știu, tot de sărăcie te plângi. Bagă de seamă, Pruncule: de ce se teme omul, nu scapă!

— Se poate, domnule director, răspunse rân-jind Pruncul, dar nu oricărui om îi merge așa de bine în vieață. Vreau să zic de copii; iată ai dumitale e cu pâneà în mână, al meu mă suge și acum. Vreau să zic că școala înghite mulți bani. Dumneata ar trebui să fii cu considerare la tovarășii dela „Arhanghelii” și să nu-i pui la biruri cari nu le mai pot plăiti. Dumneata ne-ai fost totdeauna așa de binevoitor, ai puteà să ne fii și acum și să oprim lucrările în gangul cel nou. Să facem cruce peste cei patru sute de metri, să zicem: atâta pagubă, dar să nu mergem mai departe. Azi nu mai pot birui eu cheltuelile, mâne Ungurean, poimâne primarul, și crede-mă, dom-nule director, o să ajungi și dumneata la rând.

— Greșești dacă crezi că-mi poți vorbi astfel, zise cu răceală directorul, apoi deschizând ușa îi răcni:

— Afară, nerușinatule, petecosule? Afară din casa mea!

Pe fața lui Pruncul se săpară și mai multe brezde, un zâmbet palid se strecură printre pă-răiașele acelea. Societarul rămase neclintit, și continuă:

— O să ies îndată, domnule director, pentru asta nu e de lipsă să-mi strigi așa. Dar înainte de-a mă depărta țin să te vestesc, că din întâia lui Decemvrie ies din tovărășie. Pân’ atunci o să-mi vând partea care o am la „Arhanghelii”. Deci, de-atunci încolo, biletele de plată vei face bine să nu mi le mai trimiți mie”.

Iosif Rodean pe-o clipă rămase uimit. Nu-i venià să creadă că Pruncul va părăsi „Arhan-ghelii”. In gangul principal erau chiar acum semne de mai mare îmbunire. Dar când văzù fața încrețită, privirea de pisică a lui Pruncul, simți că omul ăsta nu glumește. Hotărîrea lui Pruncul păreà că-i clatină și convingerea lui în „Arhan-ghelii”. Dar aceasta fù numai o scurtă fulgerare. Cu o voce în care se amesteca ura, disprețul, mânia, îi zise:

„Dacă vrei să te spânzuri eu nu te pot opri. Dar parteà cui vrei să ți-o vinzi?

— Cui dă mai mult, domnule director.

— Bun; atunci e a mea!” zise cu satisfacție Iosif Rodean.

Dela întâiu Decemvrie Rămăseseră numai trei societari la „Arhanghelii”, notarul, Ungurean și primarul. La zece zile după ce-și vânduse partea Gheorghe Pruncul, aflară la „Arhanghelii” aur slobod vreo cinci șase chile.

—S-a fript, ziceau veseli oamenii despre Pruncul.

— Las’ c-a înșelat și el pe destui. Nu-i nici o pagubă!

— Parcă-l văd cum își va mușca buzele!

Gheorghe Pruncul păli într-adevăr când auzi de aurul slobod, dar din vorbele și purtările lui nu putù înțelege nime de-i pare rău ori ba.

Peste alte patru săptămâni se află iarăş aur slobod la „Arhanghelii”. Insă cu toate venitele acestea, cu începutul iernii societarii începură să lucreze cu puțin câștig. Gangul cel vechiu erà mereu bun, dar lucrările în galeria cea nouă erau tot mai costisitoare.

Insă nu mai erà cine să-și bată capul cu a-ceasta; toți trei societarii cari mai rămăseseră credeau orbește că vor descoperi vâna de aur în galeria cea nouă, că mergând vreo câteva sute de metri paralel cele două vine, abătute de-un întreg nou, care se puteà cunoaște dela suprafața pămânlului, se vor întâlni și, îngroșându-se în-tr-una singură, se va pune aur să taie în el ca ’n mămăligă. Afară de asta Iosif Rodean erà a-gitat mereu de planul său de-a zidi în oraș doua locuințe splendide pentru cei doi gineri, primarul Cornean erà răpit cu totul de grațiile Dochiței, iar Ungurean, ca de obiceiu, erà prea mulțumit dacă se puteà ameți în fiecare zi cu vreun prieten.

Nu putea să se gândiască nici unul la chestii așa de neînsemnate, și din cauza că în jurul lor larma Vălenarilor creșteà tot mai tare, înfrigurarea se înstăpâni pe toate sufletele, aurul și petrecaniile erau căutate cu sete tot mai mare. De sute, de mii, de zeci de mii chiar, băieșii din Văleni începură să vorbiască cu mare ușurință, ca și când ar fi fost vorba de câțiva bani de aramă. Satul păreà din ce în ce tot mai populat, cară încărcate cu piatră cârțăiau pe drumuri ziua-noapte, căluții cu coșercile desăgile împle-tiau o rețeà nesfârșită pe ulițele satului. Mirosul de mineral scos tot proaspăt din sânul pământu-lui, plutià peste sat umed, sulfuric, pișcător, tâm-pit uneori, deschideà larg nările băieșilor, cari se îmbătau de el mai mult decât de orice beutură. Piuăle toctocau neîntrerupt, umplând de răsunete uscate și înfundate bătrânele păduri de brad.

Sfârșitul Volumului I.

I

Dăm câteva dintre scrisorile schimbate între Vasile şi Elenuţă:

Gureni, Septemvrie.

„Dragă Elenuţă!

Iată-mă în mijlocul copiilor, în ciripitul şi larma a şasezeci de copii dela şase până la doisprezece ani! Veselia lor, departe de-a mă e-nerva, mă farmecă, îmi umezeşte ochii de bucurie, îmi alungă norii de tristeţă cari, uneori, cearcă să se apropie de mine. Sunt clipe în cari îmi pare răiu că nu m-am făcut dascăl: îmi pare că trebuie să fie cea mai mare fericire să trăeşti o vieaţă întreagă în mijlocul acestor oameni pitici, cari furnică îndată ce sună clopoţelul, — ca nişte furnici scormonite din muşuroiu, — cari râd cu lacrimi, răsturnându-şi căpşoarele pe spate, cari mă privesc cu ochii lor, aşa de sinceri şi de prietinoşi. Nevinovăţia lor mă atrage şi mă subjugă, şi chiar micile lor păcate mă fac să zâmbesc în mine. Cât e de deosebită lumea lor de lumea oamenilor plini de patimi! Imi pare chiar dă deasupra acestor căpşoare neastâmpărate pluteşte mereu un suflu dulce, nevăizut, nişte adieri ca din aripi de îngeri.

Dacă încep să mă împac cu tot ce-a fost, dacă despărţirea începe să-mi pară mai uşoară, meritul de căpetenie e al copilaşilor acestora, pe cari nu mă pot mânia niciodată. Da, ai toată dreptatea, epistola întâie pe care ţi-am scris-o a fost prea scurtă şi plină de tristeţă. Vai, sunt clipe când ne simţim aşa de nemângâiaţi când nu mai vedem nici o rază de lumină fulgerând prin viitorul întunecat. Sunt clipele marilor depri-nderi cari izvorăsc totdeauna din durerile cele adânci. Și eu, când ţi-am scris, îndată după sosire, eram stăpânit de o astfel de deprimare. Drumul pân’ aici,- Gurenii, şcoala, oamenii - totul în sfârşit îmi lăsau senzaţia unor arătări greoaie, dintr-un vis tulbure. Mă simţiam aşa de singur, aşa de părăsit.. Aveam convingerea a-dâncă, nespus de dureroasă, că nu le voiu mai vedea niciodată. Îmi ziceam: domnişoara Elenuţa curând-curând o să mă uite, o să se mărite după altul şi pentru mine n-o să rămână decât o pustietate fără de margini.

E adevărat că în astfel de clipe, când sufletul nostru e bolnav cu siguranţă, n-ar trebui să luăm condeiul în mână. Nu putem scrie atunci decât cuvinte negre, ucigătoare, o rază de lumină n-aveai de unde le împrumuta. Dar eu am fost aşa de slab, încât am cutezat să-ţi trimit acele câteva şire, de cari acum şi totdeauna o să-mi pară foarte rău. Rog să mă ierţi, şi să le gândeşti că ţi s-a dat astfel prilejul să cunoşti şi o parte de umbră din fiinţa mea. Căci oricât mă gândesc acum de-a fost cu putinţă ca eu să-ţi scriu şirele acelea disperate, şi oricât îmi zic că n-am fost eu, simt că mă înşel. După cum purtăm în sufletele noastre simţăminte înalte, e-roice, tot astfel se ascund destui laşi în fiecare din noi.

Nu ţi-am scris nimic despre Gureni şi despre oamenii de-aici. Satul e frumos, cu case de piatra după stilul săsesc — satul vecin e săsesc — oamenii sunt ţărani cu stare bună, dar cu prea puţin dor de carte. Ceeace trebuie să-ţi descopăr mai întâi e că mie, după cât bag de seamă, mi s-a pus o cursă, fiind trimis în Gureni. Și iata de ce. Ca în orice sat şi în Gureni este un preot; clar preotul de-aici a fost coleg de şcoală cu tata: asta încă n-ar fi nimic, dar preotul are o fată mare, Laura, şi aici mi se pare că e cursa ce mi s-a pus. Inainte de toate trebuie să ştii că profesorul Marin, care ţine foarte mult la mine, ţine, poate şi mai mult la tata, şi cred că mi-a ales salul acesta după ce s-a înţeles mai întâi cu tata.

Părerea asta mi-am câştigat-o şi din veselia tatii când am plecat în Gureni, şi din însufleţirea cu care m-a primit părintele Pop din Gureni. M-a invitat, mi-a poruncit aproape să lo-cuesc la dânsul: are în curtea parohială, separată de casă, o mică odaie ce-i serveşte de cancelarie. S-a mâniat în toată legea când a văzut hotărirea mea nestrămutată de-a locui la şcoală. Dar n-am putut scăpa să nu iau prânzul la dumnealui. De altfel nici nu aş fi aflat pe cineva să-mi poată da un prânz regulai, ţăranii nu-şi iau o obligaţie atât de grea.

„Mi-ar părea foarte rău să flămânzeşti în Gu-reni, îmi zise supărat părintele, că nu m-am învoit să locucsc la dânsul.

Domnişoara Laura e o fetiţă de vreo optspre-zece ani, mijlocie, plinuţă, foarte veselă şi plină de sănătate. La temperament seamănă mult cu soru-mea Mărioara, şi pentru aceea din zilele cele dintâi a început să-mi fie simpatică. Ea nici nu vrea să ştie de gândurile ce pare că le nutreşte tatăl său, nu umblă să-mi placă, se ţine mereu de prostii, chiar când o urmăreşte privirea severă a părinţilor. Ea e foarte veselă că în sfârşit este un tânăr în Gureni, adecă eu, cu care să poată vorbi, să-şi poată petrece. Dar le asigur că din nimic n-am băgat de seamă să-i fiu simpatic. De altfel chiar în cazul când şi părinţii şi tata ar începe deodată uu atac comun asupra mea, simt, sunt sigur, că n-ar ajunge la nimic.

Vieaţa, sufletul meu e aşa de pliu de tine scumpă Elenuţă, încât mereu mă încearcă o spaimă adâncă: să nu te pierd! Iar dacă nu e nici o primejdie pentru mine nici pentru tine, pentru ce nu aş face zile plăcute şi domnişoarei Laura Eu ştiu că nu eşti nici invidioasă nici, nu poţi fi geloasă şi ştii ca şi mine că, între doi tineri pot fi şi alte relaţii decât cele de dragoste. Vezi, mie mi-ar părea că aş păcătui, dacă aş trăi cu totul retras de famillia preotului Pop, dacă nu le-aş procura mulţumirile cari le aşteaptă dela mine. Eu am o mare comoară în suflet, dragostea ta o am, scumpă Elenuţă, dar — cred că m-aş asemăna cu avarul ce-şi ascunde comoara în pământ lăsând pe cei din jurul său în mizerie, dacă aş sta cu ziua de cap în singurătate şi mi-aş gusta în tihnă fericirea. Cred că Dumnezeu nu ne lasă fericiţi ca să devenim e-goişti, ci ca lumina din noi să arunce câte-o rază şi celor din jurul nostru. Din aceasta nu cred să pierdem nimic, dimpotrivă comoara noastră capătă feţe tot mai strălucitoare. Apoi îmi pare că, domnişoara Laura e cu sufletul plin de fericire, şi nu de când am venit eu aici, ci de mai înainte. E fericirea curată pe care o naşte însăşi tinereţa, sănătatea, şi venirea mea aici n-a făcut decât să-i dee prilej domnişoarei Laura să-şi arete undele de lumină şi culoare ce-i i-nundează sufletul tânăr.

E blondină, are ochi albaştri, foarte buni şi o mânie pe preoteasa cel puţin de-o sută de ori pe zi. Eu văd bine că părinţii se mânie numai la părere, şi că în sufletul lor se bu-cură, se simt mângâiaţi că, în casa lor, poate trăi atâta veselie.

Oricât ar fi de atrăgătoare domnişoara La-ura, vai e atât de departe de tine scumpă Ele-nuţă. Eu aş fi simpatizat oricând cu Laura asta, dar, chiar de nu te-aş fi cunoscut niciodată pe tine, nu m-aşfi putut îndrăgosti în ia. Săr-mana! Nu e nimic e nimic în ea dpn aceea uimire tai-nică ce se desprinde şi dintr-un surâs, dintr-un gest al tău, şi care îmi sguduie fiinâa, până-n adâncuri şi mă face să caut la tine, să mă gân-desc la tine cu ardoare, să mă simt robul tău! In Laura este mult din tot ceeace poate face să bată o inimă omenească, dar nimic din ce-eace îngenunche o inimă. Ori poate, e numai pentru mine aşa şi o acuz prea greu pe biata fată?

De multe ori mi-e ciudă pe mine că nu pot fi mai esel când sunt cu Laura. Sunt unele zile când mi-e silă de orice vorbă. Amintirea ta mă stăpâneşte cu atâta putere încât mă face rău, cred că chiar nesuferit; îmi pare atunci că nu-mi mai pasă de nimic în lume numai de tine. Sunt clipe când nu mi-ar părea rău să piară lumea întreagă numai noi doi să rămânem. Pentru micimea asta de suflet, pe care în ceasurile de trezire nu o aprob de fel, am o singură scuză, scumpă Elenuţă, că te iubesc aşa de mult, aşa de adânc, încât am suferinţe pe cari nu le-am cunoscut niciodată, cari îmi par că-s dintr-altă lume şi mă depărtează şi pe mine dela pământ în regiuni sure şi îngheţate.

Mă gândesc de multe ori că oare pentru ce e iubirea un simţământ aşa de dureros în fond? Căci iată cu închipuirea te văd mereu, tainică şi dulce, şi mă atragi cu o putere căreia nu mă pot împotrivi. Zâmbesc şi râd, unde de lumină îmi umplu fiinţa, radiază din mine nouraşi de străluciri cari simt cum îmi încălzesc, cum îmi sărută uşor obrajii, ochii, decâteori îţi văd chipul tău scump. Imi pare că lumea întreagă e a mea, în astfel de clipe. Dar e deajuns să mă gândesc că chiar tu însăţi eşti a mea, nu numai ochii, obrajii tăi, — şi mă simt înfiorat de-o durere adâncă.

Iartă-mă că-ţi spun un gând ce-mi fulgeră u-neori întunecat: să fie întristarea mea o presim-ţire? Să se poată oare ca viitorul să se întunece, şi tu să nu fii a mea? Oare, într-adevăr, nu s-ar putea ca tu să te pleci cândva în faţa poruncilor ce nesmintit îţi vor veni dela părinţii tăi? Nu e cu putinţă, oare, să-ţi zici odata: Il iubesc pe tânărul acela, dar ce să fac? Doamne, ce să fac? Și plângând cu hohote să te supui hotărîrii părinţilor?

Vai, e înfiorător să mă şi gândesc la asta. Și nici nu vreau să mă gândesc, ci mai bucuros voiu să cred că iubirea, în esenţa ei, e un sim-ţământ dureros. Și ştii, scumpă Elenuţă, cum îmi explic? Cred că inima noastră e prea puţin încăpătoare, decât să poată cuprinde un simţământ aşa de mare, aşa de adânc, cum e: iubirea. Iubirea parcă nici nu e o simţire, se pare că-i însăşi vieaţa noastră, scoasă din cadrele materiei, liberată de tot ceeace-i greu, ce-i trecător în noi. Nu este nimic muritor în ea, şi de aceea cred ce a zis sfântul Pavel că, din tot ce poate avea omul în lumea asta, duce cu sine dincolo de moarte numai „credinţa, nădejdea şi dragostea, iar dintre acestea mai mare este dragostea”.

Aştept cu nerăbdare să-mi scrii ce mai faci? Te mai gândeşti la mine? Domnişoara Laura chiar acum trece pe dinaintea şcolii şi din drum cearcă să se uite prin geam să vadă de-s acasă? O să ies îndată să-i ţin de urît, deşi ştiu că azi voiu putea-o distra foarte cu greu! Mi-e prea plin sufletul de tine, scumpă Elenuţă, şi abia aştept să-mi scrii. Oricât aş începe de vesel o scrisoare, nu pot să-mi opresc, simţămintele de durere cari izvorăsc din necunoscut şi mi se tot îmbulzesc la inimă. Mă mângăi însă cu gân-dul că odată fericirea mea va fi asigurată că nu mă voiu mai teme că te pired şi atunci, va fi mereu lumină în sufletul meu, în jurul meu! Nu-i aşa, scumpă Elenuţă?

Nu mă lăsă să aştept mult!

Al tău

Vasileˮ.

Văleni, Noemvrie.

„Dragă Vasile!

Azi înainte de amiazi s-a dus şi Ghiţă! Când m-am văzut singură m-a cuprins o spaimă cumplită, şi în scrisoarea ce-ţi trâmit acum, îmi caut un razim puternic care să mă sprijiniască în a-dânca mea suferinţă. Cât de fericiţi sunteţi voi bărbaţii, ce bogăţie nemărginită aveţi în libertatea voastră! Vieaţa vă deschide nenumărate cărări, un geamantan în mână, şi puteţi merge pe drumul care voiţi. Ori în ce parte a lumii aflaţi un petec de pământ care să vă primiască cu bucurie. Chiar dacă vi se pun piedeci în cale, le puteţi învinge dacă sunteţi oameni adevăraţi; vă puteţi depărta aşa de uşor de ceeace vă este nesuferit, vă ştiţi afla situaţii noui cari să vă mângâie pentru cele pierdute, sunteţi paseri ce sburaţi ciripind din loc în loc, şi ori unde puteţi trăi.

Vai nouă, femeilor, cari nu avem aripi ca voi, cari suntem silite să rămânem în aceeaş casă în care a fost lumină, deşi acum e întunecată şi pustie, lângă acelaş strat de flori, cari ne-au îmbătat odată eu miresmele lor, deşi acum florile sunt veştede, cari trebuie să no proptim să nu cădem în prăpastie, deşi nici un fulger de lumină nu ne mai arată de ce să ne prindem cu mâna! Noi nu putem lua toiagul pribegiei şi să pornim în lume, pentrucă nici nu suntem pregătite pentru asta, nici lumea nu ne primeşte decât pe un preţ care ar însemnă pentru noi mai mult decât moartea.

Din toate scrisorile tale de pân’ acum înţeleg prea bine că voi bărbaţii nu suferiţi aşa de a-dânc ca noi, chiar pentru faptul că vă puteţi depărta de locul nenorocirilor, că puteţi trăi în mîjlocul altor fiinţe. Vai, nu-ţi pot spune cât l-am pismuit pe Ghiţă pentrucă a putut să plece! Pentrucă trebuie să ştii, dragă Vasile, că văd în jurul meu un uriaş cimitir. Părinţii, surorile, oamenii din Văleni, îmi par năluci ce-au ieşit din morminte la plimbare! Numai scriidu-ţi ne-contenit, în fiecare zi, cred că voiu putea să înving spaima asta cumplită. Te pismuesc şi pe tine pentru fericirea de-a avea lângă line la-milia preotului din Gureni. Vezi, până azi m-am bucurat că ţi-ai aflat o prietină în domnişoara Laura, îmi ziceam: are să-i facă zilele mai vesele! Aveam, vezi că, şi eu pe Ghiţă! Tu nu ştii ce prieten nepreţuit e iubitul meu frate! Lângă el puteam să răbd situaţia, care acum îmi pare nesuferită. Lângă el nu luam în seama privirile de batjocură ale surorilor mele, mă făceam că nu aud aluziile răutăcioase ale tatii. Vai, oricât mi-ar fi de greu să mă plâng de cei mai aproape ai mei, simt că nu pot face altfel. Nu-i pot pricepe pentru ce se poartă cu atâta dispreţ faţă de mine, familie, ci o biată fată pe care o ţin din milă la casa lor. Nu pot înţelege disconsiderarea aceasta din simplu faăt că judec şi simţ altfel decât ei! In urmă fiecare om, şi cel din urmă cerşitor, are dreptul să-şi aibă părerile lui să vadă cum voeşte viaţa. Mie singură să-mi fie luat acest drept? Și, dacă nu se pot împăca cu felul meu de gândire, ar trebui cel puţin să se stăpânească, să nu-mi dee în fiecare clipă să înţeleg ce cred despre mine. Vai, cum aş fi trecut cu vederea răutăţile lor, dacă ar fi rămas Ghiţă lângă mine! Ce putere neaşteptată îmi vărsa în sufelt, când îmi zicea:

„Invingerea o să fie a noastră Elenuţo; nu-ţi pierde curajul, Vasile e un om foarte cumse-cade, iar părinţilor sperăm să li se mai schimbe vederile. O să treacă o iarnă albă, o să vie o primăvară înflorită, şi pe urmă...ˮ

Cine-mi va mai vorbi astfel de-aici încolo? Eu singură: eu şi numai eu; şi pe urmă voiu începe să mă îndoiesc despe tot viitorul...cu totul altceva, dragă Vasille, să te asigure despre un lucru un om care ţine la tine cu sinceritate. Nu mă îndoesc că tu vei lua locul lui Ghiţă, că chiar el nu va înceta de-a mă încu-raja! Insă lângă mine nu va fi nime, nimic!

Ba da, iubite, vei fi tu; tu nu mă vei m-ai părăsi din clipa asta niciodată. Iată inima-mi porunceşte să te ’nchid în ea pentru totdeauna şi pentru toate clipele acestui totdeauna! Da, mă voiu gândi mereu la tine; îmi voiu aminti tot ce mi-ai vorbit, tot ce mi-ai spus! Voiu închide ochii şi voiu vedea zâmbetele tale, mă voiu adânci în ochii tăi, voiu reciti mereu scrisorile tale, şi-mi vei fi aproape, tu, dragule!

Vezi, am făcut chiar acum o încercare, am închis o clipă ochii şi te-am văzut! da, te-am văzut lângă mine, şi inima îmi bale şi acum, cu putere. — Iată nu măi sunt tristă! Nu mai văd nimic rău în lume, nu mai am nici o suferinţă. Cât e de bine Doamne, să ai pe cineva în lume, la care să le gândeşti cu drag! Simt că acesta e adevăratul nostru razim în viaţă.

Intr-una din scrisorile tale trecute mă întrebai dacă n-ar fi cu putinţă ca în urmă, zdrobită de îndemnurile părinţilor, plângând cu hohote, să mă supun holărîrii lor? Cred că e răspuns destul în epistola mea de pân’ aici.

Mă întrebi apoi, într-allă epistolă, dacă nu s-ar putea ca, întâlnind un tânăr mai frumos, mai cult, m-ai bogat decât tine, nu s-ar putea să... 'te uit! întrebarea aceasta cred că mi-ai pus-o numai în glumă, dar şi aşa a fost pentru mine o adâncă ofensă. Da, iubite, cu mine să nu glumeşti pe tema asta. Aici nu înţeleg nici o glumă.

Tu m-ai fi putut face să bănuesc ceva în ce-eace-mi scrii mereu despre d-şoara Laura, dar eu, te-ai putut convinge, n-am făcut nici o a-luzie la credinţa ta, pentrucă nu pot face aşa ceva. Increderea mea în tine e aşa de mare, încât unerori am senzaţia că e o suliţă implan-tată în inima mea, mă doare şi e neclintită. E adevărat ce ţi-am scris: când n-aş mai crede în tine, n-aş m-ai crede în nimic! Aştept să mă cinsteşti şi tu toi astfel, deşi eu nu-s vrednica de atâta cinste. Dar dacă îmi vei da cu ceva mai mult decât merit, nu uita că-mi măreşti fericirea şi de-aici încolo cu sunt avizată numai la lumina şi căldura ce-mi vor aduce scrisorile tale. Incepe să mă neşiniştească ceva: surorile încep să prăpădească scrisorile şi cari le trimit eu: nimic, cred însă că le-ar plăcea fosrte mult să ţtie ce-mi scrii şi ce-ţi răspund. Peste patru zile am răspunsul, dragă Vasişe, şi-acum adio.

Elenuţaˮ

Gureni, Ianuarie.

„Scumpă Elenuţă!

Mă simt fericit că te-ai hotărît în urmă să te bucuri şi tu de iarna asta delicioasă. Imi scrii că patinezi, că te săniezi pe drumurile albe, pline cu dungi viorii. Îmi descrii cu atâta farmec Vălenii în timpul iernii, încât mă faci în-tr-adevăr nenorocit că nu-s şi cu acolo să văd „enormele morminte de uriaşi îmbrăcate în ne-vinovăţieˮ, să te văd mai ales pe tine trecând în sborul săniuţei, în picuratul dulce de zurgălăi. Nici nu-mi pot închipui că ţi-ar şedea undeva mai bine decât într-o astfel de săniuţă, dusă-n sbor de doi cai albi ca zăpada. Vezi şi te bu-cură cât mai intensiv de tot ce-ţi oferă frumos iarna asta, care a îmbrăcat un cojoc aşa de gros, şi frigul totuş abia se simte!

Imi scrii că surorile s-au dus la doctorul Vra-ciu şi că eşti în sfârşit singură acasă. Eu chiar în vremea asta am făcut ni cunoştinâr: în-chipue-ţi că teatrul de care ţi-am scris şi l-am şi jucat la Bobotează şi ne-a reuşit. Da, nu mă laud, ne-a lăudat publicul străin, care s-a grăbit din satele vecine să ne asculte şi să ne felicite! Nu sunt de fel vanitos când îţi sciu că eu m-am achitat mai mulţumitor de rolul meu, şi ani avut un rol destul de greu, te-asigur; în jurul meu s-au învârtit toţi ceilalţi, mai ales sărmana Laura, care a avut nenorocirea să fie soţia ţăranului beţiv. Am purtat costum de ţăran, am avut muslaţe mari şi sure, dintr-o jumătat de fuior aproape, am supt toată vremea din sticlă şi din lulea. Să fi văzul ce feţe făcură cinsliţii ţărani, cari m-au auzit de-atâtea ori cântând în biserică! La ’nceput se scandalizară aproape, apoi, băgând de seamă că-i numai o glumă, au început să râdă de se cutremurau ferestrele şi, pe scenă, eram siliţi să facem un restimp gesturi numai, căci înzadar am fi vorbit.

Un moş bătrân, văzând că nu mă satur nici cu sticla cincea de rachiu, strigă din răsputeri:

„Glumă neglumă, dar nu mai bea că s-aprin-de rachia în dumneaţa!”

Dar altul de lângă el îl îmboldi şi-i zise:

„Lasă-l, moşule, că după ce se ’mbată o să ne cânte una de-lume”.

O femeie bătrână în cojociţă, aprinsă de căldura sălii şi de plăcere, strigă cât o luă gura, când mă aplecat să sărut pe Laura:

„Plii, ucigă-te crucea popă!ˮ

Se ’nţelege că am avut un succes splendid. Mulţi dintre ţărani, dupăce îmi schimbai costumul, se uitau la mine cu părere de rău, iar pătura cultă, care alergase în Gureni, îmi aducea laudele cele mai mari.

„Unde s-ascunde artistul!

— Ce mai dicţie frate, ce mai gesticulare!”

Dintre toţi mai încântat erà tatăl Laurei, pă-rintele Pop, care de bucurie erà cât pe-aci să mă sărute.

In ajunul botezului am umblat cu crucea, cu părintele. Mare sat şi destulă zdroabă, mai ales îmbiarea cu mâncare şi beutură în fiecare casă ne opaci foarte mult, iar pe diacul Gliguţ îl puse în păcelul unui român, căci se ’mba-tase tun, de ’n loc să pomiască spre uşe a-puca spre fereastră. In schimb ştiu că am cântat la „In Iordaneˮ, de-o să mă pomeniască oamenii!” Nu că mă laud, dar îi auziam pe ei zi-când:

„Doamne, ce mai glas!

— Doamne, ce mai popă!

— Straşnic ginere o să aibă popa nost.ˮ

Da, scumpă Elenuţa, şi exclamarea asta din urmă am auzit-o dela destui. Trebue să ştii ca mi-a eşit vestea asta în Gureni. Cum, nu ştiu, poate unde prânzesc la părintele şi astfel îi calc pragul în fiecare zi, poate unde mă văd adeseori plimbându-mă cu Laura, care e tot aşa de veselă ca şi în ziua cea dintâiu în care am văzut-o. Poate iar că părintele Pop să fi făcut vreo aluzie.

Dumnealui ţine corespondentă cu Tata; despre asta m-am. putut convinge chiar zilele acestea. Mi-a trimis tata o epistolă, în care se arată foarte mulţumit cu mine, şi-mi da să înţeleg că pe toamna viitoare ar fi bine să-mi văd de-o parohie.

Ce mai fac eu? Mă gândesc necontenit la tine şi acum vezi în fiecare zi îţi trimit o epstolă. Imi pare foarte bine c-aţi căpătat oficiu postal la voi erà şi vremea. Şi-mi pare şi mai bine că ţi-a promis slujbaşul să nu dee nimănui scriso-rile ce-ţi vin, decât ţie în mână. Nu mi-ar fi plăcut să cadă în mână vr-unui străin o epi-stolă ce-ţi trimit.

Ce mai fac? Tot gândindu-mă la tine, cu soa-rele primăverii în suflet, mă bat cu bulgări de omăt cu micii mei elevi, şi-mi zic de nenumărate-ori: aşa e de albă şi curată Elenuţa mea ca spuma asta de zăpadă pe care o strâng în mână. Azi am primit a zecfea epistolă dela Ghiţă. Imi însemn data cu sfinţenie, fiindecă e un adevărat eveniment pentru mine. Imi pare, din ce-mi scrie, că seamănă tot mai mult cu tine. Apoi el totdeauna aduce speranţe noui. Știi ce-mi spune astăzi? Că după părerea lui cel mult într-un an şi jumătate nu va mai fi nici o piedecă la căsătoria noastră. Știe ceva? I-a scris domnul Rodean? Ah! Dumnezeule, un an şi jumătate ar fi o veşnicie, însă dacă aş avea deplina siguranţă că fericirea asta în urmă totuş se va întrupa, aş fi gata să aştept bucuros şi zece ani. Nu cumva ştii şi tu, dragă Elenuţa, şi nu vrei să-mi spui? Dacă ştii, aş aşteptă dela tine să mi comunici şi mie şi încă... telegrafic!

Cel care veşnic te adoră

Vasile”.

Văleni, April.

„Dragă Vasile!

După cum ţi-am scris, surorile mi s-au în-tors acasă de prin jumătatca lui Martie. Ce puţin putem şti mai înainte din tot ce ne ascunde viitorul! Ele nu-s mai rele cu mine, după cum credeam că vor fi de ’ndată ce vor trece câteva zile. Nu se mai interesează de mine, nu mai mă urmăresc; de pe partea lor îţi pot scrie epistolele, în aceeaş cameră cu ele. Sunt foarte agitate, dragă Vasile, şi mi se pare că în anul acesta au să se mărite.

De altfel în convingerea aceasta mă întăreşte şi faptul că tata a cumpărat în oraş, în piaţ, patru case vechi, pe cari numai decât a pus oa-meni să le dărâme, şi acum de două săptămâni zeci de oameni s-au apucat de lucru; se sapă fundamente, se cară piatră şi cărămidă. Am fost ieri şi cu şi am văzut că se croesc două case, cari încă nu se ştie ce ar fi: locuinţe ori prăvă-lii! Cei mai mulţi spun că vor fi prăvălii în parter, iar la etaj vor fi camere de închiriat. Unii vorbesc chiar de un hotel.

Tata de pa la sfârşitul lui Martie, e mai mult pe drumuri decât acasă, şi mai mult în oraş decât pe drumuri. Supraveghează de apioape clă-dirile despre cari se zice că vor costa mai multe zeci de mii. Ca de obieceiu tata nu ne spune înainte din ceeace se ţine de viitorul familiei, al copiilor. Dar chiar faptul acesta mă face să bă-nuesc că cele două clădiri ce s-au început sunt destinate a fi locuinţele Eugeniei şi a Octaviei şi ale bărbaţilor lor. Ele merg adeseori să pri-viască lucrările şi zâmbesc fericite; cred că bă-nucsc acelaş lucru ca şi mine. Din graba tatii, din agitaţia ce stăpâneşte mereu între surori, din comandele ce se fac mereu la deosebite case de negoţ, din cataloagele de preţuri cu mobilă, cu albituri, cari sosesc în fiecare zi cu poşta, cred că nu mă înşel dacă am convingerea că poate în vara ce vine încă, surorile mele se vor căsători.

Gândul atesta mă umple de bucurie: de altfel le sunt de acum mulţumitoare că nu se mai interesează de mine. Eu, din parte-mi, le doresc din toată inima să fie fericite, şi cred că vor fi cu temperamentul ce-l au.

Cum am zis, tata e foarte rar acasă. Se în-tâmplă să nu vină nici noaptea din oraş, ba spunându-ţi adevărul, în săptămâna asta numai două nopţi a dormit acasă, şi azi e Sâmbătă, Dumnealui are mereu de lucru în oraş cu supra-veghiera caselor ce se zidesc, se vede că are mult năcaz căci de multe ori când se 'ntoarce e foarte nervos şi atunci ţîţăe toţi în casă şi în curte de frica lui. Mie nu mi-e frucă, pe mine de altfel parcă nici nu mă vede. Dar am băgat de seamă o îngrijorare deosebită pe faţa mamei.

Eu de altfel mă simt acum fericită şi-mi pare chiar că trece prea repede vremea; de când s-a desprimăvărat, te simt tot mai aproape. Peste-o săptămână o să-mi aduc aminte că acum e anul ţi-am aprins luminiţa. O aniversare. Adio!

Elenuţa”,

Văleni, Iunie.

„Dragă Vasile!

Azi dimineaţă ne-am trezit într-o larmă ne-obişnuit de mare. Tata sfădia în curte slugile, se auzia cum le dădea pălmi, pătrundeau până la noi văicărelile oamenilor. Târziu s-a făcut linişte, dar pe puţină vreme. Larma începù din nou, acum nu în curte, ci sus într-o cameră. Il auziam pe tata cum strigă. Niciodată nu l-am auzit răcnind aşa de cumplit. Priviam toate trei una la alta speriate şi nu ştiam ce să credem. Afară de vocea tatii nu se auzia nimic. Dar eram încredinţate că sfădeşte pe cineva. Deodată auzim un plâns înăduşit, apoi tot mai mare. Tus-trele am îngheţat de spaimă. Mama plângea. Am sărit repede din pat, ne-am îmbrăcat, dar când am ieşit în coridor mama se coborîse în curte, intrase în bucătărie, iar tata văzându-ne ne zise cu o asprime neobişnuită:

„Ce, v-aţi şi sculat?”

Am alergat tustrele înapoi în camera noastră. Tata părea mai mult supărat decât mânios.

Am aflat apoi că tata venise numai în zori dela oraş, n-a aflat ordine în curte, şi pentru asta s-a supărat pe slugi; mama ar fi ţinut partea slugilor şi de-aici neînţelegerea între ei.

Aşa mi-a spus Octavia, care toate vrea să le ştie. Mie însă, după ce m-am gândit mai bine, mi se pare că nu acesta e adevărul, ci neînţelegerea s-a ivit din faptul că tata petrece tot măi rar acasă nopţile şi că ar fi căzut în patima jocului de cărţi! Da, iubite Vasile, mi se pare că acesta e adevărul! De mult m-am tot întrebat, că pentru ce merge la oraş şi notarul Popescu aproape de câteori se duce tata? La poarta pri-mpriei se opreşte de obieciu şi-l ia şi pe notarul Popescu. Asta se urmează aşa de vr-o două luni acum.

Dar se poate să aibă şi năcazuri cu lucrătorii la casele cele două. Sunt aproape gata, să vezi că sunt adevărate palate. Stau oamenii în loc şi le admiră. Nu mai au pereche în tot oraşul, în parter sunt împărţiri cari se potrivesc de minune pentru prăvălii. Ferestre mari, adevărate galantare, vor trebui aici. Mulţi susţin şi acum că tata va închiria parterele pentru prăvălii. Nu ştiu ce să mai cred nici eu. Gânduri mari trebuie că are cu casele acestea, altfel nu l-ar captiva atât de umult.

...In sfârşit mi-am aflat şi cu omul cu care să te năcăjesc. Dacă tu nu-mi poţi scrie o epistolă fără să-mi pomeneşti de domnişoara Laura, în urmă am şi cu pe domnul Paul Marino. Da, iubite, nu râde, pe domnul Paul Marino care s-a pripăşit de câteva zile în oraş, fără să ştie cineva cu siguranţă de unde-i şi cine-i? Toluş cei mai mulţi spun c-ar fi reprezentantul unor mari societăţi străine, care ar avea de gând să cumpere băi de aur în părţile acestea. Că-i putred de avut el însuşi, nu se m-ai îndoieşte nimenea! Zadarnic zici dumneata: puţin îmi pasă! Iţi va păsa întată ce-ţi voiu spune că nu mai departe decât alaltăieri, am fost şi eu la oraş, m-a văzut, şi cât am stat în stradă nu şi-a mai luat ochii decât a început să vorbească foarte frumos cu tata, el, Paul Marino, care până acum n-a în-vrednicit de cinstea aceasta pe nici un orăşan!

Da, iubite domnule cleric! Pofteşte şi numai şi mi-te laudă mereu cu dominşoara cea blondină, cea cu ochii albaştri! O să-şi descriu atunci, într-o viitoare epistolă, şi eu pe domnul Marino, despre care s-ar spune c-ar fi italian! înţelegi? Italian! Și atâta ţi-ar putea ajunge ca să nu-mi tot lauzi pe Laura aceea!

O să văd dacă vei ţinea porunca mea.

Elenuţaˮ

Văleni, 2 Iulie.

„Dragă Vasile!

Scrisoarea ta din urmă m-ar fi făcut să dis-perez, dacă nu-i alăturai biletul ce-ţi trimisese profesorul Marin. Intr-adevăr, oricât de nemărginită încredere am în tine, n-am putut crede, până ce n-am cetit şirele domnului Marin, că tu nu baţi în retragere. Vai, cu cât dor am aşteptat vacanţa asta! Imi părea că raiul are să se coboare pe pământ. Tremuram de fericire la gândul revederii! Dar acum ce să fac? Să blastăm pe bătrânul tău profesor şi pe binevoitorul tău? Aşa dar tu vei copia în cursul vacanţei lucrarea cea nouă a profesorului Marin! Totuş, domnul, ăsta ar fi putut afla şi alt tânăr în locul tău. „Nu pot încredinţa cu conştiinţa liniştită pe nime-altul să-mi copieze decât pe tine, frate Murăşene!” Recitesc mereu şirul acesta şi simt că nu mă pot mânia pe bătrânul acesta! Totuş te voiu revedea; două zile mi-ai promis că stai în Vă-leni. O Doamne, cât e de bine să trăeşti! Peste-o săptămână te-aştept, să ştii, te-aştept cu.... Nu-ţi spun cu ce le aştept! Las să te gândeşti şi tu!

A ta

Elenuţaˮ

P.S. Casele sunt gata, ferestre, uşi, totul e la loc. Tata a privit mult astăzi într-un jurnal de mobile. Cred că Eugenia şi Octavia vor fi în curând mirese. Asta o cred şi din faptul că la noi în casă nu mai e nimic în ordine. Se pare că se pregăteşte o răscoală generală. Insă poţi veni în Văleni, răscoala asta acum odată: nu e îndreptată nici în potriva mea nici a ta!

Văleni, 25 Septemvrie.

„Dragă Vasile!

Abia ieri a fost cununia Eugeniei şi a Octa-viei. S-a amânat terminul dela Sfanta Marie, după cum îţi comunicasem mai întâi, pentrucă fur-nisorii mobilelor au întârziat. Surorile mele au vrut să se mute de-auna în casele cele nouă. Imi vueşţe şi acum capul, nici nu mi-e cu putiiiţă să-ţi descriu ce-a fost de câteva zile în casa noastră, ca mai pe urmă ieri să-mi pară că nu se va mai limpezi capul niciodată. Atâta lume, atâta, mâncare ş-atâta beutură!

Toată lumea a rămas înlemnită când a înţeles pe seama cui a clădit tata casele acelea, cu adevărat frumoase! Mulţi vor fi pismuit şi vor pismui încă pe cumnaţii mei! Să vezi, în parter sunt aranjate birourile celor doi advocaţi, în etaj locuinţele lor. E o frumuseţe întreg aranjamentul, un lux cum rar se vede. Tata va fi cheltuit, cred, o avere întreagă numai cu aranjarea celor două locuinţe.

Nu-ţi poţi închipui câţi au încercat să mă... vâneze şi pe mine la nunta asta! N-a fost tânăr care să nu fi fost gata a-mi cere numai decât mâna, vorbele galante roiau în jurul meu. N-am avut vreme nici să mă mânii, nici să râd cel pu-ţin nu mai ştiam unde mi-e capul de atâtea or-dine şi lucruri câte aveam de făcut. In umră tot a trebuit să vedem şi eu şi mama că nu putem ţinea rânduiala cum o fixaserăm înainte, şi în-curcala obiţnuită la ospeţe a trebuit să urmeze şi aici.

Dar bine c-am trecut şi peste asta. Să mp crezi:,a,a pare şi mai mulţumită decât mine. Mi se pare ca a zorit mereu pe tata să se facă repede cununiile acestea. Nu ştiu, s-a săturat de atâta vecinică agitare, de atâtea pregătiri şi-si doria un strop de linişte, ori doară voia să-i taie tatii prilejul de-a merge, aşa de des la oraş. Destul că azi mama îmi pare mai tânără cu zece ani. Săraca. în urmă, pe lângă tot belşugul, se vede cu o mamă are destulă zdroabă eu copiii în vieaţă.

Aşa dar eşti din nou în Gureni! Bagă de seamă să nu mai joci pe scenă cu domnişoara Laura şi să nu le mai apleci s-o săruţi: o să-l scot numai decât din sac pe domnul Paul Marino! Eşti curios să ştii dacă a fost la ospăţ? N-a fost, e un personaj prea ilustru, parecă. De altfel trăieşte retras, numai de mine se interesează mereu.. Fără glumă, se interesează!

Ceeace m-a întristat mai mult ieri a fost faptul că Ghiţă ne-a telegrafiat că nu poate veni: în ullimul moment a fost cerut de urgenţă la o linie ferată pe care o rupseseră apele. Cât aş fi fost de fericită să-l văd! Mi-ar fi părut c-ar fi lângă mine şi o bună parte din dumneata!

Mă întrebi dacă mai este aur mult în Văleni? Iţi răspund că e tot aşa cum ştii: petrecaniile nu se mai curmă! Adevărat că vr-o două-trei băi mai mici au fost părăsite, dar în schimb se lucră la altele. Bădicul Ungurean s-a îngrăşat şi a încărunţit şi mai tare. Senzaţia Vălenilor e de altfel prezenţa, constantă de-aici încolo, a universitarului Pruncul! El se vede, ş-a isprăvit cariera! Tatăl său nu mai vrea să-i dee bani de şcoală. Deocamdată tânărul cearcă să se mân-găe bând cu zi, cu noapte. Ii pare bine când îi zic băieşii „domnule advocat”. Ungurean s-a reîntors de vr-o două săptămâni în capitală. Bietul tatăl său tot mai speră să scoată advocat din el. Ghiţă m-a asigurat că până în lunile de vară se înlătură toate piedecile căsătoriei noastre. Vai, oare să fie adevărat? Eu nu ştiu cum le va înlătura, dar ştiu atât că de-o vreme încoace, poartă corespondenţă deasă cu tata.

II.

Intr-o după amiază, de pela sfârşitul lui Noem-vrie trăsura directorului dela „Arhangheliiˮ eşi din curte durăind pe podul dela poartă, apucă în drum, şi caii porniră în trap larg prin cioro-fleaca ce se aşternea pe cale, luminând trist sub razele sărace ale soarelui. Două zile plouase, peste noapte şi înainte de prânz ninsese: acum zăpada se topise pe drum mărind cirul, dar pe de margini albia încă, pătată unde şi unde de stropii svârliţi de roţi şi de copile. Sus pe coastele pleşuve ale dealurilor haina iernii erà însă imaculată, lumină tare. Erau însă puţine coaste goale în munţii din Văleni: cei mai mulţi erau îmbrăcâţi cu păduri de brad, de pe cetina cărora zăpada, din depărtare, părea pâlcuri de nori, pâlcuri de neguri prin cari înnegriau, unde şi unde, crengile brazilor. Soarele se ivise de pe la prânz, scăpătat departe spre miazăzi, şi împrăştia raze palide, neputincioase, cari păreau că a-biă răsbesc, abia străbat prin ceaţa ce se îm-pânzia în văzduh. Aerul erà umed, erà plin de apă şi rece. Răceala aceea părca că umezeşte şi vestmintele pe om, le lipeşte pe trupuri şi pătrunde până ’n măduva oaselor.

Iosif Rodean erà în blana de iarnă, o blană uriaşa pe care două slugi trebuiau să o ţină şi s-o ridice până o îmbrăcă directorul. Dar parcă vremea asta ticăloasă, care nu mai erà nici de toamnă, dar nu se putea numi încă nici iarnă, avea o influenţă covârşitoare asupra lui. Intreg scaunul din napoi al trăsurii îk ocupa cu spatele şi cu bunda lui, a cărei guler atârna într-un cerc mare, sur şi lat. Directorul se mişca mereu părea că nu-şi află locul potrivit, bufnia mereu pe nările lui întregi, şi din ochi îi ţâşniau priviri mânioase. Intr-un an de zile părea că mai slă-nise, materia din bărbia lui se refugiase undeva şi sub barbă se vedea acum petiţia încreţită, a-dunată; obrajii nu-i mai erau aşa de umflaţi ca-înainte, în schimb erau mai lungi, mai dăbălaţi. Adâncături mari, negre, i se săpaseră sub ochi, dar ochii lui totuş nu căzură înlăuntru, ci se bulbucară şi mai tare. Erau foarte puţin prietenoşi aceşti ochi de broscoiu uriaş. El îşi aduna, îşi strângea lângă trup când o aripă a blănii, când alta. Văzu că-s stropite cu noroiu şi strigă slugii:

„Fereşte glodul, ticală, fereşte cioroflcaca, or-bule!”

Sluga în loc de răspuns îl întrebă îndată:

„Să opresc înaintea primăriei, domnule di-rector?

— O să te ’nvăţ cu, mama...” Și directorul izbucni într-o sudalmă cumplită.

Sluga nu se simţi atins de sudalma asta. El ştia dinaninte că arw să urmeze, dar trebui să-l întrebe, pentrucă o singură dată nu l-a întrebat şi n-a oprit trăsura şi s-a ales cu două palme, cari îl usturau de câlcori îşi aducea aminte de ele, înaintea primăriei trăsura se opri, şi îndată aparii în uşe notarul Popescu, urmat de universitarul Pruncul.

„Bună ziua, domnule director, zise cu bucurie Popescu. Credeam că pe vremea asta să stăm acasă. Dar dacă vreai dumneata...

— Ei, mai în grabă! strigă Iosif Rodean âdu-nându-şi o aripă a blănii.

— Repede, Pruncule!” zise notarul întorcân-du-se spre universitar.

Acesta îşi săltă în spate un palton pe care-l desprinsese repede din cuerul ce erà bătut în păretele gangului, şi în câteva clipe fură cuibăriţi amândoi în trăsură, Popescu în faţa directorului, Pruncul pe capră lângă slugă.

„Mână mă, şi deschide-ţi ochii în patru că te ia muma dracului de nu, strigă directorul. Caii-porniră, sforăind, svârlind până departe, de a-mândouă părţile, stropi repezi pe neaua netopită.

— Uite zise directorul arătându-i notarului stropii de noroiu de pe blană. Acela se plecă părând că are să cerceteze ceva de foarte mare preţ şi după ce-i privi îndelungat, părâund că-i murmură zise:

— Pe drumurile noastre să nu umble nime cu haine scumpe!”

Se întorsese şi Pruncul de pe capră să vadă minunea: Câţiva stropi de tină pe bunda Măriei Sale directorului dela „Arhangheliiˮ. Mare minune! Fostul universitar declară c-ar trebui tăcută presiune la judeţ ca să se reguleze, să se pietruiască şi drumul acesta, pe care e o aşa de vie circulaţie. Ei nu băgară de seama, că în câteva clipe erau cu mult mai tare stropiţi cu glod decât Iosif Rodean.

Oricât cercă sluga să feriască, alicele de tină tot împroşcau mereu şi de sub copilele cailor şi din roţi. In curând se umplură şi caii pe pântece şi cum erau suri amândoi, dela o vreme păru că au un petec lat întunecat, ca o pătură Caii alergau însă veseli, focoşi, eu gâturile încordate, jucându-şi trupurile lungi şi şvelte.

Notarul Popescu dup-un rcslimp de tăcere, îl întrebă pe Iosif Rodean:

„Știţi, domnule director, că baia „Aruncata” a fost părăsită?

— Arucata? repetă cu dispreţ directorul ca şi când nici din nume n-ar cunoaşte-o. Popescu îi cunoştea acum toate gesturile, toate privirile, toate modulările vociii domnului director. Pri-cepu numai decât că Iosif Rodean îi dă să în-şeleagă că puţin se interesează de-o baie ca „A-runcataˮ.

— Da, aşa-i zice, „Aruncataˮ, poate dumnea-voastră nici să n-o cunoaşteâi, domnule director. A fost mai mult vizuie de hulpi decţt de baie. A părăsit-o de ieri de la prânz.

— Şi pentru ce? întrebă Iosif Rodean.

— Pentrucă nu mai dă aur. Au spart într-un întreg care nu mai conâine nici un strop de aur.

— Nici c-a fi fost vreodată aur acolo, ci iac aşa câtă pulbere de puşca pentru o măsea ce le doare, zise Pruncul întorcându-şi capul spre cei doi.

— Aşa imai zic şi eu!ˮ râse directorul, şi păru că i se mai înseninează privirea.

Incepură să vorbiască despre vreo trei-palru băi mai mici, în cari se spunea că asemenea s-a împuţinat piatra cea bună. Credeau că aceste mici pierderi nu se vor resimţi în vieaţa băie-şilor, că se vor începe altele nouă, ganguri Win nou, că Vălenarii au bani destui pentru asta. Notarul Popescu povesti, râzând, ce auzise dela băieşul Nichifor, că vâlva băii va părăsi cât de curând ocnele din Văleni şi va mai trece şi într-alte părţi să nu prea îmbogăţiască pe Vâ-îcnari. Băieşul acesta şi profeţia într-adevăr de vreo doi-trei ani, că vâlva va sbură de-aici, că prea s-au îndrăcit oamenii. Erâ un fel de a-postol puţin scrintit Nichifor ăsta şi nune nu-l luă în seamă. Dealtfel la cele trei-palru băi părăsite erau angajate abia şapte familii din Văleni, cari nu trăiau numai după ele, ci erau părtaşe şi la alte băi. închiderea lor pe nârae nu-i surprinse, nici chiar pe proprietari, după cum lucrarea lor nu făcù nici o vorbărie în sat. Ca ele mai erau şi peste optzeci de „vizunii de-vulpi”, cari ţârâiau, uneori se îmbuneau, apoi se isprăviă repede belşugul din ele. In ele se iviau parcă numai şuviţe rătăcite din vinele principale de aur.

Lui Iosif Rodean i se păru deodată că trăsura nu aleargă destul de repede; îi strigă slugii, în-cărcându-l cu sudalme, să mâne mai repede, îşi adună aripele blănii şi se cufundă în tăcere. Liniile fetei îi împietriră, şi notarul Popescu înţelese în grabă că directorul doreşte să fie lăsat în linişte. Faţa lui luă numai decât acelaş aer de seriozitate, de tăcere.

Popescu ştia bine că directorului dela „Arhangheliiˮ de-o vreme încoace nu i-s toţi boii a-casă. Notarul din zi în zi erà tot mai prevenitor, tot mai plin de linguşiri faţa de Iosif Rodean, şi se temea cumplit să nu-l supere cu ceva. Ştia că în clipa aceea directorul ar fi rupt prietinia cu el.

Și din primăvară, erà mai mult decât prie-tinie între ei, notarul Popescu mai bucuros s-ar fi tăiat o mână ori un picior decât să se des-bare de Iosif Rodean: câştigă dela el aproape zilnic bani de aur, bani mulţi, — o avere în-treagă trecuse din mâna directorului în punga lacomă a lui Popescu.

Astfel el se sili să rămână în tot cursul drumului mut ca un peşte, dar urmăriă de aproape orice schimbare s-ar fi ivit în privirile sau pe faţa directorului dela „Arhanghelii”. Drumul erà mereu plin de ciorofleacă, părea, cum se înco-voia mereu printre strâmtorile munţilor, un şarpe enorm, care sclipia vineţiu, întunecat, în razele sărace ale soarelui. In curând soarele dispăru apoi după culmile înalte, aerul se făcù şi mai rece, şi mai pătrunzător, şi notarul Popescu îşi strângea tot mereu paltonul. Mânile lui începură să se roşiască tare, să se umfle parcă. Dar nu făcea nici cel mai mic semn că nu i-ar fi ceva pe plac el spionă mereu fizionomia directorului. De multeori ştia încă din drum dacă Iosif Ro-dean avea să piardă mult în scara şi noaptea ur-mătoare. Erà atunci în faţa lui o încordare o împietrire neobişnuită. Popescu se bucura îna-inte de câştigul ce-l va avea, căci şi acum des-coperi în faţa notarului smnul acela distinctiv. Şi se temea nu cumva să se schimbe masca lui Rodean până vor ajunge în oraş. Popescu se su-ăravehia nu numai pe sine, ci pe slugă, pe Pruncul, trăsura chiar ca nu cumva printr-un cuvânt, printr-o tresărire mai mare, faţa direc-torului să capele altă expresie.

Inima lui se strânse de spaimă când Pruncul gemu de pe capră:

„Ce vreme ticăloasă! Am să îngheţ până în oraş! Și începù să-şi frece mânile.

— Nu imai este sânge în tine, iubite. — zise cercând să zâmbiască directorul. — Ți la-i răcit, şi cât mai ai, cu multele chefuri!ˮ

Popescu observă îndată că zâmbetul acesta şi se înspăimântă. Dar Iosif Rodean se cufundă iarăş în tăcerea de mai înainte, şi faptul acesta îl linişti pe deplin pe notar: nu mai aveau de făcut mult drum!

Caii erau obişnuiţi unde să tragă dupăce a-jungeau în piaţă. Fără nici un îndemn din partea slugii o luară la dreapta şi se opriră înaintea unei clădiri noui, destul de impunătoare, cu etaj, cu balcon, înaintea hotelului „Splendidˮ.

Advocaţii Poplăcean şi Stoica, doctorul Prinţu. îi primiră cu urale pe cei trei Vălenari. Notarul Popescu însă ridică degetul arătător, poruncind tăcere. Intr-adevăr Iosif Rodean nu auzi nici uralele lor, nu luă în seamă nici ce-i spunea proprietarul hotelului, ci se aşeză grav şi tăcut în fruntea mesei învălite cu postav verde, şi numai decât toţi cei de faţă îl urmară în tăcere. Erà aceasta o cameră rezervată anume pentru jocul lor de cărţi încă din primăvară.

Directorul dela „Arhangheliiˮ, dupăce zurui în buzunar, scoase un pumn de hani şi-i izbi pe masă lângă el. Un galben se durigă jos pe podele, dar fu aflat şi pus la loc repede de notarul Popescu. După întâiul joc pe care-l câştigă Iosif Ro-dean, el porunci să se aprindă lumina, să se lase roletele, deşi se mai vedea încă, porunci chelnărului să pună de mâncare şi de beut.

Cărţile se împărţiră din nou, afară de fâşă-itul lor de ţincănitul banilor nimic nu se auzia în cameră; cei şase bărbaţi erau numai ochi şi inima le palpită cu putere. Notarul Popescu nu se mai interesă acum de directorul, păreă că pen-tru el lumea întreagă se concentrase în cărţile ce le avea în mână şi în aclea pe care le va mai căcpăta. Advocatul Poplăcean îşi uitase gura deschisă, buza de joi îi erà dăbălată, dar ochii lui ardeau de friguri. Stoica se mişca mereu pe scaun şi avea priviri de spaimă. Numai doctorul Prinţu erà luai liniştit, numai el îşi permitea să aprindă din când în când o ţigară.

Dintre toţi erà mai ciudat notarul Popescu. In răstimpuri Impui lui se încorda, ca şi când i-ar fi trecut deodată din creştet prin piept o suliţă, alteori spatele, umerii, i se strîmbau neînchipuit de tare, alteori iarăş se încârliga, ca şi când ar avea accese de epilepsie. Și ochii lui, tot mai aprinşi, tot mai strălucitori se întorceau în toate părţile, fără hodină. Uneori părea că din toată fiinţa lui numai ochii mai rămân, măriţi, înfiorători, cu priviri tot mai vădite de atotstă-pânitori.

Iosif Rodean pierdu zece jocuri în şir; grămezi mari de bani de argint prin cari slrăluciau deşi galbeni se ridicară înaintea celorlalţi, mai ales înaintea notarului Popescu, care tot mereu îi învăluia în priviri lacome, pline de teamă. Directorul dela „Arhangheliiˮ punea tot alţi bani, cari înfiorau pe jucători, îi înfiorau dureros ca şi când le-ai fi bătut cuie mărunte în tot trupul.

Sticlele cu vin se deşertară în două rânduri. Din camerele vecine pătrundea larmă de gla-suri omeneşti, cântecele depărtate ale unui taraf de lăutari, dar cei din jurl mesei verzi nu auziau nimic. Abia îşi lua răhaz să bee pa-harele pe cari li le înbia chelnărul

În tăcrea din cameră se auzia cum bubuie focul în cuptor. Căldura se împrăştia în sală, plăcută, dulce în noaptea asta de Noemvrie.

„Stinge-l!ˮ strigă cu voceaînfiorătoare direc-torul. „Sringe-l şi deschide ferestreleˮ.

Până să alege chelnărul să-i împlinească po-runca Iosif Rodean îşi duse mânile la vestă şi dintr-o simâncitură şi-o descheie de tot. Patru nasturi săriră, se durigară pe podele, dar acum Popescu nici nu-i auzi.

„E o prostie să faci aşa căldură! E o tâlhărie ne mai pomenita să pui la tortură pe oameni, strigă Rodean, bufnind mereu pe nări şi pe gura deschisă larg, enormă. El ferbia întreg ca ’ntr-un cazan şi avea senzaţia că plesneşte.

— Mă rog, principalul! începù să se scuze chel-nărul după ce deschise fereastra.

Împărţind cărţile, Iosif Rodean îi răcni:

— Principalul e un porc de câne ca şi tine! Sunteţi nişte ticale! Nu sunteţi vrednici să vă calce omul pragul!. Roşu!ˮ strigă el izbind o zeciţă de roşu pe masă.

Chelnărul tăcu, aduse beutură nouă, umplu paharele. şi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, îl îmbie mai întâi pe Iosif Rodean.

Ceasuri întregi se urmă astfel jocul, mut, în-fiorător; nuimai fumul de ţigarete se îngroşă a-cum tot mai tare, fumau cu toţii, şi beutura trecea tot mai multă. O singură dată nu se auzi nechezatul bătrânului Poplăcean; oricât ar fi boul erà departe de a se îmbăta: în fiecare clipă l-ar fi deşteptat sunetul aurului. Omul acesta, oricât părea altfel de trecut, de neputincios, la jocul de cărţi erà neîntrecut în trezvie. Erà în stare să rămână o noapte întreagă în aceeaş poziţie, cu gura uitată deschisă, cu buza din jos dăbălală, împărţind cărţile, adunând banii, cu pleoapele pe jumătate închise. Văzându-l aşa inspiră scârbă şi spaimă, părea o fiinţă sinistră, care nici nu mai sămăna a om, părea un mon-stru, care îi înspăimântă cu dinţii lui galbeni, cu limba care-i atârnă uneori peste dinţi.

Notarul Popescu ceas cu ceas se făcea tot mai palid, trupul lui părea că se tot subţie, şi umerii obrazului îi împungeau tot mai tare prin peliţă. Din când în când îi scăpau din piept geamăle înăduşite.

Directorul dela „Arhangheliiˮ, pe la ceasurile trei din noapte, se lăsă deodată pe spăteaza scau-nului şi rămase un răstimp cu ochii închişi; faţa lui neagră-vineţie rămase nemişcată.

Apoi izbi cu pumnul greu în masa, şi strigă, deschizând ochii bulbucaţi, tulburi:

„Chelnăr!

— La poruncă, Măria Ta! răspunse chelnărul sărind repede de pe un scaun.

— Masă nouă, mâncare, beutură: muzica să vie! Lăiţă să vie!” strigă notarul şi crupse în-tr-un râs mare, cu hohote sparte.

Acelaş gând trecu prin capetele tuturor celor cinci: „directorul a pierdut toţi banii pe cari îi adusese de-acasă”. Ei ştiau, de luni de zile, că acesta e signalul pentru încetarea jocului şi începerea petrecaniei. Dar mai ştiau că, mai ales de prin August, directorul niciodată nu încetă jocul până mai avea bani.

„Știţi voi ce simţesc eu până jucăm cărţi, prietinilor? întrebă el pe cei dela maşă. Imi pare că m-ar pişcă nişte insecte mărunte...”

Hohote de râs izbucniră la cuvintele lui, deşi ar fi putut m-ai de grabă să se simtă ofenzaţi. Dar nici unul nu voia să se pună pe picior de bătaie cu Rodean.

„Vivat. trăiască directorul dela „Arhanghelii”.

— Trăiască „Arhanghelii” să mai avem ce pişcăˮ, zise advocatul Stoica.

Li se servise mâncarea, se destupară sticlele de şampanie, Lăiţă cu taraful se apropie de masă fostul universitar Pruncul începù seria toastelor, bătrânuş Poplăcea îşi trimitea din când în când nechezatul, chelnărul erà numai ochi, notarul Popescu începea să Invie, să-i se coloreze faţa, iar directorul dela „Arhangheliiˮ înghiâia pahar după pahar, ochii i se bulbucară şi mai tare, şi ameţit de beutură, stigă.

„Cine se pune cu mine?”

Răspunsul nu erà decât obicinuitul „vivat di-rectorul”.. în vreme ce, tot de atâtea ori. Lăiţă cânta „Mulţi ani, mulţi ani!ˮ Și chelnărul şi mu-zicanţii ştiau că în noaptea asta nu vor închide ochii.

Petrecanii ca cea de-acum se ţineau lanţ din primăvara asta.

Camera în care îşi petreceau erà cunoscută în oraş sub numele de „optsprezece carateˮ Po-lecra asta o avea de mult, din primăvară, a-proape dela deschiderea noului hotel „Splendidˮ.

Iosif Rodean cumpărase destul de ieftin te-renul din piaţă, unde fuseseră, casele cele vechi. Primarul oraşului se miră când auzi, că directorul dela „Arhanghelii” vrea să se facă cetăţean, şi cercă, în fel şi chip, să afle spre ce scop vrea să cumpere vechiturile acelea. Insă Iosif Rodean nu-i dădu nici o desluşire. El numărase încă în aceeaş zi banii celor trei proprietari şi se întorsese foarte mulţumit în Văleni. Peste trei zile puse să se dărâme casele cele vechi şi încredinţa unui inginer să facă planurile pentru nouile lucrări. Când se puse piatra de temelie, directorul erà de faţă cu toată familia, afară de Elenuţa şi Ghiţă. Fusese învitat şi notarul Popescu şi, din oraş, toţi prietinii. După ce se sfârşi slujba, notărăşiţa cu felele se întoarseră în Văleni, iar Iosif Rodean intră la hotel „Splendid” să-şi cinstească oaspeţii.

„Zic c-ai făcut un târg cum nu se poate mai bun, domnule director, începù notarul Popescu. Ai realizat un câştig sigur de cel puţin zece mii. Hei, râurile mici se varsă vecinie în colea mari.

— Și unde-ai vrea să se verse? întrebă Pop-lăcean.

— Să se mai rătăciască câte-o şuviţă de apă şi pe pământurile fripte de secetă!” Zicând aşa, luă o păreche de cărţi de joc din colţul unei mese vecine, începù să le mestece, din când în când să le desfacă în două şi privia cartea unde a „ruptˮ. Cu cât le amesteca mai mult, notarul devenia tot mai plaid şi în răstimpuri trupul lui se sguduia.

Directorul dela „Arhagheelii” se uita la el cu satisfacţie, cu deliciu.

„Joci în sec, Popescule, şi parcă ţi s-au şi fript buzele de secetă, zise zâmbind batjocoritor Iosif Rodean. Ți-ar trebui o şuviţă de apă să te învioreze?

Popescu ridică ochii arzători spre directorul şi-l privi cu spaimă.

— Fără glumă, vrei să joci?

— Domnule director...” oftă Popescu înăduşit de bătăile inimei. Pe uruit tot se cercase el şi în Văleni să-l prindă pe Iosif Rodean la joc de cărţi. De mult răbda orice umilire din parte directorului, numai să i se împlinească dorinţa pătimaşe. Dar Iosif Rodean se feri totdeauna de el, nu voia să-l înţeleagă. Nu jucase niciodată cărţi decât din distracţie şi nu înţelegea patima asta. El înţelegea să câştigi banii prin luptă cu tainele pământului, cu încueturile stâncilor, nu şezând la masă şi mestecând nişte tăbliţe de hârtie. Apoi de câteori jucase şi pe bani, nime nu cuteza să primiaşcă. condiţiile lui. Jucau în mic, până pier-dea ori câştiga patruzeci, cincizeci de zloţi, treceau ceasuri. Iosif Rodean afla că-i prea multă trudă pentru un câştig ori o pierdere aşa de neînsemnată.

Popescu privi deci acum cu uimire la directorul: nu-i venia să creadă că vorbeşte serios.

„Ei, ce te miri? zise Iosif Rodean chiar dumneata ai spus că am realizat din cumpărarea asta un câştig de cel puţin zece mii. Ei bine vreai să intre în punga dumitale banii ăştia? Eu nu ţin aşa de mult la ei! Incepem jocul, dar sub o condiţie: banca cea dintâi e de cinci sute. Ai atâţea bani la dumneata?

O mică roşaţă împurpură faţa palidă a notarului. In loc de răspuns, el îşi scoase portofelul şi numară pe masă cinci bilele.

„Bravo! strigă directorul punând şi el tot a-tâţia bani, asta-mi place! Dumneata încai nu vrei să pierzi vremea cu nimicuri. Cine mai intră în joc?ˮ întrebă vesel directorul privind la ceilalţi. Afară de cei doi advocaţi şi de doctorul Prinţu mai erau la masă şase cunoscuţi din o-raş. Dar nici unul nu se mişcă: cu răsuflarea oprită aşteptau să vadă ce se va înlâmpla?

Braţele, degetele lui Popescu deveniră deodată neobişnuit de elastice. Mestecă, împărţia, cu ele-ganţă cărţile, în vreme ce obrajii lui păliră iar ca la un mort. Numai Iosif Rodean bea, fuma, râdea, vorbiă mereu, părea că e vorba pentru el de o simplă, de o nevinovată distracţie, avea chiar o plăcere deosebită văzându-i pe ceilalţi înlemniţi şi palizi. Jocul cel dintâi îl câştigă notarul Popescu, al doilea se făcù pe-o mie, al treilea pe două mii, spre spaima oaspeţillor dela masă şi a altora cari se strânseseră în jurul lor. Notarul Popescu primia repede orice ofertă, nu se mai uită la nime, nu mai vedea nimic, ci o-brajii începură să-i cadă înlăuntru, părea că o boală grea îl consumă fulgerător de iute. Oaspeţii, chibiţii, scoteau din când în când câte-un „Oio!” „Ah!” „Pti-ha!” „Măi!’’, dar Popescu nu-i auzia, notarul Rodean începù să se roşască în umerii obrajilor, dar erà mereu vesel.

„Spus-am eu? Asta-i om odatăˮ zicea mereu de câte ori pierdea.

Și pierdu în şir patru jocuri, dar al cincilea de patru mii îl câştigă el. Faptul acesta făcù să se mai continue jocul trei sferturi de ceas în încordarea şi spaima tot mai mare la celor de fală.

Insă, în urmă, învingerea notarului Popescu fu completă: cele zece mii, câştigul realizat în urma cumpărării caselor celor vechi, trecuse în punga notarului.

„Ei, să fii dumneata sănătos! zise vesel direc-torul. Nu mai poţi mai poţi spune de acum că toate rău-rile mici se varsă în cele mari”. El îi numărară banii cu fală, cu deliciu: zeci de ochi îl priviau zeci de inimi bateau de admirare pentru nepăsarea cu care numărara el biletele: în jurul lor se aduna mulţime mare de privdori. Toţi tăceau tăcere grea: părea că pietre de moara le apăsă inimile văzând cum aşeaza notarul Popescu în portofel biletele. Numai când acesta îşi puse zâmbind comoara în buzunar, scăpa un suspende uşurare din piepturile tuturor şi unii se depăr-tară numai decât.

La masă se începù petrecania, Iosif Rodean erà foarte mulţumit: într-adevăr nu-i păsa de fel că pierduse banii aceia. In cursul jocului fuseră clipe când începuse să fie îngrijorat, nelinişliit, dar acum, după ce numărase banii, după ce mai ales îi dădu sub privirile atâtor oameni, el nu mai simţia nici o părere de rău, nici o nelinişte. Un glas tainic îi zicea mereu: „Vezi cum i-ai uimit pe oamenii aceştia?” In cursul chefului, care ţinu până noaptea târziu, o singură dată îşi eşi din fire: când notarul Popescu voi să comande şi el patru butelii de şampanie.

„Of, of. să-mi dai voie, îi zise întunecat Iosif Rodean; încă eşti prea plin de secetă!”

De-aici încolo directorul dela „Arhanghelii” venia aproape în fiecare zi să supravegheze lu-crările dela casele cele nouă. In zilele cele dintâi notarul Popescu se ruga să-l iiee până la oraş în trăsură, căci avea nişte afaceri urgente şi n-a putut face rost de căruţe: oamenii erau cu-prinşi cu căratul de pe la băi. Iosif Rodean îi luă, îl duse în oraş, se despărţiră, dar spre seară, înainte de plecare, se mai abătură la un pahar de vin. Directorul erà şi înşetoşat de mul-tele alegeri, erà enervat de târgurile ce trebuia să le facă mereu, bău cam mult şi simţi năs-cându-i-se dorinţa vie, puternică să joace iar cu Popescu. Acum în joc mai intrară şi alţii, şi directorul pierdu din nou.

După o săptămână proprietarul le rezervă ca-mera „Optsprezece carateˮ, numită astfel pentru că la „Arhanghelii” se afla aur de calitatea asta înaltă. Proprietarul hotelului Splendid le oferi camera asta la dorinţa lui Iosif Rodean, care din zi în zi devenia mai nervos şi nu mai putea suferi atâţia privitori în jurul său. Patima jocului de cărţi începù să sape în el parcă o groapă care se făcea tot măi adâncă, pe măsura în care pierdea tot mai mulţi bani. Nu se temea de nimic nici acum, dar nu mai erà vorba de un câştig neînsemnat, ci de câteva zeci de mii, şi la gândul că va putea pune mâna pe comoara asta pierdută, ci deveni aproape tot aşa de pătimaş pe jocul de cărţi, ca şi pe scoaterea aurului tot mai mult din „Arhanghelii”. Apoi notarul Popescu, calicul ăsta nemernic, avea cutezanţa să primească jocul cu sume ori cât de mari. Pe Iosif Rodean îl răinia, îl umilii îndrăzneala asta a lui Popescu şi-şi pusese în gând să-l turtiască.

De-aici încolo nu mai trebuia să se îmbie notând să-l ducă la oraş. De câteori trecea pe dinaintea primăriei, trăsura directorului se oprii şi-l luă şi pe Popescu.

Dar Iosif Rodean nu putea să samene decât cu sine însuş: după cum lucră la „Arhanghelii” cu o încredere orbească, mâniindu-se cumplit la cele mai neînsemnate reflexii ce i le-ar fi făcut cineva, tot astfel juca cu patimă, convins că avea să-l „turtiască” pe Popescu, şi când notărăşiţa simţi despre ce e vorba, şi cercă să-l desmânte, el se înfurie ca niciodată şi fii aproape s-o bată.

Patima, orbirea lui îi veni foarte bine lui Popescu. Directorul, cu cât îi creşteă patima, cu cât se irită mai des, pierdea cu siguranţă tot mai multă. Advocaţii Poplăcean şi Stoica băgară de seamă că dela Iosif Rodean se puteau câş-tiga bani cu mare uşurinţă, aşa zicând pe ni-mic. Imprumutară deci câteva mii şi intrără în joc.

Fără ca să-şi deie seama directorul dela „Arhangheliiˮ cădea tot mai adânc în prăpastie. Pe de o parte galeria cea nouă dela „Arhanghelii” înghiţia tot mai mulţi bani, pentruca întregul erà tot mai tare, şi el ţinea acum şi partea lui Pruncul: cele două case cereau pe fiecare zi sume considerabile, pentrucă lui Rodean îi placea să plătiască în fiecare zi lucrătorilor, maeştrilor, apoi orice articol cumpără pentru case îl plătia cu bani gata, nu-i plăcea să se ştie dator pe la micii comercianţi nici c-un cuiu; a treia oară jocul de cărţi îl uşura aproape zilnic de bani grei. Astfel prin August se trezi că tot aurul ce-l avea schimbat în bani se dusese! Când descoperi mai întâi faptul acesta nu-i veni să creadă. Cercetă prin pivniţă, prin cămară, prin casa de fier, dar nu mai putù adună nici un chil de aur. El se certă în ziua aceea cu toată lumea, dădu pălimi răsunătoare slugilor, oamenilor cari lucrau la piue, se sfădi cu notărăşiţa, luă apoi aurul ce-l mai avea ales gata şi plecă cu el la oraş să-l schimbe. Erà mânios, dar nici prin gând nu-i trecea că va rămânea fără bani. In galeria cea nouă, după calculele lui, după mă-surătorile ce le făcuse, mai avea numai cinci metri şi avea să nimeriască, vâna de aur cău-tată de-atâta vreme. Apoi, adecărat că în vârtej nu se mai lucra la „Arhangheliiˮ încă de prin Iunie, fiindcă nime nu mai cuteza să puşte a-colo; vieaţa băieşilor erà în primejdia cea mai mare, se dărâmau mereu stnci întregi, şi la fie-care puşcătură ar fi putut îngropa pe oameni; dar în schimb se lucra cu puteri mai mari în gangul cel vechiu care da mereu aur din bel-şug. Avea deci grămezi mari de piatră nemă-cinată încă, avea sute de cară de baie, nu avea de ce să se teamă. El, cum nu purtase niciodată o socoteală exactă, nu băgă de scamă, că tot venitul din gangul vechiu îl mancă aproape galeria cea nouă şi că banii ce-i chcltuisc până acum' cu casele, cu cărţile, erau din vechile rezerve.

„Cinci metri niu-i multˮ, îşi zise el, gândindu-se la galeria cea nouă. Și, până se vor bate cei cinci metri, el începù să ridice din depozite. Apucat odată pe povârnişul acesta el nu se mai putù opri: avea bani din greu şi singura lui dorinţă erà acum să aranjeze cele două case, să le meargă vestea şi să-l „turtiască” pe Popescu. Arhitectului îi plăti o sumă considerabilă, mobila costă o bogăţie întreagă, iar la jocul de cărţi pierdea sume mari.

Astfel la cununia celor două fete nu numai că nu mai avea nici un depozit, ci datoria lui crescu îngrozitor. Cele două bănci ce-i creditau se întabulaseră pe casele cele nouă.

Iosif Rodean însă, şi după ce nu mai avu de lucru în oraş, mergea cu notarul Popescu cel puţin de trei-patru ori pe săptămână şi se închideau cu ceilalţi tovarăşi, în camera „Optsprezece carateˮ. Patima jocului de cărţi se înstăpânise acum desăvârşit asupra lui. Erà mereu nervos, fierbea neîntrerupt, şi tulburarea lui o putea acoperi tot mai cu greu. Și Popescu, şi ceilalţi jucători băgară de seamă, că directorului nu i-s toţi boii acasă. Dar aceasta o înţelegeau foarte bine din desele pierderi. Nici unul nu ştia însă încurcăturile băneşti ale lui Iosif. Ridicarea depozitelor, împrumuturile noui se făcură în taină, şi chiar dacă începù să răsufle ceva, nime nu credea. „Arhanghelii” de un lung şir de ani fusese tot baie bună, şi Popescu şi ceilalţi credeau că Iosif Rodean avea rezerve mari, aur neschimbat, aur slobod, o colecţie uriaşă de cristale de aur, care singură valora sute de mii. Despre pivniţa şi casa de fier a directorului dela „Arhanghelii” se povestiau adevărate minuni, şi nu numai în Văleni şi în oraş, ci în jurl întreg. Popescu şi tovarăţii deci aşteptau să mai câştige mulţi bani dela directorul „Arhan-ghelilorˮ şi singura lor grijă erà să nu-l ofen-seze cu ceva şi să se spargă tovărăşia.

Persoanele de încredere a celor două bănci încă nu luară aşa de grav faptul, că Rodean le datora institutelor lor cu câteva zeci de mii. In sfârşit cât făcea datoria valorau casele cele noui. Dar ei ştiau, că într-un an doi, Iosif Ro-dean le va plăti tot, şi numai la stăruinţă doctorului Prinţu, care erà membru în consiliile de administraţie ale amânduror bănci, se hotărî ca să se întabuleze pe cele două case.

Un singur om din Văleni ştia toate încurcă-turile, directorului: Gheorghe Pruncul, tatăl fostului universitar. El urmăria pas de pas tot ce făcea Iosif Rodean, c-o satisfacţie rea, monstruoasă. Nu putea să-i ierte, că pierduse pentru încăpăţinarea directorului cel puţin două chilo-grame de aur slobod, cât i s-ar mai fi cuvenit după partea lui, după aurul aflat în galeria cea veche. El erà sguduit mereu de-o adâncă feri-ricire, văzând cum se cufundă Iosif Rodean în datorii tot mai mari. Și după ce bucuriile mari nu-s desăvârşite dacă nu-s împărtăşite şi altora, se vede că Pruncul dădea foarte bucuros desluşiri inginerului Gheorghe Rodean, care îl în-treba mereu prin scrisori şi cerea tot noui des-luşiri

El îi răspundea foarte bucuros, cu adâncă sa-tisfacţie lui Ghiţă. Se bucura de fiecare veste rea ce-i trimitea inginerului. Dacă i-ar fi trecut o singură clipă prin cap gândul că poate Ghiţă îl ca mântui pe tatăl său, nu i-ar fi împărtăşit nimic din ceeace se întâmpla în Văleni. Dar el ştia că directorul Rodean n-are să asculte nici-odată de sfaturile cuiva.

Astfel Ghiţă erà informat până în cele mai mici amănunte pe cari le putea descoperi. Prun-cul despre starea bănească a tatălui săi. Şi după ce fostul universitar rămase în Văleni, Pruncul-lalăl puica cunoaşte tot.mai multe amănunte. El începuse chiar să-şi uite toate neplăce-rile ce i le făcuse până acum feciorul său, pentru nepreţuitele informaţii ce-i servia acum.

Fostul universitar Pruncul nu avea nici o o-cupaţie în Văleni, dar el nu se ruşina pentru asta: aproape toţi fruntaşii din Văleni nu aveau altceva de făcut decât să chcfuiască. Tatăl său erezii la început că situaţia asta-i va fi nesuferită, dar dupăce feciorul său începù să câştige parale frumoase dela Iosif Rodean, se împăcase bucuros cu soarta. De altfel tânărul Pruncul nu făcù nici o vâlvă în sat prin rămânerea lui acasă. Vălenarii ştiau că domnii cei mai mari sunt acei cari au bani mulţi, şi cari îşi ştiu petrece straşnic. Apoi tânărul erà drac mare în petrecanii, şi peste puţină vreme avea şi bani destui. Băeşii se bucurau chiar că pot avea mereu în mijlocul lor un om care să le aranjeze chefurile.

Inginerul Gheorghe Rodean, pe lângă corespondenţa pe care o ţinea cu cei doi îndrăgostiţi, de prin August începù să corespondeze foarte des şi cu tatăl său. Pentru cei doi tineri avea o dragoste de părinte, se emoţionă de iubirea lor curată, deşi nu Ic putcă iertă nici cum faptul că se hotărîseră, fără ştirea lor, să facă Vasile pasul acela nesocotit, să ceară în căsătorie pe soru-sa. Dacă l-ar fi întrebat pe el, le-ar fi spus de atunci că ar face o prostie, că, nesmintit, trebuie să mai aştepte. Dar, în sfârşit, Vasile făcuse nebunia şi brutalitatea directorului ar fi putut, poate, să-i înstrăineze pentru totdeauna pe cei doi tineri, dacă el nu şi-ar fi dat toată silinţa să-i liniştească. Știa el, dela început, că piedecile între cei doi se vor înlătura: că o-dată se vor putea căsători! Știa! El vedea de mult că tatăl său se rostogoleşte în prăpastie. Uneori simţia şi el o adâncă satisfacţie că, în urmă se va trezi şi tatăl său şi va vedea ca viaţa e cu mult mai vastă decât să se poată înfunda întreagă în „Arhanghelii”. Dar când băgă de seamă că tatăl său va cădea cu siguranţa în prăpastia aceea, şi mai ales că nu se va nenoroci sigur, ci va trage după el familia întreagă el începù să-i scrie des tatălui său, să-i are e situaţia reală, să-l roage, să-l conjure, să-l ameninţe chiar.

Dar nu folosi la nimic toată zdroaba sa. Iosif Rodean abia-l învrednica din când în când de-un scurt răspuns, în care-i da să înţeleagă, ca toate temerile lui sunt zadarnice, că de-aici încolo va urma abia adevăratul belşug la „Arhanghelii”.

Inginerul Rodean se convinse repede că toate încercările sale sunt zadarnice, dar pentru a-ceea nu încetă să-i scrie mereu, să-i amintiască necontenit că va putea nenoroci pe cele trei fete, pe notărăşiţa.

Când îi sosiau astfel de scrisori, directorul l-ar fi pălmuit cu multă satisfacţie dacă Ghiţă ar fi fost de faţă. Aşa însă se răsbună asupra slugilor, asupra nolărăşiţei, asupra felelor chiar. Oricât erà de sigur că în galeria cea nouă se va ivi în grabă aurul, că în gangul cel vechiu nu se va isprăvi niciodată, erau totuş clipe când se sguduiă adune ca la presimţui unei nenorociri apropiate. De prin Septemvrie nu mai simţia nici o plăcere să-i adinire alţii nepăsarea cu care nsipia, împărţiră banii la jocurile de cărţi. Dela o vreme, de câlcori pierdea avea suferinţe cumplite şi nu-şi mai putea stăpâni nici privirile, nici gesturile, nici vorbele. De multeori, dacă mai făcea vreo glumă pe socoteala „micilor insecteˮ, erà mai mult răsuflarea unei suferinţe amare, decât urmarea nepăsării. Datoria ce o avea la cele două bănci ăi făcea să întrezăriască uneori realitatea şi să se cutremure de spaimă. Dar încederea oarbă în „Arhangheliiˮ nu voia să-l părăsească cu toate acestea. El erà nenorocit uneori numai de gândul că s-ar putea afla în oraş, în Văleni, că datoreşte atâta la bănci. Dacă nu s-ar află până ce va nimeri vână de aur în galeria cea nouă, nu i-ar păsa de nimic, să fie de zece ori aşa de mari datoriile. Intr-o jumătate de an avea să le acopere, apoi va pregăti o că-sătorie splendidă pentru fata lui cea mai mică, pentru Elenuţa!

Ori gândurile, cari totuş începuseră a-l munci, ori apoi nopţile mereu agitate lângă masa de joc, îl îmbătrâniră însă în anul acesta. Și pe el parcă tot nu se puteau vedea aşa urmele suferinţei, ca pe nolărăşiţa Marina. Ea ştiu c-a îmbătrânit într-un an ca ’n zece! De mult nu mai zâmbia, de 'mult nu mai avu zi bună. Ele-nuţa începù s-o priviască cu compătimire, începù să-i fie milă de ea. Înţelegea fetiţa că din răul directorului se trece aşa Marina, dar nici-odată nu se gândi că Marina se simţia în pragul sărăciei, şi de-accea îmbălrânia atât de repede.

III

Oricât erà de mohorîtă dimineaţa aceea de Noemvrie, geamurile începură să se lumineze în camera „Optsprezece carateˮ. Fumul de tutun plutia liniştit în straturi groase, muzicanţii picu-rau de somn în jurul unei mese, iar din ceata cărţaşilor numai Iosif Rodean, Pruncul şi doc-torul Prinţu mai puteau bea. Adecă bea directorul şi Pruncul, doctorul numai cât închina, dar gâtlejul îi refuză să mai primiască beutura. Bătrânul Poplăcean horcăia cu gura deschisă larg, răzimat de spăteaza scaunului. Notarul Popescu adurmise asemenea, cu braţele încrucişate pe piept, ca şi când şi-ar păzi şi acum comoara. Părea un cadavru scos din sicriu. Chelnărul umplea mereu paharele celor doi. In restimpuri Iosif Rodean se ridică, îi sguduia pe ceice dormiau, le punea paharul în mână şi-i silia să beie. Lăiţă cântă atunci „mulţi-ani-mulţi-aniˮ, apoi îşi punea vioara pe masă. O vreme perdelele de fum, ce plutiau pe sus, se mişcau, se rupeau pe alocuri, apoi iar se liniştiau. Pe drum se auziau hurdu-când care durăind trăsuri. Nu erà încă lumină bine afară, când în uşa camerei rezervate se auzi un ciocănit. Chelnărul eşi numai decât, şi peste puţin, venind cu paşi grăbiţi, se apropie de Io-sif Rodean.

„Domnule director — zise cu sfială — un pm doreşte să vorbiască numai decât cu dumneata, Iosif Rodean îşi avea faţa mare îngropată în palmele umflate. Erà răzimat cu coatele pe masă. Se frecă puţin la ochi, şi zise:

— Ce vrei să-mi spui?

— Afară v-aşteaptă un om care are să vă spună ceva foarte urgent! răspunse chelnărul, care trăgea cu urechea spre uşe; îi pâru că străinul vrea să intre.

— Uh om! Ce om frate? Cine-i? întrebă tre-zindu-se Iosif Rodean.

Pruncul, doctorul Prinţu începură să asculte. La Vorbele mai aspre ale directorului se trezi şi Popescu şi Stoica. Numai Poplăccan horcăia mai departe.

— „Un băieş din Văleni, un hocman dela „Ar-hangheliiˮ îi răspunse chelnărul.

Un fior adânc străbătu inima directorului la cuvântul acesta: crezu că ar va fi omărît baia pe cineva. Ceilalţi asemenea începută să asculte cu încordare.

— Spunei să vie înlăuntru, acum să vie! strigă neliniştit Rodean.

— I-am spus, dar nu vrea. Zice că trebuie să vorbească între patru ochi cu dumneata.

— O să-i arăt cu ochi! strigă acum furios di-rectorul şi îndată se ridică şi porni spre uţe strigând:

— Măi ăsta, măi ticală, care eşti? Vino repede înlăuntru şi nu mai aştepta îmbiatˮ.

Uşa se deschise numai decât, şi în lumina mo-horîtă pe care o împrăştia în sală o lampă mare, obosită parcă, se văzu intrând un chip ciudat la om care la întâia vedere părea mai degrabă un măscăriciu, o arătare de groază. Din creştet până în tălpi erà aşa de plin de stropi de tină, dela mărimea unui călcâiu până la aceea a picurilor ploilor de vară, încât nu erà loc curat pe el nici cât să-ţi pui degetul. Obrajii, fruntea, pălăria, mânile erau bătucite cu stropii aceştia dintre cari unii se mai uscaseră, pe alţii îi întinsese, vrând poate să se cureţe de ei. Numai ochii sub pleoape erau curaţi, şi ’n ochii a-ceştia negri, măriţi de spaimă, jucau parcă mii de întrebări. Oricât erà de stropit, de diformat aproape, directorul îl recunoscu numai decât.

„Ptii! ucigă-le crucea, drace! Dar ce-i cu tine, mă Ilarie? îl întrebă aproape zâmbind.

Și cei dela masă şi muzicanţii se apropiară să vadă mai de aproape pe omul acela ciudat.

— Ei, deschideţi gura şi vorbeşte-odată, strigă nerăbdălor directorii!.

Dar Ilarie îl privia mereu cu spaimă, mii de întrebări părea că-i trec prin ochi.

— A omorît baia pe cineva?ˮ întrebă tot mai agitat Iosif Rodean.

Hocmanul clătină încet din cap.

Tot sângele i se ridică în faţa directorului; un gând îi veni, un gând luminos, un gând care-i aprinse aşa de tare ochii încât nime nu se putea uita la ei.

„Aţi... dat de vână în gangul cel nou?” întrebă el în silă, aproape gemând.

Hocmanul Ilarie clătină şi mai încet din cap. O linişte de moarte stăpânul în cameră. Și mu-zicanţii îşi reţineau respirarea, numai horcăitul hn Poplăcean se auzia în restimpuri, scurt, înăduşit, ca un grohotit de porc.

Directorul îşi împlântă ghiarăle în umerii hoc-manului, îl sgudul cu putere şi-i răcni deaproape:

„Ei spune odată, nenorocitele, ce vrei? Pentru-ce mama dracului ai alergat până aici după mine?ˮ Mânile lui căzură grele dealungul trupului.

Ilarie se trase un pas înapoi, şi zise, abia auzit:

„Stăpâne!...

— Ei repede acum, ori te strivesc ca pe-un pui de şarpe! strigă Rodean şi izbi cu putere piciorul în podele. Spre gura lui Ilarie erau a-ţintite acum toate privirile.

— Am spart în mâncături!” zise sguduindu-se adânc.

O clipă directorul simţi că se dărâma, privi uluit, prosteşte în jur, dar numai o clipă; în clipa următoare în camera „Optsprezece carateˮ răsunară două palme înfiorătoare, şi pe Ilarie îl podidi sângele şi pe gură şi pe nas.

„Afară, afară să-mi eşi că te strivesc năpârcă!” zise directorul. Glasul lui nu mai erà omenesc. Muzicanţii se retraseră repede, îngroziţi, într-un colţ, ceilalţi păliră ca morţii. Iosif Rodean nu se mişcă din loc până ce hocmanul Ilarie nu dispăru pe uşe.

„Dar voi ce...? zise directorul întorcându-se şi vazandu-i pe cărţaşi. Apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte repede de ceva zâmbi, le făcù semn să şadă la masă, porunci chelnărului să umple paharele, şi închină cu ei.

— Vedeţi cum pot înnebuni oamenii? le zise zâmbind Iosif Rodean. Dar cei patru îl privau cu spaimă, nu se atinseră de beutură, parcă în-lemniră cu paharele în mână. Directorul dela „Arhangheliiˮ erà înfiorător de văzut. Dar el nu vedea nu simţia nimic.

— Ei, ce vă miraţi — zise el — e adevărat că pot înnebuni oamenii. Numai nebun a putut să primească Ilarie ăsta prinsoarea.

Ceilalţi îl priviră întrebături.

—Se ’nţelege că nu pricepeţi nimic. In, noaptea asta Cornean, primarul şi cu bădicul Ionuţ Un-gurean l-au luat la o parte pe Ilarie. „Mă Ilarie, cât să-ţi dăm să mergi la directorul să-i spui c-am spart în mâncaturi? — Patru sute. — Nu te duci! — Ba mă duc! — Adă mâna! — Iat-o! Cam proastă glumăˮ, sfârşi Iosif Rodean izbuc-nind deodată într-un râs spart.

Ceilalţi îl priviau îngroziţi, ţineau încă şi a-cum paharele pline în mână. Muzicanţii se stre-curau pe lângă părete ca nişte umbre şi dispă-rură. Chelnărul privia cu ochii holbaţi de spaimă; oboseala, neodihna de peste noapte, cum erà şi cam slab, îl făcea să fie înfiorător de văzut; părea un schelet ascuns în piele pămâm-tie, care se sgâeşte la oameni.

„Ședeţi prietinilor şi să bemˮ, zise Iosif Rodean.

El şezu, dar ceilalţi părea c-au înlemnit şi nu se mai pot încovoia; rămaseră în picioare. Directorul nu-i văzu; luă paharul, dar îl puse repede pe masă. Uriaşul amuţi deodată şi privirile lui deveniră fixe.

„Treziţi pe vila aceea bătrână, împingeţi hoitul ăla să nu mai răsufle, zise el dup’ un restimp de tăcere. Poplăcean se frecă la ochi, privi în jur fără să înţeleagă ceva. Directorul se ridică, se apropie de bătrân, se aplecă spre el, îl pipăi, şi uilându-i-se ţintă în ochi îi zise:

— Miroşi a hoit, vită bătrână ce eşti.

Poplăcean deschise o gură enormă şi făcu:

— He-he; he-he-he-he!”

Scuipând în lături, fără să se mai uite la cineva, directorul dela „Arhanghelii” ieşi ca o furtună pe uşe, cu capul gol, numai în rocul cel scurt alerga la trăsură, îl luă ca pe-un gâtlej pe sluga care moţăia de somn în fân, şi-l a-runcă în mijlocul curţii, înhăma caii, se aruncă pe capra, şi în galopul cel mare, ieşi ca o vijelie din oraş.

In camera „Optsprezece carateˮ stăpâni încă multă vreme linele deplină. Poplăceau adormi iar, dar încă nu începù să sforăe, ceilalţi erau muţi de spaimă. Cum erau şi ameţiţi de vin li se păru un răstimp că au un vis îngrozitor, dar încet-încet reveniau la realitate şi totuş nu puteau crede ce spusese hocmanul Ilarie.

Mai întâi rupse tăcerea fostul universitar Prun-cul. El trecut prin multe furtuni, pierzandu-şi parcă simţurile mai adânci, mai puternice, nu mai avea sguduiri cari să ţină mult.

„Se prea poate, începù el într-un târziu. Se prea poate să fi spart gangul cel vechiu într-o mâncătură din bătrâni. S-au mai întâmplat de-a-cestea: chiar la „Arhangheliiˮ se ştie că este un astfel de gang părăsit, — aurul a fost scos de-aici poate de pe vremea Românilor.

El aşteptă ca ceilalţi să spună ceva, dar când băgă de seamă că muţenia lor nu se clăteşte, zise iar:

— Cred că-i adevărat mai ales pentrucă de câteva săptămâni băieşii cari lucrau la „Arhan-ghelii” spuneau mereu că loviturile de ciocane au răsunet tot mai adânc. Acum asta se ’ntâmplă uneori şi când se pune în cale un nou întreg, dar de cele mai multe ori numai când înainte, ori dedesubt e spaţiu gol.

— Hm! Să ştii c-ar fi interesant! zise acum notarul Popescu.

— Ar fi teribil, nu interesant!ˮ răspunse ad-vocatul Stoica.

Ei se împrăştiară în curând pentru că oricât se siliau să vorbiască despre ceva, nu le reuţia. Numai bătrânul Poplăcean rămase să sforăe mai departe.

În vremea asta directorul dela „Arhangheliiˮ erà departe pe drumul Vălenilor. Trupurile lungi pline, ale cailor se avântau mereu în salturi largi, spinările lor, privite de sus, păreau valuri ce curg necurmat, purtând chiar flori de spumă pe crestet. Un gând de spaimă îl fulgeră mereu pe Iosif Rodean: „ciocanele au răsunet prelung”. Cuvintele acestea le auzise de multeori în timpul din urmă dela băieşi, dar nu pusese nici un preţ pe ele, nu-şi luă atâta osteneală să intre odată pe coridorul cel vechiu şi să asculte. Dar acum îi reveniau mereu, ca şi când întreagă vieaţa lui ar atârnă dela cuvintele acestea. Nici nu se mai gândi la ce-i spusese hoemanul Ilarie: „Am spart în mâncături”. Nu, pentrucă îndată după cuvintele acestea presimţirea fulgerătoare a adevărului i-o aduseră cuvintele, ce-i picară îndată pe minte, grele ca de plumb: „ciocanele au răsunet prelung”. Nu cuteză să treacă mai departe de aceste patru vorbe, ci de câtcori ui fulgerau îşi zicea mereu:

„Dar de nu va fi adevărat şi ciocanele n-au răsunet prelung?”

Intrebarea aceasta şi-o punea tare, simţia că trebuie să-şi audă vocea, să şi-o audă cât de puternică. Și de câteori îşi răspundea aşa se cutremură el însuşi simţind ce ar face dacă vestea n-ar fi adevărată. Ar fi fost gata să-l pue pe hodmanul Ilarie, pe toţi hocmanii, pe toate străjile, pe toţi băieşii la torturile cele mai cumplite. El şi întrezăria torturile acelea, înfiorat de groază le privia, dar totuş se delecta adânc. Să-i deie pe toţi afară din slujbă? De gândul ăsta sărac, dacă-i venia, directorul râdea cu hohote. Ardea mereu cu pleasna lungă, ardea cu furie trupurile pline de noroiu, înspumate, ale cailor, animalele îşi strângeau parcă pe-o clipă trupurile apoi, cu urechile ţepoase, ca de spaimă, părea că nu mai aleargă ei ci-i duc valurile unui râu turbat.

Treceau drumeţii şi rămâneau miraţi în lociun-tându-se după trăsură până le scăpă din vedere. „Aşa o goană!” zicea vr-unul, şi nici nu se mai mirau că directorul erà cu capul gol într-un sbor ca acesta pălăria numai legală i-ar fi putut rămânea pe cap.

In unele clipe lui Iosif Rodean îi părea că vi-sează, credea c-a adorat beat ş-acum vede minuni acestea: pădurile întunecate pe de mar-ginea neaua pe creştetul brazilor piue, oameni! Dar nimic nu mai cunoştea din toate acestea, îi părea o regiune pe unde n-a mai umblat în vieaţa lui. Se ’nţelege că visa beat fiind şi avea vedenii! In astfel de clipe el zâmbia şi zâmbetul îi trimetea o furnicare de lumina şi de căldură în tot trupul său uriaş. Se sguduia şi-i părea că învie. Insă, repede, pe creerii lui cădeau aceleaşi cuvinte de plumb:

„Ciocanele au răsunet prelung”.

Mai departe nu-i trecuse gândul în tot cursul drumului. Nu se gânda ce va face dacă e a-devărat ci cumva pune la munci pe oamenii lui, dacă nu va fi adevărat.

Stropii, petecele de tină îl acoperiră şi pe el ca şi pe Ilarie. Numai dinţii în gură îi mai rămăseseră nespălaţi, iar caii când ajunseră la poartă părea că au căzut pe amândouă părţile, în tină, în ceorofleaca urâtă a drumului.

In curte, în casă, se părea că-l aşteaptă de mult toată sujiarea omenească. Poarta se deschise în grabă, şi caii începură să se scuture, oprindu-se în mijlocul curţii. Vestea pe care o adusese îndată după miezul nopţii hocmanul Ila-rie îi zăpăci aşa de cumplit până şi pe oamenii cari erau angajaţi să umple piuăle, încât măselele de cremene băteau de mult în sec.

Bătaia asta seacă fu ceeace observă mai întâi Iosif Rodean dupăce intră în curtea lui. Sunetul acesta îl cunoştea bine, îi risipi pe-o clipă toate gândurile, şi el strigă plin de mânie.

„Care-i la rând? Care n-a pus piatră, tica-lelor?

În vocea lui erà ceva deosebit? în feţele slu-gilor? în aerul din curte? Directorul se cutemură de glasul lui, îi păru dă altcineva a strigai, şi numai decât auzi din nou cuvintele: „Ciocanele au răsunet prelung”. Vr-o doi oameni cu hainele muiate de apă, pătate de tină, alergară repede să pună piatră. Ei tremurau simţind de acum palmele lui Iosif Rodean. Dar de pe partea lui puteau fi liniştiţi. Directorul, uitându-şi de cuvintele de mai înainte, se întoarse spre-o slugă, spre Niculae, şi-i zise:

„Pune-mi şaua pe murgul!”

Un suspin de uşurare trecu printre oamenii din curte, ori pentrucă se vedeau scăpaţi de mânia notarului, ori, mai ales pentrucă hotărî-rea directorului de-a merge însuşi la „Arhan-ghelii” puse capăt încordării lor de până acum. Ca şi când pentru ei nu erà încă hotărîtă soarta „Arhanghelilor”, până ce nu va ieşi la fata locului însuşi Iosif Rodean. Pe întreg acest personal din curtea directorului nu-l interesă atâta faptul că acesta va rămânea sărac, nici nu se puteau gândi la aşa ceva, ci, prin mânile cărora se strecurase atât amar de aur în punga lui Iosif Rodean. Ei ştiau că are o avere uriaşe. Nu erau uimiţi, şi nu le părea rău deci pentru persoana fostului notar, ci pentru însăşi baia „Arhanghelii”. Se poate ca aşa dintr-odată să cadă o baie? Se aflau aici în curte oameni cari de cincisprezece ani erau în serviciul lui Rodean, trăiseră deci pe urma „Arhanghelilor” cu familii grele, şi mai ales aceştia nu-şi puteau închipui nici cum să fie adevărată vestea ce o adusese Ilarie. Dar şi ceilalţi, cari trăiau de mai puţină vreme din bogăţia „Arhanghelilor”, nu puteau nici să se gândiască fără un fel de desnădejde la vestea aceasta. Asupra tuturora se târa ameninţarea, care, nedesluşit, nu lipseşte niciodată din sufletul băieşilor — că foarte uşor ar putea să rămână pe drumuri. Azi „Arhanghe-lii”, mâne „Pintenul”, poimâne „Vlădeasa” şi aşa una după alta, ar putea să fie toate pără-site. Şi ciudat nici ei nu se gândiau, că şi di-resctorul, mai amănunţit, că ce ar face în cazul când n-ar mai fi aur, ci aşteptau să sosiască Iosif Rodean să meargă la baie, să vadă cu ochii lui, şi sperau că mergând va afla că nu-i adevărat.

De aceea ei se simţiră uşuraţi când directo-rul îi porunci lui Niculae să-i pună şaua pe murgul. In câteva clipe sluga fu afară cu calul aştepta în grajd înşăuat gala. Doamna Marina abia avu vreme să-i dea lui Iosif o şapea, pe care uriaşul o privi îndelung şi nu ştiu ce să facă cu ea. Se ’ntoarse spre Marina şi o văzu că ţine o bundiţă, că i-o întinde. Atunci pricepu îndată, îşi trase căciula în cap, se avântă pe cal şi, dându-i pinteni, porni îndată lăsând pe femeie cu bundiţa în mână.

Doamna Marina îşi facu o cruce largă, şi zise, destul de tare ca s-audă şi ceilalţi: „Doamne a-jutăˮ. Toţi cei din curte o imitară numai decât, îşi măsurări cruci şi ziseră: „Doamne ajutăˮ. Și alt suspin de uşurare trecu printre oameni.

Dela miezul nopţii acum răsuflă şi doamna Marina întâia oară mai slobod. Deşi auzise bine, deşi-l întrebă şi de zece ori pe Ilarie, ea speră încă în faptul că mersul soţului său la baie are să schimbe poate tot ce-a auzit, tot ce-o îngrozise de opt ceasuri.

De cu seara doamna Marina cinase cu Ele-nuţa, se culcă de vreme, dar nu putea să a-doarmă ca în toate nopţile când bărbatul erà dus de-acasă. După ce se însera şi el nu veni nici nu-l mai aştepta, ştia c-ar fi în zadar. De luni întregi se obişnuise la părere şi cu vieaţa asta, dar în sufletul ei se simţia foarte neno-rocită. Indată ce-şi părăsia fata, pe Elenuţa şi trecea să se culce, o înneca plânsul, şi ade-seori nu închidea ochii toată noaptea. Ea nu ştia multe din faptele bărbatului său, nici despre banii ce-i aveau la bănci ca depozite n-avea decât o ideie necompletă, nu ştia asemenea cât se chel-tuise pe case, pe mobilă. Dar din zi în zi ini-ma-i spunea că nu-i a buna ce face notarul, iar de când ştiu că joacă în oraş cărţi, nu mai avu zi bună. După cununia Eugeniei şi a Oc-taviei fuseseră destule zile când începù să simtă adierile sărăciei, se întâmplă să n-aibă la îndemână bani să plătiască chetueli mai mărunte. Trebuia să aştepte până venia directorul. Ea se gândia în toate nopţile, chinuindu-se necurmat, ce se va alege de ei, de Elcnuţa, dacă odată Ar-hanghelii...

Și în vremile cele mai bune teama, înăscuta în orice ţăran, teama că roata norocului se poate întoarce, se apropia uneori să o neliniştiască, dar de când Iosif începuse să joace, teama asta o cerceta foarte des.

In noaptea asta abia aţipise, când auzi la uşe o puternică bălae. Ea sări din pat, îşi luă repede o haină, şi, cu groaza ’n suflet să nu fie vr-o veste rea dela bărbat, deschise uşa.

„Cine-i? întrebă ea în noapte.

— Eu!

— Tu eşti Nuţo?

— Da, răspunse fata cu vocea rece.

— Și ce vrei?

— A venit un băieş.

— Din oraş?

— Nu, dela „Arhangheliiˮ, e hocmanul Ilarie.

— Și are treabă cu domnu?”

Slujnica tăcu un răstimp, apoi zise cu hotă-rîre:

— Vrea să vorbiască numai decât cu ori cine va fi acasă.

— Dumnezeule! strigă Marina înfiorată de-o presimţire rea. Adă-l aici”.

Până sosi băieşul, prin capul ei fulgerară mii de întrebări. La nici un bine nu se mai aştepta, prea-i fusese inima rea mai mult de-o jumătat de an, decât ca să se aştepte la veşti bune. Dar din cele multe rele nu ştia pe care să-l aleagă. Când sosi Ilarie erà întunerec în cameră, sluj-nica aprinse o lumânare şi aştepta.

„Am spart în mâncaturi din bătrâni, zise cu snaimă hocmanul.

— In gangul cel nou? întrebă Marina, sim-ţind că lumea începe să se învârtă cu dansa.

— Nu, în cel vechiu! oftă Ilarie.

Notărăşiţa îsi aduna toate puterile, îşi încordă toţi muşchii, ţinându-se parcă cu puterea să nu leşine. Zise repede:

— Trebuie să-l încunoştiintezi numai decât pe domnu! E la oraş!” mai zise femeia, apoi puterile o părăsiră, ca se clatină, dar slujnica o prinse repede ş-o aşeză pe pat. Hoemanul ieşi, coborî alergând, luă un cal din grajdul directorului, i se avântă în spinare şi pieri în noapte. Dar, pe când sosise în oraş, toate birturile erau încuiate, nici nu ştia unde să-l caute pe directorul, bătu pe la porţile tuturor crijmelor până ajunse la hotelul „Splendid”.

Slujnica rămase singură, îndată ce-şi aşeză pe stăpână-sa în pat, alergă la camera fetelor şi trezi pe Elenuţa.

Cu ajutorul slujnicei, Elenuţei îi succese nu peste mult s-o treziască din leşin pe mamă-sa.

„Dar pentru Dumnezeu ce s-a întâmplat?” în-trebă fata, simţind că începe iar să-i bată cu putere inima în piept. Până ce-i făcuse mă-sii fricţiuni cu oţet de vin, ca apoape nici răsuflet nu avu.

Notărăşita nu-i răspunse, ci întoarse numai spre ea ochii pbosiţi, bolnavi.

„O veste! zise fata

— Ce veste?

— O veste rea, domnişoară”

În clipa asta Marina-i făcù semn sluknicii că poate ieşi, şi rămânând singură cu Elenuţa iz-bucni într-un plâms amar. Plângea sguduindu-se, tremurând haina pe dânsa, plângea îmbrăţişân-du-şi fata.

„Săraca mea copilă! zicea mereu.

Elenuţa nu cuteză să m-ai întrebe, ca credea că de bună seamă murise tatăl său. O durere a-dâncă îi împietri inima. Nici o lacrimă nu-i izvora din ochi.

— Sărmana mea copiiiă, suspină mamă-sa mai liniştindu-se din plâns. Ce se va alege de tine? „Arhanghelii”..., dar nu mai putù continuă, căci iar o înneca plânsul. La cuvântul acesta Ele-nuţa trasări, îi păru că membrele i se desmor-ţesc dintr-un îngheţ, şi întrebă repede:

— De „Arhanghelii” e vorba?

— Da, draga mea fată, tu cea mai mică şi mai fără noroc! suspină notărăşiţa.

— Ei bine, ce-i cu „Arhanghelii?” întrebă fata mai înviorată.

— Au spart în mâncaturi, nu mai este! răs-punse mamă-sa, şi începù din nou să plângă.

— Asta e întreagă nenorocirea?” întrebă Elenuţa cu răceală. Pe ea nu o surprinse nici nu o mâhni vestea asta. Ii erà aşa de plin capul cu numele acesta de când erà copilă, încât simţi chiar în fel de uşurare canid auzi că nu mai este. Dar Marina ridică ochii întrebători spre fată; îi păru că Elenuţa n-a înţeles ce i-a spus.

„Nu mai este aur la „Arhanghelii”, copila mea, zise ea cu durere.

— Pricep că nu mai este, dar pentru ce să fie aceasta o nenorocire aşa de mare?

— Vai, tu eşti copilă încă, tu nu poţi pricepe răspunse cu desnădejde mama.

— Nu sunt copilă şi înţeleg foarte bine, mamă, dar fără aur nu poate trăi cineva? întrebă din: nou; Elenuţa c-o tremurare deosebită în voce. Părea că, indiscret, iese la iveală nemulţumirea care o simţise ca totdeauna pentru continua preocupare a părinţilor săi cu banii, cu aurul, cu băile.

— Vai cum poţi vorbi aşa, copilă! Spun eu că nu înţelegi nimic. Chiar pentru tine e mai nenorocirea.

Marina nu erà mulţumită că Elenuţa primise vestea aceasta cu răceală. Și, ca ori ce om neno-rocit, cerca să se facă şi mai nenorocită, ră-nind pe fată-sa.

— Pentru mine?

— Da, da pentru tine! Surorile tale-s mări-tate, tu.... plânsul ei înnăduşi din nou vocea. Ii părea rău că în loc să-şi întăriască fata în nă-dejde. chiar ea o înfrica. Dar pentru asta n-ar fi trebuit să aibă nici o mustrare de conştiinţă. Pe buzele Elenuţei se strecură un zâmbet de fericire.

— Cât pentru zestrea mea fii liniştită, mamă, zise ca. Nu-mi trebuie nici o zestreˮ.

Dar Marina nu-i mai răspunse; îşi îngropa fata în perini şi suspină mereu nemângăiată. E-lenuţa simţi îndată că ea nu poate fi de ajutor aici, că nici un cuvânt de mângâiere, de îmbărbătare nu-i poate spune mamei sale. Se strecură încet pe uşe şi se retrase în camera fetelor, în care acum ramase singură. Cercă să adoarmă, dar nu putu. Acelaş gând îi revenia necontenit: la asta să fi făcut Ghiţă aluzii scriindu-i mereu şi ei şi lui Vasile că în curând se vor înlătura piedecile ce opresc căsătoria lor? Sufletul i se umplea de mângâieri gândindu-se că, poate, de-acum tătăl său se va învoi la căsăloria lor, şi se bucură, fără să simtă de altfel că nici o răutate pentru mine, se bucura adânc că la „Arhanghe-liiˮ nu numai este aur. Avu destul de limpede con-ştiinţa ca să se întrebe: nu-i nici un rău, nici un păcat în bucuria asta a ei? Dar nu află nici aurul acela? Il ţinea într-o vecinică agitare, nu-l lasa o clipă de linişte, îi umplea vieaţa întreagă aşa încât nimic nu mai încăpea în sufletul lui decât grijile şi speranţele legate de „Arhanghe-lii”. O vieaţă întreagă se închinase acestui idol, va fi o nenorocire dacă se va sdrobi viţelul de aur? Elenuţa, gândindu-se mai ales că tot „Arhangheliiˮ l-au cufundat pe tatăl său şi în patima jocului de cărţi — de care erà convinsă acum că-l stăpâneşte, — simţi chiar un fel de recunoştinţă faţă de puterea nevăzută care o-preşte astfel din drumul nenorocirii pe Iosif Rodean. Elenuţa, mai ales de prin Septemvrie, vedea bine că în familia lor nu mai e nici o zi veselia, că mamă-sa e mereu suferindă, şi că îmbătrâneşte din zi în zi. Ea simţa, cu inima strânsă de durere, că traiul său între cei doi soţi îşi aruncă, tot de mai aproape umbrele reci. Ce nenorocire va fi dacă toate alergările, toate sbu-ciumările fără de nici un folos se vor isprăvi o-dată, dacă în schimb, în casa lor va intră pacea, îndestulirea? Se gândia chiar fericită la clipa când tatăl său va recunoaşte că s-a purtat aşa de brutal cu clericul Murăşanu, şi, în semnul părerii de rău, îi va zice: „Iubite Vasile, — aici e mireasa ta”, şi va arătă spre Elenuţa! Cum va fi de schimbat atunci Iosif Rodean, cu ce dragoste îl va îmbrăţişa ca, nu se va mai teme de el, nu va mai fi rece faţă de el.

O, nu! Iată acum, numai la gândul că se va putea întâmplă astfel, simte cum i se deschide parcă inima pentru tatăl său. Da, are să-l iubească, are să-l adore, pentrucă tatăl său va fi atunci alt om.

Și ca să se simtă nenorocită pentrucă la „Ar-hanghelii” nu mai este aur? Dar tatăl său va avea din ce să trăiască toată vieaţa, surorile-i sunt măritate, ea — o, de ca nu trebuie să poarte nime nici o grije!

Incurcăturile băneşti ale directorului erau de-parte de Elenuţa. Auzise că cele două case, a-ranjamentul lor au costat mult, ştii că tătăl ei joacă mereu cărţi, dar n-avea nici ideie câtă-i averea întreagă a tatălui său şi cât se cheltu-eşte. Niciodată nu a fost aplicătă să se intere-seze de chestiile băneşto, iar de când ăţi legase gândurile de clericul Murăşanu, nu se mai inte-resa de fel.

IV

Iosif Rodean nu-şi putù da seama nici pe unde venise, nici în câtă vreme ajunse la „Arhanghe-lii’; El tot drumul nu făcuse altceva decât să-şi împintene calul. Murgul ştia bine cărarea cea mai scurtă până la ocnă. Indata ce-şi simţi stăpânul în spinare, păru că, neliniştea acestuia trecu şi în trupul său, şi cu urechile ciulite a-lergă într-un răsuflet până la „Arhanghelii”. Urcând pe coastele munţilor părea că toţi muşchii lui sunt fiinţe vii, cari se încordau necurmat. părând că vor să scape de sub învălişul pielii.

Directorul, când se opri calul, privi prostit în jurul său. Văzu grămezi de piatră, văzu oameni tăcuţi, cari păreau că prinseseră rădăcini în pa-mânt. Micile geamuri dela cramuri îl priviau chiorâş, somnuroase. Pe-o clipă se bucură din tot sufletul: fu sigur că visează. Dar îndată zări la o parte pe hoemanul Ilarie.

Sări din şea. Băieşii îşi descoperiră capetele.

Dar Iosif Rodean nu-i văzu, se apropie cu paşi largi de uşa băii, se cufundă în întunerec. Un hocman aprinse repede o lumânare de său şi fără să zică o vorbă, porni în urma lui a-lergă stropindu-se cu glod, se strecură înaintea directorului şi-i lumină cărarea. Dar lumânarea aceea erà de prea puţin folos: ca şi până a venit prin întunerec, directorul se izbia în stâncă la fiecare cotitură şi de trei ori simţi durere ustu-rătoare la frunte. Nu se mai plecă, şi pe unele locuri gangul nu erà aşa de înalt ca Iosif Ro-dean.

Paşii lor aveau răsunet prelung; deşteptau e-couri depărtate.

Deodată directorul se opri, luă din mâna hoc-manului lumânarea, o ridică spre boltitură, o apropie apoi de păreţi, cercetând mereu cu o-chii lui bulbucaţi, apoi mai făcù patru paşi; şi ridică din nou lumânarea spre boltă. Aci nu numai în boltitura gangului ci şi în păreţi erà o spărtură uriaşe, proaspătă: înainte se deschidea un gang cu mult mai larg şi mai înalt, cu păreţii ciopliţi ca din daltă. Directorul intră în gangul acesta, îi pipăi păreţii, îl privi cu mirare, apoi porni înainte. După vr-o sută de metri din gangul ăsta se deschideau la dreapta şi la stânga alte două galerii, tot aşa de largi, tot aşa de frumos cioplite. Un car cu boi putea merge foarte bine prin ele. Aceste două galerii laterale nu erau lungi. Notarul le cercetă pe a-mândouă şi văzu că se sfârşesc în păreţi de meal. Porni mai departe pe galeria principală, merse-merse-merse cu inima tot mai îngheţată. Când se încuie gangul, el se opri, cercetă cu lumânarea întregul din nainte. Nu erà părete de stâncă ci dărâmături.

„De-aici nu mai pot fi nici doisprezece metri pân’ afară”, zise el foarte liniştit, ca şi când ar fi venit „să facă o măsurătoare. Dar vocea nu-i mai sămăna de fel, hocmanul se sgudui auzind glas străin în baie.

„Doisprezece şi jumătate, răspunse cu teamă hocmanul.

— Aşa dar aţi cercetat? întrebă tot cu linişte vocea străină

— Da. E o gură de baie pe care nime n-a ştiut-o. E aşa de astupată cu dărâmături încât numai după muncă de patru ceasuri ani pu-tut-o descoperi. A trebuit să puşcăm stâncile dela intrare.ˮ

Directorul se întoarse, veni până unde răs-pundea galeria cea bătrână într-a lor, înălţă din nou lumânarea de său, cercetă cu deamănuntul spărtura în care ar fi putut încăpea un car încărcat cu fân, şi-i zise apoi hocmanu|ui:

„Trebuie c-a fost o detunătură!

Omul îl privi cu mirare pe Iosif Roderan.

— Da, am crezut ca s-a surpat întreaga Co-răbioaraˮ.

Directorul apropie acum lumânarea de păreţii ga-ngului celui bătrân, îi pipai şi păru că-l gâ-dilă plăcut netezimea lor, căci zâmbi şi zise:

„Da-l-aş dracului de bătrân, cum a putut să lucreze aşa de frumos?”.

Hocmanul nu-i mai răspunse, zâmbetul acesta îi îngheţă sângele. El porni spre ieşire. îi păru că-l urmează şi Rodean, îi părea că-i aude paşii. Dar erà ecoul paşilor săi. Directorul se lăsă pe-o enormă măsea de stâncă şi se cufundă în tăcere. In mână ţinea lumânarea de său, şi n-ohii săi priviau fixaţi pe-un colt roşatic de piatră.

Înaintea lui se deschidea galeria tăiată în sânul Corăbioarei înainte cu sute de ani, poate încă pe vremea stăpânirii romane. Multe urme ră-mase în pământ arătau că bătrânii strămoşi exploatară vreme îndelungată băile din Văleni şi din jur. Cine ştie ce întâmplare îi va fi făcut pe băeşii de atunci să întrerupă continuarea galeriei aceştia, căci aur erà încă. De sute de ani urmele celor din urmă izbituri de ciocane rămăseseră neclintite în stâncă, jos se vedeau sfă-râmături cari conţineau aur. O grabă, o poruncă mai e trebuie că i-a silit să părăsiască pe sea-ma depărtaţilor strănepoţi vâna de aur, pe care dară pân-acum cu atâta noroc la „Arhanghe-liiˮ. Poate răsunase chiar signalul de retragere a legiunilor romane din Dacia, când iscusiţii stră-moşi dădeau aici cele din urmă lovituri de cio-cane. Şi de-atunci, ochiu omenesc n-a mai făcut să s-audă ecouri depărtate. Şi totuşi galeria asta părea nouă, părea că numai acum au părăsit-o băieşii. Ce neputincioşi ne simţim în faţa ur-melor trecutului, cum ne copleşeşte conştiinţa nimicinieiei noastre!

Consideraţiile acestea erau departe de Iosif Ro-dean, deşi se simţia şi el neputincios. Când se aşeza pe măseaua aceea de stâncă, el simţi că ceva se frânse în trupul său uriaş. Nu şi-l mai putea ţinea drept, el şedea îngârbovit, neclintit, părându-i că ’n toată clipa se poate sfărma în mii de bucăţi. Nu se gândia la nimic, nici nu-şi putù da seama cum trecea timpul, stătu nemişcat un răstimp îndelungat, şi se trezi numai când flacăra lumânării îl arse la degete.

Se sgudui, aruncă bucăţica de său şi porni spre ieşire. Dar se clătina la fiecare pas, se izbia de păreţi, boltitura însă; nu o mai atingea. Trupul lui rămase frânt. Când se ivi în gura băii, în mijlocul răsuflului gros şi plin de neguri, băieşii se înfiorariă. Iosif Rodean îmbătrâ-nise, erà de nerecunoscut. El se apropie, şezu pe-un scaun lângă cramul care erà mai aproape de uşa băii şi oftă din adânc.

Incurajat de durerea şi suferinţa zugrăvită, pe faţa directorului, întâiul hoc-man, Florea Lupu, se apropie de el şi începu:

„Sorţile nu le putem schimba, stăpâne, sorţile sunt aruncate din veci de cel ce ne stăpâneşte. Noi iaca, suntem nişte gângănii, cari pot fi oricând strivite. Nenorocul nostru e c-am spart în mâncaturi din bătrâni, dar oare să-l putem numi nenoroc, dupăce de atâţia ani baia a fost mereu bună? Câţi muncesc în zadar ani dearândul! Iată chiar noi pe gangul cel nou. Datoria noastră e să-ţi spunem cum s-a petrecut lucrul, pentrucă nimic nu se întâmplă fără ca să nu-şi arunce înainte semnele, prevestirile”. El tăcu o clipă, părând că se gândeşte, băieşii se apropiau tot mai tare de cei doi. Iosif Rodean privia mereu înainte, părând că nu aude nimic, că nu vede nimic.

„De câteva săptămâni, continuă Florea Lupu, noi am avut semne. Dumneata, stăpâne, n-ai vrut să ne asculţi, dar las' că tot aici ajungeam, tot spărgeam mâncături. De săptămâni ciocanele aveau răsunet prelung.

Lupu ridică ochii spre băieşi, şi într-un mur-mur adânc, zeci de voci repetară:

— Da, ciovanele aveau răsunet prelung.

La vuetul acesta directorul se sgudui, privi pe rând la fiecare băieş, apoi ochii lui se fixară iarăş în nemărgenit.

— De câteva săptămâni, la fiecare izbitură de ciocan dela noi, răspundeau trei şi patru dela ei. Izbiam noi, izbiau şi ei, şi huetele treceau departe. Umbrele băieşilor celor bătrâni ne dădeau de ştire să fim cu ochii în patru. Tot mai cu frică se sfredela stânca.

— Da, ciocanele aveau răsunetul prelung — răspunseră în cor băieşii.

— Tot mai cu greu puteam hotărî care să bă-iască în frunte. In urmă ajunserăm să tragem sorţi. Cine trăgea soartea, cu moartea ’n sân se apropia de stâncă. Intr-o seară străjile se plimbau înaintea intrării, când iată că un bătrân în haine albe, cu barba albă, trece pe lângă ei şi le face senin cu mâna să-i urmeze.

— Da, l-am văzut pe bătrânul — întăriră în cor băieşii.

— In noaptea ce urmă se traseră sorţii, şi Visa, Ghiuţ, Părău şi Perişor fură meniţi mor-ţii. Ei trebuiau să băiască în frunte; am fost cu ei şi am auzit şi eu cum bubuiau departe sule de ciocane, cum cântau subţire şi gros, cum se porniră miorlăituri pe subt pământ.

— Da, ciocanele aveau răsunet prelung, ziseră în cor băieşii.

Directorul se sgudui, sări de pe scaun şi aple-cându-se asupra lui Florea Lupu, îl întrebă:

— Patrua oameni au murit?

— N-au mai avut vreme să moară, au fost rupţi de sute de bucăţi, îndată ce trăsni puşcă-tura.

Iosif Rodean îşi plimba câteva clipe ociiii a-supra lor, apoi izbucni cu mânie:

— Pentruce n-aţi murit cu toţii, cânilor? Cum-de n-au fost cu toţii acolo să vă sdrobiască puterea iadului? Ce mai voiţi? Pentru ce să mai trăiţi? Aveţi încă, chef de vieaţă? Of, of! am să vă arăt vouă vieaţă! Tăcu o clipă, apoi schimo-nosân-du-şi îngrozitor chipul se holbă şi mai tare la ei, şi le zise: Văzu-aţi pe dracul? Iaca dracul.ˮ Și ei îşi scoase limba însângerată, lungă.

Mulţi din băieşi îşi făcură cruce, întorcându-şi capelele.

Dar păru ciă acesta fu cel din urmă semn al desnădejdii lui Iosif Rodean. In clipa următoare vocea lui se auzi poruncitoare, aspră, puternică: vocea lui cea cunoscută de băieşi.

„Pe morţi i-aţi dus în sat?

— Da, sunt duşi acasă de cu noapte, răspunse Florea Lupu.

— Și voi dela miezul nopţii n-aţi mai lucrat nimic?ˮ Băieşii cărora le veni pe câteva clipe i-nima la loc, acum iar se îngroziră.

— Ei bine, ticale, pentru ce vă plătesc eu? Numai decât să spargeţi stâncile puşcate, să' le mărunţiţi, să le scoateţi afară. Iar în gangul cel nou s-aud numai decât puşcăturile!

Oamenii se priviră un răstimp, apoi se supu-seră poruncilor lui. Hocmanul Florea Lupu însă nu se mişcă de lungă director.

— Stăpâne... începù el cu teamă.

— Ei Floreo, ce-i cu tine? întrebă aproape vesel Iosif Rodean văzând cum se împrăştie oa-menii lui la lucru, ca şi altădată.

— Aş spune-o vorbă, stăpâne, zise cu silă Florea.

— Dar spune-o frate! cine te opreşte?

— In piatra asta, începù el arătând grămezile, este aur destul. Acasă dumneata mai ai pe-atâta la piue. Ar fi bine să părăsim şi gangul cel nou!

— Gangul cel nou? întrebă directorul nepri-cepând nimic.

— Da. Altfel în câteva luni lucrările de-acolo înghit şi aurul ce se află în grămezile acestea”, răspunse Lupu cu vocea întunecată, mânios parcă.

In loc de răspuns. Iosif Rodean îi făcù lui Lupu semn să-l urmeze. Apucară pe coasta muntelui, pe-un urcuş repede, şi tot căţărându-se de tufe, ţinând drecţia galeriei celei noua, ci ajun-seră îngenunchind, lunecând mereu, deasupra. Se opriră, după cum putură chibzui, deasupra întregului în care băieşii începură să ciocănească, Iosif Rodean cercetă cu luare aminte printre tufe, ferind muşchiul, râcăi cu călcâiul cismei, şi aple-cându-se îi zise lui Florea:

„Ia’ te uită!

Omul se încovoie, şi văzu ieşind din stâncă o spinare alburie, pătată cu puncte sure.

— Vâna asta se coboară, tăind muntele în două, şi nesmintit trebuie s-o nimerim, înaintând cu gangul cel nou. O să fie aici belşug de aur, Floreo.

— Nu, stăpâne, nu va fi. Vâna asta iat-o şi mai la vale şi niciodată nu s-a pogorît până în gang. De mult trecem noi pe sub ea!

Directorul se înţepeni pe picioare, îl prinse de spate pe hocman, şi câteva clipe îl ţinu deasupra prăpastiei ce se adância la stânca lor. Apoi, resgândindu-se, îl lăsă pe pământ şi-i zise, gâfâind:

— Lupule! cu mine să nu glumeşti!

Hocmanul erà palid, tremura acum înspăi-mântat.

— Tu ai să-ţi porţi slujba, mă-nţelegi? în-cepu să vorbească Rodean. Eu te plătesc şi tu so datoria de câne să m-ascuţi. Pricepi tu asta?

— Da, domnule director!!ˮ

Fără să mai schimbe o singură vorbă ei se coborîră, directorul încălecă murgul şi porni.

Când ajunse în sat, văzu şi aici şi colo gru-puri de oameni, cari vorbiau cu gesturi largi aplecându-se unii spre alţii.

„Dar ce-i? E sărbătoare astăzi?” îi întrebă cu mânie Iosif Rodean.

Oamenii îi dădeau îngroziţi bineţe, dar nu-i răspundeau nimic.

Notărăşiţa Marina simţi cum învie, când îl văzu intrând liniştit în castă. Tot astfel, cu puţin înainte, lucrătorii din curte se puseră mai cu râvnă pe muncă, văzându-l coborând încet de pe cal.

Marina aşteptă să vorbiască, să-i spună ceva Iosif, dar el şezu pe-un scaun, se desculţă de cisme, le aruncă după cuptor, se încălţă cu ghetele, dar abia acum băgă de seamă că-i înglodat de tină.

„Drumurile dracului, zise el. Adu-mi schimburi.

Nevasta aşteptă cu inima strânsă, dar Iosif tăcea mereu. în vreme ce se îmbrăca.

— Ai fost? întrebă în sfârşit Marina ne mai putându-se stăpâni.

— Nu-i nimic! răspunse nemulţumit directorul.

— Cum, nu-i adevărat?

— De vreme ce sunt patru morţi, trebuie să fie adevărat, răspunse Iosif cercând să-şi prindă un nasture la guler. Apoi, nereuşindu-i el a-runcă nasturele şi zise:

— „Arhanghelii” n-au pierit; de pe gangul ăsta am scos aur destul, e vrednic acum să fie pă-răsit.

— Aşa dar e adevărat? întrebă cu spaimă muierea.

— Proasto! strigă directorul, e adevărat ca în gangul cel vechiu au spart în mâncaturi...

Nu mai putù continua, căci Marina izbucni într-un plâns cu hohote.

— Dar atunci s-a isprăvit cu „Arhangheliiˮ, reuşi ea să zică printre suspine.

— Să nu-mi urli acum! m-ai înţeles? Să nu-mi urli strigă notarul învineţindu-se la faţă. Iţi spun că nu-i nimic. Aur vom descoperi îndată...

— In gangul cel nou? întrerupse cu spaima Marina.

— Da, în gangul cel nou, ce te miri, muiere proastă ce eşti? Ce te văicări?

— Iosife Iosife! mai avu putere Marina, să suspine c-o voce puţină, plângătoare.

— Da, Iosife! Bine zici! Eu am să-mi conduc lucrările, n-ai să te amesteci nici tu nici altul, nime, nime! M-ai înţeles? Las’ să-mi frâng eu grumazii! Vai cât de îngrabă cădeţi voi muierile la desnădejde! Ei bine, nu te mai gândi la „Arhanghelii”, dracul te pune să te amesteci în lucrurile mele? Vezi-ţi de bucătărie şi de slujnici. Eu am făcut baia asta vestită, eu voiu face-o iară. Puţin îmi pasă mie c-o galerie sparge în mâncaturi din bătrâni! Tăiem alte ganguri, de-aceea avem ciocane şi pulbere de puşcă! O să te mai bucuri tu odată până nu vei muri, ca şi înainte cu şasprezece ani! Dar poţi să fii veselă şi acum, „Arhanghelii” nu-i părăsim!”

Marina îşi strânse haina la piept, îi erà frig, şi, cu capul plecat, ieşi din camera bărbatului său.

Iosif Rodean spusese cuvintele acestea cât putù de tare, căci avea lipsă să se încurajeze pe el însuşi. Şi le spune mai mult lui decât Marinei. De îndată ce intră în casă, de îndată ce ajuzi glasul femeii lui, îi veni-ră numai decât în minte datoriişe mari pe cari le avea la cel două bănci. Până acum îşi uitase cu totul de ele. După în-tâia desnădejde care apoape îi zăpăcise mintea, el, încă la baie, începù să se reculeagă, începù să spere. După ce-şi văzu pe oameno săi din nou la muncă, îi păru chiar că nu se mai întâm-plase nimic şi erà iarăş sigur că în gangul cel nou va afla cât mai în grabă aur. El îţi dădu bine seama că bani gata nu mai are, de când văzu grămezile de piatră în jurul băii, îşi zise că de-aci va scoate bani destui să plătiască lucrările din gangul cel nou. Până fusese departe de casă, familia lui îi ieşise din minte, şi cu ca îşi uitase de încurcăturile băneşti. Insă acum, vă-zându-se în casa lui, îşi aduse îndată aminte de cele două case nouă, şi deodată şi de datorii.

Nădejdea, siguranţa ce-o avu pân’ acum începù să i se clatine, şi el făcea sforţări uriaşe să nu-şi mai aducă aminte de datorii. Fără ele, ar măcina în tihnă piatra bună câtă o mai are, ar face bani destui şi ’n vremea asta, în gangul cel nou, necontenind lucrările — s-ar da de aur. Fără datorii! dar aşa cu ele, nu s-ar putea ca cele două bănci să-l siliască la plată, nu s-ar putea să-i vândă toată piatra ce o mai are? Nu s-ar putea să rămână pe drumuri în scurtă vreme?

Intrebările acestea chinuitoare nu putură fi speriate cu strigătele sale; reveniră înfiorătoare îndată ce ieşi doamna Marina. Incet-încet înţelegea că nu cele două bănci îl înfiorau atâta, cât mai mult gura lumii. Să audă poate peste câteva zile: „Directorul dela „Arhanghelii” a a-juns la sapă de lemn.

— Cine?

— Iosif Rodean, directorul dela „Arhanghelii”.

— Nu mai spune!

— Da, cine-ar fi crezut. Se zice c-ar fi dator mult la bănci.

— Dator, el?

— Și încă multe parale, zeci de mii!”

Lui Iosif Rodean îi parcă că şi aude convorbirea aceasta închipuită, că-i şi vede pe oamenii cari vorbesc miraţi, şi pe buzele cărora încremeni au în urmă surîsuri de batjocură.

„Nu! Nu voiu ajunge niciodată aici îşi ziceţi el cu vocea tare. Am să fac bani îşi am să dau de aur până ce nici nu-şi vor da oamenii bine seama că gangul cel vehiu e părăsit. In câteva zile am să descopăr vâna de aur.!ˮ

El umbla cu paşi grei prin casă se trântia pe un divan, se ridică din nou numaidecât şi pufăia pe nări ca o locomotiva obosită. Apoi, după ce văzu că acasă nu mai poate rămanea îşi încalecă calul şi porni înapoi la „Arhangheliiˮ.

Pe drum întâlni şi acum pâlcuri de oameni, se miră că-i vede fără de lucru, dar nu le mai zise nimic.

El nici nu se gândi că în clipa asta fierbea satul întreg; că mulţi băieşi părăsiră lucrul să vină în sat să vadă pe cei patru morţi, dar mai ales să se încredinţeze de vestea cea mare erà la „Arhanghelii” ar fi spart azi noapte în mâncă-turi din bătrâni.

Vestea aceasta se lăţi ca fulgerul încă de cu noapte în Văleni. In ceasurile dimineţii făcù vâlvă mare şi în oraş. Iosif Rodean se înşelă amar închipuindu-şi că el va reuşi să afle aur în galeria cea nouă, până a nu ajunge vestea în oraş. Credinţa asta erà de altfel a desnădăj-duitului care se acaţă de-un fir de paiu, să nu se înnece. Dacă o veste bună aleargă pe aripi de pasere, apoi veştile rele, cele mari, sunt duse pe aripi de vânt.

Intunerecul încă nu se împrăştiase de pe sat când pe văi, pe colnice, pe cărări se vedeau tot mai multe puncte de lumină, cari se clă-tinau, descriau cercuri largi ori lăsau dâre lu-minoase în aer. Abia aduseseră pe cei patru morţi, abiă-i aşezară pe laviţă, şi vecinii tre-ziţi de vecini, se sculară înspăimântaţi, îşi aprin-seră lumânările şi se apropiau din toate păr-ţile cari zăceau morţii.

Băieşii cu feţele pământii înlemniau lângă ce striviţi de stâncă, femeile se bociau în gura mare; fierberea care ţinu apoi necontenit pân' a treia zi, începu.

Apoi pe la portiţe, în mijlocul drumului chiar, erau tot mai dese pâlcurile de oameni, cari nu mai isprăviau fel de fel de istorii despre asemeni nenorociri. Incepeau cu „Arhanghelii” şi cu cei patru morţi şi ajungeau departe cu zeci de ani înapoi. Spargerea în mâncaturi din bătrâni dela „Arhanghelii” erà apreciată de bă-ieşi în deosebite chipuri, dar cei mai mulţi erau convinşi că-i un semn rău.

„O să dăm de-acum îndărăt, tovarăşi.

— Signalul s-a dat la baia cea dintâi.

— Oho,,,Arhanghelii” a început mai întâi cu răul.

— Celelalte ce-s? Ia nişte vizunii!

— Să ne feriasecă Dumnezeu de primejdie!

— Să ne scape de ceasul cel slab.

Peste tot băieşii vorbiau cu părere de rău despre Iosif Rodean.

— Aşa director mai rar!

— Erà aspru de mama focului, dar plătia bine.

— Va fi strâns averi!

— Mai ştii?

Erau însă destui cari vorbiau despre „Arhanghelii” c-un fel de satisfacţie.

— Ce-i pasă directorului, ăla-i sătul odată!

— Nu-l vezi că s-a făcut cât o vită?

— Cel puţin va putea juca de-acum în tihna cărţile!”

Cei cari erau interesaţi mai deaproape la „Arhanghelii” se simţiau în mare nesiguranţa. Adevărat că vor putea să care piatră cu carele ori cu caii şi dela alte băi, dar cu plata mai pu-ţină, şi unde mai pui că aducând piatra direc-torului puteai alege în dragă voie bruşii caii aveau aur mai mult! Tot aşa şi cei cari spărgeau piatra şi o mărunţiau cu ciocanele: la ce baie vor mai află piatră ca la „Arhangheliiˮ, din care să poţi strecura în buzunar de cinci-şase zloţi pe zi, fără să faci nici o paguba stă-pânului? Și cum foarte mulţi Vălenari erau an-gajaţi la „Arhangheliiˮ, satul întreg erà în fir-bere.

V

In dimineaţa aceleia? zile posomorîte de No-emrie Dochiţa eşi grabnicî pe portiţa şi o luă pe drum în sus spre birtul lui Spiridon, ca de obiceiu, s-aducă cognacul de dimineaţa. Ea păşia mărunt, în vârful ghetelor, ferindu-se pe cât pu-tea de tină. O nălramă moale de lână, cafenie s-o strângea c-o mână deasupra pieptului plin şi tare. Năframa erà mare, îi înfăşură spatele; sub ea, de amândouă părţile i se vedea o parte dela mânecile albe ale cămeşii. Erà cu capul gol, cu părul făcut conciu în ceafă, iar şuviţele dela tâmple şi deasupra frunţii erau încreţite cu fierul. Obrajii ei erau plini şi înfloriţi, iar o-chii ei râdeau necontenit. Mergea veselă, uşoară, sâsâind printre dinţi o melodie de romanţă.

Mergea ea însăş s-aducă cognacul de dimineaţa şi aceasta o făcea de mai bine de-o jumătate de an, de când nu mai ţinea slujnică. Ea îşi dădea din cât se pricepea silinţa să se deo-sebiască tot mai tare de celelalte vălenărence cum se şi cădea unei primărese, dar pentru a-ceea nu se sfia să meargă singură la birt să cumpere beutură. Că nu mai ţinea slujnică, se datoriă unei întâmplări cam încurcate, la care Dochiţa nu se prea gândia bucuros. Prin Maiu primarul sosi într-o seară târziu dela oraş, şi cum intră în casă tiptil ca de obiceiu, i se păru că o umbră ar fi trecut prin fereastra de cătră grăiniţă. Primarul, de când o luase erà mereu prepuelnic şi pe-aci să-i dee druraul Do-chiţei. Dar femeia se jura în fel şi chip, pe cele sfinte şi pe cele necurate, dacă va fi ea vino-vată, dacă nu i s-a fi părut primarului. Astfel ea se alese în seara aceea deocamdată numai cu o bătaie — soră cu moartea. Dar din ziua următoare Dochiţa băgă de seamă că bărbatul ei i-a făcut ochii în patru, şi că nici un pas nu mai poate face, fără ca el să ştie.

Asta însă nu erà vieaţă pentru Dochiţa! Erau prin Maiu. şi trei feciori din sat cari îi făceau daruri. Deci îşi puse gura pe slujnică, şi deodată n-avu ochi s-o mai vadă. Nimic nu mai erà bine ce făcea, o vorbă n-o mai spunea pe ’nţe-les, biata fată. Și din ocări, din palme, din ghiol-duri n-o mai scotea primăreasa. Azi aşa, mâne aşa, poimâne iară. Primarul Cornean băgă, de seamă, aşteptă ce aşteptă, apoi într-o zi îi zise cu mânie:

„Ce ai cu fata asta, de n-o mai poţi suferi?

— Am cu ce am! răspunse cu dâcă Dochiţa.

— Nu: că ai, ci să-mi spui. Nu te poţi plânge de ea; după cât văd cu ca-şi face lucrurile.

Dochiţa tăcu un răstimp, privi în pământ, se sili să roşiască, apoi când simţi că-i obrazul plin de sânge, îşi ridică ochii scânteietori spre Cornean şi-i zise:

— Nu mai vreau s-o văd în ochi. Nu mai pot trăi cu ea în casă.

— Dar ce ai, pentru Dumnezeu? Ce ţi-a făcut?

— Ori ca ori cu! — strigă cu mânie Dochiţa — să ştiu odală ia care ţii tu mai mult!

— Eu? făcù mirat primarul, dar şi măgulit într-aceeaş vreme.

— Da, tu. Nu mai mă înşelaţi voi pe mine, încă azi să se hotărască! Ori-ori! Primarul, tot mai încântat, tot mai vesel, tot mai îndrăgostit i se jură pe câte-s în soare că nu-i vinovat, ca nici nu se gândeşte la slujnică.

Atunci Dochiţa începù să plângă. La început părea că plânsul îi vine în silă, dar suspinele se tot îndesau, se tot înlănţuiau, până ce sfârşi izbucnind în hohote adânci Primarul se sgu-dui de durere, el o iubia pe Dochiţa, aşa cum îi porunciau simţurile lui hrănite mereu de traiu bun şi de bcutură, o iubia ca pe o femeie tâ-nără în vârtute, şi pe care voia să o vadă me-reu frumoasă. O îmbrăţişă, o sărută cu patimă.

„Aşadar mă iubeşti tare, Dochiţo?” o întrebă privind-o în ochi.

În loc de răspuns, femeia îl lovi cu palma peste gară.

Încă în ziua aceea primarul dădu drumul slujnicei şi încetă de-a o mai supraveghia pe Do-chiţa. Erà chiar vremea, căci, încă vr-o zi două, şi cei trei ar fi crezut că Dochiţa i-a părăsit pentru alţii.

Astfel ea, neavând slujnică, mergea singură după beutură, mergea veselă şi pentrucă simţia înainte gustul plăcut al cognacului. Dochiţa se deprinsese demult cu beutura, dar de când erà primăreasă le alegea foc şi nu-i plăceau decât beuturile cele mai scumpe. Și nu se putea plânge că nu i le îmbiau destui, pe lângă primarul Cornean. Vreo zece băieşi stăteau în picioare în unii unei mese rotunde, pe care făceau cerc păhăruţele cu rachiu, când intră Dochiţa în birtul lui Spiridon. Ea fu surprinsă că nici unul din cei zece bărbaţi nu o întâmpină cu zâmbetul pe care erà obişnuită să-l vadă de mulţi ani pe buzele bărbaţilor, când îi dedeau bineţe. Acum vreo trei-patru în dădură „bună dimineaţa”, de-stul de rece şi cu toţii începură deodată să vorbiască în taină.

Dochiţa îl privi bănuitoare o clipă, apoi se apropie de Spiridon şi-i dădu sticluţa.

„Cognac poftiţi? întrebă birtaşul c-o voce stră-ină, ca şi când niciodată Dochiâa n-ar mai fi cumpărat dela el nimic.

— Se înţelege, ce mai întrebi? răspunse Do-chiâa, şi peste umăr aruncă din nou o privire cercetătoare spre băieşi.

Spiridon îi umplu sticluţa şi i-o întinse c-un geamăt.

— Parcă eşti bolnav, Spiridoane? întrebă femeia.

— Ei, parcă de boală ne plângem noi! făcù nemulţumit birtaşul.

— N-ai durmit bine astă noapte? zise iar Do-chiţa, neîndurându-se să plece. Simţia parcă o taină în jurul său, şi ’n vocea lui Spiridon şi în feţele şi privirile celor zece băieşi.

— Nu prea, primăreasă!

— Și ce te doare? Ia să văd n-aş şti eu un leac? grăi Dochiţa, şi acum se învârti într-un călcâiu şi văzu că toţi băieşii privesc la ea.

— Dar ce-i cu dumneavoastră? întrebă ea, nu mă mai cunoaşteţi?

Ea zâimbia mereu, erà veselă ca de obiceiu şi arunca mereu priviri cu multe înţelesuri.

— Se vede că dumneata nu ştii nimic, zise un băieş cu gura de jumătate.

— Ce să ştiu?

— Ce s-a întâmplat la „Arhanghelii”.

— N-am de unde şti, căci, abia m-am sculat şi ’n câşm’ am intrat’, vorba cântecului, răspunse râzând Dochiţa.

— Și ce-i la „Arhanghelii?” întrebă ea îndată. Aur slobod?

— Oho! făcură vreo câţiva.

— Alta ce să fie?

— Intr-adevăr, domnul primar n-a fost încu-noştinţat? întrebă Spiridon.

— Să fie încunoştiinţat că...? făcù Dochiţa a-plecându-se spre Spiridon, ca şi când ar fi avut gust de glume.

— Că la „Arhanghelii” au spart în mancături, nu mai este aur, răspunse Spiridon, scandalizat de purtarea muierii.

— Nu mai este aur? întrebă, pălind pe-o clipă Dochiţa şi întorcându-se spre cei zece.

— Adevărat, răspunse un băieş, şi pe deasupra patru oameni omorîţi de baie.

— De oameni e pagubă! oftă cu durere Do-chiţa. Cine-s? întrebă sbicindu-şi o lacrimă cu mâneca. Ii spuseră numele celor patru.

— Dar pagubă e şi de aurul cel mult, zise un băiaş.

— Aur, dacă sunt oameni, dacă sunt barbaţi, iar mai pot afla. Dar un om dacă moare nu se mai scoală.

— Zău că nici „Arhangheliiˮ nu vor mai învia, după cât se pare, zise alt băieş.

— Ridice-se ’n cer, c-au stat de mult în Văleni, zise râzând Dochiţa. Li se va fi urât şi lor pe pământ. Dacă nu mai sunt „Arhangheliiˮ sunt alte băi, vor mai fi şi altele.

Cuvintele din urmă le zise ieşind pe uşa birtului.

— Muierea şi dracu, roşii cu tristeţă Spiridon.

— Las’ să mai fie şi de-acestea! Se vaicără destule prin satˮ, răspunse un băieş.

Dochiţa în drum spre casă îşi făcù repede tot planul de luptă pentru viitor. Mergea tot aşa de repede, tot aşa de uşoară ca şi cum venise. Ea nu pierduse nimic, tinereţea şi-o simţia încă în floare, şi ea în toată vieaţa numai pe tinereţea ei s-a răzimat. Ajunsese la o cotitură, când băgă de seamă la stânga un grup de bă-ieşi cari se siliau să-l oprească pe bădicul Ionuţ Ungurean din drum. Dochiţa se opri şi începù să asculte.

Bădicul erà roşu de mânie, erà cu ochii tulburi, dădea mereu din mâni.

„Lăsaţi-mă să mă duc la el! striga bădicul clătinânsu-se pe picioare.

Deşi erà de dimineaţă Ionuţ ungurean erà a-fumat binişor.

— E de geaba, bădicule, nu te mai duce, zise un baieş ţinandu-l de mânecă.

— Nu se poate. Nu cred ce-mi spuneţi voi! Cum? Unde? întrebă aiurit bătrânul

— E adevărat ce-ţi spunem, bădicule. Te liniş-teşte! Am spart în mancături. Noi de-acolo ve-nim. Te linişteşte şi vino acasă. Lasă-l pe di-rectorul. Nu-i bine să dai azi faţă cu el.

— Dar când vă spun că nu se poate! se în-căpăţina bădicul. Mie-mi trebuie bani, bani mulţi advocatul mi-a balul telegrafiat că se ’mpuşcă! Inţeles-aţi? Se ’mpuşcă! Voi minţiţi, lăsaţi-mă să mă duc la directorul!”

El se smânci din manile celor cari îl opriau şi porni clălinându-se spre locuinţa lui Iosif Rodean.

Dochiţa zâmbi şi-şi continuă drumul.

Primarul Corncan o aştepta şezând la masă.

„Ei, leliţo, aduci?

Dochiţa puse sticluţa pe masă, luă un păhărel, îl umplu. îl beu, şi-i zise apoi:

— Babă nu leliţă, iubite. Babă voiu fi de aici încolo!

— Ei, ei, ai îmbătrânit aşa de ’n-grabă? In drum până la Spiridon şi înapoi? o întrebă pri-marul. întinzând mâna s-o ciupească de obraz.

Dochiţa se feri şi zise:

— Da, iubite. într-un drum şi mai scurt ca ăsta poate cineva să şi încărunţiască dacă...

— Dacă-i iasă un vrăjitor în cale, o întrerupse repede Cornean.

— Dacă aude o veste aşa de cumplită! Aurul la „Arhanghelii” s-a isprăvit, bădică!”

Dupăce spuse cuvintele acestea, Dochiţa se învârti într-un călcâiu şi se aplecă repede înaintea unui dulap, îl trase, scoase zahăr, îl puse pe masă şi începù a pregăti cafeaua cu lapte. Pe Cornean nu-l mai învrednici de nici o privire.

Primarul încă nu beuse nimic în dimineaţa asta, erà treaz când îi spuse Dochiţa vestea, dar acum capul i se umplu de vâjeituri, şi se simţi ca într-un chef târziu de după miezul nopţii.

Dar când îl chemă nevasta la dejun, el se trezi ş-o întrebă c-un zâmbet:

„Ce-ai spus tu? Mi se pare c-ai spus ceva?

— La „Arhanghelii” au spart în mâncături — zise cu răceală Dochiţa. — Știi că de mult spuneau băieşii că ciocanele au răsunet prelung.

— Glumeşti de bună seama, rânji primarul privind-o cu ochii prostiţi.

— Ar fi bine să glumesc, dar e adevărat. Mi-a spus Spiridon, au întărit zece băieşi, pe urmă i-am văzut pe bădicul Ungurean mergând la directorul. Nici el nu crede, ca şi tine. Dar acum vino la cafea că se răceşte, zise ca arătând ceş-cile ce aburiau pe masă. Ea luă sticluţa şi-şi umplu a patra oară păhărelul.

Dar primarul nici nu se uita spre masă. El spiona mereu cu privirile pe femeie, i se păru că vrea să-i pună o cursă, să-l îndepărteze de-acasă, ca să se poată întâlni cu altul. Credea aşa şi pentru faptul că n-o vedea pe Dochiţa nici supărată, nici desnădăjduilă, ci dimpotrivă, iată beu al patrulea păhărel de cognac şi lui încă nu-i umpluse niciodată, cum făcea obiceiu până acum.

„Voiu şti îndată adevărul — zise primarul dicându-şe — dar de minţi dai de dracul cu mine” zise el cu vocea şuerătoare. Işi luă pălăria şi ieşi.

Dochiţa ridică din umeri, în loc de onice răs-puns, şi aşezându-se la masă începù să-şi soarbă în tihnă cafeaua.

Vasile Cornean porni pe drum aproape aler-gând, nu mai vedea băltoacele în cari călca, împroşcând cu stropi murdari în toate părţile, nu mai vedea bolavanii de cari se împiedeca. A-junse foarte reprede la locuinţa directorului.

Dar pe când nimerise el, Iosif Rodean se în-torsese la „Arhanghelii”

Pe bădicul Ionuţ Ungurean îl află însă în curte, între muncitorii dela piue; bătrânul stătea între ei cu capul descoperit, ascultă grozăvia, îi privia uluit. Când îl văzu pe rimar, ridică braţul drept, făcù un gest de disperare, ca şi când totul s-ar fi sfârşit, şi-i zise:

„Cine-ar fi gândit, tovarăşe! Cine-ar fi gândit!

— Aşadar e adevărat?” întrebă Cornean cu vocea stinsă.

Nu-i mai răspunse nimeni. Oamenii îşi vă-zură de lucru şi cei doi tovarăşi dela „Arhangheliiˮ ieşiră încet, ameţiţi pe poartă.

Cară încărcate cu piatră, căluţi purtând în spinări coşercile dăsăgile, treceau mereu pe drum spre marea uimire a celor doi societari. O vreme îndelungată ei nu-şi ziseră un cuvânt, aveau senzaţia că-i sfârşitul lumii şi se scârbiau că trebuia să se feriască mereu de carăle încărcate.

„Și chiar acum advocatu-mi bate telegrafu că se ’mpuşcă! izbucni în urmă bădicul Ionuţ, sfârşind o serie de gânduri.

— Ei, se ’mpuşcă' zise cu desgust Cornean.

— Tu nu-l cunoşti, e în stare să se omoare. Tu nu-l cunoşti, răspunse repede bădicul. Și-apoi, ia spune-mi ce-ar putea face alta fără bani într-o vavilonie ca aceea, unde nu cunoaşte pe nime? Ia să-mi spui, că noi cari suntem acasă ce ne facem fără bani?

— Tot îmi vine să nu cred! zise în silă primarul.

— D-apoi mie? Ptii... dacă n-ar fi adevărat. Intre „ptii” şi cuvintele celelalte bădicul slobozi o înjurătură de slugoiu.

— Trebuie să mergem la baie numai decâtˮ zise primarul.

Ungurean bătrânul se uita la el nehotarît. Bădicul nu se mâi încumeta de, mult să încalece, iar pe jos îi erà prea povară să meargă până la „Arhanghelii”. De patru ani nu mai fusese la baie. Și, acum, părea că i milă să-ş tulbure comoditatea. Se obişnuise aşa de mult cu traiul tihnit, cu şederea continuă, încât nu se mai pu-tea închipui altfel. Erau zile întregi când nu făcea altceva decât să se mute de pe un scaun pe altul cu vinul după el. Ii părea că-i cu nepu-tinţă să meargă până la „Arhangheliiˮ, chiar când îl chinuia o îndoială aşa de cumplită. Dar poate că în sufletul său simţia, numai nu voia să-şi mărturisască, ştia ca nu mai încape nici o îndoială.

„Trebuie să mergem numai decâtˮ, zise pri-marul.

Trimiseră doi ficioraşi, cari se întoarseră numai decât aducându-le caii în galop. Cornean se avântă repede în şea, dar bădicul începù să geamă, să tot dea târcoale în jurul calului şi nu se putea hotărî să pună piciorul în scăriţă. Primarul descălecă, îi ajută lui Ungurean, îl ri-dică aproape în şea, apoi încăleca din nou şi porniră.

„Ho-ho! mai încet! gemu bădicul, mai încet că mi se sguduie creerii”.

Fu un chin şi pe el şi pe primarul până ce ajunseră la „Arhanghelii”.

Primarul fu silit să-şi ţină calul în pas, cel mult în trap domol. Ori de câte ori pornia mai repede, bădicul Ionuţ gemea şi blăstăma: fugia şi calul de sub el şi Ungurean se sguduia a-rmarnic. El nu se mai putea ţinea cumsecade în şea, şedea parcă, cu întreg trupul său greoiu, cu formele lăţite, moi, dăbălate. La fiecare sdrun-ciunare bădicul blăstăma calul, drumul, „Arhan-gheliiˮ, viaţa întregă. Pe sine însuţi se dădu de nenumărate ori dracului.

Când ajunseră la baie, directorul erà în gale-ria cea nouă: intrase să supravegheze de a-proape bucăţile pe cari chiar mai înaire le rupseră cele şase tunete înfudandate adânci.

„Mergem în gangul cel vechiu, zise primarul dând calul unei străji.

Şi-l dădu şi Ungurean pe-al său, şi-l urmă în silă pe Cornean.

— Puteţi să poftiţi, zise straja; în cramul Nr. 3 este o lumânare pe masă. Primarul intră, luă lumânarea şi se apropie, cu Ungurean după el de gura băii.

— Uite ce-i aici, uile ce porcie!, zicea bă-dicul aproape la fiecare pas, lunecând mereu în gangul umed.

Primarul nu-i răspundea ci mergea înainte cu lumânarea.

Intr-un târziu ajunseră. Cornean se opri, cerceta spărtură uriaşe, ale cărei bucăţi omorîseră pe cei patru băieşi.

„Ei nu mergem mai departe să isprăvim o-dată, zise cu năduf bădicul, care răsuflă ca un foiu.

— Unde să mai mergem? Iată aici au băit încă în noaptea trecută”, răspunse cu desnădejde Cornean.

Ionuţ Ungurean, cum nu fusese de mult la baie, iar pe ganguri nu mai intrase şi mai de mult, nu se mai ştia orienta. Lucrările înaintaseră mult de unde le ştia el. Bădicul şi mai înainte, dacă venia la „Arhanghelii” venia numai pentru petrecaniile ce se încingeau aici uneori, mai ales când erà aur slobod.

El se uita unde-i arăta primarul, apoi, luân-du-şi repede privirile de-acolo, arătă cu mâna înainte în zarea luminii.

„Dar încolo ce-i? întrebă el.

— Gangul cel din bătrâni în care a răspuns al nostim.

— Aşa dar e adevărat?” întrebă Ungurean.

Primarul nu-i mai răspunse; merse câţiva paşi, în gangul cel bătrân, apoi, ca şi când ar simţi înaintea lui un duşman îngrozitor care-l pândeşte din urmă, se întoarse repede şi porni cu bădicul după el spre ieşire. Primarul ieşi în lumina zilei ca lutul la faţa, bădicul părea mai năcăjit pentru zdroaba ce-o avuse, decât pentru căderea „Arhanghelilor”.

„Domnul director încă n-a ieşit? întrebă pri-marul pe straja care ţinea caii de frâu.

— N-a ieşit pân’ acum.

— Mergem şi noi!” zise Cornean şi aprinzând din nou lumânarea se întoarse pe acelaş gang până unde se începea cel nou. El credea ca Un-gurean îl urmează. Dar bădicul se puse pe-o laviţă, şi pufnind mereu, începù să-şi răsuciască o ţigară.

Când ajunse Vasile Cornean în fruntea gangului, vreo patru băieşi ţineau luminiţele aplecate, iar directorul cercetă cu deamănunlul bucăţi de stâncă puşcate acuma de curând. Părea cufundat adânc în cercetarea asta, căci nu-l auzi pe primând apropiindu-se, tresări numai când Cornean îi dădu bineţe.

„Bine c-ai venit primarule, bine c-ai venit, tovarăşe! zise cu bucurie Iosif Rodean; ia te uită la întregul ăsta!

Primarul se puse în genunchi şi începù să examineze cu ochiu de pricepător piatra. Directorul îi urmăria de aproape, cu lăcomie, expresia feţei. Când în urmă Cornean îşi ridică ochiţi, Iosif Rodean îl întrebă repede:

— Ce zici? Ochii lui bulbucaţi străluciau.

— Intregul e foarte frumos. Făgădueşte ceva!

— Cearcă aur? îl întrebă repede Rodean.

— Se poate să cerce! Spun că întregul e mi-nunat.

— Nu se poate! Cearcă cu siguranţă. Adu-ceţi două bucăţi afară, dar nu pe ales din puş-cătura de-acum luaţi ori de unde două bucăţi şi aduceţi-le repede afară, le porunci el băieşi-lor. Dacă nu cearcă aur — adause directorul mergând spre ieşire — mă las să mă 'npuşti! Mă las să-mi dai glonţ!ˮ

Scoasă la lumină, piatra erà într-adevăt fru-moasă, după spuna tuturor foarte promi-ţătoare, acum o nimeriseră mai întâi în gangul cel nou. Nu erà zi să nu piseze hocmanii din piatra care o scoteau clin gangul acesta, dar până acum' n-a cercat un singur fir de aur.

Când îl zări directorul pe bădicul Ionuţ, bătu în palmi.

„Să ştiţi că se pune aur mult la „Arhanghelii” — strigă cu bucurie Rodean — Iată-l şi pe tovarăşul Ungurean! El îi bătu cu putere palma bădicului şi-i zise: vino să vezi că nu ţi-a fost zdroaba în zadar. Vină să vezi”.

Până ce pisară piatra în mojere cu ruzi grele de fier, în jurul vaselor de fier, se ţinu mereu un cerc de trupuri plecate, de capete îndesuite. Erà linişte de moarte acum, numai sunetul ascuţit al metalului izbit se auzia căzând neîntrerupt în cadenţe. Dupăce piatra fu mărunţită în apă, până ce se schimbă într-un cir gros, un hocman luă vasul cel de ales, un fel de vân-turătoare, şi nu trecu mult şi cele dintâi firicele de aur se iviră. O bucurie fără de margini umplu inimile tuturor celor de faţă, toţi zâmbiau din ochi, din faţă, buzele li se deschideau mereu spre râs, se auziau oftări de uşurare. Și firicelele de aur se iviau tot mai multe, şi fiecare fir, abia văzut chiar, măria necurmat zâmbetele, fericirea oamenilor.

„Au căzut „Arhanghelii”, trăiască „Arhanghelii”, strigă eşit din fire Iosif Rodean, când văzu că hocmanul încetează cu alesul.

— Trăiască „Nouii Arhangheli”, strigă primarul cu însufleţire.

— Dac-ar rămânea întregul aşa, ar da aur mai mult ca de pe gangul de mai înainte, declară hocmanul.

Bădicul se uita cu însufleţire tot numai la Iosif Rodean. Apoi, în urma tuturor zise şi el:

— Vezi ce ’nseamnă să ai un om cu învăţătură? Vivat directorul! strigă bădicul răpit de entusiasm.

— Trăiască directorul! repetară în cor cei-lalţi. Şi acum departe cu toate grijile, zise vesel Iosif Rodean. Puteam şti că din gangul cel vcchiu se va găta odată aurul, nimic nu ţine până la capătul lumii. Dar, în schimb. Corăbi-oara-i mare, şi aur mai este aici pe sute de ani.ˮ

Cei trei societari dela „Arhangheliiˮ se retra-seră într-un eram, şi după puţine desbateri hotă-rîră cu însufleţire că vor continua lucrările cu tot mai multă putere în galeria cea nouă.

Bădicul Ionuţ Ungurean după hotărîrea aceasta fu cuprins deodată de-o mare nelinişte: îşi a-duse aminte de advocatul, de care îşi uitase în cursul multelor suferinţe ce îndurase în drum şi în întunerecul băii.

„Of, dar asta n-ajută nimic! ofta el cu disperare.

Cei doi societari îl priviră miraţi, cu teamă.

— N-ajută la nimic, pentrucă mie-mi trebuie încă azi bani, mulţi bani. Domnul din Pesta mi-a bătut telegrafu că se 'împuşcă. Și nu mai am bani! oftă el cu durere. E marw ticăloşie să nu mai ai bani!”

Bădicul nu minţia: când primise azi dimineaţă telegrama şi cercetase în casa de fier, nu află decât trei bilete de câte zece. Advocatul îi înghiţia tot mai multe parale, tot mai des zicea tovarăşilor de petreceri: „de-acum mă ’mpuşc!” Și bădicul, de vr-o jumătat’ de an nu mai avea nici un câştig dela „Arhanghelii”, trăia din ce câştiga dela „Pintenul” şi alte băi mai mărunte la cari erà tovarăş, punea mai ales mâna pe biletele păstrate din vremuri mai bune. Dar iată, azi dimineaţă băgase de seamă cu groază că din vraful mare de bilete nu-i mai rămăseseră decât trei.

Celalat tovarăş dela „Arhangheliiˮ, primarul Cornean, deşi câştig dela „Arhangheliiˮ nu mai avea, ca şi Ungurean, căci galeria cea nouă mânca mai mult decât aducea cea veche, mai avea câteva miişoare. Avea norocul că erau numai el şi Dochiţa în casă, şi nu răsbiseră pân’ acum să înghită tot, deşi nici el nici ea nu se gândiau să fie cruţători.

„Advocatul dumnitale va mai aştepta puţin, zise cu răceală directorul. El ştia, simţia că bădicul are de gând să împrumute dela el, dar cum bani gata nu mai avea nici el decât câteva sule, se grăbi să-l împiedece pe bădicul în cererea sa. S-ar fi simţit rănit adânc, ca cerându-i bădicul, să n-aibă de unde să-i deie.

— Nu aşteaptă! Se ’mpuşcă, domnule direc-tor, las’ că-l cunosc eu! zise bădicul cu neli-nişte. De nu se va fi împuşcat pân’ acum! adause îndată privind întrebător la cei doi.

— Câţi bani cere? întrebă primarul.

— Trei sute ’n cap!

— Și n-ai trei sute?

Bădicul începù să-şi frece cu palmele obrajii, fruntea.

— Vezi că n-am! răspunse el oftând.

— Dacă ajungeau acasă îţi împrumut cu atâta, zise cu linişte primarul.

— Ptii! Atunci e bine! Atunci se face treaba! zise vesel bădicul. Bani n-am azi; dar mâne, cel mult poimâne, o să aleg măcinişul de pe patru zile. Acum e bine”.

Incă în dup-amiaza acelei zile se lăţi şi vestea că în galeria cea nouă dela „Arhangheliiˮ s-a aflat aur. Insă, afară de cei interesaţi, de cei cari aveau legături cu „Arhanghelii”, ceilalţi Vălenari nu prea dădeau crezare veştii aceşteia. Cei mai mulţi ziceau: „până se va îmbuni piatra ca în gangul vechiu, mai este”.

Dar băieşii cari munciau la „Arhanghelii”, cei cari cărau de-aici piatră cu carele sau pe caii, personalul dela piuele lui Rodean, înviară când auziră vestea cea buna.

Incepând încă din ziua următoare, în curtea lui Iosif Rodean se înstăpâni aceeaş fierbere ca şi mai înainte. Insă directorul nu mai merse la oraş se feria de notarul Popescu, de părintele Murăşanu chiar, şi aproape cu ziua 'n cap erà la „Arhanghelii”, ori în jurul piuelor.

Directorul nu mai cuteza să meargă în oraş. Oricât credea de tare că gangul cel nou va fi plin de belşug, erau dese clipele când simţa o povară neînchipuită pe umeri, pe piept. Sdrun-cinarea credinţei lui celei dintâi în gangul cel vechiu săpase parcă o prăpastie adâncă şi întunecoasă în sunetul lui, pe care nu mai izbu-tii să o astupe. Ori câte lumini aprindea deasupra ei, prin nouile planuri ce i le aducea speranţa, el nu reuşia să lumineze decât marginile prăpastiei aceleia. Din ca se ridicau, ca dintr-o peşteră răsufluri reci cari îi îngheţau inima. Un duşman tăcut părea că se ascunsese în prăpastia din sufletul său, pe care nici cura nu-l mai poate clinti de-acolo, care nu vorbia, ci uneori se mişca greoiu. Ca şi când l-ar izbi în spate un şivoiu rece de munte, aşa se înfiora uneori directorul, gândindu-se la datoriile mari dela cele două bănci. Nu voia să şi le amintiască, dar simţia că-l apasa tot mai tare, că-l urmăresc prelu-tindenea apăsându-i umbre grele pe suflet, mărind prăpastia dintr-însul. El nu voia să recu-noască, dar de groaza lor nu mai mergea la oraş.

Afară oricât cerca să fie vesel, să răspân-diască şi în jurul său voie bună, el erà totuş trist şi tăcut de cele mai multeori. Iar când îi venia în minte dimineaţa aceea, în ve-nise la el hocmanul Ilarie, drumul ce-l făcuse pân-acasă, baia şi gangul ce sparsese în mân-cături, el avea sguduiri adânco, şi inima i se strângea de spaimă.

Tulburarea lui creştea şi din cauza că pe ne-vastă-sa Marina o vedea mereu tristă, mereu neliniştită, tresăria la cuvintele mai aspre ale lui, oftă nopţile ne mai putând să se hodiniască, şi în fiecare dimineaţă se scula tot mai palidă tot mai îmbătrânită. Piatra cea bună din gangul cel nou pentru ea nu însemna nimic. Des-nădejdea îşi săpase în ea culcuş, îndată ce înţelese că Iosif va continua gangul acela. Directorul băgă de seamă că Marina se opreşte mereu înaintea icoanelor, că noaptea, când îl cre-dea pe el adurmit, se cobora din pat, îngenun-chia înaintea unei icoane, şi ceasuri întregi ră-mânea aşa frântă. Suspinele ei înăbuşite deşteptări tot mai des pacea nopţii. Iosif Rodean fier-bea în el, se înăduşi şi-şi zicea mereu: „Femeie-proastă! Cere aur dela icoane. Femeie nebună!” El cercă să adoarmă, dar nu putea. Suspinele femeii îl înspăimântau, şi, ciudat, n-avea curajul să-i porunciască să se culce. Nu, — el se învârtia încet în pat, de teamă să nu bage de-seama Marina că o vede şi ştie ce face.

Apoi şi băieşii dela „Arhanghelii”, cu hoc-manii, cu slrăjile, şi personalul dela piuele directorului, după întâia desnădejde şi după întâia însufleţire, se lăsau tot mai mult stăpâniţi de tristeţă. Deveniră mai tăcuţi, mai grabnici spre mânie, spre certe; privirile, feţele lor se tot întunecau cu cât treceau zilele. Părea că pe toţi îi stăpâneşte acelaş simţământ de deprimare, şi că-i apasă din zi în zi tot mai tare. Comoara pierdută, din golul în care s-a prăbuşit, părea că aruncă asupra lor raze tot mai vii, cari arătau şi mai multe străluciri decât le a-vuse într-adevăr până când lumina sub ochii lor. Părea că chiar în aer pluteşte mereu ceva greu, apăsător, şi nu arare se puteau auzi oftate şi între personalul dela piue, şi între băieşi, şi în şirurile celor ce cărau piatra dela baie.

„De..., n-o să mai fie cum a fost!”

Ca o prevestire de rău fu pentru toţi cei an-gajaţi la „Arhanghelii” mai ales faptul ca în trei săptămâni dispărură grămezile mari de piatra de lânsă baie. Nu doar că directorul şi cei doi acţionari ar fi angajat mai multe cară ca de o-biceiu ori cai, ci din simplul fapt ca din gan-gul cel nou nu se scotea nici a douazecia parte atâta piatră ca din cel vechiu, şi de unde tot iai — se gată. Adevărat că în curtea lui Iosif Rodean grămezile erau încă mari, dar nu-i ni-mic mai deprimător decât să treci pe lângă o baie şi să nu vezi decât mici grămejoare de piatră acolo unde cu puţin înainte erau sute de cară. Erà pustiu acum în jurul „Arhanghelilor”, părea că chiar în aer se simte un miros de părăsire. Străjile mai ales erau tot mai întune-cate; se plimbau printre micile grămejoare, şi cu ziua de cap nu schimbau un singur cuvânt.

Ceea ce-l făcea pe Iosif Rodean să meargă în fiecare zi la „Arhanghelii” erà faptul că piatra cea nouă nu ţinu nici o săptămână tot aşa de bună cum se arătase la început. Întregul rămă-sese tot atât de frumos, de-un sur întunecat, dar aur cerca azi mai mult, mâne mai puţin, poimâne de fel, apoi iarăş se mai îmbuna, până ce ajungea să dec atâta aur ca la proba cea dintâi.

Astfel pe lângă deprimarea ce o simţiau cu toţii cei din jurul „Arhanghelilor” pentru pier-derea gangului celui vechiu, se mai adăuga şi nesiguranţa, teama pentru viitorul galeriei celei noui.

Iosif Rodean erà sătul de feţe triste şi ast-fel erà o binefacere pentru el s-o întâlnească Elenuţa, care singură rămasese neatinsă de nenorocirea dela „Arhangheliiˮ. Fata erà chiar cu mult mai veselă decânt înainte, zâmbetele ei erau mai dese, şi lumina lor mângăia aşa de plăcut pe Iosif Rodean! Directorul când erà a-casă, cerca să se întâlniacă cu Elenuţa cât de des. De câteori o vedea zâmbind, uneori chiar sburdalincă, nădejdea lui în galeria cea nouă, creştea foarte tare şi el îşi zicea: „Da, am să-ţi adun o zestre împărătească”. Ii părea că fata prin voioşia ei vrea să-l asigure mereu că va da de aur mult, şi deci să alunge departe gân-durile. Vai, le-ar fi alungat, dacă nu l-ar fi a-păsat mereu conştiinţa datorii celor mari dela cele două bănci. Dar clipele în cari i se părea că directorii celor două institute au şi făcut paşii cei dintâi împotriva lui, erau tot mai dese. Tre-cuse într-adevăr termenul pentru camele şi el nici pe departe nu putuse adună suma de lipsă spre acoperirea lor.

S-ar putea spune că tot cu atâta pasiune ca şi Iosif Rodean se interesă de soarta „Arhanghelilor” Gheorghe Pruncul, fostul tovarăş. In dimineaţa în care auzise despre nenorocirea dela baia asta, cu Pruncul piteai prinde iepuri. Ca argintul cel viu, nu mai avea hodină. El singur dusese vestea cel puţin în treizeci de case. Sc mira, se făcea că-i uimit de spaimă, dar în su-fletul său multe glasuri nu mai aveau pace, ca şi el:

„Doamne mulţumescu-ţi! Bogdaproste!

— L-a ajuns blăslămul!

— Asta-i pentru banii mei aruncaţi în gangul cel nou!

— E bine aşa!

— De l-aş vedea cerşind!

— Mare-i unul Dumnezeu!”

Șoaptele acestea îi veniau toate din suflet, căl-duţe, pline de mângăerişe, ca şi când le-ar sălta mereu unde de lumină. De mângâierile, de căldura lor, i se încingea trupul întreg, obrajii lui palizi se împurpurau.

Abia aştepta să-i sosiască feciorul, să-i spuie cu deamănuntul cum a fost în hotel când a început să povestiască hocmanul Ilarie. Când îl văzu în urmă intrând în casă, palid şi sdrobit de nesomn şi beutură, îi păru ca vede un zeu strălucitor de frumuseţe c-o dragoste de care nu se învrednicise niciodată pan acum fostul universitar, c-o dragoste de părinte fericit îl în-tîmpină în prag, îi strânse cu putere mâna, îl întrebă dac-a petrecut bine, apoi îi zise cu vocea obosită parcă:

„Ei tu erai acolo când a venit Ilarie?

— Da”, răspunse în silă tânărul şi făcù un gest obosit să-i dee pace lucrului acestuia de care erà sătul până în gât.

Intr-o clipă ochii tatălui-său se umplură de fulgere de mânie şi-i peri rumenirea din faţă.

„Ei aş vrea să ştiu!” zise Pruncul abia stă-pânidu-şi. mânia.

Tânărul şezu pe-un scaun şi începù să-i isto-risiască. Clipă de clipă învia tatăl său, clipă de clipă întinera, clipă de cllpă trupul lui se pleca tot mai înainte, — până ce în urmă fu o minune că-şi mai poate ţine echilibrul. Tot astfel ochii, muşchii feţei părea că sunt atraşi de o putere magnetică. Toate colţurile feţei i se lungiră spre tânăr. Și fiindcă fostul universitar povestia bine, cu amănunte, îndată ce termină, tatăl său băgă mâna în buzunar, zicându-i:

„Vei fi avut şi tu pierderi! N-ai lipsă de bani?” dar zicându-i îi şi întinse două bilete de câte-o sută.

Tânărul se uita prostit la tatăl său, luă bile-tele şi le vârî destul de repede în buzunar. Se temea să nu se răsgâdiască bătrânul, căci nici-odată nu i-a dat pentru cheltuială atâţia bani.

Pruncul începù din nou să nu mai aibă as-tâmpăr, trebuia să spună aceste nepreţuite a-mănunte veciunilor, prietenelor. Ah! cât erà de bun Dumnezeu! Cum se răsturnase Pruncul pentru toţi banii lui, pe cari îi furase hoţul ăsta cu galeria cea nouă. La fiecare plată nouă părea că-l smulge din inimă banii, ş-acolo erau bine prinşi, cu rădăcini adânci! Dar pentru fiecare picur de sânge ce-i picura atunci din inimă, pri-mia acum în proporţii cu mult mai mari picuri de hrană nouă, o hrană care nici nu ş-o putea defini, care-i umfla cu vieaţă palpilăloare inima şi care nu erà altceva decât cea mai adâncă sa-tisfacţie.

Era atât de fericit, atât de mângâiat, de în-destulit, încât, auzind dup-amiaza că în galeria cea nouă dela „Arhangheliii” ar fi dat de aur, nici nu putù pricepe vestea asta. Ii parea că e vorba despre ceva foarte îndepărtat, care, pe el, nu-l priveşte de fel. Dar încă în dimineaţa următoare se informă dela cei dintâi băieşi cari coborîră dela „Arhanghelii”, însă nu crezu nimic din tot ce-i spuseseră.

Era adânc convins că cu „Arhanghelii” s-a isprăvit, ori pentrucă ştia că pe galeria cea nouă nu se poate întâlni un întreg care să dee vreme îndelungată aur, ori pentrucă acest viitor de belşug al „Arhanghelilor” l-ar fi ucis în starea sufletească în care era. Dar pentru aceea se interesă zi de zi despre baie, şi când auzi că piatra cea nouă nu mai cearcă aur, zise:

„Nimic nu-i mai poate ajută! „Arhanghelii”, din noaptea de 23 Noemvrie, nu mai poate fi decât o baie părăsită.”

El îşi spunea convingerea asta la toată lumea cu care se întâlnia. Și Vălenii deveniră în câ-teva zile un cere prea restrâns pentru ca să-şi vestiască convingerea. Pruncul mergea tot mai des la oraş, aştepta să vadă un cunoscut, ră-mânea chiar la birt până noaptea târziu, când ştia că se aduna mai mulţi, plătia mâncare, beu-tură, pentru singura plăcere de a putea vesti că „Arhanghelii” de-acum e o baie părăsită. Işi făcea de lucru chiar şi în satele vecine, pentru ca să vestiască cuvântul răsbunării lui.

Era scurtă această Evanghelie pe care o pro-povăduia dela om la om, dar, vai, erà aşa de dulce, aşa de binefăcătoare! Numai el ştia câte nopţi n-a durmit până se hotărîse să iese din societatea dela „Arhanghelii” numai el ştia cât n-a durmit dup-aceea când în galeria cea veche se găsia aur slobod. Părea că prin vestirea ce-o făcea acum omora tot mai tare pe vechiul demon din el, care-l făcuse să-şi blasteme de a-tâteaori vieaţa!

Era de ajuns să se îmbunească oricât de puţin piatra din gangul cel nou, ca el să-şi înceapă numaidecât slujba de apostol rătăcitor. Nu putea suferi nici cea mai neînsemnată veste bună ce veniă dela „Arhanghelii”.

Il sdrobia ceas de ceas pe vechiul demon din el, dar cele câteva zeci de mii ce le pierduse, fie din lucrările în gangul cel nou, fie din aurul slobod ce se mai găsi după ce el părăsise tovărăşia, avea de grije să-l învie mereu. El nu putea nici să sufere gândul că soarele „Arhan-ghelilor” ar mai putea să răsară odată.

Vălenarii îl pricepură nu peste multă vreme.

„Ăsta-i veninos ca un şarpe!

— Numai fiere mai este în el.

— Pruncul e dracu gol!”

Cei mai mulţi îi pricepură, se scârbiră de el şi începură să-l înconjure, ca şi când s-ar păzi într-adevăr de-un şarpe veninos.

VI

Vremea fusese mereu pâcloasă, rece, umedă, până înainte de Crăciun cu două săptămâni. Peste noapte îngheţă. Dimineţile drumurile păreau pline cu dinţi lăţi, cu măsele enorme de oţel. Apoi târziu, după ce se ridica soarele, măselele a-celea se umpleau de mâzgă greţoasă, se topiau, se măcinau sub roţile carelor, sub copitele cailor, până ce se aşternea pe drum obişnuitul cir gros. Vălenarii erau veseli de vremea asta: aveau apă din belşug, văile cari mânau piuele încă în-gheţaseră, şi baieşii puteau măcina mereu.

Dar înainte de Crăciun cu două săptămâni, într-o Joi seara se înseninase, şi peste noapte îngheţară tun toate apele. O zi rămase vremea senină, apoi trei zile şi trei nopţi în şir căzuseră neîntrerupt fulgi mari, greoi, de nea. Se puse un nou senin apoi, dar gerul crescu deodată aşa de îngrozitor, încât înţepeniră toate piuele din Văleni, chiar şi piuele directorului dela „Arhanghelii”, şi acestea erau aşa de bine adăpostite de ger, încât până acum niciodată nu îngheţaseră.

Cerul verziu se ridica departe-depate, pulbere de stelişoare se cerneau, se jucau în aer, satul erà plin de cântecele omătului. Vălenarii aduceau şi acuma piatră, o cărau în lăzi prinse de sănii, ori iarăş cu căluţii. Alt cântec nu se auzia a-cum în Văleni, „toc-tocul” piuellor amuţise, şi se părea că oamenii nici nu-s obişnuiţi să umble să vorbiască într-o linişte aşa de mare. Mai ales cei cari anul întreg erau ocupaţi în apropierea piuelor, vorbiau şi acum destul de tare, şi aceştia umblau acum mai mult pe drumuri, umpleau birturile. Băieşul sfredelia mai departe stânca, la lumina săului, cei cari se îndeletniciau cu că-ratul pietrei îşi vedeau mai departe de lucru, cei patru bărdaşi din sat ciopliau neîntrerupt şi pe gerul ăsta, dar spălătorii de aur, mărunţitorii de piatră, se treziră deodată în plină sărbătoare. Erà sezonul lor. Umpleau birturile şi, petrecân-du-şi, se răsbunau pe munca îndelungată.

Mărunţitorii de piatră, spălătorii de aur, se recrutau dintre oamenii mai neputincioşi, de o-biceiu bătrâni şi alţii mai tineri cari aveau un defect ori altul. Erau între ei şi destule femei. Bărbaţii cei întregi din Văleni erau băieşi, hoc-mani ori străji, sau apoi cărau piatră cu carele. Iar femeile cât de cât mai înstărite nu lucrau aproape nimic.

Circulaţia pe drumuri erà destul de mare şi acum, cu atât mai vârtos că potecile de munte, pe unde se putea umbla cu calul şi cu piciorul, erau troenite acum. Totuş se putea băga de seamă că lipsesc multe oară dintre acelea cari se pu-teau vedea mai înainte zilnic pe drum.

Lipsiau cele mai multe cară cari „mânau” dela „Arhanghelii”.

Piatra cea veche din gangul părăsit se ispră-vise, iar pentru cea proaspătă din galeria cea nouă mici zece care nu mai erau de lipsă. Oamenii po-vestiau tot mai mult că, de-acum, baia asta va trebui părăsită. Cam în aceeaş vreme când se puse gerul, în galeria cea nouă dela „Arhanghe-lii” se isprăvi întregul cel cu piatră surie-neagră, ajunseseră într-altul mai pământiu la culoare, car foarte tare, care nu mai cercă nici un fir de aur. Piatra ce-o scoteau acum o aruncau pe povârniş în vale, căci de altceva nu erà bună.

Cei trei societari hotărîră însă să bată gangul mai departe: vor întâlni cu siguranţă din nou vâna cea bună, pe care, se vede, numai ca să-i năcăjască pe ei, o tăia întregul cel pământiu. Aşa cercau ei să se îmbărbăteze, dar faptul adevărat erà că spaima nu-i mai părăsia, mai ales pe Iosif Rodean. Ceilalţi doi se îmbătau în fiecare zi, îşi mai uitau, dar directorul erà mereu treaz, de cele mai multe ori şi nopţile.

Când în urmă băieţii părăsiră lucrul, cu trei zile înainte de Crăciun, Iosif Rodean văzu cu groază, cu înlemnire, că n-are de unde să-i plătiască. Piuăle îi stăteau în sloi de ghiaţă de doua săptămâni, cu banii gata ce-i avea plătise în săptămânile trecute pe băieşi, şi acum nu avea pe ce să pună mâna. Iosif Rodean, oricât cerce de la căderea gangului celui vechiu să poarte o evidenţă mai reală despre venite, fie că vechiul obiceiu de nepăsare nu se putea în-vinge, cu una cu două, fie mai ales că judecata lui nu mai putea fi deplin limpede, nu-şi dă-duse seama că nu are cu ce plăti pe muncitori, până ce nu-şi deschise cassa de fier. Când putù află numai câteva bilete de câte zece, inima i se răci, ochii i se împăingeniră, căzu frânt pe-un scaun, şi rămase aşa nemişcat, fără nici un gând, cu biletele în mână.

Băieşii aşteptară un răstimp în curte, apoi văzând că directorul nu mai vine cu banii, deveniră neliniştiţi, îl trimiseră pe unul dintre ei în bucătărie la doamna Marina.

Ea trăsări când auzi dorinţa băieşilor, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis. Palidă, respirând din adânc, urcă scările, ajunse înaintea camerei unde-l ştia pe Iosif, dar multă vreme nu cuteză să intre. Sudori reci îi îmbrobodară fruntea, când în urmă se hotărî să intre în camera bărbatului său.

Paru că nu-i surprinsă câtuşi de puţin văzând pe bărbatul său şezând nemişcat, ca şi împietrit, cu cele câteva bilete în mână.

„Iosife, zise ea cu înfiorare, băieşii aşteaptă”.

Directorul nu se mişcă, nu-şi ridica privirile asupra ei, părea foarte cufundat în gânduri, cu siguranţă nici nu o auzise.

In casă erà o linişte grea; amurgul sur şi rece pătrundea prin fereşti, un greer ţârăiă rar, cu pauze, undeva într-un părete. Doamna Marina se apropie mai tare de bărbat, avu pe-o clipă senzaţia că nici nu-i Iosif Rodean uriaşul ce şedea pe scaun, ci o statuă sură, întunecată.

„Iosife, zise ea din nou, aşteaptă băieşii să le plăteşti”.

In loc de orice răspuns, directorul ridică mâna în care avea biletele, le mişcă în aer, făcù un gest larg în lături cu aceeaş mână, apoi braţul i se izbi cu putere de picior. Căzu ca o pasere cu aripile frânte.

Doamna Marina pricepu numaidecât de ce e vorba. Presimţise încă de când intraseră băieşii în curte că bărbatul său nu va avea cu ce să-i plătiască pe săptămâna asta, dar totuş veni, pen-trucă şi ca simţia în aceeaş măsură umiliră că şi directorul, şi, în grele împrejurări ale vieţii, cei mai mulţi oameni cearcă să-şi scuture povara de pe umerii lor, încărcând-o fie şi pe ai celor de mai aproape ai săi. Astfel şi Marina nu putea să răspundă cu altceva băietului care o rugase să-şi capete plata mai repede, decât alergând la bărbat şi lăsându-i lui toată răspunderea, deşi presimţia că nu va avea cu ce să-i plă-tiască. Cele cinci-şase săptămâni de lucrare în galeria cea nouă le înghiţise toţi banii gala cari îi mai aveau. In grămezile mari de piatră din curte era, ce e drept, aproape o avere, dar cu blăstămalul de ger nu mai putură măcina de două săptămâni. Sunt puţini oameni în vieaţă, şi chiar între soţii de căsătorie sunt prea puţini aceia cari în clipele grele, hotărîtoare, să nu cerce a lăsa toată răspunderea pe altul. Nu e unul care să nu simtă că face, lucrând aşa, o imoralitate, nu e unul care să nu se simtă mic şi neputincios prin faptul că depărtează dela sine responsabilitatea, dar totuş fac aşa, neăvând tăria să îndure... privirile de dispreţ, de desconsiderare ale lumii. S-ar părea că în clipele de grea cumpănă învinge vanitatea toate simţămintele celelalte, dar într-adevăr nu vanitatea e învingă-toare, ci micimea noastră de suflet.

Dar sărmana Marina n-avea nici o vină în faptul că Iosif Rodean nu avea cu ce plăti pe muncitori. Aproape de-un an ca îi tocase la u-reche destul, de câteori se putuse apropia de omul acela cumplit. Totuş acum venise la el nu condusă de consideraţiile acestea, ci din singurul fapt că nu se simţia destul de tare să le spună ea băieşilor, că directorul n-are cu ce-i plăti.

„Poale are încă bani”, se silia ea să-ţi scuze pasul pe care şi-l simţia imoral. Dar la posibilitatea aceasta simţia că numai pentru aceea se gândeşte ca să-şi scuze pasul ce-l face. Ea presimţea că n-are bani bărbatul său.

Insă acum ea trecuse peste ce fusese mai greu. Erà conştie de micimea ei de suflet, dar cel puţin erà mai liniştită. Situaţia sa, cât de cât, s-o salvase! E neînchipuit cât suntem de laşi în unele clipe noi oamenii. Sunt momente când mai de grabă ne repezim un glonţ în creeri, decât să ne umilim. Umilinţa se pare că e mai străină de sufletul nostim decât oricare alt sim-ţământ.

Notarul, tot din motivele acestea, nu răspundea nimic. El se înşela cu părerea că prin tăcere poate să depărteze, cel puţin pe câteva clipe încă, dela sine marea, adânca umilire ruşinoasă că nu avea cu ce să plătiască pe băieşii dela „Arhanghelii”. Adevărat că umilirea aceasta ni-micitoare o simţiau amândoi mai cu seamă faţă de oamenii aceia mulţi, plini de tină, cari mi-rosiau a pământ umed, şi cari aşteptau afară. Dar, aici, între patru ochi ar fi putut vorbi îndată iară nici o sfială.

Insă ei, ca toţi soţii de căsătorie, cari nu tră-iesc în mare intimitate, se simţiau umiliţi chiar unul în faţa celuilalt în situaţia dată acum.

Iosif Rodean, după ce tăcu un lung răstimp, părând că nu se gândeşte la nimic, sări deodată de pe scaun şi, după ce izbucni în lungi sudămi înfiorătoare şi triviale, zise:

„Să fi trăznit în gerul ăsta! Se pare c-o îne-bunit şi Dumnezeu de ni l-a trimis pe cap chitar acum! Să pot măcina, aş avea baiu, aş avea bani destui.

El începù deodată să fiarbă, obrajii începură să-i se umfle, să-i se învineţiască.

— Iosife! zise cu frică muierea, nu vorbi aşa, Iosife, nu blăstămă pe Dumnezeu.

— Ba-l blastăm, dacă este, îl blastăm pen-trucă-i un mare păgân, dac’ ar fi! Dar nu-i nu poate să fie!

— Iosife, Iosife! începù să se tângue femeia, nu te pune cu Dumnezeu, că el le sdrobeşte. Să fii cât un munte şi te turteşte într-o clipă! Iosife, Iosife!” Ea începù să suspine, apoi iz-bucni în hohote mari de plâns.

De mulleori mânia celor cari se cred tari, uriaşi, şi totuş sunt mai neputincioşi ca nişte pi-tici, se descarcă asupra acelora cari le cad mai întâ-iu sub ochi. Aşa şi directorul dela „Arhanghelii”; ştia că Marina n-are nici o vină la u-milirea pe care trebuia s-o sufere acum, şi totuş ura, răsbunarea lui întreagă se descărca asupra acestei femei neputincioase, palide, bolnave, care de câteva săptămâni numai cât mai făcea umbra pământului.

El o privi acum ca pe adevăratul lui duşman, o ură cu toată patima firi sale brutale, şi apucând-o c-o mână de-un umăr începù să-i facă vânt prin casă, înieptând-o dintr-o mână într-alta, ca şi când ar vrea s-o facă nimica numai cu acest joc de pisică înfuriată. O sgudiuia, o îniepta, o scutura din nou, în vreme ce-i striga mereu:

„Cine să mă turtiască? Ha? Cine să mă stri-viască? Dumnezeu? Dacă poate, facă-mi aşa! Răs-bune-şi pe oameni dacă are putere! Dar unde-i Dumnezeu? Unde-i? Dacă ştii, spune-mi să mă ia cu el de piept, să-l întreb ce porcărie-i asta? Cum se poate că eu, directorul dela „Arhanghelii” să nu pot să... Ha? Asta-i purtare de grije? Nu te sgâi la mine, ci dacă ştii unde-i, spune-mi?”

Marina, îndată ce se simţi avântată de bra-ţele lui, conteni din plâns; spaima o înlemnise şi toată forţarea ei extremă, erà să se spriji-niască bine în picioare, să-şi ţină echilibrul, când atingea podelele.

Uriaşul declamă că s-ar prinde de piept cu Dumnezeu şi el nu avu curajul să iese înaintea baieşilor, ci-şi chinuia nevasta, o femeie neputincioasă şi moartă pe jumătate de spaimă! Dacă l-ar fi vâzut în clipa aceea nu pe Dumnezeu, ci ar fi auzit în casă un singur şuer, despre care să nu fi ştiut de tunde vine, şi ar fi înnebunit de spaimă. Aşa e de tare omul care se prinde de piept cu Dumnezeu.

După cum erà de puternic, de uriaş de sta-tură, nu se poate închipui o mai josnică slă-biciune decât ceea ce făcea acum. Dela un trup bolnav, pipernicit, nu se poate luă aşa în nume de rău. văzându-l într-o astfel de deprindere atletică. Dar dela Iosif Rodean erà respingător, erà mai mult decât josnic şi brutal.

Se pare că dela o vreme va fi simţit şi el nebunia în care căzuse, căci o lăsă pe Marina, şi cu voce schimbată îi zise:

„Ieşi, du-te! Ieşi repede”.

Femeia nu aştepta să fie îmbiată a două oară. Cu paşi clătinători, ameţiţi, se strecură pe uşe.

Dar Iosif Rodean nici acum nu cuteză să iese, să dee faţă cu băieşii.

Cu o laşitate uimitoare îşi zise: „Se vor depărta ei, dacă vor vedea că nu mă mai cobor”. Și, izbindu-se greu pe-un divan, căzu iarăş în muţenie şi înlemnire.

Dar când ajunse Marina în curte, băieşii nu mai erau acolo.

Elenuţa chiar isprăvise de cetit pentru a treia-oară o epistolă care-i sosise în dup-amiaza a-ceea dela Vasile Murăşanu, când auzi cearta pă-rinţilor. Clericul îi scria că aşteptarea asta: în-delungată nu i se pare a bună, că ei doi ar trebui să se hotărască la un pas mai mare, că în sfârşit chiar acum au ajuns vacante două dintre cele mai fruntaşe parolrii din eparhia întreagă. Ii mai scria că nu pricepe pentru ce nu afla ea potrivit ca, el să vină pe vacanţele de Cră-ciun în Văleni, îi dădea chiar să înţeleagă că se teme nu cumva inima Elenuţei să fie atrasă de altul.

Ea isprăvise de cetit scrisoarea aceasta, când auzi cearta părinţilor. O ascunse repede, eşi în coridor ca să înţeleagă mai bine, şi pricepu îndată din vorbele grele ale tatălui său despre ce e vorba. Coborî repede scările, văzu că băieşii aşteaptă încă în curte, şi se convinse că erà a-devărată credinţa ei.

Vreo patruzeci de oameni aşteptau în curte, băieşi. cărăuşi, muncitori dela piue.

Elenuţa trecu repede între ei, se opri între oamenii ce-i deschiseră cale, crezând că vrea să meargă undeva, şi le zise:

„Aşteptaţi pe tata?

— Da, răspunseră vreo câţiva mai nerăbdători.

— Il aşteptaţi în zadar, azi nu vă plăteşte. In schimb, în săptămâna viitoare vă luaţi toate paralele”.

In rândurile oamenilor se născu o mişcare de uimire, de nedumerire. Tăcură un răstimp pri-vindu-se, apoi începură să se împrăştie.

Elenuţa se întoarse, veselă în camera felelor, scoase scrisoarea lui Vasile şi începù s-o m-ai cetiască odată.

De mult nu-i mai trimisese clericul o epistolă, care să-i dovedească aşa de mult cât o iubia, ca asta. In fiecare şir tremură teama să n-o piardă pe Elenuţa. Și, oricât erà de sigură fata despre credinţa lui Vasile, scrisoarea această îi fu de mare mângâiere.

Ea încă nu-i scrisese nimic despre ceeace se petrecuse la „Arhanghelii”. Se vede că nici părinţii nu-l încunoştiinţară despre părăsirea galeriei celei vechi, căci Vasile nu făcea nici cea mai neînsemnată aluzie.

Ea nu-i scrisese şi pentru faptul că părăsirea vechii galerii nu o lua de o nenorocire, ştiind că părinţii ei au din ce trăi şi fără ea, şi mai ales pentrucă se temea. Da, se temea! Deşi-i de-clarase cu atâta hotărîre mamei sale că ei nu-i trebuie nici o zestre, că de pe partea ei pot fi liniştiţi părinţii, totuş singură, dupăce se gândi mai bine, o teamă începù să o neliniştiască. Da, îşi zicea, Vasile e om cinstit, bun, curat, om care-şi ţine cuvântul, însă vestea asta nu va face chiar nici o impresie asupra lui? Nu se va putea, totuş, ca el să-şi zică: „ce păcat că nu s-a putut face cununia noastră până ce Elenuţa erà avută?” Ea simţia că astfel de gânduri ofensau aminti-rea ce-o păstra clericului, dar n-avea ce face! Gândurile îi veniau fără de voia ei.

Băieşii, câţi se veniau pe părţile lui Ungurean şi a primarului, merseră de-auna la aceştia să le plăliască, după cum făcuseră totdeauna-

Primarul Cornean chiar ieşise din casă, unde avusese un aspru schimb de vorbe cu Dochiţa, când intrară băieşii pe portiţă. El căută de-auna în, buzunar, scoase banii, îi împărţi între bă-ieşi, luându-le în schimb chitanţa iscălită de directorul, şi le zise:

„Să vă însemnaţi că asta e plata cea din urmă ce v-o mai fac. Dacă domnul director nu se în-voeşle să părăsim lucrările în gangul ăsta afurisit şi să începem din cel vechiu la dreapta unde am arătat eu, am să ies din tovărăşie. Altfel nu mai svârlim banii.

— N-ar fi rău, domnule primar; ne gândim şi noi că ar fi bine să încercăm şi într-altă parte”, zise unul dintre băieşi, şi poflindu-i sărbători fericite, ieşiră. Insă primarul numai sărbători fe-ricite nu se gândia să aibă. Dochiţa de-o vreme încoace îi făcea vieaţa amară. Certele erau tot mai dese în casa lor şi Cornean află cu uimire, că femeia aceasta, care se purtă pân’ acum faţă de el ca o pisică linguşitoare, acum îşi schimbase felul, şi că avea chiar o limbă foarte ascuţită. Chiar mai înainte erà aproape s-o jopăe, pentrucă Dochiţa voia să aibă pentru Crăciun nu mai puţin de două, sute de zloţi, ca să-şi facă la oraş târguelile de lipsă pe sărbători. Se mulţumi în urmă şi cu cincizeci, dar numai după ce primarul pusese mâna pe un băţ de trestie. Ceeace-l înfuriase pe primar, mai mult decât ţipetele ei, fuseseră cuvintele ce Dochiţa îi spusese pe urmă:

„O să mă întreacă cea din urma Vălenăreancă. Mulţumesc de-aşa primăreasă!”

Primarul ieşi pe uşe, când intrara băieşii, cu convingerea că dracul şi muierea sunt acelaş lucru: dupăce te stoarce de bani te mai şi ră-neşte!

Băieşii pe cari îi plătia bădicul Ionuţ fură mai norocoşi. Ungurean avea mare noroc acum cu baia „Pintenul”, dela care avea câştig în fiecare săptămână. Apoi din ziua nenorocoasă de 27 Noemvrie, minunca-minunilor, advocatul nu-i mai bătu telegrafu că se ’mpuşcă. Erà şi tulburat de vin, ca de obiceiu, când intrară băieşii. El le plăti vesel şi le zise zâmbind:

„Numai de nu s-ar trezi advocatul să-mi ceară bani mulţi pe sărbători.

— Poate vine-acasă, domnule Ungurean, zise un băieş.

— Aşi! pe gerul ăsta? Nu, mu vine; îl cunosc eu; ca la orice domn îi mai place lui căldura decât îngheţul.

Băieşii îi poftiră sărbători fericite.

— Și aur la „Arhanghelii”, băieţi! Aur la „Ar-hanghelii” după sărbători.

— Să dee Dumnezeu”, răspunseră în cor băieşii, ce se strecură câte unul pe portiţă în cântecele răsunătoare, fragede ale omătului.

VII

Văleni, la Naşterea Domnului.

Dragă Vasile!

Numai cât am sosit dela biserică! Degetele nu vor să m 'asculte cumsecade, şi abia pot ţine condeiul în mână. E un ger ne mai pomenit la noi, zăpada scânteiază din nenumărate ţinte de argint, uliţele sunt pline de cântecele omătu-lui şi toată noaptea, peste zi chiar, trosnesc co-perşele de şindrilă. Drumurile sunt tari ca de os alb pline de dungi verzui. Toţi se grăbesc, n-am grăbit şi eu dela biserică pân’ acasă şi to-tuş am degerat de jumătate. Să vezi ce roşii mi-s urechile, şi din obraji îmi svâcneşti mereu căl-dura!...Dar, să-ţi scriu! Ce frumos a fost azi în biserică! Lume multă, mai multă ca de obiceiu, şi părintele Murăşanu a predicat aşa de frumos despre Hristos care s-a născut în sărăcie, deşi a fost cel mai bogat dintre bogăţii lumii. Spu-nea părintele că Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne dee o pildă nouă oamenilor despre împă-carea cu lipsele materiale ale vieţii şi despre lupta continuă pentru câştigarea comorilor sufleteşti, cari sunt adevărata bogăţie.

Era aproape aceeaş teză pe care o susţineai şi dumneata în şirul „Adevărata fericire e în noi înşine”. Și... m-am gândit la întâiul volum ce mi-ai dat şi la multe... multe...

Desigur părintele Murăşanu a spus cu intenţie predica asta. Căci, vai, mi se pare că Vălenarii vor trebui să se mai gândiască şi la astfel de învăţături...

De mult mă tot lupt cu mine însă-mi să-ţi scriu ori ba despre cele ce se petrec în vremea din urmă în Văleni, şi mai ales la „Arhanghelii”. Trebuie să-mi mărturisesc păcatul că, ceeace m-a reţinut mereu să-ţi împărtăşesc noutăţile acestea, a fost teamă ca nu cumva să te înstrăinezi de mine. Vai, e adevărat că eu am credinţă nemăr-ginită în tine, dar gândurile de îndoială îmi vin iără voia mea. Le alung, şi se apropie tot mai multe. E vorba, dragă Vasile, că la „Arhanghe-liiˮ s-a isprăvit aurul, sau, cel puţin e pe calea de-a se isprăvi foarte repede. Adevărul e că galeria cea veche a trebuit să fie părăsită, şi că piatra ce se scoate din cea nouă e foarte schim-băcioasă. Casa noastră se pare că s-a răsturnat, nimic nu mai e locul său, şi-i o tăcere grea ne-întreruptă. Și tata şi mama sunt de nerecunoscut.. Mama a îmbătrânit cu zece ani în aceste şase săptămâni, căci, dragă Vasile, de-atâta vreme s-a întâmplat nenorocirea şi eu nu ţi-am scris nimic. O să mă ierţi, nu-i aşa, dacă-ţi voiu spune că-mi erà teamă să nu mă părăseşti, dacă m-ai şti săracă? Apoi eu nici nu putusem să-mi dau bine seama de toată greutatea loviturii ce-l izbise pe tata. Eu, de altfel, nici acum nu cred că-i o nenorocire în ce s-a întâmplat, dar, pentru părinţii mei zic. Acum nu mai pot să-ţi ascund nimic, şi dacă judeci şi tu ca părintele Mu-răşanu, simt că pot vorbi fără nici o teamă cu tine.

Da, iubite Vasile, nu numai că „Arhanghelii” au căzut, dar îmi pare că tata şi-a isprăvit şi banii. Chiar înainte de sărbători a trebuit să le rămână dator băieşilor. Iţi pare de necrezut vestea asta, ştiu, dar te asigur ca e adevărată. Aşadar tu nu mai ai de-a face c-o fată avtă, să bagi bine de seamă! După cât îmi pare, Ghiţă a prevăzut de mai de mult lucrul acesta, când ne scria mereu că în curând se vor delătura piie-decile căsătoriei noastre.

Oare să fie delăturate cu adevărat? Oare, chiar prin faptul că-s săracă acum, să nu crească alte piedeci? Nu ştiu pentru ce mă tem, deşi-s convinsă că tu nu dai mult pe avere... Poate unde sunt silită să trăiesc între aceşti doi oameni pe cari îi biciue mereu desnădejdea, în casa, în aerul ăsta plin parcă de presimţiri tot mai rele. Poate spaima ce adie mereu prin camerele noastre se coboară; fără să vreau şi în sufletul meu, şi cearcă să mi-l robiască!

Iată şi acum îmi pare că-s într-un sicriu. E atâta linişte la noi de-ţi ţiue urechile. Și, Doamne cum m-aş simţi eu de bine în pacea asta adâncă, pe care am dorit-o de-atâteaori, dacă n-aş şti că părinţii mei, unul într-o odaie, altul într-alta privesc încremeniţi în gol! Cât aş fi eu de feri-cită că am scăpat de veşnica larmă ce umplea în sărbători casele noastre, dacă îngheţul din privirile lor n-ar pătrunde până la mine şi nu mi-ar răci inima, umplând-o de spaimă că te voiu pierde! Adevărat că aş fi şi mai fericită, dacă părinţii mei ar judeca în felul meu şi nu s-ar lăsă aşa sdrobiţi de-o întâmplare. Dar norocul acesta mi se pare că nu-l voiu avea niciodată. Și tata şi mama şi-au umplut atâta vreme sufletul numai cu baia asta, încât mi-e teamă că golul ce-l au în ei acum nu-l vor mai putea umplea cu nimic!

Sunt slabă de altfel şi cu că au cutez să le vorbesc, să-i îmbun. Nu ştiu de ce, poate unde presimt că nu m-ar ascultă niciodată.

Afară — sărbătorile sunt vesele, dragă Vasile. Birturile gem de oameni, sunt pline de larmă, de cântece. In biserică au ascultat cu mare încordare predica părintelui Murăşanu, dar, îndată ce au eşit s-au pus pe chef. Of! Băieşii ăştia mi se pare că-s toţi pe-o formă: până au din ce, chefuiesc fără nici o grije.

Aşa aş vrea să le văd acum, să fiu lângă tine! Imi pare că să mă atingi c-un singur deget şi toată teama mi s-ar topi! Să nu te superi drăguţule, dar... te iubesc din zi în zi tot mai tare, şi nu uita că-s femeie, cu cât te iubesc mai mult cu atâta îmi creşte parcă şi teama de-a nu te pierde!

Uite, niciodată nu ţi-am luat în nume de rău, că-ţi petreci cu domnişoara Laura, dar de când încep să mă tem, simt o înstrăinare tot mai mare faţă de fetiţa aceea. Imi zic acum: poate să descopere mai multe calităţi bune în ea decât în mine! Vai, noi am fost aşa de puţin laolaltă! Am trăit intrăm sat şi am fost străini! Cum să mă pot gândi în linişte la domnişoara Laura, când îmi zic că ea într-o lună a avut o-cazia să vorbiască cu tine mai mult decât cu într-un an? Mai prânzeşti şi acum la ei? Vai, să ştii de câteori, în timpul din urmă, nu-mi zic aşezându-mă la masă: „In clipa asta se a-şează şi Laura lângă Vasile, ori în faţa lui!” Și mă ridic fără să fi gustat din bucale! Simt, iubite prietine, că gândurile acestea mă vor nelinişti din ce în ce mai mult, şi prevăd că vieaţa: mea de-aici încolo va fi tot mai întunecată. Grăbeşte deci şi-mi răspunde, şi m-asigură! Ori mai bine lasă Gurenii şi vino acasă! Vai, cât aş fi de fericită să te zăresc în curând cum treci pe la fereastra mea, care acum e aşa de tristă!

Elenuţa.

VIII

Toate camerele din birtul li Spiridon, şi sala cea de petreceri, gemeau de lume. In jurul me-selor râdeau, cu paharele înainte, bărbaţi, femei gătite de sărbătoare. Geamurile erau asudate, picuri grei se rostogoliau neîntrerupt pe ele. Cei mai mulţi dintre Vălenari îşi petreceau cu bere. Paharele mari se înşiruiau pe mese, încununate cu spumă albă; ciocănitul lor se auzia mereu din toate părţile, urări de noroc, de sănătate, se ridicau prelutindenea. Câte unul, mai grav, zice:

In sala cea mare lumea se grămădit tot mai tare spre mijloc. O mare de capete priviau su-rizând spre un omuleţ, care stând în mijloc vorbit cu aprindere, gesticulând neîncetat. Din când în când izbacniau hohote de râs din mulţimea ascultătorilor, şi unii puneau întrebări omuleţului. Acela tăcea câteva clipe, îşi aţintia apoi în gol privirile cari sclipiau ciudat, şi începea să vorbiască din nou. Erà slab, uscat, cu capul mare, ou mustaţa şi barba rară, omul care propovăduit din mijloc. Picioarele-i erau slab le-gale mânile prea lungi. In fiinţa lui întreagă părea că numai ochii trăiesc. Erà foarte palid.

El erà lângă masa la care şedea fostul societar dela „Arhanghelii’’ Gheorghe Pruncul şi notarul Popescu. Pruncul îl omenise c-un pahar de vin, apoi îl întrebiase aşa ca în glumă:

„Ei, Nichifore, şi spui că sboară vâlva de pe la noi?ˮ

Nichifor nu prea erà obicinuit să bee chiar dacă-l îmbia vr-un om mai de seamă. Un pahar de beutură erà de-ajuns ca să-i steliasă ochii, să cadă într-un fel de visare şi să-şi înceapă poveştile, pe cari le vântură mereu prin Văleni şi prin satele vecine. Nu-i prea plăcea nici să munciască, poate dacă-l ardea lumina la deget. El trăia mai mult din cinstea ce i-o făcea azi unul mâne altul.

Nichifor, după ce-i pusese Pruncul întrebarea, clătină de câteva ori din cap şi începù pe-o voce groasă:

„Sfântă Precestă-troiţă şi sfântă închinăciune, sfânta zi de azi, a luminatei naşterii lui Hristos şi a sfinţilor apostoli! Toate cate-s pe pământ sunt dela Dumnezeu lăsate şi oamenilor date ca să-l preamăriască pe el. Dar oamenii se umplură de draci, în fiecare om nouă draci, în fiecare drac nouă scorpioni şi s-au apucat cu toţii să calce legile Celui preamărit. Vai vouă celor ce veniţi de dimineaţă în crimă şi vă umpleţi i-nima cu beutură beţivă în loc să v-o umpleţi cu rugăciune! Vai vouă căci credeţi că aurul nu mai seacă din munţi. Diavolii ce-s în voi vă orbesc să nu vedeţi, vă astupă urechile să nu auziţi cum fâlfăe vâlva din aripă, gala de plecare!ˮ

El tăcu şi privi în pământ. Oamenii se apropiau tot mai mulţi îngrozind roata în jurul lui.

„Astă-primăvară, alaltă-primăvară am adormit cu capul pe-o piatră în pădure — începù din nou, foarte repede, Nichifor — am adormit ş-am visat şi ’n vis am văzut toate podoabele raiului şi pe Maica Precestă plângând cu lacrimii grele. Plângea şi plângând să coborît pe-un nor de lumină şi mi să oprit deasupra capului şi m-a ’ntrebat cu blândeţe: Dormi, Nichi-i-ore? Nu dorm, Preacurată, zic, că-s prea fru-mioase podoabele raiului ce mi 's arată. — Iţi plac podoabele şi luminile raiului, Nichifore? mă întreabă Sfânta. — Plac, Preacurată, zic, şi mult aş da să pot sta acolo sub umbra pomului înflorit, în care se joacă cei doi îngeraşi. — Vezi Nichifore, zice, toate bunătăţile, toate frumuseţile raiului sunt pentru oameni gă-tite, când vin osteniţi din lume să se odihniască. Da’ nu, cei mai mulţi nu le-or zări, nu s-or o-dihni că s-au abătut din căile Domnului. Pui de pasere am încălzit la sânul meu şi s 'au schimbat în şerpi, şi aleargă toţi cătră şerpoaica ceea bătrână, care este muma dracului. Și încaleca pe coada şerpoicii celei bătrâne şi sgripţoroai-ca-i duce în iad şi-i tăvăleşte în căldările cu smoală. — Vai de mine, zic, Sfânto, doar n-o ajunge şi robul tău Nichifor să fie încolţit de ghiavoliul? Nu, Nichifore, zice, — că de aur nu te bucuri, la beutură beţivă nu te lăcomeşti, îţi zici ocnaşile şi fugi din căile păcătoşilor. Dar mulţi din satul tău, cari râd acum, vor plânge, şi mulţi cari săltează de bucurie s-or ghemui de dureri cumplite. Ci dacă ai milă de oameni, du-te şi spune-i directorului dela „Arhangheliiˮ: roibule de satana, întoarce-te la Dumnezeu că perirea este aproape, nu le sătura de aur ci te satură de cuvântul Domnu-lului. Și du-te la tovarăşii lui şi le spuue: pocăi-ţi-vă, timpul s-a apropiat. Și mergi la tovarăşii dela „Pintenul’’ şi dela „Vlădeasa”, dela „Ungurul’’ şi dela „Colţul Caprei” şi spune-le că mânia Domnului e deasupra voastră. Și mergi grabnic în birturi şi răstoarnă mesele, varsă beutura şi alungă pe ghiavolul. — Vai de mine, zic Sfânto, atâţia să fie întovărăşiţi cu ma-mona? — Aţâţi şi mai mulţi încă, şi-o fi zilele lor cele din urmă mai rele decât cele dintâi şi om va alungă pe om, şi nu va fi lor mântuire în ceasul acela. Dar tu Nichifore, vrei să fi prorocit lui Dumnezeu şi să vesteşti oamenilor pocăinţa?ˮ Precesta s-a uitat la mine şi semăna acum cu o porumbiţă, şi m-am bucurat ş-am zis; „Vreau! Iacă eu, robul lui Dum-nezeu!ˮ

El îşi plecă pbbsit capul; câţiva pufniră de râs, dar Nichifor nu-i auzia. Ochii lui ardeau de friguri, îşi înălţă capul şi privind în tavan, continuă:

„Și m-a luat pe mine nemernicul robul său şi m-a suit în raiu şi m-a arătat minunile raiului şi m-a trimis în lume să propovăduesc despre primejdie şi despre pocăinţă. Primejdia-i că vâlva băilor va sbură de-aici şi pocăinţa-i ca să părăsiţi beţiile şi fără de legile

— Ehei, Nichifore, de când tot spui că sboară?ˮ zise zâmbind Pruncul.

— Și n-a sburat dela „Arhangheliiˮ? Sfânta Maica Domnului mi-a zis: Nichifore, în noaptea asta nu durmi, ci petreci în priveghere şi rugăciune şi voi vedea minunea. Ș-am aprins tămâie şi candela înaintea icoanei Preacuratei ş-am căzut în genunchi ş-am început să mă rog pentru izbăvirea noastră de duşmanul. Și iată că pe la miezul nopţii mi-a bătut o flacără ’n fereastră ş-am ieşit să văd ce-i. Ardea întreaga Corăbioara şi din flăcările albe se ridica măiastră ca un vifor şi se sălta întâi în slava ceriului, umplând văzduhul cu ploaie de scântei. Apoi se coboară din cer şi nu se mai apropie de Corăbioara, ci plutind pe sus o luă spre miază-zi, tot mai lin, tot mai jos, cu flăcările după ca, şi din flăcări pusderie de scântei. Po-căiţi-vă până mai este vreme, că s-a apropiat ziua răsplăţiiˮ.

— Și ce vrei să spui cu asta? întrebă Popescu.

— Vreau să spun că cele două bănci pot să scape din mână banii ăştia. Gerul se va muia, piuele vor porni, şi pe când se vor trezi domnii din oraş piatra va fi măcinată, i-ar banii svârliţi în galeria cea nouă.

— Dumneata crezi că cele, două case să nu acopere datoria? întrebă Popescu.

Pruncul zâmbi cu viclenie şl răutate.

— Cred că dumneata ştii asta mai bine decât mine, zise el.

— De unde să ştiu mai bine decât dumneata!? întrebă surprins notarul.

— Dela doctorul Prinţul răspunse cu răceală Pruncul.

Notarul fu neplăcut surprins că omul acesta începe să-i spioneze chiar şi paşii cari îi făcea în taina cea mai mare, şi un răstimp rămase în tăcere.

— Dacă s-ar întâmpla o catastrofă, ai sfătui dumneata pe cineva să cumpere „Arhangheliiˮ? întrebă într-un târziu pe Pruncul. Oricât se simţi de neplăcut atins de descoperirea de mai înainte, el simţia că trebuie să se înţeleagă cu omul acesta, că nu se m-ai putea despărţi de el.

— Am spus că nu preţuiesc nimic, zâmbi Pruncul.

— Bine, n-au preţ pentru dumneata, dar pen-tru altul?

— Nici pentru altul dacă mi-e prietin, răs-punse fostul societar privindu-l ţintă cu ochii lui de pisică.

— Dacă ţi-e prietin?ˮ stărui notarul.

— Da. La „Arhanghelii” va mai fi aur, dar foarte puţin. Muntele întreg e mâncat de gan-guri, de goluri mari. Și chiar aurul cât mai este e ascuns adânc cheltuelile ar întrece cu siguranţă venitele. Altfel n-ar fi stat baia asta de zeci de ani părăsită! Vâna de aur pe care am băit noi cred că a fost cea din urma nemâncată şi vezi dumneata că şi asta de pe la mijloc în-colo a fost schimbată în aur cu sute de ani îna-inte A fost norocul ori nenorocul lui Rodean c-a nimerit-o din întâmplare. Asta se va vedea mai pe urmă.

— Aşadar dumncata n-ai sfătui pe nime să cumpere „Arhangheliiˮ, întreba din nou Popescu care se temea şi acum că Pruncul vrea a-anume să-l desmânte, ca să pună el mâna pe baie la o eventuală vânzare. Omul ăsta nu-i inspira nici o încredere, nu erà sincer, îi jucau mereu privirile schimbăcioase.

— Dacă mi-e prieten, nu!

— Nu te pot pricepe, zise indispus notarul.

— D-apoi, sfinte Doamne, nu-i chiar aşa de greu de priceput! Uite, eu mă încred în dumneata şi-ţi spun unele lucruri cari pot să ne fie în viitorul apropiat de folos. Bine să pricepem, să ne fie, adecă la amândoi. Altfel tac.

— Nu ţi-e chiar aşa de mare încrederea, se vede, zâmbi notarul.

Pruncul fără să se uite la el, răspunse:

— In vieaţă fiecare-şi vede de interesele lui. Pentru ce să ascundem lucrul ăsta? Ei bine, cu nu-ţi pot descoperi un plan după care aş putea avea un câştig, fără ca să fim întâi bine înţeleşi.

Popescu simţi că omul ăsta vorbeşte grozav de serios, că-i gata chiar să nu-i mai spună ni-mic, zise deci repede:

— Ai cuvântul meu, domnule Pruncul, am glumit...

— Ei, nu-i nici o glumă. In afaceri nu se glu-meşte. Deci ascultă-mă, domnule notar: pentru mine şi pentru dumneata, ca să ne băgăm banii în „Arhangheliiˮ, ar fi o prostie; să înceapă alţii lucrările acolo — ar putea fi un frumos câştig.

— Te rog să vorbeşti mai lămurit, zise impa-cientat notarul.

— Iată, ce-i, începù serios Pruncul. „Arhan-ghelii’’ se vor vinde cu siguranţă. Nici cele două case din oraş, nici cea de aici, nici piatra nemăcinată nu vor putea acoperi datoriile dela cele două bănci. Asta o ştii şi dumneata. Deci „Arhanghelii’’ se vor vinde, dar pe nimic. Nime nu se va îmbulzi să-i cumpere. Chiar într-un caz când ar fi cumpărători, noi amândoi îi batem pe toţi. Pe urmă noi nu începem lucrările decât cu un băieş, cu doi, ca baia să nu se declare de închisă, şi în vremea asta ne îngrijim de alţi cumpărători.

— De alţi cumpărători? întrebă uimit notarul.

— De alţii, dar nu din Văleni, nici din satele vecine.

— Oh! acum pricep! Societatea aceea nemţească! zise notarul.

— Da. In Vlădeni a cumpărat până acum cincisprezece băi mai mici. Noi credem că am reuşi să scoatem un preţ bun din „Arhangheliiˮ Eu m-aş învoi să le arăt cât e de bună baia a-ceea. Și, bagă bine de seamă, chiar de ne va rămânea în spate baia, nu vom pierde nu ştiu ce! Iţi spun că vom cumpăra-o pe nimic.

După un răstimp de tăcere notarul Popescu întrebă:

— Dar nu se va putea ca la licitarea „Arhanghelilorˮ să-şi trimită omul ei de încredere şi societatea cea străină, să nu aştepte să cumpere baia din a doua mână?

— N-are cine să se intereseze de aşa ceva, răspunse Pruncul.

— Dar străinul acela — omul acela — cum îi zice!

— Paul Marino? întrebă zâmbind Pruncul.

— Da, da! Paul Marino. Se zice că-i omul de încredere al societăţii aceleia.

— M-am interesat deaproape, domnule notar, dar nu-i nimic adevărat în ce se svoneşte. Chiorul ăsta pare mai de grabă un om care a fugit din ţara lui pentru vr-o afacere nu tocmai cu-rată.

— Ei bine, dar atunci prin mijlocirea cui a cumpărat societatea cele cincisprezece băişoare din Vlădeni? întrebă intrigat notarul.

— Prin mijlocirca lui Herşcu Haisicovici!

— A jidanului?

— Da. Se vede că societatea aceea, încă e jidovească. Deocamdată ea face cumpărări, dar lucrările în mare nu le începe până nu va avea mai multe. Dumneata ştii că Corăbioara, dintre toate băile din Văleni, e cea mai aproape de băile Arădenilor. Eu am vorbit cu Herşcu.

— Cu Haisicoivci?

— Cu el! răspunse Pruncul tot mai vesel de uimirea ce se vedea tot mai mare pe faţa no-tarului. Jidanul s-a învoit să se facă a nu şti de nimic, când se vor vinde „Arhangheliiˮ. Vezi bine că chiar pe de geaba nu vrea să orbiască. I-am făgăduit o mie de zloţi, i-am dat şi arvună.

— Dumneata se vede că ai cu siguranţa vin-derea „Arhanghelilorˮ! zise c-un fel de spaimă notarul.

— Și parcă dumneata nu?ˮ rânji Gheorghe Pruncul.

Nici unul dintre ei nu se prea întrecea cu beutul; abia gustau din păhărele, se vedea că gândul lor fuge mereu departe. In sală larma erà tot mai mare, Spiridon alergă ca purtat de vânt, oaspeţi noui veniau necontenit şi îmbulzeala erà tot mai nesuferită.

Pruncul se apropie cu scaunul mai tare de notarul Popescu. Il privi cu încrederea pisicii care ţine şoarecele între labe, şi-i zise:

„Dacă am început odată cred că am putea merge şi mai departe, domnule notar.

— Te rog?ˮ făcù notarul nepricepându-l, dar trăsărind văzandu-i privirea.

— Am putea să vorbim, cred, despre ceva cu mult mai însemnat pentru amandoi.. decât „Ar-hangheliiˮ.

— Te gândeşti poate la cele două case din, oraş? întrebă c-un zâmbet rece notarul.

— Departe de mine aşa gând, domnule notar, răspunse Pruncul. Dar băgat-ai dumneata de seamă că oricât aur este în Văleni, aproape nu este băieş care să nu fie dator pe la băncile din oraş?

— Nu mi-am prea bătut capul cu asta, răspunse Popescu cu indiferenţă.

— Totuş niciodată nu strică dacă suntem băgători de seamă. Din ce vezi înveţi. Dacă Vă-lenarii noştri au făcut împrumuturi pană acum, când băile şi de douăzeci de ani au fost mereu bune ori bunişoare, cu siguranţă vor face mai multe împrumuturi de-acum înainte. Căci toate semnele arată că băile dau îndărăpt. Câteva au şi fost părăsite până acum. „Arhanghelii” nu vor rămânea singuri. Și asta e foarte uşor de înţeles. De-atâţia ani oamenii taie aproape în aceleaşi vine de aur şi acestea nu pot decât să se isprăviască. Acum ori se vor afla altele, ori nu se vor mai afla până cine ştie când ori chiar dacă trel-patru vor mai rămânea încă bune a-devănul e că oamenii vor avea lipsă şi mai mare de bani ca până acuma. — El se apropie şi mai tare de notar.

— Până se vor descoperi alte vine, continuă el, oamenii au o grămadă de cheltueli pe cari nu au de unde le acoperi. Eu cunosc pe Văle-nari şi ştiu că nu se gândesc la rezerve. Iosif Bodean nu e singurul, deşi el nu e de-aici. Dacă nu se vor află alte vine, trebuie să ştii că vre-mea de încercări departe va ţinea mulţi ani pentruca băieşul adevărat nu se lasă învins cu două, şi în răstimpul ăsta băile vor în-ghiţi bani mulţi. Dacă vor rămânea chiar câteva mai bune, să nu uităm că acestea vor scuti cel mult treizeci-patruzeci de familii — cu spun numărul cel mai mare — de împrumuturi. Deci oricum s-ar întâmpla, Vălenarii vor avea lipsa de bani tot mai mulţi.

Notarul îl asculta din ce în ce cu mai mare atenţie. Ii păru ciudat cum vorbeşte de uşor zâmbind mereu cu zâmbetul acela palid, omul ăsta îmbătrânit de răutate parcă. Dar simţia că are de-aface c-un om care e gata să se priceapă la orice, care iată descoperise şi gândul cel mai plăcut, care încălzise de multă vreme inima notarului. El ştia deci la ce ţinteşte Pruncul, totuş îi zise:

— Vor luă de unde au mai împrumutat!

— Nu, vor împrumuta de unde le va fi mai aproape şi unde vor fi carnetele mai uşoare, răspunse repede Pruncul. Au lipsă de bani: cei cari au să le împrumute!

Notarul nu-şi putù ascunde un zâmbet.

— Și cine-s cei cari au, după părerea dumi-tale? întrebă el.

— Eu şi dumneata, răspunse rece Pruncul.

— Noi amândoi?

— Nu, suntem patru: domnul Coriolan Popescu şi Gheorghe Pruncul! râse fostul societar dela „Arhanghelii”.

— Aşa dar consiliul de administraţie ar fi a-proape întregit? întrebă notarul în glumă, dar din lumina ce-i inundase faţa, din strălucirea ochilor se putea vedea că nu-şi mai poate stăpâni bucuria.

— Da, domnule notar, dacă aşa vă place. Trebuie să ne gândim la afacerea asta, care după părerea mea e mai rentabilă ca oricare baie de azi. Dumneata nu cunoşti multele neplăceri ce le aduce ocupaţia asta îndrăcită. (El ar fi voit să zică „multele chinuri”, dar fu fericit c-a aflat expresia „neplăceri”). Nu eşti niciodată în siguranţă de nimic. Cine poate vedea în sânul pământului? Apoi dela o vreme începe să-l facă pe om pătimaş, îl face să creadă în ceeace nu se poate. Pe când o bancă e o afacere limpede-şi care nu-ţi aduce nici o zdroabă. La o baie de aur toţi au friguri: directorul, societarii, băieţii, hocmanii, străjile, — la o bancă cel mult — advocatul! Dar pentru el sunt friguri cari ar vrea să-l scuture cât de des.

— Bravo! domnule Pruncul, vivat! strigă în-sufleţit notarul. De pe inima lui se topise toată ghiaţa. Işi zise: „O să mă păzesc de el mereu, dar trebuie să merg pe-un drum cu omul ăsta. E neîndurat ca un păianjen, dar un tovarăş ne-preţuit pentru un câştig comun”.

— Vezi, domnule notar, începù Pruncul neatins de însufleţirea lui Popescu, ar fi bine să ne gândim la afacerea asta. Peste un an, peste doi, poate şi mai îngrabă va trebui să fie o bandă în Văleni. Dacă ne-am gândi din bună vreme s-ar putea să fie toate acţiile în manile noastre. Am putea ca numai chiar pentru ochii lumii să luăm în tovărăşie câţiva străini.

— O să vedem, domnule Pruncul, o să mai vedem; ideia nu e rea, numai de s-ar putea realiza. De altfel dă-mi mâna! sfârşi el cu seriozitate.

Cei doi bărbaţi îşi strânseră în tăcere mâna, ca şi când ar fi încheiat un târg care-i mulţumeşte, dar îi şi pune pe gânduri.

In birtul Iui Spiridon erà aşa de gros fumul de tutun, încât puteai tăia în el cu cuţitul, şi de câteori trecea, alergând, principalul sau vr-unul dintre fecioraşii cari îi ajutau, se rupea în perdele late cari se luau, după ei.

In răstempuri depărtate se ivia Nichifor când într-o cameră, când într-alta. Oamenii se strângeau roată, râdeau, hăuliau. Nichifor erà cinstit în toată legea: beuse peste patru pahare devin, şi, în cazuri de-acestea, rari ce e dreptul — duhul lui profetic se trezia cu atâta putere, încât deşi eşia mereu din birt cu gândul să se ducă, revenia tot de-atâteaori, începându-şi alocaţiile cu acecaş frază: „Sfântă Precestă-troiţă-şi sfântă închinăciune...”

IX

Gerul ţinu mereu şi după Crăciun. Cerul erà senin, verziu şi soarele juca în mii de strălucirea din sloii, din platoşele grele de ghiaţă cari ţi-ţineau încremenite roţile piuelor. In curtea lui Io-sif Rodean stăpânia acum aceeaş tăcere ca şi în casă. Curtea erà pustie, şi piatra de lângă piue părea morminte enorme învăluite în zăpadă. Nu mai intrau nici cară, nici sănii pe poartă, ale cărei ţâţâni erau mereu înflorite de bură albă, îngheţată. De altfel tot aşa de pustii păreau şi celelalte case din sat, păreau, cum erau împrăştiate pe cele trei văi, dihănii ciudate catri se-lăsară domol, obosite parcă, în marea! de zăpadă. Fumul vineţiu se înălţa neîntrerupt, drept ca nişte suluri de aburi, în văzduhul limpede. Sănii mai treceau ş-acum pe drum, dar mai pu-ţine Gerul erà prea mare.

Insă în curtea lui Iosif Rodean nu mai intra-nici una, pentrucă la „Arhanghelii” nu mai erà piatră de adus. Câtă fusese bună a fost cărată înainte de Crăciun, iar ceeace se scotea acum se aruncă pe coastă la viale: nu cerca un strop de aur. Intregul cel pământiu ţinea mereu.

Și chiar dacă ar fi fost piatră bună ceeace se scotea acum, n-ar fi fost lipsă de multe cară ş-o ducă acasă: se scotea puţină. In săptămâna, a treia de după Crăciun numai şase băieşi mai lucrau la „Arhanghelii”. Incă din sărbătorile Crăciunului îşi văzură cei mai mulţi de alte băi unde să munciască. Faptul că Iosif Rodean nu ie dădu plata, fusese atât de neobişnuit încât băieşii nu se mai puteau înşela că „Arhangheliiˮ nu vor mai avea viitor. Ei de-o vreme încoace presimţiră că înzadar e orice lucrare de-aici în-colo la „Arhanghelii”, dar până ce-l văzură pe directorul mereu în mijlociul lor, plin de speranţe cel puţin la părere, tot nu se putură hotărî să părăsiască baia asta. Cuvintele Elenuţei ei le înţeleseră într-un singur chip: „Directorul n-are bani să ne plătiască”. Și adevărul acesta îi sgudui adânc, îi convinsese mai mult decât oricare altă probă, că la „Arhanghelii” nu mai au ce căuta de-aici încolo. Cei mai mulţi, deci, se angajară la alte băi, şi încă a treia, zi de Crăciun îl vestiră pe Iosif Rodean că părăsesc „Ar-hanghelii”.

Cum nici în săptămâna întâie după Crăciun, nici într-a doua, directorul nu putù să-i plătiască pe cei cari rămăseseră încă, afară de şase părăsiră cu toţii „Arhanghelii”. Iosif Rodean, cu şi alţi Vălenăreni nu putură măcina: ghiaţa se îngro-şase aproape de-un metru pe canale, pe jilipuri. Și în zadar o spărgeau: apa, după ce gâlgăiă un restimp, se încreţia, se umplea de zoi, de beţigaşe, de steluţe, cari se tot îndesau, şi în vreme de-un ceas, de două, îngheţă din nou.

Iosif Rodean nu mai mergea la baie, nu mai ieşia în curte, se închisese în casă ca într-un mormânt. Ii erà greu şi-i erà ruşine să se în-tâlniască cu cineva. Primarul Cornean îl cercetă acasă a treia zi de Crăciun şi-i vesti că nu mai poate să-şi ţină partea la „Arhanghelii”. Primarul nu mai credea acum în vreo îmbunire, chiar dacă ar fi început lucrările în locul arătat de el. La convingerea aceasta ajunsese din ajunul Crăciunului: atunci îi sosiră din oraş provocări pentru plata alor câteva sute de zloţi, — deosebite târgaşuri pe cari Dochiţa le făcuse în cele din urmă patru luni. C-a scăpat atunci cu oasele nefrânte, femeia putea mulţumi numai u-şurinţei cu care în câteva clipe ajunsese în u-liţa şi numai faplui că în cele trei zile de sărbătoare Dochiţa nu s-a mai arătat pe acasă.

Directorul dela „Arhanghelii” îl ascultă în tă-cere cu capul frânt în piept, şi nu se uita o-singură dată la el. chiar când primarul ieşi pe uşe.

Ruşinea că nu putù plăti pe băieşi îi stăruia ca o baltă neagră pe conştiinţă, ca o baltă de un lichid magnetic care-i sorbia toate gândurile, toate simţămintele, toate privirile. Un singur plan nou de luptă nu-şi mai putea face. Ședea din zori pe-un scaun, pe-un colţ de divan, cu ochii tulburi, cu obrajii dăbălaţi, îmbătrâniţi şi plini de părăiaşe. Abia sorbia dintr-o fiertură şi-i părea că i se înveninează trupul întreg. Nu mai putea mânca, nu mai putea durmi. Rareori i se parea că visează un vis îngrozitor, că nimic nu-i adevărat din tot ce-i în jurul lui, în el, şi atunci zâmbia. Dar erau aceste clipe numai rari fulgerări în noaptea adâncă ce-l copleşia.

Muţenia asta nu se mişcă decât foarte arareori, greoaie ca de plumb, şi chiar atunci numai ca sufletul să-i se umple cu răutate. Vedea duşmani în toţi cei din jurul său, în Marina, în slujnice, în Elenuţa chiar, în felele măritate, în gineri. Ii făcea o plăcere răutăcioasă gândul că numai ei sunt de vină la nenorocirea.lui. Sim-ţia cum îi ureşte din ceas în ceas mai mult şl cum îi face de bine ura aceasta. Și cum isvoră nenorocirea lui din oamenii şi femeile acestea? Puţin îi păsă să-şi explice, îi erà de-ajuns senzaţia ce o avea şi nu cercetă mai departe. Ura asemenea pe foştii tovarăşi dela „Arhanghelii”, chiar pe bădicul Ionuţ Ungurean, deşi acesta nu părăsise baia. Bădicul tot nădăjduia, şi apoi faptul că rămăseseră numai şase băieşi redusese cheltuelile foarte tare. „Unde-a mers miia, meargă şi suta”, zicea el, bucuros mai cu seamă pen-trucă advocatul nu-i telegrafiase după bani nici de sărbători.

Iosif Rodean se silia să-i vadă pe toţi aceştia în colorile cele mai negre. Rând pe rând îi des-poia de orice calitate bună ce vor fi avut-o, şi se silia să le vadă numai părţile cele rele. Le descoperia c-o uşurinţă uimitoare! Işi aducea a-minte de vorbe, de priviri, de gesturi de demult, pe cari atunci nici nu le luase în samă. Si tot ce descoperia rău în ei, erà ridicat de ura lui la potenţe înzecite, însutite. In scurtă vreme ajunse la convingerea că lumea întreagă e plină cu ticăloşi de aceştia. In noaptea ce-i copleşa sufletul ticăloşii ăştia mişunau ca nişte monştri în jurul lui, cercau să se apropie de el, să-l în-haţe.

Marina se purtă ca o umbră prin casă. Nu mai plângea, deşi erà mereu istovită de puteri. Ea începuse să se împace cu soarta, mai bine zis, începuse să spereze că Dumnezeu nu-i va lăsă pe drumuri auum la bătrâneţe. Da, la bătrâneţe, căci se simţia de-acum îmbătrânită pentru totdeauna. Ea se ruga cu sincronie, cu umilinţă tot mai adâncă, şi se îngrozia când nu putea vedea nici o rază de lumină în privirile, în faţa bărbatului său. Cum, ea o femeie neputincioasă, să fie mai are ca uriaşul acesta? îşi zicea cu inima îngheţată. Ea se credea tare, dar nu erà decât desnădăjduită, căci toate rugăciunile sale se în-vârtiau în jurul unui singur punct de lumină, în jurul aurului.

Și totuş avea dreptate, erà mai tare ca uriaşul! Ea cel puţin îşi ştiu află un razim în nenorocire, dar Iosif Rodean nu cuteza parcă nici să se mişte, îi părea că ori în ce parte ar merge s-ar cufunda în prăpăstii mari. Erà mai mult decât ridicol să-l vezi aşa de neputincios pe-un uriaş ca directorul dela „Arhanghelii”, care de atâţia ani nu se temuse de nimeni, nu înge-nunchiase înaintea nici unei piedeci ce i se pu-se în drum. Nu mai părea omul care fusese odată condus de convingeri adânci. Nici nu se gandia să mai aibă o convingere, se simţia el mai neputincios, părea că un singur simţământ îl mai ţine în vieaţă: să nu dee faţă cu nimeni. Avea senzaţia uneori că-i o grămadă enormă de-carne, fără mâni, fără picioare, fără cap: numai: doi ochi erau înfipţi în grămada aceea fără for-mă, şi ochii aceia pândiau să nu-l vadă nimeni.

Era atât de neputincios, încât în săptămâna a treia după Crăciun se învoi să facă o feştanic la „Arhanghelii”, la sfatul soţiei sale. Femeia, dupăce se gândi multe zile la încercarea de-a: câştiga mila lui Dumnezeu, intră într-o dimineaţă la Rodenan şi-i zise:

„Știi ce m-am gândit eu, Iosife?

Uriaşul abia-şi întoarse capul spre ea.

— M-am gândit să facem o feştanie la baie. Să chem pe părintele Murăşanu să ne facă o feşlanie. Slujba sfântă poate ne-ar fi de folos, zise Marina.

Bărbatul trăsări, o lumină ciudată îi scăpară: în ochii morţi.

— Să facem! zise el.

— Dar... vei merge şi tu, nu-i aşa? întrebă cu teamă notărăşiţa.

După un răstimp de tăcere directorul se sgu-dui şi răspunse:

— Da, voiu merge! Și se ridică îndată să se gătiască de drum.

— Incă n-am avizat pe părintele — zise Ma-rina — dar o să-l avizez acum”.

Iosif Rodean, stors de puteri, se lăsă pe-un scaun. El ar fi voit ca să porniască numai decât. Mai făcuse el feştanii la „Arhanghelii”, dar aşa; pentru ochii lumii. El dispreţuia jucăria asta cu apă sfinţită şi cu mătăuz de busuioc. Știa că aurul se află prin izbituri de ciocane, prin puş-cături, nu prin stropire cu apă. Dar ceea ce-i propunea acum Marina nu mai erà de fel o feş-tanie obişnuită, erà ceva cu mult mai însemnat, mai puternic, mai mântuitor: erà cea dintâi licărire de nădejde care lumină în noaptea din sufletul lui. Se acăţă de ea cu toată puterea ca omul care, ameţit de valuri, nici nu-şi mai dă seama că se înneacă, până ce nu-l izbeşte în cap o bârnă de care se agaţă numai decât cu toată puterea. Nici nu se învoise el acum la o feşlanie, ci la cea dintâi încercare de-a nu se înneca.

Părintele Murăşanu veni călare, se opri la poartă, chemă o slugă şi-i spuse că aşteaptă pe domnul director. Nu aşteptă mult până ce ieşi Iosif Rodean. Răspunse c-un fel de reverenţă la salutul preotului, şi, plecând alături, directorul privia din când în când la popa ca la o fiinţă peste fire, dela care-i putea veni mântuirea. Preotul Murăşanu vorbi aproape singur în cursul drumului; dar răspundea Iosif Rodean cu „da” sau „nu”. Avea chiar atunci o tremurare deosebită în voce, un fel de teamă adâncă se vedea pe faţa lui de câlcori privia spre preot. Uneori avea convingerea că bărbosul ăsta o să-l mântuiască şi atunci se uită la el ca la un zău, ca la o fiinţă sfântă.

Drumul fu destul de lung până la „Arhan-ghelii”, nu putură să meargă pe poteci mai scurte, pentrucă erau toate trocnite. Trebuiră să ţină calea carelor. O singură straje se plimba printre cramurile părăsite dela „Arhanghelii”. In liniştea îngheţată a munţilor, numai cântecul omătului sub paşii străjii şi sub copitele celor doi cai se auzia. Crivăţul scuturase brazii de zăpadă, şi pădurile bătrâne înnegriau ameninţătoare şi tăcute în jurul întinderii albe de lângă baie. Cra-mlurile erau pustii toate, abia dintr-unul mai mic se ridică fumul vineţiu, abia acesta avea flori de ghiaţă pe ferestrele mici. Vreo zece moviliţe de piatră, acoperite de omăt, păreau mor-minte de copii mici. Gura băii răsuflă necurmat aburi albi, cari se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în câteva clipe în aerul subţire şi îngheţat de-afară.

Omul care străjuia îi privi în tăcere pe cei doi, îi salută, cu indiferenţă, după ce se apro-piară şi încet-încet veni la ei, luă frânele cailor. şi la întrebarea părintelui Muraşanu răs-punse:

„Da, sunt în baie! Apoi începù să-şi izbiască cismele îngheţate, cari sunau ca şi cand ar fi din os.

— N-ar fi bine să-i chemăm şi pe baieşi? în-trebă popa, privindu-l cu băgare de seama pe Iosif Rodean.

— Ba da, să-i cheme!” răspunse tresărind di-rectorul.

Până ce straja se dusese după cei şase bă-ieşi, frânele cailor le ţinu preotul. El mângăia din când în când pe boturile aspre cele două animale cari cercau mereu să-şi frece capetele de paltonul părintelui. Popii Murăşanu îi secase tot izvorul cuvintelor; cât ţinu drmul vorbi me-reu, aproape singur, acum nu mai ştia ce-ar mai putea spune. Poate că şi pustietatea; din jurul „Ar-hanghelilor” îl izbise într-un chip deosebit de dureros. El abia aşteptă să sosiască oamenii, să înceapă slujba. Tot mereu aruncă priviri fu-gare spre uşa băii.

In sfârşit se iviră în negura dela intrare, unul după altul, cei şase băieşi cu feţele pământii, cu hainele mordărite de cir. La apropierea lor se răspândi îndată mirosul pişcător şi greu, pe care-l aduc oamenii din sânul pământului.

Nici o licărire de bucurie nu se vedea în ochii lor. Obosiţi şi trişti dădură bineţe celor doi, apoi straja intră într-un eram, scoase o mescioară pă-trată, o duse la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn, şi-un mătăuz de bu-suioc, din care nu mai rămăsese aproape numai cotoarele.

In frunte cu părintele Murăşanu se apropiară toţi de gura băii. Popa îşi desfăcu patrafirul înfăşurat în jurl molitvelnicului vechiu, închipui deasupra lui o cruce largă, şi-l puse după cap şi începù slujba.

In liniştea îngheţată vocea lui se auzia clară, puternică.

„Cătră Născătoarea de Dumnezeu acum cu ne-voinţă să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii, şi să strigăm dintru adâncul sufletelor: Stăpână în-durăte spre noi; grăbeşte că perim de mulţimea ispitelor...”

Băiieşii îşi plecară capelele şi ochii lor se fa-cură mai întunecaţi. Unul mai bătrân dintre ei ţinea locul cantorului Gavriil, care nu se încumă-tase să plece ’n munte pe aşa ger. Cântările, rugăciunile, treceau prin sufletele băieşilor, dar părea că le lasă reci, neatinse. Nici un semn de înduioşare nu se vodea, ca de alteori, pe feţele lor. Inconştii, aveau parcă senzaţia că slujba ce se face acum e prohodirea „Arhanghelilor”.

Numai directorul se sguduia mereu de vocea părintelui. El auzia numai vocea clară, care se înălţa, se cobora, undula — din cuvinte înţe-legea foarte puţin. Putinţa unei scăpări, a unei mântuiri, îl înfiora adânc, şi când urmă să fie stropiţi cu apă sfinţită el sărută cu sgomot crucea de lemn, pe care un desemn copilăresc închipuia „Botezul Domnului”.

Merse în urma preotului care stropa acum, în-chipul crucii, gura băii, ceti o rugăciune nouă, şi la raza luminării pe care straja o purtă înainte, intră cu ceilalţi după el în gangul care răsuflă o umezeală călduţă, înnăduşitoare, ca aerul ce iasă din pivniţi adânci când deschizi, în puterea iernii, uşa.

Cei şase băieşi fură bucuroşi că se aflau iarăş în sânul pământului. Cât ţinu slujba, hainele lor ude începură să se întăriască, să capele scoarţă. Lui Iosif Rodean îi păru că înaintează foarte încet, el ar fi sburat acum până în funtea; gangului celui nou. Ii venia mereu o trăsărire de spaimă: „vom afla aur pe întregul din frunte”. In clipele acestea de nădejde şi de disperare tot-odată el erà gata să creadă orice, chiar în mi-ruri, de cari în toată vieaţă n-a vrut să ştie nimic. Mergea agitat, în fiecare clipă trecea puţin înaintea părintelui, şi, cu spaimă rămanea numai decât în urma lui. Erà aceasta purtarea o-mului nevoiaş, care ştiu mai ştie cum să umble mai bine, cum să se poarte, ca să nu piarda un lucru scump, pe care-l nădăjdueşte dela ci-neva. Dela cine, nici el nu ştie.

In sfârşit, prin aerul plin de mâzga ajunseră, în fruntea gangului. Lumânarea străjii îşi sălta flacăra palidă, gălbue, pe păretele din faţă. Erà acelaş întreg pământiu, care mai degrabă putea să dee mici mărgele de petrişoare decât aur. Preotul stropi, ceti o rugăciiune, stropi din nou frontul, păreţii şi botitura cu apă sfinţită, apoi îşi luă patrafirul, învălui cartela cea bătrână în el şi zise:

„Să dec Dumnezeu noroc!

— Să dee Dumnezeu!” răspunseră, vorbind parcă din adâncimi, băieşii. Glasul lor hurduca până departe înapoi prin galerie.

Un oftat adânc scăpă din pieptul directorului, cum stătea aplecat spre păretele de stâncă în fruntea gangului şi-l cerceta de aproape. Apoi se ridică, şi fără să mai zică un singur cuvânt ieşi din baie cu părintele şi cu straja. Băieşii rămaseră şi, oftând a pagubă, începură să cio-caniască.

Tot drumul pân' acasă directorul rămase mut. Părintele Murăşanu vorbi,un răstimp, apoi tăcu şi el şi se auzia decât cântecul omătului sub copitele cailor.

Notărăşita Marina îl aştepta ca pe spini pe bărbatul său. Ea avea convingerea tare că dela feştania asta o să se schimbe soarta lor. Ii puse o mulţime de întrebări bărbatului părea că în vocea ei linguşitoare învie tinereţea de altădată, dar văzând că Ioif tace mereu, că se cufun-dase iar în nemilcarea de până acum, vocea ei se răcia din ce în ce, până ce cuvintele din urmă le spuse şuerător: „Trebuie să aibă omul şi o credinţă”.

Iosif Rodean nu auzise nimic din tot ce-l întrebase muierea.

Se vede că bădicul Ionuţ Ungurean auzise despre feştania asta, căci abia ieşi Marina din casă şi intră tovarăşul dela „Arhangheliiˮ. Ca de o-biceiu pe vremea asta, pe la ceasurile prânzului, bădicul erà şi acum ameţit de beiul ura şi intra la Iosif Rodean, chiar fără să mai bată în uşe.

„Bine c-aţi măi încreştinat-o, zise el în apropierea directorului. Acesta sări de pe divan, ca şi când ar fi fost de elastic, şi privi cu spaimă spre bătrân.

— Of, of! începù bădicul; poate ai aţipit, poate te-am trezit din somn! Aşa şi eu: cât ce intru în casă la căldură — mă fură somnul.

Ruşinat, cu privirile plecate, directorul se lăsă pe-un scaun.

— Ai făcut feştanie la baie, zise din nou bădicul, şezând şi el fără să mai aştepte vr-un îmbiat.

Iosif Rodean făcù un semn din cap.

— Bine-ai făcut. Ai mai încreştinat-o... Mulţi morţi acolo! Multe păcate nedeslegate. Da-i frig, adause bădicul sguduindu-se.

— Frig!” răspunse fostul notar.

— Nu poţi măcina nici dumneata? întrebă iar bădicul.

— Nu pot!

— E grozăvenie cu iarna asta, zise bătrânul. De mai ţine aşa două săptămâni mă tem că o să roadem piatră.

— Piatră? făcù îngrozit Rodean.

— Păi ce? Aurul ne stă în piatra pe care n-o mai putem măcina. Cel mult două săptămâni şi... fuuit, făcù bădicul şuerând a pagubă. Dacă n-aş avea numai pe domnu, da mă ’ngrozesc ca în tot numai poate-mi bate telegrafia că se-mpuşcă. Nu mi-a cerut de mult bani. Nu ştii dumneata domnule director, pentru ce nu-mi cere de-atâta vreme bani?

— Cine? întreabă desnădăjduit Iosif Rodean că omul [sta nu-i mai da pace.

— Păi, cum ţi-am spus, domna.. advocatul, zise bădicul.

— Nu ştiu, răspunse Iosif.

— Eu cred că ori s-a pus pe învăţat, ori îl pune dracu de-mi cere deodată o sumă pe care nu i-o pot trimite. Tot la asta mă gândesc! sfârşi bătrânul clătinând din cap.

Apoi după ce văzu că directorul nu-i mai răspunde la nici o întrebare, ieşi zicând:

— Bine c-aţi mai încreştinat-o... Multe pacate nedeslegate”.

La sfârşitul săptămânii în care se făcuse feş-tania, părăsiră „Arhangheliiˮ şi băieşii cei din urmă. Baia erà acum pustie, singur omul de straje, care avea simbria în piatră, se plimbă printre grămăjoarele albe, printre cramuri, ori, mai mult, stătea nemişcat în cramul din care ieşia fum şi privia în jarul din cuptor.

In zilele ce urmară, Iosif Rodean avea senzaţia că trupul lui întreg nu-i decât o bubă uriaşă. Orice mişcare îl durea. Imbobolirea bubei acesteia erà aşa de sensibilă, aşa de lucie, încât directorul simţia o durere usturătoare nu numai la atingerile cele mai mici, ci chiar la orice cuvânt ce mai cuteză să-i spună nevastă-su Marina. Ii păru dela o vreme că se rotunzeşte mereu, că-i o căpuşe enormă şi greţoasă. Avea senzaţia că mânile şi picioarele i se fac tot mat subţiri, până ce ajunseră numai ca fusele.

Elenuţa nu mai ieşia acum cu ziua ’n cap din camera ei; o slujnică acolo-i ducea de mâncare. Nu mai cuteza să deie faţă nici cu mamă-sa nici cu tatăl său. Scrisese două epistole disperate, una lui Vasile, alta lui Ghiţă, în care îşi ruga moartea şo-i chema să vie cât mai grabnic la Văleni. Abia se atingea de mâncarea ce i-o aducea slujnica, şi totuş Elenuţa avea apetit mai mare ca oricare din casă; părinţii ei abia-şi udau gura, iar slujnicile, slugile se zăpăciră atât de cumplit încât odată de mâncau pe zi!

In Văleni se vorbia acum despre „Arhan-ghelii” ca despre o baie părăsită. Nime nu mai credea că se vor mai începe lucrările acolo.

Puţini erau cari să se bucure, chiar între cei cari nu erau interesaţi de aproape la „Arhan-ghelii”. Cei mai mulţi dintre Vălenari vorbiau cu tristeţă despre părăsirea celei mai de frunte ocne de aur din sătul lor.

Unii mai ziceau:

„A dat destul aur, ce atâta tânguire! Și oa-menii mor odată.

— A dat aur, dar şi cheltueli au fost destule! răspundeau alţii. Apoi din vorbele lor se puteau desprinde fraze ca acestea.

— Să fie cu putinţă ca directorul să nu mai fi avut de unde să plătiască pe băifeşi?

— Ei, aşi.

— Ce mai ştii! Băieşii dela „Arhanghelii” lua-seră? plăţi, nu glumă!

— Măi, al dracului Pruncul!

— Al dracului, zău, ăla!

— D-apoi primarul! Ci că Dochiţa începe să-l flişcăne peste nas!

— L-a înşelat destul, acum să-l mai şi batjo-coriască.

— A dracului muiere!

— Ce vrei! Capra sare gardul, iada sare casa! Cine-a fost mumă-sa?

— De primarul nu mă doare pe mine calpul. Aşa i-a trebuit.

— Intr-adevăr putea să-şi ia o femeie de o-mienie.

— Ba nu, frate, să o fi cinstit pe cea dintâi! Ce femeie a fost Salvina.

— Adevărat, o femeie scumpă?

— S-ajungă cât de rău, nu-şi va putea ispăşi păcatul.

Din sfaturile celor ce-şi petreceau la un pahar de vin se mai puteau desluşi şi alte gânduri şi şoapte cari frământau pe Vălenari.

— Oare să fie adevărat?

— Ce?

— Păi... cu datoriile directorului, se zice c-ar fi dator la bănci.

— Ehei şi cine nu-i dator?

— Dar nu aşa cu câteva sute. Se vorbeşte de multe mii.

— Asta ar fi încă puţin; dar se zice că băncile l-au pârît.

— Nu numai l-au pârît, ci cât de curând îi vor vinde la tobă tot ce are.

— Tot? Și „Arhanghelii?

— Și „Arhanghelii” şi casele din oraş.

— Ei, ei. aici se ’ntrece cu gluma; dela cine-ai auzit?

— Mi se pare că dela Pruncul.

— Ala-i plin de răutate, să nu-l crezi!

— Nici nu-i de crezut. Directorul are trei gineri, unul doctor şi doi advocaţii. Credeţi voi că-l vor lăsa la o ruşine ca asta?

— Adevărat, se zice mai ales că doctorul e putred de avut.

— Şi apoi mai este inginerul.

— Care inginer?

— Ficiorul directorului.

— Domnul Ghiţă?

— Da. Se zice că va veni cât de curând să facă măsurături.

— La „Arhanghelii”?

— Da, la „Arhanghelii”.

— Ei, acolo cu greu se va mai da de aur.

— Dar se spune că domnul Ghiţă ar fi meşter mare! Că de când s-a dus de pe aici ar fi făcut mereu măsuraturi pe la nişte băi din Slovăcime.

— Să tot fie meşter mare! Curând nu va mai fi aur la „Arhanghelii”.

In chipu-acesla şi în foarte multe altele ju-decau băieşii. Gura satului începù să umble ca niciodată. Mai ales Gheorghe Pruncul purta de grije ca în fiecare zi să se răspândească în sat o veste nouă. Astfel şi svonul că va veni Ghiţă să facă măsurături la „Arhanghelii” porni dela fostul societar. Se ’nţelege, erà o minciună, Prun-cul nu mai ştia de mult, dela catastrofa din 27 Noemvrie, ce gândeşte, ce planuri are Ghiţă, căci nu mai coresponda cu el. De ’ndată ce-şi simţi biruinţa, nu-i mai dădu nici o informaţie inginerului Rodean, deşi acesta îl rugase de multe ori să-i deie informaţii.

Tot ce mai ştia Ghiţă despre cele ce se petrec în Văleni, ştia numai din scrisorile Elenu-ţei, care nu-i putea da însă informaţii mai largi; ea-l încunoştiinţa mai ales numai despre felul cum se schimbaseră lucrurile în casa lor. Ade-vărat că în scrisoarea cea din urmă îl rugă să vină acasă, dar mai mult ca să o scape pe ea din vieaţa de spaimă, pe care erà silită să o petreacă. Ghiţă însă nu veni, ci-i trimisese un răspuns mai lung, în care-i spunea să aştepte în linişte, deoarece tot ce se întâmplă acum erà de prevăzut, şi el nu află nimic deosebit în supărarea părinţilor, că aceasta e foarte uşor de înţeles.

In schimb, a treia zi după ce trimise cele două scrisori, sosi în Văleni clericul Murăşanu. Sosi noaptea târziu, îngheţat de jumătate şi în dimineaţa următoare, spre marea bucurie a Mărioarei şi a Anastasiei, Elenuţa, îmbujorată de frig, se arăta în pragul locuinţei parohiale.

Nici nu-i trecu prin gând să se teamă că vor băgă de seamăceva părinţii ei. De două zile la ei erà o tăcere mai grea ca mormântul, şi când ieşi Elenuţa din casă îi păru că învie din morţi. Dar chiar dacă ar fi fost trezi părinţii ei, ca s-ar fi depărtat de-acasă cu acceaş hotărîre.

Clericul o întimpină palid, tremurând, uitân-du-se la ea cu uimire, cu admiraţie ca la o icoană. Abia cuteza să-i strângă mâna. Suferinţa zilelor din urmă îi împrumutase un farmec nou domnişoarei Rodean, pe care nu-l mai putea sorbi în destul clericul. Mărioara începù numai decât să ciripiască cu veselie în jurul celor doi, se simţea cu atât mai veselă că părintele Murăşanu nu erà acasă. Ea băgă de seamă; de mult că tatăl său nu vede cu ochi buni legătura dintre cei doi tineri. Mai ales de când cu purtarea brutală a polarului, nici nu mai voia să audă de-o astfel de căsătorie, şi îl iertă pe Vasile pentru prostia făcută, numai când acesta îi spusese că merge învăţător în Gureni. De-atunci preotul făcea de multeori aluzii la domnişoara Laura din Gureni şi le da să înţeleagă celor din casă, că de-o aşa încuscrire ar fi foarte bucuros.

Dar acum nu erà acasă. Erà chemat la pro-topopic, unde se făcea judecata unor procese de divorţ înaintase şi părintele Murăşanu: erà membru şi el în tribunalul de întâia instanţă! Mare cinste, dar mai mare îngheţul ce i-o îi pătruns oasele până acolo. Alţi colegi de-ai lui erau protopopi de mult, dar el căzuse din întâmplare într-o parohie prea depărtată de centru.

Nu erà deci acasă şi Mărioara se simţia foarte veselă. Numai decât se puseseră toate trei fetele cu gura pe cleric. Părea că Elenuţei i-ar fi luat cineva cu haina toate suferinţele, tot în-tunerecul şi toată spaima care adia mereu din locuinţa notarului. Il întrebară de drum, de ger, de călătoria du trenul, de satul Gureni, dar mai ales despre domnişoara Laura. De-i înaltă? De-i şubţire?

Il năcăjiră, astfel, un lung răstimp, apoi deodată cele două surori, ca şi când ar gi fost în-ţelese mai dinainte, se ridicară. Anastasiei îi păru c-o chiamă mamă-sa, iar Mărioarei că are să-i spună ceva servitoarea.

Rămaşi singuri, cei doi tineri priviră un răs-timp în pământ, părând că nu mai au ce-şi spune, apoi Vasile se ridică încet, se apropie de Elenuţa, îşi trecu un braţ pe după grumazii fetei şi buzele lor se întâlniră. Elenuţa rămase multă vreme cu ochii închişi, apoi când îi deschise îi arătă lui Vasile plini de lacrimi. Pieptul ei tânăr se înălţa de câteva ori, agitat, apoi o podidi plânsul.

„Cât e de bine la line, dragule! Nu, m-am să mai mă întorc acasă! Mi-e frică!” suspină ea mereu la mângăerile clericului.

Incet încet, ca se linişti. Ochii umezi îi avea şi Vasilc, şi o învăluia mereu cu priviri de uimire şi de admirare. Povestindu-şi unul altuia suferinţele, ţinându-se mereu de mână, ei se înseninară în grabă; curajul lor în faţa vieţii crescu, şi nu se mai temeau de nici o piedecă.

„Intâi am să-mi asigur o parohie, zise Vasile. Cum ţi-am scris, sunt între cele vacante parohii foarte bune. Pe urmă nu mai mă dau în laturi dela nimic! Parohia pot s-o am în curs de câteva săptătmâni.

Elenuţa îl privi cu teamă.

— Nu te vei gândi că-s săracă?

In loc de răspuns, Vasile o apropie uşor şi o sărută.

— Și..., începù Elenuţa, dar nu cuteza să con-tinue.

— Și? făcù Vasile privind-o ţintă., de-aproape.

— Și vei veni.... vei veni să te înţelegi cu..., părinţii?” întrebă ca în mare silă.

Clericul păli la amintirea ofensei aceleia a-dânci pe care i-o adusese Iosif Rodean. Oricât a fost educat întreaga lui tinereţă în învăţăturile creştine, pe omul ăsta nu-l putea ierta; nu numai atât, dar îl ura şi nu mai voia să deie faţă cu el. Pentru el, din clipa în care îl scoase notarul din casă, Elenuţa nu mai avea tată. De câte ori se gândia la ea, de câte ori îi scria, se feria de cuvântul cel mai neînsemnat de aluzia cea mai uşoară la întâmplarea de atunci. A-mintirea ei îi deschidea o rană adâncă în inimă, care sângeră îndelungat cu toate încercările lui de-a o alungă, de-a uita!

In nenumărate rânduri se gândia că nu e cu putinţă căsătoria lui cu Elenuţa, fără ca el să mai deie faţă cu tatăl fetei. Atunci se silia să-l ierte pe Iosif Rodean, îşi zicea că omul ăsta a fost orbit de aur, că n-a fost în toate minţile când l-a rănit aşa de adânc. Işi zicea că el are să fie preot şi trebuie să fie condus de învăţăturile lui Hristos, îşi zicea că trebuie să se ridice deasupra patimilor omeneşti. Mintea lui primia concluziile la cari ajungea, dar rana din inimă nu se închidea. Ea sângera mereu şi-i alunga repede din minte judecăţile pe cari aceasta le primise.

Oricât se credea de umilit, de pătruns’ în sufletul lui de creştinism, Vasile Murăşanu, ca orice om, erà plin de trufie. Și, în cazul lui nici nu erà o măreţie greşită. In sfârşit creştinismul nu cere să te umileşti înaintea unui om care nu pricepe simţământul acesta, ci şi-ar bate numai joc de el. Dar clericul avea inima fer-binte, erà idealist ca toţi tinerii, trecea astfel în exagerări şi-şi zicea că nu-i destul de bun cre-ştin încât să poată ierta. Se simţia înşelat în sine însuiş!

Ceeace-l făcù să rămână atâta vreme în Gurreni erà chiar faptul acesta: îi erà peste putinţă să mai calce a doua oară pragul lui Iosif Rodean. Altfel de mult ar fi părăsit şi Gurenii şi pe domnişoara Laura, şi şcoala de care începù să se sature, şi s-ar fi ascuns într-un sat cu Ele-nuţa. Dar cum să se mai înfăţişeze încă odată înaintea omului aceluia cu aceeaş cerere? Se gândia uneori că aşteptând aşa, poate o va pierde pe Elenuţa. Depărtarea de ea îl chinuia destul de adânc, dar când îi veniau gândurile acestea, ieşa dintre băieţi în mijlocul cursului şi toată ziua nu mai da pe la şcoală, în zile de acestea îşi punea mereu întrebarea: bine, dar cine să meargă în locul meu? Și multă vreme se mângâia cu răspunsul că Ghiţă va fi acesta. Dar din vară mai ales nu mai credea în între-venirea lui Ghiţă. Inginerul îi scria că în curând piedecile vor fi înlăturate, dar nu da de fel să se ’nţeleagă, că el ar fi acela, care le va înlătura.

Pe urmă ajunsese să creadă, că va interveni cu siguranţă o întâmplare, că se va face cu siguranţă căsătoria lor, fără ca el să fie silit a da faţă cu Rodean.

Acum la întrebarea fetei el păli, căci văzu din nou acelaş spectru de groază înaintea sa, de care începuse să se creadă scăpat. In clipa întâi el nu putù răspunde nimic, şi chiar după ce tăcu binişor, numai un singur cuvânt putù răspunde:

„Elenuţo!” Erà o rugare disperată în vocea cu care spusese numele fetei.

Fata îngheţă de spaimă, se albi ca păretele şi parcă i se opri respirarea. Apoi izbucni în-tr-un plâns sfâşietor, hohotia cu ochii măriţi de spaimă; se putea auzi cu uşurinţă plânsul ei din a treia cameră.

„Dar ce să fac? Ce să fac? gemea ca printre lacrimi. Ghiţă îmi scrie s-aştept, tu nu vrei să vii la noi, părinţii mă înfioară! Ce să fac Dumnezeule, ce să fac?” Ea tăcu deodată şi ochii ei îngroziţi se fixară în tavan; faţa ei erà fără un strop de sânge, muşchii feţei i se contractară. Părea o arătare de groază.

Clericul o privia cu spaimă; nu cuteza să se mişte, nu putea să zică o vorbă. Inlemnise. Ele-nuţa, fixând mereu tavanul, scoase un ţipet şi se clătină. Vasile o prinse, o privi în ochi, dar ochii Elenuţei nu mai vedeau nimic. Ape tulburi plutiau în ei, apoi încetpleoapelce căzură. Dom-nişoara Rodean ameţise.

La răgnetul lui Vasile care crezu că fata mu-rise, alergară înspăimântate şi fetele şi preoteasa. După o trudă de un sfert de ceas Elenuţa îşi deschise ochii. Preoteasa şi felele îi dădeau ajutoarele de lipsă, clericul rămase prostit, nemişcat în mijlocul camerei. Dar când văzu că Elenuţa îşi deschise ochii, dintr-o săritură fu lângă divan, se prăbuşi în genunchi şi încăpu să plângă ca un copil. Elenuţa se uită la lume cu ochi streini încă; perdeluţe de ceaţă îi acoperiau privirile. Ea îşi întorcea încet, cu sfială parcă, într-o parte şi alta capul, părea că nu vede nimic, nu cunoaşte pe nimeni, părea că visează. Apoi, oftând din adânc, se trezi, dar părea că numai simţul văzutului i se trezi cumsecade. Ea, îndată ce zări pe cele trei femei, îşi pleca ochii, îşi tocmi în grabă haina, se ridica şi voi să plece. Nici nu-l auzi pe Vasile care plângea şi acum, sguduindu-se, jos lângă divan.

Elenuţa, mai palidă ca moartea, se întorsese să-şi ia adio dela femei.

„De-acum mă duc, zise ca c-o voce puţină, abia auzită. Dar în clipa aceea îl zări pe Vasile, ochii ei se deschiseră mari, întrebători, fără ca să mai priviască la cele trei femei se întoarse, şezu pe divan şi îşi puse mâna albă pe capul clericului.

— Eu sunt de vină, aşa-i? Am cerut prea mult dela tine, rosti ea mângăindu-i părul.

— Nu. N-ai cerut prea mult, strigă cutremurat clericul. Incă astăzi am să mă prezint din nou înaintea domnului Rodean.

Elenuţa îl prinse de braţ şi tânărul se ridică. Erà de nerecunoscut.

— Da, încă astăzi! Nu te teme! Am curaj de-acum! Am biruit toţi demonii din mine. Dar nu eşti supărata? N-ai...? Erà s-o m-ai întrebe; n-ai murit? Căci gândul acesta al morţii îi alungă din suflet toată ura şi toată umilirea ce o simţise de-atâta vreme pentru purtarea brutală a directorului. Precum dispare repede bătaia din aripă, a unei vrăbii pe lângă sborul plutitor al vulturului aşa dispărură licăririle urii lui la adierea adâncă a morţii, pe care o simţi aproape de el. In clipa când prinsese pe Elenuţa să nu cadă fulgerător îi veni gândul: ce laş sunt eu şi ce nimicuri sunt patimile noastre!

O scânteie de zâmbet, de vieaţă, se ivi în ochii Elenuţei la cuvintele din urma ale clericului. Și din scânteia asta repede crescu o lumini nouă, strălucitoare, care inundă faţa, fruntea, întreaga fiinţă a domnişoarei Rodean.

Un zâmbet nou îngeresc, îi înflori pe buze şi zise:

„Tu... Dar repede se opri din ce vru să spue, căci acum reverii la realitate, şi tot sângele i se urcă în faţă. Și preoteasa şi cele două surori o priviau.

— Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? întrebă cu groază preoteasa, care numai acum simţi că învie.

— Eu sunt de vină, mamă, — începù îndată clericul, — singur eu sunt de vină! încă astăzi trebuie să vorbesc cu domnul Rodean.

— Aşa dar? făcù mirată preoteasa, însă tăcu repede.

— Aşa dar e adevărat. Eu trebuie să fac toţi paşii de lipsă pentru căsătoria noastră. Am făcut rău destul c-am aşteptat atâta.

Preoteasa se uită când la ficiorul său, când la domnişoara Rodean şi o duioşie adâncă îi copleşi sufletul. Clericul vorbia cu entusiasm, Elenuţa schimbă feţe-feţe.

— Puteai să spui şi tu mai de vreme ce gânduri ai, zise c-un fel de sfială preoteasa. De bună seamăcă eşti vinovat, ai supărat prea tare pe domnişoara Elenuţa. — Ea simţi o caldă iubire de mamă pentru amândoi când spuse cuvintele acestea. — Nu ştiu dacă domnişoara te va putea ierta! Un bărbat trebuie să fie mai hotărît! adause ea îndată.

Elenuţa îşi ridica privirile înlăcrămate spre preoteasa Părea uimită de nespusa mângâiere ce-i picura în suflet la cuvintele preotesei.

— Da, dragă domnişoară Elenuţo, eu am zis totdeauna c-ar fi un noroc pentru Vasile dacă...”, zise din nou preoteasa, îşi, simţindu-şi ochii u-mezi, ieşi. Ea se înduioşa atât de mult pentrucă în ochii cu cari se uita la ea domnişoara Rodean erà atâta dragoste, recunoştinţă, adorare chiar, încât i se păru că descopere în ea pe cel mai bun copil al său.

După ce ieşi preoteasa, fu un răstim de tăcere. Elenuţa rămase o vreme nemişcată, apoi scu-lându-se repede îmibrăţişă pe Mărioara, pe A-nastasia, acoperind de sărutări pe cele două fete.

Urmară vreo două ceasuri de cea mai deplină fericire. In răstimpuri se ivia în casă şi preoteasa cu ochii luminoşi, c-un zâmbet de fericire, pe faţă. Vai erà aşa de frumoasă fata asta pe care, cu.voia lui Dumnezeu, va avea-o de noră.

Când se arătă pentru cea din urmă oară între tineri, preoteasa se apropie de Vasile şi de Elenuţa îşi zise:

„Am să vă spun o vorbă. Vasile va trebui să-şi câştige nesmintit până la Paşti o parohie. Pân’ atunci va trebui să aşteptaţi. Deci cred, că nu-i de lipsă ca acum să se vorbiască şi înaintea altora de lucrul ăsta”.

Elenuţa o întrebă din priviri, apoi o îmbră-ţişa şi o sărută pe preoteasa. Erà sigură de-a-cum că nu va mai rămânea singură erà sigură în viitorul fericit, şi se simţia adânc recunoscătoare femeii acesteia.

Vasile Murăşanu nu se mai întoarse până peste o săptămână în Gureni. De-acasa se duse direct la una din parohiile vacante, şi după ce i se păru şi de sat şi de oameni, şi de venitele parohiale, se repezi până în centru la profesorul Marin, care-i promise tot sprijinul.

„De-acium zic şi eu să laşi dăscălia prietine! O să îmbătrâneşti şi pe urmă n-o, să te mai poţi însura” îi zise bătrânul la despărţire.

X.

Incă în ziua de 27 Noemvrie se lăţise în oraş, şi satele vecine vestea că la „Arhanghelii” nu mai este aur. Unii auziseră adevărul întreg şi-l topărtăşiau neschimbat şi altora; dar cei mai mulţi adăugau şi dela ei noui amănunte. Astfel în aceeaş zi se spunea că galeria cea veche a spart în mâncături din bătrâni, că întregul cel bun s-a isprăvit şi s-a dat de-o piatră mai tare decât cremenea, că ieşind întregul cel bun, s-a ivit metal înaintea băieşilor. Versiunile erau tot mai diferite, dar din toate se desprindea adevărul că la „Arhanghelii” nu mai este aur. Peste două-trei zile vestea aceasta o ştia jurul întreg, o săptămână două se vorbi mereu despre „Arhanghelii” şi despre directorul Iosif Rodean, apoi oamlenii se liniştiră. Vestea care sosi cu o zi mai târziu în oraş, că s-ar fi îmbunit piatra din galeria cea nouă nu mai stârni o vâlvă aşa de miare ca vestea cea rea, fie că mulţi nu o credeau, fie că cei mai mulţi nu voiau să o creadă. In oraş erau destui cari simţiau o adâncă satisfacţie la gândul că nu-l vor mai vedea aşa de îmbuibat pe Iosif Rodean.

Mai descurajaţi păreau tovarăşii de joc ai directorului. Când văzură că nici a treia zi nu se mai arată, Iosif Rodean în oraş, ei înţeleseră cu groază, că de-acum nu vor mai petrece nopţile în camera „Optsprezece carate”. Trei zile în şir îl aşteptară arzând de friguri, şi ’n urmă bătrânul Poplăcean spuse judecata ce şi-o făcură cu toţii.

„De-acum ne putem şterge pe gura!ˮ

Directorii dela cele două institute de credit păliră când auziră vestea, dar se reculeseră îndată ce a fiară că „Arhanghelii” s-au îmbunit într-altă parte. Creditul ce-l acordaseră lui Iosif Rodean nu putea a fi acoperit din vânzarea caselor. Deci ei erau foarte aplicaţi să spere în viitorul galeriei celei noui dela „Arhanghelii”.

Dar faptul că Iosif Rodean nu se mai arătă pe la oraş şi nu mai dădea nici un semn de vieaţă îi umplu îndată de îngrijorări adânci. Ei convocară — la o săptămână — la o şedinţă, membri consiliului de administraţie, ca să nu rămână toată sarcina ştirilor rele, ce sosiau mereu din Văleni, numai pe umerii lor. Părerile membrilor se împărţiră; unii credeau că pot aşteptă fără de nici o teamă, şi numai pentru faptul că băncile sunt intabulate pe cele două case din oraş, cari, ai un caz de vânzare vor acoperi datoriile. Dar, afară de asta, ziceau ei, Iosif Rodean trebuie să aibă rezerve mari în aur şi în piatră. Alţii se încăpăţinau în părerea că trebuie făcuţi paşii cei mai urgenţi pentru a feri băncile de pierderi, pentrucă, ziceau ci, cele două case nu acopăr datoriile, şi nime nu poate şti ce avere mai are Iosif Rodean. De părerea a-ceasta fură şi cei doi directori; părerile, puse la vot, ieşi învingătoare cea din urmă, şi astfel direcţia institutelor fii încredinţată ca, luându-şi toate informaţiile de lipsă, să facă cei miai grabnici paşi pentru asigurarea băncilor.

Cei doi directori se informau în fiecare zi despre „Arhanghelii”, trimeteau om anume, care nu odată cerceta chiar baia. Cei doi directori se temeau să nu lucreze prea pripit: nu cumva baia să se îmbuniască într-adevăr şi băn-cile lor să piardă interese aşa de mari. Insă din informaţiile bărbatului de încredere ei se convingeau, zi de zi, că nu mai au ce aştepta. Convingerea aceasta le-o întăriau şi informaţiile pe cari li le dădeau, cu foarte măre bunăvoinţă, fostul societar dela „Arhanghelii” Gheorghe Pruncul, şi notarul Popescu. Aceştia doi veniau des în oraş şi nu lipsiau odată să nu cerce a se întâlni cu cei doi directori.

In urmă sosi ziua când Iosif Rodean trebuia să plătiască dobânzile, şi de-atunci cei doi directori nu se mai îndoiau de nimic. In curând Pruncul îi vesti că Iosif Rodean nu mai are Cu ce să-şi plăliască băieşii.

Apoi rând pe rând veniau veştile cele mai rele: băieşii cei mai mulţi părăsiră „Arhanghelii”, primarul ieşi din tovărăşie, în urmă că numai o strajă a mai rămas la baia cea vestită. „Arhanghelii” erau, deci, o baie părăsită.

In ziua când sosi şi vestea asta din urmă, cei doi directori convocară de urgenţă o şedinţă extraordinară a consiliului de administraţie şi, după scurte discuţii, hotărîră afară de-un singur vot să-l împrocesueze pe Iosif Rodean.

Advocatul Albescu, ginerele directorului dela „Arhanghelii”, chiar trecea pe dinaintea, unei din cele două bănci, când ieşiau pe poartă membri consiliului de administraţie. Unul dintre ei se alătură de advocat şi-i zise:

„Știi ce prostie au făcut domnii ăştia?” Advocatul îl privi fără să înţeleagă ceva.

„Au hotărît să împrocesueze pe socrul tău pentru datoriile dela bănci, zise din nou străinul. Erà singurul membru care nu votase cu majoritatea, silvicultorul Pascu.

La cuvintele acestea, Albescu se opri, se uită foarte mirat la prietenul din faţă şi porni din nou.

— Eu le-am spus că fac cea mai îngrozitoare măgărie. Le-am spus că institutul nostru n-are de ce să se teamă. Este pe deplin asigurat.

Advocatul Albescu se opri din nou, şi, foarte palid, îl întrebă:

— Despre ce datorii vorbeşti?

— Despre datoriile directorului dela „Arhan-ghelii”, răspunse omul.

— Arc socru datorii la banca voastră? întrebă tot mai palid advocatul.

— Bine, se poate să nu ştii, dragă prietine? întreabă uimit silvicultorul Pascu.

— Datorii? Socrul? făcù cu ochii împăingeniţi Albescu.

— Ehei, lasă gluma la o parte, răspunse Pascu. Știi bine că pe casa ta e întabulată banca noastră. Dar nu-i nici o primejdie, te asigur. Oamenii ăştia au făcut o prostie.

— Pe casa mea? întrebă căscând ochii mari de groază advocatul.

Silvicultorul Pasau îl privi, se sgudui de spaima ce erà întipărită pe faţa advocatului şi nu se mai putea înşelă! Omul ăsta nu ştiuse nimic de datorie.

— Dar bine, frate, se poate să nu ştii? îl întrebă cu vocea schimbată.

— Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic, răspunse repede advocatul.

— E de mirat ce-mi spui, zise cu durere Pascu, sguduit de desnădejdea ce se înstăpânise pe faţa în privirile advocatului. Il luă la braţ şi porniră. Dacă nu ştii — continuă el, oricât de neplăcută mi-ar fi sarcina asta, dar trebuie să-ţi epun că datoria e destul de mare şi că locuinţa lui Târ-năvean e asemenea legată.

— Ei, tu vorbeşti prăpăstii! Nu se poate să fie adevărat ce-mi spui”, zise Albescu, aproape strigând. El se desfăcu repede de braţul lui Pascu, şi, aproape alergând, apucă la dreapta, pe-o uliţă strâmtă să ajungă mai iute în piaţă.

Cei doi gineri ai lui Rodean auziseră unele svontiri şi mai înainte despre datoriile, directorului, dar nu crezură nimic. Ei erau alai de convinşi că socrul lor e putrăd de bogat, încât până la căderea „Arhanghelilor” nici nu se gândiră să ceară zestre în bani dela socru. Când se mutară în casele acesteia, Iosif Rodean le spusese numai atât:

„Aici vă este locuinţa; de celelalte ne vom îngriji”.

Și ei se mulţumiră cu asigurarea asta. Știau că pentru socrul lor erà o chestie de ambiţie să deie fetelor o zestre cât mai mare.

Apoi Iosif Rodean făcù datoriile aceleia în taina cea mai mare. Erau amândoi directorii şi mem-bri din consiliile de administraţie aşa de legaţi cu ţinerea secretului, încât tot ce se şoptia prin oraş despre datoriile acestea se şoptia cu jumătate gură. Directorul dela „Arhanghelii” le spuse că, în ziua când s-ar afla vestea aceasta, el se va adresa numai decât altor bănci.

Numai de când gangul cel vechia dela „Arhangheliiˮ spărsese în mâncători din bătrâni, zvo-nurile despre datoriile lui Iosif Rodean erau tot mai holărîte. Insă, acum, cei doi gineri nu a-veau urechi să le audă. Pe ei îi doborîsc aşa de tare căderea „Arhanghelilor”, încât numai o singură speranţă îi mai susţinea: casele, cari valorau multe zeci de mii. Insă, din ziua aceea nenorocită, neînţelegerile, sfezile, cuvintele aspre începură între ei şi nevestele lor. Oricât erau de vrednice casele, ei nu se puteau împăca cu gândul ca, în bani gata, să nu capele nimic dela socru.

Ei cercau informaţii în fiecare zi, dar nime nu le răspundea decât domnişoara Elenuţa. Și cu fiecare veste rea ce le sosia, traiul între tinerile parechi se făcea tot mai rău. Cei doi advocaţi se sfătuiră în multe rânduri să meargă în Văleni, să vorbiască cu socrul. Dar nu culezau. Se temeau că norocul se va întoarce la „Arhanghelii”, şi directorul, cunoscându-le gândurile, îi va a-runca pe uşe şi-şi va aduce fetele acasă.

Din zi în zi erau tot mai nervoşi, îşi puteau vedea tot mai anevoe de afaceri, pierdură cateva procese, pentrucă nu fură în stare să compună o apărare bună, deşi dreptatea erà de partea lor, şi traiul lor se schimba, acasă, tot mai mult în iad.

Incepură să se gândiască la Iosif Rodean ca la un dujman; îşi ziceam în uluirea lor: „Dacă a ştiut ce se va întâmpla, trebuia să dee zestrea fetelor la cununie!” Ei credeau că directorul ştiuse înainte de catrastrofa ce va veni asupra „Arhanghelilor”. Apoi cheltuelile celor două femei erau tot mai mari.

Insă cum Iosif Rodean erà departe şi cum de el se temeau încă, toată răutatea ce fierbea în ei se descărca asupra tinerelor neveste, cari de altfel nu le rămâneau datoare cu nimic.

Eugenia şi Octavia, îndată după cununie, începură să priviască c-un fel de dispreţ la bărbaţii lor, iar de când se aşezară în nouile locuinţe îşi luară acre de suverane, de atot stă-pânitoare. Din priviri, din gesturi, din vorbe, dădeau să înţeleagă oricărui străin care le călca pragul, că aici ele sunt stăpâne, că tot ce văd e al lor, averea lor, şi că cei doi advocaţi nu-s decât a cincia roată la car. Mai bine decât oricine ştiau lucrul aceştia slujnicile, cari înţeleseră în grabă că orice porunci le dădeau stăpânii nu însemnau nimic, înfruntările lor erau floare la ureche, numai pe stăpâne să nu le supere cui ceva.

Se înţelege că luxul ce şi-l permiseră ca fete erà nimic pe lângă cel de acum. La fiecare pas voiau să deştepte admiraţia şi invidia în publicul din oraş, după cum locuinţele lor erau admirate şi invidiate.

Eugenia şi Octavia sămănau nu numai după fire, ci şi după înfăţişare. Erau amândouă puţin mai înalte decât mijlocii, nici blonde nici brunele, faţa lor avea coloarea aceea intermedie, care nu se poate defini. Amandouă aveau nas mare, ochi suri, şi umerii obrajilor puţin ieşiţi. Erau slăbuţe, ca şi când le-ai mistui mereu un foc lăuntric, care nu le lasă, cu tot traiul bun, să se facă mai pline. Focul acesta mijia mereu în ochii lor şi părea un fel de dispreţ, un fel de impertinenţă chiar. Erà privirea tinerilor cari cresc în belşug, cărora nime nu li s-a opus la nici o dorinţă, cari au făcut totdeauna ce le-a plăcut.

Pentru toaletele, pentru casele lor, pentru bo-gatele prânzuri ce le dădeau, erau invidiate în oraş, dar simpatice nu erau nimănui, nici chiar bărbaţilor lor.

Insă ei răbdau în tăcere, se părea că chiar cu plăcere trec peste neatenţiile zilnice cu cari îi încunjuraiu soţiile lor. Cei doi advocaţi erau, înainte de toate, oameni de afaceri, un câştig real le erà asigurat cu cele două case, aşteptau pe al doilea, zestrea în bani, şi nu s-ar putea spune că le-ar fi părut rău de căsătoriile ce încheia sera. Apoi bani pentru vieaţa luxoasă, tinerele neveste căpătau mereu de-acasă.

Căpătară până la căderea „Arhanghelilor”, până în ziua de 27 Noemvrie. Dar de atunci soţii lor fură siliţi să le deie ei. Și de-aici se născură cele dintâi neplăceri, cele dintâi neînţelegeri înlre tinerii căsătoriţi.

Advocaţii băgară de seamăcurând, că nevestele lor sunt în stare să risipiască într-o săptă-niră cât câştigau ei într-o lună. Ei le dădură să înţeleagă că, poate, Iosif Rodean nu va mai avea de unde, să le deie mici o zestre, deci să fie cruţătoare, că banii nu-s pe garduri.

In schimb tinerele neveste îi numiră „sărăn-toci” pe cei doi advocaţi, nu vorbiau cu ei zile dearândul, dar datorii făceau tot mai mari. Neînţelegerile, urile, certele erau tot mai dese în casele cele mai frumoase din oraş. Tinerii soţi simţiră deodată că-s străini, că nu-i leagă şi nu i-a legat nimic niciodată, şi începură să se dămăncască. Simţiau chiar o plăcere în certele lor, un deliciu în a se răni cât mai adânc unul pe altul. Când sosi vestea că şi cei doi din urmă băieşi au părăsit „Arhanghelii”, situaţia între nouii căsătoriţi ajunsese la cuţite, şi cele două neveste îi ameninţară pe advocaţi că se vor întoarce în Văleni şi vor porni proces de divorţ. Cei doi soţi trebuiră să iese să iee aer, căci simţiau că se înnăbuşe.

In această stare sufletească erà advocatul Al-bescu, când se întâlni cu silvicultorul Pascu.

Ca un somnambul trecu, după ce-l părăsise pe silvicultor, prin uliţa cea strâmtă şi ieşi în piaţă. Dar biroul lui Târnăvean erà întunecat, deşi erau numai ceiasurile cinci după prânz.

Albescu se îndreptă spre casina română, şi aici îl află pe Târnăvean. Advocatul şedea singur la o masă şi nici nu luă în seamă apropierea lui Albescu. El tresări când auzi vocea acestuia şi întoarse spre el privirile înspăimântate. A-ceeaş întrebare juca în ochii amândurora.

„Ai auzit? întrebă Albescu, ţintuit locului.

— Auzit! răspunse Târnăvean.

Albescu se lăsă frânt pe-un scaun. Urmă un lung răstimp de tăcere. Numai câte-un oftat pre-lung se auzia la masa lor.

Târnăvean rupse mai întâi tăcerea.

— Ce ne facem acum?

— Eu... începù Albescu, dar nu continuă.

— Ei bine, asta e curată porcărie, izbucni Târ-năvean. Să ne mintă în felul ăsta! Adecă să a-jungem de râsul oraşului? Pentru ce ne-a ascuns adevărul?

— Ca să-l vedem acum! oftă Albescu.

— Eu unul n-o să aştept clipa când casa în care stau va fi vândută la tobă. Eu o să mă mut încă mâne, clar... singur!

— Și crezi că se vor vinde castele? întrebă, cu înfiorare Albescu.

— Cu siguranţă! Banii ce vor încassa pe ele nici nu vor acoperi datoriile. Sunt datorii e-norme, zise cu mânie Târnăvcan.

— Și când să fi făcut aşa datorii mari?

Târnăvcan nu răspunse îndată; muşchii feţei începură să i se mişte ca mişte vietăţi.

— Iţi spun că ounul ăsta îndrăcit şi-a bătut joc de noi! începù el cu mânie tot mai mare. Se zice că chiar casele acestea sunt făcute cu bani din bancă. Și noi, nebunii, no lăudam!... Of, să-l fi luat dracul! Se spune c-a piedut o avere întreagă în jocul de cărţi.

— Știam noi biine că pierde mereu, zise cu vocea obosită Albescu.

— Știam, dar cine credea că el să stea aşa de rău? Cine l-ar fi crezut pe marginea prăpastie!? Dar nu face nimic! Eu repede mă des-fac de el şi de tot neamul lui. Ducă-şi fata a-casă! Eu nu vream s-o mai văd în ochi. Da, încă mâne mă mut, şi-apoi deie-se peste cap, nu-mi mai pasă! Faţă de noi trebuia să fie sincer! Un tată adevărat trebuia să spună ceva copiilor, trebuia mai ales să asigure întâi zestrea fetelor. Ce, nu afli că-i culmea ridicolului? Toată lumea ne invidia şi-acum să fim daţi afară şi din case? Nu, cu m-am holărît!

— Dar dacă nu va fi adevărat?” zise cu sfială Albescu. Dar dacă e numiati răutatea oamenilor la mijloc şi datoriile nu vor fi aţşa de mari? Eu zic să mai aşteptăm!

— Nu mai aştept! Aş fi cel miai ridicol om; mă 'nţelegi? Tu, dacă vrei, aşteaptă!

— O săptămână nu-i mult; într-o săptămână putem şti cu siguranţă suma datoriei! zise Albescu. De altfel eu însumi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce să cred. Știu atâla că situaţia noastră nu-i de invidiat!”

Ei îşi apropiară şi mai tare scaunele şi vor-biră cu şoapte încă multă vreme. Apoi, târziu, c-o rază de speranţă în ochi, se ridicară şi ieşiră.

Pâra împotriva lui Iosif Rodelan se făcù în curs de-o săptămână; cele două bănci se grăbiră pentrucă din zi în zi îşi Vedeau interesele tot mai primejduite. Fii înştiinţat înainte directorul, tu provocat să plătiască, să-şi reguleze afacerile, dar din Văleni nu veni nici un răspuns.

Cei doi gineri se convinseră cu groază că datoriile erau aşa de mari încât nu se puteau acoperi din vânzarea celor două casc. Până ce nu şliii cu siguranţă suma datoriilor, Târnăvean nu iar nimic din ce spuse că-i hotărît să facă. Nu-şi putea închipui să se despartă de locuinţa lui princiară, de birourile luminoase şi aranjate cu atâta gust. El vrezu că va ieşi foarte uşor din casa aceea nouă, însă, deşi locuise aşa de puţină vreme în ca, simţii că erà legat aci cu tot de legături.

Și, totuş, trebuia să le rupă acum.

Se apropia abătut şi frâul spre casă, când o sanie trecu repede pe lângă el. In sanie erau cele două surori cari se înţeleseră de cu seara să plece amândouă în Văleni. Ele nu mai pu-teau suferi privirile, vorbele de dispreţ cu cari cei doi soţi le urmăriau necontenit.

Eugenia şi Octavia erau, de altfel, năcăjite şi pe părinţi că nu le mai trimeteau bani. Lor puţin le păsa că „Arhanghelii” căzură, ele ştiau că tatăl lor niciodată! nu va gătă banii, şi mergeau acum hotărîră să-i facă aspre mustrări, că le lăsase atâta vreme să cerşiască dela cei doi soţi. Erau hotărîle să-l înştiinţeze de ce rentă lunară au lipsă până li se va da zestrea, ori, la caz contrar, nu se vor mai întoarce niciodată la cei doi soţi.

Tinerele neveste fuseseră mereu oarbe în lu-nile din urmă. Ele erau atât de mult preocupate de gândul, de dorinţa de-a fi mereu admirate, de-a deşteptă în jurul lor invidie, încât cele mai multe veşti din Văleni pentru ele nu avură decât însemnătatea unor poveşti. Erau prea pline de ele înşiles ca să se mai gândiască şi la altceva. Apoi toată vieaţa de până acum nu fusese pentru ele decât un joc uşor, drăguţ, o necurmată alintare.

Eugenia şi Octavia porniseră din oraş nervoase şi neliniştite, se certară cu slujnicile, dar-acum în aerul îngheţat de-afară, în seninul ver-ziu, în picuratul dulce al clopoţeilor de pe cai, ele se liniştiră, se învoioşară. Gerul le aprinsese obrajii, le roşise nasul, şi ele începură să râdă ca două nebune, lunându-se una la alta. Nici o supărare, de altfel, nu se înstăpânise vreme mai îndelungată pe sufletele lor până acum.

Drumul erà bătucit bine, alb şi tare ca de os şi sania sbura uşoară. Cei doi cai sforăiau u-neori pe nări, îşi încordau grumazii, alergau neobosiţi binele-şi în cadenţe zurgălaele. Celor două surori, în scurtă vreme, li se păru că nu fac decât o plimbare. Incepură să-şi spună cu veselie o mulţime de nimicuri, vânturară toate veştile mai nouă din oraş, se opriră mult asupra unei aventuri ce-ar fi avut-o soţia farmacistului cu un practicant. Ele răspundeau vesele la salutul băieşilor pe lângă cari sania trecea din când în când şi regretau că n-au ieşit până acum în fiecare zi la sănilat.

Aerul proaspăt, subţire, le biciuia parcă sângele, îşi mai deşfăcură aripile blănilor moi în cari erau învăluite, râdeau de roţile dela piue, cari stăteau şi acum înţepenite şi pe cari sloii, petecite de ghiaţă închipuiau fel de fel de figuri. Descoperiră în formele gheţii un cocoş, un peşte, un urs cu gura deschisă. Nici nu bă-gară de seamă că ajunseră şi că sania se opri înaintea porţii notarului.

Vizitiul întoarse caii şi porni numai decât în-napoi.

Cele două fete ştiau că cei de-acasa nici nu bănuesc de sosirea lor, totuş se simţiră neplăcut atinse văzând că nu le iasă nime întru întâmpinare. Clopoţelele dela cai ar fi putut să le audă cineva din casă.

Deschiseră portiţa şi la cârţăitul îngheţat al ferului un fior ciudat trecu prin inima lor. Dar nici în curte nu erà nimeni. Piuele lor erau tot aşa de încremenite da toate cele văzute în drum pân’ aici. Pe-o clipă se opriră: nu-şi aduceau a-minte ca piuele lor să fi fost vreodată înţepenite de sloi.

Un câne hăpăi, o slujnică ieşise din bucătărie alergând înaintea lor. Ele porniră pe scări, simţind parcă o adâncă părere de rău, un fel de teamă nedesluşită pe care le-o lăsase în: suflet curtea lor, pe care niciodată nu o văzuseră aşa de pustie. Poate că şi lătratul cânelui le speriase şi, îmbulzându-se în soru-sa, Octavi zise:

„Par-că nu mai ne cunoaşte”.

In camera în oare intrară văzură numai o femeie şezând frântă de spate pe-un scaun şi brodând fără nici un spor la un ciorap. Femeia se ridică, le zări, şi alergând spre ele le îmbrăţişa izbucnind în hohote mari de plâns, ca şi când ar fi voit să moară. Fetele o priviau uimite, înspăimântate, începură să simtă şi ele fiorii lacrimilor, începură să simtă realitatea în care intraseră. In noaptea aceea, până târziu, bocetele nu mai conteniră în casa directorului.

XI.

Era pe la începutul lui Faur şi gerul, în loc să conteniască, să se mai moae, creştea mereu. Noaptea întreagă trosniau neîntrerupt copieri-dele de şindilă, încât se părea că se descheie că se nărue satul întreg. Oamenii se grăbiau pe uliţi, lunecând pe zăpada bătucită, paşiau mărunt şi repede. Bărbaţii purtau căciulele trase peste urechi,mustăţile îi strângeau sub nas, erau pline de ghiaţă; îndată ce ieşiau din casă mustaţa se făcea sună, se umplea de negură, apoi repede se tot întăria. In mâni purtau mânuşi de piele, blănile. Femeilor nu li se mai vedeau decât ochii şi vârful înroşit al nasului, aşa erau de învăluite în năfrăimile mari de lână.

Ferice de ceice puteau să rămână mereu lângă cuptor, ori să se mai încălziască cu un pahar de vin fier şi pipărat! Bădicul Ionuţ Ungurean, ale când se pusese gerul, tot calm aşa se mangăia, atâta că vinul fiert îl bea cu litrele pe zi. Dumi-nealui erà foarte rău de frig, dat ieşia afară se învineţia cum fu pruna şi i se tăiau toate puterile. Dar acum, de două zile, cu toată groaza gerului, bădicul bătea mereu uliţele satului, când la un prieten, când la altul. Adevărat că la fie-care se mai încălzia cu un pahar de vin fierbinte, dar pentru aceea nasul lui era, când îl vedeai pe drum, ca peliţa curcanului. Cu toată groaza gerului, bădicul îşi colindă prietenii, pentrucă altă groază şi mai mare îi îngheţă inima: de două zile advocatul îi bătea mereu telegraful să-i trimită bani, că se ’mpuşcă. Câţi bani? Bădicul nici nu cuteză să se gândiască, ci cercă să vadă nu-l va putea împrumuta cineva...

De ceeace se temuse n-a scăpat. Dupăce „advocatulˮ de-atâta vreme nu-i m-ai ceruse bani, acum deodată îl înspăimântase pe bădicul. Il înspăimântase, pentrucă nu avea nici a zecea parte din cât cerea domnul. Căderea „Arhan-ghelilorˮ, lucrările fără nici un folos din săptămânile din urmă, îngheţul care nu lăsă să macini o trocuţă de piatră, doi porci graşi ce-i cumpărase de Crăciun, — toate acestea îi golise punga societarului dela „Arhangheliiˮ. El umblă acum să vadă nu s-ar putea împrumuta şi pen-trucă se temea, ca de obiceiu, să nu se ’mpuşte odorul, şi pentrucă feciorul îi comunicase ceva deosebit.

Inainte de telegramă, universitarul Ungureanu îi trimise bădicului o scrisoare recomandată, în care îi da unele desluşiri, simţind parcă şi el necesitatea de a-şi legitima cererea celor una mie cinci sute de zloţi! Bădicul se ciudi destul de epistola aceea, care, afară de bădicul, oricine ar fi gâcit îndată că-i scrisă într-un stadiu de beţie, şi în care universitarul spunea că-s banii cei din urmă ce-i mai cere, că de-acum el e domn şi are doamnă”. Bădicul, oricât se gândise, nu putù să înţeleagă decât într-un singur chip cuvintele din urmă, că feciorul său e advocat de-acum şi că, poate, s-a căsătorit în va-vilionul acela. Dar deşi lucrul acesta l-ar fi mângâiat nespus, adecă să-i pice feciorul în sat advocat gata şi cu doamnă mare, fie că nu putea; crede aşa ceva fie că lipsa de bani îi tulbura fericirea, el nu se putea reţinea să nu zică destul-de tare de câteori ieşia fără ispravă dela un prieten:

„O, să fie al dracului! Chiar acum să-şi iee doamnă! O, să le fi luat dracul cu doamnă, cu tot!”

El poate că blăstăma, tulburat în chipul acesta, şi pentru faptul că, abia ieşia în ger, roşu de vinul fierbinte, îndată se albia la faţă, apoi se învineţia, şi în trupul lui slobozit în toate părţile, pătrundea frigul ca printr-un ciur.

Dar umbla în zadar de două zile pe la prieteni. Cei mai mulţi dintre Vălenari n-aveau de unde să-i dee o sumă aşa de mare; alţii ar fi avut, dar nu le venia la socoteală să se lase fără de nici un ban la casă; alţii iar cu mult mai puţini aceştia, i-ar fi putut împrumuta fără, să sufere ceva cei o mie cinci sute de zloţi, dar aceşti puţini erau de felul lui Gheorghe Pruncul: banul de aur ce-l căpătau nu mai vedea lumina soarelui.

Apoi cine putea spune cât va mai ţinea iarna asta blăstămată, câtă vreme nu vor putea cină piuele, şi Vălenărenii se obişnuiseră de-un şir întreg de ani să se simtă bine numai când aveau bani destui în casă.

Mai erà apoi şi faptul că bădicul Ionuţ, deşi umbla de două zile, nu cercetase chiar pe prea mulţi prietini. Oricât erà de grăbit şi cu ghiaţa ’n sân îşi mai uita de „domnu” lângă un pahar de vin încălzit şi pipărat.

Astfel îl apucă seara zilei de-a doua, fără ca să fi putut face rost de bani. Chiar se oprise pe-o clipă în mijlocul drumului, chiar mai zise odată cu vocea tare, ca şi când ar fi cineva lângă el. „Of, să-l fi luat dracul cu doamnă cu tot”, când i se făcù lumlină. La Gheorghe Pruncul nu fusese, şi de câtăva vreme se zvonea prin sat tă Pruncul dădea bani cu camătă pe la oameni.

Porni, deci, aţă la fostul societar dela „Ar-hanghelii”.

Când intră bădicul în căldura din casă păru că-l păleşte o ameţeală. Beuse cam mult azi, şi de hodinit, cum avea obiceiul, nu avuse vreme.

După ce-şi plesniră palmele, Pruncul îl privi surâzător şi-i zise:

„Trebuie că ni se răstoarnă cuptorul, prie-tine Ungurean! De mult nu mi-ai călcat pragul! Șezi, să ne şadă stupii.

După ce vorbiră de ger, de băi, de „Arhanghelii”, Pruncul îl privi c-un zâmbet de răutate şi-l întrebă:

— Și ce mai povestea, prietine, după toate a-cestea. El ştia de ieri încă în ce afacere umblă bădicul. Abia ieşise Ungurean dela al treilea prietin, când Pruncul şi aflase că „pen-tru domnu” lui Ionuţ îi trebuiesc una mie cinci sute de zloţi.

— O mică rugare cătră tine, începù încurcat bădicul, căruia dealtfel nu-i fusese niciodată simpatic Gheorghe Pruncul.

— Cătră mine? făcù omuleţul cel cu faţa în-creţită, lăsând să-i adie pe brezde zâlmbetul palid al satisfacţiei pline de răutate.

— Cătră tine. Aş avea lipsă..., nu, ar avea, lipsă... începù din nou bădicul fără să poată continua. Simţi un fel de uluire la numărul mare ce trebuia să rostiască. Fulgerător îi veni gândul; ce va gândi dracul ăsta despre mine?

— Da, da, pricep, îi ajută Pruncul. Advocatul iare lipsă de parale.

Lui Ungurean îi păru că de-acum omul ăsta ştie tot.

— Și încă de mulţi bani, zise el mai cu putere, o mie cinci sute nu-i o nimica!

— O mie cinci sute îi trebuiesc? întrebă c-o bucurie pe care n-o mai putea ascunde gazda casei.

— In cap! făcù bădicul ridicând privirea spre Pruncul.

— Ți-a bătut telegrafu? îl întrebă vesel Gheorghe.

— Of. of! făcù bădicul scărpinându-se. Că mi l-a bătut! Dar de trei ori pe zi!

— Nu mă nebuni! zise Pruncul cu groaza.

— Aşa cuim îţi spun!

— Păi, atunci trebuie să fie în mare strâmtoare!

— Imi poţi împrumuta banii ăştia? întrebă bădicul voind să sfârşească repede. Ea ame-ţit de vin, dar vedea şi aşa luminile ce se jucau pe faţa lui Pruncul şi nu se simţia bine.

— O să vedem, zise el şi trecu repede într-o cameră vecină. Se auzi zuruit de chei şi Pruncul se întoarse numai decât.

— A treia parte! zise el intrând.

— Ce? făcù Ungurean nepricepând.

— Zic că-ţi pot împrumută cinci sute de zloţi... Vremea asta... nu putem măcina, zise Pruncul.

Ungurean rămase pe-o clipă uluit, dar se ho-tărî repede şi zise:

— Dă-mi şi-atâţia. Indată ce se duce ghiaţa macin şi ţi-i dau cu camătă.

— Ei, de asta... zise Pruncul şi trecu din nou în camera vecină.

Acum rămăsese binişor de mult aci, bădicul începuse a se impacienta. In sfârşit Pruncul intră, aducând în mână biletele şi un sfeşnic în care ardea o lumânare. In mâna cu biletele mai ţinea o coală de hârtie împăturată. El puse lumânarea pe masă, numără biletele, odată, de două, de trei ori, apoi, despăturând coala de hârtie, îi zise bădicului:

— Poftim şi iscăleşte aici, frate Ungurene!

Bădicul adunase biletele, le vârî în buzunar şi-i zise:

— Ce să iscălesc?

— Hârtia asta. E o mică însemnare, o mică obligaţiune peste suma ce ţi-am dat-o.

— Pliii! făcù bădicul scandalizat, doar nu te temi că nu-ţi voiu plăti? Pentru Dumnezeu! Unde Suntem?

— Nu-i nici un rău într-asta, frate Ungurene. Banii-s bani. Ce ştim noi? Ori tu ori eu putem muri într-o noapte fără să ne ştie cineva! Ia, nu ne poate lovi guta?

Bădicul se temea de mult că el de „gută” are să moară păli la faţă, luă hârtia, ceti câ-teva şire şi iscăli. După ce semnă mai aruncă odată ochii pe scrisoare şi se opri la cuvântul „Frasinulˮ „fânaţul din Frasinul”.

— Ce-i aici? întrebă, bădicul apăsând cu degetul pe „Frasinul”.

Pruncul se aplecă asupra hârtiei şi ceti repede: „La caz ca această datorie nu va putea fi solvită, mai jos iscălitul se învoeşte a trece la averea domnului Gheorghe Pruncul fânaţul din Frasinul, fără nici o judecată.

— Ei, să fii tu sănătos! zise cu durere bădicul. Ce dracu te temi aşa? Doar n-o să mor azi?

— E pentru formă numai, frate Ungurene, răs-punse zâmbind cu răutate Pruncul. Știu eu că nu vom ajunge până acolo... Dar lucrurile ace-stea aşa se fac!

— Ei, să fii tu sănătos şi sara bună!” mai zise bădicul şi ieşi aproape mânios din casă. Părea mânios, dar într-adevăr erà mai mult năcăjit, se simţi ofensat că vechiul lui tovarăş dela „Arhanghelii” nu are nici atâta încredere în el. El se duse supărat până la poştă, să se scape cât mai iute de cele cinci sute. Gheorghe Pruncul încă în seara aceea, trebui să se întâlniască cu notarul Popescu, să-i spună vestea cea mai nouă

Zdroaba de două zile, umilirea ce o simţi bădicul Ungurean înaintea lui Pruncul, fuse însă aproape zadarnică. Atâta numai că universitarul şi cu „doamna” avură bani de drum până la Văleni.

Universitarul Ungurean se „încurcase” c-o ac-triţă de-a zecea mană dela un teatru destul de obscur din capitală. Fata apropia anul al treizecilea, de nu-l va fi trecut, dar erà încă tânără şi mai ales „corpolentă”, după cum se lăuda universitarul. Actriţa asta îşi petrecu de multe ori cu „Arhanghelul Gavril” văzu că are bani mulţi, şi între bună zi, din toamna trecută, părăsi teatrul şi se mută la Ungurean. Gurile rele spuneau că dela teatru ar fi fost concediată, dar ea, uitându-se cu dragoste la tânăr, zicea:

„Pentru tine, suflete!”

Ungurean bătu atunci de două ori dup-olaltă telegrafu, s-apucă de chefuit cu fata, apoi după ce isprăvi banii; cheful mereu, pe credit, un lung răstimp nici nu-i mai veni în minte bădicul Ionuţ. Credit avea şi la trei birturi în cari îşi petrecea mai des şi în cari erà cunoscut de mulţi ani acum. „Arhanghelul Gavril” erà mândru a-cum de mama focului, deveni gelos, şi multă vreme nu mai suferi nici un prieten în jurul, său. Dar în sfârşit, într-o bună dimineaţă geroasă de Faur, cei trei proprietari de ospătărie îi trimiseră la locuinţă conturile şi-l avizau spre marea lor părere de rău nu-s în poziţia ca să-i crediteze mai departe.

In dimineaţa aceea Ungurean descoperise o lăture urâtă în sufletul fetei. Ea începù să-l batjocoriască să-l acuze c-o înşelase, minţându-i că-i conte, c-o făcuse să-şi părăsiască cinstita ei carieră; pe urmă izbucni în planşete mari ge-mând că-i nenorocită, că rămâne pe drumuri. După ce se tângui aşa, tăcu puţin, apoi privirile i se luminară, se aruncă în grumazii „Arhanghelului” şi zise:

„Dar nu te las, suflete! Nu te părăsesc, lumina mea, chiar dacă nu; eşti conte.

— Nu-s conte, dar plătesc mai mult” răspunse întărâtat tânărul, şi, după ce se cinstiră cu li-cheoruri de dimineaţa, după ce din chelul târziu de noapte rămăsese destul de turtit, el se puse la masă şi scrisese bădicului epistolă pe care a-cesta o primise recomandată. Apoi văzând că nu-i glumă cu ultimatul celor trei birtaşi, din ziua a doua începù să-i bată bădicului telegrafii.

Acum, primind cele cinci sule de zloţi, pici prin gând nu-i trecu să plăliască unde erà dator, ci după ce fata îşi procurase două toalete ş-o manta de iarnă, începură să chefuiască într-alte localuri, până când în noaptea a cincea „Arhanghelul Gavril” beat-mort îi zise fetei:

„Irmuşca, vii să-ţi arăt palatele mele?

— Viu răspunse fata cu grăbire. Să văd cum mă iubeşti.

Și Irmuşca erà destul de tulburată de beu-tură. Fu o minune că-şi putură rescumpăra biletele şi nu greşiră trenul.

Și astfel porniră spre Văleni, trezindu-se de tot abia la drumul jumătate. Ori că-i furase cineva din bani, ori că-i tocase fără să-şi dee seama, dar după ce se trezi şi-şi cercetă portofelul, abia mai avea două bilete de câte zece. Ungurean mulţumi în gând geniului bun care-l pornise la drum şi-l urcase în trenul ăsta! Simţia chiar că e legitimă şi chiar necesară călătoria la Văleni, să vadă cu ochii cari sunt piedecile cari l-au oprit pe bătrânul să-i trimită întreaga sumă cerută? „Pe urmă te trezeşti că bătrânii ăştia tot strâmtează chinga pentru alţii, în vreme ce ei se tot îngraşe”. El se linişti desăvârşit că tocase cele cinci sute: îşi aşa n-ar fi putut plăti cu ele toate datoriile.

Se simţia aproape fericit, când deodată zări pe Irimuşca lângă el. „Dar ce dracu voiu face cu fata asta?” se întrebă el repede. Fata se tre-zise chiar acum, se freca la ochi şi zise c-o voce somnoroasă:

„Vai mult am durmit! Unde suntem? adause apoi îndată privind sperioasă prin vagon...

— In drum! spre casă, răspunse aproape cu răceală universitarul.

— Spre casă? făcù mirată Irmuşca.

— Da, spre palatele mele! răspunse c-un zâmbet Ungurean.

— Da! Aşa-i, aşa-i, suflete, iubituleˮ, oftă Ir-muşca şi îşi înlănţui braţele după grumazii tânărului.

Lui Ungurean, ca şi când i-ai fi luat supărarea cu mâna; fu vesel că-i cu el fiinţa asta „corpolentă”, care-l avea aşa de drag. Acasă? Ei, a-casă n-a fi aşa de greu! Pe urmă nici nu vor rămânea mult; îndată ce-şi va lua informaţii sigure culmi stau băile „Arhanghelii”, mai ales în ce stare se află finanţele bădicului, se vor întoarce în capitală.

Vălenărenii priviau unii cu milă, alţii c-un fel de baljocură la sania veche şi căluţii slabi, cari treceau numai în pas în dup-amiazaa aceea de Vineri, pe drumul alb şi tare ca osul. Sania fusese odată vopsită, dar acum numai ciudate petece cafenii, şterse, se mai deosebiau ici şi colo. Se vedea că tălpile fuseseră de multeori reînoite şi pe ele mai rămăseseră numai bucăţi din şinele odată întregi. Căluţii purtau în jurul nărilor înflorituri de ghiaţă şi înaintau încet cu capelele plecate.

In sanie şedeau doi inşi; nici nu se mai puteau deosebi de-s de-acelaş sex ori ba, căci erau sguliţi cu totul în mantalele de iarnă, o dungă de frunte de se zăria uneori, când sania mai hurducă.

Băieşii cari treceau pe drum ziceau, clătinând din cap:

„Amarnic drum! Să porneşti cu aşa roajbo de cai pe gerul ăsta”.

Sluga de pe capră îşi întoarse capul spre cei-doi cari şedeau în sanie, făcù un semn, la care unul din cei doi scoase mâna şi arătă o direcţie. Sania coti şi în curând din sanie se auzi o voce groasă mânioasă:

„Ho-ho! mânca-v-ar lupii”.

Sania se opri la poarta bădicului Ionuţ Ungurean. In sanie se mişcă mai întâi unul din cei doi, îşi desfăcu cu mare greutate picioarele din neşte ţoale, apoi, părând că-i de sticlă şi se teme să nu se spargă, se coborî cu mare silă din sanie. Braţele şi le ţinea ca pe nişte beţe, departe de trup. Faţa omului erà verde-violetă ochii morţi, numai cu mare silă l-ar fi putut recunoaşte cineva. Sluga bădicului ieşise la poartă să vadă ce-i, dar nu-l recunoscu pe ad-vocatul.

„Pe cine cauţi? îl întrebă sluga.

— Pe muma dracului, răspunse cu vocea; groasă universitarul. Ui, măi Vasile, vezi şi a-jută-i doamnei să se coboare! adause îndată. El erà aşa de îngheţat încât nu mai avea nici un strop de putere. Ii părea că sângele i s-a oprit în vine.

— Vai de mine, răspunse uimit sluga, doar nu eşti dumneata, domnişorule? Vai de mine, pe frigul ăsta şi cu caii ăştia! Mă mir ca v au putut aduce până aici!

Lui Vasile nu-i venia să creadă nici acum şi nu se mişca din portiţă.

— Repede, prietine, poate-i îngheţata dumneaei”, zise universitarul.

Irmuşca, învălită în paltonul de iarnă şi în ţoale, cari se ţineau de sanie, nu făcù nici cea mai mică mişcare pân’ acum. Sluga se apropie de ea cu taină, începù s-o descurce din ţoale, îi ajută să se coboare. Fata gemea, la fiecare mişcare, o dureau parcă toate oasele.

Cei doi tineri nu se uitară unul la altul ci porniră în urma slugii. Prin restaurantele gărilor Ungurean cheltuise aproape toţi banii ce-i mai rămăseseră, şi cu ce avea nu putù angaja decât sania aceea mizerabilă. De altfel birjarii cu cai mai buni nici nu se prea îmbulziră auzind că merg până în Văleni. Abia ieşiră din orăşelul unde erà cea din urmă gară, şi frigul începù să-i pătrundă. Ei, întâi, râseră, beură din vinul încălzit ce-l lipiseră pe drum, apoi, după ce-l gătară şi gerul îi împungea cu tot mai intuite ace, ci se certară un răstimp îndelungat, apoi, mânioşi, tăcură. Părea că frigul turbat le puse lacăt pe gură, căci nu mai răspundeau nici la întrebările omului de pe capră.

Erau aşa de mâncaţi de ger, încât nu simţiră nici o bucurie când sania se opri înaintea curţii bădicului Ungurean. Se părea că de acum li-e tot atât!

Când îi văzu intrând în casă, bădicul rămase înlemnit pe scaun, îşi făcù o cruce largă.

„Facu-mi sfânta cruce! zise el face, că nu vezi pe dracu”, răspunse uu manie tânărul.

Bădicul abia acum desluşi că cel ce venia în urma lectorului nu erà bărbat, că erà o femeie. „N-am greşit! Doamna!” îşi zise fulge-rător de repede bădicul, şi cu toate că erà ameţit binişor - înaintea lui pe masă aburii vinul într-o cratiţă mare — se sculă repede cu voioşie, fericit, dădu bună seara şi le ajută să se desbrace.

Trecu multă vreme până ce îşi veniră, în fire cei doi călători. Și bădicul şi nevastă-sa le puneau mereu în pahare vin încălzit, pipărat, în vreme ce spionau necurmat pe doamna. Tinerii beau în tăcere, beau cu sete, în răstimpuri pleoapele li se lăsau grele, somnoroase, apoi încet-încet gerul începù să iese din cei doi călători. Flăcări tot mai dese, tot mai puternice le băteau în faţă, o furnicare fierbinte le umplu toate membrele.

Universitarul, desmorţit, umplu acum el cele două pahare, închină cu tatăl său, cu mamă-sa, dar când să ciocoiască şi cu Irmuşca, aceasta îşi feri paharul, şi începù pe un glas înalt să torăe vorbe neînţelese. Tânărul îşi puse paharul pe masă, o ascultă, apoi după ce sfârşi fata începù el; apoi, tot mai repede, şi unul şi celălalt torăiau din gură, gesticulau cu aprindere. O sfadă isbucni între ei, pe care o purtau în ungureşte.

Bădicul privia năuc la cei doi, la ’nceput nu pricepu nimic, mai pe urmă înţelese că-i vorba de-o neînţelegere.

In vreme ce se sfădeau cei doi, cu privirile aprinse şi de vin şi de mânie, bădicul le zicea mereu:

„De-acestea se mai întâmplă între bărbat şi muiere! Mai, zău! Ei, lăsaţi-o acum, să vă fie. destul!

Dar tinerii se certară încă multă vreme pană ce, în sfârşit, advocatul făcù un gest foarte hotărît, arătând uşa. Atunci Irmuşca tăcu deodată, în ochi i se grămădiră lumini, sări la tânăr, îl îmbrăţişă şi începù să-i acopere obrajii cu sărutări cari răsunau în casă.

— Ei, să trăiţi, strigă vesel bădicul, aşa-mi îi mai place! Vezi, aşa-mi mai place!

— Eră să degerăm pe drum, zise tânărul scăpând de săriutările fetei. Păgână vreme! Iar acum îs numai foc., tot trupul mă. arde

— Las’ că-i bine, zise bădicul, aşa s-alungă turbatul de frig. Da, auzi: şi pe-acolo pe la voi e aşa ger?

— Este, dar mai puţin! Apoi în casă, la căl-dură... făcù tânărul întinzând mâna după pahar.

— Aşa-i, e prăpădul lui Dumnezeu, zise bătrânul. Dar şi voi să porniţi pe-o vreme ca asta!

Fata se uită la ei, zâmbia din ochi şi părea foarte bucuroasă.

— Trebuia să viu, zise tânărul, cu ce mi-ai trimis dumneata nu mi-a fost de-ajuns. Eu am acum examenele cele mai grele de făcut; câteva zile mai trebuia să învăţ şi eram gata!

— Aşa dar..., făcù neliniştit bătrânul gâudin-du-se la scrisoarea universitarului din care înţe-lesese că acesta se va întoarce în Văleni advocat gata. Aşa dar nu eşti gata, ar fi voit el să zică universitarul pricepu, căci îşi aduse aminte de scrisoare şi-i zice:

— Da, nu mi-am luat diploma. Dar la asta abia-mi mai trebuie câteva zile să mai învăţ; Știu cu ce vrei să zici dumneata, continuă el băgând de seamă mirarea de pe faţa bătrânului; vrei să zici că trebuia să mai rămân zilele acestea. Vai, parcă ou nu mi-am zis aşa! Dar nu, s-a putut! Ia gândeşte-te dumneata de când nu ţi-am mai cerut bani?

— Cam de mult, adevărat, răspunse confuz bătrânul.

— Apoi trebuie să ştii că eu de-atunci m-am pus pe lucru, ziua-noaptea cu nasu ’n cărţi, continuă cu însufleţire tânărul. N-am mai luat, seama de am bani, de n-au unii hotelieri cari mă cunoşteau îmi dădeau toate de-a gata, ştiau şi ei că le plătesc pe urmă, şi apoi înmărnui-riră şi ei de râvna cu care ma pusesem pe învăţat. Dar străinul tot străin, dragă dată! Când văzură că nu le mai plătesc, harşte-o! Taie toată prietenia şi la pară cu mine! Ce vrei dumneata să fi făcut? Banii ce mai i-ai trimis a trebuit să-i plătesc afuma decât în datorii, altfel ajungeau de vorbă chiar acum când să fiu advocat. A trebuit să viu acasă să te fac să crezi că am lipsă de parale multe.

— Ei, făcù încurcat bătrânul, credeam eu, am crezut eu!

— Și totuşi nu mi-ai trimis cât am cerut!

— Nu-i vezi tu ce-i afară? Cine mai poate mă-cina? Piuele hodinesc de atâtea săptămâni! Și, dacă mai ţine vremea asta, nici n-am de unde să-ţi dau nici a zis aici mâne! Of, să-l fi luat dracu ger!

Bădicul spuse cuvintele acestea c-un fel de mânie. El îşi aduse aminte de sdroaba lui din-cele două zile, îşi aduse aminte mai ales de umilirea ce-o simţi înaintea lui Pruncul şi parcă că se mânie deodată pe toată lumea.

— Nu-i nimic tată, răspunse repede tânărul, nu-i nici o primejdie. Eu pot să mai aştept a-casă... Gerul ăsta nu va ţinea până la capătul lumii. Apoi mă reîntorc pe şase, pe cel mult zece zile la Pesta şi-mi iau diploma.

— Asta-i altceva, făcù vesel bădicul. El se gândia cu groază că iar va trebui să împrumute dela Pruncul. Dacă te-ai hotărît aşa, bine-ai făcut. Dacă se pornesc piuele facem bani! Ei, noroc să dee Dumnezeu şi bine aţi venit, sfârşi el ciocnindu-şi paharul cu cei doi tineri.

In tot răstimpul cât vorbiră tata şi feciorul fata îşi plimbă mereu privirile când la unul, când la altul. Surâdea mereu şi se vedea că i-ar fi plăcut foarte mult să ştie despre ce e vorba.

— Cum o chiamă? întrebă vesel bătrânul, pri-vind spre doamnă.

— Irmuşca! răspunse Ungurean.

— Muşca, Ir-Muşca! făcù bătrânul clipind bu-curos din ochi. Și ţi-e nevasta? Te-ai chiar în-surat?

— O să vedem mai la urmă..răspunse tânărul, încunjurând răspunsul. O să vedem ce zestre îi dau părinţii”.

Bădicul, trăsărit de vin se mulţumi cu răspunsul acesta. Mâncară, beură iar, în vreme ce bădicul zâmbiţi mereu îşi zicea „Ir-Muşca”. Câteodată zicea: „Mă mir că n-aţi îngheţat. Ce comedie! Să veniţi pe gerul ăsta”. Fata vorbia veselă cu universitarul, prin mijlocirea lui spunea cuvinte măgulitoare, celor doi părinţi, îşi înclina capul înaintea lor, zâmbia şi bea cu vitejie.

Se ospătară aşa pană târziu, bădicul mai a-vea vin bun în pivniţă!

In dimineaţa următoare se lăţi în Văleni vestea că„advocatul” Ungurean s-a întors în societatea unei doamne.

Chiar bădicul răspundea foarte bucuros la întrebările oamenilor.

„Da, o doamnă, Ir-Muşca! S-o vezi câte-i de voinică!

— Și-s căsătoriţi?

— Nu, încă nu! Până nu se hotăreşte zestrea.

— Aşa dar a venit aşa pe văzute numai?

— Da, cotătoare de loc! Ir-Muşca!” răspundea bădicul Vesel.

El scăpase de-o povară foarte grea: nu mai erà mereu cu frica ’n sân că-i va bate domnii telegrafii după bani mulţi şi nu va avea de unde să-i trimită, fi erà foarte recunoscător feciorului că se hotărîse să rămână acasă până se vor porni piuele îşi va face bani.

In ziua întâi după sosire universtarul nu ieşi nicăiri. Dar din ziua a două făcù vizile birtului lui Spiridon, unde-l întâlni pe fostul universitar Pruncul.

Se îmbrăţişară şi se sărutară.

Apoi cea dintâi întrebare a lui Pruncul fu: „Cu cine ai venit?ˮ

— Cu Irmuşca!

— E aici?

— Aici!

— O, să fii tu al dracului! râse Pruncul. Şi ce ai de gând?”

Ungurean, în loc de răspuns, înălţă din umeri apoi arătă c-un deget la gură că i sete.

De-aici încolo Irmuşca îl însoţia des pe Ungurean la birt, dar nu numai aici ci şi în oraş. Da, cu tot gerul, mergeau destul de des în oraş cei doi... logodnici întovărăşiţi de Pruncul.

In urmă apele se desgheţaseră, piuele porniră, dar părea că Ungurean nici gând n-are să se mai întoarcă în capitală, pentru şase, cel mult zece zile”. El se simţia foarte bine acasă, la Spiridon, în oraş, cu Irmuşca şi cu Pruncul.

Bădicului nu-i părea rău; plătise pe Pruncul şi se simţia mai uşurat. Numai de ceva nu-i se împărea: bănuia, că Irmuşca ar fi jidancă, pen-trucă niciodată n-o văzu făcându-şi cruce. Il şi întrebă într-o zi pe fecior.

De-atunci, înainte de mâncare, Irmuşca îşi făcea cruce ca toţi botezaţii.

XII.

După căderea „Arhanghelilor” se găsi deodată în încurcături grele financiare nu numai Iosif Rodean şi bădicul Ionuţ Ungurean, ci şi primarul. Pe lângă galeria cea nouă dela „Arhanghelii” pe el îl mâncă beutura şi mai ales Dochiţa. Femeia cheltuia tot mai mulţi bani, pe lângă toată opreliştea primarului. In „Arhan-gheliiˮ el nu mai speră, dar avea părţi la alte băi, şi totuş se simţia mai strâmtorat ca nicio-dată pentru îngheţul ce se pusese şi care nu-l lasă, nici pe el să macine. De altfel, ca şi pe ceilalţi doi tovarăşi, îl secătuise de parale cu ade-vârât galeria cea nouă dela „Arhangheliiˮ an de an, şi gerul de-acum nu făcea decât să-i a-rele prăpastia în care se află. Piuele nu măcinau la nime şi totuş în Văleni Cornean şi ceilalţi doi erau mai strâmtarăţi decât oricare alt Văle-nărean.

Traiul în casa lui erà tot mai viforos. Odată cu încurcăturile băneşti lui Cornean îi păru că Dochiţei iar începe să-i stea mintea ’n pruni. In-cepu s-o păziască din nou, s-o teamă, se înrăutăţii din zi în zi, vorbia cu ea mânios.. îi răspundea cu aspime la întrebări. Dar ceeace-l ferbea mai rău pe Cornean erà nepăsarea Dochiţei, Nici o vorbă, nici o sudalmă ce-i venia dela primarul n-o mai atingea. Nu mai plângea nu-i mai făcea scene lui Cornean, dacă acesta îi dadea să înţeleagă c-o bănueşte. Ridici nepăsă-toare din umeri şi atâta-i fii tot răspunsul.

Intr-o dup-amiază dela sfârşitul lui Ianuarie Dochiţa veni obosită acasă. Plecase înainte de prânz, fără ca primarul să fi băgat ceva de seamă, şi nu se mai întorsese până pe la ceasurile trei. Vasile Cornean până la prânz o aşteptase ca pe spini. Dela prânz începù să fiarbă, nu-l mai ţinea locul, nu-i mai fu destul de largă casa, curtea, ieşi în drum, cutreeră satul, cercetă birturile, dar pe Dochiţa părea c-o înghiţise pământul. Veni acasă, se lăsă gemând pe-un scaun, dar nu gemu de zece ori şi uşa se deschise şi intră Dochiţa.

„Unde-ai fost?ˮ o întrebă primarul învârtind o păreche de ochi turbaţi.

Dochiţa înălţă ca de obiceiu din umeri.

Cornean fu lângă ea dintr-o săritură, o prinse cu stânga de piept şi, învârtindu-şi ochii fio-roşi, îi răgni:

„Nu aşa! Nu face pe muta! Mie trebuie să-mi răspunzi odată! Ce ţi-e? Unde-ai fost?

Femeia cerca să scape din mâna lui, se smunci, dar înţelese că cearcă în zadar. Ochii ei obosiţi se aprinseră de mânie.

— Unde-am fost? După bani am fost, la frate-meu am fost! Nu-ţi cer de două săptămâni o sută de zloţi? Nu-i ruşine ca nevasta primarului, a societarului dela „Arhanghelii” să împrumute dela un bărdaş sărac o sută de zloţi? Mi-ai putea da pace, zise ea în silă scoţând banii din buzunar şi aruncându-i pe masă. Iată după ce-am fost.

Primarul îşi plecă fruntea, dreapta-i căzu neputincioasă. Rămase un răstimp nemişcat. Apoi în ochi i se iviră tăişuri de oţel, fixă pe Dochiţa şi-i zise:

„Pân’ la frate-tău nu-i cale şase ceasuri!

— Nu, răspunse repede femeia, c-un fel de scârbă, dar crezi că dacă primarul n-are o sută de zloţi adunaţi laolaltă va avea un bărdaş sărac? Frate-meu a trebuit să colinde prin sat la oameni cari îi datorau pe lucru, ca să-mi adune banii ăştia. De altfel ce-ţi mai şi dau ţie seama! Nu-s eu de vină că n-ai o sută de zloţiˮ.

Primarul Cornean turbase de mânie. „Să taci!” urlă el. „N-am o sută de zloţi? Am spus eu că n-am atâţia bani?” zise apoi apropiindu-se mereu de Dochiţa ca un tigru gata de atac. Dar femeia se tot feri, se tot retrase, ajunse după masă.

Vasile Cornean ieşi izbind uşa, se duse de-auna la primărie, intră şi văzu cu bucurie că a-fară de pârgar nu erà nimeni. Pe pârgar îl trimise repede c-o scrisoare la poştă, iar-el se a-propie de cassa de fier a satului. Erà şi primar, şi de vr-o jumălat' de an suplinia, şi pe cassarul care demisionase. El deschise cassa şi luă toate biletele câte erau aici, nu le fură, Doamne fereşte, dar voia să le ducă acum numaidecât să le arete Dochiţei şi să-i zică:

„N-am o sută de zloţi bani gata?

Ceeace plănuise, şi execută îndată; femeia privi uimită, cu încântare la bani, şi-i zise zâmbind:

— Am glumit, Vasileˮ

Dar primarul nu se însenina nici acum, ieşi îndată, porni spre primărie şi încă nu se întorsese pârgarul, când deschise din nou cassa de fier. Dar banii nu mai ajunseră toţi în cassa salului! De vr-o şapte bilele de câte-o sută primarul nu se mai putù despărţi! Nu fură nici acum banii ăştia, Doamne fereşte! Avea să-i restitue îndată ce va putea măcina, căci piatră avea şi el. însă acum, dupăce avuse odată banii în mână, nu-i mai putù pune înapoi pe toţi, chiar să fi voit: abia acum simţise cât trăise el de năcăjit în săptămânile din urmă!

Deci, nu peste mult, fu din nou acasă şi puse pe masă înaintea femeii două bilele de câte-o sulă.

„Banii frate-tău să mi-i dai: am să-i duc înapoi încă astăzi!ˮ

El se mai temea încă de înşelăciunea Do-chiţei şi credea că nu dela frate-său are suta. Dar când văzu că femeia-i dă cu mare linişte banii, se convinse pe deplin şi scăpă. de-o mare greutate ce-i apăsă pe piept.

El luă banii, ieşi şi merse aţă la bărdaşul şi-i înapoie banii.

„Altădată să ştii că soru-ta are dela cine să ceară bani! îi zise cu mânie primarul.

— Dar nu i-am spus şi cu tot aşa? N-a trebuit să alerg şi la zece oameni până ani putut strânge banii ăştia?” răspunse tot asa de mânios bărdaşul.

Vasile Cornean se întoarse mulţumit acasă. După ce se convinsese de nevinovăţia Dochiţei nu-i mai păsa nici de sutele luate dela comună. In sfârşit nici prin gând nu-i trecea să le fure. Se gândia chiar ca făcut rău că nu s-a ajutat mai de mult aşa, să nu fi adus pe Dochiţa până acolo încât să împrumute dela un sărăntoc ca frate-tău. Aşa ceva poate răsufla se poate auzi, şi ar fi mai mare ruşinea.

Fratele Dochiţei până adunase suma fuse, între alţii, şi la Gheorghe Pruncul. Ii datora şi fostul societar dela „Arhanghelii” pentru nişte reparaturi la piue, îi datoră cu treisprezece zloţi.

Nu se 'întâmplă o singură dată ca Pruncul să deie banul din mână pânăce nu-l descosea bine pe om. Se părea, că voeşte astfel să-şi prelun-giasca pe cât se putea mai mult plăcerea de-a nu se despărţi de averea sa. Cercă şi acum să afle pentru ce-i trebuiau bărdaşului toţi banii, ce-i mai datora, pentrucă Pruncul erà obişnuit să plătiască cu ţârăita. Dar fratele Dochiţei cu nici un preţ nu descoperi că-i trebuie pentru pri-meseasă i se părea c-ar fi astai prea măre ruşine; dar nu se mulţumi nici cu cinci, nici cu zece, nu ieşi din casă până ce Gheorghe Pruncul nu-i numără toţi banii ce-i datora. Incăpăţinarea asta a bărdaşului îl puse pe gânduri pe Pruncul; el simţise că-i trebuie banii pentru o cauză deosebit de însemnată. Altfel s-ar fi îndestula, ca altedăţi, şi cu mai puţin.

El spionă cărările bărdaşului şi vazu că mai intră şl pe la alţii. Numaidecât îşi zise că fratele Dochiţei are lipsă de o sumă mai mare. De-aici încolo lui nu-i mai trebui nici o veste. Se duse în casă, şezu pe un scaun, închise ochii şi văzu limpede adevărul: banii se adunau pentru Dochiţa, iar femeia ceruse dela frate-său pentrucă... ei, pentrucă primarul nu mai avea de unde să-i dea.

Mai departe însă nu cuteză să se gândiască. Dar peste două zile, când o văzu pe Dochiţa în-torcandu-se din oraş cu sania încărcată de pachete, Pruncul se gândi şi mai departe. El de mult urmaria şi pe primarul şi se interesa foarte deaproape al câtelea ceas îi bate. Primiarul încă se în fruptase din aurul slobod dela „Arhanghelii” după ce Pruncul părăsise baia, şi de-atunci omu-leţul ăsta, mâncat de pismă, îi purta şi lui Cornean Sâmbetele. El ştia că bani mulţi primarul nu mai poate avea!

Când o văzuze pe Dochiţa venind dela oraş cu atâtea pachete, el se gândi deodată: „primarul a împrumutat dela bancă”. Dar parcă în aceeaş clipă îi răsări în minte şi altă, posibilitate şi a-ceasta îi plăcu atât de mult, îl fermeca atât de tare, încât, uilându-şi cu totul părerea cea dintâi, porni în grabă să-l afle pe notarul Popescu. Se pare că-l convinsese repede, căci notarul încă în ziua aceea cercetă cassa şi descoperi lipsa. Avu şi el un larg zâmbet de satisfacţie!

XIII.

Zilele treceau mai grele ca de plumb în casa directorului dela „Arhanghelii”, iar nopţile pă-reau nesfârşite. Afară de o slujnică şi o slugă: notărăşiţa Marina concedia pe toţi ceilalţi servitori. Nici unul dintre cei concediaţi nu simţi însă o părere de rău că părăsesc casa asta, curtea, în care vedeau că nu mai au ce face. Cei doi cari rămăseseră, o fată şi un fecior, nu păreau de fel bucuroşi că nu pot urma pe ceilalţi, părea că numai de silă rămân. Tot personalul din curtea directorului presimţia parcă adierile nenorocire! care se apropia cu paşi tot mai repezi.

Iosif Rodean, după ce trecuse dela feştania ce o slujise părintele Murăşanu la „Arhanghelii”, tot mai avu, uneori, licăriri de speranţă până la sfârşitul săptămânii, când cei din urmă băieşi părăsiră baia. Atunci izbucni în răcnete, în blăs-teme ne mai pomenite, notărăşiţa îngheţă de spaimă că i-a înnebunit bărbatul. Directorul blăs-tema pe Dumnezeu, batjocorită cu cuvinte scandaloase pe popa cu slujba lui cu tot, erà pe-aci s-o turtiască pe Marina, că-i dăduse sfatul să facă aşa o „prostie dobitoceaşcă”. Mugi prin camere, ca o fiară rănită, până noaptea târziu încât se adunau oamenii pe la fereşti, în mii s-asculta şi să se îngroziască. Ameninţa cu moarte pe Marina, slugile, slujnicile se izbia cu pumnii în frunte, în piept, îşi încleşta de multeori mâ-nile în mustaţa-i groasă. Apoi, dela o vreme nu mai putù suferi pe el nume. Nasturii săriau sbârnăind, durigându-se pe podele, şi pieptul lui; enorm se ridică des. Directorul respira ca din-tr-un foiu adânc. Ochii lui erau înfiorători.

Se linişti târziu, dar nu aduni, ci căzu într-un fel de nesimţire. Când se lumină în ziua următoare, Marina îl află într-acelaş colţ de divan dar în ochii lui se putea ceti o hotărîre.

„De-am trece mai în graba peste asta, zise el c-o voce care părea că vine din adâncuri depărtate.

— De-am trece mai iute, să mă pot apucă de lucru”, zise el iarăş, părând că nici nu aşteaptă răspunsul nevestei.

Marina îl înţelese într-un singur chip: că Iosif e şi acum tulbure la cap ca şi ieri scară. Oftă, îşi împătură buzele descolorate şi trecu în camera vecină. Dar Iosif Rodean erà acum în toate minţile. Din nesimţirea în care căzuse după izbucnirea mâniei sale păgâne, îl trezi, spre ziuă, o voce clară şi hotărîlă, pe care o auzi cu o limpezime uimitoare. Vocea aceea, care păru că s-aude din el, deşi îi erà cu totul străină, îi zise:

„Treci peste asta, te pui pe lucru şi steaua „Ar-hanghelilor” iarăş străluceşte”.

Dac-ar fi crezut în Dumnezeu, lui Iosif Rodean i-ar fi părut că-i vorbise aşa însuş Dumnezeu. La vocea asta îi căzură parcă lanţuri grele de pe lup, îi secă balta cea neagră din suflet, i se închise prăpastia din el, se simţia vârtos ca fierul, avu senzaţia că aşa cum e, dacă s-ar ridică, dacă s-ar izbi de-un părete ar răsturnă toată casa, ar dărâmă-o numai decât.

„Treci peste asta, te pui pe lucru şi steaua „Arhanghelilor” iarăş străluceşte”. Cuvintele a-cestea părea că erau tipărite cu electricitate. Iosif le vedea întrun singur şir, orbitor de strălucit; părea că nici nu le vede cu ochii ci cu ceva din el, cu vr-un simţ lăuntric. De trei ori văzu directorul şirul acesta magic. De când i-a fulgerat întâia oară îl înţelese. îşi zise îndată, c-o linişte adâncă: „Se ’nţelege! Trec peste chestia cu datoriile, şi încep din nou hăitui la „Arhanghelii”. El îşi zicea că abia acum îşi putù da seama că desnădejdea lui nu izvoria din faptul că s-ar fi pierdut credinţa în „Arhanghelii”, ci numai din greutatea covârşitoare cu care apăsau asupra lui datoriile! Da, datoriile acelea îl făcură să nu se mai poată mişca, îi întunecară mintea aşa de tare încât să cadă în prostia de-a face o feştanie cu credinţa că va da de aur. Datoriile acele îl dogiseră, căci îi atingeau o mare slăbiciune: vaza lui de om avut. Gura lumii îl înspăimântase! Căci gura lumii avea să umble până ce nu putea să facă „Arhanghelii” iarăş renumiţi.

Dar la auzul acelei voci ciudate Iosif Rodean simţi deodată, că toate acestea sunt prostii, că pentru o singură ţintă e vrednică lupta şi desnădejdea: viitorul „Arhanghelilor”. Și, acum, viitorul acesta nu-l vedea de fel întunecat. Las’ să se bucure pe-o clipă proştii că a căzut, las’ să fugă toţi departe de el, las’ să se înduşniăniască! Va veni, foarte curând, vremea când directorul „Arhanghelilor” va fi un împărat în întreg jurul acesta, când oamenii ce-l vorbesc acum de rău — nemernicii! — nu i se vor mai linguşi din nou, ci i se vor închina. Da! I se vor închina! Laş’ dar să treacă peste el prostia astă cu datoriile! Of, datoriile! Cum ar fi sfărmat acum unul de altul capetele oamenilor cari se adunau în camera „Optsprezece carate”. Chiar 'pentrucă se simţia biruitor de-acum, nu-şi putea ierta prostia în care căzuse dându-se la patima jocului de cărţi.

Judecând aşa, el nu se gândia cum se va lim-pezi chestia datoriilor; presimţia numai că cele două case din oraş nu a vor mai fi ale lui, poate, şi Casa din Văleni şi piatra dela piue! Dar nu-i păsa! Ii erà deajuns dacă rămânea cu „Arhan-ghelii”. Nu din baia asta izvorîra şi casele şi piule şi tot ce avea? Nu se gândia mai de a proape nici cum va nimici pe viitor la „Arhanghelii”. Toate acestea erau chestii prea de a zecea mână. Lucrul de căpelnic erà că la „Arhanghelii” va afla aur mult, foarte mult.

„Treci peste asta, te pui pe lucru, şi steaua „Arhanghelilor” iarăş străluceşte”. Cuvintele a-cestea le auzi şi a treia oară foarte limpede. Nu erà vorbă în ele de ce ia fost, de ce va fi, ci de ceeatce este. Ii spuneau parcă lui Iosif Rodean că acum trece peste datoriile ce le avea, acum s-apucă de noile lucrări, acum străluceşte steaua „Arhanghelilor”. Și senzaţia ce-o avea erà aşa de covârşitoare, îngenunchia atât de bine realitatea, încât ei avea o adâncă senzaţie de fericire. De aceea nici mai cuteză să se mişte, ci privia cu ochii măriţi de spaima plăcerii ceeace se întâmplă.

Se trezi puţin după ce vorbi cu Miairin şi trezindu-se îi păru că nu-i mai pasa de fel de tot ce are să se întâmple. O singură povară ucigătoare îl apăsă: că nu se isprăvise încă chestia datoriilor. Ii părea, erà sigur, că după ce va trece, odată peste asta, nimic nu i se va mai putea pune în dale. La „Arhanghelii” mai erà destul aur ca să-şi poată bate odată joc de toată lumea.

Din ziua aceea, el începù să umble prin casă, se coborî în curte, ieşi în uliţă chiar. De-aici încolo în fiecare zi întreagă la „Arhanghelii”, intră pe ganguri, cercetă, aducea acasă batista plină de mărunţişuri de piatră, le macina în mojer, cercă, şi totdeauna află fire de aur.

El începù să vorbrască, să fie vesel chiar. A-devărat că erà ceva nou în veselia lui, care pe notărăşiţa! o strâgea de gât. Ei îi parea nefi-realscă bucuria lui Iosif, şi poate ca se înşela, pentrucă directorul, din zi în zi, se părea tot mai tare în nădejde. Numai de s-ar isprăvi odată mai repede cu chestia datoriilor!

Veselia lui nu avu margini când, în şfârşit, căpătă înştiinţarea că se stabileşte ziua de douăzeci şi cinci Faur pentru licitare.

In sfârşit avea să treacă peste afacerea asta scandaloasă! El simţia că nici un pas nu poate face până ce nu se va scăpa de povara aceea.

Sosirea celor două neveste tinere, în loc să-l întristeze, îl umplu c-o bucurie nemărginită: fu şi măi sigur că în curând cele două bănci vor lucra împotrivia lui.

Eugenia şi Octavia însă nu se bucurara de fel. După două zile petrecute acasă se întoarseră la soţii lor, palide şi istovite, ca şi când ar fi ieşit din morminte. Dar încă în aceeaş zi veniră desnădăjduite înapoi: cele două case erau încuiate. soţii lor se mutaseră, şi ele nici nu mai a-vură curajul să întrebe de noua lor adresă, şi se întoarseră repede acasă.

Nu spuseră, când intrară în locuinţa lui Iosif Rodean, ce le-a îndemnat să se reîntoarcă aşa de îngrabă, dar directorul gâci îndată, bătu în palmi, începù să râdă cu hohote. Abia se puteau înţelege printre undele mari de râs cuvintele lui.

„Bine-i aşa! Ehei! Ce mai divorţ! O să-i fri-gem!... Principesele mele!”

Cele două neveste încremeniră, priviră, cu spai-mă la uriaş, care părea sălbatic în bucuria sa, şi, ca două umbre, se strecurară afară din camera, tatălui lor. Ziua întreagă, noaptea, ziuă următoare plânseră atâtea lacrimi că se plătiră cu ele pe toată vieaţa de până acum. Din sbuciumul acesta rămaseră cu ochii înroşiţi, cu o-brajii căzuţi, cu nasul mai lung. Slăbiră şi îmbătrâniră cu zece ani. Ele înţelegeau acum prăpastia în care se cufundau. Bucuria tatălui lor le înspămâta, dar şi pe Marina. De altfel, ele nu mai credeau în nume, nu-şi puteau afla nici un razim. Ele nu se mai puteau gândi la ce va fi vedeau mereu ceeace a fost. Parcă că nici ce se petrece acum nu le intereseaza numai în lumina ce-o aruncă trecutul plin de splendoare. Ele secau din zi în zi, şi singurul simţământ ce le stă-pânia şi le ţinea în vieaţă nu erà desnădejdea ori vr-o sete de răsburtare, ci răutatea. Și după înfăţişare, şi după vorbe, şi după gesturi, păreau două furii.

XIV.

Domnişoara Elenuţa, de când se întâlnise cu clericul, erà mereu veselă. Nimic nu se mai strecură în sufletul ei din răceala, din spaima ce plutia în casa lor. Ca şi când s-ar fi învăluit în-tr-o haină deasă de lumină, ca se simţia acum la adăpost de orice rele, nici nu mai avea de altfel ochi să mai vadă ce se petrece în jurul său. Ea vedea mereu în viitor, şi viitorul acesta erà aşa de senin, aşa de strălucitor de lumină, încât din ochii ei, de pe buzele sale, zâmbetul de fericire nu mai dispărea. Mai ales după ce Vasile îi scrisese că parohia Teleguţa va fi a lui cu siguranţă, sufletul domnişoarei Rodean îl inunda o fericire, o mulţumire liniştită. Nimic n-o mai ameninţa acum. Ii părea chiar că vede, din descrierile clericului, sătul aşezat în apropierea Murăşului, sat cu uliţi largi, cu mari grădini pline de pometuri. Vedea şi casa parohială de-acolo, luminoasă, nouă, încunjunată cu plute înalte, drepte ca lumânările. Ii părea uneori că se plimbă cu Va-sile pe sub plopii înalţi şi că nimic nu se aude decât paşii lor pe cărăruşa netedă, şi susurul frunzelor neattlâmpărate.

Ei îi părea tot mai mult că-i o străină în casa din Văleni, că a venit aici pe puţină vreme, şi aşteaptă în fiecare clipă să plece mai departe. Se mira, se înduioşa de tăcerea plină de suterinţa ce stăpânia aici, de desnădejdea ce se săpa tot mai adânc pe feţele, în privirea, în toate mişcările surorilor şi ale mamei sale. Veselia ciudată care-l luă, dela o vreme, în stăpânire pe Iosif Rodean, îi părea lucrul cel mai firesc, şi simţia ca în casa lor acum toţi ar trebui să fie veseli şi fe-riciţi.

In mari depărtări de ea se ascundeau „Arhanghelii”, ca dintr-altă lume îi veniau parcă, din când în când, amintirile despre o nenorocire. Dar nu-şi mai putea da seama dacă neno-rocirea asta e în legătură cu familia lor ori ba. Ii părea de altfel că se distramă tot mai tare legăturile cari o ţineau aproape de familia directorului dela „Arhanghelii”.

Simţindu-se mereu cu sufletul plin de lumină, ea se silia să-i facă fericiţi şi pe cei din casă, mai ales pe surorile şi pe mama-sa. Ea se în-grijia de prânz, de cină, pentrucă de pe partea mamei şi a surorilor ar fi putut să nu mai aibă o mâncare cumsecade nici chiar Duminecile şi ’n sărbători; acestea se mulţumiau să guste de câteva ori din orice li s-ar fi pus pe masă. Dar Elenuţa băgă de seamă că tatăluii său îi făcea mare plăcere dacă avea o mâncare gustoasă, şi aceasta erà deajuns' ca să o facă fericită şi neobosită.

Astfel Elenuţa, în cea dintâi Duminecă după sosirea Eugeniei şi a Octaviei, începù să pre-gătiască o prăjitură în bucătărie. Dela Crăciun nu mai fuseseră prăjituri pe masa lor şi Ele-nuţa ştia că tatălui său îi plac foarte mult.

Cuprinsă cu totul cu munca ei migăloasă, ea nici nu băgă de seamă că, din când în când, ori Eugenia ori Octavia intră pe câteva clipe în bucătărie şi ieşiau iar. Ea nu băgase de seamă privirile de răutate cu cari o urmăriau mereu surorile ei de când veniseră în Văleni, nici pisma ce le stăpânia mereu în colţurile buzelor. Ele-nuţa după ce griji mereu ca prăjitura să se coacă bine în frigătoare, o scoase şi o puse pe masă, apoi fugi în casă să aducă nişte dulceaţă să-i unele decoruri. Dar abia ieşi ea şi cele două surori intrară în bucătărie, despăturară pe mijloc cu mare grijă prăjitura, şi între cele două pături preserară un strat gros de ce-nuşe. Apoi o lipiră din nou şi ieşiră zâmbind cu răutate, până ce Elenuţa încă nu se întorsese.

După ce ajunseră în casă, pentru întâiaoară de când veniră din oraş, începură să danseze prin casă, ca în vremile cele bune, să râdă, spre marea mirare a Marinei.

In câteva zile ele slăbiseră tare, mai ales la faţă şi se făcură foarte palide. Dar acum, în umerii obrajilor li se puse câte-o floare de sânge. Nu le sta bine nici roşaţa asta, nici voia bună, nu se mai potrivia cu ochii lor căzuţi în adân-cimi din cari răutatea nu se mai putea ascunde, oricât ar fi voit să pară de vesele.

Elenuţa nu băgă de seamă c-ar fi umblat ci-neva la prăjitură, o decoră, şi la sfârşitul prân-zului o servi la masă.

Iosif Rodeam bătu în palmi de bucurie.

„Vezi asta-i o idee minunată, zise el, pe care s-o felicit?

— Pe Elenuţa, pe Elenuţa” răspunseră zâm-bind tinerele neveste.

Notărăşiţa Marina se uită cu neplăcere la fată; ei i se păru uimitor parcă să se mai gândiască cineva şi la prăjituri în situaţia în care se aflau.

Elenuţa, îmbujorată de fericire, îşi plecă ochii:

„Am crezut că o să-i fac tatii o plăcere, zise ea încet.

— Da, şi încă o plăcere foarte mare, draga mea copilă”, răspunse fericit directorul, tăin-du-şi o bucată din prăjitură.

Incepu să mestece cu lăcomia obişnuită în zi-lele bune, dar deodată se opri, ochii i se piro-niră pe Elenuţa, se ridică, scuipă cu scârbă aluatul din gură.

„Ce batjocură-i asta? strigă el ieşit din fire. Ce-ai pus în prăjitură?

Elenuţa păli, începù să tremure şi nu pricepea nimic, vedea numai cu groază cum toţi ochii se pironiră asupra ei.

Directorul luă un cuţitaş, desfăcu pe la mijloc prăjituria şi spre uimirea tuturor se văzu stratul gros de cenuşe.

Il văzu şi Elenuţa, nu ştiu ce-i, se aplecă, lua pe vârful cuţitului, pipăi, apoi, printr-un strigătele miliare desnădăjduită, îşi pierdu conştiinţa.

Ochii lui Iosif Rodeian se opriră înfiorători a-supra celor două surori.

„Vai de mine, tată, ce-ţi trece prin gând, începù repede Octavia. Cum să fi făcut noi aşa ceva? Poate slujnica s-o fi scăpat în cenuşe, poate însăş Elenuţa. Ea nu e cu mintea acasă! Se gândeşte numai la feciorul popii”.

Dar directorul nu le crezu, erà pe-aci să le striviască, şi în casă se făcù linişte mai târziu.

Cele două surori se umplură de răutate şi mai mare. Incepură să urmăriască fiecare pas al Elenuţei. Ele nu puteau suferi fericirea ce se oglinda în ochii strălucitori ai fetei.

Ea cerca să vorbească cu Eugenia şa cu Octavia; dar surorile treceau repede pe lângă ea şi de obiceiu se întâlneau numai la masă. Din zi în zi le consuma un foc lăuntric, ele erau tot mai palide şi tot mai slabe. Numai când reuşiau să-i facă vreun rău Elenuţei, erau vesele, dar vai, de-o veselie monstruoasă, care-i făcea rău nu numai Elenuţei ci şi Marinei, şl mal ales lui Iosif Rodean.

Cu tot frigul ce stăpâniă încă, deşi nu aşa de îngrozitor, Elenuţa făcea plimbări în fiecare zi. Ieşia singurp, dar îndată ce ajungea pe drum simţia lângă ea pe cleric. Ii părea c-o priveşte cu dragoste, că-i şopteşte, fata zâmbii de plăcere şl ajungea, fără sa-şi deie seama până în mari depărtări.

Cele două surori o urmariau pe furiş până se ’mbrăca, până îşi tocmia o şuviţă de păr la o glindă. O urmăriau cu răsuflarea oprită pţnă ce ieşia din casă, apoi fugiau amândouă la fereastră, şi, palide, nu se mişcau de-acolo până ce n-o pierdeau din vedere.

O invidiau şi pentru plimbările acelea ca şi pentrucă se îngrijia şi de masă. Ele nu mai aveau nici o plăcere, nici să mănânce, nici să se plimbe în sufletul lor se coborî o noapte îngheţată, din care în răstimpuri părea că s-aude un urlet depărtat de câne, ce le făcea să le ’ngheţe şi măduva în oase. Nu puteau deci să vadă pe cineva bucurându-se de plăcerile, cari nu mai erau ale lor, nu puteau suferi nici chiar ca E-lenuţa să facă o plăcere, o bucurie părinţilor, lui Rodean mai ales. Ele presimţiau că nu vor putea face nici o bucurie părinţilor de-aici încolo, şi nu suferiau să le-o facă altcineva. Începură să urască chiar pe director, văzându-l mai vesel, şi se alipiau tot mai tare de Marina, care erà desnădăjduită ca şi ele.

Deseori priviau prin geam să vadă nu se întoarce încă Eldnuţa, şi când o zăriau cu obrajii împurpuraţi de aerul curat şi de sănătate, ele simţiau junghiuri adânci prin trup.

Iosif Rodean avea prea puţină vreme ca să vadă toate răutăţile celor două surori. El le şi uita în grabă, el trăia acum dintr-un singur gând:

„Treci peste asta, te pui pe lucru, şi soarele „Arhanghelilor” iarăş străluceşte.

Eugenia şi Octavia ştiau că tatăl lor uita repede orice ar face ele. Dar plăcerea de-a o răni mereu pe Elcnuţa erà aşa de adâncă, aşa de covârşitoare, încât chiar dacă ar fi ştiut că în toată ziua aveau să fie pălmuite de Rodean şi nu s-ar fi dat în lături dela absurdele lor răutăţi.

Răutatea şi pisma le agerise neînchipuit de tare o lăture a simţului de observare, spionatul. Orice mişcare a Elcnuţei nu le trecea nebăgată în seamă, şi, în sfârşit, le reuşi să afle şi ascun-zişul unde-şi păstra Elenuţa scrisorile lui Vasile.

Bucuria lor fu mai mare ca şi când ar fi aflat o comoară. Le răpiră dintr-odată ca nişte paseri hrăpăreţe, se încuiară în camera lor, şe-zură lângă olaltă pe divan şi începră să cetiască. Dar, vai, coţitul acelor epistole nu le umplu de deliciu cum se aşteptară, ci de o pismă aşa de dureroasă, aşa de arzătoare, încât conteniră îndată de cetit. Aveau senzaţia omului, care s-a lăcomit la faguri de miere în care n-a văzut albinele ascunse, şi din care, abia îmbucând, încep să-l înţepe mii de ace de foc.

Pentru cele două surori, acele de foc erau cuvintele de dragoste din epistolele lui Vasile. Ele, îngheţate de spaimă parcă, rămaseră un răstimp nemişcate, apoi Octavia se ridică, se apropie cu vraful de scrisori de cuptor şi le aruncă în flăcări.

Un suspin de uşurare scăpă din pieptul celor două neveste, cari nu mai păreau acum; de fel tinere, ci secate de-o boală rea.

In ziua aceea, seara, că de obiceiu, Elenuţa voi să-şi scoată scrisorile, să recetiască pe unele din ele. Erau mai ales vreo opt epistole cari o înseninau pe ftă oricât ar fi fost de tristă. Și de-o vreme încoace, ca părea că nu mai poate suferi în tăcere răutăţile celor două surori. Picur de picur grămiădia un fel de amăreală în sufletul ei, şi începea să nu le mai poată ierta.

Dar spre groaza ei, scrisorile nu erau nicăiri! Caută cu deamănuntul, dar nici una nu putù afla. Apoi, deşi ştia, că totdeauna le păstrase în-tr-acelaş loc, ea începù să răscoliască în toate colţurile, în dulapuri, sub pat, subperini, toată camera se răsturnase. Nu erau nicăiri!

Din clipa în care văzu ca nu-s în locul ştiut, ea simţi adevărul, dar nu voia să-l creădă! Ar fi fost prea mare nenorocirea ei. Dar după ce mai mult de-un ceas le caută zadarnic, căzu frântă pe-un scaun şi începù să plângă cu amar suduindu-se hainele pe dânsa.

Nu cina, nu închise un ochiu în noaptea aceea. O prăpastie înfiorătoare se deschise între ea şi cele două surori. Simţia că niciodată nu le va putea ierta.

Din ziua aceea începù să fie tristă, nu se mai interesă de masă, nu mai ieşia la plimbare. Ii părea că legăturile dintre Vasile şi ea s-au rupt prin dispariţia scrisorilor lui. Ii părea aceasta cu atât mai adevărat pentrucă, începând din ziua aceea, ea nu mai primi nici o epistolă dela Vasile. Zadarnic mergea în fiecare seară la poştă.

„N-aveţi nimic, scumpă domnişoară!” erà veşnicul răspuns a slujbaşului.

Ea începù să fie aşa de desnădăjduită, încât nici nu băgă de seamă schimbarea ce se ivi în obiceiurile surorilor sale. In fiecare zi acestea făceau o plimbare cu sania până la oraş. Nu le păsa că le văd oamenii, cunoscuţii, de cari se feriseră aşa de mult până acum, ci mergeau de-auna la poşta centrală, unde se împărţiau epistolele pentru şase sate, şi luau toate scrisorile, gazetele, cari veniau pe numele familiei Rodean. Slujbaşii le cunoşteau de mult, şi li le dădeau bucuroşi. Chiar şi alţi fruntaşi de pe sate, când veniau la oraş, puteau să-şi ridice de aci scriso-rile mai urgente.

Cele două surori, după ce pe drum desfăceau epistolele cari sosiau pe numele Elenuţei, cetiau un şir — două, apoi, junghiate de pismă, înce-peau să le rupă bucăţele şi să le arunce.

Astfel Elenuţa nu mai primia nici o scrisoare dela Vasile. Ea-i trimisese câteva epistole dis-perate în cari îi spunea că nu poate pricepe tăcerea lui, dar nici un răspuns nu venia.

Apoi într-o zi, prin mijlocul lui Faur, fusese viscol mare, vânt turbat, şi cele două surori nu putură merge la oraş. In seara acelei zile sluj-başul dela poştă din Vălelii îi spuse foarte vesel:

„In sfârşit, domnişoară, este ceva pentru dumneavoastră”.

Elenuţa ceti înfrigurată epistola aceea. Și cu cât cetia mai departe i se strângea în jurul inimii un sloiu tot mai gros de ghiaţă. Vasile îi scria despre o mulţime de lucruri, ca şi când Elenuţa le-ar cunoaşte de mult. Ii scria: „după cum ştii, parohia Teleguţa am câştigiat-o; trebuie însă mai întâi să dau examenul cu copiii. Și pentru asta am mijlocit un termin mai a-propiat”.

Ea nu putù ceti mai departe; simţiţi că mintea i se rătăceşte. Inţelese că surorile îi furau epistolele şi pricepu acum plimbările lor la oraş.

Astfel, oricât credea Elenuţa în fericire, vieaţa în astfel de împrejurări i se făcea, din zi în zi, mai nesuferită. Surâsurile erau tot mai rari pe faţă, în ochii săi catifelaţi, şi cât putea încun-jură tot mai mult pe cele două surori. Ceasuri întregi plângea cu lacrimi amare şi nu mai putea crede că Eugenia şi Octavia sunt surorile ei, nu mai avea putere să le mai ierte.

XV.

Ziua de 25 Faur căzu în anul acela pe-o Duminecă. Vremea se mai muiase, unii Vălenari mai grăbiţi îşi porniră piuele. Adevărat că trebuiau să cureţe mereu sloii, zoiurile de ghiaţă; dar ăsta o făceau bucuros, pentrucă banii erau pe sfârşite. Bătuseră de câteva zile vânturi dinspre miază-zi şi acestea mai subţliară ghiaţă. Dar, în 25 Faur, fiind Duminecă, piuele nu se auziau. In Văleni erà totuş o fierbere neobişnuită, pe uliţi, pe la primărie, prin birturi. Unii dintre băieşi numai acum afară că azi se va licita toată averea din Văleni a directorului dela „Ar-hanghelii”, chiar şi baia. Cei mai mulţi nu voiau să ceadă, alergau, îşi luau informaţii dela pri-mărie întrebau dela cei cari fuseră în legături mai strânse cu „Arhangheliiˮ.

Cei mai cu dare de mană se adunau în cete, se sfătuiau cum ar face să poată pune mana pe piatra care o avea directorul nemăcinata. Iosif Rodean, deşi ar fi putut, nu-şi pornise piucle, el aştepta să se scape odată de procesul cu datoriile. Până şi-l ştia în spate nici un pas nu mai putea face pentru învierea „Arhanghelilorˮ.

Băieţii mai bogaţi o preţuiau cât ar fi vrednică piatra aceea. Toţi aveau convingerea că piatra conţine mult aur, fiind aproape toată din galeria cea veche. Totuş părerile lor variau mult, între şapte şi patrusprezece mii de zloţi. Fără ca să ştie unii de alţii, se asociară cate cinci, mai mulţi chiar, chiar să cumpere piatra din curtea lui Iosif Rodean.

Dintre cei bănoşi puţini erau acum cari să se mai gândiască la nenorocirea ce dase peste directorul „Arhanghelilorˮ. Cei mai mulţi plănu-iau cum ar putea scoate venit mai mult din bogăţia ce zăcea încă în curtea lui. Erau destui cari, după ce se sfătuiau cu alţii, după ce le au-ziau părerile, se gândiau în taină cum să pună ei mâna pe toată piatra. Dar se gândiau fără de folos, pentrucă nu aveau atâţia bani gata.

Cei cari voiau să se informeze dela primărie trebuiau să se mulţumiască cu desluşirile ce le dădea scriitorul, pentrucă nici notarul nici primarul substituit nu erau acasă: des de dimineaţă călătoriseră în oraş.

Primarul substituit erà Gheorghe Pruncul.

După ce notarul Popescu descoperise lipsa banilor din cassa de fier a comunei,..el voi ca numai decât să facă denunţ împotriva lui Cor-neau. Când ieşi în uliţă, cu surâsul acela de satisfacţie pe faţă, Pruncul îl aştepta ca pe spini, cu răsuflarea oprită. Indată ce-l zări pe notar înţelese că bănuiala lui se adeverise.

„Ai vedere ageră, domnule Pruncul, zise notarul” Popescu, înfiorat de privirile de pisică ale fostului tovarăş dela „Arhanghelii”. Satul are să-ţi fie recunoscător, continuă notarul, încă a-stăzi am să-l denunţ”.

Pruncul i se alătură, îl luă de braţ şi-i zise gâfâind:

„Să n-o faci asta!

Notarul se opri, îl privi uimit şi-i zise:

— Aş putea să nu-mi împlinesc datoria? El se temea de ţăran şi bănuia că acesta urzeşte un plan ascuns împotriva sa.

— Am vrut să zic: să nu-l denunţi acum, rânji Pruncul, bucuros de teama ce se putea ceti din faţa lui Popescu.

— Să nu-l denunţ acum? Dar când? Dumneata se vede că vrei să vină o inspecţie, să descopere, să cad şi cu în năcaz”. — Notarul ar fi voit să zică: „se vede că dumneata vrei să ceri o inspecţie”, dar fii fericit că se exprimase aşa; nu erà bine să se pună rău cu omul acesta.

Pruncul îl pricepu totuş, râse încreţându-şi sbârcilurile de pe faţă, şi zise apoi:

— Vezi, aşa-mi placi: să nu le încrezi nici în cămaşa de pe tine. Insă eu nu pentru asta aş dori să nu-l denunţi azi.

— Dar pentruce? întrebă Popescu spionindu-l mereu cu privirea.

— E mare lipsa? întrebă băieşul fixându-l.

— Șapte sute, răspunse notarul.

— Bănuiam eu! zise c-un fel de părere de rău Pruncul. Pentru atâţia bani nu se plăteşte să-l denunţi. Azi, mâne, poate să-i pună la loc, numai să se desgheţe piuele.

Ei mergeau alăturea pe drum. O vreme tă-cură, apoi Pruncul se opri, îl sfredeli cu privirea pe Popescu şi zise:

— Domnule notar, cred că am mers prea de-parte, ca să ne mai tăinuim planurile noastre. Amândoi voim să ne scăpăm de Cornean, să ni-l ferim din cale. In lucrările noastre valoare el ar putea să ne fie o piedecă; e cel mai deştept în sat şi ar fi deajuns să se lase de Dochiţa şi de beutură ca să ne pună beţe ’n roate. Ei bine, ce nu ţi-am spus pân’ acum, îţi mărturisesc astăzi: vreau să fiu eu primar în locul lui.

Notarul presimţise de mult că Pruncul vânează după postul acesta, şi nu s-ar putea spune că se bucura gândindu-se că-l va avea mereu lângă sine. Dar planul cu banca erà aşa de ademenitor, încât erà gata să-i ajute în orice lu-crare lui Pruncul. El se convinsese că băieşul a-cesta uscat de pismă şi de răutate e indispensabil la banca ce se va înfiinţa în Văleni.

— Bine, domnule Pruncul, zise el, eu n-am nimic împotrivă.

— Dacă n-ai, atunci trebuie să mă ajuţi, te a-sigur că n-are să-ţi pară rău. Trebuie deci să nu-l denunţi azi, să măi aşteptăm!

— Crezi că va mai lua şi alţi bani? întrebă notarul fulgerându-i prin cap înţelesul cuvintelor lui Pruncul.

— Nu cred, sunt sigur! răspunse băietul fără să se uite la el.

Astfel mai aşteptară două săptămâni, în care vreme se adeveri ceeace zisese Pruncul. Cornean împrumută şi alţi bani din cassa comunei, pen-trucă Dochiţa începù să fie mai cheltuitoare ca niciodată şi Cornean nu mai putea să-i spună că n-are bani. Nu l-ar fi crezut.

La două săptămâni veniră doi slujbaşi superiori, descoperiră lipsa, îl destituiră pe Cornean şi porniră împotriva lui proces criminal.

Lovitura dată lui Cornean fu mai puternică decât o aşteptase Pruncul. Fostul primar ologi de partea dreaptă, îndată ce auzi vestea de spaimă. Trupul lui erà mâncat de beuturi, de rachiuri, deşi după înfăţişare părea omul cel mai sănătos şi măi bine hrănit.

Astfel, în ziua de 25 Faur, în Văleni erà primar substituit Gheorghe Pruncul. Și el cu notarul Popescu călătoriră des de dimineaţă la oraş, fiindcă vânzarea celor două case noui erà pusă la ceasurile zece înainte de prânz.

Naveau de gând să cumpere cele două case, ci numai să se convingă la faţa locului cu ce sumă se vând. Ei ştiau suma datoriilor lui Rodean, socotiră cu aproximaţie şi cheltuelile de proces, şi voiau să ştie a câta parte se acopere din cele două casw. Mai ales notarul se temea că datoria întreagă se va putea plăti cu cele două clădiri şi că astfel în Văleni, la ceasurile trei după prânz, nu se va mai ţinea vânzarea celeilalte averi a directorului, după cum se fixase de lege. In zadar îi spunea primarul substituit că asta nu se poate, că nu va acoperi nici pe departe datoriile suma ce va rezultă din vânzarea caselor. Notarul Popescu auzise vorbiridu-se prin oraş că doi mari comercianţi sunt hotărîţi să se bată până ’n pânzele albe pentru nouile clădiri.

Nu avură însă nici unul pace în Văleni şi astfel plecară de cu vreme în oraş.

Mare le fu mirarea când, între cei cari făceau oferte, zăriră şi pe doctorul Vraciu, ginerele directorului dela „Arhanghelii”, şi pe inginerul Gheorghe Rodean. Un fior de spaimă le trecu prin inimă, dar Pruncul se reculese în grabă şi-i zise:

„Mi se pare că n-avem de ce ne teme”.

Și într-adevăr inginerul şi cu doctorul făcură oferte până la un foc, apoi Văzând privirile întrebătoare ce şi le aruncau cei doi comercianţi, conteniră de teama să nu rămână asupra lor cele două case. Ei voiră, în sfârşit, numai să ridice preţul caselor, nu să le cumpere, căci n-avcau nici un interes să treacă în proprietatea lor. Şi cutezanţa lor ajuta binişor la urcare, sumei. Indată ce ei se retraseră cei doi comer-cianţi încheiară în grabă licitarea. Pierderea ce-lor două bănci mai erà încă de peste treizeci de mii.

„Dup-amiazi e rândul nostru”, şopti cu veselie Pruncul la urechea notarului Popescu şi repede se strecurară printre oameni, se urcară în trăsură şi porniră fericiţi spre Văleni. Ei mergeau acum liniştiţi la câştig sigur, deşi lui Pruncul nu-i prea plăcea că s-a muiat frigul, îşi zicea mereu că, pornindu-se piuele vor avea concurenţi la licitarea pietrei, deşi el, cât putu, hotărîse pe creditori ca piatra şi baia „Arhanghelii” să se vândă ca un singur obiect nu ca două, sub un singur titlu. Pe creditorii îi convinsese repede, spunându-le că baia singură nu are nici un preţ, nu dă nimeni nimic pe ea, dar cu piatra laolaltă pot să scoată bani frumoşi.

Din păcate, trebui să-l facă pe notarul părtaş şi la piatră. Înainte cu o săptămână fusese un schimb aspru de vorbe între ei, căci până atunci Pruncul nici nu se gândi să-l încălziască şi pe notarul din piatra aceea. Simţia o adâncă satisfacţie că Popescu nici nu pomenia de piatră.

Dar, înainte c-o săptămâna, Popescu îi zise cu o voce foarte rece:

„Mi se pare că dumneata cauţi tovărăşia mea numai la pierderi nu şi la câştig.

— Eu? făcù Pruncul înţelegând deodată de ce e vorba.

— Da, dumneata. „Arhanghelii” îi cumpărăm amândoi şi poate ne rămân în spinare pentru totdeauna, iară să ne mai scoatem vreodată banii din ei; pe când piatra dela piue o s-o cumperi singur dumneata, având să scoţi din ea de trei, de patru ori banii.

— Ba gândesc că şi de mai multe ori, răs-punse zâmbind batjocoritor Pruncul.

— Dumneata nu eşti deci un om care...

— Dar, pentru Dumnezeu, domnule notar, ce ţi-am greşit eu? îl întrerupse repede Pruncul. Dumneata eşti om mare, eu să-ţi arăt ce trebuie să faci?

— Eu îmi uitasem de piatra aceea, începù notarul ruşinat parcă de el însuş.

— Și aşteptai să-ţi aduc cu aminte! zise cu mânie Pruncul. Aş fi prost destul! Dumneata crezi că de-aci înainte dacă voiu afla un bulgăr de aur îl voiu împărţi cu dumneata? Eu am copii, domnule notar.

Popescu, de uimire, nu putù zice un singur cuvânt. Părea că nici nu de uimire, ci izbit de sinceritatea monstruoasă a băieşului. Simţia că de omul acesta va trebui să se teamă, pentrucă e foarte primejdios.

— Acum, după ce-mi arunci în ochi lucrul ăsta, n-am nimic împotrivă! zise Pruncul mai domolit. Vom fi tovarăşi şi la piatră, dar în schimb dumneata va trebui să mişti toate pietrele, nu cumva să se amâne ziua licitării. Dacă se desgheaţă odată bine şi pornesc piuele, îţi spun că dăm şi de cinci şi de şase ori mai mult.

Deşi schimbul acesta de vorbe se petrecu între ei numai cu o săptămână înainte, ei îl uitaseră, părea chiar că izbucnirea de atunci îi legase şi mai strâns.

Ei povestiau veseli în trăsură în drum spre Văleni, se mângăiau că puţine piue umblă încă şi că poate nu vor avea concurenţi temuţi. Chiar pomeniră vreo câteva nume şi cercau să soco-tiască de vor avea aceştia mulţi bani gata, când o sanie trecu repede pe lângă ei. Drumul de sanie nu se mai putea numi chiar minunat, prin unele locuri înnegriau colţuri de piatră, bruşi mari îngheţaţi, de aceea notarul şi primarul substitut veniră cu căruţa. Se vedea că cei doi doi erau străini şi nu ştiau cum e drumul spre Văleni. Ei trecură repede pe lângă trăsură, erau şi înfundaţi în blăni grele, şi câteva clipe cei doi Vălenăreni nu putură şti cine-s străinii din sanie.

Dar se vede că sluga se uită mai bine, căci îşi întoarse capul spre Pruncul şi zise:

„Domnişoru Ghiţă!

— Puteam şti îndată, zise cu răutate Pruncul.

— Să vezi numai că ne vor da şi nouă de lucru, zise notarul indispus. Vor licita şi în Văleni.

— Ei vin pentru casă, răspunse cu răceală Pruncul.

— Și pentru casă şi pentru „Arhangheliiˮ, zise notarul.

— Pentru baie, n-aş crede. Inginerul de foarte multă vreme nu mai are nici o nădejde în „Arhanghelii”. El a stăruit mult ca talăl său să nu mai lucreze gangul cel nou. Pruncul tăcu, un nor întunecos i se aşeză pe frunte. — Nu cred să aibă gândul să-şi mântuiască pentru familie „Arhanghelii”. Inginerul nici nu poate avea încă bani, iar doctorul Vraciu, ginerele, nu-i omul care să arunce banii. Ei vreau mântuirea casei, să nu ajungă de râsul Vălenarilor.

— Asta n-ar fi nimic, zise notarul. Apoi tăcură amândoi până acasă, cufundaţi în gânduri.

Pentru casă, lor înt-radevăr nu le prea păsa. Dacă se ridica peste cinci mii, se hotărîseră de mult să nu o cumpere. Totuş le erà ciudă greu pe cei doi, căci, dacă nu ar fi venit, ar fi putut cumpăra aproape pe nimica frumoasa locuinţă a lui Rodean. Casele la sale n-au nici un preţ, când ajung odată la vânzare.

Inainte de-a pleca dela oraş, ei mai primiră odată asigurarea dela slujbaşul încredinţat cu.vânzarea, că piatra şi „Arhanghelii” se vor vinde sub un singur titlu. Astfel cei doi tovarăşi spe-rau că, auzind preţul mare, nu vor face multe oferte, cine ştie, poate să rămână Pruncul singur. Căci el avea să facă totul. Notarul Pp-peseu se hotărî bucuros să rămână de-o parte, să rămână în umbră. Ii pierea că i-ar scăriţă cinstea şi i-ar întunecă numele bun, faptul dacă el însuş ar susţinea ofertele. In schimb îi câştigă lui Pruncul o bucurie, o satisfacţie nemărginită. Băieşul se gândia acum de săptămâni întregi cum îi va creşte inima când, în faţa tuturor, în faţa satului întreg îi va putea da lui Rodean cea din urma lovitură.

Și când ajunse în sat, simţia o bucurie a-dâncă văzând pâlcurile dese de oameni pe uliţe, înaintea primăriei, înaintea birturilor.

In inima lui mulţumiă lui Dumnezeu că ziua de 25 Faur căzuse Dumineca.

XVI

In dimineaţa zilei de 25 Faur directorul dela „Arhanghelii” se sculă cu noaptea ’n cap. Totă noaptea nu putù durmi: planurile pentru viitoarele lucrări dela „Arhanghelii” îl ţinură treaz, a-proape uimit. Planurile acestea veniau multe, părea că nu se mai gată: izvorau din infinit, defilau pe dinainte aşa de clare, încât fiecare i se întipărea în minte, apoi pieriau în noapte dând loc tot altora. Nu erau gânduri, nu erau calcule încopciate cu prevedere, erau mai ales imagini, păreau desenuri pe luminoase plăci de sticlă. De cu seară, când se puse în pat, îşi zise:

„Trec peste asta, mă pun din nou joc lucru şi steaua „Arhanghelilor” iarăş străluceşte.”

In sfârşit erà aici, mâne erà aici, şi ziua pe care o dorise cu sete bolnavă! Mâne se scutură de povara ce-o poartă, ca pe-o stâncă uriaşă, în spinare. Mâne vor râde de el, îl vor batjocori, mâne îl vor îngropa! Prohodiască-l, puţin îi păsa. Dar de mâne se va începe şi reînvierea lui, şi reînvierea aceasta va fi groaznică! Când venia din oraş cu capul gol, după ce hocmanul Ilarie îi spusese vestea cea plină de spaimă, el se gândia cum are să-şi răsbune pe toală lumea, dacă nu va fi adevărat. Astfel şi acum reînvierea lui o vedea groaznică, avea adânci dureri fizice, între, zărind cum va fi după reînviere, dureri de plăcere, de deliciu neînchipuit. Da, directorul dela „Arhanghelii” va fi de-aici înainte un Dumnezeu răsbunător! Pe cine se va răsbună? Pe toată lumea! Cine l-a părăsit acum pe el? Dar când nu l-a părăsit? Și atunci să cuteze cineva să se mai apropie de el! In genunchi, târându-se înaintea lui, şi nici atunci nu-şi va întoarce capul să-l vadă!

La fiecare placă luminoasă, ce-i trecea pe dinainte cu noui planuri pentru lucrările dela „Arhanghelii”, întrezăria tot mai limpede şi cura se va răsbuna el pe viitor! Dar, ciudat, mânia asta erà liniştită, nu-i încorda un singur muşchiu, nu-l neliniştii, nu-l obosii, nu-l umplea de fericire, ci dimpotrivă părea că-l cuprinde o muţenie şi o pace tot mai adâncă.

Noaptea întreagă văzu defilând plăcile luminoase pline de desenuri, noaptea întreagă întrezări mânia lui cumplită în viitor, şi totuş se sculă din pat fără să simtă cea mai mică oboseală. Erà mai recreat decât după somnul cel mai adânc. Ba, încă-i părea că holărîrea, puterea lui de voinţă, pe care o porni pe un drumi hotărît acum, se schimbase în ceva greu, adânc, se solidificase. In braţe, în picioare, pe frunte, în priviri, în tot trupul simţia greutatea acestei puteri de voinţă, greutatea acestei hotărîri.

El se duse la fereastră, feri perdelele, ridică rolela, deschise o aripă a ferestrei şi privi a-fară. In loc de aer, el văzu o ceaţă mohorîtă, groasă, prin care se cerneau rari firicele mai luminoase. Ingheţul de afară el îl simţi numai a o adiere răcoritoare pe frunte, pe ochi, pe mării lui obraji. Dar, prin bura asta, ochiul lui luă la ţintă sigură direcţia în care cădea ocna „Arhanghelii”. Rămase multă vreme nemişcat pri-vind spre Corăbioara, apoi închise fereastra, descinse încet uşa şi ieşi în curte. Erà linişte deplină, abia începea să se lumineze, mergând încet, sărac

Iosif Rodean începù să se plimbe prin curte. Curtea lui erà pietruită şi zăpada mai albia numai pe lângă zidul ce înconjura larga lui ogradă.

Când se sculă sluga să deie de mâncare la vilele din grajd, îl zări pe directorul plimbân-du-se. Nu cuteză să-i deie bună dimineaţa, ci voi să se strecoare în grajd, ca şi când nu l-ar, fi văzut. Dar Iosif Rodean îl simţi, se ’ntoarse şi-i zise c-o voce adâncă:

„Ce-i Nicolae, dai la vile? Bine faci. Lui Murga dă-i otavă!ˮ

Sluga îi dădu acum bunădimincaţa şi intră în grajd. Il cuprinse o teamă ciudată: pe stăpân nu-l mai văzu aşa de timpuriu prin curte din vremile cele bune.

Directorul trescri puţin auzindu-şi glasul: greutatea pe care o simţia în tot trupuri se coborîsc parcă şi în voce. El continuă să se plimbe mai departe. Deodată se opri, se întoarse şi se a-propie de grajd. Sluga ţesela boii.

„Măi Niculae, zise directorul cu aceeaş voce grea.

— La poruncă, stăpâne, răspunse feciorul tresărind şi oprindu-se din ţeselat.

— Măi Niculae! Parcă ficiorilor harnici le stă bine să trăgăneze un cântec când îşi plimbă aşa, domol, mâna pe spatele vilelor. Iosif se oprise în uşa grajdului şi de-acolo vorbea.

— Hm! Tăcu sluga având o sguduire de spaimă.

— Ia să te-aud, ia să vedem cum trăgănezi un cântec, măi Niculae, zise iarăş Rodean. Apoi se îndepărtă.

Sluga nici de ţeselat nu se apucă, uimit mereu de dorinţa stăpânului, când Iosif se întoarse din nou şi se opri în uşa grajdului.

— Ei, mă, tu nu 'nţelegi ce-ţi spun?” îl în-trebă acum aproape mânios.

Niculae puse mâna pe ţasală, începù să piep-tene spatele unui bou. Dar părea că se închisese glasul, nimic nu putea zice.

Rodean se depărtă, începù să se plimbe şi-şi uita de slugă. Dimineaţa, sfiicioasă şi tristă, răzbia puţin câte puţin din ceaţă. Cârţăi uşa dela bucătărie şi se arăta capul buhos al slujnicei. Fata auzise paşi streini, paşi grei prin curte şi crăpase uşa să vadă cine-i. Când recunoscu pe stăpân, o închise repede, îşi în câteva clipe se găti, luă şuştarul, alergă în grajd şi începù să mulgă. De câteori ieşia Rodean de cu noapte prin curte ea ştia că bea câte-o jumătat de şuştar de lapte. Dar acum, olio! acuşi s-a-propie anul de când stăpânul nu mai ieşise pe vremea asta afară, ori că nu erà acasă, ori că nu mai avuse chef.

Ea venia cu suştarul plin: spuma, deasupra, fierbea mistuindu-se, când directorul, văzând-o îi făcù semn cu mâna să se opriască. El se a-propie, luă şuştarul, îl ridică, trase o înghiţitură, apoi îl înapoie repede, făcând, o strâmbătură din toată faţa.

„Miroase laptele acesta! zise el cu scârbă.

Fata înlemni, ridică şuşlarul, mirosi şi ca, dar nu simţi nimic.

— Nu poate să aibă nimic, stăpâne, vasul a fost curat, cuteză să zică servitoarea.

— Iţi spun că miroase a ceva! se întărita Rodean. E dela Păuna?

— Dela! răspunse năcăjită fata.

— Pe Păuna să n-o mai mulgi! i s-a stricat laptele, zise directorul şi, scuipând cu greaţă în laturi, începù să se plimbe din nou.

Era destul de subţire îmbrăcat şi se plimba de mult acum în gerul neguros; el însă nu simţia nici un frig, dimpotrivă, cu cât se lu-mina tare îl treceau parcă tot mai mari călduri.

Notărăşiţa Marina, când intra în camera bărbatului şi văzu că acesta lipseşte, îngehţă îndată de spaimă. Ea se gândia la o nenorocire. Alergă apoi prin camerele vecine, cercetă prin ganguri, când, de pe-o fereastră îl văzu plim-bându-se prin curte. Abia acum se mai linişti.

Doamna Marina, dela căderea „Arhanghelilor”, nu mai avia zi bună. Chiar schimbarea ce se putea vedea de-o vreme încoace în Iosif Rodean pe ea nu o îmbucură, ci o înspăimântă tot mai mult. Și erau destule ceasuri când Iosif părea aşa de liniştit, aşa de mulţumit, ca în vremile cele mai bune. Ea însă nu se mai putea însenină, fie că presimţirea de rău îi stătea statornică în suflet, fie că nu-şi putea explică schimbarea bărbatului decât tot în rău. Ea nu putù niciodată să înţeleagă că Iosif zice cu mintea trează:

„Să trec peste asta, să trec mai iute şi să m-apuc de lucru”.

Cum să s-apuce de lucru? Cu ce? Unde? Când vor fi ajuns la sapă de lemn de unde să mai ia bani să lucreze? Uneori îşi făcea iluzii, îşi zicea: „trebuie că are puşi deoparte bani, aur, de care nu ştie nimeni”. Dar iluziile acestea cădeau numaidecât neputincioase: dac-ar fi avut bani, bărbatul său n-ar fi încetat nici pe-o zi lucrările la „Arhanghelii”.

Nu putù să înţeleagă asemenea bucuria lui când cele două neveste veniră acasă dela soţii lor. Cum s-a putut el bucura, când inima ei a fost înveninată de desnădejde? Credea el că va putea învinge toată nenorocirea, va face altă zestre fetelor? Se credea tot aşa de tare ca înainte cu atâţia ani, când a început lucrările la băi? Ea îşi făcea din nou iluzii şi-şi zicea: „are putere mare şi ce-şi pune în gând duce la în-deplinireˮ. Dar, ca nişte frunze arse de brumă aşa cădeau de neputincioase iluziile acestea. Ea se uita la el şi vedea deosebirea prăpăstioase între omul gras şi greu de acum, între omul pornit pe povârnişul bătrânelelor şi între neînduplecatul bărbat de atunci. Iosif erà acum de şasezeci de ani, când va mai face o avere?

Ceeace o punea mai ales pe gânduri erà fap-tul, că Iosif, deşi se arăta mai vesel, deşi înce-puse să nu se sfiască de nimeni îmbătrânise în lunile acelea cu ani de zile. Erau mai ales câteva creţe în colţul gurii lui, pe cari niciodată nu le putea vedea Marina fără ca să se cutremure de spaimă. Ea nu putea ceti în carte, dar din creţele acelea adânci cetia o adâncă desnădejde.

Și ea credea că voia bună de-acum a no-tarului nu-i firească, ci-i pricinuită de cea din urmă desnădejde. Oricât spunea el în zilele, din urmă că nu-i pasă de fel de ziua în care i se va vinde averea, el o pomenia foarte des ziua asta, şi Marina băgă de seamă că-i tot mâi dis-tras, că nu mai auzia toate întrebările ce se porneau, că rămânea de multe ori cu lingura în mână, ori cu furculiţa, uitându-şi să mănânce.

Și se pare că femeia, nenorocită şi ea, simţise adevărul. Nădejdea lui Iosif Rodean în „Arhangheliiˮ erà pricinuită de cea din urmă desnădejde. Pentru aceea tot ce zicea însufleţit de nădejdea asta, o strângea de gât pe Marina. Erà o floare care nu crescuse din pământul cel bun, ci dintr-un putregai. Dar erà o floare adevărată, atâta numai că avea o mireasma ciudată. Speranţa lui Iosif în strălucirea viitoare a „Arhanghelilor” erà o speranţă tot aşa de adevărată numai cât se născuse din desnădejde. Dar în sfârşit o asffel ele speranţă nu e deajuns oare pentru învingere, dacă e sprijinită de o voinţă neîndurată?

Astfel Marina gâcise că nădejdea lui Rodean izvorea din desnădejdea cea din urmă, dar se înşela crezând că veselia lui e nefirească. Erà nefirească numai întru cât erà haina nădejdii sale, dar nu intru cât o simţia însuşi bărbatul.

Tot astfel şi directorul nu se înşela simţind cum se bucură de viitorul strălucit al „Arhanghelilor”, dar se înşela părându-i că bucuria lui are baze reale. La bazele acestea el nici nu se gândia, se îngrozia chiar de ele şi se în-grozia fiindcă, inconştiu, simţia poate că mi surit. Căci, dacă va rămânea sărac lipit, cu ce va lucra? El însă la asta nu se gândia, ci erà fericit văzând planurile strălucitoare ale viitorului. Se mai poate iarăş că desnădejdea îi învârtoşa neînchipuit de tare puterea de voinţă, care-l ajută într-atâtea rânduri, şi că el, la adăpostul acestei voinţe, vedee orice posibil.

Starea sufletească a directorului erà deci destul de ciudată. După impresia ce-o făcea vocea şi înfăţişarea lui asupra altora, asupra celor două slugi, s-ar fi putut proroci ceva neobişnuit, foarte trist pentru el. Aceste două femei şi sluga Niculae simţiau cum li se răceşte inima de câteori îl vedeau ori îl auziau vorbind pe director. Pentru ei hotărît, Iosif Rodean avea ceva ciudat, ceva nou în voce şi purtare. Dar după veselia lui, după cuvintele hotărîte şi cumpănite ce le spunea, de multe ori s-ar fi putut crede că omul acesta are să învingă odată.

Doamna Marina, după ce-l văzu pe Iosif plim-bându-se prin curte, se mai linişti, însă-trebui să-şi adune toate puterile ca să se poată hotărî să facă ordine în casă. Ii părea că tot ce face de-acum, face în zadar. Invătişul ăsta de pat, de pildă, ar piutea rămânea şi depus, lavoarul ar putea stă plin cu apă, fără să-l mai scoată afară. Și aşa pe rând, ori pe ce punea mâni, îi părea că o pune în zadar. Conştiinţa că azi vor veni domni streini şi le vor vinde tot ce au, poate şi casa, o îngenunchia în toată clipa erà o povară pe care, iată, n-o mai putea purta! Se lăsă des pe-un scaun şi sta aşa frântă. Apoi prin ochi îi treceau umbre mari du spaimă, ca îşi făcea cruce şi zicea tare, să-şi audă vocea: „Doamne, nu mă lasă!” Se ridică, mai punea câte ceva la loc, şi iar şedea.

Elenuţa o afla mai palidă şi mai sfârşită, decât dacă s-ar fi sculat acum din sicriu.

„Doamne, mamă, cât eşti de palidă”, zise fata neputându-şi stăpâni lacrimile.

Marina începù să plângă, plângea sguduin-du-se, părând că vrea să moară. Toate mângâe-rie Elenuţei fură zadarnice. Mamă-sa plânse o lungă vreme, se boci ca la înmormântare, şi abia se puteau înţelege din geamatele ci câte-un cuvânt:

„Copiii mei!... Felele mele!... Doamne-Doamne!”

Elenuţa erà şi ca foarte abătută. Cearcăne mari de oboseală îi înnegriau sub ochi. Groaza zilei de azi n-o lăsa nici pe ea să doarmă. Oricât îşi spusese că nu-i pasă de toată afacerea asta, monstrul ce se apropia o înspăimântase şi pe ea.

La dejun fură numai trei: directorul, Marina şi Elenuţa. Cele două surori încă nu se sculaseră, deşi toca de mult de liturghie.

Iosif Rodean mânca foarte liniştit şi nu păru de fel distrat ca în zilele trecute. Intrebă de Eugenia şi Octavia, povesti de ceaţa ce se pusese de cu dimineaţă şi, aprinzându-şi ţigarta, se coborî iar în curte şi începù să se plimbe din nou prin acelaş loc, părea că-l îndrăgise.

Vremea trecea chinuitor de greu pentru cele două femei. In fiecare clipă priviau ceasul.

Pe la zece, directorul veni iar în casă şi zise cu acecaş linişte:

„Pe vremea asta la oraş, vor fi isprăvit”, apoi, fără să mai aştepte vr-un răspuns, coborî iar în curte şi se plimbă, până ce auzi poarta câr-ţăind în ţâţânile neunse, şi în curte intră sania cu Ghiţă şi cu doctorul Vraciu.

Iosif Rodean gândi întâi că-s slujbaşii însărcinaţi cu vânzarea şi un adânc suspin de uşurare îi scăpă din piept. Dar când îşi recunoscu feciorul şi ginerele, el nu fu de fel bucuros, şi numai forţându-se putù să se apropie de ei.

Cei doi, după ce-i strânseră mana, îi spuseră în scurte cuvinte cum s-a isprăvit cu licitarea la oraş. Ii povestiră în curte şi urcând scările.

„Bine-bine!” făcù nemulţumit Rodean, nu pen-trucă ar fi înţeles ceva din ce auzia, ci pentrucă nu-i plăcea că-i veniră pe cap oamenii aceştia.

Marina cât ce-i văzu izbucni într-un plâns sfâşietor. Dar nu plânse mult, căci directorul îi strigă îndată, cu o voce înfiorătoare:

„Ce plângi? N-ai de ce plânge, femeie nebună ce eşti!” El se sculă şi trecu într-o cameră vecină.

Marina se stăpânia cu mare silă. In fiecare clipă plânsul voia să izbucniască din nou.

După ce se mai liniştii, încurajată puţin de prezenţa celor doi bărbaţi. Ghiţă începù să-i spună şi ei, mai cu deamănuntul, ce se petrecuse în oraş.

Elenuţa, când îl văzu pe Ghiţă, se simţi liniştită, aproape fericită. Ei îi părea că dacă a venit odată frate-său şi rămâne aici, nu se poate întâmpla nici o nenorocire. Incă povestia Ghiţă, când apărură şi cele două surori, veştede, înspăimântate, îmbătrânite. Ghiţă erà aproape să nu le mai cunoască. Ele încă nu durmiseră peste noapte, nu aţipiră nici dimineaţa, dar nu cutezau să se scoale. Se temeau să se mişte din pat. Acum, recunoscând vocea fratelui şi a cumnatului, prinseră şi ele puţină inimă şi se iviră.

Inginerul Gheorghe Rodean ştia dela un membru din direcţiunea celor două bănci tot ce-l aşteptă pe tatăl său. Il rugase într-o epistolă şi membrul acela îi dădu ţoale desluşirile de lipsă. El ştia, deci, că situaţia tatălui său e desnădăj-duită. Se puse numai decât în corespondenţă cu doctorul Vraciu şi se hotărîră ca în ziua de 25 Faur să fie amândoi la licitare, din cât vor putea să urce preţurile, iar casa din Văleni să o cum-pere ei cu ori şi ce jertfe.

Acum ei vedeau că femeile-s destul de în-spăimântate, nu le dădură deci nici o desluşire cu privire la mărimea datoriilor. Doctorul Vraciu le spuse numai atâta:

„Nu va fi aşa de rău pe cât se crede! In urmă nu sunteţi singure, aici suntem şi noi. O să mai fie încă bine.

— Și nu suntem numai noi, adause Ghiţă c-o voce foarte serioasă, cu noi n-ar fi mare sprijin. Dar aici e Dumnezeu. Pe cei cari vreau să trăiască cu adevărat, Dumnezeu nu-i părăseşte niciodată!ˮ

Tăcu un răstimp, tăcere grea se puse în jurul său, numai respirările, adânci sau pripite, se auziau Ghiţă zise iar:

— Ce folos de atâta avuţie, dacă nime n-a ştiut ce-i liniştea adevărată în casa asta? Să-mi spui dumneata, mamă a fost o măre fericire vieaţa care ai avut-o până acum? Nu va fi cu mult mai bine dacă grijile cele multe se vor împuţina? Căci, în sfârşit, ca să trăim nu ne trebuie decât o bucată de pâne, şi o bucată de pâne o are şi cel din urmă cerşitor. Și tot ce-i peste această bucată de pâne n-are un preţ aşa de mareea, pierzându-l, să fim desnădăj-duiţi. In urmă şi aşa, ori vrem ori ba, avem să pierdem totul. Dincolo de moarte nu ducem nimic, decât sufletele noastre.

Un lung oftat scăpă din pieptul Marinei.

— Vai, dar eu nu mâ gândesc la mine, suspină ea apoi şi ochii i se umplură de lacrimi.

— Știu, continuă cu vocea scăzută Ghiţă, te gândeşti la fete şi te gândeşti şi la tata. Dar suro-rile sunt încă destul de tinere ca să-şi poată afla în vieaţă o ţintă, pentru care să lupte şi să trăiască. Vorbesc de Eugenia şi de Octavia, pentru-că Elenuţa nu mai are lipsă de nimic.

Elenuţa se roşi, îşi plecă fruntea, cele două furori nu se putură răbda să nu-şi arunce pri-vri pline de înţeles, mama începu:

— Elenuţa...

— Da, o întrerupse repede Ghiţă. Elenuţa se va mărita după clericul Vasile Murăşanu. El şi are şi parohia. Apoi, întorcându-se spre cele două surori, continuă: E rău destul ca voi şi acum vă mai puteţi mira, şi mai puteţi dispreţui în astfel de căsătorie, după ceeace aţi pătimit. E rău destul că tata, atunci, s-a purtat aşa de rost cu acest brav tânăr. Deci, de Elenuţa să nu mai porţi dumneata nici o grije. E cu mult mai preţios un tânăr ca Vasile decât o mie de ad-vocaţi ca Albescu şi Tânăvean, cari îndată ce simt că nu mai este avere, cearcă să se scape le nevestele lor. Aceştia nu sunt oameni în cari să te poţi încrede vreodată”.

Doctorul Vraciu încep îi să spună noutăţi de pe-acasă, dar repede la masă nu mai rămaseră decât Marina şi cei doi bărbaţi. Elenuţa se dusese să guste într-o clipă de tăcere fericirea de care-i vorbi Ghiţă, iar cele două surori se ascunseră iarăş în camera lort pentrucă le venia să sgârie şi să ţipe.

Doctorul povestii mereu, cercă să-i aducă un surâs pe buzele Marinei; amândoi bărbaţii o priviau cu adâncă suferinţă. Deodată Marina întorcându-se spre Ghiţă, îl întrebă:

— Și stăm chiar aşa de rău?

— Mai rău nu se poate, dar îţi spun că nu-i de disparat. Casele o să le cumpărăm: eu şi cu doctorul.

— Casele? Cari case? întrebă uimită Marina.

— Trebuie să ştii că se va vinde tot ce aveţi, îşi datoriile nu se acopăr. A fost o nebunie ce-a făcut tata, dar acum în zadar ne-am da cu capul de păreţi. Apoi dumneavoastră aveţi noroc că nu sunteţi singuri. Il aveţi pe doctorul mă aveţi pe mine şi în curând îl veţi avea şi pe Vasile Murăşanu, preotul din Teleguţa. Casele vă rămân. Le cumpăr eu şi cu doctorul. Pe urmă Eugenia şi Octavia pot veni la mine...

— Ori la noi, întrerupse doctorul.

— Și chiar şi dumneavoastră. O să putem trăi încă în pace, nu-i de disperat, sfârşi Ghiţă.

Dar Marina nu m-ai răspunse. Se ridică, co-borî în bucătărie, şi repede înfiripă ceva de mâncare. Prânz nici nu mai putea fi căci erau trecute ceasurile două după amiazi.

Iosif Rodean veni şi el la mâncare. Părea şi acum foarte liniştit.

— Ei v-aţi gătat poveştile? Aţi isprăvit cu plânsul? întrebă el, apoi neputându-şi stăpâni o întrebare care-l muncina mereu îi întrebă:

— Dar voi cum aţi ajuns chiar azi aici?

— Ne-am informat, tată, zise Ghiţă şi am crezut că poate n-ar fi rău să venim şi noi.

— Ba aţi făcut foarte rău c-aţi venit. Foarte rău aţi făcut! zise tatăl, şi un nor greu îi întunecă fruntea. Cei doi nu aflară cu cale să-i spună mai amănunţit ce se va întâmpla, deşi Ghiţă erà convins că tatăl său nu s-a interesat de fel de toată afacerea.

Cu puţin înainte de trei, oamenii legii sosiră, intrară în curtea notarului, cu o ceată întreagă de băieşi după ei. Nu peste mult ograda directorului erà aproape a treia parte plină cu lume. Veni toată mulţimea curioşilor şi, mergând în urma oamenilor legii, nime nu se temea să intre în curtea lui Iosif Rodean. Băieşii erau în port de sărbătoare, cu mânecările albe, cu cişmele lăcuite, cu pălăriuţele negre, moi, pe cari le uncunjurau de câte trei ori pui subţiri de şerpi aurii. Ei povestiau agitaţi, se aplecau unul spre altul, pe alocuri câte cinci, mai mulţi chiar, se sfătuiau pentru cea din urmă oară. Toţi se îm-bulziau, înfinzându-şi capelele spre panelul unde erau oamenii legii şi primarul substituit Pruncul.

Soarele încă nu se mătase după munţii înalţi şi în curte, erà o lumină vie.

Sus în casă erà tăcere de mormânt. Iosif Rodean se retrăsese de cu bună vreme în camera cea mai depărtată. El nu voia să audă, nu voia să vadă nimic. Le spusese chiar, c-o voce seacă, şi lui Ghiţă şi lui Vraciu:

„Vreau să trec cât mai în grabă, peste prostia asta şi să m-apuc de lucruˮ.

Lui îi păru că spune un adevăr care nu mai poate fi discutat, pe care, acum, ar trebui să-l ştie toată lumea. Dar cei doi bărbaţi îl priviră cu teamă, schimbară feţe şi se coborîră, în curte. Marina şi felele erau strânse în jurul unei mese.

Cât ce se coborîră, cât ce ajunseră cei doi lângă oamenii legii, începù licitarea. Un murmur surd de uimire trecu prin şirurile băieţilor, când auziră că se vinde casa, casa directorului dela „Arhanghelii”. Unii scuipară cu scârbă în laturi, ca şi când ar fi vrut să-şi arete convingerea lor, că în felul acesta întreaga vieaţă e o prostie. Dacă directorului dela „Arhanghelii” i se vinde casa, atunci toată vieaţa e mare prostie!

Pruncul făcù cel dintâiu ofert, dar Ghiţă îl bătu, ş-a doua, ş-a treia oară. Dintre cei de faţă nime altul nu mai făcù oferte. Pruncul simţi numai decât că casa nu vor lăsa-o din mână, se hotărî deci să-i urce mereu preţul, cel puţin să simtă Ghiţă şi cu doctorul ce cumpără. Oferi până la opt mii cinci sute. Aici Ghiţă se opri, se gândi serios dacă se plăteşte să, deie atâţia bani pe-o casă, care adevărat că într-un oraş ar fi fost vrednică şi de cinci ori atâta, dar din care la sat nu mai putea să scoală niciodată; hainii ăştia. El şopti ceva şi cu doctorul Vraciu. Apoi lăsă pe slujbaş să strâge:

„Opt mii cinci sute... întâia oară.

— Opt mii cinci, sute... a doua oară”. Aici Pruncul începù să-schimbe la fete; se temea să nu-i rămână lui.

Opt mii cinci sule şi unul”, zise acum Ghiţă.

Aşteptarea asta avu efect. Pruncul nu mai făcù nici un ofert şi casa rămase lui Ghiţă.

Un suspin de uşurare trecu prin mulţime. Nime n-ar fi dorit să ajungă în, mâna lui Pruncul casa asta frumoasă, şi cei mai mulţi îl hu-liau că şi intrase în licitare. Dar nu avură multă vreme de vorbit, căci îndată se începù licitarea „pietrii aurifere dela piue laolaltă cu zece părţi, dela baia „Arhanghelii”. Băieşii se mirară că aceste două sunt puse laolaltă; nime nu se aştepta la aşa ceva. Cei cari se sfătuiră încă de dimineaţa să se întovărăşiască şi aşa să liciteze, rămaseră o clipă uluiţi, dar repede se reculeseră, din câteva şoapte se înţeleseră şi erau gata de-a ofera.

Preţul strigării fu zece mii de zloţi. Pruncul dădu numai decât suta peste mie, dar, spre marea lui mirare, se află în faţă deodată cu şapte oferenţi. Sutele se ridicau din minut în minut. Doctorul voi să ofere şi el, dar văzu că deocamdată e de prisos. Se strecură deci prin mulţimea mereu agitată şi, urcând scările, intră în casa.

In vremea asta jos în curte agitaţia; creştea din ce în ce. Cei opt băieţi urcau vertiginos preţul, ajunseră la treisprezece — la cincisprezece mii.

Doctorul, intrând în casă, păru foarte vesel de felul cum se suie preţul băii şi al pietrei; spera astfel că aproape se vor putea acoperi datoriile. Le şi spuse această convingere femeilor, dar ele nu părură de fel impresionate. Mereu agitat intră în camera unde erà Iosif Rodean şi-i spuse şi lui vestea cea îmbucurătoare. Directorul, când intră Vraciu, erà liniştit, dar faţa lui nu mai avea nici o culoare şi ochii lui erau măriţi peste măsură. Insă când îi spuse vestea, el sări ca muşcat de şarpe şi-l întrebă, cu vocea înfiorătoare, băgându-l în spaimele morţii pe gi-nere:

„Ce spui? „Arhanghelii”? Ai zis „Arhanghelii”?

— Da, cu piatra laolaltă o să meargă scump, îmi pare că-i va plăti scump Pruncul.

— Ce? Pruncul? „Arhanghelii?” răgni din nou directorul c-un glas care nu mai erà omenesc. Doctorul ar fi voit să fugă, să scape: Rodean erà înspăimântător. Dar înlemnise de spaimă. Nici un pas nu putea face. Ar fi fost şi înzadar, căci în clipa următoare Iosif Rodean începù să râdă cu hohote, alergă la părete, luă puşca, râzând mereu de părea că vrea să răstoarne pă-reţii şi strigând: „N-am eu aur? Cine-a zis că n-am aur? Am şi gloanţe de aur” şi iar râdea. In câteva clipe fu la fereastra care da spre curte, o deschise şi râsul lui turbat năvăli în curte. O linişte de moarte se făcu, o clipă ca un veac, apoi vocea înspăimântătoare a directorului se auzi, în vreme ce îşi puse puşca la ochiu trăgând cocoşul al cărui ţăcănit se auzi: „N-am aur? Cine zice că n-am aur? Eu am şi gloanţe de aur”.

O straşină de braţe se ridicară înaintea ochilor, puşca bubui, în aceeaş clipă din obrazul lui Pruncul ţişni sângele, el căzu într-un cot; dar de jos, tot mai avu putere să strige:

„Douăzeci de mii!”

Cuvintele lui fură cele din urmă clare ce se mai auziră în curtea directorului. Nime nu mai avu chef de licitare şi omul legii însemnă piatra şi zece părţi din „Arhanghelii”, pe numele lui Gheorghe Pruncul.

Pe Iosif Rodean abia-l putură lega opt bărbaţi voinici. Devenise furios.

XVII

După ce ţinu iarnă strajirică până la sfârşitul lui Faur, din Martie primăvara începù să înver-ziască. La sfântul George, în 23 Aprilie vechiu, erau adevărate cuvintele cântării bisericeşti, — pe ziua acestui mare mucenic şi învingător, — „Acum primăvara miroseşte”. In Gureni luncile erau smălţate de flori tinere şi surizătoare. Iarba fragedă unduia la adierile boarei, dela Blago-veşlenii începuseră să bolborosească oile în iarbă. Pădurile erau încheiate şi culoarea, de-un verde deschis, delicat, a frunzelor, începù să se întunece.

Era deci frunziş din belşug cu care să se îm-podobiască şcoala din Gureni pe ziua de sfântul Gheorghe, ziua de examen în satul acesta fruntaş, Vasile Murăşanu, învăţătorul substitui, porni încă din dup-amiaza zilei premergătoare, cu o ceată de băeţaşi în ai răsăriţi după el, în pădurea „Răstoacele”, să taie crengi de stejar, să decoreze sala de cursuri. Băieţii — bucuria lor — săltau, se alergau, râdeau şi cât ce ajunseră în pădure se căţărară îndată ca veveriţele prin copaci, dar repede trebuiră să înţeleagă că nu pot face nimic singuri. La porunca învăţătorului, ci se lăsară pe scoarţa copacilor şi se grămădiră în jurul lui.

„V-am spus să fiţi pe pace. Eu voiu tăia crengi pentru fiecare din voi câte va putea duce” zise el şi luând toporul se apucă de lucru.

Băieţii se îmbulziau să ajungă fiecare mai repede la crengi, se izbiau, şi după o jumătate de ceas numai capetele li se mai zăriau dintre frunzări, cum coborau între verdeaţă făşietoare, pe coastă la vale.

Sala de cursuri fu împodobită frumos, la intrare se bătură, din frunze de stejar, cuvintele: „Bine aţi venit”, deasupra catedrei pe părete: „Intru mulţi ani”. Aceste două inscripţii, îl pri-viau mai ales pe părintele protopop, care avea să prezideze examenul.

Dimineaţa se văzu o mişcare neobişnuită prin Gureni; oameni în haine de sărbătoare pe uliţi, neveste neprimtemte încă pe la portiţe dregând pentru cea din urmă oară creţele dela cămăşuta copiilor, ori apasându-le mai tare pălărioarele pe cap. Examenul erà pus pe ceasurile nouă dar încă înainte de şapte sosiră cei mai mulţi şcolari, primeniţi cu haine de sărbătoare. Erau destui cari se uitau mereu când la ghetele, când la pălărioara lor.

Vasile Murăşanu îi lăsă să se joace, să s-a-lerge prin curtea şcolii până la ceasurile opt şi jumătate. Atunci, săltându-i înainte copiii pe scări, grăbiţi, aprinşi la feţe de alergare, intră şi el în sala de cursuri, în mirosul de verdeaţă. Erà aţâţător mirosul acesta, mai se ridicase şi prav şi câţiva copii începură să strănute.

Clericul lăsă uşa deschisă, le spuse să nu se teamă, de nimic, fiind ei tot atâţia „lei-paralei”, şi, în zâmbetul elevilor eşi din sală. Văzuse, cu puţin înainte, trecând spre casa parohială căruţa care aducea pe protopopul, şi acum, abia eşise în curte, când auzi o altă căruţă opriu-du-se înaintea şcoalei. Deschise în grabă portiţa să vadă ce oaspeţi îi mai sosesc.

El scăpă un strigăt de mirare, când văzu co-borânduse din căruţă pe inginerul Gheorghe Rodean.

„Dumneata... în Gureni...! zise el uimit, dar vesel în aceeaş vreme.

— Da, am vrut să văd ce spor ai făcut în şcoală, răspunse zâmbind Ghiţă, întinzândui mâna.

— Doamne sfinte, oftă Vasile, dar ce spor să poţi face cu nişte broscoi ca ăştia. Știu, orăcăi, în gălăgie nu-i întrece nime!

— Ei, o să vedem; ştiu eu că dumneata nu poţi fi decât modest”, răspunse Ghiţă. Ei intrară în camera care-i servia lui Vasile de locuinţă, iar căruţa care-l adusese pe inginer dela gară se întoarse şi se auzi un răstimp durăind pe drum, apoi se făcù linişte.

Camera în care intrară nu erà mai lungă de cinci şi mai lată de trei metri. Dar inginerul fu izbit de ordinea şi curăţenia din casa, învăţa, torul băgă de seamă şi-i zise:

„Trebuie să ştii că azi poate-mi face domnul protopop vizită”.

In mijloc erà o masă rotundă învătită c-o mă-săriţă ţesută în frumoase alesături româneşti. Pe masă un serviciu de rachiu cu şase păhărele, într-o farfurie făii albe, mirositoare de colac proaspăt.

„Hm! Tăcu inginerul, dumneata nu te poţi plânge de nimic, pe cum se vede. Clericul zâmbi, umplu două păhărele cu rachiu şi-i zise:

— Ziua de examen e ziua Paştilor pentru noi dascălii, dar să nu crezi că-i la mine atâta pompă şi belşug în toate zilele.

— E de-acasă ţesetura asta frumoasă? întrebă inginerul arătând măsăriţa.

— Nu, e dintr-acelaş loc cu colacul şi serviciul de rachiu, răspunse clericul zâmbind.

— Dela părintele de-aici?

— Da!

— Mai corect, poate, dela domnişoara Laura?

— Ai ghicit, răspunse vesel învăţătorul. M-am convins că, pentru ziua de azi se cade să fiu bine aranjat, să nu-mi scoată protopopul vorbe rele. Domnişoara Laura a fost aşa de bună să aranjeze totul.

Inginerul ascultându-l luă o bucată de colac şi mireasma lui părea că-i îmbată.

— Să-ţi însemni, zise el, că m-ai făcut foarte curios pomenind mereu pe domnişoara asta şi în epistolele cari mi le trimiteai mie, şi într-ale Elenuţei. Nu m-aş mira că te-a interesat atât, dacă a pregătit ea colacii ăştia.

— O, e o fată încântătoare, dragă domnule inginer, zise cu sinceritate Vasile. Se pricepe la orice, apoi nu e nici urîtă. Ai s-o vezi! Dar ceea-ce-i mai minunat în fetiţa asta e veselia ei, veselie parcă dintr-o fântână nesecată. Are tăcere de vieaţă cum rar se întâlneşte.

— Ei, ei, mai încet cu laudele, prietene, am să-i spun Elenuţei, şi în urmă poate să se mânie, zise zâmbind inginerul.

— Eu nu o compar cu Elenuţa, zise cun fel dde tristeţă clericul. Dar mi se pare că nu e greşit să vorbim de bine pe cei cari au într-a-devăr calităţi frumoase.

— O să mă conving eu acuşi de-s calităţi frumoase ori numai ţi se par dumnitale”, zise zâmbind Ghiţă, umplăndu-şi din nou păhărelul.

Apoi începură să vorbiască de cele din urmă întâmplări din Văleni, de directorul care se afla acum într-un institut de sănătate, de cele două neveste cari rămaseră cu Marina în Văleni, de Elenuţa, care erà la doctorul Vraciu. Ghiţă, îndată ce trecură la chestiile familiare, se întunecă, vocea îi deveni mai aspră şi de multeori răspundea în sâlă la întrebările lui Vasile.

Clericul de altă parte îi descoperi ce foc straj-nic a trebuit să susţină din partea tatălui său, care nici nu voia să audă de altă căsătorie a ficiorului decât cu domnişoara Laura. Ei se cufundară cu totul în povestire, când uşa se deschise încet şi se ivi în crepătură faţa bărboasă a părintelui Pop din Gureni.

„E aici domnul protopop” zise părintele, retră-gându-şi repede capul. Cei doi tineri se ridicară îndată, eşiră în curte, salutară pe părintele protopop, o persoană veselă, roşu la faţa plină, cu barba de jumătate căruntă, un bărbat bine zidit ca de cincizeci de ani.

„Mă bucur, îmi pare foarte bine” răspunse el c-o voce clară, răsunătoare la prezentarea tână-rului inginer.

Dar, ca de obicciu, la astfel de prezentări pri-prite nime nu înţelege numele celuilalt.

Astfel şi părintele Pop şi protopopul se mul-ţumiră să ştie că străinul e un cunoscut al în-văţălorului substitut.

La intrarea lor în sala de cursuri copiii se ridicară şi rămaseră neclintiţi privind cu ochii mari la părintele, protopop. La un semn al lui Vasile începură rugăciunea, apoi şezură şi şiraguri de mânuţe se arătară pe bănci.

Examinarea începu. Un răstimp băieţii părură încă mereu încordaţi, nu se clintiră, apoi mişcările, răspunsurile lor reveniră la matca obişnuită de peste an. Vr-o trei cari răspunseră mai întâia începură pe-o voce foarte înaltă, dar al pa-trau ca coborî la nivelul obicinuit.

Băieţaşi, feţişoare, se ridicau în bănci, când de ici când de colo, cetiau în carte, răspundeau la o întrebare, privind ţintă pe învăţător, iar când şedeau obrajii lor erau aprinşi de farmecul reuşitei. In răstimpuri se auzia vocea clară a protopopului, care punea întrebări. Școlarii pri-viau întâi la învăţător apoi guriţele începeau să le torăe.

„Bine. Foarte bine!” zicea mereu, cu satisfacţie părintele protopop. De laudele acestea nu se bucurau numai copiii şi învăţătorul, ci şi părintele Pop, apoi după o vreme şi domnişoara Laura, care veni să asculte examenul. Când intră, aşeză pe masă, înaintea prezidentului, un buchet de flori primăvăratec, se retrase şi şezu pe-un scaun lângă părintele. Ea începù să urmăriască foarte de aproape, cu mare încordare, cu pasiune, desfăşurarea examenului, care iată, nu numai promitea, ci şi începuse să fie dintre cele mai reuşite.

Inginerul Rodean o văzu înclinându-se uşor înaintea protopopului şi punâudu-i buchetul de flori pe masă, şi fu plăcut surprins de gingăşia mişcărilor ei, de lumina dulce de i se desprindea din ochii albaştri, din obrajii fragezi. Dupăce domnişoara Laura şezu, părând că nici nu-l observase pe inginer, Ghiţă tot mai des îşi odihnia privirile asupra fetei. Dela o vreme nici nu-l mai interesa parcă, examenul, ci numai domnişoara Laura.

Sala se umplea, tot mai mult cu bărbaţi şi femei, cari veniau să-şi audă copiii. Peste an ţă-ranii din Gureni nu se prea siliau să-şi trimită copiii regulat la şcoală, dar la examene veniau foarte mulţi şi se mândriau cu cuminţenia copiilor. Mai veni şi notarul, şi scriitorul dela primărie şi astfel erau aici acum toţi fruntaşii satului, afară de preoteasa. Ea rămăsese acăsă să gătiască prânzul pentru domnul protopop.

In sală căldura deveni tot mai grea, părintele protopop începù să-şi şteargă năduful cu o batistă enormă, apoi văzând dă învăţătorul nu mai are de gând să sfârşiască, îi zise:

„Nişte cântece s-auzim acum, domnule Murăşanu. Băieţii au cetit, au calculat, au arătat pe hartă, au spus poezii spre mare mulţumire a noastră a tuturor; acum fă-ne plăcerea şi cu nişte cântări”.

Și părintele Pop, şi domnişoara Laura se uitară cu dragoste, cu recunoştinţă la protopop. Inginerul Rodean surprinse privirile acestea şi-şi zise: „Mi se pare că e mai mult între ea şi Vasile decât spune el”. Dar nu avu vreme să se gândiască mai departe. Cântecele începură, sonore, dulci, clare; părea că răsuflul primăverii adia prin sală. Nici o notă falsă, nu se auzia, se simţii numaidecât că-i instruise un învăţător, care, el însuşi, e un cântăreţ meşter.

Protopopul bătu cu sgomot în pâlnie şi strigă „să trăiţi”, după cântarea cea dintâi, apoi tot aşa făcù până după a cincia, care erà un marş. A-tunci prezidentul examenului se ridică, spuse vorbe, de laudă şi de mulţumită pentru învăţător, pentru elevi, scoase din buzunare doi pumni de bani mărunţi şi-i puse pe masă.

„Fiecare băiat capătă câte cinci, zise protopo-pul, iar pentru cei zece mai silitori, iată am şi nişte cărticele, adause îndată luând din buzunarul, pardesiului zece broşurele.

— Pe anul viitor am de gând să aduc două zeci de cărticele pentru copiii cari vor şti răspunde atunci mai bine”, mai zise şeful, apoi strânse mâna clericului, a părintelui Pop, zâmbi spre domnişoara Laura şi între strigăte de „să trăiască” părintele protopop eşi, urmat de ceilalţi fruntaşi.

Vasile împărţi repede cărţile şi banii, zise cu copiii rugăciunea şi eşi.

Protopopul erà încă în curtea şcolii încunju-rat de părinte, de notar, de primar şi de alţi fruntaşi. Chiar spunea că ar fi bine să se sfătuiască oamenii şi să mai înfiinţeze un post de învăţător, căci şcolarii, se vede, se înmulţesc din an în an, când apăru Vasile şi-i pofti la un păhărel de rachiu, ori la o, bere în camera lui.

Protopopul porni bucuros şi după ei ceilalţi, dar el nu mai beu rachiu, ci sorbi cu sete un pahar de bere.

„Rău faci că ne părăseşti, domnule Murăşanu, zise protopopul. Credeam că cel puţin un an-doi să te mai am în protopopiatul meu. Mie unuia să ştii că-mi pare rău.

— Da, îmbătrâneşte, domnule protopop, îmbătrâneşte şi nu se va mai putea însura, zise părintele Pop zâmbind. El ştia că Vasile îşi are asigurată parohia Teleguţa, şi cu părintele Murăşanu, prin scrisori, se înţeleseră că pe la Rusale să facă ospăţul. Părintele Pop erà fericit văzând cum se potrivesc cei doi tineri în toate cele şi erà sigur de căsătorie, deşi nu vorbise mai de aproape despre asta nici cu clericul, nici cu Laura. Lui îi erà de ajuns să vadă cum se înţeleg de bine tinerii. Apoi părintele Murăşanu nu-i amintise niciodată de legăturile dintre ficiorul său şi dominiişoara Elenuţa Rodean.

Inchinară de sănătate şi de viitor, beură cu sete — vreo zece sticle de bere se goliră îndată apoi pârintele protopop întinse mâna clericului zicându-i:

„La revedere. El erà sigur ca Murăşanu va fi la părintele de prânz.

Când eşi părintele Pop, îi făcù senm lui Vasile, şi dupăce eşi îi şopti la ureche:

— Domnul ăsta se duce acum?

— Nu-cred. răspunse Vasile. Nu-l las să meargă aşa de îngrabă. Mi-e prieten vechiu.

— Foarte bine, zise popa, pofteşte-l la prânz la noi şi pe dumnealui.

Vasile intră în casă, dar n-apucă să-i spună lui Ghiţă invitarea părintelui, când înaintea şcolii se opri o căruţă.

— Alai vine cineva, zise clericul alergând la fereastră.

— Nu. E căruţa cu care am venit eu, răspunse Ghiţă.

Clericul privi prin geam, se convinse că e a-ceeaş căruţă, se întoarse şi-i zise supărat:

— Nu se poate să te întorci aşa de îngrabă. Abia ai venit.

Inginerul tăcu un răstimp, durerea îi umbri faţa, ochii lui priviră cu tristeţii la cleric, apoi îi zise:

— Trebuie să vii şi dumneata numaidecât cu mine.

Vasile înlemni de spaimă, îl privi cu fixitate şi nu putù zice un singur cuvânt.

— Trebuie să vii, i-am promis Elenuţei că te aduc îndată după examen.

— E bolnavă? întrebă cu spaimă clericul palid ca un mort.

— Da, e bolnavă, însă nu trebuie să te sperii! zise inginerul cercând să zâmbiască. Mi se pare că după dumneata e bolnavă. Cred că îi va trece îndată ce te va vedea.

— Dumneata... dumneata... începù Vasile. Voi să zică: „dumneata mă înşeli, dumneata minţi şi Elenuţa e bolnavă greu”. Dar nu putù spune fraza întreagă..

Ghiţă însă îi ghici gândul şi răspunse îndată:

— E aşa cum îţi spun! Are să se facă bine în două-trei zile dupăce te va vedea. Căci n-are nimic decât febră. Adevărat că o ţiu în pat, dar doctorul zice că nu-i nici o primejdie.

— Dumneata îmi ascunzi adevărul, răspunse cu durere clericul. Mergem numai decât”. Și el începù să-şi adune lucrurile de prin casă.

Lui Ghiţă îi păru rău acum că începuse aşa de tragic. Elenuţa era, într-adevăr, bolnavă în pat de-o săptămână. Ea erà la soru-sa Maria şi doctorul Vraciu îi scrisese lui Ghiţă că ar fi foarte bine să grăbiască cu logodna şi cununia fetei. „Deşi nu e vorba de nici o primejdie mai mare — îi scria doctorul, socot totuş că ar fi un păcat să o mai lăsăm pe biata fată în nesiguranţă. Căci trebuie să ştii că, de când cu nenorocirea din Văleni, Elenuţa parcă nu se mai poate răzimă pe nimic cu siguranţă. Eu văd că ca se teme nu cumva acel brav tânăr s-o uite, s-o părăsiască. De aceea ar fi bine să vii, să vorbeşti cu ea şi să pregăteşti logodna cât mai în grabă. Elenuţa se va linişti atunci”.

Ghiţă veni îndată la doctorul Vraciu, se înţelese cu Elenuţa şi porni să-l aducă pe Vasile. Dar văzând faţa lui, îi revenise în minte toată nenorocirea ce căzuse pe capul familiei lor, văzu iar scenele pe cari departe de casă şi de ai lui începuse să le uite.

Pe drum până în Gureni, până ţinti examenul, îşi de mizeriile familiei lor, dar acum ştiind că-l va duce pe Vasile să intre în familia asta, se tulbură din nou. Durerea din faţă, tristeţea din priviri, când îi zise lui Murăşanu:

„Trebuie să vii şi dumneata numai decât cu mine”, erà pricinuită mai ales de stările triste în cari se află familia lor, şi nu atât de boala Elenuţei. Lui îi,păru, deci, rău când văzu du-rerea, desnădejdea, din privirile, din graba clericului. Ii zise deci:

„Nu trebuie să judeci, dragă domnule Mură-şanu, după înfăţişarea ce o am eu. Când e cineva după înmormântare nu poate fi decât trist.

— După înmormântare? răspunse clericul pri-vindu-l cu spaimă nouă.

— Ehei, dumneata eşti un copil şi acum, şi eu am făcut destul de rău că nu mi-am putut învinge durerea. Vezi bine, că după înmormântare! Ce s-a petrecut în Văleni nu-i înmormântare? Inginerul spuse cuvintele acestea cu blândeţe şi sinceritate.

Clericul îşi lăsă braţele dealungul trupului, îşi plecă fruntea şi oftă din adânc.

— Ca să te poţi încredinţa şi mai bine că nu te înşel, poftim! aici e epistola cumnatului, a doctorului, zise Ghiţă dându-i din portofel e-pistola lui Vraciu.

Clericul o ceti, se simţi uşurat şi începù să-şi adune mai în tihnă lucrurile.

— Trebuie să-ţi spun că bună alegere a făcut soru-mea, dragă domnule Murăşanu, zise mişcat inginerul. Sunt sigur că o să-i fac o mare plăcere istorisindu-i cum ai primit dumneata vestea că e bolnavă.

După ce mai pachetă şi cele din urmă cărţi, Vasile zise:

— Acum trebuie să mă reped până la părintele, să-mi iau rămas bun şi să-i spun că nu putem merge la prânz.

— Să mergem? întrebă Ghiţă.

— Da; eu prânzesc la dumnealor, dar pe azi te-a invitat şi pe dumneata. Insă o să mă întorc numai decât. El şi voi să iese, dar Ghiţă îl apucă de braţ şi-i zise:

— Trenul de seară la câte pleaca de aici?

— La opt şi jumătate!

— Atunci avem legătură! Nu mai e de lipsa să-l avizezi pe părintele: mergem amandoi la prânz. Dacă pornim de-aici la şase e numai bine. La două noaptea tot vom fi la cumnatulˮ. Ghiţă spuse cuvintele acestea repede, apoi deschide fe-reastra, vorbi ceva cu Românul de pe capra, şi numai decât se auzi durăind căruţa.

— Vreau să te liniştesc şi în acest chip, că boala Elenuţei nu-i aşa de grea”, zise inginerul întorcându-se dela fereastră.

Dar clericul se linişti târziu, abia după ce Ghiţă începù să-i spună cu deamănuntul paşii ce-i făcuse pentru castătoria cât mai grabnică a Elenuţei.

Părintele Pop fu foarte vesel că sosiră a-mândoi tinerii. Inginerul fu degrabă prezentat preotesei şi Laurei.

In familia preotului nu ştia nime că Vasile Murăşanu va pleca încă astăzi. Părintele mai îmbie cu bere, până ce se puse prânzul pe masă. Apoi, veseli, se aşezară, Laura între Vasile şi Ghiţă.

Afară de inginer nu erà nimeni cu inima tristă între meseni. Clericul, încredinţat că nu-i nici o primejdie cu Elenuţa, simţind adierile feri-cirii apropiate, se însenină în curând şi la primire şi la voce. Laura îl făcea mereu să râdă ca de obiceiu. Popa vorbia înfocat cu părintele protopop despre amestecul tot mai mare al guvernelor în trebile noastre bisericeşti, preoteasa începù să-i spună lui Ghiţă o istorie ciudată c-un dascăl de aici, care a trebuit să fie destituit. Inginerul nu prea băga de seamă ce-i spunea, preoteasa. El privia mereu spre Laura. Vocea ei clară, argintie îi picură parcă în suflet, a-propierea ei îi ridică mereu sângele în obraji. Mireasma curată a tinereţii ce se desprindea din fiinţa, din toaleta fetiţei acesteia, îl neliniştia tot mai tare. Avu un fior de spaimă şi de plă-cere, în aceeaş vreme, când văzu cum Laura, râzând, îi astupă cu palma gura lui Vasile. De mult şoptiau amândoi şi inginerul oricum se silia să audă, nu pricepu nimic.

„Să nu spui! strigă veselă Laura când astupi cu palma moale şi albă gura clericului. In a-ceeaş vreme, cu coada ochiului se uita repede spre inginer.

— Lauro! zise dojenitor preoteasa.

— Las’ că-i bine aşa, râse protopopul. Tinerii să păziască secretele pe cari i le spun fetele.

— Da, domnule protopop, închipuiţi-vă că omul asta e în stare să descopere brice i-ai încredinţa, începù Laura cu vioiciune; se pare că în inima lui nu mai are nici un ascunziş pentru alţii. Nu l-am putut desvăţa de obiceiul ăsta urât, oricât mi-am dat silinţa.

— Lauro! zise din nou c-o voce dojenitoare: preoteasa.

— Ei, mâmă, parcă dumnilale-ţi place de oamenii cari nu ştiu păstra secretele!” zise părând mânioasă Laura.

Când vorbia, când râdea mai ales, în bărbie, în obrajii delicaţi i se săpau mici gropiţe rotunde în cari să li încăput câte-o aluniţă! Ochii ei albaştri luminau clari. Fetei acesteia nu-i sta bine decât să râdă şi să fie veselă.

Până la sfârşitul prânzului preoteasa se mai simţi datoare în multe rânduri să-i zică. „Lauro!”, dar de multeori izbucnia şi ea în hohote de râs. Laura se ridicase dela masă şi la dorinţa protopopului, începù să imiteze pe două, domnişoare cari declamaseră acum de curând la o petrecere. Erà de necrezut cu câtă dibăcie, cu câtă artă imita vocea disperată, gesturile, ciudate, privirile melancolice, toate mişcările celor două domnişoare.

„Curat aşa! zicea mereu părintele înecân-du-se de râs.

— Of, drace!” suspină preoteasa.

Protopopul zise cu seriozitate, după ce Laura? îşi arătă arta: „un talent adevărat! Primeşte fe-licitările mele domnişoară! Pe scena dumneata ai secera aplauzele mulţimiiˮ.

Laura fu vădit emoţionată de lauda părintelui protopop, poate, chiar unde îşi dădea şi ea seama că avea talentul acesta. Un răstimp rămase în tăcere, ascultând conversările celorlalţi.

Inginerul Rodean o privia c-o uimire care creştea mereu. Nu întâlnise încă niciodată o fată aşa de vioaie, aşa de sinceră, o fată care să treacă cu atâta uşurinţă peste multele îngrădituri manierate cu cari de obiceiu se încun-jură fetele înaintea străinilor. Iţi părea că Laura întreagă, toată fiinţa ei, e aşa de clară ca privirile ei albastre. Nimic nu ascundea din tot ce avea în suflet. Sinceritatea, naturaleţa Laurei, voioşia ei îl uimeau şi-l atrăgeau tot urni mult. Acum nu se mai miră pentru ce pomenise Va-sile în scrisorile lui de-atâtea ori de fata aceasta, ci se miră cum i-a rămas tânărul mereu credincios Elenuţei, fiindu-i Laura aşa de a-proape. La unele priviri, la unele cuvinte ce-i spunea Laura lui Vasile, inginerul începea să se îndoiască de sinceritatea clericului. Dar îşi schimbă repede, cu bucurie, părerea. El vedea că Laura ar vorbi aproape în acelaşi chip, şi cu protopopul, dacă ar fi tânăr de seama clericului, simţia că fata asta ar fi fost aşa de veselă, de liberă în faţa oricărui tânăr.

Bine observase Vasile! Laurei îi plăcea vicaţa, îi plăcea să trăiască! Și, de bună seamă, se ascundea în sufletul ei o mare putere de vieaţă.

Astfel se frământă mereu inginerul, simţind faţă de cleric o adâncă recunoştinţă, de câteori se gandia ca Vasile nu se îndrăgostise de fata asta.

Numai cu inginerul Laura parea foarte rece; ori unde nu-l mai văzuse, ori descoperise în el ceva deosebit, de care se mira mereu; fata a vorbia foarte puţin cu Ghiţă, părea că nici de cum nu se poate împrieteni cu el. Chiar şi în privirile cu cari îl spiona uneori erà prea multă seriozitate. Parea că nici nu i se potrivesc Laurei

Clericul trebuia să le cânte doine şi romanţe bărbaţii, mai ales cei doi bărboşi, închinau des din pahare şi vremea trecu foarte repede. Șeful observă surprins că-s ceasurile patru şi că trebuie să plece ca s-ajungă cu ziuă în satul vecin unde avea mâne examen. El mai beu un pahar „dela botul calului”, apoi căruţa porni în urările de bine ale celor rămaşi.

Indată ce se adunară cu toţii în jurul mesei Vasile Murăşanu zise:

„De-acum trebuie să vă mulţumim şi noi. In special eu care vă părăsesc...

— Cum ne părăseşti? Dumneata nu mergi as-stăzi! zise uimit părintele Pop.

— Ba da, la şase plec cu domnul inginer. A-vem afaceri urgente amândoi, zise Vasile cu silă.

Părintele se uita, neînţelcgând nimic, la preoteasa, — preoteasa la bărbat.

— Nu poţi să pleci aşa... Ce Dumnezeu! zise cu mânie popa.

— Nu ştiam nici eu că trebuie să merg chiar azi, deaceea nu v-am putut spune, răspunse Vasile.

— Ei, drăcie ca asta! Cum se poate! oftă părintele. Apoi reculegându-se îi zise:

— Cel puţin vino puţin în casă — ei prânziră în verandă — am să-ţi dau o scrisoare pentru părintele Murăşanu! Ei drăcie”, zise iar intrând în casă. Clericul îl urmă numai decât.

In lăuntru, popa nu ştia cum să înceapă, ce să-i spună, căută mereu printre neşte cărţi de pe poliţă, ca şi când n-ar afla scrisoarea de care pomenise. Apoi, deodată, se întoarse spre cleric, îl fixă şi-i zise:

„Va să zică te duci?

— Da, răspunse în silă clericul. El se temu de mult de clipa asta.

— Și nu le mai întorci?

— Dumneata ştii că am o parohie şi că trebuie să mi-o ocup cât mai în grabă, răspunse cu privirile plecate tânărul.

— Dar chiar pentru asta ar trebui să te mai întorci, zise năduşit părintele. Ei, drăcie, chiar pentru asta! — El ferbea de nelinişte, dar nu putea nici acum să-i vorbiască de Laura. Clericul simţi chinul popii şi-i zise:

— Uite, ce e, părinte Pop. Eu ştiu toate intenţiile tatii, dar nu pot face nimic. Când am venit în Gureni, inima şi cuvântul meu au fost date altei fere. Domnişoara Laura e o raritate de fată, te-asigur, dar sunt sigur că ea nu s-ar fi învoit niciodată să se căsătoriască cu mine.

Popa îl privi cercetător, ca pe-un om ce-ţi dă senzaţia că te batjocoreşte.

— Dumneata eşti — eşti, erà să spună „eşti nebun”.

— Nu s-ar fi învoitˮ, repeţi clericul.

— Și de unde ştii dumneata aşa ceva? întrebă cu mânie, cu răceală, părintele.

— Dacă vrei, să ştii chiar dela domnişoara.

— Dela Laura?

In clipa asta intră în casă preoteasa. Ea nu mai avu stâmpăr afară. Trebuia să vadă numaidecât ce-i în casă. Se poate să se risipiască aşa în vânt planurile lor, la nerealizarea cărora nici nu se mai puteau gândi ea şi părintele?

Ea se opri lângă uşă.

— Da, dela domnişoara, părinte Pop. Mi-a spus mie că cu un tânăr ca mine îi place să vorbiască, să-şi petreacă, dar nu l-ar lua de bărbat, zise clericul.

— Prostii! Laura spune mereu prostii, zise preoteasa de lângă uşă. Pe cuvântul Laurei nu poţi da nimic.

— Să-mi daţi voie să fiu de altă părere, răs-punse clericul zâmbind. Poate că eu o cunosc mai bine pe domnişoara ca dumneavoastră. Nu spune decât adevărul. E foarte sinceră şi are destulă tărie de voinţă, să spună ce crede. Domnişoara Laura e o fată foarte minunătă şi vă a-sigur că va avea un viitor cu mult mai frumos-decât dacă s-ar mărită după mine. Și eu cred că viitorul acesta nici nu-i aşa de depărtat.

— Ei, pe dumneata de-acum nime nu te mai-poate pricepe, zise posomorît părintele.

— Cred că veţi pricepe nu peste mult. Nu cred să mă înşel. Dar acum ţin să vă mulţumesc din-toată inima la amândoi pentru larga ospitalitate ce mi-a ţi dat aproape doi ani”.

El le strânse mâna şi eşi. Chiar atunci voia să intre şi domnişoara Laura.

In vremea asta inginerul Rodean rămăsese singur cu Laura. El băgă de seamă c-un fel de spaimă neînţeleasă, că fata păli îndată ce auzi că Vasile pleacă în sara asta. Ochii ei albaştri priviau cu stăruinţă în gol, părea că deveniau mai suri. Indată ce se depărtă şi preoteasa dela masă, se ridică şi Laura, dar rămase locului. Doi stropi de piatră scumpa îi tremurară în genele lungi, umbroase.

Inginerul zise cu mare greutate:

„E frumos satul ăsta, domnişoară.

— De-acum n-are să mai fie frumos, răspunse repede fata, fără să se uite la el.

Răspunsul acesta îi răci deodată sufletul lui Ghiţă îşi zise: îl iubeşte pe cleric. Un lung răstimp, trecu în tăcere grea, apoi inginerul zise:

— Nu poţi şti cât invidiez pe clericul acesta, domnişoară.

— Pe domnul Murăşanu? întrebă Laura ţi-nându-şi ochii mereu în gol.

— Da, pe domnul Murăşanu, zise Ghiţă.

— Și pentru ce să-l invidiezi, te rog?

— Pentru... pentrucă lasă satul aşa de pustiu, răspunse încet Ghiţă. Laura se întoarse acum spre el, îl privi, un zâmbet îi flutură pe buze-şi zise:

— Dumneavoastră tinerii vă gândiţi numai de-cât la lucruri mari! Dar de multe ori vă înşelaţi. Imi pare rău după domnul Murăşanu, pentrucă va rămânea satul pustiu. Dar atâta tot. N-oi mai avea cu cine râde, cu cine mă plimba, cu cine petrece. Atâta tot. — tăcând, îi privi din nou şi un dulce surâs i se ivi în colţul gurii.

— Numai atât? întrebă mai cutezător Ghiţă.

— Dar nu e de ajuns? Vai, Doamne, crezi dumneata că e aşa de puţin pentru o fată care trăeşte într-un sat, să aibă un tânăr cu care să vorbiască? Mai ales dacă e şi deştept şi vesel.

— Și frumos! adăugă zâmbind inginerul.

— Frumos? întrebă Laura privindu-l cu ochii mari. Privirile ei se odihniră cu plăcere pe faţa lui Ghiţă. Frumos?” adause iar. N-aş putea zice!

— Dar atunci aş vrea să ştiu ce fel de fru-museţă îţi place dumnitale, domnişoară? întrebă zâmbind, dar cu teamă, inginerul.

— Ai vrea să ştii?

— Da!

— Cu siguranţă ai vrea să ştii? Te-ar interesa? întrebă Laura învăluindu-l tot mai tare cu privirile-i albastre.

— M-ar interesa foarte mult, domnişoară, răspunse înfiorat Ghiţă.

Fata veni mai aproape de el, se aplecă puţin asupra lui şi zise într-un şopot dulce, într-un fel de foşnet de mătase:

— Frumseţa dumnitale”.

Apoi se învârti într-un călcâiu şi alergă spre uşă. Dar în clipa aceea ieşi clericul Vasile Mu-răşanu şi îndată şi părinţii fetei.

Nu peste mult pe cei doi tineri îi ducea repede spre gară o căruţă care sună uscat şi tare din toate încheieturile. Aproape jumătate drumul tăcură. Apoi, ca şi când s-ar fi gândit amândoi la acelaşi lucru, se priviră, zâmbiră şi Ghiţă îi zise:

„Știi vestea cea mai nouă?

— Dacă-mi vei spune! zâmbi clericul.

— Domnişoara Laura mi-a spus că-i place de mine.

— Și mie! zise Vasile.

— Că-i place de tine?” întrebă uluit inginerul.

— Nu, de tine mi-a spus. Ai văzut când mi-a pus mâna pe gură? Ei, atunci mă făcusem că vreau să spun ce-mi zisese cu puţin înnainte.

— Când şoptiaţi? întrebă inginerul în culmea agitaţiei.

— Da, când şoptiam.

— Și ce ţi-a spus?

— Că eşti frumos!

— Auzi aci! făcù înroşindu-se inginerul.

— Hei, dragă domnule Rodean, nu trebuie să te miri. Laura e aşa: sinceră totdeauna. Nu înţelege să ascundă nimic. De când o cunosc mi-am făcut convingerea că fata asta niciodată nu va fi în stare să înşele pe nime, nici pe bărbatul său. Mai mult: cred că nici nu-i trece prin gând vr-odată aşa ceva.

Apoi tăcură iar, până ce se zări gara.

— Știi ce m-am gândit? întrebă iarăş Rodean.

— S-auzim! răspunse cu veselie Vasile.

— Eu am s-o cer de nevastă pe domnişoară Laura.

— Aşa dar se împlineşte! strigă cu bucurie clericul.

— Ce se împlineşte? întrebă inginerul.

— Profeţia mea! Eu le-am profeţit părinţilor fetei că domnişoara Laura va avea mai frumos viitor dacă nu se va mărita după mine”, zise clericul. Apoi el îi istorisi scena grea ce-o avu în casă cu părintele Pop.

Işi cumpărară bilete, se urcară în vagon şl până acasă Vasile se gândi la Elenuţa, iar inginerul Rodean la domnişoara Laura.

Săracile tinereţe!

Cât de departe erau de amândoi mizeriile fa-milei Rodean! Fiecare din cei doi tineri vedeau mereu numai viitorul lor, fericirea lor; îşi faceau planuri mari, în cari erau numai ei şi cele două fete. Nimeni altul! Câte suferiţe nu a-vuse să îndure inginerul Rodean mai ales din ziua de 25 Faur încoace, dar unde erau ele acum? Nici o urmă nu li se vedea, nu li se simţia în sufletul lui. Sufletul acesta erà aşa de luminos, aşa de întreg, ca şi când în clipă aceasta s-ar fi născut. Erà izvor nesecat de lumină şi căldură, de voinţă şi de viceaţă. Deşi văzuse îngrozit atâtea înfrângeri, el se credea acum neînvins.

Sărace şi totuş binecuvântate tinereţe! Din voi se primeneşte mereu vieaţa ca din izvorul de munte, undele clare şi săltăreţe, pline de cântece ale părăiaşului. Ce-i pasă izvorului că apa lui limpede ca lacrima, se va tulbura, se va umplea chiar de gunoaie, cu cât se va depărta mai tare de obârşie, cu cât va vedea mai multă lume! El sbugneşte mereu din stâncă, vrăjit de lumina soarelui, de strălucirea nestimatelor în care, scânteiază undele frânte, vrăjit de cântecele undelor slobode, dornice de drum, de alergare!

XVIII.

Opt ani trecură dela cele povestite până, aici. Intr-o dimineaţă, ceţoasă şi rece, de pe la sfârşitul lui Octomvrie, după ce durăi pe drumul ţării, o trăsură cânii pe calea plină de bolovani care ducea în Văleni. Caii se opriră din trap, mergeau în pas obosit, iar trăsura începù să hurduce, săltând în toată clipa de pe perne pe străinul înlăturat într-o enormă mania de-lână dură. Drumul erà mâncat de gropi, de hus-doape pline de cir, pline cu apă murdară, erà sămânat de bolovani rotunzi de piatră de râu. De amândouă părţile se desfăceau livezi strâmte, arse de brumă, în cari, unde şi unde păştea vr-un caf, care la sgomotul trăsurii îşi ridica, capul, privind cu tristeţă spre drumeţi. Apoi grumazii slabi se întindeau din nou spre pământ şi caii păşteau, mai departe. Pe lângă drum, de partea cealaltă, pe sub poalele munţilor, straturi groase de brumă albă acoperiau încă livezile. Se auzia şi şopotul unei văi, care răsări numai decât înaintea drumeţilor, purtându-şi a-pele tulburi, îngroşate de nămol alburiu şi de alei înainte drumul ţinu mereu cursul văii.

Case începură să răsară de-o parte şi de alta a drumului; coperişul de şindilă al multora erà nereparat de ani, înnegrit, putred, spart pe-a-locuri. Roţile dela piue stăteau cele mai multe încremenite, înnegrite. Rar se auzia „toc-toculˮ de care satul erà plin altădată. Totuş cu cât înainta trăsura trecu tot pe lângă mai multe piue cari umblau, dar băteau obosite abia din trei, rar din şase lăstare, din şase „săgeţi”. Mai mult de doi-trei oameni nu se zăriau pe lângă piue. Grămezile de piatră nu se mai vedeau de departe ca mai înainte, mici grămejoare începute aşteptau să fie, cât de curând, măcinate. Oamenii se purtau în silă pe lângă piue, murdăriţi de tină, de stropi alburii pe hainele jilave, pe faţă.

Negurile plutiau grele pe pădurile de pe coaste, se coborau, cernându-se repede şi mărunt, până în vale, învăluiau pe câteva clipe casele, piuele, oamenii, roind din nenumărate ţintişoare sure; apoi coperişele negre se iviau din nou, negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile, pe cari se aplecau şi iar se ridicau, întruchipând forme ciudate. Pealocuri uriaşii albi, lânoşi, se plecau atât de tare, încât se zăriau deasupra creştetele brazilor.

Aerul erà plin de umezeală rece; soarele nu se zăria, nu putea pătrunde prin negurile groase.

In intervale depărtate, trăsura trebuia să fe-riască pe drumul sfărmat: trecea câte un car, care ducea piatră la piue. Omul care mâna îndemnă în silă boulenii şi dacă uneori cădea vreun bruş de piatră, o lăsă în tina drumului. Mai des se înlâlniau băieţaşi cari aduceau piatră în coşercile dăsăgile pe spinarea cailor. In răstimpuri se zăria cale un grup de patru-cinci băieşi cari veniau cu uneltele de lucru, cu ga-zorniţa în mână, plini şi ei de tină, răspândind; un miros de pământ proaspăt, milosul acela piş-cător pe care-l aduc oamenii din sânul pământu-lui. Ei veniau ca de obiceiu tăcuţi, împroşcând de sub cisme stropi de noroiu şi de apă murdară: mi se mai uitau unde calcă.

Unde se întâlniau cele trei văi din Văleni, în centrul satului, nu mai erà furnicarca obicinuită de altă dată, totuş aici „toc-tocul” piue-lor se auzia mai des.

Omul din trăsură, văzând uliţele aproape pu-stii, zise vizitiului de pe capră:

„Mi se pare oamenii n-au fost înştiinţaţi că sosesc astăzi. Nime nu se vede să m 'aştepte”. El vorbia c-un pronunţat accent străin italie-nesc, pe „ă” nu-l putea spune. In vreme ce vorbi, îşi desvălui faţa din năframa groasă de lână şi-şi arătă mâncăturile de vărsat, care-i băbucia obrajii şi ochiul stâng chior, tulbure, încruntat.

„Ba da, domnule Paul, oamenii v-aşteaptă; cel puţin treizeci de băieţi v-aşteaptă” răspunse c-o voce închisă omul de pe capră. „Dar pe vremea asta spurcată stau în casă”, adăuse el îndată.

Străinul avea pentru ce se teme. Venia acum pentru a cincia oară în Văleni, în răstimp de-o jumătate de an, şi totdeauna, pe când sosia, băieşii din Văleni îl aşteptau în grupuri pe la portiţe, mai ales înaintea birtului lui Spiridon. Dar acum uliţele erau aproape pustii şi înaintea birtului abia vreo zece bărbaţi.

Domnul Paul se coborî, după ce răspunse foarte binevoitor celor vreo zece băiese, trăsura mira în curtea birtului, iar el se apropie det grupul de oameni, strânse pe rând mâna tuturor şi intră, cu el în birt. Șezură la o masă străinul porunci bere şi zise:

„Numai atâţia sunteţi? Se vede că n-aţi aflat cu toţii de sosirea mea.

— Ba am aflat, începù un băieş, şi tovarăşii trebuie să sosească îndatăˮ.

Bărbaţii ciocniră paharele cu „domnul Paulˮ, beură, îşi şterseră mustăţile şi rămaseră în tăcere. Un fel de teamă de necunoscut; o tristeţi adâncă se vedea pe feţele şi în ochii lor.

„Dumniavoastră faceţi foarte bine că v-aţi ho-tărît să veniţi cu mine, începù domnul Paul. Tovarăşii dumniavoastră, cari au venit înainte, fac parale frumoase. Peste cinci coroane poate câştigă la noi un băieş harnic. Asta zic şi cu că-i plată, nu ca la dumniavoastră. Ia să-mi spuneţi cât puteţi câştiga aici pe săptămână? Cinci-şase zloţi în cazul cel mai bun, nu-i aşa?”

Oamenii tăcură; alţi băieşi începură să intre în birt, să se apropie de masă şi cu fiecare domnul Paul dădea mâna. Spiridon aducea tot mereu câte un pahar.

„Noi, începù un băieş, ne-am hotărît aşa că pentru atâta plată nu venim. Adevărat că cinci coroane e plată destulă, dar trebuie să munceşti pentru ele ca un bou, ziua-noaptea. Apoi, la dum-niavoaslră, e prea scump traiul. Aproape tot ce câştigi, trece la „magazin”. De, ne mai scrie şi nouă câte cineva de pe acolo, apoi vreo cinci inşi s-au şi întors acasă.

— Nu câştigă, bădicule, cine bea, cine nu cruţă; vin acasă oamenii cărora nu le place lucrul, se grăbi să răspundă străinul.

— Nu s-ar putea spune, zise acdlaş om; iacă de pildă Bumbda şi Roşca sunt dintre cei mai buni băieşi; îi ştim noi doar şi totuş au venit acasă. Acum noi ne-am hotărît că venim numai aşa dacă ne plătiţi nu după metru, ci după ceas. De aceea sunt hocmani să-l vadă pe celce tân-dăleşte numai şi să-l dea afară. Intre noi, cari ne-am să venim pe lângă o plată după ceas, nu se află unul care să fie rău băieş, ori să nu-i placă lucrul. Pentru muncă de douăspre-zece ceasuri noi cerem patru zloţi în banii noştri. Apoi cheltuelile de drum încolo şi încoace”.

Un murmur de aprobare trecu printre, băieşii cari erau acum aproape în număr de treizeci.

Se începù apoi o nesfârşită târguiala; străinul cerca să sbată din preţ, băieşii nu se lăsau, vorbiau trei-patru deodată, cu vocea tot mai înaltă, paharele se umpleau tot mai des cu bere, fumul de tutun se închegă în nori tot mai groşi. Uneori străinul se ridică dela masă, se făcea că pleacă, dar se aşeză iarăş pe scaun. Cătră amiazi erau învoiţi cu trei zloţi de douăsprezece ceasuri, dar domnul Paul mai stăruia săi rămână şi cheltuelile de întors. La cei cari se mai duseseră le-a plătit drumul numai încolo.

„Atunci mergeni mai bucuros în Petroşani, zise un băieş. E mai aproape şi băieşii sunt acolo destul de bine plătiţi. Ce să ne pornim până la Moldova, până la graniţa Moldovei”.

Mai mulţi începură să stărue pe lângă propunerea ca să meargă la băile de cărbuni din Petroşani. Străinul ascultă cu băgare de seamă po-vestirile lor îşi înţelese că la băile acestea s-au dus până acum destui muncitori din Văleni. El se ridică, le făgădui şi cheltuelile de întoarcere, bătu palmele tuturor, apoi le zise:

„Acum să vă pregătiţi repede. Afară de tră-sura cu care am venit mai sunt cinci căruţe şi la ceasurile două plecăm”.

In birt erau acum şi femei destule, soţii de-ale băieţilor cari aveau să plece la băile de cărbuni din graniţa Moldovei. Vălenarii spuneau aşa „graniţa Moldovei” dar băile de cărbuni erau pe pământ românesc, nu în Ardeal. Femeile veniră când una, când alta, să audă cum se vor înţelege cu „domnul Paul” bărbaţii lor; uncie do-riau din toată inima să nu se poată ajunge cu preţul şi să le rămână bărbaţii acasă, dar cele mai multe fură bucuroase c-au ajuns la un înţeles.

Ele se depărtară împreună cu bărbaţii pe la casele lor, ca să facă pregătirile de plecare. Nu prea aveau să mai adune multe lucruri, deoarece încă din ziua premergătoare dăsagii erau plini.

Inainte de ceasurile două, douăzeci şi opt de băieşi din Văleni erau gata de plecare cu domnul Paul. Ei aşteptau, cu nevestele, cu copiii lângă ei, aşteptau trişti şi posomoriţi să sosiască cele cinci căruţe din Văleni, plătite de domnul Paul să-i ducă până la gară. Rar spuneau o vorbă nevestelor, iar copiii mai răsăriţi priviau cu tristeţe la negura ce se învăluia mereu pe pădurile apropiate.

In urmă cele cinci căruţe sosiră, împroşcând cu stropi mari de cir în toate părţile, bărbaţii porniră în silă dintre copii, de lângă neveste, şi se urcară în căruţe. Femeile începură să plângă, copiii mai mărunţei se lipiau de hainele lor, cele cinci căruţe şi trăsura porniră.

Cu sufletele pustii, cu copiii mai mărunţei de mână, femeile se întoarseră, încet-încet, spre casă.

Din primăvară, Paul Marino erà cunoscut în Văleni sub numele de „domnul Paul”.

Străinul acesta, cu obrajii mâncaţi de vărsat, stătuse în oraşul din apropierea Vălenilor, înainte cu vr-o nouă ani, câteva luni de zile. Nimeni nu ştia cine era, de unde era, presupuneau cei mai mulţi că-i foarte bogat, c-ar avea de gând să cumpere băile de aur din Văleni şi din jur. Dar nu cumpără nici băiţa cea mai mică, ci, puţin după ce se aşezase în oraş, când dintr-un sat, când dintr-allul plecau oameni la nişte băi de cărbuni din graniţa Moldovei. Plecau însă puţini, băile pe-atunci erau pe-aici destul de bune şi, cu toată stăruinţa străinului, numai cei mai nevoieşi se înduplecară să-şi părăsiască satele. Atunci, în-tr-o bună dimineaţă, orăşenii se pomeniră ca Paul Marino nu e nicăiri. Vorbiră un răstimp despre el, apoi îl uitară.

După căderea „Arhanghelilorˮ băitul în Vă-leni începù să dee îndărăt. Adevărat ca baieşi, hocmanii şi tot personalul dela „Arhanghelii” se împărţi pe Ia alte băi din Văleni, căpătară de lucru. Dar nici „Pintenul”, nici „Vlădeasa”, nici alte băi din sat nu se puteau asemăna cu „Arhanghelii”. Piatra erà de o calitate mult mai slabă, banii se împuţinară la toţi băieşii cari fură odată angajaţi la „Arhanghelii”. Băieşii, „mănătorii”, personalul de pe lângă piuele lui Iosif Rodean, cu banii ce-i câştigau la „Arhanghelii” lucrau la alte băi, cei mai mulţi aveau părţi, unii şi la două şi la mai multe băi. Im-puţinându-li-se venitele, ei nu mai puteau să plă-tiască plăţile saptămanale ale băieşilor, cele mai multe băi din Văleni se lucrau cu muncitori tot mai puţini, din an în an. In unele băi, vinele pe cari băiră în anii cei buni se isprăviră, trebuau bătute galerii noui, cu cheltueli mari, şi an de an lipsa banilor se simţii tot mai tare în Văleni. Unele băi fură părăsite, după ce ani întregi se lucraseră cu bani lua ţi pe datorie.

In vreme de opt ani, cei mai mulţi dintre fruntaşii Vălenarilor îşi mâncară nu numai banii adunaţi în vremile bune, se mai înglodară şi în datorii.

Erau, nu-i vorbă, şi de-aceia cari legau paraua cu zece noduri, aceştia rămaseră acum boierii satului, dar băiau în măsură foarte mică, şi numai la băile cari, cât de cât, tot mai ţârâiau un strop de aur.

Intr-o dimineaţă din primăvara anului al optulea dela căderea,„Arhanghelilor”, Paul Marino se arăta în Văleni, şi, după o sdroabă de două zile, reuşi să ducă cu sine cincisprezece băieşi din sat. De atunci mai veni de cinci ori, şi de toţi erau aproape la o sută băieşi pe cari îi dusese la băile de cărbuni din graniţa Moldovei.

Oamenii îi ziceau „domnul Paul”, unii îl binecuvântau, alţii îl afurisiau. Dar băioşii băgară de seamăcă trebuie să se mişte, să vadă de alte câştiguri, pentrucă în Văleni traiul erà tot mai greu, din zi în zi.

Dintre cei cari nu voiau să meargă cu Paul Marino, cei mai mulţi se duceau în Petroşani. Dintre băile mai mari se mai lucrau în Văleni numai „Pintenul” şi „Vlădeasa”, apoi vr-o două-zeci-douăzeci şi cinci mai mărunţele. Chiar la cele două pomenite piatra erà în anul acesta aşa de săracă, încât abia-şi scoteau proprietarii chel-tuelile lucrărilor.

După ce nu se mai văzură cele cinci căruţe cari duceau pe băieşii din Văleni, oamenii cari erau pe drum intrară în case, ori în birtul lui Spiridon, şi uliţile deveniră iarăş pustii.

Rar trecea vr-un car încărcat cu piatră; unde şi unde se auzia „toc-tocul” piuelor. In răstimpuri depărtate, pe drum se zăria câte-o femeie, care venia cu paşi mărunţi spre prăvălia lui Spiridon. Femeile erau tot aşa de curat îmbrăcate ca şi pe vremile cele bune, purtau şi acum ghete, dar feţele lor erau mai palide, şi din ochii lor, puţin obosiţi, se putea ceti un fel de silă. Ele intrau în prăvălie, târguiau repede, ieşiau, nici nu se putea şti de au ceva traiste, aşa erà de puţin ţârgaşul pe care-l duceau acasă.

Dintre femeile cari veniau să târguiască erau mai multe dintre acelea ai căror bărbaţi erau duşi în străini. Mulţi dintre băieşii cari inundau în mari depărtări de Văleni trimeteau destul de des bani acasă, dar erau şi da aceia cari îi tocau în birturile de pe acolo, iar femeile şi copiii acasă trăiau din împrumuturi.

In birtul lui Spiridon intra din când în când şi vr-o femeie care şi la intrare şi la ieşire ascundea ceva cu stăruinţă un şorţ. Se înjghebară în Văleni vr-o patru tovărăşii de „vecine”, cari îşi duceau beutura când la una, când la alta, şi-şi petreceau. Dar, nu mai beau vin, ci rachie. Spiridon, de mulţi ani acum; aducea tot mai puţin vin şi tot mai mullă rachie.

XIX

Când cele cinci căruţe, cari duceau pe băieşii din Văleni, durăiră pe lângă curtea fostului primar Vasile Cornean, din cramul care erà lângă, piue se auzi un geamăt înfiorător, de om ce moare, şi lucrătorul care se holbă prin pâlan la cei ce treceau fugi în grabă la eram. In curtea, fostului primar se învârtia încet o roată de piue şi trei „săgeţi” izbiau pe rând cu măselele lor de cremene. Măcinau piatră dela „Vlădeasa”, unde fostul primar avea două părţi. Lângă piue erau două grămejoare de piatră mărunţită de ciocan, încolo curtea erà pustie. Câteva găini ciuguliau doar prin curte.

Cramul în care intră lucrătorul erà o întruchipare din bârne înnegrite de vremi, neşpoite, netencuite, având o singură cameră pătrată. Două ferestruici cât palma mijiau somnoroase. In lăuntru, în mijloc erà o masă mică, veche, o laviţă pe lângă un părete, iar de partea cealaltă un pat cioplit din topor, fără nici o formă-n eram mai erà o mică sobă de fier, care pri-via prin ferestruţa uşii dintr-un ochiu de jar. Părea în semi-întunerecul craniului un mic monstru negru, care pândia de lângă pârelele din fund. Pe jos erau împrăştiate aşchii murdărite de tină, bucăţele de zdrenţe, şi se părea că niciodată nu se mătură aici, atât erà de mult gunoiul. Aerul erà greu şi acru în eram, simţiai un fel de înăduşală când intrai de-afară. Acum de mulţi ani, uşa craniului erà mereu închisă, dar mai înainte vreme, pe când „Arhanghelii” ore baie vestită, craniul erà mai aerisit, mas curăţit, mai luminat cu mult ca acum. Pe a-tunci camera asta slujii de scurt repaos personalului angajat la piuele lui Cornean. Intrau — perândându-se — câte unul, câte doi şl dor-miau aici câteva ceasuri. De multe ori se făceau şi chefuri în camera asta şi poate se întâmplară aici, în vreme de noapte, şi alte ticăloşii.

Când deschise lucrătorul uşa, din pat se auzia acelaş geamăt, mai stins acum, dar tot aşa de înfiorător.

„Inloarce-mă Visaloane, întoarce-mă că mă aprind”, zise în silă, şperător, întretăiat, omul acoperit c-un ţol învechit şi ros.

Visalon se apropie de patul în care, întins pe spate, gemea mereu un om înjunghiat de dureri. Ochii lui priviau cu spaimă la Visalon, ochii aceia tulburi ardeau de friguri, sub fruntea îmbrobodată de sudoare. Obrajii lui erau căzuţi adânc înlăuntru, erau acoperiţi de-o barbă sură, nerasă de luni de zile. Pieptul i se ridica des, şi de câteori se auzia respirarea scurtă, şue-rătoare, omul făcea: „Aio-aio-ăio! Mă arde, mă arde, mă arde!”

Visalon şe aplecă asupra lui, omul se prinse cu braţul stâng de după grumazii lui Visalon, şi, acestuia, în mare silă, îi reuşi să-l întoarcă puţin pe partea stângă.

„Aşa, să mă ţii, să nu mă laşi... Aho!” făcù scheletul cel bărbos privind mereu cu spaimă la Visalon. Acesta scormoni puţin aşternutul, îl mai sprijini un răstimp pe bolnav să rămână pe partea stângă, apoi îl lăsă între gemetele acestuia, iarăşi pe spate.

De zăculul îndelungat bolnavului i se rănise tot spatele şi adeseori rănile îl ardeau aşa de îngrozitor, încât strigă ca din gură de şarpe. Uneori Visalon, sluga, auzia geamătele lui desperate, alteori se făcea că nu aude, ci arunca numai priviri mânioase spre casa fostului primar.

Bolnavul se mai linişti puţin, şi neluându-şi privirile înfrigurate dela Visalon îl întreba, cu vocea scăzută, puţină:

„Au trecut căruţe multe adineaori, cine au fost?

— Băieşi dela noi, răspunse Visalon, fonfă-nind pe nas.

— Iar se duc? întrebă cu acceaş oboseală bolnavul.

— Iar!

— La Petroşeni?

— Nu, la graniţa Moldovei, îi duce domnul Paul, răspunse în silă Visalon.

— Mulţi? întrebă bolnavul abia auzit.

— Vreo treizeci. Cred că de-acum mai n-or mai fi băieşi în Văleni”, răspunse sluga ieşind şi închizând uşa. Bolnavul începù să geamă din nou, neîntrerupt. Cine trecea pe lângă eram şi nu ştia cine-i înlăuntru, se opria mirat, privii în jur şi-l străblătea un fior de spaimă. Craniul părea că vueşte adânc, gros, dar încet, alteori părea că, în lăuntru, îşi face rugăciune un jidan.

Visalon îşi văzu de lucru, pe la piue. Erà un om trecut de vârsta jumătate, destul de slab legat, se purta cu silă de ici până colo, îşi a-prindea mereu luleaua şi bombănia neîntrerupt. Din eram geamătele se auziau câteodată mai tare, dar sluga se făcea că nu le aude, el privia cu ciudă spre casă, şi fonfănia încet: „s-o ia! dracu’ de muiere. Nu mai vine”.

Nu mai venise „muierea” de cu dimineaţă, lui Visalon nu-i lăsă decât un bruş de pâne. Se însera şi nu mai venia, nici să-i dee de mâncare, nici să mai intre şi ea în eram, să-l ajute pe bolnav.

Incepu să cadă tot mai deasă înserarea, când în urmă se auzi cârţăind portiţa dela curte, oi femeie voinică se desluşi apropiindu-sc de piue, deschise uşa craniului şi intră.

„Nu se poate! fură cele dintâi cuvinte ale ei, în vreme ce-şi duse o batistă la nas. In eram aerul erà infectat şi de mirosul de putrezime ce se desprindea din rănele de pe spate ale bolnavului.

— Nu se poate, ţi-am spus cu că nu se poate! începù din nou, femeia pe-o voce tot mai înaltă. Uf, s-o fi luat dracul de viraţă! Zice că partea ta de pădure e scrisă, şi acum pe tatăl-tău şi deci împrumut nu se poate lua pe ea. Întâi trebuie s-o deslabulcî, tebuesc rugări, trebuesc scrisori, alergări, cine muma dracului să le facă? Tu putrezeşti — putrezeşti şi nu mai mori! ţipă femeia.

— Dochiţă! gemu omul, cu privirile înnebunite aţintite asupra muierii.

— Da, tu mi-ai mâncat vieaţa! izbucni c-un fel de furie femeia. Bani nu mai căpătăm, tu nu te mai mişti, nu te mai mişti! Bărbaţii pleacă în ţări străine, chiar azi s-au dus vreo treizeci, pleacă şi muncesc şi trimit bani acasă. Tu nu le mişti şi nici nu mori! Uf! făcù ca cu scârbă învârtindu-se într-un călcâi îşi, ieşind din eram. Urcă repede scările, descuie uşa, intră în casă, aprinse o lumânare, căută ceva într-un dulap, apoi, strângând lumânarea ieşi repede din casă, din curte. Ea mergea la birtul lui Spiridon s-a-ducă beutură şi mâncare. Mergea veselă, deşi nu mai erà aşa de uşoară ca mai înainte. Se îngrăşase în aceşti opt ani, formele ei i se muiară, i se dăbălară puţin, dar totuşi erà destul de tânără încă. „Minţise, ca de-atâtea ori, pe Vasilr Corncan, că n 'a căpătat bani. Căpătase şi chiar de-aceca se grăbia la crâjmă s-aducă acasă bunătăţi. Ii reuşise să înduplece pe-un băieş tânăr, necăsătorit, cu cari ţinea relaţii păcătoase de doi ani, să nu se ducă cu ceilalţi băieşi la băile de cărbuni din graniţa Moldovei. Și, de seară, şi-l avea la cină în casele din cari izgonise pe fostul primar Vasile Cornean. De vreo trei ani îl mutase pe bolnav, care nu-şi mişca toată partea dreaptă, în eram. Ea-i spusese alunci c-o neruşinare înfiorătoare:

„Miroşi greu şi umpli toată casa!ˮ

Pe-atuci Cornean avea încă puţine răni, dar Dochiţa voia să scape de el, să nu-l mai vadă. Apoi, în casă, avea mereu întâlniri cu alţii. In eram nu intra decât când trebuia să vorbiască cu bărbatul despre vr-un nou împrumut, desipre vreo nouă vânzare. Afară de casă şi de părţile-dela „Vlădeasa”, Dochiţa îi vânduse toată averea fostului societar dela „Arhanghelii”, fără ca el să ştie ceva. Lui după ce cu chiu cu vai îşi punea iscălitura cu mâna stângă, îi spunea totdeauna că „târgul nu s-a putut face” ori „împrumut nu căpătăm”. Inr-adevăr ca nu vân-duse averea ci numa o pusese zălog pentru datorii, dar ea la averea zălogila nici nu se şi gândia, ştia că-i pierdută, şi mai rămânea lângă fostul primar numai pentru casă şi curte,şi pentru cele două părţi dela „Vlădeasa’’. Când va fi isprăvit şi cu acestea, — pe-aci ţi-e drumul.

Desnădăjduită se arătă Dochiţa numai cât şedea lângă Cornean. Pe el îl ura pentrucă sărăcise şi ologise, se scârbia de el pentrucă nu mai 'nfuria odată. Dar foarte rar deschidea uşa craniului şi, atunci, totdeauna îi spunea vorbe a-mare nenorocitului. Cât ce ieşia din eram, erà altă femeie; erà veselă şi dornică de vicaţă, bă-tându-şi joc de toată lumea care o judecă cu asprime pentru purtarea ei cu fostul primar.

Vasile Cornean, — ani de-arândul — trăi din-tr-o nădejde: să pună odată mâna pe bani mai mulţi, şi-l ducă pe el la un „doctor vestit”. A-vea convingerea că este undeva un „doctor vestit”, care ar fi putut să-l însănătoşeze. Dumnezeu ştie de unde îi veni gândul acesta, dar dar el ar fi fost gata să-şi vândă tot ce avea, să facă rost de bani să-l ducă pân’ la doctorul acelaşi astfel el iscăliă orice-i dădea Dochiţa de iscălit. Femeia, atunci, se făcea că numai pentru sănătatea lui vrea să vândă câte ceva ori să iee împrumuturi.

Incă până boli sus în casele sale, el înţelese că Dochiţa nu-i mai erà credincioasă- Avu suferinţe cumplite, ţintuit în pat, credea că înnebu-neşte când auzia râsul răsunător al femeii în curte, ori chiar în vreo cameră vecină.. Dar suferinţele trupeşti fură mai mari decât chinurile ce izvorau din înşelarea femeii. El — încet-încet, după torturi de ani, părţi că se împacă cu gândul ăsta. Numai să poată ajunge odată la „doctorul acela vestit”.

După ce femeia îl mutase în eram, începù să-l pă-răsiască şi credinţa de însănătoşare. Acum mai rămăsese c-o singuă dorinţă: să nu-l ardă rănile ce-i umpleau spatele. Dar îl văzu în grabă că de pe partea Dochiţei putea să putreziască. Veniau rudenii de-l primeniau şi-i schimbau aşternutul, iar de arsurile din spate îl mai uşura sluga, Visalon, ajutându-i uneori să steie puţin pe partea stângă. El îşi blăstema soarta şi, în clipele de nebunie, când mai credea că poate se va însănătoşii odată, ştia că are s-o omoare pe Dochiţa.

Femeia, după ce apucă pe uliţă, spre birtul lui Spiridon, nici nu se mai gândi la mortul de acasă. După obiceiul ei începù să sâsâie o melodie de romanţă, grijind cât putea să nu se întine.

Când ajunse înaintea birtului se înserase binişor şi, cum erà şi ceaţă, la patru paşi nu mai puteai deosebi bine figurile omeneşti. Dochiţa, apropiindu-se, auzi o voce groasă întrebând de pe treptele birtului:

„Carc-i acolo, mă?”

Femeia se opri, recunoscu glasul bădicului Ionuţ Ungurean. La întrebarea lui se mişca ceva pe laviţa care erà faţă în faţă, cu birtul lângă păretele casei de peste drum. Nimic nu răspunse la întrebarea bădicului.

„Care-i acolo, mă? întrebă din nou Ionuţ Ungurean

— Un străin, răspunse cineva din întunerc: ere vădit că cearcă să pronunţe rău româneşte ca să nu fie descoperit.,

— Ce străin? întrebă repeae bădicul.

— Un călător prin lume, răspunse pocit a-ceeaş voce.

— Și de unde vii? zise iar bădicul.

— Dela Țara rumunesc! răspunse vocea din umbră.

Bădicul porni prin tină, se apropie de bancă, şi când fu-aproape începù să râdă spart.

— Of! să te fi luat dracu, Ilarie! Tu erai? La vină puţin la lumină să te văd mai bine.

Omul îşi ridică dăsagii în spate şi porni după bădicul. Mergea în silă. Când ajunse la treptele dela intrarea birtului omul se opri.

— Ci vino, frate Ilarie, să te cinstesc c-un pahar de vin! Domnul te-a adus în pace!” zise cu căldură bădicul ducâtdu-l de braţ şi ducându-l pe trepte. In lumina din birt omul privi uluit în toate părţile. Erà ruşinat şi nu ştia ce să facă. Erà într-adevăr fostul hocman dela „Arhanghelii”, Ilarie, care numai de două luni părăsise Vălenii să-şi încerce şi el norocul la băile de cărbuni din „graniţa Moldovei”. Ii erà ruşine că se întoarce aşa de îngrabă, şi plănuise să intre pe înoptate în Văleni, să nu-l vadă nime, să nu ştie nime da venit. Dar, ajungând la banca din faţa birtului, el trebui să poposească: erà rupt de foame şi de oboseală.

In grabă se astrânseră cei din birt în jurul omului plin de tină şi cu hainele înnegrite de pravul de cărbuni, fi strânseră mâna, îl pri-viau cu mare curiozitate ca şi când nu l-ar mai fi văzut de-un şir de ani. Intrebările începură să curgă îndată, dar peste toate se ridica glasul gros, hodorogit al bădicului, care trăgân-du-l mereu de mânecă pe Ilarie, zicea într-una:

„Unul merge — altul vine, unul moron altul vino! Aşa-i rândul lumii.

Bădicu! făcea aluzii la băieşii cari porniră azi după prânz.

— Nu te-ai întâlnit cu ei? întrebă un bărbat ca de treizeci şi cinci de ani, care stătuse toată ziua în cumpănă: de-a făcut bine ori rău dar nu ş-a dus şi el în străini.

— Nu, am venit peste munte”, răspunse m silă Ilarie.

Bădicul, nelăsându-l de mânecă, îl duse la o masă, îi arătă un scaun şi-l făcù să şadă. Vr-o zece băieşi se strânseră îngrabă în jurul mesei şi porunciră beutură. Erau dintre băieşii cari stătură în cumpănă să meargă sau ba cu domnul Paul. Ei după ce rămaseră, nu se duseră a-casă, ci începură să bee, de năcaz, ori de voie bună, nu s-ar putea şti, în birtul lui Spiridon. Bani aveau, căci fiecare, ca să fie pregătit, împrumutase bani de călătorie.

Bădicul Ionuţ dădu de ei aci în crâşmă, îndată după ce plecară cele cinci căruţe. El chiar ieşise să plece acasă, îngrozit de întunerecul ce se lăsă, când îl descoperi pe Ilarie.

Acum bădicul porunci brânză, slănină, pâne pentru drumeţ şi o păreche mare. Se uita cum îmbucă de cu lăcomie Ilarie, umplea paharele, râdea, zicând mereu: „Ce să-i faci! Unul merge, altul vine! Aşa-i lumea asta!”

După ce-şi mai stampară foamea, Ilarie începù să povestiască, răspunzând la nenumăratele întrebări ce-i puneau băieşii. Vorbi întâiu cu silă, cu stângăcie, de drumul lung, de păduri fără sfârşit, de „Ici”, de „pară”, apoi, părând că-i cade tot mai mult povara de pe trup, le povesti cu huite amănunte toate mizeriile dela băile de cărbuni: muncă grea, superiori nein-duraţi, traiu scump şi prost, locuinţă — nişte colibi, nici biserică, nici popă, nici sat, ci pă-duri şi iar păduri în toate părţile, cât vezi cu ochii.

Băieţii îl ascultau c' o mulţumire, e o satisfacţie tot mai adâncă, cercau mereu viu, şi veselia creştea mereu în birtul lui Spiridon, ca în vremile cele bune.

Bădicul Ionuţ Ungurean asculta cu gura căscată, se mira, ocara, se cătrănia, dar de pahar nu-şi uita. Bea mereu cu sete.

El erà acum alb cum îi oaia. Obrajii i se încreţiseră, dar rămaseră mereu roşii, mai ales dadă bea două-trei pahare de vin bun. Vin bun el însă nu mai avea acasă în pivniţă, şi chiar pentru două-trei păhărele trebuia să vină până la Spiridon. Și făcea pe zi drumul acesta, destul de lung, şi de zece ori, s-ar putea spune că, mai ales de vr-o cinci ani încoace, singura lui ocupaţie erà să se plimbe de acasă până la birtul lui Spiridon. Oricât se temea de ger, oricât se învineţia, el făcea cu regularitate drumul a-cesta şi în puterea iernii. Ii erà mai uşor da altfel, căci se subţiase foarte mult, burta lui dispăruse, dar cu cât se usca părea că are o sete tot mai cumplită. Adevărul erà că niciodată nu se satură de beutură, bea pe datorie şi Spiridon nu-i dădea decât cu măsura cea mică. A-jungea de multeori în ceartă cu birţaşul, de o-biceiu pentrucă nu-i plătia cu lunile nimic, şi Spiridon îl ameninţă că nu-i mai dă de beut. Acum, însă, plătiau băieţii cari avură de gând să meargă la băile ele cărbuni, bani avea şi Spiridon umiplea mereu masa cu sticle pline. Ei se bucurau din toată inima că nu se duseseră din ţări străine şi şi-ar fi beut bucuros banii pană la cel din urmă. Privi au fericiţi la Ilarie şi-l îndemnau să le povestiască mereu. Acesta, obosit de drum, se ameţi în grabă şi nu mai aştepta îmbiatul lor.

Larma veseliei creştea mereu, ceasurile ţre-ceau repede. Ochii bădicului începură să stră-luciască.

„Hei, măi băieţi, dacă s-ar mai întoarce odată vremurile „Arhanghelilor”, zise el într-un rând neputându-şi înncea un oftat adânc.

„Se vor întoarce, bădicule strigă cu putere un băieş. Uite eu zic cp nu ne mişcăm de aici, până-n zori! Să facem un chef ca-n zilele cele bune!ˮ

Propunerea băieşului fu primită cu urale delungate, cu bătăi în palme.

In clipa asta uşa birtului se deschise şi în prag apăru un om îmbrăcat în haine nemţeşti vechi, purtate; pantalonii sloboziau doi genunchi largi, şi erau stropiţi de tină până sus obrajii lui veştezi, învineţiţi şi de frig, erau căzuţi în-lăuntru; o deprimare, un fel de desnădejde chiar se desprindea din faţa omului, care, luându-şi pălăria, descoperi o chelie mare, pământie. Ochii lui erau căzuţi în cap, erau stănşi. Dar, oprin-du-se în pragul birtului şi auzind oralele, ochii lui se umplură îndată cu sclipiri de bucurie, un zâmbet larg îi schimonosi faţa îmbătrânită şi pornind spre masa celor ce-şi petreceau, începù să cânte, pe o voce de bas răguşită:

Alte urale izbucniră acum dela masă. Toţi cei zece băieşi se sculară, îmbiindu-l să şadă.

„Pofteşte aici, domnule advocat! Pofteşte aici!” ziceau ei mereu. Fostul universitar Ungurean strânse mâna băieşilor se apropie de bădicul Ionuţ, îl bătu cu mâna pe umăr.

— Ehei! zise el zâmbind, în bun loc ai ajunş. Mama m-a trimis să te caut la biserică, da biserica am găsit-o încuiată!”

Râse bădicul şi băieşii şi-î astupară repede gura advocatului c-un pahar de beutură. El şezu privi c-un fel de încruntare la perechile de pe masă, îşi umplu din nou paharul, îl sorbi, se scudui, îl umplu iar şi-l înghiţi cu acceaş sete.

„Uf! făcù el, îmi pare că-i seceta, în mine!ˮ

Bădicul clipi vesel din ochi şi acum, a patra oară, îi umplu el paharul.

Ungurean tânărul văzu îndată că el trebuie să se grăbiască cu beutura ca să-i ajungă pe ceilalţi, că astfel să nu se strice petrecania. El începù să-l laude pe Ilarie că s-a întors la dulcea vatră părintească, că-s nebuni toţi aceia cari iau lumea în cap, căci veşnic va rămânea ade-vărat cântecul:

Băieşii îl aplaudară, îi fură adânc recunoscă-tori pentru cuvintele acestea, părea că-i liniştia nu numai pentru faptul că nu părăsiseră Vălenii, ci şi pentrucă îşi cheltuiau aici în birtul lui Spiridon banii de drum.

Advocatul vorbia, bea, toasta, apoi deodată se linişti, tăcu privind cu fixitate un pahar de vin. Spiridon, cât ce nu mai auzi gura advocatului, tăie repede fălii mari de salam, de brânză, le puse într-o farfurie şi se grăbi să le aşeze îaintea advocatului. Acesta, fără să zică ceva, începù să îmbuce, înghiţi repede mâncarea şi beu cu sete un pahar de vin. Ii trecuse slăbiciunea ca luată cu mâna. Spiridon cunoştea bine, de câţiva ani încoace, leşinul ce-i venia tot mai des fostului universitar şi ştia că îi trece, îndată ce îmbucă ceva, şi că poate apoi să chefuiască noaptea întreagă. Mai ştia apoi că singur advocatul mai putea să înfiripa chefuri cari să ţină noaptea întreagă.

Nu se înşelase nici de data asta. Ungurean începù deodată să bea, să cânte, să porun-ciască „tablăˮ, adecă să se deşerteze dintr-una paharele, începù să aranjeze „o comandă” ca 'n vremile cele bune. Ajunse să toasteze mereu să cânte chiar „Unde umbreşte darul tău Mi-haile Arhangheleˮ Fostul universitar se simţia iarăş „Arhanghelul Gavriil” de altădată, deşi erà prăpădit,bătân şi chel. De mult nu se mai au-zise în birtul lui Spiridon cântarea „Arhan-ghelilor” şi chiar Și crâşmăriţa veni în prag s-o asculte.

Bădicul zâmbia mereu cu bunătate, privind cu mulţumire la oameni. Uneori pocnia din degete şi zicea:

Nu se înşelase Spiridon; se încinsese un chef care ţinu până dimineaţa, cum de mult nu mai fusese în birtul lui.

Fostul universitar nu se mai putea ţine pe picioare, când la ziua albă se hotărîră să plece.

De când se întorsese din capitală cu Irmuşca, Ungurean nu mai văzu oraşul prin care-şi prăpădi tinereţele. Bătrânul plăti o groază de da-torii pe urma lui, pe la birturi, pe la croitori, pe la prăvălii. Vr-o doi ani bădicul Ionuţ nu mai avu nici o linişte: mereu îi curgeau provocările dela advocat, cari îl ameninţau cu împrocesu-are. Nu ajunsese să-i plătiască cumsecade lui Pruncul cele şapte sute, şi trebui să facă împrumuturi şi mai mari.

Irmuşca stătu în Văleni un an şi jumătate, apoi, când simţi că se apropie tot mai tare sărăcia, îl înduplecă pe advocat într-o dimineaţă de primăvară să meargă amândoi la oraş. Aici îşi pierdu urma, şi toate căutările, toate întrebările disperate ale lui Ungurean fură zadarnice. El se întoarse singur acasă, târziu în noapte. Când îl văzu bădicul intrând, erà încă lângă un pahar de vin, îl întrebă râzând:

„Ir-muşca! UI van Ir-muşca?

Atâta învăţase şi bădicul ungureşte într-un an şi jumătate.

Câteva săptămâni se simţi un gol în casă, în birtul lui Spiridon chiar. Dar fata aceea fu repede dată uitării, şi numai când erà bădicul beat-tun, îşi întrebă feciorul, râzând:

„Ir-muşca! UI van Irmuşca?”

Ungurean tânărul rămase în Văleni fără nici o ocupaţie. Până mai ţinură băile bune, nu fu pentru el nici o greutate. Da rar pe-acasă. Dar de când nu se mai făceau chefuri mari, el începù să îmbătrâniască. Uneori atâta amărăciune erà întipărită pe faţa lui încât credeai, văzându-l, că singurul nutriment al omului acestuia sunt drojdii amare. Cum începù să regrete anii pier-duţi, cum nu erau chefuri dese în cari să-şi îngroape conştiinţa, el se dădu la beutura de rachiu, care, în câţiva ani, facu din el o arătare vrednică de milă.

Bădicul, în încurcături băneşti dela căderea. „Arhanghelilor”, se îndatora din an în an tot mai tare. Datoriile ficiorului îl doborîseră pentru totdeauna; dar bădicul Ionuţ totuş, sufleteşte, nu părea să se fi schimbat mult. Adevărat că din cât putea nu se lăsă cu capul limpede, ca şi mai îniainte, şi el avea mereu convingerea că băile se vor îmbuni cât de curând. Chiar pentru aceea el nu-şi vânduse nici acum partea dela „Arhanghelii”, deşi baia aceasta erà şi acum părăsită.

Când eşiră, în dimineaţa asta, din crâşmă bă-dicul se sprijinia de-o parte de advocat, de ceea-laltăparte de fostul hocman dela „Arhanghelii” Ilarie. Pe drum treceau oameni în port străin şi se opriau cu toţii înaintea unei case de zid, noua dar mică, abia două camere dacă ar fi putut să aibă. Hocmanul Ilarie tot urmări pe străinii aceştia cum trec pe lângă ei şi se o-presc mereu la poarta casei celei noui.

„Ce-i aici? E târg ori ce? întrebă Ilarie ne mai încrezandu-se în vederea să şi părându-i că-i într-un loc străin.

In loc de răspuns, Ungurean bătrânul întrebă:

— Ce-i azi? Vineri?

Ilarie se gândi un răstimp, apoi răspunse:

— Vineri.

— Atunci e zi de bancă. Oamenii vin la bancăˮ răspunse bădicul.

In clipa asta trecu pe lângă ei băieşul cel trăsărit Nichifor, care nu se schimbase aproape de fel, puse în treacăt degetul pe „advocatˮ şi zise: — „Ăsla-i Antichrist!” Apoi trecu, bombă-nind, înainte.

XX

Casa cea nouă, înaintea căreia se opriau stră-inii şi destui băieşi din Văleni, erà zidită aproape de primărie. Spre stradă privia din patru fereştrii mijlocii, adăpostite după puternice grilajuri de fier, colorate verde. Frontul n-avea nici o decoraţie, afară de o tablă mare, neagră, bătută subt streşină şi pe care se putea ceti de departe inscripţia aceasta aurită: „Arhanghelii”, institut de credit şi economii, societate pe acţii. Cuvântul cel dintâi din inscripţie — „Arhanghelii” erà închegat din slove mari şi el trona singur în şirul întâi, subt el, cuvintele celelalte erau scrise cu caractere cu mult mai mici. Dintre slovele mai mici unele începeau să fie spălăcite, auritura începù să se şteargă, dar în cuvântul „Arhanghelii” erà aşa de bine conservată auritura încât părea că-i scris de câteva zile numai.

Oamenii se adunau tot mai mulţi înaintea porţii, cei cari veniseră mai de vreme ocupară cele două bănci lungi, bătute în pământ de-alungul păretelui, ceilalţi stăteau răzimaţi în bâte, ori se mişcau încet de ici până colo. Cei mai mulţi povestiau fără nici o voie, spunând cuvintele rar făcând pauze lungi; nu numai în vocea lor, dar şi în feţe şi în priviri se cetia o silă, o neplă-cere ca la toţi ţăranii cari vin să plătiască! do-bânzi, ori să ridice împrumuturi noi.

Dimineaţa erà ceţoasă şi rece, plină de ume-zeală şi asta-i făcea pe oameni să fie şi mai posomoriţi. Abia aşteptau să se deschidă odată banca. Unii dintre ţărani veniseră din depărtări destul de mari, porniră îndată după ce se zări de ziuă de-acasă, şi acum erau aproape ceasurile opt. Cei din depărtări îşi aduseră merinde, şi unii dintre ei isprăviră cu prânzul, o bucată de pâine în această zi de Vineri — îşi puseră restul în traiste, când pe drum se zări apro-piindu-se un om de statură mijlocie, care purta cisme lăcuite şi iţari de lână ca băieşii dn Văleni, dar erà îmbrăcat cu un roc de piele roşcată, blănuit, cu guler de vulpe, şi pe cap cu pălărie moale, de pe care lipsia şinorul aurit, care se încolăcia de obiceiu pe pălăriile aleşilor din Văleni. Omul se apropia cu paşi mărunţi, cercând să se feriască de ciorofleaca drumului. De departe faţa lui părea foarte ciudată, un obraz părea mai întunecat, mai mic decât celalalt.

Cât ce-l zăriră, oamenii cari aşteptau înaintea băncii începură să se mişte, cei cari şedeau pe bănci se ridicară, şi când omul fu la câţiva paşi de ei îşi ridicară cu toţii pălăriile.

„Bună dimineaţa!” le răspunse o voce seacă, dar în care tremură parcă un fel de satisfacţie. Satisfacţia aceasta, mulţumirea, se putea ceti însă mai bine din faţa omului. Faţa aceasta erà îngrozitoare: obrazul drept erà palid-vineţiu, tăiat de pârâiaşe adânci, deasupra lui clipia, în licăriri feline, un ochiu neodihnit; obrazul stâng erà acoperit aproape de o pată vineţie, deasupra căreia nu erà decât orbita roşie, pe care se lăsă-mereu geana. Ochiul stâng îi lipsia lui Gheorghe pruncul în urma nenorocirii din curtea directorului dela,„Arhanigheliiˮ când acesta îi descurcase puşca în faţa. Dat din chipul lui pocit din ochiul drept ce licăria mereu, se putea ceti o largă satisfacţie, văzând mulţimea mare de oameni cari venise la banca lui şi a notarului Popescu.

El descuie portiţa curţii, intră el întâi, şi după el puvoiul de lume. Descuie una din cele două uşi ale băncii, şi lăsând-o deschisă îi pofti pe oameni înlăuntru. Aceasta erà o cameră destul de spaţioasă, dar goală-goluţă, numai în jurul păreţilor erau câteva laviţe. Un aer închis, rece, de mucegaiu parcă, umplea camera.

„Poftiţi şi aşteptaţi aici. Numai decât vine domnul contabil şi începem”, le zise Gheorghe Pruncul dupăce le deschise uşa. Apoi el descuie uşa a doua şi intră singur. In camera asta, mai mică decât aceea unde aşteptau oamenii, erau trei mese.

o cassă Werthcim mare, puternică, şi un dulap. Aici erà biroul băncii; la masa de lângă cassa de fier lucră cassierul, la cea de lângă dulap contabilul, iar a treia lângă fereastră erà rezervată pe seama directorului. Insă masa asta nu erà aproape niciodată ocupată. Postul de director şi de cassier le umplea aceeaş persoană, Gheorghe Pruncul, fost societar dela „Arhanghelii”. La început el fusese singurul slujbaş al băncii, cercă să supliniască şi pe contabil, dar la câteva săptămâni se încurcă şi văzu că pentru postul acesta trebuie să-şi aducă un om calificat. Cercă întâi să se ajute cu ficiorul său, cu fostul universitar, însă acesta încurcă şi mai tare so-cotile. Atunci îşi aduse un tânăr diplomat, care după două luni îşi dădu dimisia din cauza salarului prea mic. De-atiuci se perândară mulţi contabili pe la „Arhangheliiˮ, căci directorul nu se învoi să le măriască salarul.

Insă postul de cassier nu l-ar fi lăsat Pruncul altuia pentru toată lumea! Nu se încredea în nime; ci ştia cât e de gingaş luciu să umbli cu banii Când se primiau banii pe carnete ori în capital, când se înapoia restul ori se numără un nou împrumut, cât de uşor se putea să greşască ci-neva! El ştia că după ce-i dai odată omului un rest mai mare decât se cuvine — din greşală— nime nu vine să-ţi spună că te-ai păgubit. Și Pruncul ştia cât de cu greu se câştigă şi uni ban do aramă!

Apoi cine nu se poate lacomi când vede bani mulţi, grămădiţi în cassa de fier? Of! ştia bine orbul ăsla că banii-i ochiul dracului! Sub paza lui erau însă în siguranţă, căci partea covârşitoare din ei erà partea lui.

El nu voi, la început, să numere banii din cassa de fier înaintea contabilului. Zadarnic îi spunea acesta că asta aşa se face pretutindenea la toate băncile, că e necesar să se vadă; dacă socoţile consună cu starea cassei. Ghcorghe Pruncul se temea să-i descopere câţi bani are; voia să ştie numai el lucrul acesta, şi se gândia că poate contabilul are gânduri de defraudare.

Abia când acela îi puse furios pe masă o coală de hârtie, pe care erà indicată suma ce trebuie să se afle în cassa, se mai linişti: contabilul ghi-cise suma! El încă nu erà atât de umblat în lucrările dela bancă, încât să ştie că contabilul e cheia unui institut de credit. Îşi zise că nu din curiozitate doreşte să-i vadă banii, după ce odătă ştie câţi are, ci că trebuie să fie ceva la mijloc, începù să-i numere, şi banii se aflară în ordine, până ’ntr-un filer.

Cu anii se deprinse însă cu toate afacerile de bancă aşa de bine, încât ar fi putut umplea cu uşurinţă postul de contabil. Dar acum nu-l mai ajungeau puterile, clientela se mărise, şi el nu se mai putea deslipi de cassă.

Abia intră Gheorghe Pruncul în biroul băncii şi numai decât sosi şi contabilul. Cea dintâi pri-vire contabilul o arunca spre soba de fier, dar soba erà rece.

„Am putea încalzi de-acum, domnule director zise tânărul punându-şi în cuer paltonul şi pă-lăria şi frecandu-şi mânile. E o vreme ticăloasă şi dacă stai mereu la masa înlemneşti de frig adause îndată, şezând la masa lui.

Pruncul şedea la cassă, nu-l privi, ci răspunse:

— O să facem' de-aici încolo; dealtfel azi se va încălzi îndată aici; aşteaptă la vr-o sută de oameni. Zicând aşa se sculă, se duse la uşa care despărţia cele două camere, o deschise.

— Poftiţi, zise el, dar fără îmbulzeală! Pe-rând ca la moară!” Bucuria îi clipi din ochiul cel sănătos, un zâmbet rânjitor i se revărsa pe faţă, şi cu zâmbetul acesta descuie cassa de fier şi şezu la casă.

Clienţii începură să vină pe rând, intimând: contabilului hârtiile. Condeiul acestuia începù să alerge pe hârtie, şi tot alergă până la ceasul unu după prânz. Cu socoata făcută clienţii treceau la cassa. Pruncul arunca o privire repede din ochiul sănătos asupra socotelilor, prindă banii, numărându-i cu mare atenţie şi izbind de tabla de marmoră argintul ce-i dădea cât de cât de bănuit.

El îşi împlinia c-o adâncă plăcere slujba asta în fiecare Luni, Mercuri, şi Vineri, de cinci ani a-cum. Banca erà înfiinţată de şapte ani, dar în anii cei trei dintâi erà o singură zi de cassă peste săptămână, — Vinerea —. Clientela din jur erà mai puţină pe-atunci, iar băile din Văleni erau încă destul de bune.

La un an după licitarea averii lui Iosif Ro-dean, celor doi tovarăşi, lui Pruncul şi notarului Popescu, le reuşi să vândă baia „Arhangheliiˮ la societatea cea străină prin mijlocirea jidanului Herşcu Heisicovici. Nu o vândură aşa de strălucit după cum credeau, dar totuş se bucurară că s-au scăpat de ea. In schimb hotărîră ca cu atât mai îngrabă să s 'apuce de înfiinţarea băncii.

Infiinţarea băncii „Aihangheliiˮ fu vestită prin următoarea ştire apărută prin gazelele de vremuri.

„Un pas înainte. Aflam cu cea mai adâncă satisfacţie că în fruntaşa comună Văleni s-au pus bazele solide ale unui nou isntitut românesc de credit şi economii, numit „Arhanghelii”. Țărănimea noastră din părţile acelea va fi scoasă astfel, prin munca naţională a fruntaşilor din Văleni, din ghiarele cămătarilor străinii un pas nou s-a făcut pentru consolidarea noastră economică, şi nu putem să fim decât recunoscători conducătorilor fruntaşi din Văleni, că s-au gândit la opera aceasta de economie naţională, înfiinţând o nouă citadelă de a-părare naţională. De-ar da Dumnezeu că pilda lor şă fie urmată şi de alţii”.

Din anul al patrulea clientela începù să crească în mod neobişnuit, în Văleni tot mai multe băi trebuiau lucrate cu bani luaţi dela bancă; apoi unii fruntaşi, ca de pildă bădicul Io-nuţ şi Dochiţa, începură să ridice datorii tot la trei luni şi chiar mai des. Tot mai multe pământuri, fânaţe, păduri se intabulau pe banca „Arhanghelii”. Apoi din jur începură să vină tot mai mulţi după împrumuturi aici. Erà mai aproape şi carnala nu erà mai mare ca la băncile din oraş.

După opt ani abia mai erau trei-patru familii în Văleni, cari să nu fie îndatorate la „Arhanghelii”.

Incetul pe încetul băieşii nu-i mai ziceau lui Pruncul decât „domnule primar”, ori „domnule director”. El rămase primar definitiv în locul lui Cornean; apoi după ce expirară anii fu din nou ales, nime nu mai concură faţă, de el. Nici nu prea aveau Vălenărenii gust de primărie în împrejurările tot mai rele ce se desfăşurau, să-răcind băile, dar apoi nici n-ar fi putut reuşi nimic faţă cu Pruncul. Notarul Popescu se căsători cu fata lui Pruncul. Fetiţa de care îi zicea diacul Gavriil lui Vasile Murăşanu c-ar fi bună de preoteasă, ajunsese astfel notărăşiţă. Fostul universitar Pruncul erà scriitor în cancelarie în locul lui Bratu.

Adevărat că el nu prea făcea ispravă lucra foarte greoiu foarte încet. Dar tătăl său erà mângâiat că cel puţin nu mai bate uliţele Pruncul, tânărul, se părea apoi că luptă din greu să se lase de patima beuturii. Părea că se deşteptase în el ceva din sufletul tatălui său şi începù să preţuiască banul. Rar da pe la birt şi se vedea pe el că sufere cumplit din cauza asta. Poate chiar aici erà explicaţia că lucra aşa de greoi. De vreo şapte ani se luptă şi nu s-ar putea spune că şi-ar fi învins patima. Cel puţin odată în lună se abătea la birtul lui Spiri-don, şi de asta ştia apoi tot satul căci, în puterea nopţii, răgniă pe uliţe că aprinde satul, păl-muia pe cine-i ieşia în drum şi, câte două-trei zile după beţia cumplită, nu mai erà bun de nimic.

XXI.

In curgerea acestor opt ani casa lui Iosif Ro-dean se învechise. Coloarea verzie a frontului se spălăcise, bătută de ploi, trasă de soare. Nime n-a mai spoit-o pe dinafară în vremea asta. Tencuiala căzuse pe la soclu, cărămizile înro-şiau şi ici şi colo. Mai în sus plăci de var se desprinsesenă, se vedea 'n petece sure pe părete. Ferştile erau mereu închise, perdelele trase, întreaga casă părea cufundată într-un somn a-dânc, părea părăsită. Rar când durăia vreo căruţă pe drum, pe dinaintea fereştilor, se des-făcea vreo perdea şi lăsa să se vadă două capete de femei, palide, îmbătrânite, cu privirile neli-niştite. Dar se retrăgeau repede după perdelele cari se îmbinau din nou. Nime n-ar mai fi putut cunoaşte în cele două feţe de mort pe Eu-genia şi pe Octavia.

Ele îşi petreceau ziua întreaga în casă: treceau luni întregi până le putea cineva zări pe uliţă. Chiar atunci treceau repede până la poştă, până la prăvălie, cu feţele ascunse în lungi nă-frămi, cu ochii pironiţi în pământ. Se feriau atât de tare de oameni, încât nici nu răspundeau la salutul băieţilor, al femeilor, ci se furişau ca nişte umbre.

Era un adevărat chin pe ele să iese din curtea fostului director dela „Arhanghelii”. Oricât se feriau însă de privirile oamenilor, oricât se ascundeau, băieşii, femeile, rămâneau mirate în urma lor, cutremurate de un fior de spaimă. In lumina zilei feţele lor păreau de morţi sculaţi din sicrie, erau uscate şi îmbătrânite, nemişcate. Numai liniile răutăţii, ale pismei li se săpără adânc în jurul gurii, dealungul obrajilor. Liniile acestea nu dispăreau nici chiar când ieşiau pe uliţă şi erau preocupate de un singur gând: să nu le vadă nime.

Dealtfel ieşiau din casă numai în silă cea mai mare, când n-aveau pe cine să trimită până la prăvălie, pană la poştă. Și asta se întâmplă de câte ori mama lor, Marina, erà bolnavă.

Cele două neveste nu putură trăi la sora lor Maria, soţia doctorului Vraciu, unde merseră după catastrofa din 25 Faur. Fericirea, ce-o vedeau în jurul lor le muşca necurmat din inimă. Urau de moarte şi pe Maria şi pe doctorul şi pe copiii lor şi pe Elenuţa, care erà acolo. Se întoarseră după câteva zile iarăş în Văleni şi se închiseră în casă.

După vreo trei luni dela întoarcerea lor se făcù nunta lui Vasile cu Elenuţa. Tinerii se mutară în noua parohie, în Teleguţa, şi numai decât Elenuţa invită pe cele două surori să meargă la ea, să vadă satul, casa, să rămână acolo cât vor voi. Dar cele două surori rup-seră în mici bucăţele epistola Elenuţei şi nici de un răspuns n-o învredniciră.

In toamna se căsători şi Ghiţă cu domnişoara Laura, fata popii din Gureni. Surorile nu luară parte nici la ospăţul acesta, ci, când cu patru săptămâni mai târziu Ghiţă le invită la el îi împliniră dorinţa.

Dar după două luni se întoarseră în Văleni: fericirea, giugiulirile, sărutările celor doi tineri le înnebuniau.

Și Ghiţă şi Elenuţa şi Maria cercară în multe-rânduri, în cursul anilor, să le înduplece a se muta la ei. Dar cele două fete nici nu le mulţu-miau cel puţin pentru invitare. Dela o vreme adevărat că ele nici nu mai cetiau scrisorile ce le veniau dela aceşti trei, ci le rupeau cu înverşunare, îndată ce cunoşteau slova.

Astfel ele rămaseră în Văleni cu sufletul tot mai pustiu şi tot mai îngheţat, cum tot întâi, pustie erà din an în an şi casa şi curtea lor. Cei doi advocaţi divorţaseră de mult de ele, trecură de mult peste incidentul cu „partida nenorocită”, se căsătoriseră cu alte fete şi trăiau mulţumiţi.

Eugenia şi Octavia începură să încărunţiască, nasul li se lungi înspăimântător, umerii obrajilor împungeau, bărbia li se ascuţise, erau o a-devărată spaimă de fiecare zi pentru biata Marina, care mai mult se ţâra decât umbla, din bucătărie până ’n casă. Nu mai ţinea nici o slujnică, nu erà nici un străin în casă. Aveam o vacă, de care îngrijia Marina. Ea pregătia mâncarea, ea aduce apă, ea spăla, ea târguia, ea făcea totul la casă. Se îngârbovise, albise a-proape de tot, în gură nu-i mai rămăseseră decât doi colţi deasupra. Când se târa părea că are în fiecare clipă lipsă de sprijin să nu cadă.

Dar lucrul ce-l avea de făcut nu însemna pentru ea nimic. Firea de ţărancă obişnuită cu strapaşele trupeşti, cu munca, se deşteptase în ea cu cea din urmă desnădejde şi, cât de încet, tot isprăvia de ce se apuca. Dar când zăria pe cele două umbre, oricât s-a obişnuit cu ele, se clătina, parea c-o bate un vânt de spaimă. Atunci se opria, îşi făcea o cruce largă şi zicea:

„Doamne nu ne lăsă, sfântă Maică Precistă!”

Se clătina astfel de spaimă când le zăria pe cele două fete, dar şi mai tare îi îngheţa inima când, spre seară, cârţăia portiţa, care de dimineaţa stătuse mută şi se ivia în curte un moş înalt, adus tare de spate, c-o barbă lungă albă, c-un palton vcehiu pătat de tină alburie, încălţat cu cisme mari, înglodate. Moşul intră tăcut în curte, în mâna stângă ţinea o batistă murdară în care ascundea ceva rotund, iar în dreapta un ciocan şi un şfredel de băii. Moşul se apropia de bucătărie, unde erà un mare mojer de fier, desfăcea cu grije batista, în care adusese o mulţime de sdrobiluri de piatră, aruncă câte-o mână de pietre în mojer şi începea să le piseze.

Dacă se înnopta, Marina trebuia să-i aprindă lumânarea şi de multe ori bătrânul pisa noaptea întreagă, cercând mereu firele de aur, pe cari le vedea, la ori ce cercătură, le ategea, deşi nu erà aur ci pirit, le punea într-o oală de pământ şi oala o ascundea sub patul din bucătărie.

„Cearcă! zicea c-un zâmbet larg moşul privind la Marina.

— Da, cearcă, Iosife, răspundea sguduindu-se Marina, ci vino acum să mânci!” Avea lipsă de multe rugăminţi până ce Iosif Rodean se în-dupleca să cineze. După ce mânca, puţin şi în-cet, gândindu-se mereu, moşul zicea:

— Mâne iar o băesc la „Arhanghelii”, Ce de aur! Doamne ce de aur! — El clătină din cap, zambia înseninat la faţă, ochii lui clipiau bucuroşi.

— Iar o să băeşti şi iar o să aduci aur, Iosife, zicea femeia cu durere, ci acum vino de te culcă”.

Bătrânul uriaş se ridica zâmbind ş-o urma cu bucurie pe Marina.

In zorii zilei el se scula, îşi luă ciocanul şi şfredelul, Marina îi punea după cap o traistă de vânător în care erà merindea de peste zi, şi moşul, liniştit şi vesel, plecă la „Arhanghelii”.

Baia erà vândută societăţii celei străine, dar încă nu erà pusă în lucrare. Un singur om de straje erà acolo. Grămezile de piatră stearpă se înnegriseră, cramurile se destrămiară, coperişul le putrezi, ochiurile din fereastră erau cele mai multe sparte, pe lângă crainuri, prin vatra de odată a marilor grămezi de piatră crescură buruieni. Intrarea principală dela „Arhanghelii” se surpă într-o parte. Erà pustiu şi tăcere în tot cuprinsul. Numai gura băii răsufla mereu aceiaşi nori deşi de neguri alburii.

Iosif Rodean n-avea lipsă de lumânare; el cio-cănia toată ziua în gangul principal, foarte a-proape de intrare. Straja dela baie îi aducea a-minte să mănânce la prânz, la ojină. Nu făcea nici un spor, căci nu se gândia să folosiască nici prav de puşcă, nici dinamită. Dar cât să-şi umple batista sfărâmă de dimineaţa până seara.

Iosif Rodeam, după ziua de 25 Faur, ajunse în-tr-o casă de sănătate, unde stătu un an şi jumătate. In urmă doctorii îl lăsară acasă, spunând că trebuie lăsat nesmintit să facă ceeace doria: să caute aur la „Arhanghelii”. Pentru dorinţa a-ceasta ajunsese în zilele din urmă furios. Il duseră întâiu la doctorul Vraciu, dar bolnavul nu avu pace, începu, să spargă tot ce-i ieşia înainte.

Nu se linişti decât în Văleni, când, cu ciocanul şi cu şfredelul în mână, porni spre „Arhanghelii”. Mai târziu îl duseră la Ghiţă, la Elenuţa, crezând că poate acolo va rămânea tot aşa de liniştit ca şi în Văleni. Dar repede trebuiră să-l aducă înapoi, pentrucă devenia furios. Acasă se linistia îndată şi-şi vedea de pacinica lui ocupaţie.

Copiii trebuiră să se mulţumiască cu atâta, oricât i-ar fi durut inima de nenorocirea tatălui lor. Il compătimiau, fericirea li se tulbura de câte ori îşi aduceau aminte de el. Dar părea că tot mai mult să sufere pentru biata Marina, care nu se putea mişca de acasă nici o zi, oricât ar fi dorit să-şi vadă uneori copiii şi nepoţii.

Ei făceau deci numai ceeace puteau: îi trimeteau Marinei bani din belşug, căci Iosif Rodean afară de casă nu mai avea nimic, îi scriau scrisori de îmbărbătare şi, cât puteau de des, veniau s-o cerceteze.

Fostul director dela „Arhanghelii” se purta foarte liniştit; băieşii îi dădeau ş-acum bineţe, copiii nu se temeau de el.

In satul întreg un singur om se umplea de spaimă îndată ce-l zăria pe moşul cu barba albă: Gheorghe Pruncul, directorul şi cassierul dela banca„Arhanghelii”.

El îl încunjura şi fugia de bătrân, deşi acesta nici nu părea să-l mai vadă, ori să-şi aducă a-minte de fostul tovarăş dela „Arhanghelii”.

Numele de „Arhanghelii” iar ajunsese vestit în jurul întreg, dar acum rostindu-l, nimeni nu se mai gândia la vestita ocnă de odinioară, ci la „cassa de păstrare, societate pe acţii în Văleni”, bancă ce arăta, din an în an, profit tot mai mare, se impunea ca un factor economic tot mai puternic, şi care, în anul al zecelea de existenţă, după ultimul bilanţ, deşi îşi urcase fondul de rezerva la suma capitalului începător, împărţia cea mai mare dividendă între toate băncile româneşti.