Fierarul.
I

„Ori dai, ori te lași!ˮ — se răsti Dinu, calfa, ridicând cu o mișcare smâncită drugul de fier de pe nicovală și izbându-l ear înapoi.

Dumitru, ucenicul, baetan vânjos și el, lasă barosul cel greu la pământ și se uită zîmbind țu un fel de răutate când la drug, când la Dinu.

„Dar nu mai e cald“, — zise.

„Cald ori necald, se moaie, dacă-i dai cu virtute! — întâmpină acesta nerăbdător.

De câte-ori n-a bătut el fierul rece de l-a muiat din bătăi și tot a făcut ce-a voit din el.!?

Acum avea să mai subțieze puțin drugul, un stâlp de poartă, ca să-l poată trece prin o verigă: pentru atâta treabă nu-și mai perdea timpul aducându-l la foc.

„Ești în stare să mi-l ții, ca să-i dau eu câte-va? —ˮ întreabă.

„O să-mi pun mintea cu el, — răspunse Mitrea și-i trecù barosul, ca să prindă cu amândouă mânile drugul.

Dinu luă barosul, și ai fi crezut că-l ridică și dă acum cu el, ca să strivească și drug, și nico-vală. Trecuseră însă un-spre-zece ani de când lucra el la nicovala aceasta și știa, cum se dă cu barosul. Dacă ar fi dat cum putea, i-ar fi sburat băiatului drugul din mâni. Avea apoi să-l bată când pe-o muche, când pe alta. Lovia deci rar și din scurt, dar apăsat, și nimeria drugul fără ’ ca să-l sgudue, ear după lovitură strigă „Alta!ˮ — ca Mitrea să schimbe muchea, și dedea tot mai des, mai întins și mai apăsat, încât te mirai că nu sboară țăndări din drug și băiatul se uită cu ochi plini de uimire sfioasă la el.

Ce păcate avea fierul acela de nu-l slăbea din bătăii?

Nu era fierul ceea ce-i îndârjise, dincolo însă, la dreapta, în cerdacul larg al casei se auziau chicotele Firei, care de vre-o două ceasuri acum stetea acolo cu Tănase, fratele ei mai mare, și as-culta palavrele lui Felescu, un prieten al acestuia.

Nu-l prea avea Dinu la inimă pe Tănase, un fel de perde-vară, care făcuse cu chiu, cu vai cinci clase, ear acum scria pe la primărie pentru o sută de lei pe lună și se însoțise cu Felescu, altă poamă bună, băiatul bărbierului din piață și student — cum se zicea.

„Ce-or fi având de nu mai sfârșesc!? — se întreba Dinu dând din ce în ce mai vârtos cu barosul.— Nu trece zi fără ca să-l aducă. Nu mai scapă biata fată de el.ˮ

Gândul, că Fira nici nu prea ținea să scape, nu putea să-i treacă prin minte!

O știa de când era copiliță de patru ani, se uita la ea ca la cel mai scump odor, și-o gândia cuminte fără de seamăn și nu s-ar fi mâhnit nici dac ar fi știut că ea nu ține să scape de Felescu. Sângele îl svâcnia însă în vine când i se părea, că alții n-o socotesc tot ca dânsul.

Afară adecă, în mijlocul curții, Gigiu, Italianul, și Andrei cu Iorgu și cu cei-lalți trei ucenici lucrau la zăbrele și se uitau din când în când într-acolo, ba Andreiu par-că și zâmbia cu un fel de răutate.

Asta-l scoate pe el din sărite, iar nu fierul, nici chicotele, nici apropierea serii.

El se opri în cele din urmă, luă drugul și-l trecù prin verigă, apoi îl aruncă cât colo, par-că ar fi fost un fușteiu de soc.

„Așa!ˮ grăi mulțumit de treaba, pe care o făcuse, și rămase pe o clipă stând drept și nemișcat, o frumsețe de om, înalt, spătos, cu brațele vânjoase, cu ochii mari, cu sprâncenele dese și cu mustața tunsă scurt, om care se joacă cu barosul ca scrietorul cu pana și care coboară din palămar el singur butoiul în pivniță.

Cum stetea așa, par-că voia să zică: „Uitați-vă bine la mine și puneți-vă pază gurii, că cu mine nu se glumește!ˮ

Plecând în cele din urmă Tănase cu prietinul său, aierul era mai puțin înăbușitor. Lui Dinu îi venea cu toate acestea să dea zor cu cina pentru ca să se mai răcorească apoi unde-va stând așa singur cu sine la un păhar cu vin.

Se scula, ce-i drept, acum vara, pe la patru și muncia toată ziua din greu, dar tot mai putea să stea până colea pe la miezul nopții, ca să-și potolească firea.

El dete semn pentru încetarea lucrului, și Gigiu își desuflecă mânecile și-și îmbrăca surtucul, apoi plecă acasă, unde-l așteptau nevasta și copiii, ear ceilalți se duseră să se spele și să se peptene, ca să se așeze apoi la masă cu stăpânii lor și cu copiii acestor la cea înaltă și vârtoasă, să spargi zidurile cu ea.

Alții o socotiau pe Lina fată bine legata și sprintenă piper, plină și rumenă la obraji, care de dimineața până seara o ducea într-un râs și când râdea, făcea o gropiță în obraji, și strânge — nu știu cum — din ochi-i descoate din sărite pe cel-mai posac om.

Râdea și acum tot așa, dar pe Dinu nu-l putea înviora.

Nu doară c-ar fi fost om posac din fire și nu i-ar fi plăcut ochii aceia, dar i se părea că Andreiu tot mai zâmbește și vedea și pe Lina cam supărată, ear supărarea trece și ea, ca căscatul, din om în om.

Lina nu era însă supărată de cât pentru că Marghioala, supărată și ea, îi spusese, că el nu e în voile lui cele bune, cam dedea cu socotela de ce nu e, și ținea ca toți să intre în voile lui, căci pe el razemă toată casa.

Lina ședea ca stăpână în capul mesei; lângă dânsa, la stânga, era scaunul Firei, în fața Firei ședea Dinu, după Fira veniau ceilalți trei copii, bănică, Leanca și Costea, ear după Dinu urmau Iorgu, ucenicii și’ tocmai la cel-lait capăt al mesei, în fața Linei, era locul lui Andreiu, care se uita cam pe sub gene la Dinu.

Când Fira aduse blidul, niște varză călită cu cârnați pe ea, și-l puse în fața Linei, veni și Marghiola cu alt blid, pe care-l așeză în față lui Andreiu.

Costea, un puiu de drac de vreo opt ani, frate și cu Tânase, și cu Fira, ochise încă din depăr-tare un cârnățel, care i se părea mai zămos, și-l înșfăca îndată ce văzu blidul pe masă, iar Fănică, fratele lui mai mare, îi trase cu plăselele furculi-ței una peste mână, ca să se învețe a nu băga mâna în blid.

Cam așa mergeau lucrurile la masa lui Cos-tache și când era el acasă. Unde sunt copii e și gâlceavă.

Acum însă ucenicii se rânjiră, Andreiu zâmbi mai pe față, Dinu strâmbă din nas, Fira râse cu toată inima, ear Lina, care se hărțuia toată ziua cu copiii ei, țiind să-i stăpânească cel puțin la masă, îi dete lui Fănică un pumn în spate.

„Ei! — grăi Dinu. — Lasă-i că se descurcă ei. — Copiii sunt copii!ˮ

„Așa zici d-ta totdeauna — întâmpină Lina cam scoasă din răbdări. — Bunătatea cea marea d-tale mi-i strică. — Uite, — urmă apoi uitându-se la Fira, — și pe ea d-ta mi-ai răsfățat-o de nu mai știu, cum s-o iauˮ.

Ochii tuturora se ’ndreptară asupra Firei, care râmase zăpăcită.

Așa veselă și neastâmpărată cum era, în cât alerga și acum, fata mare, după pisici și sărea ca un ștrengar câte patru scări deodată, ea era sim-țitoare și duioasă, în cât i se muiau ochii îndată ce nu te uitai cu destulă dragoste la ea. Acum se simția jignită și pentrucă, afară din calfe și de ucenici, mai era de față şi Marghioala, care deși slugă la casă, era mai mare de cât dânsa și-o descălia mereu.

„Dar ce-am mai făcut!?ˮ întreabă ea.

In adevăr nu putea să-și dea seama, prin care a-nume dintre faptele ei a supărat pe mama sa, căci nu putea să-i treacă prin minte gândul, ca cineva să se fi putut supăra pentru că ea a stat de vorbă cu fratele ei și cu prietenul lui, și-’n fața ei era atâta nevinovăție, în cât chiar și Andreiu se căia oare cum de privirile, pe care le aruncase spre ceardac.

Nici nu de aceea se supărase Dinu și acum îi venise să se ridice de la masă, dar nu putea s-o facă aceasta în fața Marghioalei, care se uita cu. ochii ei mari la dânsul ca și când ar fi voit să-i facă mustrări. El își cauta dar de mâncare» parcă nu s-ar fi întâmp:at nimic, dar după ce s-au sculat dela masă, a plecat, cum își pusese în gând, așa singur.

Când trecea colțul, se pomeni cu Andreiu în urma lui.

El se opri pentru-ca nu cumva Andreiu să-și facă gândul, că umbla să scape de el, ceeace de altminteri era adevărat.

— Dar tu — în cotro? — îl întreabă.

„Uite — am plecat și eu așa fără de nici o treaba ca să-mi mai desmorțesc vinele — răspunse Andreiu deși era hotărât să se ție de el și s-a și ținut.

Peste cât-va timp ei ședeau singuri la o masa mai retrasă în grădina de lângă „Pisica cu clopoțel!ˮ Ei vorbiau, gustând nițel câte nițel din pahare, despre toate și despre nimic.

Andreiu avea însă gândurile lui. Cu câți-va ani mai în vârstă de cât Dinu, el era unul dintre oamenii, care, mereu nemulțumiți cu lumea, își fac mereu planuri.

Stetea adeseori de vorbă mai cu Gigiu, mai cu Iorgu, mai cu alții și-și făceau socotelile, cât câștigă Costache pe urma muncii lor și cât ar câștiga ei, dacă ar face tovărășie cu Dinu, care-și pricepea meseria şi adunase și ceva parale, și ar lucra în socoteala lor. Era însă la mijloc și Fira, și de Dinu nu se putea apropia chiar nici acum când îl știa supărat, căci el era scurt la vorbă și au intra în intimități cu nimeni. Pelin însă, tulbu-rel ori vin mai vechiu din dealului mare, chiar și dacă nu vei fi având slăbiciune de el, își face e-feclul și ori te înveselește, ori te înduioșează, ori te duce la hârțag, și Dinu, bând, se făcea și mai tăcut, și mai posomorât, ear Andreiu avea tot mai multă mâncarime de vorbă.

„Ce-ți mai faci inimă rea!?“ grăi dânsul în cele din urmă cam cu jumătate de gură.

Dinu se uită lung la el.

Dacă n-ar fi fost la mijloc cele câte-va pă-hare, l-ar fi pus la locul lui, căci nu suferia el să se amestece ori-și-cine-n treburile lui. Acum era însă cam muiat și par-că se simția ispitit să vor-bească.

„Dar cine ți-a spus, că-mi fac inimă rea? — întreabă, — și cam de ce ași fi având să mi-o fac?ˮ

„Asta-i! — întâmpină Andreiu mai desghe-țat. — Nu mai e nevoie să ți-o spună cineva: se vede din fața ta, și din toate cele ce faci. Păcatele mele! ce-ți pasă!? — Om ca tine stă țeapăn ca stâlpul prins în beton: să fii odată de capul tău și într-un an doi te masori cu ori-și-cine. — De ce să stai slugă la un nevolnic!?ˮ

Dinu dete din umeri: nu voia să-l înțeleagă.

„Nu prea-mi dau seama, unde adecă vrea să-ți bâtă vorba,“ — grăi dânsul.

Andreiu era și el fierar obicinuit a da cu barosul și nu știa să cocoloașească.

„Las-o’n știrea Domnului, că nu face!“ —is-bucni el cu toată îndrăsnela, pe care i-o dăduseră cele câte-va pahare.

Dinu se încruntă, dar nu isbucni, ci-i întoarse spatele.

Nu de ieri, nici de alaltă-ieri, ci de ani de zile era lucru hotărât și știut de mulți, că el nu e om străin la casa lui Costache. N-ar fi umblat Costache hoinar, dacă nu s-ar fi răzămat pe aceasta, și n-ar fi fost Fira atât atât de răsfățată, daca nu ia-r fi știut slăbiciunea.

„Prostii! —zise peste puțin întorcându-se-ear spre Andreiu — Ceea ce-ți umblă ție prin gând nu e-n lumea aceasta cu putință.ˮ

„Ba e!“

„Ba nu e!“

Cum, Doamne, să mai fi fost cu putință, când mama lui, cele două surori mai mari ale lui și toate rudele așteptau de atâta timp să crească odată fata, ca să-l vadă ginere-n casa lui Costa-che, eară el însu-și nu mai putea să-și închipu-ească viața altfel decât așai?

El își mai apropie scaunul de Andreiu.

„Nimicuri! — grăi mai pe șoptite. — Răsfa-țări copilărești! — Nu vezi tu, că nici nu-și da seamă despre ceeace face!?“

„De! — răspunse Andreiu râzând cu răutate.— Dracul nu umblă încălțat, ci calcă ușor, în vârful degetelor, își face treaba tiptil, încât nu prinzi de veste decât atunci, când el începe să râdă cu ho-hote. Nu-și va fi dând ea seamă, ear tu stai toată ziua cu barosul în mână și nici n-ai vreme s-o. pă-zești.“

Dinu ear se-ncruntă.

„De geaba te-ncrunți, c-așa e, cum zic eu,— urmă Andreiu. — Dânsa e femee, care vrea să fie gătită și distrată și plimbată și păzită, ear tu ești soios și plin pe haine, și pe față, și pe mâni de cărbuni și de fum în vreme — ce alții mai spelcuiți știu să i le toarne pe plac.“

In alte ’mprejurări Dinu ar fi sărit la el și l-ar fi prins de pept, ca să-l scuture o dată, încât să i se ’ncurce toate măruntăile: acum se uită cam peste umăr la el, — par-c’ar fi voit să-i zică „Adecă ce mă socotești pe mine!?“

Nu era el om de adunătură, ci neam de fruntaș, pe care nu-l schimbi cu ori-și-cine. Fecior de dascăl, învățase și la școală, și de la tatăl său să ci-tească Apostolul și să cânte-n strană, și Dumi-necile și zilele de sărbători, când se rădea, își tundea scurt mustața groasă, se peptena cu cărarea la mijloc și se ferchezuia, se opriau și pe uliță, și la biserică toți ochii asupra lui.— Nu! cu stârpituri de pui de bărbier el nu se sămuia.

„Uite, — grăi cam în silă, — tot prostie e și asta. Cei câți-va ani, pe care i-a petrecut umblând cu toate adunăturile mahalalelor la școală, au cam zăpăcit-o, ce-i drept, i-au umplut capul de fumuri și de fel de fel de drăcii, dar, — adăugă zâmbind, — e destul să-i dai o bătaie bună, ca să-i iasă toate din capˮ.

Andreiu nu-și putù stâpâni râsul.

„Și,— zise, — cam cine ar fi având să-i dee bătaia!? — Costache nu prea știe, ce se petrece la casa lui. Lina e intrată slugă la copiii ei. Tă-nase umblă pe toate cărările, face pe coconașul și, după cât văd, o să-i mănânce lui Costache și urechile. Cine mai rămâne?ˮ

„Uite eu! — răspunse Dinu.

„Tu!? — ăsta, care stai în fața mea!? — în-tâmpină Andreiu. — Ai fi în stare s-o crezi, și ași crede-o, poate, și eu, dacă n-ar fi vorba de dânsa. Dute-n colo, omule! — In fața ei te faci mititel de te bate măr muiat și rabzi par-că le mângâie.ˮ

„Rău mă cunoști, — grăi Dinu. — Eu sunt om foarte aspru la fire, și Dumnezeu să-l aibă în paza să pe cel ce mă scoate pe mine din răbdare.

Necăjit apoi pe vinul, care-l făcuse se scape vorba aceasta, și temându-se, ca nu cum-vasă mai scape și altele, el se ridică și plecă cuprins de simțământul, c-a săvîrșit, dându-se de gol, un greu păcat.

Mai era încă până la miezul nopții, dar el grăbia pentru-ca nu cumva să mai scape vre-o vorbă.

Sosit la colț, el se opri.

Îi era par-că la poarta stătuse cine-va, care la ivirea lor se trase-n curte — ca de pândă.

El se ’ntoarse spre Andreiu și i se uită țintă-n ochi.

„Mai, — îi zise. — Vei fi voind ce vei fi voind și vei fi gândind ce vei fi gândind; eu stăpân pe mintea nimănui nu pot să mă fac: să te ferească Insa Sfântul să nu adu, că i-ai vorbit cui-va despre cele ce am vorbit noi adinea-oară. Mă știi cine sunt: cinstea casei, în care trăesc, să n-o atingă nimeni!“

„Cu ce-ași putea s-o ating, dacă nu știu nimic!?ˮ răspunse Andreiu urmându-și drumul.

După-ce întrară-n curte. Dinu se opri și se uită ’mprejur în vreme-ce Andreiu trecù în atelier, de unde se deschidea ușa spre iatacul lor.

Ușa dela bucătărie era crăpată.

Dinu făcù câți-va pași spre ea, și Marghioala se ivi deschizând ușa în prag.

„Dar tu ce stai de nu te-ai culcat până acum?“ — o ’ntrebă el, apoi e cuprinse, cu brațul și intră cu dânsa în bucătărie, ca să nu-i vadă cine-va stând în cap de noapte împreună.

„De ce mă-ntrebi când știi foarte bine, că nu puteam să mă culc și că n-ași fi putut, dacă m-ași fi culcat, să dorm când te știam pe D-ta plecat cu supărare!? — îi răspunse ea. Ce nevoie aveai să turburi toată casa pentru un lucru de nimic!? Nu i-a zis nimeni nimic, și a petrecut toata seara plângând de nu mi se rupea inima. — De ce s-o faci să plângă acum!? O să aibă ca de ce să plângă, că viața e lungă!“

„Ce ai tu să te amestești în lucruri, care nn te privesc!?ˮ ar fi voit Dinu sa—i zică, dar nu tndr-snia, căci îi venia și lui să plângă.

„Du-te și te culcă,“ — îi zise dar.

„D-ta să te duci! — răspunse ea, — și grija mea să n-o ai, că eu sunt Jn toată fireaˮ.

Ea rămase apoi utându-se după dânsul — cu un fel de milă.

„Săracii de voi! — zise ea ’n gândul ei.— Se vede, că nu știți ce e amarul vieții, căci altfel n-ați căuta din adins cuvinte de a vă mâhniˮ.

II.
Lucru de nimic!?

„Nu! — își zicea Dinu sbătându-se în culcușul lui. — Lucru de nimic nu e când toți știu, toți vorbesc, toți își fac fie-care în felul lui gândurile. Andreiu ca el, Marghioala ca ea. Va fi simțit apoi și Gigiu și-i va fi spus nevestei sale, vor fi simțit ucenicii, care nu mai sunt nici ei copii: nu e nimic mai urât de cât să te știi dat pe gura lumii ce stă la pândă, ca să afle cele ce se petrece prin casele oamenilor și să facă mare din mic și negru din alb.

Ear vinovat cine era!?

„Tu! — îi zisese Marghioala, pe care o vedea în fața lui înaltă, țeapănă și cu ochii pătrunzători.

De unde a răsărit femea aceasta, și ce avea dânsa, că toți se uitau în gura ei.

Nu se împliniseră încă doi ani de când Lina o găsise unde-va prin piață și-o luase slugă, ca să-i spele vasele, să-i dereticească prin casă și să spele rufe, — așa — nici jupâneasă, nici țărancă proastă, — și acum le era tuturora stăpână, căci se pricepea la multe, se amesteca în toate și nu-și pierdea nici odată răbdarea.

Cum să și-o și peardă când crescuse răbdând și purtând grijă de alții!?

Tatăl ei, un învățător rămas văduv cu patru copii, între care cea mai mare dânsa, era și bețiv, și pornit spre hoinărie. Ani de zile - de-arândul, până la moartea lui, ea a purtat grijă de surioara și de frățiorii ei, ea s-a bălăbănit cu copiii din școală și, numai Dumnezeu știe, cât a răbdat la foame și la frig, cât și-a înodat zdrențele și câfe bătăi a sufeirt.

Rămasă fără de tată, a alergat de și-a căpă-tuit sora și frații, apoi a slujit când ici îa un câr-ciumar, când fată în casă pe la case boierești, când dădacă la copii, mereu hărțuită. Aci era cu totul altfel. Lina gătea, dar ea îi spunea, ce are să gătească. Se ducea cu Fira în piață ori la băcănie, dar ea îi spunea, ce și cât să cumpere, ea-i purta socotelile, și nu putea Fira să înceapă nimic fără ca s-o întrebe pe dânsa. Copiii de ia dânsa cereau ajutor serile, când își făceau temele ori își preparau lecțiunile. Ucenicii la ea se duceau când li se făcea o nedreptate ori când se certau între dânșii, și nu puteai să ceri de la ea nimic ce nu făcea cu toată inima.

Cum ai mai fi putut să zici „ba“ când ea zice „da“, dacă, știai, că toți îi dau dreptate!?

Și în adevăr nu de chicotele Firei, ci de su-părarea lui se umpluse lumea.

„Mâne de dimineață, nu mai departe, am să-i vorbesc,ˮ — își zisese în gândul lui, și somnul l-a furat chibzuind vorbele ce avea să-i grăiască.

A trecut cu toate acestea dimineața fără ca să-i fi vorbit Firei.

N-ar fi crezut, că e cu putință, ca vre-o dată în viața lui să-i vie greu a vorbi cu dînsa despre ceva, ear acum nu știa, cum s-o apuce. Întâia oară simția, că dânsa nu mai e copilă, pe care poate s-o mângâie ori s-o certe, și mereu se ivia în mintea lui gândul, că dânsa ar putea să se simță jignită și să-i zică „Dar ce te privește, dacă fac ori nu ceva!?“

Lucrul acesta nu era în adevăr cu putință.

Fira îl punea în gândul ei mai presus de toți şi dac-ar fi cazul în apă, pe el l-ar fi chemat s-o scape, dac-ar fi văzut că iau foc hainele de pe trun la el ar fi alergat să stingă focul, dacă nu l-ar fi știut pe el prin apropiere, s-ar fi socotit părăsită în lume. O știa și el aceasta, dar tine—reţele sunt năvalnice și nu știe nimeni, ce e în stare să facă o fată de șase-spre-zece ani când îi vin toanele, şi trebuia să vorbească cu dânsa.

Știa Fira, ce-i drept, că el s-a supărat, dar nu-i dedea dreptate. Ea-și știa sufletul și nu făceu în gândul ei nimic rău, dacă stetea de vorba cu un om deștept și foarte cum se cade. Ori-și-cât ar fi ținut dar să nu-l supere pe Dinu, ea era hotărâtă — nu să nu mai stee de vorba cu nimeni, ci ca în viitor s-o facă aceasta prin ascuns, ca să nu afle el,— ceea ce era mai rău.

Cu cât mai mult se apropia dar timpul, când Tănase-și aducea de obiceiu prietenul, cu atât mai neliniștită era dânsa și cu atât mai rău fer-bea Dinu în el... Era oarecum ca-n ajunul furtunei.

Omul acela n-avea, la urma urmelor, nici o treabă la casa lui Costache, și era cu ochi și cu sprâncene, că numai de dragul ei vine. O știau aceasta toţi şi lui Dinu i se răcia sângele-n vine când atâția ochi se-ndreptară spre portița, în care se iviseră cei doi prieteni, Firei i se strânse inima, eară Mitrea ar fi vrut să stea pe acoperișul casei galeată de apă, ca să i-o toarne lui Fe-lescu ’n cap.

Ce-ar fi fost adecă, dacă s-ar fi dus la el, ca să-l scape de pept şi să-l scuture odată.

Scandal — de-ar fi voit toată mahalaua.

Nu-i rămânea decât să-şi stăpânească firea.

Peste puțin el se mai liniști.

Tănase și Felescu nu se așezaseră deabi-nelea în cerdac când Marghioala începu să scoată prin fața lor unul câte unul scaunele din salon, ca să le scuture, și le scotea a-ndelete și fără de graba, ear după ce le-a scos, nu ’ncepu să le scuture, ci trecù la bucătărie, de unde se întoarse peste puțin cu un lighean plin de apă și cu o cârpă curată pe umăr, ca să șteargă geamlâcul cerdacului.

Nu mai răsunau acum din cerdac chicotele, căci în salon nu puteau să-și treacă Tănase și Fira giuvaerul de oaspe, iar în cerdac o aveau în spinare pe Marghioala cea cu ochii de prepelicar, care nu numai trăgea cu urechea, dar mai și stro-pia din când în când. Au stat, apoi s-au despărțit, fira strâmtorată, Tănase cătrănit, ear Felescu plouat, dar toți trei foarte cuminte, fără ca să crâcnească.

„Să mai vi când n-ai altă treabăˮ, bombăni Marghioala printre dinți, c-o să-ți mai pregătim și alteleˮ.

Dinu zâmbi, dar tot ar fi dorit să știe, dacă Marghioala a făcut-o de capul ei ori, cum ar fi dorit el, în înțelegere cu Fira.

In înțelegere cu Fira nu, căci pe dânsa a-ceasta nu putea decât s-o îndărătnicească. Dac-ar fi lăsat-o ’n voiie ei, s-ar fi săturat în cu-rând de flecăriile lui Felescu și-ar fi căutăt să scape de ele: așa însă se sîmția jignită și ispitită să arate, că tot va face cum ea însa-și voiește.

Pe înserate poarta și zăbrelele erau gata. Ră-mânea acum, că ziua următoare Dinu să se ducă cu Iorgu și cu doi dintre băieți, ca să le așeze în locul lor.

Făcuse de multe ori așa ceva; acum însă îi era nesuferit gândul, că o să lipsească toată ziua de acasă întrebându-se mereu. „Ce va fi făcând dânsa în lipsa mea!?“

Tot avea, la urma urmelor, Andreiu dreptate când zicea, că dânsa vrea să fie gătită, distrată, plimbată și păzită în vreme-ce el dedea cu barosul, ca să moaie fierul în bătăi.

„Ei nu! — își zise el într-un târziu. — N-am numai să-i vorbesc, ci să-i și bag spaima în oase:, pe mine n-are să mă ție-n sbuclumare necurmată; eu am treabă și nu pot să mă perd în astfel de nimicuri?ˮ

Asta era gândul lui când deodată toate lu-ară altă față...

Unul dintre ucenici aleargă la poartă, ca să o deschidă pentru trăsura, în care aduceau iar pe Costache, cum se zice, mai mult mort decât viu.

Plecase ’ncurând după prânz în treburile lui, umblase de ici până colo, gustase ici icre negre, colo măsline, mai o țuică, mai o mastică, mai un pelin cu un prieten și-i venise în cele din urmă râu și-l înecase astma, încât căzuse pe uliță. Nici că s-ar fi putut altfel: prea puțin, se cruța, prea mult umbla după daraveri, prea des se cinstea, prea rar se-ntorcea serile la timp acasă.

Deși se mai întâmplase ’n câte-va rânduri așa ceva, spaimă, plânsete, alergătură, zăpăceală se urmară repede una după alta, și cel mai uluit dintre toți era Dinu, care știa că toate-n capul lui se sparg. Marghioala, liniștită și acum, trimise 'n grabă mare după doctor, care îi mai liniști apoi și pe cei-lalți încredințându-i, că o să treacă toate cu bine, dar stărui să-l ducă cât mai curând sub pază bună unde-va la aier de munte și să-l ție acolo câțe-va săptămnâi la viață regulată.

„Chiar mâne, nu mai departe!“ — grăi Dinu. Ar fi fost în stare să plece cu el fie la Vâratec, fie la Slănic, fie la Susana, fie undeva-n valea, Prahovei. El însă nu putea să părăsească atelie-rul. Lina nu putea nici ea să părăsească casa și copiii. Mai rămânea Fira, care era acum fată mare.

„Nu se poate!ˮ — strigă Dinu.

„Mă duc și eu cu dânsa,ˮ — stărui Mar-ghioala.

„Așa da!“ — zise Dinu.

Fără îndoiala, că așa ar fi fost mai bine; Lina însă nu-și mai putea închipui căsa fără de Marghioala — și, mamă, ce să-i faci!? — stăruia să meargă Tănase, care îi era fiu lui Costache și frate mai mare Firei.

„Cu el ca fără de el, daca nu chiar mai răuˮ,— își zicea Dinu, hotărât, ca cu nici un preț să nu se-nvoiască; mai erau însă de pus la cale și altele, cu mult mai grele.

D-l Spirea, advocat și bun prieten al lui Cos-tache, stăruia, ca acesta înainte de plecare să-și facă testamentul și să rânduiască pe tovarășul său purtător de grijă pentru averea sa și tutor al co-piilor săi. Lina zicea, că nu e bine, eară Dinu era de părere, că nu e nevoie și, strivit de gân-dul grelei sarcini, pe care o lua asupra sa, nu mai avea destulă inimă spre a stărui, ca nu Tă-nase să însoțească pe Fira.

A rămas dar cum a voit Tănase și Lina, care stăruia să meargă la Poiana Țapului — nu doară pentru-că e aproape și de Sinaia, și de Bușteni, ci pentru-că e, așa zicea el, liniște și lărgime acolo. După-ce Costache a plecat cu cei doi copii mai mari ai săi, Dinu era nevoit să se rupa-n două: stătea cât putea-n atelier, dar trebuia să mai facă şi ceeace mai 'nainte făcea Costache, mai să cumpere material, mai să se învoiască ici cu un proprietar, colo cu un antrepenor, mai sa facă încasări, tot lucruri pentru el neobicinuite și astfel şi mai mult ori mai puțin nesuferite.

Cu desăvârșire greu lucru îi erau însă soco-telile ce trebuia și ținea să poarte despre tot ceeace dă ori ia. Ar fi lucrat bucuros cu două barosuri deodată, dacă-n schimb l-ar fi scăpat cine-va de socoteli, și serile, când se așeza la masă și lua condeiul cel ușor, ca să treacă în condică, cum îl învățase Gigiu, la stânga ceeace a luat, iar la dreapta ceea ce a dat, îl treceau nădușeliie, eară Duminecile după prânz, când își încheia socoteala săptămânii, se sîmția ca fiind pus în fața celor mai nemiloși judecători, care-i țineau, par-că, pistolul îi piept și-i ziceau: „Nu cum-va să-ți scape condeiul, că descarc!“

De unde i-ar mai fi rămas lui timp să se gândească și la cele ce va fi făcând Fira departe de dânsul!?

Ii era destul să știe, că Costache mergea bine, — asta o scria Fira, — și că Fira se face din ce în ce mai înbujorată, — asta o scria Tă-nase. — Mai aflase, — asta de pe la alții, — că Tănase se plimbă mult de la Sinaia pâiă la Pre-deal cu o gabrioletă? — ce fel de gabrioletă?— — ce fel de cai? — nu cum-va se va fi nimerind și Felescu pe acolo? — Așa se-ntreba Dinu când n-avea -alta, treabă și mult ar fi dat să se poată repezi într-o Duminecă pân-acolo, ca să mai răsufle și el.

Nu era însă cu putință, căci se adunau prea multe peste săptămână și mai erau și nenorocitele de socoteli.

„Mai lasă-le şi D-ta, că poţi să le faci şi după aceea;ˮ — îi zise Lina, care ţinea şi ea, ca el să se ducă.

El dete desnădăjduit din cap.

După masă el stătea pe gânduri în vreme ce Marghioala aduna tacâmurile.

„Dacă e vorba numai de socoteli, — grăi dânsa căutându-și de treabă, — ai încredere-n mine, ca ți le fac eu. Cocoana Lina are dreptate; nu poți s-o lași pe Fira par-că n-ar fi pe lume.

Dinu se uită lung și mirat la ea.

„De geaba te uiți așa la mine, — urmă ea,— căci, dereticând prin casă, îți văd în toate zilele socotelile șî așa, cum le faci D-ta, sunt și eu în stare să le fac. — Și, — adăugă peste puțin,— mai curând s-ar putea să greșești D-ta decât să te înșel euˮ.

„Nu de aceasta e vorba, — întâmpină el.— Le faci tu, dacă zici, chiar mai bine decât mine, căci eu port cam greu pana, ear de-nșelat nu ești în stare să-nșeli pe nimeni. Stau însă câte o dată și mă gândesc, ce te va fi făcând să le iei așa de bună voie toate asupra ta.ˮ

Acum se uita ea lung la el.

„Tocmai D-ta, hamalul tuturora, — îi zise,— stai și te gândești și nu înțelegi, de ce vor mai fi făcând și alții ca D-ta.ˮ

„Eu sunt altă cerva, — grăi dânsul. — Am rostul meu în casă. De ce însă ții și tu atât de mult la Fira?ˮ

Marghioala lăsă tacâmurile adunate pe masă și se-ntoarse spre el.

„La Fira? — răspunse. — Dar la D-ta —, ce crezi, țiu ori nu?ˮ

„Nu o cred aceasta, — grăi dânsul, — ci o știu fiind-că o văd în fie-care zi.ˮ

„Atunci nu mai întreba, de ce țiu la ea, — urmă Marghioala. — Nu țiu anume la ea, numai la ea, ci la toți, la casa, în care nu mă simt stră-ină și ’n care nimeni nu mă socotește slugă. — Ași putea oare, — urmă ea peste puțin, să fiu mai bine la o casă boierească ori la vre-un restaurant decât aici, unde fac ceea ce m-am de-prins a face la părinții mei!? Cum ași putea să nu țiu la stăpânul casei, care s-ar supăra, dacă nu i-ași zice „Nea Costache,ˮ? Cum ași putea să nu țiu la cocoana Lina, care muncește alăturea cu mine și alege totdeauna partea cea mai grea? — Cum ași putea să nu iubesc copiii, care-n toate nevoile lor aleargă la mine par-că li-ași fi soră mai mare? D-ta de ce ai stat aici un-spre-zece ani și ești gata să stai toată viața?ˮ

Dinu era muiat.

„De ce țiu la tine!? — urmă ea înduioșată.— S-ar putea oare să nu țin și la ea, și la D-ta!? — Eu știu, prin câte am trecut până-ce am ajuns aici ca pasărea gonită de uliu. Mi-e par-că-mi sfâșie cineva carnea de pe oase când îl văd pe Nea Costache cum îl știi, o văd pe cocoana Lina cum o știi, îl văd și pe Tănase cum îl știi și mă uit la copiii aceia buni, că buni sunt. Ce s-ar alege de casa aceasta, dacă n-ai fi D-ta în ea!? — In foc ași sări și zi și noapte ași sta de pază, ca nu cumva să apuce și Fira drumul lui Tănase, că tare e drăguță și bună de inimă, dar și năvalnică la fire și ușoară la minte.ˮ

Lui Dinu i se deschidea o lume nouă, deși ceeace dânsa zicea acum el de ani de zile simțise.

„Lasă-le toate, — adăugă dânsa, — și du-te, că nu e-n lume om, la care ține ca la D-ta, și e păcat s-o faci să creadă, că nu ții și D-ta la ea.ˮ

„Dar mă duc, — răspunse el. — Cum să nu mă duc.ˮ

Aceste se petreceau însă Vineri după-amează-zi, ear în aceeași zi pe-nserate a venit pe la el Budini, antrepenorul, ca să vadă, dacă nu cum-va pot să se înțeleagă pentru un grilagiu și două porți la spitalul ce era pe sfârșite.

Era o lucrare mai însemnată, și-ar fi fost păcat s-o scape, ear pentru-ca să-și poată da seama ce preturi, trebuia să vadă desemnurile făcute de inginer și să alerge pe la ferării, ca să se 'ncre-dințeze, dacă găsește ori-nu destul fier potrivit şi cu ce preț poate să-l cumpere. A trecut dar ziua de Sâmbătă fără-ca să se poate dumiri, dacă-l iartă ori nu treburile să lipsească Duminecă de acasă.

III.

E frumoasă valea Prahovei așa când o vezi cum în câte-va rânduri o văzuse Fira trecând de-a-lungul ei; frumusețele cele-ncântătoare i le știa Insă numai cel ce a intrat în amănuntele ei mai -ascunse. S-a bucurat dar Fira când Tănase stăruia pentru Poiana Țapului, unde e, cum zicea el, li-niște și lărgime, dar abia sosită acolo simția, că -avea în adevăr de ce să se bucure

Din fața casei țărănești, pe care o luaseră cu chirie, se deschidea peste arinii din valea Prahovei sgomotoase o larga vedere spre Sinaia, care se afla la dreapta, în depărtare de vre-un ceas la vale, spre Buștenii mai-apropiați la stânga, ear înainte peste poienele de la Zamora și peste coas-tele acoperite de bradet până-n poienele curate și limpezi ale Cumpătului, întinderi par-câ nemărginite, unde se vedea pe ici pe colo câte o turmă de oi, și pe care e peste putință să le vezi din depărtare fărâ-ca să te simți ademenit de dorința de a le cutreera-n lung și-n lat.

Incă mai ademnitoare era însă priveliștea din dosul casei. Dacă spre Cumpâtul ochiul e încântat de seninătatea nespusă a întregului, înspre Bucegi sufletul rămâne uimit de mulțimea amănuntelor și de măreția lor. Ici Peatra Arsă, lângă ea lepii, mai departe Caraimanul greoiu și tocmai în fund Morarul de la poalele Omului; tot colturi stâncoase și pleșuve, prăpăstii adânci și vai strâmte și as-cunse oare-cum în fundul munților.

„Ce-o fi colo? — dar dincolo?ˮ — se-ntreba mereu Fira și, stăpânită de o nesățioasă dorința de a se duce, îi venia par-că să sboare.

Dar ea nu venise aici, ca să se plimbe, ci ca să poarte grijă de tatăl său, căruia medicul îi recomandase să se plimbe prin brădet fară-ca să urce, să se ferească de oboseală, să mănânce bine, dar să bea numai apă bună, să se culce și să se scoale de vreme.

Se gândia fata cu bucurie, cum o să-i gă-tească bucate bune, cum o să stea toată ziua cu el, cum o să-l plimbe pe aci prin apropiere, cum o să-l îngrijească și le-a și făcut acesta o zi — două. Costache nu era însă bolnav, ca să-l vezi că e bolnav. Se cam perduse, ce-i drept, sângele din obrajii lui, răsufla cam anevoia, dar altfel era voinic, și puțin i-a trebuit să se tie cum îl recomandase medicul pentru-ca să se simtă ear în putere și să-și zică „Nici ale doftorului toate!ˮ

Era și el cm și părinte și, dacă ținea fata să-l îngrijească, ținea și el să nu-i fie prea mare sarcina şi să umble-n voile ei.

Tănase!? Ce să-i faci!? - Băiat plin de viață! El știa să se-nvârtă-n lume, să se îmbrace după cel mai nou fason, să-și poate cravata și manșetele și era băiat curățel și de efect. A ținut la Poiana Țapului fiind-că aici e liniște și lărgime, dar nu trecea cu vederea, că sunt aproape Buștenii şi că nu e departe Sinaia, nici Azuga, nici chiar Predealul, și, dacă Fira era dusă cu gândul la desișul pădurilor, la văile adânci și răcoroase, la pâraiele ce se varsă spumegând peste bolovani și la poiende largi, fratele ei, om mai trăit în lume, era dus mereu cu trup, cu suflet pe la par-curile, unde cânta muzica, pe la rastaurante, pe la sălile de dans, pretutindeni, unde se-ndesuiau oamenii.

Costache era dar mai mult ori mai puțin sin-gur cu fata lui și trebuia s-o plimbe, se-nțelege, fără-ca să urce și fără-ca să se obosească prea tare.

Era, înainte de toate, ușor și frumos și nu.prea lung drumul până la Bușteni, unde aveau și nevoie de a se duce, ca să cumpere mai una, mai alta pentru mica lor gospodărie.

Umblând apoi așa, în treburi, te-ntâlnești ici cu unul, colo cu altul, ea cu o prietenă din școală, el cu un vechiu cunoscut, care se bucură, că te vede, și din vorbă-n vorbă te scoate din minți, ca să te duci la o plimbare mai lungă, la o petrecere, la o serbare, tot lucruri priincioase pentru cei ce-și caută de sănătate.

Peste vre-o opt zile Costache-și ducea fata la parcul din Bușteni, unde cânta muzica militară și se aduna lume multă, ca să vadă și să se a-rate, ear săptămâna viitoare Aneta, o prietenă din școală, a făcut-o pe Fira să meargă și la matineul dat la „Eliseul“ din valea Cerbului, unde e cel mai frumos loc din valea Prahovei, posițiune mi-nunată la stânga șoselei, pe unde trece lumea ce se plimbă de la Sinaia spre Azuga și înapoi.

Costache s-a dus și el. Ș-ar fi putut adecă să-și lipsească fata de mulțumirile cuvenite tine-rețelor ori s-o lase singură!?

Era, cei drept, pe acolo și Tănase, dar el avea alte treburi și nu putea să-și bată capul cu sora lui.

Băiet vioiu și sprinten, el știa să-și facă drum prin lume, și Costache, bându-și afară pe terasă „șprițulˮ, trăgea zâmbind cu ochiul spre sala de dans, unde o vedea pe fiică—sa înconjurată de cavaleri eleganți în vreme-ce fratele ei se-nvârtia împrejurul cocoanelor și-i întrecea pe toți în ga-lanterie.

„Puiu de drac! — își zicea el. — N-ar zice nimeni, că alerga desculț când era mic. — Soiu,— ce să-i faci!?ˮ

Mai frumos decât toate era, că nu avea Cos-tache nevoie, cum credeau Andreiu și alții, să-și îndoape băiatul cu bani. Își făcea el din vrednicia lui. Le sucia și le-nvârtia de-și punea însuși lucrurile la cale. Ii făcea ici unuia, colo altuia vre-o treabă, mai din colo alta, destul că n-avea ne-voie să ceară. Era mai ales Doamna Chiriachi, văduvă, săracă, și femee cu avere frumoasă, cu multă trecere în lumea cea bună și cu multe da-raveri, pe care n-ar fi putut să le descurce făr’ de ajutorul unui om isteț ca Tănase, care, deși trecut abia de două-zeci și doi de ani, se price-pea și la acte, și la taxe, și la cumpărări, și la în-casări, și la alergături, și la galanterii, și la multe altele, ear de geaba nu aleargă nimeni, nici nu ostenește.

Deși însă Tănase își făcea de lucru cu Doamna Chiriachi, care ședea într-un colț înconjurată de cavaleri, eară Costache ședea la „șprițulˮ lui, Fira nu se simția părăsită; o fată înaltă și șubți-iică, cu obrajii plini ca mărul și rumeni ca cireașa, cu gropițe-n acești obraji și cu ochii vioi și mereu râzători nu trece nicăiri nebăgată-n seamă și își petrece bine timpul chiar și dacă n-ar fi încă cea mai ușoară „vălsuitoare.ˮ

Era mai ales unul, Văleanu, un tânăr de vre-o două-zeci și șase de ani, figură distinsă, care-și zicea mereu „Știi, că e nostimă!?ˮ și se ținea cu atâta stăruință de capul ei, încât D-na Raitu nos-timă, își mușca din când în când buzele se-nțelege, fără-ca s-o simtă aceasta și soțul ei bunul prieten al lui Văleanu.

Cam pe la zece, „matineulˮ era pe sfârșite. Tănase a luat-o pe. D-na Chiriachi de braț și-a dus-o la gabrioletă, D-na Raitu a luat și ea brațul so-țului său și a plecat cu oarecare ostentațiune, ear Costache nu și-a mai comandat alt „șprițˮ.

Ar fi putut să-și iee și el o trăsura, căci,— Dinu să trăiască! — îi dedea mâna. Fira însă și Aneta și Mița, prietena acesteia, și Doamna Voicu, mama Miței, erau de părere, ca-r fi pacat de o seară atât de frumoasă.

Luna aproape plină răsărise tocmai despre Valea Fetei, și razele ei se răsfrângeau din colții Caraimanului. Răcoare era, liniște era, frumusețâ era: nu se putea lucru mai placul decât să mai ai și tinerețe și să faci pe jos drumul până la Poiana Țapului — mai ales când n-ai să-l faci singur, căci nu li-ar fi șezut bine cavalerilor să-și lase damele singure la un drum atât de lung.

Fericite sunt tinerețele!

Să fii fată de șase-spre-zece ani și să te plimbi după un matineu petrecut într-o resuflare — asa la lună și pe răcoare: nu te mai saturi și ai voi să nu se mai sfârșească noaptea cu tainicia umbrelor ei. Puțin îți pasă, ce are să fie mâne dimineață.

Ce-și mai făcea Dinu gânduri despre Felescu? Nu mai era nevoie de Felescu în mijlocul unei lumi pline de oameni, care trăiesc, ca să se bucure de viața; toate vin ele de ele cînd nevino-văția oarbă se-ntâlnește cu viclenia, care toate le vede ţi le ştie.

Acolo, în cercul strâmt, în care-şi petrecuse până atunci viața, Fira știa numai oameni, care o păziau ca lumina ochilor săi, și așa îi vedea dânsa pe toți oamenii, — și pe aceștia.

Era un farmec nespus în inima deschisă, cu care dânsa vorbia despre toate, până chiar și despre cele mai întime lucruri; Valeanu însă, băiat de bani gata, care trăia numai pentru—ca să trăiască, nu mai cunoscuse în viața lui și alte fete ca dânsa și o știa soră a lui Tănase, lua ușurința copilărească a ei drept îndrăzneală stăruitoare și nu se mai sătura să o descoase. Mai nainte dar dea fi sosit la Poiana Țapului le știa toate, și cele de aici, și cele de acasă.

Era mare frumuseță s-o asculți când spunea, cum gătește diminețile pentru tatăl ei, cum îl culcă după masă și cum îl scoală după — ce și-a făcut somnul.

„Și d ta ce faci în vreme ce el doarme?ˮ — întreabă Văleanu, care ținea să le știe toate.

„Uite — răspunse ea. — Mai stau, mai citesc, mai lucrez câte ceva, mă mai plimb pe aci prin apropiere, mai adun flori prin poeniță, nu mi se urăște niciodatăˮ.

Ar fi putut să zică și el, că nu i se urăște niciodată. Se sîmția, dîn contia, foarte strâmtorat când se pomenia singur cu sine și mereu căuta să scape din strâmtoarea aceasta, un lucru, des-pre care ar fi putut să dea mărturie și D-na Raitu, al căreia soț, funcționar la bancă, nu putea să stee cu dânsa la Sinaia.

Era deci hotărât, ca ziua următoare, să se înființeze la Poiana Țapului îndată după masă, ca-n timpul, când Costache doarme, să adune și el flori — pe aci prin apropiere.

Cei-lalți, care rămăseseră mai în coadă, își făcuseră însă alte planuri: o excursiune la Urlă-toare, — nu se putea ceva mai frumos.

O singură greutate era la mijloc: pentru Cos-tache drumul ar fi fost prea obositor.

Văleanu nu era om, căruia îi place să umble, să se urce și să coboare, - cu Fira însă i-ar fi plăcut să facă și asemenea plimbare.

„O idee încă mai bună! — grăi dansul.— Mergem până-n poieniță cu trăsura și luăm acolo prânzul, ear după prânz cine vrea trage un puiu de somn la umbră de brad, ear cei—lalți, care pu-tem, mergem pe jos mai departe.ˮ

Ce era pentru el o cheltuială de o sută de lei!?

Nu-i vorba, risipitor, ba chiar nici cheltuitor nu era Văleanu, își număra și păstra bine banii și se uita și la gologani, dar avea de unde să dee și pentru plăcerea lui îi era mică cheltuiala.

S-a făcut dar și excursiunea așa, cum a pus-o el la cale, cu trăsuri până la poiană, cu miel fript la frigare, cu mezeluri alese, cu prăjituri dela Capşa, cu șampanie și cu taraf de lăutari, încât Aneta și Mița și Fira erau și-ncântate și amețite, Costache dormia dus după prânz și plimbarea s-a făcut mai departe, până la Urlă-toare, în cântece voioase, și seara, când s-au întors, erau cu toții par-că și-ar fi petrecut viata întreagă împreună.

Ziua următoare apoi Văleanu s-a dus mai pregătit la Poiana Țapului, când Fira, care-l aș-tepta, par-că, i-a alergat sprintenă și voioasă-n cale.

„E minunați —îi zise el. — Care va să zică și D-ta, Domnișoară, tot pe aici îți aduni florile.ˮ

«Aș,! — par-că n-o știi din seara, când ne-n-torceam de la Bușteni, — îi răspunse ea.—Să vezi ce frumuseță de poienițe sunt pe aici, ce lu-mimșuri, ce potecă spre Sinaia și spre Urlătoare».

El le cam ştia toate aceste, dar altfel îî erau văzute împreuna cu dânsa, și se arăta mirat. Așa pe la amează-zi, și cu o fată ca dînsa e mai plă-cută plimbarea prin pădurea umbroasă decât prin poiana bătută de soare și deschisă la vederea tuturora.

Nici nu mai era apoi Domnișoara Fira cum o știuse ei de la «Eliseu» și de la Urlătoare, gătită, încorsetată și peptenată de efect, ci cu capul gol, într-o iie curată și cu sorțul alb încins peste niște foi cam scurte; așa înse ea era pentru dînsul ce-va mai neobicinuit și mai apropiat și avea mai mult farmec. Copilă zglobie, care e, par-că, în fie-care clipă să ți se arunce-n gât.

Era o clipă, când îi venia, cuprins de un fel de-ngrijare, să spună c-a plecat la Sinaia și să-și caute de drum.

Intrați pe poteca bine ’ngrijită ce duce prin pădure la Castelul Peleșului, el îi dete brațul și ea începu sa-i spună, ce e înainte, ce rămâne la dreapta și ce vine ’n stânga.

El o cuprinse, cum era obicinuit, cu brațul.

Ea se lasă: ce era la urma urmelor!? — Tot cam ca la Eliseu.

Dînsa nu putea să se depărteze mult, căci n-ar fi voit s-o caute tatăl ei după ce se va fi deșteptat. Se așezară deci pe o bancă de la marginea drumului, de unde ar putea să vadă printre copaci și peste poiană până acasă.

El îi luă ca din întâmplare mâna și se jucă cu ea uitându-se la degetele ei 'subțiri și lungi.

«Știi, că eu ghicesc din palmă?» grăi dînsa peste puțin, apoi întoarse mâna lui cu palma-n sus, ca să se uite-n ea.

Văleanu se uită-n fața ei; deși mai mult bă-lană, ca mama ei, acum, când se uita la trăsă-turile din palma lui, era, par-că ce-va, țigănesc și oarecum primejdios mai ales în ochii ei cei ne-astâmpărați.

Fata ei se posomorî din ce în ce mai mult, încât lui Văleanu îi venia în cele din urmă să rîdă.

«Ei, ce vezi de te-ncrunți așa? —întrebă el.

«Nu-nțeleg nimic, — răspunse ea uitându-se cu ochi scrutători în fața lui — Mi se 'ncurcă toate.»

Era și-n palma, și-n ochii lui ce-va ce-o făcea să-i fie frică de dînsul.

«A bine nu mi se pare, — urmă dând din umeri și depârtându-se puțin de el. — Dac' ar fi cum se arată-n palmă, ai gând rău D-ta».

Era un haz nespus îh felul ei de a o spune aceasta, și el întinse oare-cum fără de voie brațul, ca s-o cuprindă și să și-o apropie ear.

„Gând rău? — întâmpină. — Dac-ar fi ’n mine răutate, n-ași fi acum aici. Răutăcioasă ești D-ta, care cu toate ale D-tale-i scoți pe om din minți și-apoi zici, că are gând rău.

„Nu eu zic, ci așa se arată-n palmăˮ, — grăi dînsa și ear făcù o mișcare, ca să se depărteze de dînsul, ceea ce-l ispiti s-o strângă la pept cum copilul strânge pasarea ce vrea să-i scape.

Fira se lasă cum s-ar fi lăsat dacă Dinu ar fi făcut acela-și lucru, căci așa era deprinsă de mică. Imbrățișarea ori sărutarea erau pantru dînsa semne de dragoste, dovezi neîndoioase, că nu are de ce să teamă. Cu toate aceste ea se sîmți peste puțin cuprinsă de un fel de fior, se uită din nou în ochii lui, apoi voi să se ridice.

„Mă duc, — zise ea, — că se va fi sculat tăticuˮ.

Văleanu o ținea încă mai strâns.

Nu-și închipuise nici o dată, că poate un trup omenesc să fie atât de fraged, de mlâdios şi atât de cald ca al ei.

«M-am nenorocit! — îşi zise — Nu mă lua, Domnişoară, atât de repede, — urmă apoi peste puțin, — că e cu mult mai greu decum crezi D-ta să te las».

Dînsa îi aruncă o privire oare-cum sperioasă, și el, temându-se, ca să n-o supere, se ridică și o-nsoți ducând-o de mână până la poiana cosită, peste care trecea poteca spre casa din vale.

„Când ne mai vedem?ˮ — o ’ntreabă apoi.

„Nu știuˮ, — răspunse ea.

„Eu viu și mâneˮ, — o încredința dînsul.

„Eu nuˮ, — grăi dînsa repede.

„Eu tot viu,ˮ — stărui dînsul, apoi se plecă și-i sărută mâna.

„Aoleo!“ — strigă dînsa și sbură oarecum la vale.

El se uită cât-va timp zăpăcit după ea.

„Se poate, — își zise apoi, — ca un om ca mine-să se prostească cum ma-m prostit eu!?“

IV.

„Lasă, măicuiiță, că tu n-ai nevoie să te canonești ca alții, — așa-i zicea lui Văleanu, când era mai măricel, mama lui, care nu-nvățase nici ea multe și tot ajunsese cocoană mare și era bine văzută ori-și unde se ducea.

Nace Velicu, bărbatul ei, știa și el puțină carte, dar se pricepea la multe și mai cu între-pirinderi de poduri și de șosele, mai cu păduri uate-n tăiere, mai cu zestrea nevestei și arenzi bine chibzuite a ajuns să-și cumpere moșia Vă-lenii, iar de atunci șurugiul îi mână, când se duce la’ oraș, cinci cai ca cinci zmei, gisește pretutin-deni ușile deschise și nu-i trece nimeni pe din-nainte.

Trei fete a măritat cu zestre frumoasă, toate trei după băeți săraci, dar buni, și trei gineri a căpătuit, unul judecător la tribunal, altul inginer la județ, ba al treilea, advocat, chiar deputat. — Boier însă, adevărat boier tot nu se socotia Nace Velicu, și ținea, ca fiiul său să fie ceea ce el însuși nu era.

Atât băiat avea, ba şi acesta Prâslea, cel mai mic între copiii lui: cum ar fi putut să-l lipsească de vre-o mulțumire!?

Mai era apoi Văleanu Și vițel ce suge la două vaci: o avea şi pe cucoana Marița, sora mai mare a mumei lui, babă bătrână, care numai pe el îl avea în lume și nu s-ar fi bucurat de a-verea ei, dacă n-ar fi știut, că lui i-o lasă, ori ar fi aflat, că el se plânge de ce-va.

Nici că s-a plâns vre-o dată, căci toate îi ve-niau din plin și totdeauna i-a trebuit mai puțin decât ceea ce i se dedea, totdeauna, și prin pen-sioane, și la Paris a făcut mai mult decât ceea ce i se cere, totdeauna avea dînsul și pentru sine, și pentru alții și astfel era pretutindeni căutat, iubit și-nconjurat mai ales de chilipirgii, care-l măguliau și-i faceau toate voile.

Tot cam așa-i mersese și-n lumea aventuri-lor galante.

Petrecuse aproape jumătate din viața lui a-lergând după plăceri, căci altă treabă nu avea. Băiat frumușel și elegant, om cu punga totdeauna plină și măiestru desăvârșit, cum îi spuneau prietenii, în manevrele galante, el o dusese din succes în succes și se socotia „iresistibil“.

Dăduse acum de o dată peste cine-va, care nu intra în voile lui, un fleac de fată, care voia, par-că, să râdă de dînsul.

Două zile de a rândul s-a dus ca un băiat prost și s-a plimbat pe la Poiana Țapului de giaba.

„Dă-o-ncolo!ˮ își zise el și-și urmă drumul spre Sinaia, unde-l aștepta doamna Raitu, cu care a făcut apoi seara, pe lună, o plimbare până la Predeal și înapoi.

In zadar însă, căci mai era la mijloc și veci-nicul adevăr, că cel ce se joacă cu focul ușor a-junge să se ardă. O luase-n glumă, ear acum prinsese slăbiciune, prima slăbiciune adevărată în viața lui, iar pentru oameni ca dînsul, care nu știu ce va să zică a răbda, a suferi și a-ți călca pe inimă, cea mai mică slăbiciune ia dimensiunile unei patimi covârșitoare. Lasă că flecăriile prie-tenilor săi îi păreau searbede, și petrecerile de mai înainte nu-l mai ispitiau, dar în orum spre Sinaia el era cu gândul mereu la Poiana Țapului eară stara, în timpul frumoasei plimbări, d-na, Raitu îi părea din când în când foarte plicticoasă.

La Poiana Țapului însă nu s-a mai dus: atât de rău tot nu ajunsese!

Iară Fira se sîmția din ce în ce mai jignită de gândul, că-n urma, purtărilor ei copilăroase e! a luat-o drept o jucărea, și ținea să i arate, că se sîmte. Se miai sîmția dar și umilită când a văzut, că el nu mai trece pe la Poiana Țapului, și-a-nceput să-i caute pe ei, ca să-l întâlnească — așa ca din întâmplare.

S-a plimbat pe la Bușteni, a fost în două rânduri pe la muzică, s-a dus, iar ia „matineu: nicăiri n-a dat peste el; era, par-c’a plecat.

Mai rămânea Duminecă — la biserică, unde de asemenea se adunau oamenii, ca să vadă şi să fie văzut.

Tocmai aceasta era însă Dumineca, în care scăpase Dinu, ca să vie la Bușteni.

Sărac de sufletul lui.

Mai ales Duminecile și zilele de sărbători e mare înghesueală prin gările din valea Prahovei și prin trenurile ce urcă la deal ori coboară la vale de aiungul ei, — lume nu numai multă, ci totdeodată și foarte amestecată, care dă cu cotul şi nu prea știe să aleagă vorbele.

ˮMare canon!ˮ — îşu zicea Dinu din când în când ștergându-și sudorile.

Norocul lui, că, om cu măsură, nu luase clasa II. Deşi însă şa cl. III oamenii sunt mai cuviincioși, sclivisise și era pe ici pe colo câte unul care se uita la el cam chiorîș — par-c’ar fi voit să-i zică „Dar d-ta, boierule, cum ai rătăcit pe aici!ˮ.

Escursioniști cu boccele, muncitori de pe la fabrici, salahori de la binale, Ovrei cu mărunțișuri, turci cu bragă, precupeți cu ouă, cu poame ori cu zarzavaturi, rândași, vizitii și slujnice, care se-n-torceau cu desagii plini în Ardeal, țărani și muncitori de pe linie cu uneltele de muncă erau îngrămădiți cum da Dumnezeu îndesuindu-se unit peste alții pe bănci ori stând în picioare printre bănci, pe platforme, până chiar și pe scările vagonului.

Dinu, țiind să-și cruțe hainele, nu s-ar fi putut așeza nici dac-ar fi găsit vreun colțișor pe vre-o bancă, ci statea în picioare. Trecea însă lumea dintr-un vogon în altul, ici bragagiul, colo unul cu limonada, un rahatgiu cu acadele, un plăcintar cu brânzoaice, un italian cu bricege și foarfeci, un Ovreiu cu pungulițe și butoni, și Dinu, lovit mereu când dela dreapta, când de la stânga, se scutura într-una cu palma mai pe o mânecă, mai pe pulpană și iar se ștergea răsuflând din greu de sudori.

De la Comarnic înainte, unde valea se strâm-tează, el a ieșit pe platformă. Aci era și mai răcoare, dar îl supăra fumul de la mașină, încât nu mai vedea nici stâncile prăpăstioase, nici munții cei frumoși, n-auzia vîjîitul Prahovei cu apă limpede, nu se bucura de aierul proaspăt, și drumul, care la plecare i se păruse scurt, acum nu i se mai sfârșea.

Tot ca om cu măsură mai fucăse și alta, de care se caia acum.

Fiind Sâmbătă încurcat cu Budini, nu știa, dacă va putea ori nu Să plece și nu l-a vestit pe Costache, că are să vie.

Ar fi putut să-l vestească Duminecă dimineața, înainte de plecare. De ce să mai cheltu-iascăînsă pentru depeșă, dacă venia el în persoană?!

„Mă pomenesc,— își zicea acum, — că se vor fi dus și ei ca alții fie la Sinaia, fie la Pre-deal, fie la vre-o plimbare, și eu fac drumul de giaba.ˮ

Deși dar om tare ca fierul călit, el era muiat rău de tot când a sosit, în sfârșit, la halta de la Poiana Țapului.

Unde și cum să-i găsească?

Întreabă din om în om, — hai la deal, coboa-ră-n vale, dă la dreapta, ia-o la stânga, mergi drept, ocolește; asta, ca să facă o economie de câțiva gologani. Om cu rost era el!?

Li-a dat în cele din urmă de căpătâiu, dar Costache plecase, - așa credea țăranca, la bi-serică cu fiică-sa

„O să se ’ntoarcă de prânz acsă?“ — întrebă Dinu ștergându-și iar sudurile.

„Asta nu pot s-o știu, — răspunse femea. — De gătit n-a gătit, domnișoara ca alte dăți. Se poate, că iau masa acolo, dar — de! — câte o-dată-și aduc mezeluriˮ.

Dinu răsuflă din greu și rămase câtva timp ca omul ce nu mai știe încotr-o s-apuce.

Un lucru i se părea lămurit: că trebue să meargă și el la Bușteni, iar aceasta cât mai curând.

„Sunt — întrebă, — mai multe dru,uri de aici la Buşteni?ˮ

„De! — grăi femeea — unuş ar fi să fie, pe so-sea, care e cel mai scurt. Vin însă unii de-a lungul şinelor, ba cei ce vreau să se plimbe trec Prahova şi iau pe la Zamora.ˮ

Dinu iar răsuflă din greu.

De acolo, unde se afla el, se vedeau și Buștenii, și șoseaua, și calea ferată, și poienițele de la Zamora: cel mai scurt era drumul pe șosea. Un om ca dînsul îl face și într-un pătrar de ceas.

Nu mai perdù deci timpul, ci plecă, — înalt, spătos și greoiu cum era, — ca din pușcă.

Peste cât-va timp înse-și încetini pasul.

„Și, — își zise, — dacă ’n vreme-ce eu mă duc ca un prost pe șosea, ei se întorc pe la Zamora!?ˮ

Tot era mai cu minte se apuce dealungul șinelor, pe la mijloc, de unde putea să vadă și spre șosea, și spre Zamora.

El se întoarse spre haltă, ca să iee drumul șinelor.

Nici așa nu era însă bine.

Firă și Costache tot ar fi putut să scape nebăgați în seamă, să iee o gustare și ear să plece.

„Păcatele mele! — își zise el. — Trebuia să le las vorba să mă aștepte, dacă se vor fi întorcând acasăˮ.

Se întoarse ear, ca să o facă aceasta.

In pridvorul uneia dintre casele de pe șosea ședea o cocoană bătrână, care-l văzuse încă la sosirea lui și, neavând altă treabă, umbla mereu cu ochii după el.

„Sfântă maică Paraschivă! — își, zise ea eru-cindu-se. — Cine-o fi zăpăcitul ăsta, care tot um-blă-n coa’ și încolo și nu se mai poate descurcaˮ.

Zăpăcit era, în adevăr zăpăcit; ear pe când el umbla așa, Fira îl găsise ’n fața bisericii pe Văleanu și se despărțise de tatăl ei, ca să meargă cu fetele și cu Văleanu la muzică, — un lucru, de care tocmai acum nu prea avea nevoie și pe care nici nu l-ar fi făcut, dacă Dinu ar fi cheltuit gologanii pentru depeșa.

Era mare frumușeță să-l vezi, cum, după-ce a luat în sfîrșit, drumul spre Bușteni înainta de a lungul șinelor uitându-se, ca un făcător de re e ce se teme ca nu cumva să fie încolțit, când la stânga, spre șosea, când la dreapta, spre Zamora, şi ștergându-și din când în când sudorile.

Era, firește, prea târziu când a sosit la bi-rica din Bușteni: lumea ieșise, și el ear nu ma! știa în cotro’ să apuce.

- „Ptiu! — Mare pacoste pe capul meu! — oftă el — Cine mi-a pus s-o iau așa razna!?ˮ

Degeaba! — Așa era Dinu. Să-i dai barosul cât de mare-n mână, să-i încarci drugii de fier în spinare, să-l pui să lase butoaie-n pivniță, să-l faci să sară-n foc ori să se arunce-n puhoiu, dar în lume să nu-i dai drumul, că se ’ncurcă și nu mai știi ce prostie e-n stare să facă.

Buștenii sunt acolea câte-va case risipite de a lungul șoselei, pe valea Epii și pe valea Albă; acum însă lumea roia din toate părțile, lui i se părea cătunul un oraș întins, și stetea amețit şi cuprins de simțământul, că nu-i rămâne decât să se ’ntoarcă a casă, să-l vestească de acolo pe Costache și să vie apoi din nou ca om cu rost.

Să-l caute? Cum și unde? Putea el să cutreere toate locurile de plimbare, toate potecile, toate restaurantele? — Să ’ntrebe? — Cum și pe cine?

Costache era cu toate aceste numai aci, trei case mai la deal, la „Berbec“, unde stetea la un pahar de bere şi-o aştepta pe Fira, care nu era uici ea departe.

Când la biserică se cântă cel din urmă „Amin“, sus în parcul din deal se porneşte muzica şi-i chiamă pe toţi acolo. Viind, Dinu a auzit muzica n-ar fi umblat atâta timp zăpărit, ar fi găsit-o pe Fira la biserică, şi toate se descurcau.

Acum înse era pausă și el și uitase-n zăpăceala lui, că auzise muzica. A ieșit dar în stradă și se uita bine mai în jos și în sus ia lumea ce trecea prin fața lui. Când înse muzica se porni din nou, el plecă la deal, căci în gândul lui Fira și muzica erau la acela-și loc.

Cum s-o găsească ’n parc, unde era lume multe?

Fira nu era numai cu Văleanu, ci și cu cele doue fete, Aneta și Mița, și pecând aceste țineau să rămâie aproape de orchestră și în mijlocul lumii, el fie cea fel de fel de manevre, ca s-o despartă pe Fira de ele și s-o ducă pe căi mai lăturalnice, unde nu putea s-o găsească Dinu, care, plictisit de atâta umblătură zadarnică, se uita cu ochii ’npainjeniți în toate părțile zicând mereu „Nu-i și nu-i!“ și n-ar fi zărit-o, poate, nici dac-ar fi trecut pe lângă ea.

Nici c-ar fi fost înse tocmai bine, ca s-o găsească — așa pe căi lăturalnice singură cu Văleanu.

Deși nu puteau înse să vorbească, Fira și Văleanu se-nțeleseseră din ochi și era par-că n-a fost nimic.

„După amiază-zi eu vin, domnișoarăˮ — îl zise el încet după ce rămaseră mai în urmă.

„Noi rămânem de prânz aici și n-o să ne-n-toarcem decât pe-nserate“, răspunse ea cu învederată părere de rău.

El sîmți această părere de rău.

„Să nu rămâneți, —îi zise, — dela d-ta atârnă. N-ai decât să spui, că nu mai vrei, că nu te simți bine, în sfârșit, cevaˮ.

Fira nu voia, dar îi era greu să nu voiască.

„Nu se poate!“ — răspunse ea hotărâtă și-și grăbi mersul, ca să se apropie de prietenele ei.

El o opri.

„Degeaba fugi, — îi șopti, — că eu nu mă dau, nu te slăbesc, de mine nu scapi. Să făcem, — urmă apoi stăruitor, — astă seară o plimbare cu trăsura până la Predeal și înapoi. Acum e lună plină, și ciue știe, dacă va mai fi vre-o dată.

Fira se uită speriată la el.

Nu-și dedea de loc seamă despre îndrăzneala stăruinței lui, dar lucrul i se părea afară din cale adimenitor.

„Nu se poate!— răspunse iar. — Ce-ți trece prin minte!?ˮ

„Par-că el doarme numai după masă!? —întâmpina el. — Se poate, dacă vrei d-ta!“

„Eu însă nu vreau, grai dânsa. — D-ta mă iei drept un copil, cu care te poți juca pentru ca să-ți treacă de urâtˮ.

„Te-nșeli, domnișoară, o ’ncredinţă el. Am ajuns de numai la d-ta mă gândesc și nu știu,, unde-o să ajung, dacă mă iei așa.

Fira își iuți din nou mersul și se uită oarecum spe-riată împrejur.

Ochii ei se opriră asupra lui Dinu, care ste-tea la o parte cu pălăria ’n mână și-și ștergea cu batista sudorile. ’

Ii era bietei fete par-că Arhanghelul i s-a ivit în cale.

„Ne-a Dinu!ˮ — strigi ea și aleargă caeșită din minți la el și-i sări de gât ca de atâtea-ori când era mai mică, încât lumea cea multă se opri oclipă-n loc, ca să se uite la dînsa.

Dinu, luat repede și chiar mai zăpăcit decum fusese, o îmbrăcișă și-o sărută de mai multe ori cum săruți pe copilul ce ți se aruncă în brațe și abia după ce se mai desmetici o întrebă, ce mai face și unde e Costache.

Avea pe cine să întrebe, căci Firei nu i se mai opria gura când se pornia o dată. Nu mai erau acum pentru dînsa nici lume, nici Aneta și Mița, nici Văleanu, care rămăsese ca trăsnit din senin, ci a pornit cu Dinu la vaie și abia după ce a sosit la „Berbecˮ și-a adus aminte, că trebuia să iee ziua bună dela fete și de la Valeanu.

Eară Dinu era stăpânit de un singur gând: că n-a venit de geaba.

„Bată-te să te bată! Dar de unde ai răsărit!... strigă Costache. — Știi c-ai venit la timp!? Tocmai mă întrebam stând așa singur — ce-o mai fi pe acasăˮ,

„Toate bune, — răspunse Dinu, și văd, că și pe aici e tot bine”.

Ei se perdură apoi în vorbă despre daraverile fierăriei în vreme ce Fira se uita la lumea ce trecea mai pe jos, mai în trăsuri la deal eri la vale.

„Iți faci, — grăi peste câtva timp Costache, — socoteala, cât te costă materialul și cât dai pentru lucru, mai pui pe deasupra carnetele banilor și te mulțumești cu câștig mai mic când vezi c-are să-ți iee altul lucrarea din mână.

„Dar dacă nu-mi rămâne nici un câștig, ba mă pomenesc, că am să mai dau de la mine?! — întâmpină Dinu. — Uite, fierul s-a scumpit cu 18 bani la suta de chilograme și-ar putea să se mai scumpească, iar lucrătorii nu-i prea găsești acum vara.

„Neguțătorie fără de pagubă nu se poate, — răspunse Costache. — Ici câștigi, colo perzi: lucrul de căpetenie e, ca oamenii să aibă totdeauna de lucru, căci ziua le merge și mâncarea li-o daiˮ.

„Tot așa ași zice și eu, dac-ași lucra ’n so-aoteala mea. — grăi Dinu; — când! lucrezi însă cu banul altuia, îți tremură mereu mâna și te trec des sudorileˮ.

„Știi, că mă superi!? — îl mustra Costache. Tu nu și-n socoteala ta lucrezi!? Îmi pare rău! La o lucrare mică umbli după câștig mai mare, dar când vorba e de douăzeci și trei de mii de chi-lograme, te mulțumești și cu mai puțin, căci de multe ori câte puțin tace la un loc mult la lucrarea, dacă Budini-ți dă câștig de câte trei parale la chilogram “.

Așa se gândise şi Dinu, dar tot era mai bine să i-o spună stăpânul decât s-o facă el de capul lui, și mai ales asta-l zorise să vie.

Fira era supărată.

Care va să zică Dinu venise numai ca să-și descurce daraverile cu Costache.

In urechile ei răsunau vorbele lui Văleanu, care se gândia mereu la dînsa.

„Ne-a Dinule, — grăi dînsa în cele din urmă cu un fel de ’ndarătnicie. — Eu nu mai rămân aiciˮ.

Dinu și Costache se uitară mirați la ea.

„Cum așa de o dată ca din senin? — grai Cos-tache. — Ce ți-a venit?ˮ

„Nu e de-odată, nici din senin, răspunse ea. — D-ta te-ai făcut bine; Tănase-și caută de ale lui: eu ce mai fac aici!?

Avea dînsa ale ei, pe care nu era în stare și nici n-ar fi putut să le spună, și multă bătaie de cap au avut amândoi cu ea până ce au ajuns s-o înduplece.

Mai întîiu și mai întîiu Dinu a trebuit să-i făgă-duiască, ca o să vie toate Duminecile și toate zilele de sărbători, apoi a rămas, ca de astădată el să nu plece, cum avuse de gând, pe-nserate, ci să rămîie până mâne dimineață.

Dinu era foarte strîmtorat. Dar, la urma urmelor, de ce muncia el, dacă nu pentru-ca să-și poată face din când în când câte o plăcere!? Adunase punând ban lîngă ban vre-o șase mii de lei, eară de patru ani de cînd era tovarăș la parte, îi ve-niau cîte trei-patru mii pe an:—mai erau apoi și carnetele. Era puțin lucru pentru el să cheltuiască câte-va Dumineci de a rândul acolea câte un pol-doi.—O scotea din akele, muncind ce-va mai mult și nu se sîmția.

Au mers dar după masă la Sinaia, ca să se plimbe, ba seara au făcut pe luna o plimbare la Predeal și înapoi, și era frumos, și bine.

V.

Păcat de tine, băiete! — îi zise lui Tănase Doamna Chiriachi, carey tolănită pe canapea, stă-tuse cât-va timp pe gânduri.

„De ce păcat, Cucoană? — o întrebă el cu un fel de resfățare, apoi luă un scaun, îl așeză ’n fața ei cu răzămâtoarea spre ea și se așeză de a călarea pe el. — Nu sunt tânăr? — nu sunt levent? — nu sunt deștept? — nu sunt îndatoritor? — Ce mai vrei, Cucoană?..

„Vezi tocmai deaceeaˮ, — urmă ea ridicân-du-se, ca să-și iee de pe mescioară o țigară?.

Tănase sări și trase un chibrit, ca să i-o aprindă, apoi ear se așeză.

Cucoana Lila, — așa-i ziceau prietenele ei, — era femee în floarea vieții, așa de vre-o tre-zeci și câți-va, să zicem patru-zeci, cel mult ciu-ci-zeci și șease de ani, se ținea bine, rămăsese cu avere foarte frumoasă de la bărbatul ei, om cu vre-o doua-zeci de ani mai bătrân decât dînsa, îi plăcea să trăiască, știa să se folosească de averea ei, pe care n-avea de gând nici s-o ducă-n groapă cu dînsa, nici s-o dăruiască vreunei mănăstiri de călugărițe, și de aceea mulți o socoteau cam ușuratică, ceea ce nu era. — Ținea fără în-doiala să n-aibă nici o supărare, să-şi facă toate plăcerile, n-avea slăbiciuni, dar era femee cuminte cunoștea lumea și avea inimă generoasă.

„Tocmai de aceea, repeta dînsa după ce tra-se câte-va fumuri. — Tocmai pentru-că ești, e păcat să-ți petreci viața în flecarii și să rămâi fără de rostˮ.

„Mai cu rost decum sunt eu!?ˮ

„N-ai nici un rost, — stărui dînsa, — Ești un fluștiuratic, un om fără de căpătaiu. — Tre-buie să cauți să-ți iei de unde-va o diplomă.

„O diplomă — eu!? — exclamă el râzând. — Poate vr-o diplomă ca inginer de poduri.ˮ

„Nu! — întimpină dînsa cu oarecare asprime. — ci una, ca să poți fi judecător ori advo-cat, că figură ai, îndrăzneț ești, gura-ți umblă; nu-ți lipsește decât titlulˮ.

„Dăr tocmai pe acesta nu-l pot avea,ˮ — grăi dînsul — acum mai așezat.

„Ba da! — îl încredința ea. — Am vorbit eu cu cine-va, care știe rândul lucrurilor; se poate; toate se pot, dacă omul știe să voiască. — Sunt o mulțime de oameni, care au făcut carieră frumoasă fără multă bătaie de cap, ba poate-că tocmai pentru-că s-au cruțat. — Vii cu mine undeva, fie în Belgia, fie la Paris, și te-ntorci om făcut. — Ce-ți lipsește? — Diploma de bacalaureat. Pe aceasta e greu s-o iei stând aici, dar acolo o să ți se trimeată.

Un om ca tine face apoi întru-n an treabă mai multă decât alții în trei; dar și puțin importă, ce și cât vei fi învățat: vorba e să ai ceva la mâna. Nu ceea ce știi, ci ceea ce faci îți deschide drumul, — urmă ea, — și omul stăruitor și îndrăneț răsbește și fără de știință mai ușor decât cel învățat, care așteaptă, ca alții să-l cheme și să-i deschidă calea. — Profită, băiete, de ocaziune, — adaugă apăsând asupra vorbelor, — și mai fii și strâns la pungă, ca să-ți faci și ce-va capital, fără de aceasta cu anevoia o pornești.ˮ

Tănase nu și-a bătut nici odată capul cu asemenea lucruri, dară vorba despre punga strânsă, o înțelegea și gândul unei călătorii prin străinătate-l încânta.

„De! — grăi, — o încercare nar strica.ˮ

„Tatăl tău, precum îmi spui, e om cu avere, — cu oare-care stare, — urmă ea. — și ar putea să-ți dee vr-o mie-două de lei, iar cele-lalte le pun eu la cale prin alții.ˮ

„Ar da el și mai mult pentru așa ce-va, — grăi dînsul. — Ce fac însă cu o miie două de lei!?ˮ

„Tare ești prost.ˮ — întîmpină ea.— Le iei și le păstrezi, că-ți vor prinde bine mai târziu.ˮ

N-avea dînsa nevoie de miile lui Costache, ba, la drept voibind, nici la diplomă pentru Tănase nu ținea morțiș, ținea însă să păstreze formele.

„Vine mai bine, — adăugă ea, — ca să se știe ca tatăl tău te-a trimis în strinătate, ca să-ți complectezi studiile. Ce vor fi crezând unii ori alții, asta nu mă privește.ˮ

Voia să-și petreacă viața nesupărată de nimeni, ceea ce nu prea era cu putință aici, unde toți o știau. Deși era abia pe la sfârșitul lunei Iulie, ea se săturase de Sinaia.

I se răsvrătia, firea când vedea zâmbetul răutăcios al celor ce-i treceau prin față, căci îi știa pe toți ce prețuiesc, cum își petrec viața, cum se grăiesc de rău unii pe alţii şi cum se pupă-n bot când se-ntâlnesc — par-c-ar fi cele mai nevino-vate suflete, cum umblă-n voile ei fiind-că o știu, că e bogată, că are şi mai multe legături și trecere la cei puternici — Era hotărâtă să scape cât mai curând, să petreacă câte-va săptămâni în împre-jurimile lacului de Geneva, apoi să se stabilească fie la Paris, fie unde-va, unde iarna-e blândă și viața plină de variațiuni plăcute. — Una e însă să călătorești singura ori cu o slugă și alta să fii însoțită de un om deștept, sprinten și simpatic, care’ îți este-n toate împregiurările mâna dreaptă, îți ghicește gândurile, te distrează și cu care poți să te duci ori-și unde.

„Să vii, băete, — adăugă dînsa, — că n-o să-ți pară rău!“

„Să vin,“ — răspunse Tănase, și ziua urmă-toare, Luni, când Dinu a plecat de la Bușteni, Costache n-a mai dormit după masă, ci stătea de vorbă cu fiiul său și cu fiică-sa, care îi făceau socoteala, că două mii de lei ar îi prea puțin.

„Nu e vorba de asta“, — grăi Costache.

Îl cuprindea un tel de amețială când se gân-dia, că e cu putință, ca Tănase al lui să meargă-n străinătate, să se-ntoarcă cu diplomă — și să ajungă advocat, ba poate chiar deputat.

„Ține-mă, Doamne, ca s-o mai văd și as-ta!“ — zicea el și-ar fi fost gata să dea și jumătate din averea lui. Tot nu se putea însă hotărî fără-ca să fi vorbit mai 'nainte cu Dinu și astfel ținea să mai amâne lucrurile până Dumineca viitoare, când Dinu urma să vie la Poiana Ța-pului.

Erau însă la mjloc și lucruri, pe care el nu le știa. D-na Chiriachi era hotărîtă să plece, și vorba rămăsese, ca Tănase s-o găsească cât mai curând la hotelul Kranz din Viena. Tănase dădea deci zor să plece cât mai curând acasă pentru-ca să-și scoată pașaporul și cele-lalte acte. — Mi-ercuri s-a hotărît dar, că pleacă și Costache cu el.

Fira-și puse piciorul în prag.

Atât Luni, cât și Marţi ea-l văzuse pe Văle-anu mai phmbându-se prin poiană și pe la marginea pădurii, mai trecând cu trăsura spre Sinaia şi înapoi.

Ținea omul să știe, cine e „Ne-a Dinuˮ acela.

„Atunci vin și eu cu voi, — strigă dar Fira. — Nu se poate să mă lăsați singură singurică aici”.

Ear se uitară amândoi mirați la ea.

„Cum singură!? — grăi Costache. — Nu e aici Bucur şi nevasta lui și copiii lor!?“.

„Cine-o să te mănânce!? —ˮ adogă Tănase.

Ea nu putea să le spună, de ce nu poate să rămâie singură, de ce ori de cine se teme, dar se sbătea și nu voia să rămâie.

„Uite, — eu într-un ceas mi-am făcut treaba cu Dinu. — Plec mâne dimineajă și tot mâne sunt pe înserate aici.“

Aceasta o mai liniști pe Fira.

De unde ar fi putut Văleanu să afle, că Costache a plecat, și să profite de lipsa lui!?

Aici se-nșela dînsa.

D-na Chiriachi a plecat Luni seara, și aceasta o știa lumea. — Meruri dar, când Tănase a luat rămas bun dela prietenii sei, era pe ici pe colea câte cine-va, care dedea cu socoteală, că e oarecare legătură între plecarea lui și a Doamnei Chiriachi și se și vorbise despre așa ceva. — Atât ar fi fost destul pentru-ca Văleanu să se intereseze și să afle, ca Tănase nu pleacă singur. Mai era însă şi viua frământare de care fusese cuprins după ce două zile de a rândul umblase în zadar a-o întâlnească, ba şi neliniştea ei, care vrând and mereu se uita când spre poiană şi spre marginea pădurii, când spre șosea.

Nu era apoi nici acasă lucrurile cum şi le în-chipuia dînsa.

După înțelegerea luată cu Costache Dinu s-a învoit cu Budini și-a stors dela el — nu trei, ci patru parale la chilogram. Lucrarea trebuia apoi: să fie gata în vre-o trei săptămâni. Dacă munciau însă cu vîrtute, o scoteau la capat și cu câteva zile mai curând. El s-a înțeles dar cu Gigiu și cu Andreiu,.că le dă lor acel ban de chilogram, dacă dau zor, ceea ceviar sporia câștigul.

Când să cumpere însă fierul, nu-l mai găsia cu prețul, cum și-l socotise, ci cu două-zeci de bani la sută de chilograme mai scump.

„Și poate încă să se mai scumpească, — îl încredința neguțătorul, — căci vara aceasta con-sumațiunea e mareˮ.

Lui Dinu iar îi tremura mâna.

Cum scăpa el din încurcătura aceasta după ce făcuse învoiala cu Budini?

Nu-i rămânea decât s-o iee în gât.

„Cumpăr, — își zise, — ferul în socoteala mea și îl trec la atelier cu prețul, pe care i l-am spus lui Costache. Mai bine să perd decât să mă fac de rușine.

Nici n-avea apoi timp de perdut, căci oamenii trebuiau să înceapă lucrul, ceea ce au și făcut Luni după amează-zi. Au lucrat apoi întins Marți și Miercuri.

Pe ’nserate, când Costache și Tănase se pre-gătiau, ca dimineața să fie gata de plecare, Budini a trecut pe la atelier, ca să vadă ce mai e pe acolo.

„Ia stați puțin, — zise el cam îngrijat. — Paremi-se că ne încurcăm.

D-l inginer, care făcuse devizul, țiind la so-liditate, prevăzuse pentru vergelele de fier o a-numită grosime și în contract prețul era stabilit pe metru liniar de atâte și atâte chilograme.

„Teama mi-e. că vergelele n-au grosimea prevăzuta în devizˮ — urmă antreprenorul.

„Se poate, — răspunse Dinu, dar ce—ți pasă? O să iasă mai puține kilograme și plătești mai puțin.

„Da, da! — întâmpină Budini, — dar nu-mi ia inginerul lucrarea în primireˮ.

Dinu tresări. Il venia, par-că, să leșine.

„Cine m-a pus să mă apuc de treburi, la care nu mă pricep!?“ — își zise strivit de simțământul, că el nu e-n stare să chivernisească ferăria rară de Costache.

Așa steteau lucrurile când Costache și Tă-nase au sosit acasă.

Nu mai era acum Dinu om, care se-ncumăta să-și dea părerea.

Costache începu să zâmbească cu orecare răutate.

„De!—zise, — așa sunt daraverile. —Cu barosul nu poți să le descurci, ci trebuie să te pricepi și la-nvârtirea lor. Lucrați înainte, c-o să mai îngroșăm vergelele.

Ştia el cum se pun lucrurile la cale.

Pentru o diferenţă de câteva kilograme la metrul linear nu se prâpădia țara, și nuse odată porțile și zăbrelele la locul lor, nu le mai cântă-ria nimeni. C-o vorbă buna la d. inginer se puteau pune toate-n bună rânduialâ.

Lucrul acesta el nu putea să-l facă Joi, ci trebuia să mai stee și Vineri, ceea ce Fira nu putea să prevadă, dar Văleanu putea să afle.

Joi seara Fira s-a dus la haltă, ca să aştepte sosirea trenului, cu care trebuia, cum fusese forma, să se 'ntoarcă tatăţ ei.

Văleanu era şi el acolo — aşa mai la o parte.

Firei îi era par-că i se surpă toate-n cap.

„Care-va să zică ai rămas singură, Domnișoarăˮ — grăi Văleanu, care acum se apropie oare-cum țîrîș.

Fira era supărată pe toată lumea.

„De unde poți să știi, dac-am rămas ori nu singură!?ˮ —răspunse ea urmându-și drumul.

„Îmi era destul să știu, că pleacă frățiorul, — zise el luându-se după dînsa, — pentru-ca să mă interesez, dacă pleacă singur ori însoțit de cine-va.“-

Fira era mândră de fratele ei, și, bucurându-se-că poate vorbi despre el, își mai încetini pasul.

„Cine ți-a spus, — îl ispiti ea, — că fratele, meu pleacă.

„O, — răspunse el, — aceasta putea ori-și-cine s-o prevadă. A plecat D-na Chiriachi: trebuia să plece mai curând ori mai târziu și el.

Fira se opri și se uita nedumerită la dînsul..

„Ce are a face una cu alta!?“ — exclamă ea.

Văleanu, așa cum îl făcuse lumea, în care trăia, avea părerile lui și nu putea să-și închipuiască pe cine-va, care avea alte păreri în ceeace privește legaturile dintre D-na Chiriachi și mult prețui-tul ei favorit.

„Ce are a face!? — răspunse dar. — D-na-Chiriachi e femee, căreia-i place să-și facă toate gusturile și...

„Dar, — îl întrerupse Fira — Tănase se duce să-și complecteze studiileˮ.

„Fără ’ndoială, — întâmpină Văleanu, — dar D-na Chiriachi are să fie și ea pe acolo, nu mai poate să înceapă nimic fără de dînsul, o să 1 caute și-o să-l găseascăˮ.

Fira tot nu înțelegea.

„Uite, Domnișoară, — stărui dînsul. — Așa, cum alerg eu după D-ta și mă gândesc zi și noapte ce să fac, ca să nu fugi de mine și să nu mă mai alungi de la D-ta, așa aleargă și dînsa după el, dar e mai norocoasă decât mine, căci el nu fuge ca D-ta“.

Era în vorbele aceste și-n felul, cum fuseseră rostite, o nerușinare fără de seamăn, care o jignia îndoit, și ca soră, și ca femee; el însă era atât de stricat în felul lui de a gândi și-și perduse-n nerăbdarea lui atât demult măsură, încât nu-și dedea seamă despre aceasta și nu înțelegea roșața ce se ivi de odată în obrajii ei.

Se sîmția umilita, călcată-n picioare, aruncată ca o otreapă la margine de drum, și întreaga ființați era răzvrătită, dar nu îndrăznia să i se uite-n față, căci s-ar ti putut să fie adevărat ceeace zicea el.

Ea-i aruncă o privire plină de mânie, apoi se depărta cu pași repezi fără ca să se mai uite napoi.

Văleanu se uită căt-va timp după ea împins de viuă nedumerire.

Nu și-ar fi închipuit nici odată, că poate o femee să fie atât de îndărătnică și atât de fără minte.

„Dă-o-ncolo!“ — își zise ear, — dar acum cam înăcrit, și gândul i se duse la D-na Raitu.

Eară Fira, sosită acasă, își scoase pălăria și-o aruncă pe pat, apoi se se aruncă și ea cu fața în jos lângă pălărie. O' năbuşia plânul şi nu-i veniau lacrămile, căci ceea ce-o sguduia nu era la urma urmele, durere, ci ciudă, îndârjire şi amărăciune.

Prea era însă pornită prin chiar firea ei spre veselie pentru-ca să nu-şi găsească ieșire din acea-stă stare sufletească.

„Ei, şi!! — îşi zise peste cât-va timp, ri-dicânduși capul. — Face fie care ce vrea! Lumea te socoteşte şi ea cum vrea şi cum îi place!ˮ

In cele din urmă îi părea rău, că l-a luat atât de repede pe Văleanu. — Ce-ar fi fcst adecă, dac-ar fi stat cu el — când toți cei l-alți au părăsit-o.

Părerea de rău îi era și mai viuă ziua urmă-toare, când Costache, întors cu trenul de seară, i-a spus, că Duminecă n-o să vie Dinu.

„Da, — grai dînsa plină de amărăciune, — ce-i pasă lui, cum o ducem, cum n-o ducem noi aici!?“

„De! — grăi dînsul, care nu-i înțelegea amă-rîciunea. — Daraverile sunt daraveri și se-ncurca dacă nu te ții de capul lor.

Se-ncurcă toate, dacă nu te ții de capul lor..

VI.

„Unde, păcate, se va fi înfundat Văleanu al nostru de nu mai poți de o bucata de timp să pui mâna pe el!?“ — întreba ’ntruna din zile Gogu.

„Pe la Sinaia s-a’ncurcat, pare-mise, cu cine-va, că de acolo l-am văzut în câte-va rânduri întorcându-se,— grăi Costică. — Zice, că i-a venit o mătușă, pe care nu poate s-o neglijeze.

„Vre-o mătușă, vre-o verișoară, vre-o nepoa-tă, adăugă Spiridon râzând.

„Eu n-am văzut-o?“

„Nici eu.“

Vorbe de oameni tineri, din care nu urmează nimic.

Când au aflat însă, că Vineri dimineața Văleanu a plecat dela Sinaia la Predeal fără ca să se fi oprit la Bușteni, Gogu, Costica, Spiridon și ceilalți se-ntrebau, de ce a pleaat hoțește, nu de la Bușteni, ci de la Sinaia. După-ce au mai aflat apoi și ca nu s-a oprit la Predeal, ci a trecut-la Brașov, era cu ochi și cu sprincene, că n-a plecat singur, ci cu cine-va. care se ascunde.

„Cine-o fi? — cine?„

Ca sa-l dibuiască, Naie şi Gogu-l așteaptau regulat la gara din Azuga, ca să vie cu el în tren, ear cei-lalți îl pândeau la Bușteni, ca să-l iee-n primire când se da jos din tren.

Jucării copilărești.

Par-c’așa se dibuiește!

Văleanu a plecat singur și s-a’ntâlnit cu D-na Raitu la Predeal și tot numai singur putea să se și întoarcă.

Era un capriciu călătoria aceasta.

A făcut-o, ca să arate, că puțin îi pasă de îndărătniciile Firei.

Cui sa-i arăte însă!?

Fira nu știa nimic, de alții se ascundea, ear pe sine însu-și nu se putea prosti.

E, nu-i vorba, mult farmec în asemenea plim-bări, și-n alte împrejurări i-ar fi rămas lui Văleanu pe urma ostenelilor o plăcută reamintire. — Acum însă era desamăgit și-i era oare-cum mai urât la-n-toarccre decât la plecare.

Nu doară, că Doamna Raitu, femee cu vre-o doi ani mai tânără decât dînsul, ar fi fost mofturoasă. Asta nu, căci, dacă e vorba, nu el o dusese pe ea, ci ea îl purta pe el, și-și dedea toată silința să-i facă cât se poate de plăcui scurtul timp, pe care le era dat să-l petreacă împreună. — Una era însă Doamna Raitu, care se furișase la Brașov, c.a să-l întâlnească acolo, și alta Fira, care-i zicea să-și caute de drum. Dacă n-ar mai fi fost și altele, era destula aceasta — pentru-ca și pe drum, și în timpul petrecerii lor la Brașov el să se gândească mai muit la ceece n-avea decât ia ceea ce i se dedea cu prisos, încât D-na Raitu mereu îl întreba „Ceai, puiule!?ˮ și-și întrebuința toate meșteșugurile, ca să-l învioreze. Tocmai aceasta-l obosia însă și-l plictisia.

Când te duci apoi la Brașov, nu te ’ntorci cu mâna goală. Sunt pe acolo fel de fel de nimicuri, care te ademenesc, mai un inel, mai cercei, maj broșă, mai lanțuri, cate de toate, și D-na Raitu, femee de bun gust, știa să aleagă. Era pregătit Văleanu și pentru așa ce-va, dar, vorba lui Dinu, îi cam tremura mâna când număra bani.

„Uf! — slavă Domnului c-am scăpat! și-a zis dar la plecarea ei.

Cu toate aceste, așteptând plecarea celui mai apropiat tren, el a mai cumpărat o brățară, care mai nainte i se păruse prea scumpă, ba și o broșă, căci nu putea să se-ntoarcă cu mâna goală și asemenea nimicuri fac efect.

Pe drum, dela Brașov până la Bușteni, a avut destui timp să-și dea seama despre ceea ce voia să facă, dar nu era-n stare să se judece pe sine însu-și. Om, care n-avea nici o treabă, nu se luptase-n viața lui cu nici o greutate și nu știa ce va să zică răspundere, el se sîmția umilit și-i era rușine, că âncă n-a răușit, dar era pe deplin încredințat, că va râuși. — își zicea adese-ori „Cu asta să glumești, dar să nu te-ncurci!ˮ — și nu-și dedea seamă, că se-ncurcase și se-ncurca din ce în ce mai rău. — O dată a fost cuprins de sînțâmântul, că s-a nenorocit, dar era numai o licărire.

Sosit la Bușteni, el era obosit și n-avea de toc poftă de glume.

„Te-am prins, nepoate, — îi zise Spiridon.— Mătușa ce face? — Urmează drumul spre Si-naia?ˮ

„Ce vorba mai e și asta!?“ - întâmpina Vă-leanu.

„Ei lasă, nu mai umbla cu fasoane, — grăi Gogu. — Așa singur nu te plimbi tu pe la Brașov — Iți știm întâlnirile de la Sinaia.ˮ

Văleanu, se sîmția ca făcătorul de rele, care se vede încolțit de poliție. Nu-i era lui de cele ce s-au petrecut la Sinaia și la Brașov, dar îl apucau răcorile când se gândia la batjocura, pe care a suferi-o de la prietenii săi, dac-ar afla cele petrecute la Poiana Țapului.

Nu! — mai ales acum cl trebuia să se ferească și pentru-că ea s-ar fi făcut ancă mai îndărătnică, dac-ar fi sîmțit, că mai sunt și alții, care știu ce-va.

Trebuia cu toate aceste s-o întâlnească.

Duminecă s-a dus la biserică, dar l-a găsit și pe Gogu acolo cu vre-o alți doi-trei gura-cască și n-a mai stat, ci a trecut în parc, ca s-o aștepte acolo.

Fira înse, negăsindu-l la eșirea ei din biserică, și-a ridicat o dată capul, a șoptit printre dinți vorbele „Puțin îmi pasă!ˮ și s-a întors cu tatăl ei acasă.

Neastâmpărat, cum era, Văleanu a pândit după masă o clipă, în care scăpase de sub ochii prietenilor săi, s-a aruncat hoțește în trăsură șl-a plecat spre Sinaia. Ajuns apoi la Valea Pele-şului, s-a uitat împrejur și, încredințându-se, că nu-l vede nimeni, a dat drumul trăsurii și a întrat în pădure, ca să apuce poteca și să se întoarcă la Poiana Țapului.

Era o prostie ceea ce făcea, căci drumul de la Sinaia până la Puiana Țapului e lung și, când a sosit el acolo, Costache-și făcuse somnul și plecase cu Fira la Bușteni. Pe când dar el se plimba din ce în ce mai amărît pela marginea pădurii, Fira se plimba și ea pe la Eliseu, unde cânta muzica. Obosit în cele din urmă, el s-a întors ear la Bușteni, dar ca nu cum-va să întâlnească pe vre-unul dintre prietenii săi, a luat-o pe la Za-mora în vreme-ce Fira se întorcea pe șosea acasă dm ce în ce mai muiată de sîmțămîntul, că de dînsa nimeni nu se intereseară.

Ajunsese, biet de el, în doaga lui Dinu, se sbuciuma-n sec și se sbătea ca peștele pe uscat. — Tot mai zicea din când în când „Dă-o-ncolo!ˮ dar cum zicea și Fira „Ce-mi pasă!?“ și mergea, faainte-ei singur nu știa unde.

Seara Gogu, Costică și Spiridon l-au primit cu alaiu.

Era destul să-l caute și să nu-l găsească pentru-ca sa-i ispitească pe birjari și să afle, cum s-a dat jos la Valea Peleșului.

„Ca să culeagă fragi!ˮ — strigă Spiridon.

„Ori să adune smeură!“ — grăi Costică.

„Ba să strângă bureți!“ adăugă Gogu.

Rîdeau cu toții, ba rîdea chiar și Văleanu el însu-și, și era în adevar lucru de rîs, ca un om ca dînsul, care trecuse prin atâtea și atâtea, să umble ca un copil — nici ei însu-și n-ar fi putut să spună după ce.

Umbla însă și nu se mai putea opri.

Luni a stat, ca să-și arate sie, însu-și, ca poate și să nu umble — când fiu vrea; MarțP mse a plecat, un drum lung și obositor, la „urlă-toareˮ, ca să coboare de acolo la Poiana Țapului.

Sosit însă la marginea pădurii, el nu îndrz-nia să iasă în poiană, ca dînsa să-l poata vedea. Ii era par-că în fie-care tufiș, în dosul fie-cârui copac, după fie-care stîncă stă câte cine-va la pândă.

În zadar făcuse drumul cel lung și greu, el tot trebuia să iasă-n lărgime, unde putea să-l vadă nu numai dînsa, ci și ori-și-care altul.

Îndârjit în cele din urma ei, el îşi luă inima-n dinţi şi plecă-ntr-un un noroc la vale. Nu mai întreba cum, dacă stă cineva la pândă, şi-ar fi fost în stare să dee năvala chiar în casa la ea. Fira ședea-n cerdac și tresări, par-că gata să fugă, când îl zări.

„Care va să zică-totu-și!ˮ — își zise înse și plecă spre el cum se pornește la vale peatra mișcată din loc.

„Am fost, — îl zise el, — la Brașov, Domni-șoaraˮ.

„Așa!? — grăi dînsa mângâiată de gândul, că de aceea n-a mai venit pe la Poiana Țapului. Mă miram, că nu te mai vădˮ.

„M-am întors încă Sâmbătă și de atuci umblu mereu să te găsesc, — urmă el grăbit, — dar trebue să mă păzesc, căci prietenii mei mă ur-mărescˮ.

„Dar ce-ți pasă de dînșii!?ˮ

„Nu voiesc să știe și dînșii. — Prea îmi este scumpă taina pentru-ca s-o dau pe gura unor fle-cări. Uite, și acum am venit tocmai pe la Urlă-toare ca să nu-mi dea de urmăˮ.

Fira era viu mișcată de discrețiunea aceasta.

„Stau, — urmă el, — și acum ca pe spini şi mă uit mereu împrejur, căci ar fi destul să mă zărească vre-unul dmtre dînșii aici, ca mâne să vuie Buștenii și Sinaia.“

Aceasta o-nțelegea Fira chiar mai bine decât dînsul, și ear îi venia să fugă. Ea stete puțin pe gânduri. Ii era ciudă, și femea înciudită e năs-cocitoare.

„Vino, dacă vrei, pe la cinci, fie chiar pe la patru dimineața, că ești acasă când se scoală eiˮ — grăi dînsa, apoi îi întinse mâna de plecare.

— El o opri și scoase cele doua cutii, cea cu brățara și cea cu broșa.

„Să nu mă refuzi, Domnișoară, — stărui dîn-sul, că mă mâhnești. — Două mici suveniri dela Brașovˮ

Ea lua cutiile și se depărta răpede.

Ce deosebire!? — Unul, care nici măcar du-minecile nu-și părăsește daraverile și n-are timp și pentru dînsa, ear cel-lalt, care aleargă mereu s-o găsească și se gândește totdeauna și pretu-tindenea la dînsa.

La aceea, că acesta n-are altă treabă, nu se mai gândia Fira.

Ea-și dedea foarte bine seamă, că e îndrăz-neț lucrul, pe care voia sa-l facă, dar o adimenea gândul tăiniciei și era hotârîtă din propriul ei îndemn, răpusă oare-cum de sine însă-și. Noaptea a petrecut-o în viuă neliniște, ear dimineața și-a pus brâțara și broșa, care îi placeau fără ca să-și poată da seamă despre valoarea lor, și Văleanu a găsit-o plimtându-se — așa în zori de zi, pe răcoare, printre flori stropite de rouă.

Nu erau înșă lucrurile tocmai cum și le închipuise ea.

Crezuse, că poteca și pădurea, așa ’n zori de zi, sunt pustii; mergând.însă spre Castel și mai ales întorcându-se la Poiana Țapului, ei în-tâlniau în calea lor ici un pietrar ce se ducea la cariere, colo un tăietor de lemne, un escursionist, care pornise pe răcoare, o femee, care se ducea cu unt ori cu brânză la Sinaia, și toți se uitau cam lung la dînsul și mai ales la dînsa. Ea se sîmția dar strâmtorată, căci ar fi putut să întâlnească și pe cine-va, care a mai văzut-o, ba poate chiar și vre-un cunoscut.

Au mers dar cât-va timp înainte vorbind ea despre toate și despre nimic, cum îi era firea, eară el mai, mult uitâudu-se cu neastâmpăr la ea, — apoi s-au întprs, se întelege, mergând din ce în ce mai încet. El îi trecù acum brațul peste mijloc, tot acum era obicinuit să facă în asemenea îm-prejurări.

„Ne vede cine-va!“ — grăi dînsa și se dete puțin la o parte.

Care va să zică vorba era numai să nu vadă nimeni.

Aceasta era o ’mbărbătare pentru dînsul — mai ales după-ce ea-l chemase să vie acum în zori de zi.

Sosiți la o cotitură, el se opri.

„Uită-te, Domnișoară, — îi zise, — și înainte, și înapoi, — nu e nimeni, nimeni nu ne poate vedeaˮ.

Fără ca să mai aștepte apoi vre-un răspuns, el o cuprinse cu amândoue brațele, o strânse la piept și o sărută cu oare-care sfială sub urechea din stângă.

Ea se lăsă. Avuse de câte-va zile și mai ales seara trecută destul timp să se gândească la așa ceva și să se dumirească ea însa-și prin sine, că nu e păcat, căci nu pierde nimeni nimic.

Ea-și dete puțin capul înapoi și se uită mai întâiu la dreapta și la stânga, apoi în ochii lui.

„Ce plăcere mai poate fi și aceasta!ˮ — grăi apoi.

„Mare plăcereˮ,— răspunse el și iar o strînse la piept și-i săruta buzele, un sărutat lung și nesățios, cum el nu-și putuse închipui sărutatul.

Ea se lasă și acum, ba par-că-l săruta și ea oa-re-cum fără ca să-și dee seama.

Aceasta nu se ’nvață, nu se ia prin deprin-dere, ci e din fire.

Peste puțin însă ea fu cuprinsă de un fel de tremurare fioroasă și se desfăcu din brațele lui, ca să-și urmeze drumul.

„Acum a fost destul,—zise — și vezi și d-ta ca nu mi-e frică.ˮ

„Mie nu mi-a fost destul. Nu m-ași sătura toată viațaˮ, — grai dînsul. — Ear frică de ce să-ți fie?“

Ea-și urmă drumul mai iute, căci putea să se deștepte tatăl ei, eară el o luă de mână țiind pas cu ea.

Abia sosiți de-asupra poeniței, de unde se vedea casa, iar o opri în loc.

Ea-l înțelese, se uită la dreapta și la stânga, apoi dete din cap.

„Mâne dimineațăˮ, — îi zise voind să plece.

„Nu“, — stărui dînsul voind s-o îmbrățișeze.

Ea se desfăcu și fugi cu o săritură înspre desișul pădurii, unde era în adăpost.

„Așa da!“ — își zise el, făcù câți-va pași spre ea și o prinse.

„Acum destul!“ — zise ea în mai multe rân-duri, dar se lăsă și-l sărută și ea par-că voind s-o facă aceasta.

„Destul, — grăi în cele din urmă, — că nu mai viu mâne, dacă nu mă iașiˮ.

El o lăsă, dar o ținu strâns de mână.

Nu mai vine mâne!? — Chiar dac-ar veni mâne, se putea să nu mai vie poimâne. O dată neapărat că nu mai venia. Uitase ’n zăpăceala lui cele petrecute în parc și acum de odată-i vedea în fața lui pe Nenea Dinu și-o ținea strâns pe Fira, ca să n-o scape iar.

„Domnișoară, — îi zise cuprins de un fel de amețeală, — să plecăm amândoi, să ne perdem în lume, ca nimeni să nu ne poată da de urmă, și nu poți să ai dorință, care nu ți se împlineșteˮ

Fira,începu să tremure și-și închise ochii, ca să vadă n gândul ei mai deslușit icoana vieții, cu care o adimenea el.

„Nu potˮ, — grăi dînsa cu inima îndoită și-și scoase mâna din a lui.

„Vii mâne?

„Viu!ˮ răspunse ea cu hotărîre.

VII.

Ce prostie!? Oamenii î-și cumpără scule cu bani scumpi, ca să le arate, să se-mpodobească și să se fălească cu ele, eară Fira avea o broșă frumoasă, o brățară încă mai frumoasă și nu știa, cum și unde să le ascundă, ca nu cum-va să dee cine-va peste ele și s-o întrebe, de unde le are.

Are, ce-i drept, tainicia fermecele, dar și neajunsurile ei.

Joi dimineața Fira l-a așteptat, ce-i drept, pe Văleanu, cum îi făgăduise, dar n-a mai voit să se plimbe, ci au stat tot timpul pe banca, de unde se deschidea vederea spre case. Chiar dela început era hotârît, că se întâlnesc în fie-care zi, și el nu mai staruia atât de mult ca ziua trecută asupra gândului de plecare, dar pe la șapte, când ea voia să se întoarcă, li se părea amândurora foarte lung timpul până mâne dimineața, și Văleanu ear a început să vorbească despre o plimbare până la Predeal și înapoi, deși acum nu mai erau serile luminate de lună.

Vineri dimineața Fira și Văleanu n-au mai stat pe bancă, ci s-au plimbat ear, însă spre „Ur-lătoareˮ, pe unde e mai puțină lume. Văleanu ear stăruia asupra plimbării la Predeal. Fira-i spunea, că nu se poate, dar îl strângea de mână și stă-ruia să vie și după masă, — ca mai nainte. El a și venit, dar și atât îi era prea puțin, şi ear vorbia despre lumea cea mare, despre mătăsuri și catifele, despre scule prețioase. Fira era amețită, dară seara tot nu voia să-l întâlnească.

„Ce-ar fi, — zicea dînsa, — dacă s-ar deștepta tuticu și nu m-ar găsi!?“

Sâmbătă dimineața Fira era nedormită și po-somorîtă.

„De ce ții D-ta atât de mult să ne întâlnim seara, când știi, că nu e cu putință!?“ grai dînsa cu un fel de necaz.

Pentru-că mi-e prea mult până mâne, — răs-punse el, apoi îi puse mâna cu sfială pe sîn, — și ași vrea să te sărut aici, — șopti cu glas ade-menitor.

„Ce plăcere ar mai putea să fie și aceea!? grăi dînsa lăsându-se neștiutoare în voite lui.

„Vii astă seara?“ — stărui dînsul.

„Nu se poate!“ — se sbătu dînsa.

„Dacă vrei, — urmă apoi peste puțin cam cu frică, — să ne vedem aici, pentru cei mult jumă-tate de ceas.

Lui îi era destul și atât. Cele-lalte urmau ele încetul cu încetul.

Pe la zece însă factorul a adus cartea poștală, prin care Dinu, om cumințit, îi vestia, că vine mâne, Duminecă, și că le dă depeșă, dacă sar întâmpla,ca să nu poată veni.

Era, par-că, prea târziu acum.

Supărată nu era Fira, dar neliniștită da și n ar fi fost supărata, dac-ar fi venit depeșa.

Seara a sosit însă fără ca să fi venit depeșa, şi neliniștea Firei era din ce în ce mai viuă.

Nu doară că s-ar fi simţit vinovată, căci în gândul ei toate veniseră oare-cum de a valma peste ea și nu-i făcuse nimănuia nici un rău, nici n-avea de ce să se căiască. Il știa însă pe Dinu om de o fire aspră și se temea, ca nu cum-va el, aflând ce-va, să-și facă gânduri rele și să-și verse mânia asupra lui Văleanu, care era în a-devăr nevinovat, căci ea îi spusese, că Costache doarme după masă, ea-l chemase să vie diminețile, ea îi ieșise pretutindeni în cale.

Se căia acum, că i-a făgăduit întâlnirea de sea-oră, dar trebuia să se ducă, neapărat trebuia, și după-ce s-a incredințat, că tatăl ei doarme, a ieșit tiptil, cu răsuflarea oprită și cu inima strînsă.

„Am venit numai pe o clipă, ca să-ți spun să nu mai aștepți — îi zise ea grăbită, —că mâne vine Nenea Dinu și nu pot se stauˮ.

El îi luă mâna.

„Vine, — îi zise, — mâne și nu poți să stai a-cum!? — Dar cine e acel Nenea Dinu?

„E tovarășul tăticului, e omul nostru, e, așa cred, viitorul meu,“ — răspunse ea scurt și cu asprime nemiloasă.

Văleanu îi strînse mâna, ca să nu scape din ea.

„De ce am zis eu să ne ducem, — grăi dînsul, — și să ne perdem în lume!? Omul acela poate să fie foarte cum se cade, dar nu faci pentru el și te nenorocește.

„Nu știu, — răspunse ea; —acum nu pot să stau. O să vorbim altă dată. Dacă ții la mine, lasă-mă o zi două să mă desmeticesc.ˮ

Grăind aceste, ea-și scoase mâna dintr-alui și se depărta cuprinsă la fie-care pas de pornirea de a se întoarce.

Se-nțelege, că ziua următoare, când l-a ’întîlnit la haltă pe Dinu, nu i-a mai sărit de gât și a rămas cuprinsă de viuă turburare când sîa uitat în ochii lui plini de cea mai curată bucurie a revederii.

„Dar tu ce ai?“ — o-ntrebă el uitându-i-se în față — Ii părea oare-cum schimbată?

Ea se uită speriată la lumea de dimprejur și-și stăpîni lacrămile.

„Nimic nu am, îi răspunse, — dar nici să mă tăiați nu mai rămân aici.“

In fața lui se răsturnară de odată toate-n su-fletul ei.

Dinu o-nțelegea ’n felul lui,dar Costache, care vorbise și mai nainte de sosirea trenului cu dînsa, se uita mirat la ea: îi era însă destul și lui s-o vadă, ca să nu se mai îndoiască despre hotârîrea ei.

Nici că și-au mai dat silința s-o oprească și de astă-dată, căci și lui Costache îi mai plăcea acasă, unde putea să-și umble, ’n treburi, eară Dinu era greu apăsat de simțământul, care-l cu-prinsese când cu vergelele prea subțiri și o vedea pe Fira acasă mai bucuros decât ori-și unde.

Mai era însă o greutate, pe care Dinu și Cos-tache trebuiau s-o’nfrunte.

Fira ținea să mai facă înainte de plecare o plimbare la Brașov pentru-ca să cunoască drumul, care, după cum i se spusese, era foarte frumos, să poată spune, c-a fost și prin străinătate, și să cum-pere câte ce-va, ca să nu se-ntoarcă cu mâna goala acasă.

Nu se putea ce-va mai firesc și mai nevinovat decât lucrul acesta: pleci dimineața, stai câte-va ceasuri acolo și seara te întorci. Oamenii ca Cos—tache însă și mai ales cei ca Dinu își fac socoteala, şi o treceau pe Fira nădușeiiie când îi vedea chibzuina, cât face dusul și întorsul, cât o să iee birjarul până în oraş şi înapoi, cât o să dea pen-tru masa şi cam ce vor fi putând să cheltuiască pentru cumpărări.

„Uf, — izbucni ea-n cele din urmă scoasă din răbdări, mă plitisiți cu socoteala de acasă, care nu se potrivește cu cea din târg. Eu nu plec cu mai puțin decât doue sute de lei.ˮ

„Două sute!? esclaină Costache uitându-se speriat la ea. — Dar Gigiu, Andreiu și Gogu sunt lucrători de frunte și nu iau înpreuna atât pe săptămână.

„Puțin îmi pasă, cât iau dînşii, — întimpină dînsa. Eu cu mai puțin n-am ce să caut la Brașov.ˮ

„Așa e, —grăi Dinu scoțîndu-și batista, ca să-și șteargă fruntea. — Acum ’o dată te duci, și cine știe când o să mai ajungi pe acolo.ˮ

Nu! — mult nu-i era, ba mai adăugă două piese de câte cinci lei pe deasupra.

„Eu însă, — adaugă, — n-o să mă pot duce.

Nici nu ținea Fira să-i iee și pe el, ba mai bu-curos s-ar fi dus singură, dacă ar fi fost cu puțintă. Plecată luni cu tăticul ei, a trebuit să se folosească de fel de fel tertipuri, ca să poată scăpa de el și să se ducă singură la un giuvaergiu, să cum-pere mărunțișuri și să-l întrebe, ca din întâmplare, cam cu cât se vor fi plătind brățara și broșa ei.

Neamțul se uită cu luare aminte la ele.

Brățara, lucru massiv și greu, avea cinci petri, una mai mare la mijloc și patru mai mici împrejurul ei, eară broșa avea trei mărgăritare.

„De, — îi zise, — aurul e bun, lucrul e frumos, petrile sunt veritabile: broșa ai putea s-o ai cu o sută, dar pentru brățara ar trebui se dai vre-o șase sute de leiˮ.

Fira rămase într-un fel de aiurire.

Neștiind ce va să zică banul luat pe nemuncite, ea se speria de atât bănet.

Ii vedea pe Costache și pe Dinu călicindu-se, își făcea și ea socoteala, cât ar fi trebuit Dinu, Andreiu, Gigiu și cei-lanți să bată cu ciocanul, ca să iea șapte sute de lei, și cât ar putea dînsa pentru atât să cumpere la băcănie, la măcelar și în piață.

Eară ea fugea de Văleanu,

Omul și mai ales femea se știe pe sine curase vede în oglindă și se prețuește după — cum o prețuesc alții, și dacă ținem la oglinda ce ne arătă pe placul nostru, ținem cu atât mai vîrtos la omul ce pune mare preț pe noi și-l prețuim după cum ne prețuește, — Nu-l mai vedea dar Fira nici pe Văleanu, nici pe Dinu cum îi văzuse, și fără de veste se furișă în inima ei sînțământul, că nu e vrednic Dinu de jertfa, pe care i-o aduce, și că el nici nu e ’n stare să-și dea seamă despre mărimea ei.

Dar, mulțumită că nu mai are acum nevoie să-și ascundă sculele,- căci putea să spună, că le-a comparat ea însa-și, Fira s-a împodobit cu ele pe drum, aproape de Predeal, ca să le treacă prin vamă.

Ochii lui, Costache se opriră asupra brățării

„Dar asta?“ — întrebă el întinzând mâna.

A călcat rău Fira când a început să facă ceea ce nu-i dedea mâna să spună, dar a lunecat rău de tot acum, când a pornit pe calea minciunilor. —

„Am cumpărat-o aziˮ, — răspunse arătându-i-o.

Nu se pricepea Costache la de aceste, dar o vedea, că e grea și frumoasa și știa, că nu e de fier.

„Frumoasă, — grăi cântărind-o în palmă. — Ce-ai dat pe ea?“ —

Fira se cam roși — Abia două sute de lei avuse şi mai avea şi broșa, ba trebuia să pună ’n soco-teală și mărunțișurile.

„O sută și zece leiˮ, — răspunse cam în silă

Costache se strâmba uitându‘se când la fată, când la brătară.

„Dacă nu-i de pomană, — grăi, — ori e de furat, ori falșificare.

Dînsa tot nu putea să poarte sculele și să se fălească cu ele, tot nu putea să le păstreze. O ardeau oare-cum și-i venia să le arunce pe gârlă, ba îi era în cele din urmă rușine, ca le-a primit, — par-că ar fi fost pus blestem pe ele.

„De pomanăˮ — zisese tatăl ei.

Nu, de pomană nu erau, ci de momeală.

Ea ședea oare-cum înfundată într-un colț al vagonului,se vedea pe sine însa-și pornită pe povârniș la vale și căzând tot mai adânc în gândul celui ce i ie dăduse, ca s-o scoată din minți. Unul câte unul își reamintia amănuntele propriilor ei fapte și se sîmția strivită de rușine întrebându-se mereu. Ce va fi gândind despre mine!? —

Cum vor fi rîzând prietenii lui cînd le va vorbi despre ușuratica mea prostie!?“

„Am să i le trimit cu poșta, — își zise ea, — și va înțelege el și de ce am plecat. ˮ

Așa a și făcut.

VIII.

Trecută acum de șapte-zeci și văduvă de opt-spre-zece ani, Cocoana Marița trăia în vechile și încăpătoarele case boerești de la Răstoacă, în care se pomenise, numai cu Luța, o slugă tot bătrână și ea, cu Anica, nepoata de fiică a acesteia, și cu Ghi-nea, fostul arnăut a răposatului, un cm voinic și chipeș, cu mustața mare și cu nasul încovoiat, paznic neînfricat, care la zile mari își punea și acum fustanela și pistoalele și se lăuda, când avea cui, cu vitejiile, pe care le-ar fi făcut, dac-ar ar fi avut ocaziune.

Ori-și-cât de încăpătoare însă, casele nu erau pustii, căci Cocoana Marița, deși nu era neam de boer, trăia în avere boierească, nu se ducea decât foarte rar la oraș și luase apucăturile boierești de la fie-iertata vorniceasă, căreia tatăl ei îi fusese om de încredere și de la care se trăgea și averea.

Băbușică mărunțică, cam slabă și sprintenă, ea-și petrecea zilele în lucrare neobosită.

Iși avea cotoiul, care torcea tignit în colțul divanului, dulăii, care îi ieșiau dimineața în cale şi i-și spuneau labele pe umerii ei, își avea găinile încălțate, rațele leșești, gâștele albe, bibilicile pes-trițe și porumbeii jucători, avea vaci cu lapte, cai cu mers potrivit, oale cu flori și pomi de soiu ales, — umbla mereu de ici până colo ca să le vadă şi să le îngrijească toate și să se bucure de ele.

Mai avea și cămară curată și ticsită cu toate bunătățile, ici fel de fel de dulcețuri, de peltele și de siropuri, colo magiunuri, sugiuce, paste, marme-lade și vișinaturi, prin săculețe bine legate tot soiul de poame uscate, eară atârnate prin cui erau muși-chiulețe, costițe, șunci, limbi, cârnați și fâșii de slănină, toate preparate de ea însă-și cu ajutorul Luței și a fetichii, ca să se uite cu mulțumire la ele și să ie poată face patre și celor ce nu știu ori n-au timp să le facă.

Mai avea apoi Cocoana Marița în pridvor și în cerdacul cel mare războaie și urzitori și vârtelnițe, căci e frumos să stai iarna la șezâtoăre, ear în timpul verii să le auzi pe fete cântând așa mai încet în vreme-ce unele urzesc pânza, altele bat din spete ori lucrează la ghergef, ear dacă se adună valurile de pânză și cele de borangic, ștergarele înflorite, iile, velințele și covoarele, e mare mulțumire să alegi din ele pentru vre-o nepoată, vre-o prietenă, vre-o fină ori vre-o biată de fată ce se mărită. Ce noima ar mai avea viața, dacă n-ai avea ca să poți da!?

Crescuse purtând la casa Vornicesei tava cu dulcețuri și ducînd papucii la divan, ear acum trăia în belșug și-și închipuia că toate vin de la Dumnezeu, care ține socoteala și le face prin ai săi tuturora parte

„Mi-a dat, — zicea adese-ori, — ca să dau: asta e boerie!“

Sâmbetele dar și-n ajunul sărbătorilor Părintele Neagu venia să facă sfeștania, și atunci își luau cu toții partea, unii mila, alții cinste, ca să se bu-cure în ziua ce vine, — căci avea Cocoana și morți, cărora îi-e mângâiere ori-și-ce dar făcut în numele lor.

Din sus de curtea boierească, până lă mar-ginea pădurii, erau via și livezile, mai ales prun și nuci, ear în pădure, adăpostit în frndul văii, se afla schitulețul, o biserică zidită de bunicul Vornicului și opt căsuțe pentru maici, toate curate, bine îngrijite și fie-care cu grădinița sa.

Postul Sfintei Mării, câte-va zile din postul Crăciunului și săptămâna pațimilor Cucoana Marița le petecea acolo făcând priveghierile și rugăciunile alăturea cu maicile, și nu lua cu dînsa decât pe Marița, fina ei cea cu minte, fata Părintelui Neagu.

Plăcute erau bătrânețele Cocoanei Mariței şi pline, dar senine nu, căci una le lipsia și asta era cea mai mare: nu avuse parte de copii și n-avea parte de nepoți.

Multă dragoste avea pentru nepoatele ei, dar puțină bucurie îi aduceau, căci trăiau la oraș, se lepă-daseră de obiceiurile boierești și luaseră apucături de lume nouă. Una singură dintre ele, nevasta judecătorului, o mai mângâia întru cît-va.

Ancă mai mare îi era dragostea către nepotul ei, căci era nu numai băiat, ci totodată și singur în familie. Și el însă tot om de lumea nouă. Umbla așa fără de nici un rost prin lume.

„Vino, maică,—îi zisese adese-ori, — fă-te aici om așezat la casa ta, că toate ale tale sunt și nu e viață, mai frumoasă decât să porți grijă de ale tale și să le fii părinte celor rânduiți de Dumnezeu să stea sub ascultarea ta, să vezi firul de iarbă şi lanul de grâu şi puieţul de pom şi mielul și viţelul şi mânzul crescând sub ochii tăi și să-ți petreci zilele chivernisind partea ta din bogățiile lumii.

El însă nu voia să ştie, ba nu o data scpăa şi vorba, că mai are vreme să între în jug, că slugă la stăpân n-o să între câtă vreme n-are nevoie.

Cînd a primit înse pachetul cu cele două cutii și-s’a încredințat, că Fira în adevăr a plecat, el a rămas cuprins — nu de rușine ca dînsa, ci de căință, căci nu din ușorință, ci din gând rău îi porniseră faptele.

Ințelegea acum și el, că nu poți să legi fără ca să te legi, că ai să întri slugă, ca să poți fi stăpîn și o vedea pe băbușica alergând de ici pînă colo perdută de dimineață pînă seara în micile ei treburi.

Acolo era scăparea lui.

Stăpânirea lui Vlaicu.
I

Din cerdacul caselor boierești de la Răstoacă se deschidea spre satul risipit în vale o vedere larga, ear între sat și case era ograda gospodăriei. La stânga ogrăzii, mai pe coaste, se-nălța biserica, zidită și ea tot de Vornicul, ear ce-va mai în vale era școala, pe care o zid.se cocoana.

Ograda, deși cam plină de, gunoaie și de bălării, era largă și împrejmuită cu gard de nuiele destul de bun, ear casele de gospodărie, grajdurile, soproanele, pătulele și grânarul din ea se aflau, cei puțin la vedere, în stare buna. Ținea Cocoana la aceasta, eară Vlaicu, omul ei de încredere, îi făcea voile și le văruia cel puțin câte o data pe an, încât dela oare-care depărtare nu se vedea, că zidurile sunt pe ici pe colo crăpate și tencuiala e pe mari întinderi căzută.

Acolo-n ogradă şi-n împrehurimile ei, ba până chiar şi ăe-ntreaga moşie era stăpân Vlaicu, că-ruia nimeni nu îndrăznia să i se pună împotrivă. Dacă „albăˮ zicea el. albă trebuia să fie — ori şi-cum ar fi fost. Până chiar şi cocoana numai rar se ducea pe acolo — și nici nu prea avea ce să caute.

Om mărunt, slab și supt la față, cu o barbă cam rară, care bătea-n roșu, cu ochii spălăciți și pânditori, iute-n toate mișcările lui, Vlaicu mai era și crăcănat, călca par-că umbla printre ouă și avea căutătura fioroasă de-i fugeau copiii din cale și-l lătrau toți cânii, ear glasul lui îți tăia auzul, încât se cutremurau toți când se răstia, eară el mai ales răstit vorbia, Așa se face omul, care vrea să facă treabă, când are să lucreze cu niște brute ca țăranii, din care numai frica scoate oameni.

Ori-și-cât de strașnic înse, Vlaicu era şi cam sucit, făcea multe d-a’ndoaselea, și prostimea rîdea câte o dată de el văzându-l, că nu ia boul de coarne, ci de coadă.

Făcuse secerișul și se afla acum în toiul treeratului.

La seceriș el adunase snopii ici ce-va, colo ce-va, din colo ear ce-va, cum i-a venit mai ia îndemână. Ca să mi fie nevoit a purta mașina de ici până colo și a-și face arii pe la toate cotiturile, ei treera-n ogradă, unde locul era bătătorit. Paiele nu putea înse să le lase-n curte, căci erau multe și se mai temea și de foc. Pecând dar un rând-de care întra-n curte cu snopii dela câmp, alt rând scotea din curte paiele ieșite la mașină, și-n toată clipa se-nfundau poverile la poartă. In acela-și timp un rând de oameni lucra, la mașină, alt rând umplea sacii și-i ducea la grânar, ear alt rând scotea din grânar, ca să treacă la trior, căci ținea Vlaicu, ca și lucrul acesta tot acum să se facă. Era dar o încurcătură și-o gălăgie de-ai fi crezut, că se prăpădește lumea, şi din toate nu mai ieșia deslușit la iveală decât glasul acum răgușit al lui Vlaicu, care înșira mereu toți sfinții din călindar.

Tot cam așa mergeau la el și altele, dar știa să le ’nvârtească și să le potrivească atat de bine, încât scotea din moșie totdeauna cat scosese răposatul, soțul cocoanei, și auit știa dînsa că și trebue să iasă. Mai puțin ar fi fost un semn că Vlaicu nu știe să gospodărească, ear mai mult ar fi fost cea mai nerușinată ocară pentru răposatul. Deaceea ’își și avea Vlaicu partea ca la moară, una din opt.

Erau fără îndoială și oameni, care ziceau, că își făcea Vlaicu și mai mare partea și că, după cum s-au schimbat vremurile, ar putea să iasă și mai mult decât scosese răposatul. Nu era între aceștia și părintele Neagu, care, deși ședea din jos de biserică, poartă-n poartă cu ograda, nu vedea, n-auzea nimic. Om tot mărunt și el, dar bine hrănit și cam durduliu, Părintele Neagu avea opt copii în ființă, dintre care cel mai mare de șapteespre-zece ani, era voios și dulce la fire, făcut, parcă, anume să rîdă toata viața lui și cu ochii, și cu gura și, să nu se amestece-n lucruri, care nu-l privesc. Cocoana Marița, căreia îi plăceau și oamenii care rîd, și copiii mulți, rânduise să i se dee fără de plată și pe ales câte un pogon de muncă pentru copil, pășune pentru doue vaci cu prăsila lor, pentru o pereche de boi și pentru doi cai, precum și lemne din pădure. Ear cele-lalte urmau Sâmbetele, de sfintele sărbători ori toamna, când se cărau toate la cămară. Ce mai avea el să se strice cu lumea amestecându-se în lucruri, care la urma urmelor nu-l priveau.

Eară primarul, Nică al lui Voicu, ştiindu-se om al stăpânirii îşi căuta de slujbă, ca să n-o pată că Mitu, fostul primar, pe care Vlaicu-l sco-sese vinovat. De! carele de fân, sacii de grâu şi de ovăz, curcanii graşi şi butoiașele de țuică ori de vin —nu altul 'i le trimitea subprefectului.

Era înse Ciornă, învățătorul, om slab și înalt, care se știa superior față cu cei-lalți și nu pu-tea să-l ierte pe pomanariul de popă, care se-n-tâlnește mereu cu Cocoana, dar, fățarnic ca toți popii, nu-și deschide gura, ca să o lumineze.

„Aveți răbdare, că toate le vede Dumnezeu și le drege!ˮ

„Dar Cocoana nu înțelegeˮ, i se răspundea.

„Ei! — grăi dînsul, — o să mai vie pe aici și alții, care ’nțeleg.

Ii era lui Ciornă destul s-audă vorba aceasta ca să i-o șoptească lui Vlaicu, care nici de alt-minteri nu se-ndoia, că e zavistnic popa, ca toți popii, îți rîde-n față, dar știe multe și te sapă prin ascuns.

Doi se speriară dar când trăsura trasă de patru cai cu clopoței trecii pe lângă ogradă la deal: Văleanu, care ședea-n trăsură și nu înțelegea gălăgia ce se desfășura sub ochii lui la mașina de treerat, și Vlaicu, care înțelegea acum, cine anume era să vie.

Nu știa nimeni mai bine decât dînsul, cine e Văleanu și ce rost are el la Răstoacă; știind dar ca popa e cel ce l-a făcut să vie, a grăbit să fie cel dânteiu, care îi vorbește și să-i spună din vreme, că cei dela primărie ’sunt niște proști ce nu înțeleg nimic, învățătorul e un sec înfumurat și-un zurbagiu, care împuie capetele oamenilor, ear popa e un bețiv și-un zavistnic, care umblă toată ziua cu minciuni.

Intors apoi acasă, el a stat până după miezul nopții la masa lui de lucru, ca să-și revadă socotelile și să-și pună în rânduială hârtiile, ear în zori de zi i-a pus pe oameni se ridice gunoiul și să curățe bălăriile, să rănească grajdiurile şi să țesele vitele. Când se lumina de ziuă, pretu-tindem era curățenie și bună rânduială, cazanul mașinii era înfierbântat și peste puțin oamenii au intrat în lucru.

Era frumuseță mare să-l vezi acum pe Vlaicu potolit și dulceag de a-i fi crezut, că nu e în stare să smulgă o pană din coada unui rățoiu. Ii lua pe toți cu binișorul și muncia plin de pleavă și de prav în rând cu ceilalți, căci așa se-ndeamnă oamenii la lucru și spor vede numai stăpânul, care pune și el mâna.

Ana, nevasta lui Floria lui Ciolac, o femee curățică, sprintenă șî cam țanțoșă, ridica snopji-n furcă și trăgea din când în când cu coada ochiului.

„Mare bunătate de om s-a făcut ciocoul, — grăi dînsa așa mai printre dinți. — Să-l pupi și și nu altă. De-ar da bunul Dumnezeu să mai stee coconașul pe aici, că vedem și noi zile mai buneˮ.

Vlaicu o auzi și-ar fi laut-o-n palme, dacă n-ar fi știut-o, că e de casa popii, care îi dedea nas fiind-că îi era preuteasa pentru ei de ajutor mai la una, mai la alte. Și-a crestat-o înse — până după plecarea lui Valeanu.

Văleanu înse nu venia. A trecut prânzul cel mic și cel mare, și el n-a venit.

„Ce vor fi clocind!?“ — s-entreba Vlaicu, căci nu puteau în gândul lui doi oameni să stea într-un colț fără-ca să pună vre-o mișelie la cale.

S-a făcut, în sfârșit, seara, și Văleanu tot n-a venit să vadă curtea curată, grajdiurile rănite, socotelile și hârtiile puse-n rânduială.

Păcat era de bunătatea lui Vlaicu!

„Și asta, — își zise el,—tot popa mi-a făcut-o!ˮ

Văleanu nici că se gândia să turbure stăpâ-nirea lui Vlaicu.

Se bucura Cocoana Marița, că i-a venit ne-potul par-că cu gândul, ca să stea măi mult la dînsa, dar slăbiciunile bătrânețelor sunt ca ale copilăriei, motanul ei, era motanul ei, găinile ei erau găinile ei, și de dragul nimănuia-n lume ea nu-și strica rostul vieții. Umbla dar Văleanu în coada ei de ici pînă colo, și prin curtea de păsări, şi pe la grajdiuri, și pe la straturile de flori, și prin cămară și pe la războaie, când ea se bucura, că poate să-l poarte, și nu se-ndoia, că și lui îi fac toate plăcere—mare— Ii și făceau mai multă decât alte dâfi, dara i-ar fi făcut și mai multă, dacă n-ar fi umblat cu dînșii și Marița cea mică, fina, fără de care cocoana Marița nu se sîmția bună de nimic. Nu-i vorba, Marița era fata foarte drăguță, vioaie și de tot sfiicioasă, dar semăna cu Fira, deși era oacheșă și mărunțica,—cum seamănă între ele toate fetele de șase spre-zece ani, și el ar fi voit să fie mai mult singur cu mătușa lui.

Mai era apoi și alta.

Vlaicu avea o fată cam de vîrsta Mariței și trei băeți mai mici; Părintele Neagu avea cinci copii, care alergau! Ciornă avea și el patru: toți copiii aceștia se adunau din zori de zi și nu se mai despărțiau decât seara. Dacă-i alunga Vlaicu de la arie, se adunau la popa; dacă-i lua popa la goană, treceau la școala; dacă băga învățătorul spaima în ei, o apucau la deal; dacă i-ar fi închis fie-care pe ai săi în casă, ar fi fugit toți desculți și cu capul gol pe fereastră și tot s-ar fi adunat unde-va. Ear în fruntea lor aleargă totdeauna Ursu, un cățelandru durduliu, cu pârul mare, cu urechile pleoștite și cu labele tăpăloagcși bădără-noase. N-ar fi putut nimeni să spuie al cui e, căci dor-mia unde-l prindea noaptea, dar de obiceiu se ținea după Marița cea mică fiind—că ea-l luase de la curtea Cocoanei, și Vlaicu nu putea să-l suferă, efici zicea, că să ține de casa popii.

Așa după amează-zi droaia trecea pe la curte și trimitia pe vre-unul mai prostănac să cheme pe Marița ori s-o’ntrebe ce-va, eară Cocoana nu putea să vadă copil fără-ca să-l mângâie. Nu se-poate însă să mângâi un copil așa-n sec, fără-ca să-i și dai ce-va, fie măcar și numai o lingură de dulceață.

„Haide, veniți și voi,—le zicea apoi Cocoana celor rămași la poartă,—și se făcea dandana mare, căci Ursu, care nu era poftit și el, începea să alerge ici după o rață ori după o gâscă ori după o curcă,, copiii după el, ear dulăii după copii—de era gălăgie ca la aria lui Vlaicu.

Și asta era ce-va ce nu-l lăsa pe Văleanu să se coboare-n vale, căci o ținea pe baba-n loc şi el n-ajungea să stea singur cu dînsa. Om, care nu s-a luptat în viața lui cu nici o greutate, n-a’nfruntat nici o primejdie, n-a fost nici o dată nevoit să-și adune toate puterile, el nu știa să voiască însu-și prin sine și sta acum neajutorat aștepând să-l împingă cine-ve, să-i adimenească ori să-i facă silă.

„Nu s-a sfârșit âncă,—își zicea, dar nu era-n stare să-și dea seama nici măcar cum ar dori ei să se urmeze și să se sfârșească, căci nu era om deprins a primi răspunderea faptelor sale.

Naie Velicu își căutase din adins băieți săraci drept gineri pentru-ca să nu-și dea fetele slugi la casa bărbatului. Judecătorul era fiiu de plăcintar, advocatul fiiu de portar, ear inginerul fiiul unei văduve: toți trei trebuiau să sîmtă, că prin soțiile și prin socrul lor s-au ridicat.

Cu băiatul însă Nace ținea să între-n rândul boierilor și aici se-ntâlnia și cu ginerii săi,care căutau legături, și cu fetele sale, care voiau să intre-n lumea cea bună.

Slugă la stăpân Văleanu nu voia să intre, dar nu se putea împăca nici cu gândul, că surorile lui să se uite la ea peste umăr. De aeeca îi fulgerase-n câte-va rânduri prin minte gândul să seducă perdut în lume, ear acum își aducea aminte, cum mătușă-sa-l chemase să vie la dînsa.

Și pentru aceste se cerea însă voință, hotărîre, oare-care bărbăție, tot lucruri, care lui îi lipsiau, și aștepta, ca bătrâna ear să-l cheme — așa din întâmplare.

Abia ziua a patra, după masă, la cafele, au ajuns să stea timp mai îndelungat împreună.

Din întâmplare Anica deduse la cafele și vi-șinată, ear vișinata, foarte bună, era făcută de Marița cea mică după îndrumările primite de la nașa ei.

„Bună fată!“ — grâi bătrâna gustând nițel câte nițel din vișinată. — Mare giuvai3r! — Fericit om popa: opt copii, și toți în viață. — Dac-ași mai ajunge să te văd și pe tine om așezat!“

Văelanu îi sări oare-cum în vorbă.

„E foarte greu, — zise el. — N-ași putea s-o fac numai după placul meu, ci-ar trebui să țiu seamă și de dorințele altora.“

„Foarte cu minte! — grăî bătrâna, care se gândia la dorințele ei de acum. — N-ai s-o iubești numai tu, ci și cei ce țin la tineˮ.

„Ei ar vrea însă să iau vre-una, căreia nu-i ajungi cu prăjina la nasˮ. — întâmpină el.

„Nu, — strigă cocoana Marița. — Să nu ții seamă de fumurile lor! Să faci ce vrei tu! Să-ți iei o fată, cum a fost mama ta, —- uite, una ca Marița, — care știe ce să facă la casa ei și n-are vreme să umble sălăhuie prin lume. — Tu ai destul? Și pentru tine, și pentru alții, — urmă dînsa, și n-ai nevoe să râvnești: sunt aici peste trei mii de pogoane și bonuri de bani gata. Stai aici și nu-ți pasă de nimeniˮ.

Aici voise Văleanu să ajungă.

„De! așa tot s-ar putea,“ — grăi dînsul strîm-torat.

Ii era însă foarte greu să vorbească. Mai ales decând primise înapoi brățara și broșa, el o punea pe Fira foarte sus în gândul său și i se părea lucru neiertat să-i-vorbească cui-va despre dînsa.

Cocoana Marița, și femee, și bătrână, vedea, că are ce-va pe sufletul lui și se mai apropie de dînsul.

„Ia spune, — stărui dînsa. — Nu cum-va!? — Mie poți să-mi vorbești.—Cui adecă, dacă nu mie!?“

„Nu e nimic hotărît, — grăi dînsul. — Voiam numai să zic, că așa, cum zici D-ta, nu ar fi tocmai de tot greu. S-ar găsi multe. Am făcut, ca să spun ce-va, la Bușteni cunoștința unei Domnișoare, o fată dp fierarˮ.

Bătrâna ear se dete înapoi.

„Cum? — Așa, fără ca să o cunoască măcar cine-va dietre noi!?“ — grăi dînsa.

Văleanu se căia c-a scăpat vorba. — Era în adevăr o pripire — când nimeni n-o cunoștea și nici el însu-și nu avea un gând hotărît. Nu se-ndoia -că dînsa ar fi în stare sa-i adimenască pe toți dacă ar cunoaște-o: cum înse ajungea ei a-i face -s-o cunoască!?

„Dar nu zic nici eu nimic, ci am vorbit numai încurcate aşaˮ — răspunse el şi le lasă de o cam dată încurcate.

Vorba era numai, că ceeace ştia Cocoana Ma-rița, trebuia să agle mai curând ori mai târziu şi Luţa, vorbaba trecea prin Anica la toată lumea.

II

„Omul lui Dumnezeu!—“ ziceau toți cei ce-l cunoșteau pe Părintele Neagu, care totdeauna rîdea, pentru toți avea câte o vorbă bună, nu era-n stare să-i facă nimănuia vre-un rău și pe toți îi ajuta cu câte un stat părintesc,—căci altă ce-va de la popi nu prea poți să iai. Vlaicu știa însă, că e prefăcută bunătatea aceasta și că în dosul feței zîmbitoare se ascunde cea mai haină fire.

Iși făcea bietul de el socoteala, câte a vroit și n-a îndrăsnit să facă find-că-l avea pe afurisitul de popă în spinare, și câte-ar face, dacă nu l-ar ști aci poartă în poartă, spion ce stă zi și noapte la pândă și-i ispitește pe oameni, ca să ie afle toate. Multe rele ar fi făcut popa, dacă Vlacu n-ar fi știut să-l țină de scurt, ca să-și pună pază gurii.

Cine era, la drept' vorbind, cocoana Marița?

O dulceață zaharisită ori un cozonac nu pe din destul dospit, o crămpiță-n răsboiu ori o înpunsătură greșită-n gherget, câte-va ouă stricate subt o cloșcă ori un puiu ploat erau pentru dînsa lucruri, cu mult mai mari decât o grindină pe moșie, o secetă îndelungată ori o scădere de câțiva lei la chilă în prețul bucatelor. Aceste nu erau urmări ale pripirii ori ale lipsei de purtare de grijă, ci lucruri rânduite de Dumnezeu, pe care ai să le primești fără de cârtire.

Ea-și nunigra-n fie-care zi păsările şi era nemâugiată când îi lipsia vre-un porumbel și s-ar fi făcut foc, dacă i-ar fi lipsit, Doamne ferește, vre-un măr din cămara ori vre-o lingură de dulceață dintr-un borcan, dar nu știa, câte chile de grâu ori de porumb i s-au strâns pe moșie, câte vedre de țuică au ieșit din livezi, câte butoaie de vin sunt în pivniță ori câți stânjeni de lemne au fost cătați din pădure. Aceste-l priviau pe Vlaicu: de ce-l mai ținea și-i făcea și parte, dacă ar mai fi trebuit să ostenească și să-și bată capul și ea?

Ținea dar și Vlaicu s-o ferească de asemenea griji, căci de aceea era - cucoana, și vai ar fi fost și amar de capul omului, care ar fi îndrăznit s-o supate pe cocoană cu vre-o cerere ori poate chiar cu vre-o plângere. Lasă că mânca trânteală, dar nu-l mai ierta Vlaicu și nu-i mai primia pe moșie.

O știa aceasta și-şi păzia treaba.

Acum se schimbaseră toate, căci mai era pe lângă cucoana cine-va, care putea să-le vadă toate și să-și bata capul, ceea ce-l neliniștia pe Viaicu mai ales acum spre toamnă, când toate se adună, se numeră și se trec la socoteală.

O sigură răsuflătoare îi rămânea: să se vâre sub pielea lui Văleanu.

Valeanu însă îi părea om neapropiat.

Umbla așa fără de rost și oarecum buimac mai pe la vie, mai prin livezi, mai prin pădure, ba într-un rând s-a dus chiar până la schit, unde a stat o zi întreagă, și prietenii lui ar fi râs de s-ar fi prăpădit, dacă ar fi văzut umblând după ci cu droaia de copii, pentru care avea acum un fel de slăbiciune.

Intr-una din zile Ana, care se afla cu bărbatul ei la porumbiște, i-a data cestuia brânci, și Floria lui Colac, văzându-l cu droaia de copii după ei și închipuindu-și-l om cu inimă bună, cum îl știa din copilărie i-a aținut drumul.

„Sărut mâna, coconașule,— îi zise — Să mă ierți că te opresc din drum, dar te știu om bun și am să-ți fac o rugăminte, dacă Dumnezeu mi te-a scos în cale.

„Ce e, omule?“ — întrebă Văleanu, care ținea să fie socotit om bun.

„Să vezi, — îi zise Floria.— Nu știu, dacăți vei mai fi aducând aminte de mine, că vii de la o-vreme cam rar pe aici. Eu sunt Floria lui Colac și te știu de când eram copii, că ne jucam împreună pe colo prin livezi și prin pădure.— Am nevastă curățică și foarte harnică și de treabă, urmă ei cu învederată mulțumire, și ni-a dat Dum-ezeu până acum trei copiiˮ.

Văleanu par-că-și aducea aminte de el.

„Să-ți trăiască!ˮ — îi zise.

Ar fi trebuit să mai zică și „Cei mulți înainte” dar în lumea în care trăia dînsul, se perduse obiceiul aceesta și se zicea „Să te ferească Dumnezeu de alții!ˮ

„Sunt acum vre-o trei ani, — urmă Floria, — a murit tata, Dumnezeu săl ierte, și n-aveam cu ce să-l îngrop și să-i fac pomenile, căci avusem și eu cheltuieli mai cu nunta, mai cu botezul copilului, ca, de! creștini suntem. Am alergat dar și la unul, și la altul, ca să mă ajute...

„Să te fi dus la Vlaicu. — grăi Văleanu,

„Aoleo! — întimpină Floria. — De ăla nu poți să te apropii. Lasă că-ți ia șapte pei când te știe în strâmtorare, dar mai și mănânci trânteală, dacă nu-i întri-n voe.“ Am cu el o socoteală de vre-o cinci ani, muncesc întruna, ca so scad, dar nu șțiu cum mă răfuește, că tot dator îi rămân.

„M-a ajutat Mitu, care atunci era primar, cu șapte zeci de lei de mi-am făcut datoria. Camătă nu mi-a cerut omul lui Dumnezeu, dar i-am lăsat cele trei pogoane ce mi-au rămas de la tata, ca să le folosească el până-ce nu mă voi fi lesnit să-i înapoiez banii.ˮ

Văleanu nu punea-n lumea aceasta nîmic mai presus de banul, care ți le aduce toate.

„Bine, omule, — îi tăie dar vorba, —cum zici că nu ți-a luat camătă când i-ai lăsat cele trei pogoane, care fac în doi ani îndoit cei 70 lei?

„Tocmai asta e,—stărui Floria —Camătă nu-i, dar e păcat să-i mai las pământul și pe al patrelea an, care-ncepe de Sf. Dumitru.— Am făcut ce-am făcut și-am adunat patru zeci de lei, mi-ar mai trebui trei zeci, și o să muncim cinstit nevasta mea și eu. Văleanu stete puțin pe gânduri. Nu se-ndoia, c-o să plătească Floria, care a fost în stare să-și dea pogoanele iără-ca să se plângă, și mare lucru nu ar fi fost săi ajute cu trei-zeci de lei. Pentru acesta s-ar fi cerut însă oare-care pricepere, oare-care voință, oare-care avânt,—tot lucruri, pe care Valeanu nu putea să le aibă din lumea, în care trăise.

„Să te duci la Vlaicu — îi zise — și, să-i dai biletul acesta, în care-i spun să-ți dea cei treizeci de lei “

El scoase apoi un bilet de vizită, scrise cu creonul câte-va vorbe pe el și î-l dete închipuindu-şi, c-a făcut un lucru mare.

Floria lua biletul şi se uita cu fața înăcrită la el. Tocmai de Vlaicu voise să scape și i-o şi spusese acesta destul de respicat.

„Nu mă duc nici tăiat!ˮ— îşi zise el amărît

„Ba o să te duci, — stărui Ana, care pe lângă toate cele-lalte mai era şi hărțăgoasă.

„Ași vrea eu să-l văd pe Vlaicu, ce zice și ce face când vede slova aceasta.ˮ

„Zice şi face tot ceea ce-i place lui, —întimpi-nă Florea. — Boerii ca asta sunt slugi la slugile lor: te-ncurcă, apoi pleacă și te lasă încurcat.

N-a scăpat cu toate aceste Floria de gura nevestei până-ce nu s-a dus cu biletul.

Vlaicu citi biletul în mai multe rânduri.

„Ferit-a Sfântul!“— își zise.

El știa câtă bătae de cap a avut până ce li a tăiat sătenilor pofta de a se duce la cocoana.

Nu lipsia acum decât ca ei să prindă obiceiul de a lua bilete de la nepotul cocoanei. — Şi cine face începutul? — Tocmai bărbatul Anei, care trăia mai mult la casa propii decât la bărbatul ei.

Biletul era însă pe masă, și Vlaicu nu putea zice, că nu dă.

„Măi, — îi zise lui Florea. — mă crezi tu pe mine atât de prost, ca să nu înțeleg, că popa te a pus la cale să te duci la coconașul.—Cum crezi, că am să te ajut când te văd lucrând prin ascuns cu popa!?

„Sfinte Arbanghelel esclamă Floria crucindu-se — Ce am cu cu popa!? Caut de nevoile mele și mă duc cu cei ce pot să mă ajute-n ele.“

„Ori te lași să fii prostit de nevastă-ta, urma Vlaicu, — țanțoșa și guralivă aceea, care șade toate zilele cu popa și chibzuesc înpreună, cum să-ți pună fitil”.

Florea înghiți un nod. In adevăr Ana îi dă-duse la toate brânci, și se putea, ca popa să fie la mijloc.

„Vino la timp mai potrivit, — adăugă Vlaicu — Mai va până la sf. Dumitru.

Floria plecă rau cătrănit c-a ascultat de nevată-sa, sosit apoi acasă, se luă la cearta cu Ana ceea ce numai de tot rar se-ntâmpla, dar lucru greu nu era, căci ea ușor ajungea să-l facă „ble-gotenie de om.“ El apoi una, ea alta, s-au petrecut lucruri slabe, încât ziua următoare s-a dus vorba printre vecini, ba și pe mai departe, că Flo-rea și-a bătut nevasta — fiind-că umblă prea mult pe la popa.

„Tot i-am mirosit eu bine! —ˮ își zise Vlai-cu, și puse la cale pe Sanda, servitoarea lui, să ducă vestea la Anica pentru-ca aceasta să i-o dee Luței.

Seara apoi, când o desbrăca pe cocoana Ma-rița, Luța-și făcea de lucru prin iatac.

„Cocoană! — grai dînsa pe șoptite, deși erau numai ele singure, — Știi că s-a întâmplat ce-va? — Florea lui Colac, — mi-e și greu să-ți spun, — și-a prins, nevasta cu popa»

Cocoana Marița se uită lung la ea. Lucrul i se părea și ca nâpăstuire atât de urât, încât îi venia să-i tragă o palmă.

„Minciună! — mișelie! — isbucni dînsa. — Ticălos cine ți-a spus-o!“

„De! — grăi Luța, — și eu ași fi par-că gata să bag mâna-n foc pentru el.“

Bănuitoare înse ca bătrânii, care se plâng me-reu, că lumea s-a stricat, și se tem, ca nu-cum-va să fie prostiți, Cocoana Marița s-a pus pe gân-duri. — Nu credea, dar nici nu se mai avânta, și ziua următoare Marița, fina ei, biata fată, îi era şi mai dragă, căci rău era pentru ea și dacă era a-devărat ceea ce-se zicea, și dacă 'îl năpăstuiau pe popa.

N-o nimerise dar Vlaicu, și pe-nserate, când Sanda venit să-i spună că Cocoana e foarte aupărată pe cei ce-l grăiesc de râu pe popa, el se plimba încă mai supărat prin casă.

„De, boerule, — grăi Sanda, — ține nu atât la popa, cât la Marița, fina ei, pe care ar vrea, așa zice Lelea Luța, s-o mărite după Coconașul.“

Vlaicu se opri și se uită sperios la ea.

„După Văleanu!?ˮ — esclamă el.

„Așa zice Anica că i-a spus lelea Luța,“ — răspunse Sanda.

Lui Vlaicu îi venia să răcnească.

O cunoștea pe Cocoana Marița și-o știa, că e zănatică. Dacă i-a intrat un purice în ureche, nu i-l mai scoate nimeni. — Da! c-n stare s-o facă. La ea toate sunt cu putință! — Eară el!? — Fata e curățică și deșteaptă, vicleană ca tatăl ei: ce — nu faci, ca să poți lua o moștenire frumoasă și mare!?“

„Stai, popă, că te joc eu, ca să nu mă mai uiți cât vei trăi!—grăi în cele din urmă.—Stai,— urmă iar gândindu-se la Văleanu,—că mai sunt și alții, care au să spună câte-o vorba, — mai sunt judecătorul și inginerul și advocatul, mafales el“.

El se așeză apoi ia masă și îi trânti d-lui advocat și deputat Iorgu Palea, cu slovă prefă-cută, următoarea anonimă:

Sărut mâna Cucoane Iorgule,

Să băgați, vă rog, de seamă, că Vlaicu, ad-ministratorul de la Răstoacă, un pungaș de frunte, și popa Neagu, un bețivan și un gheșeftar — să-i cauți pereche, umblă cu fel de fel de metehne, ca să-ncurce pe fata popii cu nepotul Cucoanei, un sălăhuiu, care s-a pripășit de cât-sa timp pe acolo, și s-o prostească pe cocoana, babă ajun-să-n anii copilăriei. Lucrul e pus la cale, și dacă nu le faceți cât mai curând vânt celor doi tovarăși de treburi, azi mâne Cucoana Marița-și trece toa-tă averea pe numele nepotului său, că ține la fata popii, care îi este fină și ca copil de suflet.

Un om de credință.

Ziua următoare apoi el a plecat disdedimineață la oraș, ca să trimită de acolo scrisoarea pentru-ca nimeni să nu-l poată bănui pe el de a o fi trimis.

D-l advocat Iorgu Palea era om deștept, mun-citor și cinstit, câștiga mai ales de când era depu-tat, peste două-zeci de mii de lei pe an, luase cu cocoana Zinca trei sute de mii de lei zestre și avea trecere, dar tocmai acesta-l punea-n rân-dul oamenilor nevoiași.

Trecerea o au de obiceiu oamenii feriți nevoi; dai înse de multe nevoi când te pui în rând cu aceștia. — Ii faci azi unuia o visită și ții să-l primești cam cum te-a primit el, dacă mâne ori poi-mâne-ți întoarce visita. Te-a poftit el la masă, şi ți-e greu să te duci, dacă nu-ți dă mâna să-l pof-tești și tu, căci altfel te ia cam peste umăr, ceea ce-ți scade trecerea. Cu cine te legi, cu acela ai să te potrivești, — eri nu te mai legi, și mai aleș Cocoana Zinca ținea, ca soțul ci să nu se dee de gol prin felul lui de a se presenta în lume. — Tu dar case cu lărgime, tu mobilă potrivită, tu slugi destule, ba Cocoana Zinca ținea să-și aibă și trăsura deschisă, și cupeaua, ceea ce-i plăcea și d-lui Palea, căci una e să umbli pe jos, alta să te aștepte trăsura la scară, și lumeate prețuiește și după biciui vizitiului.

Alerga dar d-l Palea de dimineață până noaptea târziu și ostănia, își călca adeseaori pe inimă și-nghiția la nevoe și noduri, dar socotelile tot nu-i eșiau cum ar fi trebuit să iasă, și nu o dată i a trebuit să plătească socru-său la scadenta pen-tru dînsul.

Primind anonima, l-a chemat dar pe Vlaicu la București, ca să-i ceara socoteala și să-l bage-n răcori.

Vlaicu, care tocmai aceasta o voise, l-a luat cu dînsul și pe Nică, primarul, ca să-l aibă ’ntr ajutor.

„Ferească Sfîntul, Cocoane Iorgule, — grăi dînsul foarte mirat de cele cuprinse-n anonimă.— E năpaste! De unde tovărășie între popa și minei!?

E vre-un dușman al meu, care-ncearcă să mă negreascăˮ.

„Stau eu mărturie, boierule, — stărui Nică. — L-ar îneca pe Dumnialui, dac-ar putea, într-un păhar de apă, E om vrăjmaș de ne face val vârtej tot satul. Când e beat, tot mai merge, că vorbește prostii și se leagă de muierile oamenilor,dar după-ce se deșteaptă se pune pe zavistii, și mare minu-nea-ar fi dacă nu ni i-ar răscula’ ’ntr-o bună dimineață pe săteni. Să spună Dumnialui, care știe, câte îi pate pe urmă.

„Eu n-aș“ putea să spun nimic, — întîmpină Vlaicu, nevinovatul și smeritul. — Chiar și dac-ași fi aflând așa din zvon câte ce-va, sunt slugă la stăpân, am nevastă și copii și trebue să tac și să-mi caut de ale mele, ca s-o pot duce bine cu toată lumea. Sunt om sărac, care traește pe urma muncii sale, și nu pot să grăiesc de rău pe nimeni. D-ta știi mai bine, că ai diregătorie de-asta între oameni.

D-l Palea, grăbit ca totdeauna, nu avea timp să-i asculte.

„Vorba e- fată are?“—întrbă el scurt.

„Ce să zic? — răspunse Vlaicu. — Nu pot tă-gădui: bună cu minte, curățică, ași putea să zic cihiar frumoasă.

„Șerpoaică, — adăugă Nică, — și stă toată ziua cu Cocoana, care îi este nașă și-o ține chip fată de suflet, — cum se zice și-n scrișoare.

„Popa umblă și el pe la Cocoana? — întreba ear d-l Palea.

„Ba bine că nu! — răspunse primarul. — Toate Sâmbetele se duce să-i citească și s-o descânte și nu umblă degeaba, că ia de toate, și dulcețuri, și putină cu brânză, și costițe afumate, și saci de fasole, și pogoane de muncă, — din toate știe să-și ’ facă parte. — Să spună Dumnealui, că le știe mai dine decât mine.

„Ce să zic? — răspunse ear Vlaicu. — Co-coana e miloasă și cu frica lui Dumnezeu. — Eu fac ce-mi se poruncește.

D-l Palea era dumirit.

O știa el pe bărtâna, că se-nchină mult și-e bisericoasă, — obicinuință din copilărie și păcat al bătrânețelor: nu mai încăpea îndoială, că e vorba de captaținne și-n capul lui erau puse lucrurile la cale.

Cei doi cumnați ai săi o puneau pe soacră la cale să ceară punerea sub curătelă a bătrânei, eară el însu-și, ca să fie sigur de succes, se da în partea ei, îi lua apărarea și-i perdea procesul.

De o cam-dată înse trebuia să-i facă tes-tamentul.

Ziua următoare Cocoana Zinca a plecat la surorile ei, ca să meargă împreună la mama lor, ear d-l Palea a trecut pe la ministerul Cultelor, ca să pună o vorbă.

Alte două zile-n urmă Părintele Ilie, Protoiereul, a mers gâfăind la Episcopie, unde era mare aler-gătură, căci Preasfinția Sa, foarte supărat, dăduse poruncă să i-se facă fără de întârziere o listă a parochiilor vacante și alta a preoților ce-ar putea să fie mutați fie după cererea lor, fie ui interes de serviciu. — De ce? Aceasta o știa numai Iero-monachul Ilarie, călugărul cel mărunt, care se bucu-ra de particulara încrederea Archiereulul tocmat pentru-că știa să facă și să tacă.

„Nuˮ, — răspunse Protoiereul.

„E muieratic?ˮ

„Nu.ˮ

„E zurbagiu?

„Răspund cu darul meu, că e unul dintre cei mai de treabă preoți din Eparhie, — starul Pro-toiereul.

„Aunci trebue să fie la mijloc vre-un interes superior,“ — grăi Părintele Ilarie.

„E vre-o arătare? — vre-o plângere?“

„Nu, — o simplă-mpărtașire, că proprietara stăruie să fie depărtat, și-ar face bine să ne scape de greutăți cerându-și mutarea.“

Părintele Ilie știa ce va să zică simplă împărtășire și interes superior: lucrul trebuia să se facă cât mai curând și fără — ca să rămâie vre-o urmă la acte.

„N-ași putea să vorbesc cu Preasfinția Sa?“ stărui dînsul.

„De ce să-l mai superi!? — răspunse călugă-rul. — Dacă sunt la mijloc interese superioare, nu ne rămâne decât s-o facem, ca să scăpăm, N-o faci Sfinția Ta cu bună voința, o face altul cu-n-dărjire. In fața celui puternic nu-ți rămâne decât să te supui, dacă nu-l poți îmblânzi. —

„De! — își zise Protoiereul. — O fi la mjloc vre-unul, care’ dispune de câte-va voturi, și toți, de la ministru până la paraclisier, avem să ne supunem.

„Dac-ar putea să-și găsească vre-o proptea bună — mai adaugă Ieromonachul.

„Dacăˮ — repetă Părintele Protoiereu și plecă să-și facă greaua datorie.

In adevăr grea datorie.

Dacă-l chema pe Părintele Neagu, care era fără îndoială bine păzit, cădea-n bănuială că-l păr-tinește. Trebuia să trimită pe cine-va la el, ca să-l ispitească așa ca din întâmplă, e, fară-ca ei să simtă, că e vorba să i se facă, la nevoie, vre-o cercetare.

După îndelungată chibzuire a chemat pe maica Fevronia, Starița Schitului, care putea să vorbească cu Părintele Neagu fara-ca cine-va să bănuiască ce-va.

Maica Fevronia, femee voinică și încă în putere, nu semăna cătu-și de puțin a călugăriță: călca apăsat, își ținea capul sus și ochii îi umblau parcă era-n toată clipa gata de cearta.

Ea asculta cu un fel de umilință lămuririle, pe care i le dete Protoiecul, apoi se cruci.

Nu era-n stare să-și închipuească, ce-a putut să se-ntâmple, ca Cocoana Marița să-și schimbe de o data purtările fața cu Părintele Neagu. — Dar nu de geaba fugise ea din lume.

„Se poate, Sfinția Ta, — zise, — toate sunt cu putință. — Vezi doi oameni, care se ocăresc între dînșii de ți-e mai mare rușinea și fac toate mișeliile, ca să se surpe unul pe altui, eară mâne se pupă și merg braț la braț în vreme-ce alți doi, pe care-i credeai legați cu trup, cu suflet, se dau pe fața ca dușmani neîmpăcaţi. — Nu mai știi în lumea aceasta, pe cine ai și pe cine n-ai să te razami,de cine ai și de cine n-ai să te temiˮ.

Intorcându-se apoi la schit, i-a lasat Părintelui Neagu vorbă, că are să-i spună ce-va, apoi a trecut pe la Cocoana Marița pentru-ca, luând-o pe departe, să afle, ce va fi având cu dînsul.

Cucoana Marița ținea mult la maica Fevronia mai înteiu pentru-că era starița, apoi pentru-că avea firea deschisa și mai ales pentrucă o socotia femee foarte deșteaptă. — Când veni dar, așa ca din întâmplare, voroa la cele ce se vorbiau despre popa, ea-și dete fără de încungiur gândul pe față.

„De, — grai dînsa, — o fi, poate, o nâpâstuire, dar mâna-n foc pentru nmtni să ți-o bagi. Uite, — urma apoi plecându-se puțin spre călugăriță și vorbind n-ai pe șotite. — și butul asta, nepotul meu, s-a’ncurcat e acolo, pe la Bușteni, pe unde a fost, cu una, fata de fierar, — Ce-o fi de capul ei, — și ea-și fi crezut, daca nu mi-o fi spus chiar el și nu l-ași vedea, ca e-n adevar rau încurcatˮ.

Maica Fevronia ar fi fost în stare să-și bage mâna-n foc, și era acum încredințată, ca Protoiereu! e pornit pe cale greșita, caca crede, că Cocona Marița-l prigonește pe popa; ea era cu toate aceste supărată pe Părintele Neagu fiind-ca preuteasa era cea mai bună dintre prietenele ei.

Părintele Neagu înse se ținea și acum tot cu pântecele cam scos, cu trupul dat pe spate, și cu capul ridicat și, sosit la schit, nu baga de seamă, că Maica Stanța era mai posomorîta decât de obiceiu în chilia ei luminoasa.

„M-am înființat! — grai uiusul pornit ca tot- deauna pe gluma. — Care e porunca? — Ori poa-te ca e la mijioc numai dorința de a mă vedea.“

„Mai potolește-te, Părinte, ca ești preot și ai casă plină de copii, — grai dînsa. — rea le iei toate-n gluma, și eu am să-ți spun lucruri grele.

Ea-i spuse apoi din fir în păr ceea ce știa, și multe, pe care după îndrumările primite de ia Protoiereu nu avea să i le spună.

Părintele Neagu rîdea și acum.

„Prostii! — grai dînsul — Aceste nu pot să fie decât născociri de ale lui Vlaicu, care, știin-du-și păcatele, se teme și de umbra lui. — Apa se turbura și ear se limpezește, dac-o lași în pace. — O să adoarmă și astaˮ.

„N-o lua-n glumă, Părinte, că nu adoarme, — stărui călugăriţa. — Lucrurile stau așa, că ori îți ceri mutarea ori îți fac cercetare.ˮ

„Eu — mutarea!? — întimpină popa. — Când vor veni cu carul, ca să mă duca la groapă.ˮ

Atunci te scot vinovat, — grăi călugărița. — Fii om cu minte, că lucrurile sau pornit de sus, de la ministeriu, și s-au pus în picioare toți cei de lă Episcopie.ˮ

„Dar toate ministeriile și toate Episcopiile să se pună-n picioare și nu pot să-mi facă nimic, — răspunse popa, — când nu știu nici măcar ce vină ar putea să-mi punăˮ.

„Vina ți-o găsesc ei și dacă n-o ai,— îl încredința starița. — Dă din mâni și din picioare, că eu ți-am spus și ceea ce nu aveam să-ți spun. Caută-ți o proptea bună!ˮ

„Proptea!? — răspunse popa. — Proptele să pun la ulucile, care se datina când bate vântul. Eu stau țeapăn și la așa ce-va nu m-am gândit nici odată. — Mai proptele decât cocoana cu gi-nerii surorii ei!?ˮ

„Pe cocoana să nu te razămi, — grăi Maica Fevronia. — O știi, cum e. E supărată pentru-că nepotul ei s-a ’ncurcat pe la Bușteni c-o fată de fierar, și nu se mai apropie nimeni de dînsa. — La advocatul să te duci, că e și deputat și are trecereˮ. Părintelui Neagu i se păreau prea depărtați Bucureștii, dar, zorit destariță, nu i-a rămas decât să se ducă și acolo.

Când te duci la vre-un boier, dai, înainte de toate, peste sluga, care-ți deschide ușa.

Aceasta o știa Părintele Neagu și se Bucura, că e prietin bun cu Chivu, feciorul de casă a lui Palea, pe care-l cinstise-n câte-va rânduri, când fusese pe la Răstoaca, și cu vorbe bune, și cu altă ce-va.

Chivu, slugă veche, știa multe, pe care nu le știa fie și boierul, fie și cocoana. Cu atât mai vârtos trebuia să știe ceea ce se vorbia la masă, căci de o slugă credincioasă nu se ferește stăpânul. Nici Proloiereul, nici Episcopul, nici Ministrul nu puteau dar să-l dumerească pe Părintele Nea-gu atât de bine ca Chivu. Tocmai de aceea înse i-a primit pe Părintele Neagu par-că-r fi voit să-i zică „Fugi, nenorocitule, că e vai de capul tău, dacă prinde de veste, că te afli prin apropiere!ˮ Părintelui Neagu îi trecù deodată pofta de rîs. „Nu cum-va a fost Vlaicu pe aici?ˮ — întrebă el încet.

Chivu se apropie de dînsul, apoi se traseră amândoi într-un colț, și Chivu spunea pe șoptite, ear popa asculta cu urechile ascuțite.

Când vorba veni la încurcătura cu Marița cea mică, Părintele Neagu isbucniîntr-un rîs nervos.

„Bine bre, — grăi dînsul, —asta nu e numai ticăloșie, ci și prostie. — Văleanu e-ncurcat pe acolo, pe la Bușteni, pe unde a fost, cu o fată de fierar, și n-au decât s-o spun aceasta, pentru-ca Coconul Iorgu să vadă, că l-au prostit și toate-n capul lor să se spargă.ˮ

Acum își ascuți Chivu urechile.

Vorba cu fata de fierar îi plăcea.

„Ba de așa ce-va să te ferești — grăi dîn-sul. — Altfel se pun la cale asemenea lucruri. — Dacă i-o spui Sfinția Sa, n-o crede. — Uite, — urmă, — poimâne, Duminecă, pleacă și boierul, și cocoana la Văleni. — Eu fac o plimbare pe la Bușteni, eăr după-ce mă-ntorc, îi spun coconiței — așa mai în taină, ca să nu afle și boierul, că am aflat acolo ceeă ce-mi spuseși. Se fii sigur că i-o

spun mai încornurată. Așa se fac, Părintele, lucrurile în lumea de azi: îi pui fitilul, apoi te dai la o parte și-aștepți.

Așa era fără îndoială mai bine. Chivu le făcea stăpânilor sei un serviciu prețios și se plimba pe la Bușteni pe cheltuiala Părintelui — dus, întors, mâncare, udatură, ba și ce-va pentru ostăneală, căci de pomană nu aleargă nimeni.

A dat popa bucuros, căci îi rîdea barba când se gândia, cât de necăjiți o să fie Vlaicu și Nică după-ce li se va fi dat pe față mișelia.

Chivu, căutând la Bușteni urma lui Văleanu, a dat peste Spiridon, Gogu și cei-lalți, care nu-și putuseră da seamă, ce-l va fi făcut pe prietenul lor să plece așa de odată.

Ei săriră c-anțepați de vespi când Chivu a-duse vorba la fata de fierar.

„Auzi d-ta!? — strigă Gogu. — Sora lui Tă-nase!? Care va să zică el cu ea se-ntâlnia la Sinaia!?“.

„Cu dînsa se plimba pe la Predeal și pe la Brașov? — adăugă Costică.

„Giuvaier, boboc, bre! — stărui Spiridon. — Acum înțeleg eu, de ce a plecat el așa deodată. A mers după dînsaˮ.

Știau acum și ei, știa și Chivu, cum stau lucrurile, ear ziua următoare au aflat și Buștenii, ba a mers vestea și la d-na Raitu, care era in-teresată s-o dee mai departe.

In curând se șoptia și prin mahalaua, unde toți o știau pe Fira încă de copilă mică și de mult băgaseră de seamă, că ea nu mai e cum a fost.

IV.

„Nu-mi mai place! Nu mai e cum a fostˮ — își zicea Marghioala uitându-se cu coada o-chiului la Fira.

Stetea și se mira, cum poate cine-va să treacă la atât de scurt timp prin atât de mari schimbări.

Câte-va săptâmâni trăite ’n lume, și nu-i mai ședeau ochii ca mai înainte ’n cap și altfel îi umblau când trecea printre oameni. Alfel călca, altfel își mâdia trupul în mersul ei, altfel își prin-dea rochia acum mai lungă, altfel își sugea buzele și-și potrivia zâmbetul: era par-că caută pe cine-va și-și da-n fie-care clipă silință să fie văzută și să-i vadă și ea pe toți și să afle, cum se uită fiecare la dînsa. Era femea, care se știa frumoasă și adimenitoare și ține să se bucure cât mai des de acestea văzându-se admirată de alții și pizmuită de altele.

Schimbată era însă Fira mai ales în casă, unde se ’mpedeca de toți și de toate.

Mama ei i se părea femee simplă. Sora ei și frații ei mai mici o supărau prin întregul lor fel de a fi. Calfele și ucenicii îi erau o adunătură de oamenii ordinari. Marghioala era o slugă proastă, căreia i se dedea prea mult nas. Dinu era cel mai vrednic și mai bun om, dar un fel de bădă-ran, care nu știe să-și dea bunătatea în o formă plăcută pe față.

Toate aceste ea nu le spunea, dar și le gândia Marghioala când o vedea, cum strâmba din nas. Se vedea din toate, că nu mai e mulțu-mită de lumea, în mijlocul căreia se află, și că e ceva ascuns în sufletul ei.

Așa și era, și adese-ori o cuprindea ear simțământul, că e prea mare jertfa adusă de dragul lui Dinu, care căuta de treburile lui par-că dînsa nici n-ar fi pe lume.

Lucrurile nu puteau să rămâie așa și nici n-au rămas.

Costache, întrămat în timpul celor din urmă câteva săptămâni petrecute la aier curat și la viață cu bună rânduială, nu se mai socotia om cu slăbiciune și ear umbla după daraveri, petrecea cu bunii săi prieteni, se cinstea și se ’ntorcea serile târziu acasă. In zadar îl sfătuia mai unul, mai altul să mai lase treburile în seama lui Dinu, căci el se sîmția om în putere și nu-l ierta firea să-și petreacă viața în nelucrare.

Trei săptămâni a dus-o așa, apoi l-au găsit într-o dimineață mort în culcușul lui.

Li-a fost mare tuturora durerea, dar lucrul acesta li se întâmple tuturora: i s-a făcut înmor-mântare frumoasă, cu dric tras de patru cai, cu prohod citit la biserică, cu cor de băieți și cu muzică, s-au îmbrăcat cu toții în negru și l-au jelit, i-s-au făcut pomenile cuvenite, și știau cu toții că de acuma înainte cârma casei o are Dinu.

Dinu însă umbla cu frică, nu îndrăznia să facă nimic și numai stăpân nu era.

Abia acum sîmția, cât de greu lucru e să ai pe răspunderea ta o casă mare și o mulți-me de daraveri încurcate, o fată mare și una mai mică, un băiet dus în străinătate și alți doi acasă, ear a lătur ea cu tine o văduvă, care n-a făcut în viața ei nimic de capul ei.

Nu se sîmția Dinu destoinic să poarte asemenea sarcină, căci, dacă nu-i ieșia ceva bine, nu-i mai pria mâncarea, nn-i sporea lucrul, nu-i tignia somnul și-l vedea mereu pe Costache ’n vis.

Trebuia cu toate aceste s-o ducă înainte, și singurul suflet, pe care se putea răzema, era Marghioala.

Dacă vre-o daravere ieșia bine, el se bucura ca un copil și făcea cu el cine ce voia; dacă alta ieșia rău, el își făcea inimă rea, se cătrania și nu mai putea nimeni să între-n voile lui.

Marghiola își păstra în toate împrejurările cumpătul și-l potolia și pe el.

Tănase n-a venit la înmormântare, dar a mai cerut două mii de lei.

Dinu era foarte amărât. Lasă-că cheltuise mult cu înmormântarea, dar abia de curând luase Tănase bani, și nu-voia să-i mai trimită.

Marghioala-l dumiri, că trebue să-i trimită, căci Tănase era major și nu se afla ca ceilalți copii sub epitropia lui.

„Trimite-i, — grăi dînsa, — dar din partea lui, și spune-i să vie cât mai curând să ia ceea ce i se cuvine.

„Așa-i, — zise Dinu. — Noi n-o să muncim și pentru dînsul. O să-i scad din capete, dar din câștiguri nu i se cuvine parte.

Dumineca următoare apoi, când treceau socotelile în condică, ea se uită nedumirită la el.

„Bine, — îi zise, — dar văd că i-ai trimis doue mii de lei în cap“.

„Fără îndoiala, — răspunse Dinu. —Așa răma-sese vorba să fac“.

„Dar trebuia să scazi cheltuelile făcute cu trimiterea banilor,ˮ — întâmpină ea.

„Ei, — grăi dînsul, — pentru câți-va lei a-tâta încurcătură.

„Să mă ierți, — stârni dînsa. — Mică ori mare să fie încurcătura, cinstea e cinste: un gologan, dac-ar fi nu poți să-l treci în socoteala celorlalți patru copii“.

„O să-i dau dela mineˮ, — întâmpină Dinu strâmtorat.

„Îmi pare rău, — grăi dînsa. — Alergi, îţi baţi capul, muncești de te trec nădușelile și ași înțelege, să dai pentru un sărac, pentru o văduva, pentru un orb ori pentru un olog, — dar nu pentru Tănase care se plimbă și-și face toate chefuielile. — Așa n-o s-o duci departe.ˮ

Dinu era foarte supărat de acest amestec în treburile lui, dar de aici înainte o mai întreba și pe ea când voia să facă ce-va.

Azi apoi una, ear mâne alta ca aceasta și lucrurile au ajuns încetul cu încetul acolo, ca adevăratul stăpân al casei era Marghioala, fără de care nici Lina, nici Dinu nu mai făcea nimic.

Mai era însă și Fira în casă.

Fănică era trecut acum de trei-spre-zece ani și rămăsese corigent în a doua clasă gimnazială. Nu era lucru mare, căci din 64 de băieți trecuseră 16, căzuseră 14, eară ceilalți erau corigenți. Dinu era cu toate aceste de părerea, c-ar fi mai bine, ca băiatul să pună sorțul și să-nvețe meseria, cu care tatăl său își agonisise averea. Lina ar fi dorit-o și ea aceasta. Fira ținea însă ca din fratele ei să iasă om, și nici Dinu, nici Lina nu erau în stare să se pună-n pizmă cu Fira. Nu s-a pus nici Mar-ghioala, dar peste cât-va timp s-a’ncăpâţînat băiatul, a pus şorţul şi nu mai voia cu nici un preţ să meargă la şcoală, eara Fira ştia, că numai Mar-ghioala a putut să-l scoată din minţi.

Marghioala o ducea cu toate aceste și cu Fira destul de bine.

In timpul, cât Fira a lispsit de acasă, toate au mers și fără de dînsa. A mai urmat apoi și zăpăceala cu moartea lui Costache. Nu prea se sîmția dar că Fira nu mai ținea rânduiala la masa, nu mai gătește bucate, nu mai deritică prin casă, ba Marghioala îi făcea adese-ori și patul. Tot mai umbla însă Fira după cumpărături, ba chiar ținea să-și facă de lucru prin oraș, se înțelge mergând ea înainte și Margheoala cu coșul după ea.

Margheoala, fată voinică și nu urâtă, era și foarte simțită şi se gâtia curat când ișia din casă. Era o frumuseță s-o vezi pe Fira cu asemenea servitoare după ea.

Când era însă supărată, Margheoala avea multe de lurcu și nu mai putea să aștearnă și patul Firei, o făcea pe aceasta să aștepte și nu se mai gâtia înainte de a ieși cu dînsa, ba, grăbită, nu mai mergea după ea, ci alăturea cu dînsa, apuca din când în când în înaite și îi dedea mereu zor. Ținea dar Fira să n-o supere pe Margheoala și umbla-n voile ei.

Aflase însă, gândise și simțise atât de multe, care nu se potriveau cu felul ei de mai nainte, făcuse eri voise să faca atât de multe prin ascuns, încât nu mai era nevinovata și în gândul ei, avea și acum gânduri și porniri, dorințe și nedumiriri, pe care nu putea să le mărturisească, se feria dar de toți și mai ales de Margheoala, ale cărei priviri scrutătoare o băgau adese-ori în răcori.

Slăbiciuni, care se prind în timpul copilăriei, foarte cu anevoia se perd înse, și ea se trezise în lume cu gândul, că nici nu e, nici nu poate să fin om, care o iubește ca Dinu și că nu e nimic ce el n-ar fi în stare să facă pentru dînsa. Ținea dar la el. Acum înse, după cele petrecute, ea s-ar fi sîmțit cuprinsă de un simțământ neplăcut și ar fi dat cu cotul, dac-ar fi voit el s-o cuprindă cu brațul ori poate chiar s-o sărute, — lucruri, la care de alt-minteri nici nu se gândia Dinu, Ea era cu toate aceste din ce în ce mai greu atinsă de întimitatea, în care-l vedea cu Margheoala, căci știa acum, ce fac bărbatul și femea când se află singuri; ori-și cât de nevinovate, îmbrățișările și sărutările din pădurea de la Poiana Țapului aveau și ce-va otrăvitor în ele, și nu o dată era și Fira cuprinsă de simțământul, că nu s-au sfârșit âncă toate, eară aceasta o-nstrăina din ce în ce mai mult e de ai săi.

N-o sîmțiau această Dinu și Lina, care aveau prea multe griji pe capul lor și n-ajungeau să răsufle. Margheoala înse, care trăia mai mult cu dînsa, adese-ori își zicea „Dacă mai merge cât va timp ușa, o să ajungă să nu mai putem trăi sub acela-și acoperemânt.ˮ

Și în adevăr ori una, ori alta dintre ele trebue să se ridice de asupra.

„Stau și mă uit,—grăi în cele din urmă Margheoala. — Văd că ai și ascunzi ce-va: nu-nțeleg de ce nu-ți ușurezi sufletul spuindu-mi-o mie.ˮ

Fira se uită speriată la ea.

„Nu cum-va, — își zise-n gândul ei, — fi scăpat vre-o vorbă prin vis!?ˮ

„Ce ași fi putând să am şi să ascund!? — îi răspunse — Cum îți vine s-o crezi aceasta!?ˮ

„O văd, — grăi Margheoala,— din toate, pe-care le faci ori nu le faci. — Dar, — urmă peste puţin, — eu silă nu-ţi fac, ci-ţi spun numai să vii ca mai nainte la mine când ai ce-va pe sufletˮ

„Dar n-am nimic, — o-ncredința Fira hotărâtă în gândul ei să facă tot cea ce-i va sta prin putință ca ea s plece din casă.

Pecând însă adevărul vestit cu glas tare răsbește cu anevoia și se strecoară numai încetul cu încetul, minciuna spusă pe șoptite se revarsă iute ca apa pe povârniș, și ceea ce unul presupune, altul crede și ear altul știe ca lucru nendoios. Vecinele au început încurând să alerge la fereasta ori să se uite prin crepă.turiie ulucilor când Fira trecea de a lungul uliței călcând ca o porumbiță și mlădiindu-și trupul. Ele știau, că Văleanu se aflași el pe aci prin apropiare, și se întrebau, ce ar fi, dacă Dinu ar da de o dată peste el.

Nici Dinu însă, nici Lina nu putea afle nimic despre cele ce se știau prin mahala, căci nu îndrăsnia nimeni să le vorbească. Marghioala înse vedea și auzia.

„Minciuni! — Cele mai nerușinate născociri! — și-a zis ea când a aflat, ce se vorbia, - dar se vorbia, și ce-va adevărat trebuia să fie în dosul minciunilor, și ca se cutremura când segândia, ce-ar zice Dinu, dâc-ar afla ce se vorbește.

„Sunt o nemernică, — își zise ea în cele din urma.— Știam foarte bine, că e rău să meargă ca singură la Poiana Țapului, și nu am stăruit în destul să mă duc şi eu cu dînsaˮ.

Ori-și-ce s-ar fi întâmplat, vinovată era și ea și trebuia să afie adevărul.

Ea o luă în cele din urmă pe Fira într-un colț.

„Să-mi spui fără de încungiur, — îi zise — ce ai avut cu un oare-care Văleanu la Poiana Țapului, căci prin mahala se vorbește, că vă în-tâlniați prin pădure, vă plimbați noaptea pe la Predeal, că ați fost împreună la Brașovˮ.

Fira rămase ca trăsnită.

Multe greșeli făcuse, dar toate împreună erau și prea puține, și prea mici pentru asprimea, cu care, să vedea pedepsită de acel mizerabil, care nu numai a spus tot, dar a ți mințit cu o nerușinare rara de margini.

„Minciuni! — strigă ca. — Da! —m-am întâlnit cu el de câte-va ori, dar cele-lalte sunt minciuni!ˮ

„Știu, ca sunt — o 'ncredință Marghioala, — dar lumea le crede find-că-i place să bârfeascăˮ.

„N-am să mai ies din casă, — grăi Fira, — și-o să le uite toate dacă nu mă mai vede.„

„O să vedem, — îi zise Marghioala; — lasă-te pe mine, și prea multa inima rea să nu ți faci, ca pe Cucoana Lina și pe Nenea Dinu o să-i pregătesc eu.“

Nu mai umbla acum Fira cu gândul de a o scoate pe Marghioala dm ca-a și ear ținea rân-duiala la masa, ear își facea rândul la bucătărie, ear deretica prin casă, — dar se sîmția vinovată — și era chinuită mereu de căința.

V.

Vlaicu aștepta să se ’ntâmple ce-va și era din ce în ce mai neliniștit, căci îl vedea pe popa, par-că, chiar mai voius decât mai nainte.

El avea înse graba, căci mântuise cu treera-tul, sacii plini de grâu trecut prin trior steteau unii peste alții în grânar și-și făcuse încă de mult obiceiul de a vinde cât mai curând recolta, ear acum îi steteau în cale și Văleanu, și popa. Mai era a pui la mijloc și d-l Laridis, morarul, care își tăcuse și ei obiceiul de a-și cumpăra cât mai curând provisiunile de grâu și dedea zor acum, când prețurile erau mai scăzute, ear cumpărător caşi Caridis cu anevoia mai putea Vlaicu să găsească.

Om cu bun simț practic și neguțător priceput, Caridis, care măcină pentru brutari, cumpăra şi zoana, ca s-o macine împreună cu bobul curat, căci făina e făină și brutarii o cumpără mai bucuros dacă e mai ieftină, ear sărăcimea flămândă mănâncă pânea și dacă e ce-va mai amară, ba se bucură, că e mai sățioasă.

De aceea ținea Vlaicu atât de mult să treacă grâul prin trior. Bobul curat trecea la magazie eara zoana rămânea pentru porci și pentru păsări deci nu întra-n socoteala gospodăriei, ci trecea la pleavă. Nu mai încape însă nici o îndoială, că atât păsările, cât și porcii se hrănesc mai bine cu porumb. Vlaicu dar, gospodar cu rost, vindea și zoana, ear învoiala era la zece saci bob curat doi de zoană.

Socoteala mai lămurită și mai curată nu se putea; d-l Caridis oferia 56 l. pentru chilă, ear d-l Vlaicu îi dedea 700 chile bob curat, 140 chile zoană și lua 47,040 l. din care trecea în socoteala moșiei numai 39,200 l. pentru cele 700 chile.

Lucrul acesta numai cu d-l Caridis și numai acum se putea face — cum s-a făcut ațâți ani de a rândul: de frica popii și alui Valeanu nu putea să-și strice Vlaicu rânduiala.

Tot îi venia înse greu și-l purta pe d-l Ca-ridis cu vorba de azi pe mâne.

Poate ca l-ar mai fi purtat, dacă Popa n-ar fi scăpat vorba despre fata de fierar.

Vlaicu a stat pe gânduri când a aflat că cocoana Marița e supărată pentru că nepotul ei s-a ’ncurcat pe acolo pe la fierar. Acum nu se mai temea nici de Popa, nici de Valeanu, care avea și el o slăbiciune şi nu părea nici altfel om, care se amestecă-n treburu ce nu-l privesc,

Se ’nșela înse. Când vorba era de bani, el săria ’n picioare.

„Cinci-zeci și șase de lei e de tot puțin pentru o chilă,” —îi zise el bătrânei.

«Ce sa-i faci, dacă așa sunt prețurile!?» — răspunse baba.

„Să mai aștepte până-ce nu se vor mai fi urcat prețurile, că n-aveți nici un termen de plată și nu vă curg carnetele de întârziere,” — stărui Văleanu.

„La aceasta nu te pricepi tu, — grăi Cocoană Marița. — Dacă grâul stă-n magazie, îl mănâncă șoarecii, care mai strică și sacii, și paguba e încă mai mare.”

Văleanu dete din cap. Acesta era în adevăr un lucru, la care el nu se pricepea. S-a dus dar după masă, ca să vadă grânarul și șoarecii și sacii roși de ei.

„Ce va fi voind!?“ — își zise Vlaicu cuprins de neliniște când îl văzu examinând magazia.

„Bine, — grăi Valeanu, — dar grânarul ăsta e rău dărăpănatˮ.

„Rău de tot, — stărui Vlaicu, — și plin de șoareci, de guzgani, ba, dacă sta grâul în el, se-ncuibă și cățeii pământuluiˮ.

„Apoi — nu trebue să fie așa, — grăi ear Văleanu. — Nu trebuia să-l lăsați s-ajungă-n halul ăsta. Văd c-a căzut tencuiala, au crăpat zidurile și nici nu l-ați tencuit, nici n-ați dres crăpăturile, ci ați tras așa cu var pe deasupra.

Vlaicu nu era obicinuit să i se facă asemenea observațiuni și-ar fi fost foarte supărat, dacă nu i-ar fi fost și frică. El înghiți dar un nod și o lăsa ’ncurcată.

Văleanu întră-n grânar și începu să examineze sacii și găurile din podele.

Ar fi vrut să-și poata face socoteala, când e paguba mai mare, dacă vinzi fără preț ori dacă lași să mai mănânce și șoarecii.

„Cât grâu este aici?ˮ —întrebă el.

Vlaicu nu se mai îndoia acum, ca Văleanu e pus de popa la cale, — dar un răspuns lămurit odată cu capul nu putea să dee, căci își avea acolo și sacii de zoana.

„De, — răspunse el, — sunt una peste alta de toate, grâu de sămânță, zoană pentru paseri, — vre-o 700 chile, care se pot vinde.

„Bine, — urmă Valeanu, — și cam cât ar mânca șoarecii, dac-ar mai sta o lună, două-până-ce se mai urcă prețurile?ˮ

Abia acum se sperie Vlaicu.

Mult, foarte nu-i. — grăbi el să răspundă. Nu se poate să așteptam. — Se duc zece, chiar cinci-spre-zece la suta.ˮ

„Bun - grai Valeanu. — Nu vezi D-ta, că din banii, pe care i-ai lua petru grâul, pe care-i mănâncă șoancii în doi, trei ani, ai putea să faci o magazie bună, ba chiar una de tablă de fier, în care nu pot să între șoarecii!ˮ

Magazie de fier!?

Fața lui Vlaicu se lumină.

„Hait! — i-am prins! — își zise el.

Nu se putea ca un om ca Văleanu să vorbească de fier fără-ca se gândească și ia o fata de fierar.

„Da!— grăi dînsul plin de zel, — o maga-zie de fier, asta ar fi ce-va, vopsita bine, ca să nu ruginească și căptușita cu scânduri, ca să fie vara răcoroasă, eara earna călduroasă. — Așa. ce-va înțeleg și eu! — Dac-ai ști D-ta vre-un fierar, care poate să ni-o facă, ar fi lucru minunatˮ

Văleanu se uita la el cuprins de-un fel de amețeală.

Nu se gândise la fata de fierar, dar acum se gândia și-i era par-că toate au fost de mai nainte rânduite, ca el să găsească drumul, care duce la dînsă.

„Da, — grăi dînsul, — știu unul, care ar putea, așa cred, s-o facăˮ.

„Cât mai curând trebue să-l căutăm, ca să ne înțelegem cu el asupra planului, — stărui Viaicu. — Iarna fierarii nu prea au de lucru și le fac toate mai ieftin, iar la prima vara se zidesc temeliile şi vine, apoi de așează fierăria, ca totul să fie la timp gata.ˮ

Era acum cine să-i dee brânc lui Văleanu, și âncă ziua aceea Cocoana Marița i-a zis:

„Faceți, maică, faceți magazie de fier, căci tu te pricepi mai bine și Vlaicu e gospodar cu rost, și dacă ziceți voi amândoi, nu poate să fie decât bine.ˮ

Erau pornite toate, și Văleanu se sîmția mergând pe dibuite ca omul împins prin întunerec el singur nu știe încotro.

Nu-i era greu să găsească pe Costache, tatăl lui Tănase; ar fi dorit însă să mearga singur, ca nimeni și mai ales Vlaicu să nu bănuiasca nimic. Vlaicu ținea cu atât mai vîrtos să nu-i lase singur și nu l-a slăbit nici pe o' clipă măcar.

La atelier n-au găsit, Sc-nțelege, pe Costache, ci pe Dinu, care le spuse cu fața posomorită, că nici n-a văzut în viața lui magazie de rier și ca-n daraveri, la care nu se pricepe, nu voiește să între.

Lucrase însă Gigiu la asemenea magazii și-l încredința, că se pricepe Budini, care făcuse câte-va.

„Prea bine, — grăi Dinu, — s-o iee ei în soco-teala lui, și eu o să-i lucrez ferăria după planurile ce-mi va da.“

Nu le rămânea decât să se ducă la Budini.

Budini era gata să primească lucrarea, dar ținea să se-nțeleaga mai nainte cu Dinu.

S-au întors dară iar le atelier.

Dinu ținea și el să vadă ce-va planuri mai nainte de a-și da părerea.

Au umblat dar trei zile de-a rândul de la Dinu la Budini și dela Budini la Dinu uitându-se mereu amândoi la toate ferestrele, că doară vor vedea pe Fira. — Cu ce se alegeau adecă, dacă n-ajungeau nici măcar s-o vadă!?

Lucrul acesta era peste putință.

Când l-a zărit pe Văleanu trecând pe sub fereastră, Fira a început să tremure și într-o clipa s-au răsturnat toate în sufletul ei.

Ce-o veni, să vie!“ — își zicea și aștepta cu ochii închiși și păzindu-se, ca nu cum-va Mar-ghioala să sîmtă ce-va. — Mereu stetea la pândă ca să-l vadă, dar și mereu se ascundea, ca să nu fie văzută.

S-a făcut, în sfârșit, învoiala, ca Budini și Dinu să iee magazia în tovărășie și ca să vie cât mai curând la Răstoacă pentru ca să potrivească planul la fața locului.

Văleanu înse nu voia să plece fără-ca să fi dat ochi cu dînsa, eară Vlaicu se ținea nedespărțit de el pentru-ca nu cum-va întâlnirea să se facă prin dosul lui.

„Planul îl privește pe Budini, — grăi Dinu, — Nu e nevoie să mă mai duc și eu pe acoloˮ.

„Ba e, — srărui Vlaicu. — Când va veni rândul să încheiați magazia, o să stați acolo câte-va săptămâni de a rândul, și e bine să vă alegeți de pe acum locul pentru baratca, în care vă veți înstala atelierul, ca să vi—l reservăm.— O mică și plăcută plimbare acum toamna,—urmă el dulceag. — Venim noi cu fiica mea și vă luăm cu trăsura curții. — Strugurii sunt copți, pomii sunt încercați de fructe, și Domnișoarele s-ar bucura și ele, dacă ar sta vre-o zi-două la Răstoacă.“

Dinu nu zicea nici da, nici ba, căci lucrul nu atârna-numai de dînsul, eară Văleanu începu să se-nece şi scoase batista, ca să-și șteargă, ca o-dinioară Dinu, sudorile, care-l treceau când se gândia că s-ar putea să o vadă pe Fira chiar la Răstoacă.

Vlaicu care după toate semnele nu știa nimic, i se părea un om providențial.

Mai era înse şi alta providență.

Firei i s-a răcit sângele-n vine când Dinu i-a vorbit despre plimbarea ce urmau să facă la Răstoaca. Ştia mai bine decât ori-și-cine, care e gândul celui ce stăruie s-o facă, dar nu mai putea să se dee în napoi, eară Leanca săria de bucurie şi Lina ținea să aibă fetele ei mulțumirea aceasta.

Marghioala înse o trase pe Fira de mânecă.

„Nu se poate, — îi șopti la ureche.— Ar zice lumea, ca te duci unde-va să-l întâlnești pe Valeanuˮ.

Fira se uită cuprinsă de groază la ea: i se părea ca e ce-va demonic în ființa ei, încât sîmte ceea ce nu poate să știe.

A venit dar peste câte-va zile Vlaicu cu Caliopi, fata lui, dar toate stăruințele li-au rămas zadarnice, căci Fira nu putea să plece.

„Altă dată, — mai târziu!“ — ie zicea, și mai mult nu puteau să scoată de la dînsa.

„De ce nu acum!?ˮ —se-ntreba Văleanu.

Era treaba lui Vlaicu să-i bage-n cap gândul, că-i este greu să vie aci-poartă-n poartă cu popa și cu Măriţa, făta lui, care stau mereu la pândă, ca să-i bage Cocoanei în fie-care zi câte un pu-rece-n ureche. Nu era de tot greu lucrul acesta după toate laudele, pe care le punea Cocoana Marița pe fina ei, și două-trei zile-n urmă Vlaicu a ajuns să-l apere pe Părintele Neagu în fața lui Văleanu, care se-ncredințase, că în adevăr popa din Răs-toacă e un om stricat, un bețivan și-o adevărată plagă pentru sat, și nu mai înțelegea, cum poate matușă-sa să-l îndoape cu toate bunătățile.

„Dacă ține la fata lui și are slăbiciune şi pentru cei-lalți șapte copiiˮ,—zicea Vlaicu.

VI

Erau foarte departe unul de altul cei doi cumnați, advocatul și judecătorul, și cu anevoia se apropiau, căci unul grabia, ear cel-l-alt își lua răgaz.

Nace Velicu era de parerca, ca li-a dat fiicelor sale destulă zestre și ca și-acăpătuit ginerii destul de bine, ear mama Soacră avea slăbiciune pentru fiul ei și nu era câtu-și de puțin mâhnită de gândul, că el o să moștenească numai singur pe sora ei. Așa se cuvenia, căci ei fusese crescut mai boerește, avea nevoi mai mari și, ori-și cat de mult i-ar fi rămas de la părinți și de la mătușa, prea mult nu-putea să-i fie.

D-l Palea însă nu putea să iasă din ceea ce avea și zicea, că li-se face fetelor nedreptate.

„Nu! —zicea Philopolu, judecătorul,un fel de maniac care-și petrecea zilele înfundat în acte, ear serile citind prin cărți şi le drămuia toate.

El luase pe Frosa lui în căsătorie și era mul-țumit, că i-a adus zestre de trei sute de mii de lei, i-a dat patru copii și purta cu hărnicie grijă de casa ei. Mai mult nu-i se cuvenia.

«Nedreptate nu-i — grăi dînsul. — M-aşi bucura şi eu, dacă mi-ar mai veni ce-va; un drept nu am înse şi n-am să jignesc pe Cocoana Mariţa la bătrî-neţele ei.

„Dacă ea nu mai e însă în stare să-și chivernisească averea, n-o să lăsăm pe alții să profite de neputințele eiˮ — întâmpină D-l Palea.

„Asta s-o vedem! — răspunse Philopolu,— Să mergem la fața locului, tu advocat și eu judecător, și să ne-ncredințăm, dacă e ori nu în stare să și chivernisească averea. Așa numai pe spuse și pe crezute n-o putem porni, căci ar rîde alți advocat și ai ți judecători de noi. — Zici apoi, că cumnatul acela al nostru, cu care nu vreau nici eu să-mi laud, se-ncurcă ici cu una, colo cu alta. — Dacă n-are altă treabă! Să vorbim însă cu el ca şi vedem, care îi este gândul, și numai apoi sa-i facere, judecata. — Ai răbdare, c-o să mă duc acolo, și apoi o să vorbim.

Din asta nu putea nimeni să-l scoată și nu-i remânea lui Palea decât să-și recunoască neputința și să aștepte. Tocmai aceasta îl jignia însă în amorul lui propriu.

Mai greu însă îi apăsau nevoile, și puțin i-ar fi păsut, dacă cumnatu-său și-ar fi frânt gâtul în vre-o aventură galantă, ceea ce făcea pentru Zunca-un adaos de câteva sute de mii de lei la împărțirea moștenirii.

Cu atât mai jignit se simția dar când a aflat, că Părintele Neagu și după mai multe săptămâni stetea liniștit la Răstoaca.

Știa, ce-i drept, că, Văleanu se-ncurcase pe la Bușteni, și n-ar mai fi avut nici un înteres, ca popa să fie mutat, dar intervenise să i se facă acest mic serviciu și era mâhnit, că nu i s-a făcut cu cuvenita grăbire. Ce mai prețuia vorba lui dacă nici după atâta timp nu-l mutaseră pe popa!? — La ce se putea aștepta când cerea, alte servicii mai mari!? — Era el deputat!? — era om cu trecere în partid!?

In adevăr înse vinovat era numai Chivu, care credea c-a făcut destul puind, euni zisese el, fitilul.

Cei de la ministeriu, supărați, se descărcaseră asupra celor de la Episcopie, aceștia, încă mai suparăți, se descărcaseră asupra Protoriereului, acesta și mai supărat, se descarcase asupra Stariței, eară Starița aștepta răspuns de la Chivu, și toți de la Chivu până la ministru se bucurau, că pot s-o lase adormită.

A fost dar destul, că d-l deputat Iorgu Palea să se-ncrunte o data pentru-ca să răsune din sus întrebarea. „Ce e cu popa de la Rastoaca!?“ și în ziua, în care Proioriereul a întrebat pe Maica Stariță, dacă popa își cere, ori nu mutarea, a fost vestit și Vlaicu să fie toate gata, ca vine Proto-tereul la fața locului.

„Care va să zică tot e ce-va la mijloc!?ˮ— grăi Cocoana Marița foarte turburată.

„Ba bine ca nu!— răspunse Văleanu,— Azi — mâne o să vie Protoiereul trimis din partea Episcopiei.“

Cocoana Marița era biruită: ea nu putea să primească rușinea de a fi socotită drept ocrotitoare a unui popă cu pricină.

„Să spui lui Vlaicu, că nu-i mai dau popii nici pogoane, nici pășune, nici lemne, — nimic nu-i mai dau, — grai dînsa, și toate silințele lui Vlaicu de a o îndupleca să-i dea au rămas zadarnice.

Părintele Neagu stetea zăpăcit și dedea din umeri, eară Maica Starița alerga de la Vlaicu, cei mai binevoitor dintre toți, la Văleanu și de la acesta la Cucoana, dar în zadar.

„Acum Părinte, —îi zise ea în cele din urmă popiiˮ— tot o să asculţi sfatul Părintelui Proto-tereu şi-o să-ţi ceri mutarea, că ai casă plină de copiiˮ.

„Ba tocmai acum nu și tocmai pentru-că am copii nu! — răspunse Părintele Neagu. — Dac-ar înjuga patru boi, ca să mă scoată tîrîș, tot remâie fie chiar și ca om, care poate trăi din vrednicia lui. Nu vreau ca să zică nici sătenii, nici mai ales, copiii mei, c-am fugit de judecată fiind-că mă sîmțiam vinovat. Să mă scoată cine poate, dar nu e lumea atât de ticăloasă, cum ni se pare-câte o dată, și, dacă pot o mulțime de nemernici s-o ducă bine în ea, n-o să ne prăpădim nici not oamenii mai de treabă. —Nu, Maică Starița, — adaugă el, — eu nici n-o să fug, nici n-o să mă căciulesc la nimeni, și, dacă voi fi având vre-o vină, se cuvine să sufăr pentru ea.ˮ

Putea din partea popii să facă Vlaicu tot ceea ce vrea.

Era-n preajma zilei de Sf. Dumitru, și ograda era plină de oameni, care veniseră, ca să-i so-cotească Vlaicu, acum chiar mai încruntat decât de obiceiu, căci era, așa zicea el, rău mâhnit din causa supărării, pe care i-o făcuse popa cucoanei.

„Dar ce suntem noi vinovați, — ziceau oamenii. — dacă popa îi face supărări Cocoanei!?ˮ

N-ar fi fost vinovați, dar Vlaicu ținea să-l bage-n răcori, ca să-l știe de frică în ziua când va veni Protoiereul, și să bage de seamă, ce vorbesc.

Floria lui Colac veni și el la rând.

„Știi, că mai ești dator cu cinci-zeci și patru de lei?ˮ — îi zise Vlaicu.

După cum își făcuse Floria el însu-și soco-teala, erau numai trei-zeci și șase. Ce să-i facă înse?

„De, o fi!ˮ — grăi călcându-și pe inimă.

„Dacă-ți mai dau acum trei-zeci, fac opt-zeci și patru, cu carnete cu tot se urcă și peste o sută, — urmă Vlaicu! — când o să scazi atâta datorie?ˮ

„Dacă iau pogoanele, mă ajut, — răspunse Floria; — mai muncim apoi eu și nevasta mea.ˮ

„Nevasta-ta, — grăi Vlaicu, — poama aceea bunaă — Aud c-ai prins-o cu popa: cum te-ai des-curcat cu el?“

Floria se uită mânios la el. — Dacă na-r fi fost nevoile lui la mijloc, sărea și-l apuca de piept.

„Un ticălos a fost cine ți-a spus minciuna aceasta!“ — grăi dînsul.

Vlaicu sună, ca să intre Vulpe, gornicul, cu Ilie al Saftei, pe care-l prinseseră cu lemne furate din pădure.

„Tăgâduiești tu, — îi zise Vlaicu lui Floria după-ce aceștia intrară, — dar lumea tot știe adevărulˮ.

„Nu tăgăduiesc, că n-am ce tăgădui, —respunse Fioria, — dar mișel e cine scornește minciuni.ˮ

„Destul, — îi zise Vlaicu. — O să te chem zilele ecste, ca să-ți dau banii.

Floria ieși.

„Il auzirăți acum, — le zise apoi Vlaicu celor doi oameni. — A venit să mi se plângă, ca l-a prins pe popa cu Ana, și spune, că i-a făgăduit popa o sută de lei, ca să tăgăduiască. Zice, că nu tăgăduiește, dar dacă ia suta, tot va tăgădui.

Așa sunteți voi, pentru câți-va lei vă dați și sufletul. — Dar tu măi? — adresându-se la Ilie.— Ce să fac cu tine!? — Știi că legea pune pedeapsă grea pe furturile din pădure? — Plătești înzecit lemnele și mai stai și vre-o doi ani la închisoare.ˮ

„Să mă ierți, boierule, — se milogi Ilie. — Păcatele mele! — Necuratul m-a pus.

„Așa de ușor n-o să scapi, — îi zise Vlaicu, — Mi-e milă de bieții ăia de copiii tăi, și am rugat pe primarul să-ți dee drumul, ca să-ți faci treburile, dar să știi, că mai avem socoteala unul cu altul.ˮ

Așa îi regula Vlaicu pe toți unul câte unul, pe fie-care potrivit cu nevoile lui, ca să fie gata.

Când a mers apoi vestea, că a sosit Protoie-reul, ba a venit și suborefectul cu câți-va gean-darmi, oamenii doritori de a afla ce are să fie, s-au adunat la primărie, știindu-și însă socotelile cu Vlaicu, încurînd au fost cuprinși de o temere nehotarîtă și s-au risipit, ca nu cum-va să fie luați la întrebare.

Părintele Protoiereu era foarte liniștit. Știa, ce anume are să constate, își avea procesul verbal de n-ai nainte făcut și era cu conștiința împăcată ca tot omul, care-și face datoria supuindu-se poruncilor primite de la mai marii săi, ear Părintele Neagu nu mai rîdea acum, ci trăgea din când în când cu degetele prin barba lui creață și scurtă ori își netezia părul, tot cam creț și el.

Cel dintâiu pe care Protoiereul l-a luat la întrebare, a fost, se-nțelege, Vlaicu. pe ale căruia vorbese putea pune mai mult temeiu.

„Eu. — grai dînsul, — stau de ani de zile poartă în poartă cu Sfiinţia Sa, dar n-ași putea să zic decât bine despre cele ce am văzut. — Ce vor fi văzut alții, nu știu, și chiar dac-ar fi voit cine-va să-mi spună ce-va, nu l-ași fi ascultat, ci l-ași fi dat afară.ˮ

Așa vorbesc oamenii cum se cade ca Vlaicu și tot așa vorbia și Nică, primarul, tot om cum se cade și el.

„Eu nu am căderea de a cerceta, ce e și ce nu e adevărat, — grăi dînsul, — dar zic oamenii, ca e zurbagiu Părintele, că se-mbată pe la ospețe, pe la pomeni și pe la cumetrii, că se leagă de muierile altora-și altele de felul acestaˮ.

„Ce zici Păruite? — întreba Protoiereul,—Ace-ste sunt învinovățiri greleˮ.

Părintele Neagu zîmbi.

„Tocmai pentru-că sunt grele, — răspunse el, — chiar dac-ar fi adevărate, eu ar trebui să zic, că nu sunt. Cel ce cade-n atât de greie păcate se fușinează și se ascunde, nu poate dar să nu fie și mincinos. Intrebați-ii pe oameni, eară eu tac și ascult, dacă-mi dai, Sfinția Ta, voie să aflu și eu, care-mi sunt păcatele.ˮ

Protoiereul se uită la subprefect, ear subprefectul se-ntoarse spre Nică.

„Ei, — zise el, — care sunt oamenii? — Părin-tele Protoiereu vrea să-i asculteˮ.

„Toți, — grăi Nică, — ori-și-care. — Eacă,— urmă uitandu-se pe fereastra în curte, unde rămă-seseră numai cei ce primiseră poruncă să nu plece. — Să chemăm, din întâmplare, pe câţi-va. — Măi Ilie, mai Tudore, mai Vulpe, intrați!ˮ

Ilie și Tudor și Vulpe întrară cu capetele des-coperite și se oprira-n fața subprefectului, care în gândul lor era cel mai mare dintre cei de față.

„V-am chemat, — le zise acesta, — ca să spuneți, dăc-ați auzit vre-o dută pe Părintele Neagu vorbind, ca legile sunt rele, ca stăpânirea e mașteră, ca judecățile sunt strîmbe, ca birurile sunt grele, ca boierii sunt asupritori, ca traiul e de nesuferit și altele de felul acestaˮ.

Ilie și Vulpe se uitară unul la altul.

„Așa el —grăi Tudor, care era mai prostă-nac — Să trăiţi, Domnule suprefect! — Așa, cum zici, — tocmai așa. Nu mai e de trăit, și așa zice toată lumea.

Subprefectul înghiți un nod.

„Dar Părintele Protoiereu vrea să știe, — grăi dînsul, — dacă Părintele Neagu zice și el așa? “

„Tudor se uita strâmtorat la Părintele Neagu.ˮ

„Dar cum să zică, dacă așa este!?„ — răs-punse el.

Părintele Neagu făcù un pas înainte.

„Nu mai stărui, Părinte, — îi zise Protoiereu-lui — că-ți fac eu mărturisirea, ca în adevăr așa zic toți, cum a spus d-l subprefect, și atât de cinstit ca omul acesta trebue să fiu și eu, care sunt slujitor al altarului. Scrie acolo în procesul vebal, că zic și eu ceea ce a zis d-l subprefect, care știe ce zice lumea.

Subprefectul se-ncruntă, Protoiereul dete din umeri, Vlaicu zîmbi, eara Nică îi făcù prostănacului de Tudor semn să iasă.

„Bea Părintele?“ — întrebă suprefectul pe Ilie

„De, — răspunse Ilie uitându-se în ochii lui Vlaicu. — Ce să zic? — După cum e beutura, dar rău nu e la beție, ci mai mult bun că se-leagă ici de un copil, colo de o fata, colo de o muiere.

Părintele Neagu n-ar fi putut să spună, că Ilie minte. Avea în adevăr slăbiciunea de a mângâia ici pe un copil, colo pe o fată, ba și pe o femee, care fusese cununată de dînsul. In dosul mărturi-șirii făcute de Ilie era înse și un gând mișelesc.

„Se leagă, — adăugă Vulpe, — ba știe tot satul, că Floria lui Colac și-a bătut nevasta pen-tru-că a prins-o cu Părinteleˮ.

Părintele Neagu trasări.

„Cine ți-a băgat în cap minciuna aceasta!?ˮ striga el.

„Floria el însu-și,—răspunse Ilie.—O știeși d-l Vlaicu, caree rade față când a zis, că n-o tăgadueșce.

„Eu am multe pe capul meu, — grai Vlaicu, — și nu-mi mai aduc aminte, dac-am auzit ori nu așa ce-va. Să spună Floria el însuși.ˮ

Floria trebuia să fie și el prin apropiere, și primarul trimise după el.

Părintelui Neagu îi era par-că se clatină toate împregiurul lui. N-ar fi crezut nici o dată, că nevoile pot să-i aducă pe oameni la asemenea ticăloșie, şi-i era milă de dînșii și mai ales de Floria, care intră zăpăcit, mai mult îmbrâncit.

„Uite, — îi zize Protoiereul cu oare-care blândeță. — Să ne spui, ce pricină ai avut cu Părinteleˮ.

Foria se uită buimac împrgiurul său.

„Eu pricină? — grăi. — Ce să am eu cu Pă-rintele? — Nici o pricină n-am avut.

„Desmeticește-te, — interveni suprefectul,— și vorbește deslușit. — De ce ți-ai bătut ne-vasta? “

„N-am bătut-oˮ, — răspunse Floria.

„Dar ştie tot satul, c-ai bătut-o, stărui Nică.

„Nu știe bine. — îi tâmpină Floria. — Eu știu mai bine cum a rost. — Să vezi, Părinte, — urmă el întorcându-se spre Protoiereu: — e gureșă și obraznică, și ar trebui s-o chemați și pe ea aici, ca să ne puteți judeca cu dreptate. Fiindcă e harnică, isteață și pe de asupra și curățică, se crede și e-ndracita se ține de capul omului și nu se lăsa până-ce nu rămâne pe a ei. Eu, ca să am pace-n casa, mă dau după păr. Dacă mi-a zis înse, că sunt mămăligă nefrecată, că-mi mănâncă cânii din traista, c-o s-ajung să adun spice de pe miriște, ba a mai și sărit la mine, — nu mai aveam nici eu ce să fac.

„Bravo! — acum ai pornit-o bine, — îl îmbăr-bată suprefectul. — Adecă v-ați certat și din ceartă ați ajuns la bătaie. Dă înainte: pentru popa va-ți certat?

„Da, pentru popa, — răspunse, — pentru Părin-tele ne-am certat. Ea zis adecă că se duce ori-și-când o vrea, că nu se duce la popa, ci la preuteasa. Eu am zis, ca să nu se duca fiind-că. lumea vorbește multe. Ee a sânt cu gura pe mine: „Ce vorbește, năucule, ce poate să vorbească!?ˮ

„Uite, vorbeșteˮ, — i-am răspuns eu. — Ea a început să mă ocărascâ pentu-ca las ca lumea să vorbească. — Cum s-astup, fă, nebuno, gura lumii!? — i-am zis eu. — Cum să mă iau la birjă cu toată lumea când mie nu-mi spune nimeni nimic?ˮ

Nu știi vorba, ca știe satul ce nu știe bărbatul!? ˮ — Cum!? — sluțenie de om! -—nu cum-va te superi și tu!? — a strigat ea atunci ca ieșită din minți, m-a scuipat ca pe un nemernic și s-a repezit la mine. — Așa a fost: n-am bătut-o, Parinte, ci ne-am bătut și, dacă e vorba, mai multe-am luat de cât am dat“.

„Care va să zică nu e adevărat ceea ce zice lumea? “ — întrebă Protoriereul care nu ținea să-l găsească și de asta vinovat pe Părintele Neagu.

„Asta-i! — răspunse Floria. — De unde-ți vine să mă întrebi pe mine asemenea lucruri!? Ce știu eu, ce va fi știind și ce va fi vorbind lumea!?ˮ — Aștea se șoptesc și mie nu-mi spune nimeni nimicˮ.

„N-ai zis tu în fața mea și a lui Ilie,— grăi Vulpe, — că nu tăgăduești, ca ți-ai prins nevasta' cu popa?ˮ

Floria se dete puțin înapoi şi-i măsură pe amândoi cu ochii.

„Eu? — asta care sunt aci, am spus-o aceasta!? — grăi dînsul. — Tare șunteți ticăloși, măi. Ana e femee, pe care o bați când o prinzi cu cine-va!? — Ar mai fi Părintele aici, dacă ași crede așa ce-val!?— Când ai, nemernicule, nevasta ca Ana mea și-o prinzi cu cine-va, faci moarte de om şi-ți plâng, și judecătorii de milă.— Scuipă, Pă-rinte, — urmă el adresându-se la Protoriereu, —, şi lasă-i să-și caute de drum!“

„Nu mai tăgădui, omule, că te-ncurci, —stărui subprefectul. — Nu vezi, că sunt aici mărturii“!?

„Dacă aveți mărturii, — grăi Părintele Neagu? — ce ne mai întrebați pe noi!? — Noi tot nu vi-am spune nici dac-ar fi adevăratˮ.

VII

„Ce-o să mai vie!?“ — se-ntreba toată lumea la Răstoacă, unde vrajba pornită de la Vlaicu de-ntinsese încetul cu încetul de-i cuprinsese în cele din urmă și pe copii.

Părintele Neagu stetea ca înfipt și-și căuta de treabă par-că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu mai avea traiu bun cu preuteasa, care, amă-rîtă până 'n fundul inimii, îi dedea mereu zor să-și caute dreptatea și să dee de rușine pe nă-păstuitorii lui.

„Lasă-le, că vin toate ele de ele. — zicea popa: — minciuna nu poate să dăinuiascăˮ.

S-ar fi liniștit, poate, și preuteasa, dar erau rudele și prietenii și finii, care o țineau în frământare, și era mai ales Maica Fevronia, femea de fire năvalnică, pe care o scotea din sărite răbdarea Părintelui.

„De ce nu m-a făcut Dumnezeu pe mine bărbat!? — zicea dînsa. — Eu ași ști, ce am să fac când cine-va mă atingeˮ.

Mai procletă decât Maica Fevronia era înse na lui Floria, care nu mai putea să-și vadă barbatul în ochi și-ar fi fost în stare să răsvră-scă tot satul asupra lui Vlaicu, de la care por-ni în gândul ei toate relele.

„Nu! — îi zicea Floria cu sfială. — Toate de la Văleanu pornesc, de la el și numai de la el. Dacă mi-ar fi dat el atunci cei trei-zeci de lei ori dacă ar fi fost destul de cinstit, ca să-mi spună apriat, că nu-mi dă, nu mai venia năpastea aceasta pe capul meu. Biletul acela a fost afurisit!“

Își căuta, biet de el, de treabă, dară ori-și-ce făcea și ori-și unde se afla, îi muucia gândul, că Ana lui nu mai e cum a fost, că nu mai are traiu bun cu ea, și-i venia să-i dee foc casei și satului și să-și iee’ lumea ’n cap, apoi strângea pumnii aducându-și a minte de biletul, pe care î-l dă-duse Văleanu.

Popa și preuteasa, Ana și Floria, toți patru la un loc și dimpreună cu Maica Fevronia, cu toate rudele, toți prietenii și toate cumetriile lor nu aveau în sufletele lor atâta amărîciune ca Cucoa-na Marița, care era deprinsă să-și facă toate voile și nu suferise-n viața ei nici dureri, nici amărîciuni.

O momiseră, și ea o luase prea răpede.

Era foarte frumoasă vorba, că ea nu ocro-tește popă cu pricină, dar cea mai mare dintre bucuriiie bătrânețelor ei era să dee, să ocrotească, să vadă pe alții bucurându-se pe urma faptelor ei, ear acum nu mai avea cui să dee, ne cine să ocrotească, de a cui bucurie să se bucure, ba, ceea ce' le punea tuturora vîrf, tocmai acum, toamna, când se așează toate-n cămară, nu mai venia mici Marița, fina ei, pe la dînsa, — biata fată, nu mai putea să vie.

S-ar mai fi ușurat, dac-ar fi avut pe cine să a-runce vina, dar a făcut-o ea de capul ei: Luța tăcea, ear Vlaicu, om cu minte ca totdeauna și sulfet bun, a stăruit mult să o-lase de capul ei.

Era, ce-i drept, nepotul ei, care o îndemnase, dar pe el, mai ales acum, ea nu putea să arunce nici o vină.

Atâta mângâiere îi mai rămăsese.Nu e în lumea aceasta viață mai plina de adi-meniri decât a plugarului, și fericit cel ce prinde slăbiciune pentru plugărie. Slăbiciunea aceasta n-o prinde însă nimeni la seceriș, ci urmărind pornirea spre viață a tot ceea ce crește.

Văleanu se plimba cu copiii și cu Ursu când Vlaicu treera, tot în plimbare a trecut pe la culesul viilor și când se adunau prunele, merele, perele și nucile din livezi. Când a inceput însă să răsară rapița și să crească, el mergea singur la câmp, se bucura de ori-și-ce ploicică și nu-i mai vorbia bătrânei decât despre frumusețea rapiței. După-ce au început apoi să răsară perie deasă și semănă-turile dc grâu, Valeanu se scula-n zori de zi, ca să iasă cu semănătorii și se uita mereu la cer, ca nu cum-va să se strice, timpul mai nainte de a se fi făcut toate arăturile, căci era mare întinderea.“

Cum să-i găsească Cocoana Marița vre-o vină când îl vedea pornit pe calea, în care de atâta timp și-l doria!?

Vinovată era ea și numai ea cu nenorocita ei de fire miloasă.

Nu se bucura însă și Vlaicu de ajutorul, pe care î-l dedea nepotul Cocoanei.

Îi ieșiseră toate-n plin: grâul și-l vânduse ca de obiceiu; socotelile și le făcea cum știa el; slăbiciunea lui Văleanu o dibuise; pe popa-l înfun-dase. Tot se temea însă de toți și de toate, și gândul îi era mereu la magazia de fier, care n-avea nici un rost, dacă nu era un mijloc spre a-l face pe nepotul Cocoanei să nu se mai plimbe atât de des pe la rapiță și pe la semănăturile de grâu, unde stetea de vorbă cu oamenii.

De Sfinți Archanghelii Mihail și Gavril, care cădeau Sâmbăta, — două sărbători una după alta, — era, hramul schitului și mai ales când timpul era frumos se aduna la Răstoacă multă lume din împre-giurimi.

Maica stariță, voind să plece Joi dimineață în oraș, a trecut pe la Cocoana să-i spună, că are să cumpere mai una, mai alta pentru săbătoare și să-i ceară, ca alte dăți, trăsura.

Vlaicu, căruia gândul bun îi venia totdeauna la timp, s-a bucurat că poate să-i facă această lesnire.

„Să iei, Maică, zise el, — și pe Caliopi a noa-stră. Vă dau trăsura cea mare. Timpul e frumos, și poate că aduceți cu D-voastre două Domnișoare, fiicele fabricantului, care lucrează magazia de fierˮ.

Maica Fevronia s-a bucurat, că nu face că-lătoria singură, a luat-o pe Caliopi, s-a dus cu ea la fabricant și s-a întors Vineri după ameză-zi cu cele două surori, care îi păreau foarte drăguțe și pe care le-a luat cu dînsa la schit.

Cine ar mai fi putut zice, că n-au să se ducă!?

Nu se putea ce-va mai frumos decât să te duci la hramul unui schit chiar cu Maica stariță.

Mai ales Fira, care stătuse de atâta timp ca închisă ’n temniță și chinuită de fel de fel de gân-duri, era slăbită și avea chiar trebuință de o mică schimbare de aier și de oare-care distracțiune.

Ce shimbare de aier!? — ce distracțiune!?.

Din clipa, în care i s-a hotărît plecarea, ea a început să tremure până ’ri cele mai mici părtice-le ale trupului ei slăbit și tremurând a făcut dru-mul par-c’ar fi fost dusă la pierzare.

Maica Fevronia, care nu din răsfățare intrase în mănăstire și cunoștea durerile vieți, îi vedea faţa, i se uita-n ochi şi-i strîngea din când în când mâna par-c’ar fi voit-s-o mângâie și s-o în-bârbăteze. Vedea dînsa, că greu e muncita ’n sufletul ei, dar nu s-ar fi încumatat, Doamne ferește, s-o jignească scrutând tainele inimii ei.

Din vorbă ’n vorbă, așa pe nesimțite, s-a dumirit Fira ce e pe la Răstoacă, cine e și cum Cocoana Mărița, ce face nepotul ei, un oare-care Văleanu, și-i era din când în când par-că-i vine un fel de sfârșeală.

Toate aceste nu erau înse decât un fel de pregătire pentru cele ce aveau să urmeze.

D-l Philopolu, judecătorul, a profitat și el de cele două zile de sărbătoare și-a venit cu Co-coana Frosa și cu cei patru copii ai lor s-o vadă pe Cucoana Marița, să-l întâlnească pe cumnatu — său și să se ’ncredințeze la fața locului, cum îi făgăduise lui Palea.

El a sosit Vineri pe ’nserate și a găsit-o pe Cocoana Marița foarte mâhnită.

In ajunul unei zile atât de mari îi era stricat tot rostul casei. Venise, ce-i drept, Părintele Visarion, un călugăr bătrân, ca să facă slujba la schit, și-l chemase, ca să-i citească sfeștania, dar ea era obicinuită să r-o citească Părintele Neagu, să vie și copiii, să ’mpartă daruri şi s-o aibă pe Marița la ’ndemână. De câte-ori ieșia apoi în cerdac ori se uita pe fereastră, ochii ei se opriau asupra bisericii, ear din jos de biserică era casa popii, pe care o dată cu capul nu l-ar fi primit în casa ei, mai ales acum, după-ce ieșise Protoriereul la fața locului, ceea ce nu se mai întâmplase nici o dată la Răstoacă.

Aceasta nu mai putea să ție așa.

D-l Phiiopolu îi înțelegea mâhnirea, o găsia foarte bine întemeiată și era și el de părerea, că lucrurile nu- mai pot să rămâie așa.

„Vinovat ori nevinovat, — zicea el, — popa trebue să plece pentru-ca să înceteze vrajbaˮ. O vină neapărat avea: că n-a știut să păstreze liniștea.

A vorbit dar cu Văleanu, care-l grăia de rău pe popa; a vorbit cu Vlaicu, care nu-l ridica ’n slava cerului nici el, dar spunea, că e năpăstuit și că el a stăruit, ca Cocoana să nu-l hoposească.

„Ești bine cu el?ˮ — îl întrebă Philopolu.

„S-ar putea să nu fiu!?ˮ — răspunse Vlaicu.— Trăim de atâta timp poartă în poartă și n-am avut nici o dată vre-o supărare între noi.

„Ei bine! — vorbește cu el, îndupiecă-l să plece de bună voie, că aici tot nu mai poate să aibă traiu bunˮ, — stărui Philopolu.

„N-am stăruit!? — n-a stăruit și Maica Sta-riță!? — Protoriereul n-a stăruit!? — E om încă-pățînat: nu e chip să-l îndupleci!ˮ

„Ei bine! — o să plece și fără ca să vreaˮ — grăi Philopolu îndîrjit.

Era dumirit; nu mai încăpea îndoială, că Palea era om pripit: Cocoana Marița avea toată dreptatea, era femee cu judecată, şi vorba despre fata popii era o prostie.

Rămânea înse cea-laltă.

Philopolu nu era om, care umblă cu momeli și venise anume cu gândul de a vorbi fără de încungiur cu Văleanu.

Seara, după masă, el se retrase cu Văleanu într-un colț.

„Se vorbește, îi zise, — că ai de gând să te însori. — Ar fi și timpulˮ.

Văleanu se făcù răce ca gheața. Acum era timpul să se dumirească într-un fel, căci nu era-n familia lui om, cu care se putea înțelege atât de bine ca cu Pilopolu.

„De vrut ași vrea, — răspunse el, — dar lu-crul acesta nu atârnă numai de mineˮ.

„Dar mai ales de tine, — întîmpină Philopolu. — Faci, la urma urmelor, ce vrei. — Ce e cu Domnișoara de la Bușteni? — E în adevăr ce-va serios?ˮ

Văleanu se uită cu ochi mari la el. — De unde putea dînsul să știe ce-va despre cele petrecute la Bușteni!?

„Imi spune Palea, — urmă Pilopolu, — că a-veați întâlniri prin pădure, c-aţi făcut plimbări pe la Brașovˮ.

Valeanu se ridică în picioare.

„Palea e un prost, care pune temeiu pe toate minciunile, — grăi dînsul. — Minciuni sunt toate! — Domnișoara aceea, dacă vă interesați atât de mult de ea, nu e cineva, cu care se pot face plimbări pe la Predeal și pe la Brașovˮ.

El făcuse înse în adevăr plimbări și la Pre-deal și la Brașov și mintea i se turbură când se gândia, că asupra ei se revărsau păcatele lui.

„Minciuni! — repetă el, — toate sunt min-ciuni!“

„Care va să zică nu e nimic?ˮ — întrebă Philopolu.

„Nimic! răspunse Văleanu strivit de simțământul, că a compromis-o prin purtările lui ușu-ratice.

Ce ar mai fi putut să zică acum, când o vorbă scăpată de dînsul ar fi produs în gândul tuturora convingerea, că sunt adevărate cele ce se ziceau!?

Și ce putea să facă ziua următoare, în biserica plină de lume, când ochii lor s-au întâlnit!?

Stăteau răciți până ’n măduva oaselor și nu cutezau să se uite unul la altul în vreme-ce Vlaicu îi pândia rătras într-un colț și vedea cu ochii lui pătrunzători din fețele lor zbuciumul din suflete-le lor.

O nouă mișelie ar fi fost, dacă el ar fi arătat, c-o cunoaște, c-o știe, că dînsa e ceea ce se întâlnia cu dînsul prin pădure și se plimba pe la Predeal și pe la Brașov.

„Fugi, — ar fi voit să-i zică; — ascunde-te, nenorocit-o, ca nu cum-va lumea să afle cine ești!“

Vedea, par-că, pe cele trei surori ale lui ui-tându-se peste umăr la ea și bătându-și joc de dînsa, și-o nespusă amărîciune se revărsă ’n sufletul lui.

Eară Fira stetea cu ochii plecați și strivită de gândul, că dînsul aleargă după ea prin ascuns, dar în fața lumii nu vrea s-o cunoască.

VIII

„Voi trei cu cumnatul Nace o să-mi puteți face atâta treabă, ca să mă scăpați de popa ăsta,ˮ— grăi Cocoana Marița când luă ziua bună de la Philopolu.

„Să fii liniștită,ˮ — răspunse acesta și două zile-n urma a și trecut pe la Episcopie, ca să vadă ce s-a ales de cercetarea făcută de Protoiereu la Răstoacă.

El a fost trimis la Ieromonahul Iiarie cel prețuit pentru darul lui de a tăcea.

Cu oamenii ca Philopolu Părintele Iiarie se purta cu multă smerenie. Mai nainte înse de a-i vorbi, ținea să afle, ce știe și ce nu știe — judecătorul.

„Părintele Neagu de la Răstoacă, — grăi dînsul nedumirit, — trece aici la noi drept un preot bun, de care nimeni încă nu s-a plâns.ˮ

„Mă mir, — întîmpină Philopolu. — Eu știu, că s-a făcut la ministeriu o reclamațiune, în urma căreia a fost trimis de aici Părintele Protoiereu la fața locului, și cred, că va fi presentat vre-un raportˮ.

Călugărul știa acum ceea ce voia să știe.

El dete din umeri.

„Eu cred c-ați fost rău informat, — zise el, — căci în actele Episcopiei nu e nici o urmă despre o asemenea reclamațiune. Se poate înse, ca Pro-toiereul, făcându-și obicinuitele inspecțiuni, va fi trecut, din întâmplare, pe la Răstoacă și va fi constatat oare-care neajunsuri, ear lumea crede, c-a fost trimis din adins acolo. — Raport nu ni-a venit încă. Țiu înse să vă servesc, și, dacă vă înțeresați, o să cer de la Protoiereu raport și-o să vil arătˮ.

D-l Pilopolu mulțumi pentru bunăvoință, și rămase să treacă ear peste vre-o două zile pe la Episcopie. Adevărul era, că raportul se afla în saltarul mesei, dar nu era făcut, ca să-l poată vedea ori-și-cine. Trebuiau deci să se facă oarecare schimbări în el, dacă era vorba să-l citească D-l Phi-lopotu, care era și judecător, și om interesat în causă.

Protoiereul, om trăit în lume și slujbaș cu practică îndelungată, știa, că ori-și-ce raport are să fie făcut așa, cum vrea să-l aibă aceia, căruia î-l adresezi. Voind dară să ușureze posițiunea Episcopiei, îl încărcase pe Părintele Neagu scoțând la iveală amănuntele vinovăției lui. Ieromonahul Ilarie înse, știind acum, de unde vine reclamațiunea, ținea să ușureze posițiunea Episcopiei descărcându-l pe Părintele Neagu, căci, daca de hatâr era vorba; el era cu atât mai mare, cu cât mai mică era vina celui sacrificat. Pretutindeni dar, unde Protoiereul zicea s-a constatat, el a șters vorba şi a scris se zice ear în Ioc de „după mărturisirileˮ a pus „după spusaˮ

Citind raportul astfel prefăcut, d-l Philopolu strîmbă din nas.

„Dar din raportul acesta nu resultă nimicˮ — grăi dînsul.

„Cum să nu resulte? — grăi Ieromonahul.— Sunt expuse cu toată claritatea plângerile sătenilor.

„Dar nu se constată, dacă ele sunt ori nu întemeiate. — Asta e o sperietoare pentru popa: trebuia să i se constate vina!“

„N-are Protoiereul căderea s-o facă fără de însărcinare formală, — răspunse călugărul, — ci afacerea trebue să treacă-n judecata consisto-riuluiˮ.

„Asta e zamă lungă, Părinte! — exclamă d-l Philopolu, — o să-mbătrânim cu toții până ia sfârșitul procesuluiˮ.

„Formele, Domnule judecător, formele! — răspunse călugărul. — Dar, — urmă apoi schimbând tonul, — atârnă de la înțelepciunea Preasfinției Sale, care în virtutea puterii sale arhiereiști poate să le scurteze toate, dacă așa cere buna rânduială și păstrarea păcii în bisericăˮ.

„Aceasta e, — grăi Philopolu, — pacea și buna rânduială. Dacă se produce un conflict între preot și proprietarul moșiei, fără îndoială, că nu proprietarul, ci preotul are să pleceˮ.

„Fără îndoială!ˮ — stărui călugărul.

„Când ași putea să văd pe Preasfinția Sa?ˮ — întrebă Philopolu.

Călugărul puse amândouă mânile pe pept — și se plecă.

Dacă era vorba de un hatâr, nu d-lui Phi-lopoiu, ci ministeriului avea să i-l facă Episcopia.

„Ori-și-când, — grăi dînsul, — Dvoastre ori-și-când, dar ați ostăni în zadar, căci Preasfinția Sa se folosește de puterea archtereiască numai când i se cere aceasta de susˮ.

Judecătorul zimbi cu răutate.

„Care va să zică — o are numai când vor cei puternici s-o aibă — grăi dînsul.

„Cum așa, cam așa, — șopti călugărul, — și Preasfinția Sa v-ar trimite la ministeriu. — Ac se pun toate la cale.ˮ

„Dau să dai! — grăi Philopolu supărat.— „Nu mă mai bag, nu mă mai amestec; pe la mi-nisterii nu umblu: aceasta e treaba cumnatului meu, care e deputat și face politicăˮ.

Domnul Iorgu Palea înse tocmai pentru-că era deputat și făcea politică nu mai putea să treacă pe la ministeriu.

Cum!? Forme peste forme!? Raporturi în doi peri!? — Judecată la consistoriu!? — După două, luni de zile lucrurile nici nu erau bine pornite!?

Aceasta era o ticăloșie ne mai pomenită!

El nu ceruse să i se facă dreptate, căci drep-tate trebue să i se facă și celui din urmă hamal. — Un mic serviciu a cerut, și acesta trebuia să i se facă fără de întârziere, chiar și dacă n-ar fi având, dreptate. Alt-fel — ce mai prețuește votul lui? ce mai prețuiește glasul lui în parlament? — de ce-și mai perde el timpul la club și la întruniri? — care mai e trecerea lui?

Mai erau câte-va săptămâni până la deschiderea sesiunii de iarnă.

„O să ne vedem!ˮ — zicea el.

Nu era singur.— O! erau mulți, tot unul și unul, și nu rămânea decât să se înțeleagă între dînșii pentru-ca să se împună.

Dar era supărată Cocoană Marița, și el avea cuvinte de a alerga, ca s-o’mpace,

Philopolu îi spunea hotărît, că nu e nimic ce-ar putea motiva punerea sub interdict a bătrânei.

Nu rămânea deci decât să-și asigureze bună-voința ei. Îi mai dădea zor și Cocoana Zinca, pentru care era scandal ne mai pomenit, ca ei toţi îm-preună să nu fie 'n stare a scoate din sat pe un popă prost. El însă nu voia cu nici un preț să se umi-lească şi să-și pună-n joc dignitatea căciulindu-se ue a treia oară pentru un lucru de nimic.

Zilele treceau clar făra-ca să-i vie Cocoanei vre-o veste îmbucurătoare, ceea ce o făcea din ce în ce mai îndârjită.

Era supărată că nu mai merg la casa ei lucrurile potrivit cu deprinderile ei; ea însă, prea bătrâna spre a mai putea lua alte deprinderi, le întorcea toate pe dos și făcea din cel mai mic lucru cestiune de amor propriu.

Părintele Neagu nu se-ndoia, că mai curând ori mai târziu ea-și va schimba gândul și era gata să-i ceară iertare, s-a și dus în câte-va rânduri să-i facă sfeștania obicinuita, ea însă n-a vroit să-l primească.

Maica starița a luat înțelegere cu Vlaicu și cu Văleanu și-a vorbit cu Părintele Barbu din satul vecin, ca să vie dînsul la sfeștanie; nici pe el n-a voit însă să-l primească.

Se socotea foarte umilită când i se spunea, că o să mai ție mult până-ce vor ajunge să-l scoată pe popa din sat; dac-ar fi venit însă cine-va să-i spună, că el pleacă, ea ar fi sărit să-l oprească. Nu mai putea nimeni să știe, ce vrea și ce nu vrea: era supărată pe toată lumea și se uita la toți cu neîncredere; nu măi putea nimeni să intre-n voile ei.

In adevăr ea ar fi voit să fie toate cum trebuia, deci ca mai nainte, — pace, liniște, dragoste, bucurie, droaie de copii și Marița cea mică pretutindeni, — și i se turburau mințile când simția, că aceasta nu mai e cu putință.

Puțin i-a mai trebuit, că să-și dea seamă, că lucrurile au pornit spre rău numai decând a venit nepotul ei în casă. Nu-l făcea nicia cum pe el vinovat, dar îi era parcă e la mijloc un duh necurat, care calcă pretutindeni cu pizmăși cu răutate pe urmele lui.

„Ai, maică, dușmani, care te urmăresc pențru-că eu te iubesc și vreau, —zicea dînsa, — să-ți las averea mea. Fă rugăciuni, ca Dumnezeu să-i facă neputincioșiˮ.

Chiar și dacă n-ar mai fi fost și altele, erau destule și aceste pentru-ca să i se facă lui Văleanu din ce în ce mai nesuferită viața la Răstoacă.

Ce mai caută el aici acum, după-ce frunza se scuturase și toate semănăturile erau făcute!?— Cum putea el să petreacă iarna întreaga cu baba aceasta, pe care nimic n-o mai putea mulțumi.

Are tot omul în viața lui clipe, în care e rău, alte clipe, în care e bun, ear altele, în care e fie tîmpit, fie cu mintea luminată: lui i se luminau, parca, toate când se ivia-n sufletul lui pornirea de a se duce-n lume, ca să i se peardă urma.

„Da, — își zicea, — așa — mereu singur unde nimeni nu mă știe, cine sunt și ce cautˮ.

Era acolo la Răstoacă un fel de zăduf ca-n ajun de furtună. Baba ar fi voit și n-o ierta firea să se-mpace cu popa; Vlaicu ținea să scape de popa și nu putea să-l vadă-n ochi pe Văleanu; Floria și Ana erau în stare să facă moarte de om: trebuia să moară cine-va pentru-ca lucrurile să intre ear în desfășurarea lor de mai nainte.

Cuprins de sîmțâmântul acesta, Valeanu ași plecat — el singur nu-și dedea seamă — unde.

Aflând-o aceasta, d-l Palea a simțit în sufletul lui o tainică ușurare. Se-nșelase deci Philopolu când credea, că cumnatul lor s-a așezat la Răstoacă oarecum ca stăpân, și cei rămași puteau acum să răsufle mai ușor și s-o prelucreze pe bătrână. Era mare nevoie de aceasta, căci urmau zile grele pentru, el. mese, ceaiuri și soarele, consfătuiri și întruniri, care toate costă, ba chiar și-o gazetă îndepedentă, dacă își găsia tovarăși și putea să angajeze și pe socrul său și să stoarcă ce-va și de la baba, care, lucru știut de toți, avea cassa de fer plină.

„Trebue, — așa era vorba, — să le arătăm, că suntem și noi cine-va, că putem ce-va și nu primim fără de răsbunare rușinea ce ni s-a făcutˮ.

IX

Dinu-și urma lucrarea cu multă grijă. Temân-du-se mereu, ca nu cum-va să dee greș, el băga bine de seamă să n-o mai pată cum a pățit-o cu vergelele, și nu întră în nici o întreprindere, care i se părea câtu-și de puțin riscată. Tocmai de aceea i se ’ntâmpla câte o dată, că n-avea destul de lucru, ceea ce era pagubă, căci oamenii mâncau și le mergea și plata.

„Eu nici nu știu, de ce n-ar putea adecă șă fie toți lucrătorii ca Gigiu, care nu e cu mâncarea,ˮ — grăi într-una din zile Marghioala.

„Obiceiul casei este ca ei să mănânce cu noi, — răspunse Lina. — Le vine și lor mai bine, și nouă mai ușor, căci tot gătim și pentru noi, și pentru uceniciˮ.

„De! — întimpină Marghioala, — obiceiul s-a făcut când trăia Nenea Costache și când fetele erau mici. Acum, când nu mai e stăpân la casă, e greu să pui fetele mari la masă cu ori-și-cine. Dăcă n ar fi alta, lucrătorii duc și aduc vorbe“.

Ea ştia ce zice, dar Lina, care n-o înțelegea, ținea la obiceiul casei.

Nici Dinu n-o înțelegea, dar își făcea soco-teala, că în zilele, când e puțin de-lucru, perde-rea e mai mică, dacă lucrătorii nu mănâncă la masă cu stăpânul.

Lucru mare nu era înse căci erau deobiceiu arară de Gigiu numai doi lucrători. După-ce au făcut înse cu Budini învoiala pentru magazia de la Răstoacă, Duiu a mai învoit alți trei lucrători, și acum i-a luat pe toți fără-ca să le dee și de mâncare, ear ucenicii mâncau de aici nainte la o masă deosebită, care li se așternea în atelier.

Mai ales Andreiu se sîmția greu jignit de schimbarea aceasta, care-n gândul lui nu putea să pornească de la Dinu, ci din fumurile Firei, care-l sucea și ’nvârtea după placul ei.

Tocmai pentru-că mânca și dormia în casă, Andreiu ieșia rar de tot în lume și nu aflase nimic despre cele ce se vorbiau prin mahala. O vedea dar pe Fira mai tăcuta și mai îngândurată decât mai nainte și le lua aceste drept fumuri.

„Care va să zică ne scoase Domnișoara Fira de la masă și alungă și pe ucenicii ăia mur-dariˮ, — îi zise el Marghioalei.

Marghioala ținea să fie bine cu toți și mai ales cu Andreiu, pe care-l știa rău de gură.

„Te ’nșeli, — îi zise ea. — Nici,Cucoana Lina, nici Nenea Dinu, nici mai ales Domnișoara Fira n-ar fi făcut-o aceasta, dacă nu m-ași fi plâns eu, că singură hu mai pot birui cu atâta lume,— Nu e cum o iei, și rău faci, că te superiˮ. Andreiu era acum și mai supărat. Trăia de atâta timp sub a-cela-și acoperemânt cu Marghioala, vedea mereu, că ea-nvârte toată casa și-i zicea adese-ori „topor de oaseˮ: acum se schimbară deodată toate în capul lui.

Care va să zică te-ai făcut stăpână peste stăpâni, — grăi dînsul: — dacă vrei D-ta, e bine, ear dacă nu vrei, e rău!“ Ceea ce-l atingea era nu c-a făcut-o, ci că are îndrăsneala de a o și mărturisi.

„Ia lasă-mă-n pace, — zise ea întorcându-i spatele, — că D-ta, când îți intră ce-va-n cap, în toate găsești clenciuˮ. El se uită lung după ea, apoi se bătu cu pumnul în frunte.

„Dovleac, ear nu cap!“ — își zise.

De mult ar fi trebuit el să înțeleagă, că nu degeaba stă dînsa atât de mult cu Dinu.

„Lasă, c-o să vă pasc eu!“ — zise, mai mult înse cu părere de bine decât cu răutate, căci ei de mult zisese, că nu face Fira pentru Dinu, ear acum zicea, că nu face Dinu pentru Fira.

El n-avea, în adevăr, nevoie să-i pască, de oare-ce Marghioala avea multă slăbiciune pentru Dinu, dar slăbiciune de femee chinuita-n copilăria ei, pe care n-avea de ce s-o ascundă ori s-o tăgăduiască. Dac-ar fi bătut-o Dinu, ea ar fi răbdat și tot ar fi fost gata să muncească, să rabde la foame și la frig și să-și dee-n cele din urmă și cămașa pentru dînsul. De ce s-o tăgăduiască aceasta când singura ei mulțumire era ca și el, și toată lumea s-o știe!?

Andreiu le lua acum de a-ndoaselea și zicea, că Dinu se lasă să fie purtat de dînsa, ceeace părea, dar în adevăr nu era adevărat.

Afacerea cu Budini ieșise bine. Fierul se mai scumpise și Dinu se alesese cu un câștig de vre-o trei sute de lei.

Aceasta-l ispitia să mai facă cum a făcut și-și băga din când în când banii în afaceri. Când a venit rândul să cumpere tablă și fier pentru magazie, el n-a putut să facă încasările la timp și, ca să nu mai aștepte, a cumpărat cu din banii lui.

„Rău faci! — i-a zis Marghioala, căre n-avea, la urma urmelor, să se amestece-n asemenea lucruri. — De ce să-ți perzi carnetele?“

El a făcut tot ceea ce a vrut, și astfel a rămas între dînșii o mică supărare.

Peste câte-va zile a venit răspuns dela Tănase.

El spunea în scrisoare, că nu poate veni sa-și iee partea și că nu consideră, prin urmare cele două mii ca fiind scăzute din capete, ci ca parte ce i se cuvine din venituri.

Dinu nu-și prea dădea seamă despre deose-birea, pe care o făcea Tănase, dară Marghioala âncă atunci, când i-a trimis banii, stăruise să nu muncească și pentru Tănase.

„Nu vezi, — grăi dînsa, — că se face pe ne-muncite tovarăș la parte!?“

„Dar eu ce să-i fac, dacă așa vin lucrurile!?— răspunse el.

„Vorbește cu vre-un advocat, ca să te des-curce,ˮ stărui dînsa.

Cu advocați nu voia Dinu să-și facă de lucru, și supărarea era și măi mare.

Tot atunci a mai ieșit apoi la iveală, că Dinu, neavând după înmormântare bani în casă, trimisese cele două mii de la dînsul.

„Care va să zică și lui tot de pomană îi dai!?“ — grăi Marghioala. Era foarte mare deosebirea între ei amândoi. Grija lui era, ca nucum-va să zică cine-va, că nu are destulă inima pentru avutul văduvei și al copiilor ei, și ca lucrurile, să meargă cel puțin atât pe bine ca mai nainte, când trăia Costache.

„Mai bine să treacă de la mine decât să suferă casa vre-o pagubă, — își zicea el gândindu-se mereu, că are să dee socoteală despre chiver-nisirea lui și că cu banii lui putea să facă tot ceeace vrea. El, om voinic și hărinic, care se mul-țumia cu puțin, nu se temea c-o să piară.

Marghioala îi ținea însă socoteală mai ales despre averea lui, și adese-ori era par-că ar fi voit să-i zică „Ba mai bine să treacă la tine!ˮ

Cel puțin așa o-nțelegea el, și de aceea se simția jignit de presupunerea, c-ar fi în stare să tragă fie chiar și numai o para de la văduvă și de la copii.

„Fac tot ceeace vreau cu banii mei, — îi răspunse el dar. — Nu cum-va o să-mprumut de la alții când am eu însu-mi bani!?“

„Faci, faci!ˮ — grăi dînsa, și acum supărarea era și mai grea.

Slăbiciunea însă tocmai la supărare se dă mai învederat pe față.

Ea era mâhnită pentru-că la supărat. El era mâhnit pentru-că îi dedea dreptate. Ea ar fi voit, să-i ceară iertare. El era hotărît să pună-n socoteală carnete pentru banii, pe care-i dă dela dînsul și ținea să i-o spună aceasta. Se căutau deci mereu cu ochii șpțiheau mai mult decât de obiceiu să fie ei singuri într-un colț, eară Andreiu le vedea toate și le-nțelegea-n felul lui.

Aceste se petreceau în primele zile după Sfinții Arhangheli, când Fira s-a’ntors de la Răs-toacă cu Maica Starița.

In timpul celor câte-va zile, pe care le-au petrecut împreună, Maica Fevronia prinsese slă-biciune de Fira, care i se părea foarte nenorocită, eară Fira se alipise cu multă dragoste de ea. A fost dar grea despărțirea, și după ce Maica s-a’ntors ear la schit, Fira se sîmția singura și părăsită și-și dedea seamă, ca s-a’nstrainat încetul cu încetul de toți cei ce o iubiau, iar aceasta din slăbiciune păcătoasă către omul, care nu voia s-o cunoască-n fața lumii.

Greu i-a fost, dar se sîmția acum scăpată, deșmeticită și pornită ear spre viața ei de mai nainte. De atâta timp era nepâsătoare fața cu cele i ce se petreceau împregiurul ei. Acum ear se-ntreba; ce e cu Dinu? —ce e cu Marghioala?

Nu mai era dar nevoie, ca Andreiu să-i spună ce-va pentru-ca ea să sîmtă ear, că Dinu și Marghioala stau prea des și prea mult împreună. Sîm-țământul acesta mereu o apăsa și pe nesimțite se furișa-n mintea ei gândul, că pe când unul numai prin ascuns, cel l-alt numai în fața lumii vrea s-o știe.

S-a’ntâmplat înse și mai mult.

Un lucru, pe care mai naite nu l-ar fi băgat în seamă: Andreiu stetea adese-ori la pândă.

Seara a patra după întoarcerea ei de la Răstoacă Dinu și Marghioala au ajuns. în sfârșit, să se dumirească. Steteau amândoi în iatacul de lângă atelier, unde Costache-și avea, cum zicea el, „cantorulˮ.

Marghioala ședea la masă cu condica-n față ei, eară Dinu stătea în dosul ei în picioare și se uita peste umărul ei la condică, în care frunzâriau, că să găsească sumele date de Dinu dintr-al lut și să se dumirească asupra carnetelor ce au să treacă-n socoteală. — Din când în când ea se-ntor-cea spre el și par-că se certau.

Andreiu le vedea toate aceste din curte, unde stetea cam ascuns și-se uita pe fereastră. El își dete-n cele din urmă seamă, că ei ar fi lăsat perdelele, dac-ar fi vorba de ce-va ce nu poate să vadă ori-și-cine, și plecă.

Fira, care-l văzuse din fereastră stând la pândă, ieși tiptil și se duse să vadă, la ce se uita el. Andreiu plecase pentru-că nu vedea nimic. Fira înse vedea mult, și-i trecù parcă un sloiu de ghiață prin inima,

„Nu mai era Dinu omul, pe care-l știa dînsa: așa cum-il vedea acum, plecându-se peste umărul Margheoalei și uitându-se din când în când în fața ei, era mai mlădios, cu fața mai deschisă, cu ochii mai vioi, om de o nară jingășie.

„L-am perdut!ˮ— își zise ea și rămase cât-va timp cu inima încleștată.

„Nu!—“ zise ea peste puțin.

Pe el nu putea să-l peardă, nici-o dată!

Dacă n-ar fi știut Margheoala câte știa, Fira ar fi urgisit-o. — Așa înse nu-i rămânea decât să se retragă ear în iatacul ei şi să plângă — strivită acum — nu de rușine, ci de căință.

„Nu! — nu sunt minciuni!“ — își zise ea.

Toate le făcuse în gândul ei, Doria să se ducă cu el și la Predeal, și la Brașov și se sîmția ne-mângăiată, că nu îndrăsnește; s-a dus la Răstoacă anume ca,să-l întâlească pe el și ardea de dorința de a-l vedea — Mult era vinovată.

Eară Margheoala, care știa atât de multe și-i era lui Dinu atât de apropiată, nu i-a spus nimic, i se părea peste putința, ca ea să nu-i fi spus. „De ce să-i spui!? — grăi Margheoala ziua umătoare când o ispiti. —De ce folos i-ar fi să știe lucruri, pe care nu poate să le înțeleagă și le-ar lua-n mai rău de cum în adevăr sunt. — Nu că nu i-am spus, dar l-am făcut să n-asculte nici dac-ar voi să-i spună alțiiˮ.

Fira rărnase smerită-n. Fața ei şi pe nesimțite a-nceput să se iea-n toate la întrecere cu dînsa, încât în curând a ajuns să-i ajute și ea, ba chiar numai ea pe Dinu la purtarea socotelilor, un lucru, pe care-l făcea și mai ușor, și mai bine și mai cu plăcere decât alții și prin care îi făcea lui Dinu mare bucurie.

N-ar fi fost adevărat, dacă s-ar fi zis, că și Marghioalei, care se temea de multe și-nu mai în-drăznia să vorbească cu Dinu ca mai nainte.

Mult s-a schimbat Fira după sguduirea, prin care trecuse, și nu i-a mai rămas decât un lucru, pe care Margheoala nu putea să-l știe: tot as-cundea-n sufletul ei fiorul, de care era cuprinsă când se gândia la dînsul.

Valuri de patimi.
I

„Părinte, când trimiți carele la pădure, ea să-ți ridici lemnele? — întrebă Vlaicu așa în treacăt.

Părintele Neagu se uită cu coada ochiului la el nu putea să-și dee seamă, dacă-l ia ori nu în bătaie de joc.

„Știi toarte bine, — îi răspunse, — că nu mai am voie să le iau. “

„Aidadee! — grăi Vlaicu. — Te credeam ori mai cumpenit. — Aceea era-așa o vorbă zisă ds nevoie! Trăim de atâta timp poartă-n poartă și-am fost, pe cât știu, totdeauna prieteni buni; n-o să ne stricăm pentru-că s-a sculat o dată Cocoana cu piciorul stâng din pat. O să-i treacă și ei, c-a știi cum e. S-ar putea să-ți opresc vitele de la pășune, să nu-ti las pogoanele, pe care Ie ai de atâta timp, ori să nu-ți dau lemne pentru copii!? — Trimite, Părinte carele. De unde știe Cocoana, cine ia și cine nu ia? — și chiar dac-ar ști, nu cred c-o să-i pară rău.ˮ

Erau atât de chibzuite vorbele aceste, încât îi era foarte greu Părintelui Neagu să nu se potrivească cu ele. El cu toate aceste n-ar fi trimis carele-n pădure, dăcă nu s-ar fi pus pe capul lut preuteasa și Maica stariță, care ar fi fost gata să jure, că Vlaicu n-o face de capul lui, ci după un semn primit de la Cocoana.

„Dacă e așă, e bine, — grăi popa, — dar daca nu, mă fac tovarăș cu el.“

Așa și era.

Tocmai Maica starița-l pusese fără-ca să-și dea seamă pe Vlaicu la cale.

Ca să iasă din încurcăturile și pentru ea ne-suferite, dînsă-i făcuse lui Vlaicu propunerea să se pună amândoi pe capul popii, ca să mărite pe Marița după un seminarist și să-l lase pe acesta preot la Răstoacă, eară el să se mute aiurea. Nu mai încăpea îndoială, că Cocoana ar primi foarte bucuros pe soțul Marițichii.

Vlaicu nu se îndoia nici el și zicea, că idea e minunată, dar nu era atât de prost,ca să nu-și dea seamă, c-ar cădea din lac în puț, dacă ar veni în locul Părintelui Neagu un preot, pe care Coroana îl primește bucuros. Acum, când nu-i mai stetea nimeni în cale, el voia să ai ba popă, care atârnă de dînsul, și n-avea Părintele Neagu sprijinitor mai adevărat decât dînsul. — Numai însă dacă primia de la dînsul, ear nu de la Cocoana, și lemne, și pogoane, și pășune.

Părintele Neagu le-a primit, căci nu putea să știe, dacă are Maica stariță ori nu dreptate, și ear se aduna droaia de copii, Marița și Caliopi ear erau toată ziua împreună, și nu se poate prietenie mai strânsă decât a celor doi vecini.

Avea Vlaicu fata lui, și tot umblă mereu să caute un ginere pentru popa, dar o făcea pentru-ca nu cum-va să-l găsească alții.

„Măi, ticălosule, îi zise apoi într-una din zile lui Floria. — Tare ești neajutorat. O să te fac pân-dar ca să ai și tu ce-va și să-ți scazi mai ușor datoria. Iți faci treaba la câmp și te uiți la dreapta și la stânga. „Să trăiți, boierule!ˮ — a răspuns Floria și era gata să-i sărute mâna. Ear a pățit-o însă cu Ana, care-l făcea ticălos pentru-că a intrat slugă la un nemernic ca Vlaicu.

„Dar nu la el, ci la moșie am intrat, — îi răs-punse Floria, — și el ar fi, săracul, om foarte bun, dacă nu i-ar fi câinos stăpânul.ˮ

Nu putea să-l ierte Floria pe Văleanu, și fiind-că el nu-l ierta, nu ierta nici Ana pe Vlaicu, și abia mai trecea ziua data de Dumnezeu fără-ca să se certe amândoi.

N-o știa Vlaicu aceasta, dar și dac-ăr fi știut-o, el nu s-ar fi supărat: îi era destul, ca popa să vadă des pe Floria pe la ograda de gospodărie și să-și pună mințile, la căp.

Mai înspre Crăciun d-l Palea și Cocoana Zinca au început să vie des pe la Răstoacă: Vlaicu sîmția, cam de ce vin.

Nu se înființase, ce-i drept gazeta, dar se țineau lanț mesele, soarelele, teatrele și pe ici pe colo jocul de cărți, și nici afacerile lui Palea nu mai mergeau ca mai năinte. Cele mai bănoase treburi le făcuse mai nainte Palea nu pe la tribunal ori pe la curte, ci prin biurourile de pe la deosebitele ministerii, ale cărora uși îi erau deschise și unde mijlocia mai o antreprisă, măi o păsuială, mai vre-o altă daravere. Ținea acum să nu mai calce pragul acelor biurouri pentru-ca mai târziu să i se facă toate mai pe plac; deocamdată o ducea însă greu și era nevoit să vândă, cum se zice, peiea ursului din pădure.

Cocoana Marița era însă darnică numai când era vorba de dulcețuri, de costițe afumate, de curcani grași ori de velințe: bani zicea că nu prea are

Mai era apoi și supărata pentru-că nu i s-a făcut pe plac în ceea ce-l privește pe popa.

„De, Cocoană Mariță, — îi zise Palea în strm-torarea lui, — e foarte greu. Popă pe popă, nu se surpă, și Protoiereul nu i-a găsit nici o vină. — Se vede, că e năpăstuit popa.“

N-avea Părintele Neagu apărător mai călduros decât Palea, care voia să scape de supărarea aceasta.

„Dar e obraznic popa, — grăi Cocoana Marița, — și vreau să știe, că pot să-i scot când vreau, ea de la mine ătârnă.“

Palea i le făgăduia toate; făgăduia dar și ea, că o să vorbească cu Vlaicu să vândă ce-va. Erau lemne-n pădure; erau coșarele pline de porumb; în pivniță abia mai încăpeau butoaiele de vin și cele de țuică. De ce atâta încongiur? — De ce să mai stănească biata de bătrâna?

Palea a vorbit el însu-și cu Vlaicu, și lucrul mergea strună, ba Vlaicu, pentru-ca să-l îndatoreze cu atât mai vârtos pe Palea, îl mai și împrumuta, șe-nțelege, dânduși și Cocoana Zinca iscălitura.

Mâi stăpân decât Vlaicu nu putea acum să fie nimeni. Făcea tot ceea ce voia și nu-ndrăznia nimeni să crâcnească, eară când mergea pe la București D-l Palea și Cocoana Zinca-l puneau la masa lor boierească, ear după masă D-l Iorgu Palea alerga pe la direcțiunea creditului fonciar, ca să rada, dacă nu cum-va poate găsi vre-o moșie potrivită pentru d-l Vlaicu.

Muncise destul pentru alții, și era timpul să fie și stăpân o dată.

Un singur gând îl mai neliniștea pe dân-sul: ce-o să fie după-ce se va fi întors Văleanu, de la care nu mai venia nici o veste?

Toate îi ieșiseră bine, dar magazia de fier nu mai avea nici un rost.

Cu aceasta lucrurile n-au ieșit cum le croise el, și mult ar fi dat s-o poată face nefăcută.

Lasă că era plătită îndoit fără-ca el însu-și să aibă parte la câștig, dar de o magazie de fier, în care nu pot să intre șoarecii, nici nu era nevoie la Răstoocă.

Cu Dinu înse nu era chip să se înțeleagă: el lucra înainte ca să fie, după contract, gata la timp.

„O să ți se amărească ție viața cu magazia aceeaˮ — își zise Vlaicu, cara știa, că de el atârnă toate că, el o să fie cel ce ia magazia în primire și face și plata lucrărilor.

II.

„Și ce mai face Cocoana?“ — întrebă Fira, care ţinea să știe, cum stau lucrurile pe la Răstoacă, mai naite de a se fotărî să-și petreacă, cum stăruia starița, Sfintele Paști la schit.

„Tot supărată,—îi răspunse Maica, — Lasă că nu se poate-mpăca cu popa, dar o mai amărește și nepotul acela al ei, care a plecat încă de astă toamnă și nu mai scrie nimic.ˮ

Firei îi trecù un junghiu prin inimă.

„Cum așa? — grăi dînsa. — Tot vor fi știind unde se aflăˮ.

„In străinătate s-a dus, — zise Maica, —dar nu stă, ci umblă de ici până colo. — E și aci, — urmă ea dând din umeri, — paremi-se, tot o supărare la mijloc. El ar vrea una, ear cei-lalți vor alta, și s-a dus omul în lume, ca surorile și cumnații să nu sară cu gura pe elˮ.

Fira nu mai stărui — Știa destule, — poate chiar prea multe.

Cuprinsă de simțământul, că i-a făcut nedreptate plângându-se, că el n-a voit să o cunoască ea îi înțelegea suferințele, ba i le măria în gândiți ei.

„N-a putut! — Așa trebuia să facă!ˮ — îşi zicea și-l vedea alergând nemângâiat prin lume. Abia acum înțelegea, de ce stăruia dînsul să se ducă amândoi și să se peardă neștiuți de nimeni

Ce adimenitor gând!

I-a fost urîtă iarna și lungă. Stând mereu închisă în casă şi dusă cu gândul fie la cele trecute, fie la viitorul îndoios, ea perise văzând cu vehii, dăr întrase încetul cu încetul liniștea în sufletul ei: acum ear îi era perdută și liniștea.

Dinu, văzând-o din ce în ce mai șubredă, îşi aducea aminte de vorbele lui Andreiu și încă de mult își pusese de gând s-o scoată la aier când va ieși la Răstoacă pentru-ca să înceapă lucrările. Cu atât mai vîrtos stăruia deci acum, ca ea să plece cu Maica starița şi cu Leanca.

Ele au și plecat Sâmbătă, în ajunul Floriilor, eară Luni, după Florii, Dinu a încărcat ferăria și a plecat și el cu ea pentru-ca în dată după Dumineca Tomii să înceapă lucrările la faţa locului.

Chiar la descărcare el a dat de greutăți. La locul, pe care şi-l reservaseră pentru baratca, în care urma să-și instaleze atilierul, Vlaicu așezase câți-va stângeni de lemne, pe care nu voia să-i ridice, ci stăruia să-și pună baratca și astfel să să descarce ferăria la alt loc, depărtare de vre-o trei sute de pași.

In zadar și-a dat Dinu silința să-l dumirească arătându-i, că prin o asemenea așezare a baratcei şi a ferăriei se perde mult timp și se fac mari cheltuieli când cu cărarea la magazie a materialului: Vlaicu nu voia să înțeleagă.

Încă mai mari au fost greutățile când vorba sa venit la regularea socotelilor.

După contract Cocoana Marița urma să achite jumătate din prețul magaziei în ziua, când farăria va fi fost depusa în curtea ei. Nu zicea nici Vlaicu, că nu, dar dedea din umeri şi spunea, că el nu poate să știe, daca e ori nu toată ferăria adusă, nici să-şi dea seamă, dacă ea e ori nu de calitatea prevăzuta în contract.

In zadar și-a dat Dinu silința să-l dumirească spuindu-i, că a cheltuit mii cu procurarea materia-lului şi cu plata lucrătorilor și nu mai poate să urmeze lucrările, dacă nu i se dau banii; Vlaicu ținea una şi strună, că el nu poate să iea asupra lui o răspundere atât de mare și ca are să aștepte până-ce mi se va fi întors Văleanu, care poată s-o iea.

Abia pe înserate a putut deci să treacă Dinu în grabă mare pe la schit ca să vadă, cum au sosit și ce fac fetele.

„Se vede, că așteaptă să-i dai ce-va, — “ îi șopti starița când află despre greutățile, pe care i le făcea Vlacu.

Dinu se uită acum aspru la ea: se sîmția jignit de presupunerea, că el ar fi în stare să primească, ba până chiar să şi facă o asemena propunere.

„Acolo să ruginească fierul acela, Maică, grăi dînsul,—și-n asemenea lucru tot nu mă bag.“

După-ce s-a’ntors însă a casă, Budini, om mai bătrân și mai trăit în lume, l-a încredințat, că altfel nu se poate, i-a făcut socoteala, că cîștigul lor e de cel puțin 40 la sută și că tot e mai cu minte se dea vre-o zece din acești 40 decât să sufără perderi mari prin tărăgăniri.

«Atunci fă-o D-ta, — îi zise Dinu, aducându-și aminte de vergelele prea subțiri.

Il rodea înse rău lucrul acesta.

Vineri a plecat apoi din nou la Răstoacă pentruca să petreacă și el sfintele sărbători la schit.

Ce n-a luat cu el!?—Două lăzi pline de bunătăți adunase și de la băcănie, și de la cofe-tărie. De ce muncea el!?

Când a sosit la schit, a găsit-o acolo și pe Cocoana Marița, care venise Marți, ca să stee până după înviere; să-și facă postul și mătăniile, să se mărturisească, să iee sfânta cuminecătură, apoi să se-ntoarcă acasă și să facă pregătirile pentru a doua zi de Paști, când aveau să-i vie sora cu bărbatul ei și cele trei fete ale lor cu bărbații și cu copiii, ca să petreacă împreună ziua cea mare.

Lihnită de fete tinere, bătrâna chiar dintru început a prins mare slăbiciune mai ales pentru Fira, care era gingașe și se făcuse potolită și duioasă. Işi stâmpara baba oare-cum focul când -se uita la ea.

Seara, când a sosit, Dinu nu le-a găsit. Se duseseră la biserică, ca să asculte prohodul. S-a spălat în pripă, s-a peptănat, s-a periat pe haine și s-a dus și el, ca să cânte, — slăbiciune prinsă-n copilărie.

Baba ședea-n strană și moțăia deschizând din câud ochii. De odată ea ridică repede capul și se uită cu ochi mari la Dinu, care începuse să cânte în cea-laltă strană.

„Cine e acela? —întrebă dînsa trăgând-o pe Maica stariță de mânecă.

Maica Fevronia se-ntoarse puțin spre ea.

„Fabricantul, — îi șopti. — Paremi-se ca vii-torul Fireiˮ

Bătrâna se uită lung la Dinu.

„Așa om zic și eu, — grăi dînsa. — Frumoasă pereche!

Când faci daruri ți se cuvine și mulțumirea, să vezi bucuria celor ce le primesc, și ziua următoare Dinu și-a deschis lăzile, a scos una câte una cele din ele și le-a înșirat pe masă.

Baba se uita, se uita și ștergea din când în când câte o lacrămă. Așa sunt bătrânii, plâng ușor, și-o răpunea bucuria, pe care o vedea în fețe.

„Să trăiești, băiete! — isbucni ca-n cele din urmă, apoi îi luă capul cu amândoauă mânile și-l sărută pe frunte. — Că n-am eu parte să-l văd şi pe nepotul meu așa!?

Fira, copila plăpândă și istovită de post şi de nedormire, scoase un țipet, i se făcù negru înaintea ochilor, își caută șovăind un razăm și căzu leșinată-n brațele Maichii stariței.

Nu era nimic: bucuria prea mare o răpusese și pe ee. Așa ziceau toți, și nu putea să zică nici dînsa altfel după-ce și-a venit în fire, deși moartă se știa în sufletul ei.

Puțin timp în urmă Cocoana Marița ședea într-un jeț cu capul lăsat pe umărul stâng și cu ochii închiși, și ear deschidea clătinând puțin din cap pe o clipă ochii și ear îi închidea.

Părintele Visarion îi spusese, că după rân-duiala sfintei biserici nu poate să-i dee cuminică-tura câtă vreme ea se mărturisește învrăjbită cu un slujitor al altarului.

„Dacă e vinovat, — i-a zis el, — să-l ierți, ca iertare să ai, ear dacă e nevinovat, să te căiești, ca vina să ți-o speliˮ.

Nu-i mai era acum atât de greu ca mai nainte să înțeleagă, că nu preotul, ci omul a șreșit și că nu se-njosește, ci se înalță, dacă e îngăduitoare și miloasă.

„Să vie popa,ˮ — a zis dar.

Peste puțin și-a schimbat însă gândul, a po-runcit să-i vie trăsura și s-a dus ea la Părintele Neagu dimpreună cu Maica starița.

A fost foarte vină emoţiunea ce s-a produs când a sosit ea la casa preotului, nici peste drum nu era însă mai mică.

Vlaicu se sîmția par-că i se surpă de o dată toate-n cap.

I se și surpau.

„Nu sunt vrednic, Cocoană de bunătatea, pe care mi-o arați, — zise Părintele Neagu adânc rușinat de fățărnicia sa.

Știa atât de multe, pe care ar fi trebuit să le spună și nu i le-a spus Cocoanei, ba în cele din urmă intrase chiar într-un fel de tovărășie cu Vlaicu.

Nu putea nici acum săi le spună, dar era hotărât a-și ușura sufletul spuindu-i-le înalte îm-pregiurări:

Intoarsă la schit, Cocoana Marița era voioasă, cum de mult nu mai fusese, ear ziua următoare, după slujba învierii, a luat sfânta cuminecătură, apoi s-a întors acasă luând cu dînsa pe Maica Stariță, pe cele două fete și pe Dinu, ca să stea la masă împreună.

După masă s-au început apoi pregătirile pentru ziua de mâne și Cocoana Marița ear se sîmția stăpână deplină la casa ei.

Ea cu Lenuța, cu Anica, nepoata acesteia, și cu cele două surori lucrau pe capete-n bucătărie, în sufragerie, în cămară și-n iatacuri, eară Dinu și Ghinea ridicau mese și mutau dulapuri și canapele căci era multă lume, pe care avea s-o ospăteze și s-o găzduiască Cocoana şi era nevoie de mari schimbări în casă pentru-ca toți să se sîmtă bine.

Incă pe-nserate s-au anzit în vale clopoțeii de la două trasuri: într-una erau bătrânii, ear în cea-laltă Palea, care ținea să fie între cei dânteiu, cu Cocoana Zinca și cu copiii.

judecătorul și inginerul au venit Luni dimi-neața, ca să-i poata face Cocoanei Mariței și mulțumirea de a merge la biserică.

Era masă mare, praznic în puterea cuvântului, la vechiele case ale vornicesei. Nu se mulțumise Cocoana Marița cu ai săi, ci mai; poftise și pe Maica Stariță cu Părintele Visarion, precum și pe Părinteie Neagu cu Marița cea mică. Fira s-ar fi perdut în lumea cea multă, ceea ce ar fi și dorit, dacă Cocoana Marița n-ar fi ținut s-o scoată la iveală și să-i șoptească la ureche mai uneia, mai alteia dintre nepoatele ei „Uite, așa ce-va să-și găsească frățiorul tăuˮ.

N-auzia Fira asemenea vorbe, dar o ardeau privirile îndreptate asupra ei.

„E bine!ˮ — zicea Zinca.

„E de tot gentilăˮ, — zicea Miarieta, sora ei, nevasta inginerului.

Eară Cocoana Frosa nu se mai putea despărți de ea și a ținut cu ori-ce preț s-o iee lângă dînsa la masă.

Grea masă.

Lipsia de la ea cine-va, care îi era Cocoanei Mari-ței foarte drag și toți vorbiau, foarte firește, despre el, eară Fira asculta, schimba fețe și tăcea tăcerea celui osândit la muncă grea.

„Mai știu și eu!? — grăi Nace Velicu. — Nu mă-ndoiam, c-o să venim împreună, căci mi-a scris ancă acum trei săptămâni de la Paris, că pleacă și-o să fie de Paști acasă. Se vede, că ear s-a înfundat pe undeva. Ar putea însă să pice în tot minutul, și — am lăsat acasă vorba să vie aici, dacă sosește.

Fira auzia, se uita cu groază la Dinu și ear o-mpresura leșinul în fața gândului, c-ar putea să-i vadă față-n faţă pe amândoi.

Ce făcea ea atunci!?

Eară Dinu stătea de vorbă cu înginerul, lângă care ședea și care se întresa de magazia de fer.

După masă s-au și dus amândoi, ca să vadă ferăria.

D-l Lăescu, inginerul, cunoscător în asemenea lucruri, examină ferăria cu multă luare a minte.

„Foarte frumos — zise el cu învederată mul-țumire. — Ai, se-nțelege, lucrători străini?ˮ

„Unul singur, — răspunse Dinu,— un Italian. — Cei-lalți, şi calfe, și ucenici, suntem de a noștri.

„Îmi pare bine c-am ajuns și noi să ne măsurăm cu străinii, — urma d-l Lăescu.— E foarte bine lucrată ferăria aceasta.ˮ

„Dacă e vorba, — adaugă el peste puțin, — D-ta ai putea să lucrezi și poduri de fier.ˮ

„N-am încercat nici o dată,“ — îi zise Dinu

„E tot aceasta, ba âncă mai ușor, căci toată ferăria e gata și n-ai decât s-o închei, — îl încredința inginerul, apoi îi spuse, că ate de făcut la județ patru poduri, o întreprindere de vre-o 500,000 de lei, la care ar putea să aibe un câștig frumos.—

„Ia de încercare unul, și dacă-ți iese, le iei și pe cele-lalte, — urmă el. — De ce să le dăm la străini când avem oamenii noștri?ˮ

Dinu-și puse de gând să vorbească cu Gigiu.

Acum veni-n grabă mare și Vlaicu, care, zi de Paști fiind, stătuse mai mult decât de obiceiu la masă.

„Unde-o să fie magazia?“ — întrebă inginerul.

Vlaicu-i arătă locul.

Inginerul se uită cam mirat la Dinu.

„Bine, — grăi dînsul, — dar atunci nu trebuia să așezați materialul aici, la depărtare atât de mare.ˮ

„Deocamdată, deocamdată, — grăbi Vlaicu a răspunde. — Acum, fiind sărbători, n-am putut să ridicăm lemnele și să care fetăria la locul eiˮ.

Dinu zîmbi cu oare-care mulțumire.

„Ear pentru cele-lalte, — grăi dînsul, — îl rog pe d-l Inginer să-și dea părerea, dacă ferăria e ori nu de bună calitate și bine lucratăˮ.

Vlaicu se uită cu coada ochiului la el. Nu mai încăpea îndoială, că-i vorbise inginerului și că tot de la el a pornit și împăcarea cocoanei cu popa, își mușca degetele, că l-a adus la Răstoacă, dar se stăpânia.

„Nu m-am îndoit nici o dată, — grăi dînsul, — dar nu sunt stăpân și mi-e destul vorba d-lui Inginer, ca să regulez socoteala.ˮ

„Stai! — adăugă înse după-ce ei plecară. — O să plece inginerul și rămâi cu mine și cu Palea. Pe tine am eu cum să te regulez?ˮ

Inginerul a plecat apoi Marți după prânz, eară Palea a rămas, ca să afle de la Vlaicu, ce e cu magazia de fier și cum au venit lucrurile cu popa.

Vlaicu dete din umeri.

El știa foarte bine, care e rostul magaziei de fier, dar nu voia deocamdată s-o spună aceasta.

„Magazia, — zise el, — a-nvoit-o Văleanu. — De ce? — Nu știu. — Ear cu popa nu pot să-mi dau seamă, cum au venit lucrurile. Cred înse, că s-au pus pe capul Cocoanei călugărul acela, Starița, fierarul și fetele. — Mă tem că ear o să se obrăznicească.ˮ

„Afacerea lui doarme, — grăi Palea. — N-am decât să mișc puțin, ca să-i trag o sperietură.ˮ

„Să-i-o tragi, — stărui Vlaicu, chiar una cât de bună.

Atât a fost, și Dinu a plecat Joi dimineața, ca să-l trimită la Răstoacă pe Budini, ear fetele au mai rămas la schit.

Firei îi venia să plângă la despărțire, se temea să rămâie, nu putea să plece și-i era par-că se află într-un leagăn și e săltată mereu sus, ca să cadă amețită jos, de tot jos.

III.

Cel mai urât lucru e-n lumea aceasta urîtul el însu-și, și ca să scape de urît oamenii se iau unii pe alții la goană.

Era rău când Fira, făcăndu-și mai ici, mai colo de lucru, umbla zi cu zi pe sub ferestrile vecinilor, care se-ntrebau: Unde se duce? — pe cine caută? — cine vrea s-o vadă?

Nu era bine nici când stetea mereu în casă. Acum vecinele se-ntrebau: De ce nu iese? — de ce se teme? — de ce se ascunde? —de ce se ferește de ochii lumii?

Slăbise... De cea slăbit? —ce-i seacă puterile?

„De! — mai știi!? —zicea una, ca să facă o glumă, care nu i se părea proastă — Când ai întâlniri prin pădurea deasă și umbroasă și te plimbipe la Predeal și pe la Brașov, ușor ți se întâmplă să te alegi cu ce-va“.

„Tot ce se poate, — zicea alta. — Au mai pățit-o, ba o mai pat și altele.

Așa se plăzmuiesc întâmplările nepetrecute: unul... De, mai știi!? — altul... Tot ce se poate! — ear altul.,. Pare-mi se ori... Nu mai încape îndoială, și te pomenești în cele din urmă, că lumea știe mai bine decât tine, ce ai visat, ce gând ai,. ce faci ori ce te doare.

Rău de fot era deci când s-a svonit, că Fira a plecat unde-va, la un schit, cum se zicea, cu Maica Starița.

„Așa! —la schit cu Maica moașa! — grăi una rea de gură, și vorba s-a pornit tocmai de Paști când oamenii n-au altă treabă și se-ntîlnesc la toate colțurile.

Mai ici, mai colo făcea câte una și socoteala lunilor și găsia, că e tocmai timpul, ca Fira să nu mai poată sta acasă.

Andreiu, care nu mai stătea, ca mai nainte, toată ziua acasă, trebuia să prindă de veste. Il simțise lumea, că vorbește, deci și acultă bucuros

„Dar la voi dând se face botezul? — îi zise într-o seară Sanda din colț.

El se uită rîzând la ea. — Nu-i venia să creadă cea ce dînsa zicea, dar îi părea bine, c-o zicea.

„De unde-ți întră asemenea prăpăstii în cap!?ˮ răspunse el.

„Așa! — grăi dînsa. — O știe toată lumea, și vorbește mahalaua întreagă, — N-aveți destule fete mari în casă!?“ —

Asta era Marți seara, și până Joi, când s-a întors Dinu de la Răstoacă, Andreiu a avut destul timp, că să se încredințeze, că în adevăr mahalaua vorbește.

Dinu făcuse rânduiala, că în timpul, cât va lucra el cu Gigiu, cu trei ucenici și cu alți doi lucrători la Răstoacă, Andreiu să rămâie cu doi lucrători și cu doi ucenici, casă ducă înainte lucrările din atelier, ear pentru aceasta îl sporise și pe el ca pe Gigiu cu un leu pe zi pentru tot timpul cât va couduce lucrările din atelier.

Așa luau Dinu și Andreiu Vineri seară înțelegere între dînșii.

„Dar, — zise Andreiu, — tu femeile aceste eu nu mă bag, nu mă amestec și dacă s-ar întâmpla ceva cu vre-una din ele, pe mine nu mă privește.

Dinu se uită nedumirit la el.

„Ce vorbă e aceasta!? — întrebă. — Ce adecă ar fi putând să li se-ntâmple!?“

„Eu nici nu știu, nici nu cred nimic, —răspunse Andreiu, — dar pe-aci prin vecini se vorbesc multe, și știi, vorba Românului, că e mai ușor să păzești un car de purici decât o femee?

„Ce se vorbește!? — ce se poate vorbi!?— întrebă ear Dinu cam răstit.

„Nu mă lua așa, — grăi Andreiu, — că-n capul tău se sparg toate și eu nu rău, ci bine vreau să-ți fac vorbindu-ți. N-o fi adevărat, dar e destul ca să zice, c-o să avem în curând botez la casă, și eu ți-o spun acum pentru-ca nu cum-va, auzind-’o mai târziu, să mă faci vinovat.

Dinu rămase cât-va timp ca și-când l-ar fi lovit cine-va cu barosul în cap.

Da, era destul, că se zice, ba par-că mai ușor i-ar fi fost să fie adevărat și să nu se zică decât ca lumea să-l poarte-n gura ei nespălata. Eară el după cele ce știa și după-cum îi era firea numai pe sine însu-și putea să se socotească vinovat, căci el trebuia să păzească nu numai avutul, ci și cinstea casei.

Mai nainte s-ar fi dus în asemenea împregiu-rări la Marghioala; acum înse ea se înstrăinase, par-că, de dînsul fără ca el să-și fi dat vre-o dată silința de a se dumiri, că de ce-i este oare-cum frică de dînsa.

„Sunt ticăloșii, — îi zise el dar lui, Andreiu,— mari ticăloșii, dar gura lumii nu poți s o astupi, O să vezi tu, că sunt ticăloșii, și te rog să nu scapi vre-o vorbă-n fața Cocoanei, nici mai ales în fața Marghioalei. De ce folos i ar fi cui-va să afle și ele!?“

„De ce mai ales în fața Marghioalei!?“ în-trebă Andreiu.

Asta-nsemna ce-va. Tocmai ei trebuia să i-o spune.

Dinu, deși avea foarte mult de lucru, Sâmbătă în zori de zi a plecat apoi s-o aducă pe Fira acasă și s-o trimită-n fie-care zi la plimbare pentru-ca lumea s-o vadă.

Vineri seara sosise și Văleanu la Răstoacă, și Fira, care o știa aceasta, se cutremura mereu gândindu-se, că în curând îl va întâlni.

Când îl văzu pe Dinu și afle, că el a venit, s-o iee, ea rămase că-ntr-un fel de aiurire.

De ce venia s-o iee tocmai acum, pe nea-șteptate, de ce,—când vorba fusese sămaistee?

„Știe. — își zise cu ițiima încleștată. — De unde știe? — De la Marghioala!? — Dar ea de unde știe!?“ El era turburat, nu putea să-i spună, de ce o ia, și nu știa ce să zică; ea era cuprinsă de frică și nu mai știa cum să-i vorbească: așa au făcut drumul până acasă cuprinși de o foarte nesuferită stare sufletească, dar din când în când dînsa ear răsufla mai ușor și ear se uita la el par-c’ar fi arhanghelul, care a venit s-o iee și s-o scape.

Acum, după-ce au sosit acasa, în adevăr că nu mai era chip, ca Fira și Marghioala să trăiască sub acela-și acoperemânt.

Marghioala, femee sbuciumata și ea, știa și ea ce aflase Andreiu de prin vecini și-nţelegea, că așa trebuiau să vie lucrurile, se uita pe furiș la Fira, o vedea mai perită de cum fusese la plecarea ei și frământată și acum sufletește, încât mereu se ascundea și se întreba neîncetat: Ce e? — ce se petrece? — ce s-a’ntâmplat la Răstoacă?

Fira o bănuia de a-i fi spus lui Dinu tot ceea ce știa, ba, poate chiar și mai mult, vedea ochii ei pânditori, se uita la ea din când în când plină pe mânie și cra-n -fie-care clipă gata să i se oprească-n față și să-i zică: Ești o nemernică!—

Și dacă i-ar fi zis-o aceasta, Marghioala ar fi stat în fața ei smerită și-ar fi răspuus: Da sunt!

Nemernică se sîmția find-că-l înșela pe Dinu și nu-i spunea ceea ce mai presus de toți el trebuia să știe.

Duminecă dimineața ea-l trase în sfârșit de mânecă și-i spuse, că vrea neapărat să vorbească cu dînsul mai nainte de e fi plecat.

„Să vorbim acum, — răspunse el; — n-am altă treabăˮ

„Munte de om și tot copil! — răspunse ea — Nici până acum n-ai ajuns să sîmți, că noi nu mai putem vorbi. E destul să ne apropiam unul de altul pentru-ca toți, și Andreiu, și ucenicii, și Fira să stee la pândă.

El în adevăr n-o sîmțise aceasta, dar acum par-că-și dădea seama, că așa-este.

„Ce să facem dară!ˮ — întrebă el zăpăcit.

„Să ne-ntâlnim unde-va, unde nimeni nu ne-vede, nimeni nu stă la pândă, că eu am să-ți spun multe și vreau să vorbesc fără sfială, — Dinu se uită mai zăpăcit la ea.

El să se-ntâlnească prin ascuns cu Marghioală!? — Era peste putință! — Nu, aceasta el, Dinu, n-o făcea.

„Dar să stee la pândă Maica Precestă și sf. Petru cu toți Apostolii și cu toate mucenițele și mie nu-mi pasă! — grăi dînsul? Ce e, dacă stăm de vorbă!? — Nu cum-va facem ce-va, ca să ne fie rușine și să avem nevoie de a ne as-cunde!?“

Nu știu, răspunse ea, — Chiar înse, daca nu, oamenii își fac gândurile lor. Toată viața aceasta e o țesătură de bănuieli, de presupuneri și de minciuni, și te trec fiorii când vezi, ce sunt oamenii în stare să născocească.

Dinu tresări.

„Nu cum-va a aflat și ea ce-va!?“ — se întreba el, o luă de mână și intră cu dînsa în ietacul, unde lucrau adinioară împreună.

„Ce vrei să-mi spui?ˮ — o-ntrebă el.

Ea dete din umeri și rămase cât-va timp cu ochii perduţi în vânt.

Nu putea să vorbească. Cu totul altfel își închipuise ea lucrurile.

„Nu, — zise, — eu nu mai pot să stau în casa aceasta. — Nu asta e ceea ce voiam să-ți spun, — adăugă ea peste puțin, — și ași vrea să stau, dar în clipa aceasta simt, că nu mai pot.

„Nu mai poți,“ — grăi dînsul și începu să se plimbe prin iatacul strîmt.

O nțelegea. Nu o dată, dând cu barosul, s-a gândit, că o să ajungă aici lucrurile, și se sîmția ca fierul pus pe nicovală.

El se opri în fața ei.

„Ași face eu bine, — o ’ntrebă, — dac-ași zice să stai când tu-mi spui, că nu mai poți?“

„Nu, — răspunse ea, — căci te-ai căi ’n urmă și ar fi și mai rău.

„Atunci faci ce vrei, — zise el. — Dacă poți să mă lași singur în casa aceasta și crezi, c-o să te sîmți mai bine aiurea, așa să faci.

Eu îți spun numai, ca mie o să-mi fie foarte greu.“

„Dar de ce folos mai pot să-ți fiu?! — în-tîmpină ea. — D-ta nu mai ții seamă de mine; îți sunt par-că n-ași mai fi, și tremur în fie-care clipă ca nu cum-va să se ’ntâmple ce-va ce mi-ar strica, toată viața.

„Ce-ar putea sase ’ntâmple!?“ — întrebă el cu un fel de sfială.

Ea se apropie de dînsul.

„De ce ai plecat așa-n pripă, ca s-o aduci înapoi!? — șopti ea. — Ce s-a petrecut acolo?— cine mai era acolo? — de ce te temeai?ˮ

El se uită strâmtorat la ea.

„Nu știu ce-ți va fi întrat și ție în cap de mă iai așa de scurt, — grăi dînsul. — Vorbe, care se șoptesc pe aici, proștii, lucruri, care sunt peste putință.ˮ

„Ba sunt cu putință, — stărui dînsa; — toate sunt în lumea aceasta cu putință, ia ori-și-ce poți să te aștepți; de multe ’ai să te temi.

Acum era timpul să-i vorbească; ear sîmția înse, că nu poate.

„Eu nu vreau să zică cine-va, nici să crezi tu, că mă pun între tine și Fira, — urmă ea. — Șa mă ferească Dumnezeu! — mă uit înse la ea și văd că i s-a ’ntîmplat ce-va. — Nu știu, ce, dar i s-a ’ntâmplat. Păzește-o! N-o lăsa singură! N-o scăpa din ochi, căci pe sufletul D-tale rămâne. Eu ce fac după plecarea D-tale cu ea când o văd că are nu știu ce cu mine, încât m-aștept în fiecare clipă să-mi sară-n cap!? — Cum rămânem noi amândouă fără de D-ta în casa aceasta!?ˮ

Dinu stetea și nu mai știa ce să-i zică și ce să-i facă.

Acela-și lucru ca și cu Andreiu.

„Tu știi ce-va ce nu-mi spui“,— stărui dînsul. Acum trebuia să-i vorbească, — dar tot nu putea.

Multe vor fi, pe care nu pot să ți le spun, — grai dînsa. — Și D-ta vei fi știind nu una, pe care nu mi-o spui. — Vorba e, că lucrurile nu mai pot să rămâie așa, cum sunt: ce mai fac eu aici!?ˮ

El trebuia să aleagă între amândoue, dar nu putea. Acum, în clipa aceasta, când se uita ’n ochii ei, nu ar mai fi statut câtu-și de puțin la îndoială, dar mai ales după cele petrecute la Răstoacă: se sîmția legat și era pătruns cu desăvîrșire de simțământul, că s-ar căi toată viața lui, dacă s-ar pripi acum,

El o cuprinse cu brațul, se plecă puțin și se uită ’n față.

„Rabdă, — îi zise cu glas stăruitor, — și nu mă părăsi, că mie mi-e destul să te știu, că ești aci, că ochii tăi văd și că pot să stau din când: în când de vorbă cu tine. — Cum mi-ași căuta eu de treabă, dacă nu te-ași mai ști pe tine în casa aceasta. Tu ești destul de înțeleaptă, ca să te știi pune bine cu ea, — urmă el netezindu-i cu mâna lui mare părul pe frunte, — și-o faci, dacă te rog eu.ˮ

Marghioala era biruită, ba par-că un simțământ de milă o cuprindea când se gândia la Fira.

„Ce nu sunt eu în stare să fac pentru D-ta când știu ca vrei 1?ˮ — grăi dînsa uitându-se cu ochii umezi în fața lui.

Altfel stetea dînsa acum în fața Firei și altfel i se uita în ochii plini de mânie.

„Cum s-a 'ntâmplat de te-ai întors atât de curând acasă? — o ’ntrebă ea după plecarea lui Dinu. — Vorba era să stă ți câteva săptămâni.ˮ

„Asta o vei fi știind tu mai bine decât mine,— răspunse Fira fără-ca să-și stăpânească mânia.— Se vede, că i-ai spus toate minciunile, ba și mai mult.

„Ce minciuni!? — răspunse Marghioala. — Ceea ce știu eu și puteam sa-i spun lui sunt tot lucruri adevărate. E adevărat, c-ai făcut la Poiana Țapului cunoștință cu un Văleanu oare-care i că te-ai întâlnit în mai multe rânduri cu el. Dumnezeu îmi vede sufletul și știe, că nu mă ’ndo-iesc, c-a fost în toată nevinovăția, dar e adevărat că lumea zice, ca v-ați plimbat pe la Predeal și pe la Brașov, c-ai stat atâta timp închisă ’n casă fiind-că-ți era rușine să ieși în lume și că ai plecat acum de a casă cu o moașă îmbrăcată în haine de călugăriță. — Aceste, — urmă ea stăruitor, — nu sunt minciuni, ci lucruri adevărate: în adevăr așa zice lumea și-o zice fiind-că D-ta ai fost u-șuratică și le-ai făcut toate de capul D-tale“.

Fira-și acoperi fața cu amândouă mânile.

„Le va fi știind înse Nenea Dinu ori nu,— urmă ear Marghioala, — aceasta n-o știu. — Știu înse, că de la mine nu le-a aflat și că nu le crede. — D-ta vezi, că nu le crede, căci altfel ar vorbi și s-ar purta, dacă le-ar crede, și-ți spun eu, că le-ar crede, dacă i le-ași spune eu, fiind-că eu nu-l mint nici o dată, dar nu i le spun, căci mi-e rușine și mi-e milă și de el, și de D-ta, și de Cocoana Lina.

Fira stetea ear smerită ’n fața ei, dar tot nu-i spunea nimic.

IV.

Mintea omenească e ca apa mării ’n necurmată mișcare. Stai și lucrezi, ear gândurile ți se-n-șiră ele de ele, și te miri adese-ori ce lucru de nimic ți se ivește în minte ca amintire din trecutul depărtat. Cu atât mai vârtos trăiești cu sufletul în trecut când n-ai nici o treabă ca Văleanu, care mai din îndemnul său propriu, mai în urma stăruințelor cumnatului său plecaseși străinătate, ca să uite partea cea din urmă a viețeii sale și să se întoarcă încetul cu încetul la cele de mai nainte.

El se oprise la Brașov. Ii plăcea orășelul acesta pentru-că din zor de zi până seara ulițele lui șunt pline de oameni, care nu umblă, ci aleargă-n treburile lor și n-au vreme să se uite la dreapta ori la stânga și să cerceteze, cine sunt și-n ce treburi umblă aceia, cu care se-ntâlnesc. Se plimba așa singur pe aleele nesfîrșite, deși frunzele se scuturaseră, își lua masa măi ici, mai colo, citia prin cafenele gazete se uita prin foile ilustrate și se sîmția destul de bine. Gândurile îi erau înse mereu duse și de cele mai multe-ori supărătoare.

Un desgust adese-ori foarte viu îl cuprindea când i ce impuneau reamintirile zilelor petrecute cu prietenii săi fie la București, fie la Paris. — Mai rușinea, mai o dureroasă desamăgire i se ivia-n suflet când își aducea aminte de cele petrecute la Bușteni, Soare, lumină și oare-care bucurie i se revărsa peste toate numai când se gândia la baba de la Răstoacă, la plimbările, pe care le făcea cu droaia de copii pe la livezi, pe la viie, prin pădure și abia acum își dedea seamă despre slăbiciunea, pe care o avuse bătrâna pentru Marița, fina ei mereu voioasă, plină pe zel, mereu neobosită și fericită când putea să ia asupra ei o sarcină cât se poate de grea. Era, așa i se părea acum, o viață, în care omul foarte ușor se perde pe sine însu-și.

După vre-o opt zile tot s-au găsit și la Brașov oameni care au început să se uite mai cu din adins la omul răsleț ce-și petrecea viaţa așa singur și să se-ntrebe, cine-o fi el și ’n ce treburi va fi umblând.

În dată-ce a sîmțit-o aceasta, Văleanu a plecat — puțin îi păsa unde. A mai stat la Pesta, la Viena, la Munchen, la Zurich și tocmai după Crăciun li-a scris celor de acasă, că a sosit la Paris bine și sănătos.

Ori-și-unde s-ar fi aflat și ori-și-ce s-ar fi petrecut împregiurul lui, el petrecea mereu în trecut și mai bucuros la Răstoacă.

Pe la sfârșitul lunei Fevruarie, când au început șă se topească zăpezile, el se-ntreba, cum va fi ieșit din iarnă rapița și grâul, pe care-l lăsase atât de frumos, și-i era dor de țară.

„O fi de Paști, o fi ce-va mai nainte ori ce-va mai tărziu, — își zicea el, — când iese lumea la câmp, trebue să fiu și eu acolo.ˮ

Când a sosit la Răstoacă, a găsit aici o lume cu totul schimbată.

Din toate cele spuse cam alandala de mătușa lui un singur lucru i se deslușea: că Fira a venit la schit cu logodnicul ei, că ea a stat de Paști la masă cu părinții și cu surorile lui, că toți au găsit-o foarte drăguță și că ea se afla la schit.

Dacă i s-ar fi spus aceste mai nainte de ple-carea lui, el ar fi fost cuprins de-o viua frământare sufletească. Acum, după patru luni petrecute ’n mijlocul unei lumi, sgomotoase, el abia mai pu-tea să și-o înfățișeze pe Fira în gândul lui și-i era greu să-și dea seamă, cum s-au petrecut lucrurile, ca el să-și schimbe așa de o data întregul fel de a fi. Stând așa singur în timpul petrecerii lui în străinătate, se încredințase în nenumărate rânduri el însu-și pe sine, că prea sunt el și Fira departe unul de altul pentru-că să se mai poată întâlni, nu mai ținea să fie înpins spre ea și se sîmția ușurat știind, că dînsa e logodită ceea ce-i spusese într-un rând și ea. Erau sfârșite toate, și el putea să facă tot ceace vrea.

Dumineca dimineața, când a aflat, că dînsa a plecat în pripă de la schit, el era cu toate aceste dureros atins, și acum dorea s-o vadă.

Vecinica presupunere, că ’n viața omului min-ciuna ține atât de des loc de adevăr: nu se ’n-doia ca dînsa a plecat din adins când a aflat, că el a sosit, și bănuia, că Dinu știe și el ce-va, poate chiar dela dînsa, — ceea ce-l jignia adânc.

Aceste ear îi rescoliau sufletul și-l duceau spre dînsa.

Din clipa șosirii lui el fusese cuprins de simțământul, că nu mai e la Răstoacă lumea cum a fost. — Luța, Anica și Ghinea umblau mai în vârful degetelor prin casă și vorbiau mai încet, deși Cocoana Marița nu mai era ursuză. Marița, Caliopi și droaia de copii nu mai veniau pe la curtea boierească, deși îl iertase Cocoana pe Părintele Neagu.— Nu mai era nicăiri veselia de mai nainte, și Duminecă după amează-zi el a ieșit singur spre livezi, unde nu mai era atât de frumos ca mai nainte, de și era soare, adiere primăvăratică, iarba încolțise și pomii erau înmuguriți.

Luni după prânz, auzind ciocăniturile lucrători-lor, care ’ncepuseră să închee baratca, el se coborî în ogradă.

Îi era, par-că-i vine să se-toarcă ear la deal când îl zări pe Dinu, care era posomorît și smân-cia oare-cum și arunca lucrurile ce-i treceau prin mâni.

Tot nu putuse Budini să puie mâna pe bani fără de scăderea cuvenită.

Nu tocmai aceasta-l supăra înse.

„Ți-e ușor D-tale,— îi zise lui Budini, care-l încredința, că altfel nu sepoate. — D-ta n-ai să-i dai nimănuia socoteală. Eu cum o trec însă-n condicăˮ.

„Scrii acolo — „cheltueli de mijlocireˮ — și pui suma, — grăi Budini. — înțeleg ori-și cine de ce e vorba. — Asta ți-o pui în socoteală când faci prețurile.

Aceste cheltueli de mijlocire îl rodeau pe Dinu, căci nu treceau de la el, ci de la văduvă și de la copii.

Când îl zări dar pe Văleanu, se uită la el parc-ar fi voit să-l întrebe: „Dar la D-voastre cheituelile de mijlocire sunt lege?ˮ

In clipa aceasta răsări ca din pământ un că-țălandru deșirat și lățos și se răpezi ca din pușcă la Văleanu şi ’ncepu să se gudure mpregiurul lui, să-i sară-pe umeri zăpăcit de bucuria revedem.

„Ursule, — Ursule: grăi Văleanu viiu mișcat, și începu să-l mângâie. — Tu tot mă mai cunoști, tot îți mai aduci aminte de mine, — par că numai tuˮ.

In vreme-ce el mângâia cânele. Vlaicu, care-l zărise mergând spre lucrători, grăbi la dînsul.

Ursu de o dată se opri, se 'ntoarse și începu să-l latre par-c’ar fi voit să-l sfîșie ca nu cum-va să se apropie.

„Asta-i, — grăi Vlaicu mânios, — o s-ajung să nu mai pot umbla prin curtea casei mele!“

„Se vede, că te vei fi uitat vre-o dată rău la el,“ — îi zise Văleanu și-l chemă și mângâie pe Ursu, ca să se astâmpere.

Dinu se ’ntoarse spre Văleanu și se uită cu ochii lui limpezi în fața lui.

„E minune — cum îi cunoaște cânele pe oameni, — zise el încet. — Uite, pe mine nu m-a văzut nici o dată' și tot nu mă latră.

Cu vorba aceasta și-a deschis fără-că să vrea drum la inima lui Văleanu, și foarte în curând Vlaicu a trebuit să sîmtă, că Văleanu îi este neapropiat.

Stetea omul trăit în trândăvie și moleșit de plăceri și se uita cu un fel de sfială religioasă la muncitorul cu brațe vânjoase, care lua drugii de fier și umbla cu ei par-c’ar fi trestie și nu obosia nici odată. Și tare că brațul îi era și sufletul: vorba lui scurtă nimeria că barosul drept la țintă și nu șovăia nici la dreapta, nici la stânga.

Ce putere de om! — Ce frumoasă viață!

Eară el însu-și!?

Stetea uluit când Dinu i-a vorbit câte-va zile în urma despre „cheltuielile de mijlocireˮ și-i venia cuprins oare-cum de frică, să-l roage, ca să nu li-o mai spună și altora.

„Lasă-l, — îi zise. — E un nemernic, un mișel.“

N-avea în el destulă virtute, ca să se ducă și să-l scuture pe Vlăicu, dar nici destulă inimă, ca să zică „Dau de la mine!“

„E prost de blajin și bun ce eˮ,— își zise Dinu și-l lăsă ’n pace.

Dinu și Vlaicu înse chiar șf fără cheltuieli de mijlocire erau doi oameni, care numai hărțuindu-se putem să trăiască alăturea în acea-și lume. Dinu nu puteau să-l vadă ’n ochi pe crăcănatul cu barbă roșie, li-o spunea aceasta tuturora, ba era pentru el un fel de mulțumire diavolească să i-o arate și lui Vlaicu. Acesta, om cumpenit, se făcea, că nu înțelege, dar îl păștea și-și dedea silința să-l ție departe și de Văleanu, și de popa, cei puțin de o cam dată, până-ce nu va fi venit sperietura.

Nu se maj supăra Vlaicu când Văleanu ieșia la câmp, unde munca era ’n toiul ei, ci stăruia mereu să-l ducă cu dînsul în vreme-ce Dinu își urma cu ai săi și cu Budini lucrarea în ogradă.

Umblând așa amândoi pe câmp, Vlaicu îl pipăia mereu pe Văleanu, ca să se dumirească, ce e cu fata fierarului, care tocmai acum nu mai vine pe la Răstoacă. Văleanu se feria, dar întră din ce în ce mai tare în bănuiala, că Vlaicu știe ce-va și-l știa de frică de-oare-ce rău ar fi putut să vie lucrurile, dacă i-ar fi șoptit ce va lui Dinu la ureche.

Cam așa ar fi mers lucrurile toata vara, dacă n-ar mai fi fost la Răstoacă și Ciornă.

El stătuse ’n timpul, când popa era hărțuit, zîmbind cu mulțumire la o parte. Acum înse ear îl năpădise veninul și era galben și verde la față, căci nu ’nțelegea, de ce să fie mereu îndopat și de toți miluit popa, care nu face nici o treaba.

Ciornă nu era înse ’n stare să zică vre-o vorbă rea despre cine-va, ci-i punea pe alții la cale.

I-a fost destul să treacă odată-de două-ori pela ogradă, ca să vadă și el cum se lucrează la magazie, pentru-ca să se încredințeze, că traiu bun între Dinu și Vlaicu și că Dinu are cere și la Văleanu, și la Cucoana.

Traiu bun n-avea înse nici Floria cu Ana, femea rea de gură, care o ținea una și strună că toate relele de la Vlaicu se trag. Floria, care acum era om al curții și știa multe, le spunea apoi toate când erau numai ei amândoi, ca ss scape de gura ei încredințând-o, ca Vlaicu nu de capul lui le face.

Mai știa Ana și de la popa altele, și dînsa nu era femee, care-și pune pază gurii. N-avea dar Cioarnă decât să scape vorba „Fierarului să i le spui!ˮ — pentru-ca în curând Dinu să le știe și el toate și să i le spună și lui Văleanu.

Văleanu schimbă fețe când Dinu îi spunea, cum se vinde grâul, cum sunt socotiți oamenii, cum și-a luat popa pogoanele și lemnele, cum au scos Vlaicu și Palea porumb din coșare, lemne din pădure și butoaie din pivniță.

El știa să prețuiască banul și-i era și greu, și-rușine, dar se temea de Vlacu și nu-i remânea decât să spună, că toate cu voia Cucoanei Alariței s-au făcut.

„Dar cheituelile de mijlocire!?“ — își zise Dinu.

Nu! — Acum nu-i se mai părea Văleanu blajin și bun, ci un nemernic, care nu ’ndrăznește fiind-că va fi făcând și el ca cumnatul său.

Alt-fel de om inginerul.

„Da! — grăi Budini, care era pe sfârșite cu betonul temeliilor. — Acela e om de ’nțelegere. Îl știu, c-am lucrat cu el“. Era acela-și, cu care Costache îngroșase vergelele.

„Ce păcate; — nu sunt în lumea aceasta și oameni cum se cade!?ˮ— esclamă Dinu.

„Nu pot să fie, — răspunse Budini — De la unul se spurcă toți.— Dar ce-ți pasăl? — nego-țătoria e negoțătorie: câștig să fie și oamenii, prin care-l ai, nu te privesc. — Dacă îți dă el lucrarea, ai câștig bun: asta s-o știiˮ.

„Tot cu cheltuieli de mijlociireˮ, — întîm-pină Dinu.

„Nu te privesc, — stărui Budini: —le pune el toate la cale.

Putea Dinu să zică — nu! — când erau la mjiloc văduva şi copiii ei? —

Nu!

Apele umflate-n timpul celor din urmă doi ani rupseseră mai multe poduri. Era cestiune de gospodărie, că ferăria de la aceste poduri să nu mai zăcă părăsită în câmp și d-l Lăescu urma s-o vândă cu observarea tuturor formelor, ear Budini dedea cel mai mare preț.

Tot d-l Lăescu făcuse planuri și devise în regulă pentru alte poduri.

Remânea deci numai, ca Budini și Dinu să să se facă tovarăși și să le tragă podurilor o văp-sea bună pentru-că d-l inginer să nu facă greutăți la luarea în primire a lucrării

Cheltuielile de mijlocire erau fără îndoială cam mari, dar nici câștigul nu era mic.

Lucrul trebuia înse să se facă cu grăbire, căci suferia comunicațiunea.

Ei, bine! —la Răstoacă nici Văleanu, nici mai ales Vlaicu nu dădeau zor. Putea magazia să fie gata și mai pe toamnă, după-ce se va fi vândut grâul, Dinu a lăsat deci un lucrător cu doi ucenici la Răstoacă pentru-ca să ciocănească încetul cu încetul, eară el a trecut cu cei-lalți lucrători şi cu alții, pe care i-a mai învoit, la poduri și venia numai din când în când-așa mai în grabă, ca să vadă, cum înaintează lucrările la magazie.

Așa îi mai plăcea și lui Vlaicu, ba și lui Văleanu, care a ajuns în curând a dori, ca Dinu să nu mai fie și el pe lume.

V

Toate se mișcă ’ncet, se tărăgănează și se amână de azi pe mâne, — își zicea adese-ori Dinu, care era obicinuit să meargă răpede înainte.

Umbla de ici până colo, dedea zor, punea pretutindenea mâna, ca să urnească, mai dedea Duminecile și zilele de sărbători — așa pentru câte-va ceasuri—pe acasă, alerga, ostănia și-și bătea capul, dară spor nu vedea.

Pe la Rusalii crezuse că va fi gata cu magazia, ear acum se temea, că va lucra și toamna la ea. In atelier se-ngrămădiau tot mai mult lucrările și lucrătorii nu le mai puteau birul. Podurile înaintau, ce-i drept, dar încasările se făceau cu anevoia.

După socoteala, pe care și-o făcea-n capul lui, într-un singur an câștiga mai mult decât în cei cinci, de când era tovarăș, împreună; cheltuielile de mijlocire-i încurcau înse socotelile, căci afară de înginer mai erau pe la casierie și prin alte biu-rouri destui, care opriau hârtiile-n loc, dacă Bu-dini nu le făcea drum. Avea să iee și nu se-ndoia, că va și lua bani buni, dar deocamdată cheltuia de la dînsul, ba mai fusese nevoit să-i trimită și lui Tănase trei mii de lei.

Ori-și-cât de nesuferite i-ar fi fost socotelile, purtarea lor a fost timp îndelungat una din mulțumirile vieții lui, căci stetea la ele mai înteiu cu Marghioala, apoi cu Fira. Acum avea ici o fițuică, colo alta, ear când trecea în condică, o făcea prin ascuns, ca să nu jignească nici pe una, nici pe alta din ele și să numai fie nevoit a da explica-țiuni, și nu-și mai lăsa condicile la vederea ori-și-cui. — O apucase și el fără-ca să-și dee seamă pe drumul bătut de lumea, în care trăia, și nu le mai spunea toate — nici Marghioalei.

„Cum o duceți?“ — o-ntreba el când ajungeau să fie singuri și ear o mângâia netezindu-i părul de pe frunte. După-ce apucase o dată așa, nici că se mai putea altfel, căci ea s-ar fi șîmțit jignită.

„Bine, chiar foarte bine! — răspundea dînsa. —Când nu ești D-ta aici, e foarte drăguță, cară mie-mi este dragă, asta o știi, și dacă vrei D-ta le rabd toate de la dînsaˮ.

„Ești fată cuminteˮ, — îi zicea el, o mângâia din nou, și atât era destul, ca să poată pleca liniștit.

In ajunul Rusaliilor ear a venit Maica Starița să cumpere mai una, mai alta pentru sărbătoare și ear le-a poftit pe fete la schit.

Din vorbă-n vorbă Fira a aflat, că nepotul cocoanei e tot la Răstoacă, dar nu zicea, că nu se duce, ba chiar ținea să se ducă. Ii trecuse, ce-i drept, și focul, și frica, dar o adimenia gândul, că acum poate să se plimbe, să stea de vorbă ori să iea masa cu el fără-ca cine-va să se mai întrebe, de unde și până unde se știu unul pe altul.

Dac-ar fi fost de față Marghioala și-ar fi scăpat cine-va vorba „Văleanuˮ tot nu sa-r fi dus Fira la Răstoacă, n-a scăpat însă nimeni în faţa Marghioalei vorba aceasta, și Dinu a dus-o chiar el pe Fira, — căci putea s o facă acum, după-ce lumea nu mai vorbia.

La Răstoacă ear se porniseră lucrurile ca mai nainte.

Popii îi venise, ce-i drept, sperietura. Umbla mereu pe la Protoiereu și pe la consistorii în vreme ce Ciornă zîmbia, eară Vlaicu-și căuta liniștit de treburi.

„De geaba! — zicea Maica Stanță. — Asta nu se mai sfârșește. Bunăvoință Cocoanei nu-ți este de nici un ajutor, și tot n-o să-ți rămâe decât să măriți pe Marița și să-ți lași ginerele aici.

Așa zicea acum și popa, care voia cu ori-ce preț să spună ceea ce știa și vedea, că n-o să poată vorbi câtă vreme stă la Răstoacă.

Deocamdată înse Marița ear mergea la curte și era mâna dreaptă a Cocoanei, droaia de copii ear se aduna și Văleanu ear își făcea plimbările prin livezile înflorite cu Marița și cu Caliopi, cu droaia de copii și cu Ursu, care alerga și acum după păsări și-i lătra pe trecătorii, care nu-i plăceau, — ear ar fi rîs cu multa poftă prietenii lui de odinioară, daca l-ar fi văzut plimbân-du-se asftel în rând cu copiii.

Cu toate acestea tocmai printr-înșii a ajuns el unde se afla. Trăit încă din timpul copilăriei lui în mijlocul lumii mereu sbuciumate, el se speria de liniște și de singurătate și avea neapărată trebuință de sgomot și de gălăgie, de o mișcare cât se poate de vină înpregiurul lui. Ce-avea el cu Marița și cu Caliopi? — ce-avea cu copiii? Ce-ar fi putut să le spună ori să afle de la dinșii? Ținea să aibă lumea aceasta înpregiurul său. Find-că-’l lasă în pace și nici nu-i spunea, nici nu-l întreba nimic, ci-i cânta oare-cum la ureche și-l făcea din când în-când să zîmbească. Tot cam așa au rămas lucrurile și după-ce a venit Fira la Răstoacă.

Se șterseseră oare-cum toate în sufletul lui, și chiar și dacă n-ar fi fost la mijloc și temerea de Vlaicu și de Dinu, îi era destul gândul acum învechit, că toate s-au șfârșit pentru-ca să nu se mai emoționate când o-ntâinește.

Nu așa și Fira, care abia de curând trecuse prin vii sbuciumări și-și dete seamă, câ-l înșeală, pe Dinu, care na-r fi adus-o, dat-ar fi știut ce-va.

„Îmi pare foarte bine,— grăi Văleanu când Maica Stariță îi prezentă pe Fira. — Domnișoara și eu ne cunoștem încă de anul trecut. Ne-am din văzut la Bușteniˮ.

Firei ear îi trecù un fel de sloiu de ghiață prin inimă în vreme-ce Văleanu se uită la Stariță și la Dinu, ca să vadă din fețele lor, dacă au fost ori nu atinși de vorbele lui.

Toate semnele arătau, că nu știu nimic și găsesc, că e lucru firesc, ca oamenii să se-ntâlnea-scă, dacă stau un timp oare-care în acea-și lo-calitate. -

Fira și Văleanu se uitară pe furiș unul la altul.

Nu mai era ce-a fost.

El o găsia cu desevîrșire schimbată. Slăbise mai crescuse ce-va, se desșirase oare-cum, îi pierise carnea de pe trup, îi ieșiseră și umerii obrajilor, și fălcile, nu mai era-n fața ei frăgezimea, nici sburdâlnicia copilărească, pe care o știa el, dar îi părea mai pătimașă.

Și ea-l găsia schimbat, — cu totul alt om, mai așezat și mai nepăsător.

A doua zi de Rusalii Dinu a plecat în treburile lui, și după amează-zi Văleanu a ieșit, ca de obicem cu droaia și cu cele două fete și s 'au dus la schit, de unde au luat și pe Fira dimpreună cu sora ei.

Cele patru fete mari erau nedespărțite, copiii se risipiau mereu și ear se adunau, Ursu alerga și ear se-ntorcea mai ales la Văleanu, care umbla și acum răslet, dar nu se mai sîmția singur, ci o căuta mereu pe Fira cu ochii și asculta, ca să-i audă glasul. — Din când în când ochii lor se-ntâl-niau — la început din întâmplare, apoi din adins.

Abia înse pe-nserate, când șe-ntorceau ear spre Schit, că să le ducă pe cele două surori la Maica Stariță, Fira și Văleanu au ajuns, ca din întâmplare, să rămâie mai la o parte.

„A fost frumos și bineˮ, — grăi dînsa.

„Chiar foarte bine și foarte frumosˮ,—o ’ncre-dință el, apoi își urmară drumul cât-va timp în tăcere.

„Nu-ți pare D-tale lucru de mirat că am a-juns să ne-ntâlnim aici?“ — întrebă dînsul în cele din urmă.

Ea se uită cu oare-care stăruință la dânsul.

„E numai din întâmplare?“ — întrebă apăsând asupra vorbelor.

„Nu, — răspunse el desghețat. — Tocmai din întâmplare nu e. — Nu poți D-ta să-ți închipuești, prin ce sbuciumări sufletești am trecut euˮ.

„Nu prin atât de mari ca mineˮ, — îi venia ei să zică, dar ea nu mai era copila de mai nainte și se stăpâni.

„De ce? — îi zise. — Eu îmi închipuiam, că puțin te turbură cele petrecute, și fără îndoială e foarte rea idee îți vei fi făcut despre mine. — Aveai de altminteri și toată dreptateaˮ.

„Nu, Domnișoară, nu! — stărui dînsul. — D-ta îți vei fi acut despre mine o idee reaˮ

In Fira ear ieși ca iveală femea îndărătnică.

Nu zic, că nu, — răspunse ea. — N-ași fi crezut, că „D-ta ești în stare să le vorbești despre cele petrecute între noi unor oameni, căre-au umplut lumea — spunând și ceea ce nu e adevăratˮ.

Văleanu râmase încremenit.

„Eu, Domnișoară? — îi răspunse. — Nici odată, — nimenui!ˮ

Marița, Caliopi și Leanca ear se apropiară și le curmară vorba, încât numai prin o stăruitoare strângere de mână au putut să se ’ncredințeze unul pe altul, că doresc, mult doresc să mai vorbească

Vlaicu stetea la pândă.

Abia acum se porniau în gândul lui lucrurile după cum le croise el.

„Și voi ce-ați mai făcut azi? — o-ntrebă el seara pe Caliopi, care trebuia să iea parte la toate plimbările tocmai pentru-ca el să poată afla de la dînsa ceea ce voia să știe.

„Ne-am plimbatˮ, răspunse Caliopi.

„Știu, că v-ați plimbat, — îi zise tatăl ei. — Dar Văleanu ce face și ce mai zice când vă plimbați?ˮ

„Se plimbă și el, — răspunse ear Caliopi,— și nu zice nimic. El e tot singur și nu vorbește cu nimeniˮ.

Vlaicu nu mai stărui. Era, la urma urmelor, de sine înțeles, că ’n fața copiilor și a celor-l-alte fete el se ține departe de dînsa.

„Dar înțelegere tot vor fi luând să se-ntâl-nească și singuri, — își zise și ziua următoare-l chemă pe Floria și-i spuse să-l păzească pe Vă-leanu, să-l urmărească ori de câte-ori va fi ieșind fie singur, fie cu altcine-va și să vie serile, ca să-i spună.

Lucrul acesta ar fi putut înse să iasă pe placul lui Vlaicu numai dacă Văleanu ar fi fost în adevăr singur. Nu mai era înse cu putință să-l găsești pe Văleanu fără de Ursu, care alerga, ce-i drept, și lătra mai pe unul, mai pe altul, dară ear se ’ntorcea la Văleanu și se uita-n ochii lui par-c’ar fi voit să-l întrebe: A fost bine? — mai vrei ce-va? — Eară când Văleanu se opria unde-va ori se așeza, Ursu se-ntindea cu capul pe labe, sta liniștit, ciulia din când în când și săria ’n picioare în dată-ce sîmția prin apropiere ce-va ce nu i se părea a bine.

Era, vorba lui Dinu, peste putință să se uite-n ochii lui Vlaicu fără-ca să latre: cum ar fi fost cu putinţă să se uite-n ochii lui Floria fără-ca să-l sîmtă, că are gând rău!? Nu, ori-și-ce-ar fi făcut Floria, el nu se putea apropia, căci Ursu-l mirosia de departe și ’ncepea să latre și i-au fost lui Vă-leanu destul câte-va zile, ca să-și dea seamă, că e urmărit de Floria, și să se păzească.

Ce putea să afle Vlaicu de la Floria?

Tot ceea ce-i spunea și Caliopi: Ne mai plim-băm, mai odihnim și Văleanu stă mai cu una, mai cu alta la depărtare potrivită de vorbă, eară Ursu se uita din când în când în ochii lui și sare când sîmte ce-va.

„Dar va fi mergând, prostule, fie ziua, fie peste noapte, unde-va“, — îi zise Vlaicu.

„Nu se poate, boierule, — răspunse Floria —. Il simte cânele și se ia după ei și-l dă de gol!ˮ

Așa și era în edevăr.

Chiar și dac-ar fi voit, Văleanu nu ar fi putut să scape de Ursu, care-l păzia de toate relele.

Nu ținea înse Văleanu să scape de Ursu. Era un farmec nespus şi-o nespusă dulceață în aceste convorbiri urmate oare-cum pe furiș, ici o bucățică, colo alta, azi începute și mâne continuate.

Tocmai pentru-că grăbiau, nu mai aveau timp să umble cu încungiur, ci și le spuneau toate fățiș şi cu oare-care îndrăzneală.,

S-a ’ncredințat Fira, că nu de la el au pornit vorbele, ci de la prietenii lui, care-au sîmțiț ce-va și-au născocit ceeace nu puieau să afle.

„Nu era oare mai cu minte să facem plimba-rea și la Predeal, și la Brașov?—zise el. —Lumea tot crede, că am făcut-o.— D-tale nu-ți făcea înse plăcere așa ce-va“.

„Te ’nșeli, —îi răspunse ea. — Ardeam de dorința de a o face, dar mă temeam; azi îmi pare înse bine că n-am făcut-o.

Mai departe nu putură urma, căci se ’napoia Leanca.

„Și de ce-ți pare bine?ˮ — întrebă el ziua următoare.

„Pentru-că nu știu, unde-am fi ajunsˮ, — răsun-punse ea.

„Unde? — grăi dînsul. — Ne-am fi dus mai departe și-am trăi azi fericiți unde-va“.

„Fericiți nuˮ, — întîmpină dînsa.

„De ce nu?“ — întrebă ear dînsul.

„O, Doamne, — îi zise ea, — dar trăia atunci tata, am mamă, am soră, am frați, e o întreagă lume care mă știe: cum ași fi putut să fiu fericiră știind, că i-am mâhnit adânc!?ˮ

„Și-l mai ai și pe dînsulˮ, — grăi Văleanu cu un fel de răutate.

Se apropia Caliopi și Fira nu putù să mai spună decât vorbele: Da, și pe dînsul.

Grăite-n pripă și cu oare-care ’ndărătnicie vorbele aceste-l jigniau adanc pe Văleanu.

„Și ții D-ta în adevăr atât de mult la dînsul?ˮ — întrebă el ziua următoare.

Fira se uită lung în fața lui,

„Nu știu, ce să-ți răspund,—-grăi dînsa — căci ori-și-cum ți-ași spune-o, D-ta tot n-o să înţe-legi ce-mi este el.— Ar trebui să-l cunoști mai bine și ai înțelege-o și fură-ca să ți-o spunˮ.

„Îl cunosc — răspunse Valeanu. — E om strașnic cum n-am mai văzut în viața mea, — și ți-e frică de el.

Ea dete din cap, apoi se uită înpregiurul ei.

„Nu-l cunoști, — grăi dînsa după ce se-ncredin-ță, că.nu e nimeni prin apropiere. — D-ta poți să te temi de el, dar eu nu mă tem și nu am de ce să mă tem. — Dac-ași fi făcut ceeace ziceai D-ta și ceea ce atunci, amețită, cum eram, ași fi și fost în stare să fac, nu m-ar fi iertat nici o dată părinții D-tale, pe care acum îi cunosc, âncă mai puțin m-ar fi iertat surorile D-tale, pe care dea-semenea le cunosc, și mi-ar fi amărât viața sora mea și frații mei, dară m-ar fi iertat mama și cucoana Mariţa, eară el mi-ar fi, plâns de milă. — Uite, — adaugă dînsa, — așa e dînsul și așa să-l știiˮ.

Nici odată în viața ei nu și-l gândise cu atâta claritate ca-n clipa aceasta, dar nici Văleanu nu-și închipuise nici o dată, că poate un bărbat să se ridice atât de sus ca Dinu în gândul unei femei.

Nu era nimeni prin apropiere și nici nu venia nimeni spre dînșii; ei cu toate aceste curmară vorba. Ei ii părea rău dea fi spus ceea ce a spus, eară el se uită la dânsa ca la un fel de minune.

„Domnișoară, — grăi dînsul într-un târziu oare-cum gângăvind, — nici să nu te superi, nici să nu rîzi de mine, dacă-ți mărturisesc, că nu-nțeleg, de ce ai venit aiciˮ!

„Asta e alta, — răspunse ea. — Ași putea să zic, că-mi face plăcere și că mi se pare nevinovată plăcerea aceasta; n-ar fi însă adevărat. Crezi D-ta, că nu-mi dau eu seamă, că am făcut o mișelie viind chiar cu el aici, unde toată lumea ne soco-tește logodiți!? — N-am făcut-o însă și n-o fac, ci vin toate peste capul meu, — adaugă ea stă-pânindu-și glasul, — ear vinovat ești D-ta, care m-ai scos din minți„.

Văleanu se mai apropie de dînsa.

„Dacă e așa, Domnișoară, — îi zise stăruitor, — să mergem chiar acum la cucoana Marița și să rămânem aici despărțiți de toată lumea, retrași, trăind numai unul pentru altulˮ.

Marița și Caliopi veniau să-i aducă Firei din florile adunate de ele.

„Asta n-ar fi fericire, — grăi Fira’ n pripă, — nici pentru D-ta, nici pentru mine mai ales. O zici acum și-n clipa următoare-ți pare rău c-ai zis-o. Am face-o odată aruncându-ne cu ochii închiși în valuri și ne-am căi de o miie de ori.

Copiii alergau după fluturi, Ursu lătra-n urma lor, Caliopi auzise cele din urmă vorbe, eară Floria stetea-n depărtare și se uita.

Ce-ar fi putut însă fie Caliopi, fie Floria să-l înțeleagă și să-i spună lui Vlaicu!?

Dinu chiar el însu-și dac-ar fi auzit și-a văzut, ar fi zis, că nu e nimic când nu poate ni-meni să zică ce-va.

VI

„Tot are dreptate Palea, — își zise Philopolu când primi Palea biletul cu rugămintea de a trece iar pe la Episcopie, ca să pună în mișcare afacerea popii. — Nu mai încape îndoală, că e țîcnită Cu-coana Marița și zănatică. Azi se supără, mâne-i trece și poimâne ear îi vine, încât pune toată lumea în picioare Hotărît că sunt cuvinte pentru punerea ei sub interdict.

Palea și Vlaicu ar îi putut sări mai spună și altele chiar mai temeinice, dar acum Palea nu mai ținea, ear Vlaicu nu ținuse nici o dată să i se facă la bătrânețe o asemenea supărare.

Mai tare convins era d-l Philopolu, peste câteva zile când a trecut pe la dînsul Maica Stari-țâ cu rugămintea Cucoanei Mariței, ca să facă ce o face pentru-ca Episcopia să-l lase pe popa-n pace.

„Ear s-a schimbat!? — zise el supărat. — Eu nu mai pot să fac nimic. Abia eri-alaltăeri am umblat într-un fel și nu pot să mă fac de batjocură.ˮ

Nu putea să-i treacă lui prin minte gândul, că cumnatul său, om în toată firea, advocat și deputat, l-a mințit când i-a spus, că Cocoana Marița ear vrea, ca popa să fie urmărit.

Ce nu e însă omul în stare să facă la strâmtorare!? — O minciună era pentru Palea puțin lucru: asta ar fi putut să i-o spună lui Philopplu socru-sau, care știa mai multe și începuse a umbla cu gândul de a-și lua măsurile, ca să scape zestrea fiicei sale.

In zadar! — Românul are multă dreptate când zice, că obrazul subțire cu cheltuială se ține.

Nu avea Palea ambițiuni mari, dar trebuia să trăiască păstrând decorul pozițiunii sale și aceasta nu era cu putință, dacă nu i se lăsa pe ici pe colo câte o afacere mai grasă.

El își făcuse bine socoteala când își zisese, că trebuie să-și arate colții, dacă e vorba să se țină seamă de pretențiunile lui legitime. Cei de la guvern însă, oameni cu bun simț și cu îndelungă practică în ale stăpânirii, țineau să aibă oameni devotați, siguri și în toate împregiurările supun, potriviau dar dinadins lucrurile așa, ca el să ajungă ’n stfîmtorare, căci numai cu omul strîmtorat poți să faci tot ceea ce vrei. Au trecut dar și toate legile, și budgetele și fără de votul d-lui Palea. Nu-i rămânea de cât să mai aștepte și să o ducă târâș-grăpiș până-ce ce nu va fi venit o situație mai grea pentru guvern și mai priincioasă păntru u el.

Era prea mare zestrea cocoanei Zinchii pentru un om fără de pretențiuni, dar prea mică pentrn-ca el să-și fi putut permite luxul de a fi om Independent. Subscria dar cocoana Zinca polițe, ear Nace le gira și le plătea le scadență — din ce în ce mai, nerăbdător.

O singură scăpare mai vedea Palea: partea din cele două moșteniri, care-l sălta dintr-o dată.

Deocamdată îi era de mare ajutor Vlaicu, de la care lua anticipațiuni pentru ceea ce-o șă fie după seceriș și la toamnă.

Era însă la mijloc și Văleanu.

„Aș! — zise Vlaicu. — Ceea ți se cuvine, d-le Palea, ți se cuvine. Pe el îl încurcăm chiar mai ușor decât pe cocoana. — Vorba e, ca popa să știe de frică.

Eară dopa știa de frică,

De Sf. Petru el și-a logodit fata cu un băiat bun, și era la Episcopie lucru pus la cale, că de dragul bunei păci el se mută și-și lasă ginerele la Răstoacă. Cocoana Marița, nașa, care avea să-i cunune, n-o știa încă aceasta, dar se bucura, ținea să facă nuntă mare, la care să poftească pe toți ai săi, și stăruia, ca cununia să se facă de Sf. Mărie, când era ziua ei și a miresei.

„Nu cumva ai de gând să ne părăsești, Pă-rinteˮ — grăi Vlaicu aducându-și aminte de planurile Maichii Stariței.

„N-am vrut-o’n alte timpuri, — îi răspunse Părintele Neagu, — și cu atât mai puțin ași putea s-o voesc acumˮ.

Chiar și dac-ar fi spus însă c-o vrea, nu putea Vlaicu, ori-și-cât de deștept era, să-și dee seamă, ce-o să facă popa după ce va fi plecat de la Răstoacă și era foarte liniștit — ca omul, care-și știe puse treburile-n bună rânduială. Singura lui nedu-mirire era, de ce a pus Văleanu la cale magazia de fer.

Fira și Leanca plecaseră fără-ca fie Caliopi, fie Floria să fi putut spune ceva.

Nu se-ndoia dînsul, că vor fi având ei ce voi fi având, dar se ascund și se păzesc.

„Umblă și tu mai pe aproape și stăi la pândă, ca să nu te vadăˮ, — îi zise el necăjit lui Floria

„Nu ți-am spus, că nu se poate?! — răspunse Floria. — E afurisitul acela de câne, care te sîmte de la mare depărtare.

„Eară cânele!?ˮ — strigă Vlaicu.

Nesuferit i-a fost totdeauna Ursu nu numai pentru — ca se ținea de casa popii, ci şi pentru-că-i lătra, dar âncă mai nesuferit îi era acum.

„N-ai pușcă la tine!? — adaugă el veninos. — Trage-i una!“

Era o vorbă grăită, așa la necaz, fără ca să fi pus vreun temeiu pe ea. Floria însă, care avea năcaz pe Văleanu, și-o însemnă bine. Lui nu îi era de Ursu, care era câne ca toți cânii, ci de năcazul, pe care i-l fâcea lui Văleanu.

„Bine, — grăi dar. — Dacă zici d-ta, pot să o fac când îmi vine la îndemânăˮ.

Nu-i venia însă la îndemână, căci Văleanu și Ursu erau nedespărțiți și vorba era s-o facă oarecum pe nesimțite și cu ceva temeiu, când Ursu face-n neastâmpărul lui vre-o stricăciune.

Cocoana Marița nu se mai gândia decât la nunta finei sale, și cum îi treceau multe prin cap, a-nceput să-i dea zor lui Văleanu, ca până la Sf. Maria să fie gata magazia pentru-ca acolo să se facă nunta. Ce frumusețe: ghirlande de frunze de stejar cu flori presărate printre ele, covoare, velințe și ștergare pe pereți, stegulețe, mese-ntinse, lume, care trage hora-n lărgime, toate îi jucau cocoanei Ma-riței una peste alta-n cap, — și așa trebuia să fie.

Dinu, care auzi aceste vorbe, se bucura și el, dacă scăpa de grija aceasta, și ear s-a umplut ograda de lucrători, ear venia Văleanu mai des, ca să vadă cum înaintează lucrările, Ursu ear îl lătra pe Vlaicu ori alerga după curcani.

Vlaicu nu se bucura de graba, cu care se lucra la magazia după a lui părere nefolositoare și era supărăcios, bombânia mereu și scăpa des vorba, c-a aiuns baba-n anii copilăriei.

„Mare pacoste cânele acesta pripășit, — grăi dînsul într-un rând. — Face o mulțime de stricăciuni, și minune n-ar fi, dacă i-ar da odată cineva în cap.ˮ

„Ba nu e câtuși de puțin pripășit, — îi zise Văleanu, — că se ține de mine, — și are voe să facă tot ceea ce vrea pe moșia aceasta.ˮ

Dinu se bucura, la urma urmelor, și se uită cu un fel de mirare la el: n-ar fi crezut, că poate să vorbească atât de desghețat.

Nici Vlaicu n-ar fi crezut: întâia oară îi vorba Văleanu ca om, care se socotește stăpân.

Ursu nu mai lătra, dar stetea la o parte, se uita cu coada ochiului spre Vlaicu și hârăia din când în când printre dinți.

„O să vedem. — își zise iar Vlaicu tot printre dinți, — dacă ești ori nu stăpân. — Vor mai fi și alții, care au să zică ceva.ˮ

VII

Fira se pregătea pentru nunta Măriţei, și Maica Starița venise s-o ia.

Dinu terminase magazia și luăse și banii chiar dela Cocoana, prin mijlocirea lui Văleanu, deci spre marele necaz alui Vlaicu fără de nici o scădere. Ținuse dar să fie galant, și Fira a pututsă-și co-mandeze rochia după plac și-n toată lărgimea la una din cele mai bune croitorese, ba Lina, după dorința ei, i-a cumpărat și-o brățară, o broșă și-un evantaiu de toată frumusețea.

Lina, mamă ca toate mamele, se uita la ea cu ochii muiați în lacrămi și ținea s-o aibă fotografiată întocmai cum are să fie la nuntă. S-a gătit dar Fira până în cele mai mici amănunte, cu peptă-nătură de bal, cu brățară, cu broșă, cu evantaiul, cu papuci de atlas, ca să meargă la fotograf.

Era frumoasă, în adevăr frumoasă, făcută par-că anume pentru-ca ochii tuturora să zboare după ea, și Marghioala se uita cu o dureroasă admirațiune l-a dînsa.

„Foarte bine!ˮ grăi Dinu uitându-se cu mare drag’ la ea, parcă el ar fi făcut-o, dând cu barosul, să fie cum e.

Marghioala suspină odată din inimă și se uită n ochii lui Dinu, încât el tresări puțin și ce căi de a fi rostit în fața ei acele doue vorbe.

„De! — grăi dînsa îndurerată, — ceea ce e bine nu e rochia, nici croiala, ci ceea ce a pus mâna lui Dumnezeu cu atâta dărnicie. Ei îi vin bine toateˮ.

Maica Stariță se uită dând din cap la ea.

„Tare e drăguțăˮ, grăi dânsa mai pe șoptite.

„Și cu cine cunună Cucoana Marița? — o întrebă Dinu pe Stariță după ce Lina și Fira plecară la fotograf.

„Mai întrebi?ˮ — răspunse Maica. — Cu nepotul ei, cu Văleanu.

Marghioala se rezămă de un scaun: i se clătina pământul sub picioare și se-nvârtiau toate împregiu-rul ei, dar ea-și încleștă fălcile și-și stăpâni firea! „Văleanuˮ - întrebă ea. - Nepotul cucoanei e unul, căruia îi zic Văleanu? Am auzit parcă de el. Nu e unul, care a fost vara trecută pe la Bușteni?ˮ

„Acela e, - grăi Dinu. - Mi-a spus chiar el, c-a întâlnit-o acolo pe Fira. Ea-ți va fi vorbit despre dînsul.

Maica Fevronia rămase și ea într-un fel de aiu-rire. Abia acum își puse ’ntrebarea, dacă nu cumva Fira e fata de fierar de care-i vorbise Cocoana, și par-că i se deslușiau multe lucruri, care mai nainte i se păruseră ne-nțelese.

Dar ea și Dinu și Marghioala nu puteau să vorbească împreună despre asemenea lucuri.

„Așa se vede, că ea mi-a venitˮ, zise Marghioala și cu asta s-a curmat vorba și au trecut la altele.

Abia după câte-va ceasuri petrecute ’n grele frământări sufletești, când a ajtns să fie singura cu Dinu, și-a deschis Marghioala inima pe cât putea să și-o deschiză.

Femee ca toate femeile, stăpânită mai mult de pornirile inimii decât de judecată, ea se blestema însa-țl pe sine pentrucă n-a vorbit la timp și-i ve-nia să-și smulgă părul din cap, că nu poate nici acum să spună tot.

Ea-l apucă, ceea ce nu mai făcuse niciodată, cu amândoaue mânile de braț.

„Dacă ții la mine și dac-ai iubit vre-o dată pe cineva, — îi zise ea cu glas stăruitor, — fă ce faci, ca să n-o duci pe Fira la Răstoacă.

Dinu-și reaminti căutătura, pe care i-o aruncase când el se uita cu drag la Fira.

„Te știu, — zise el, — fată cu minte și mă mir, cum poți să ceri de la mine lucrul acesta. Nu vezi că după toate pregătirile ce s-au făcut e peste putință să nu se mai ducă!?ˮ

„Peste putință!?ˮ— exclamă Marghioala. — Prea târziu!? — exclema iar cu un fel de ciudă. — Uită-te la mine, ascultă-mă, - urmă apoi;- să știi, că dînsa se duce la Răstoacă pentru-ca să se ’ntâl-nească cu acel Văleanu, pe care-l știe dela Bușteni. Eu atât îți spun și te rog să ții seamă de vorbele mele: mai mult nu pot!

El se uită cu un fel de mila la dînsa.

Ce voia dînsa să zică!?

Că se cunoșteau Fira și Văleanu dela Buștuni, aceasta o știa și el chiar dela Văleanu, tocmai de aceea însă i se părea o curată nebunie presupunerea, că ea se duce la Răstoacă anume pentru-ca să se ’ntâlnească cu el. A fost dînsa la Răstoacă și de hramul schitului, când n-au vorbit amândoi, şi de Paști, când el nu se afla acolo, și n-ar fi fost niciodată, dacă nu era la mijloc magazia de fer. Știa Dinu foarte bine, cum au venit lucrurile, şi se sîmția jignit de presupunerea ei.

„Îmi pare râu că-n supărarea ta neîntemeiată îţi faci asemenea gânduri, — grâi dînsul și, ca s-o potolească, el iar voi s-o mângâie.

Ea se dete la o parte.

„Nu cumva crezi c-o fac din răutate!?— întimpină dînsa.mâhnită.— Nu! pizmă femeească nit e-n sufletul meu și ca să-ți arăt, că nu-i, urma ea hotărîtă, o voi face eu să nu se mai ducă la Ră-stoacăˮ.

„Nu cumva ai de gând să-i vorbești — ei?ˮ întrebă el speriat.

„Nici nu trebuia să-ți vorbesc d-tale, — răs-punse ea. — De ce s-o jignești d-ta, când pot să te scap de aceasta!? Și să știi, că ea o să mă ’nțeleagă mai bine decât d-ta“.

Dinu se uită desnădâjduit la ea. Se uita la ea, vedea, că nu are nici un mijloc de a o face să-și schimbe hotărîrea și se-nfiora de gândul unei certe între dînsa și Fira.’

„Ești tu în stare să mi-o faci mie aceasta, chiar acum!? — îi zise el cu amărîciune. — Vrei să mă faci să părăsesc casa aceasta?ˮ

„Nu poți, — întîmpină ea. — Am zis-o eu și n-am făcut-o: încă mai puțin o să o faci d-ta.ˮ

Un singur mijloc mai avea Dinu.

„Fa-o! dar să știi, că n-am să te uit nici-odasă! — grăi dînsul și se depărta încredințat, că ea-și va schimba gândul.

„Dar o să mă ierți!ˮ — zise ea.

Seara apoi a căutat să fie singură cu Fira, care urma să plece a doua zi după prânzˮ

„Care va să zică d-ta umbli pe la Răstoacă pentru-ca să te ’ntâlnești acolo cu Văleanuˮ, — îi zise luând-o repede.

Firei îi venia s-apuce lampa, să i-o arunce ’n cap și să-i zică „Mizerabilă, crăpi de ciudă pen-trucă m-ai văzut gătită și știi, că plec cu el“. Nu-i dedea însă mâna, și-și făcù de lucru prin dulap pentru-ca Marghioala să nu-i poată vedea fața.

„Cine ţi-a spus, că de aceea mă duc?ˮ în-trebă ea pentru-ca să o descoasă

„Nenea Dinu şi Maica Starriţă, — spune Marghioala, — care știu, că-l cunoști dela Bușteniˮ

Fira se ntoarse zîmbind spre ea.

„Și ce mai știu “? —întrebă iar.

„Aceasta nu mi-au spus-o, — grăi Marghioala — dar știu eu fie chiar și numai ce mi-ai spus d-ta’ și atat e destul pentru-ca să nu te mai duci la Răstoacă. Vrei ca lumea să ’nceapă iar a vorbi”?

Fira rîse, cel mai nevinovat din toate rîsurile,care sunt cu putință.

Ea să nu se ducă!? Dar dac-ar fi tunat și-ar fi fulgerat și ar fi căzut foc și pucioasă din cer, ea tot s-ar fi dus.

„Tocmai pentru-că lumea a vorbit, am să mă duc, ba trebuie chiar s-o fac, — zise ea.— Dacă nu m-ași duce până chiar și voi, Starița, Nenea Dinu și tu, ați crede, că tot e ceva la mijloc, că mă sfiesc, mă tem, am ceva pe suflet.

Lucrul acesta i se părea Marghioalei atât de adevărat, încât ea se simți biruită. Era și peste putință să nu fie biruită, căci inima deschisă nu poate nici o dată să ție pept cu viclenia bogată ’n arme. In ădever însă Fira spunea numai ceea ce gândia. Iar ajunsese să se încredințeze pe sine însa-și, că nici cea ce a făcut, nici ceea ce avea de gând să mai că nu e păcăt și că nimeni nu sufere nimic pe urma plăcerilor ei nevinovate.

„Lumea, — urmă ea, — a zis tot ceea ce — a voit și ori și ce s-ar mai întâmpla, ea n-ar putea să zică, decât tot ceea ce a mai zis. Nu rămâne decât să-i arătăm, că nu ne pasă. Chiăr și tu îți vei fi în-chipuit cine știe ce: uite, îmi zici să nu mă duc, și eu am să merg tocmai pentru ca să vezi, că n-a fost și nu e nimicˮ.

Ce-ar mai fi putut să zică Marghioala când sîmția, că în adevăr nu mai are îndoielile, nici temerile, care atât de adese-ori o chinuiseră.

Dinu era greu mâhnit când a văzut, că dînsa n-a-ținut seamă de stăruințele lui și tot a vorbit cu Fira, aștepta cu viuă neliniște să vadă ce-o să iasă din întâlnirea lor, a căutat-o dar după-ce dînsa s-a despărțit de Fira.

„Ce e?ˮ o ’ntrebă el.

„Ce să fie? — răspunse ea. — Faceți ce vreți. Eu voiesc numai să știți, că la mine gând rău nu e și nici nu-i cu putință.ˮ

El răsuflă ușurat.

„Tu tot fată cu minte, — îi zise, apoi — ear o mângâiă pe frunte.

Ea-și dete capul la o parte.

„Așa nu“! — îi zise, apoi sărută cu sfială mâna lui și se depărtă cu pași grăbiți.

VIII.

Cocoana Marița plângea.

Cum să nu plângă când era nuntă și nu nun-ta lui!?

O cuprindea înduioșarea când vedea lumea cea multă și ’nvălmășeala și veselia și se gândia ce-ar fi, dacă alui ar fi nunta.

D-l Philopolu lua cu toate aceste și lăcrămile ei drept un semn, că avea cumnatul său dreptate când stăruia, ca baba să fie pusă sub interdict. Prea făcuse multe cheltueli cu nunta unui popă cu pricină și prea spunea lucruri, care n-aveau nici un rost.

Primise acum slăbiciune de Fira. O vedea gătită, nu-și mai lua ochii de pe ea și aiuria mereu că nu face pentru ursuzul acela de Dinu și că așa ceva i-ar trebui nepotului ei, care îi și făcuse mărturisirea, că are oarecare slăbiciune pentru ea.

„Poate să aibă, —își zicea Philopolu. — Ași avea și eu. Pentru asemenea fată prinde ori-și-cine slăbiciune. Nebunia înse tot nebunie rămâne: lasă că om ca dînsul se gândește mult mai nainte de a lua asemenea femee, dar dînsa e și logodităˮ.

El se uita mereu când la Fira cea voioasă, când la Dinu, care era în adevăr morocănos, stetea când într-un colț, când într-altul și nu-și mai lua ochii de pe Fira decât pentru-ca să caute cu ei pe Văleanu.

In zadar! — El nu credea, dar nici nu știa, și cel ce nu știe se ’ndoiește, ear în îndoială e totdeauna şi-o bucățică de temere.

„Și dacă cu toate aceste ar fi!? — “ își zicea și stetea de pază.

In alt colț stetea de pază Maica Fevronia, care nu știa nici ea și avea îndoieli chiar mai mari decât ale lui Dinu.

Vlaicu se plimba cu Palea prin curte, așa mai la-o parte, și-i spunea ceea ce știa și Palea de la Chivu despre cele petrecute pe la Bușteni și-l du-miria, cum au ajuns la magazia de fier.

Palea-l știa pe Dinu și-l văzuse morăcănos.

„Fă ce faci să-l dai pe mâna lui, — îi șopti lui Vlaicu. — Acela e om, care nu ia lucrurile ’n glumă!ˮ

Erau deci și ei amândoi cu ochii când la Fira, când la Văleanu.

Eară Cocoana Zinca, cocoana Marieta și mai ales Cocoana Frosa, femei acum mai trecute, se uitau cu mult trag la Fira, care era atât de tînără și de drăguță.

Fira, femee și ea, chiar și dacă n-ar fi știut nimic, trebuia să vadă, că sunt mulți de tot ochii care-o urmăresc, și nu numai se păzia, ci-și încorda toate puterile, ca să înșele vederea prin o veselie nepăsătoare. In sufletul ei clocotlau înse toate una peste alta. Din ce în ce mai covîrșitor era în mintea ei gândul, că acum a venit și n-o să mai poală veni la Răstoacă, și gândul acesta nu. numai îi era dureros, dar o și îndărătnicia din ce în ce mai mult.

Se adunase multă lume de prin înpregiurime, fel de fel de oameni, invitați de ai Părintelui Neagu, de ai mirelui, de ai nunilor, unii și nepoftiți, și era ’ndesuială în magazia frumos împodobită. Se juca ici o horă, colo o sârbă, o chindie, și ear un vals ori o polcă. Fira înse și Văleanu nici în în-desuială nu se puteau perde și numai la câte un vals se mai puteau apropia unul de altul.

Cu cât mai mult se apropia însă de schit, cu atat mai anevoia înainta, cu atât mai stăruitor se reiveia ’n sufletul lui temerea nelămurită, de care fusese cuprins dintru început

El se opri ’n loc când începuse să zărească, pe ici pe colo printre copaci luminile de la schit.

„Eu sunt foarte fericitˮ, — îi șopti el.

„De ce?ˮ—întrebă dînsa.

„Nu vezi cât de drăguțe sunt cu D-ta mama și surorile mele?ˮ — răspunse el.

„D-ta toată viața ai să rămâi copil, — întîm-pină ea. — Sunt cum le vezi fiind-că mă știu lo-godită cu el: altfel ar fi, dacă n-ar ști-o aceastaˮ.

„Dar nu ești logodită,ˮ — grăi dînsul.

„Pentru ele sunt, — zise ea. — In lumea a-ceasta totul e minciună, totul părere, toate se în-temeiază pe credința, presupuneri și bănueli. — Cum se uită Vlaicu la noi, — urmă mușcându-și buzele. — Pâzește-te, căci și el, și Maica Starița știu, mai știu, precum se vede și alții și stau toți la pândăˮ.

El asculta și magazia de fer se clătina par că şi ea în tact de vals.

„Să știi, — adause ea, — că eu n-o să mai pot veni la Răstoacă.ˮ

El o duse la locul ei și se depărta ca luat la goană.

Acum se ridicau valurile și se sbăteau.

In timpul pausei dînsa sta la intrare și-și făcea vânt. El se apropie. Ursu după el.

Dulăul ciobanilor noștri e fără îndoială unul din cei mai minunați câni, nu mare, dar frumos, potolit, vânjos, îndrăzneț și era o priveliște de rară frumușeță când Ursu se răpezia și salta ’n fuga lui peste pedecile ce-i cădeau în cale. Le în-trecea înse toate cumințenia privirii și limpezimea ochiului, cu care dulăul se uita ’n fața stăpânului par-c’ar voi să-i zică. „Și ce mai vrei, că eu toate sunt gata să le faci?ˮ

„Noi cu toate aceste trebue să ne ’ntâlnim, —“ îi zise el Firei.

„Cu ori-ce preț, — răspunse ea, — dar cu multă pază, ca să nu ne surprindă cine-va.“

Valeanu se uită-n ochii lui Ursu.

«Pe mine, — zise el mângâiând cânele, — nu mă surprinde nimeni, — de mine nimeni nu se a-propie fără de vesțerˮ

Ursu, uitându-se ’n ochii lui, începu să joace neastâmpărat și să dee din coadă, apoi își roti ochii ’mpregiur, ca să afle, în cotro are să se râ-peadă.

„Unde să sar? —pe cine să apuc!?ˮ

Nu, fără de veste nu putea nimeni să se a-propie de Văleanu, — dar nu putea nici el să se depărteze fără de veste: dacă l-ar fi pus sub zăvor ori l-ar fi legat în lanțuri, Ursu tot ar fi dat de veste c-a rămas singur.

A trecut dar nunta făra-ca Fira și Văleanu să se ’ntâlnească. Lumea s-a risipit, și ziua următoare era a celor mai apropiaţi.

După amează-zi, mai pe ’nserate, copiii se jucau prin ogradă. Dinu, care grâbia să se ducă la poduri, încărca unelte și rămășițe, ca să le trimită a casă, mirii, cu Valeanu, cu Fira, cu Ca-liopi și cu puținii ce mai rămăseseră își petreceau în magazia ținută în plină podoabă, eară Ursu a-lerga după copii.

De o dată, se descarcă ’n curte o pușca șt într-o clipă se ’nvârtejiră toate.

Ursu, nimerit, începu să urle, copiii o luară țipând și plângând în toate părțile, Dinu se porni cu ochii împăingeniți spre Floria, care descărcase, ear cei din magazie alergară toți afară.

Ursu, rănit în dreptul coastelor de din urmă și cu spinarea frântă, se trase, când îl zări pe Văleanu, țîrîndu-și picioarele de din dos, ca să ajungă la el și să-i lingă mâna. Marița, auzind gemetele lui și văzând dîra de sânge, scoase un țipet, strigă „Apă, apă!ˮ apoi se apucă ca să spele rana și s-o lege. Acum se adunară copiii și cei lalți îm-pregiurul ei.

Văleanu stetea zăpăcit par-că nu putea să-și dee seamă, ce s-a petrecut, ce se petrece și ce-ar mai putea el să facă. Vedea, că e frântă spinarea cânelui și se cutremura văzând ochii mult iubitului sau Ursu.

„Nu-l chinuiți! — nu-l mai lăsa ți să se chinu-ească! — strigă el ca ieșit din minți, apoi se ră-pezi spre Floria, care se depărta cu pușca.

Dinu se opri pe o clipă, apoi ear plecă înainte când văzu, că Văleanu îi smuncește lui Floria pușca din mână, dară ear se opri când Văleanu se ’ntoarse la câne, ca să descarce cea-laltă țeava în capul lui.

Alte planșete, alte țipete.

Fira, care rămăsese tot timpul într-un fel de aiurire și cu inima închleștață, când îl văzu pe Văleanu descărcând în capul lui Ursu, își acoperi cu amândouă mânile, scoase un țipat ș căzu leşinată.

„Asta e cea mai mare mişelie, care s-a făcut vre-o dată în lumea aceasta!ˮ — strigă Văleanu aruncând puşca cât colo, apoi, fără-ca să mai ție seamă de cele ce se petrec împregiurul lui, se răpezi ear spre Floria în vreme-ce Dinu alergă s-o ridice pe Fira, împregiurul căreia se ’ngrămă-diau cei-lalți.

Vlaicu stetea la o parte și rîdea când a văzut că Văleanu-l ia-n palme pe Floria, care era om voinic și putea să-i dee o dată brânci, ca să nu se mai scoale.

Floria înse, Român adevărat, se feria, zicea câte un „Nu da, Domnule!“ — dar nu ridica mâna, ci primia palmele, le suferia și le numără, ce să le ție minte.

De o dată răsări ca din pământ Ana.

„Nu te lăsa! — strigă ea din depărtare. — Bărbat ești tu!? Scutură-l o dată, ca să-i rumpi și mațele din pântece!ˮ

Sosită apoi, ea se isbi în peptul lui Văleanu.

«In cine dai, ciocoiule!? — strigă ea, — Cine ești tu, ca să dai așa!? — Un prost ești! — Acolo, — urmă arătând spre Vlaicu, — în ăla să dai, că ală e, care l-a pus să-ți împuște cânele!» —

„Dobitocule! — nemernicule! — gunoiul satului ce ești, — urmă apoi întorcându-se spre Floria. — Spurcăciune de om! — la asemenea ticălos ai ajuns tu slugă!? — De hengeri ca Vlaicu asculți tu!?ˮ

Văleanu tremura-n tot trupul și de mânie, și de mâhnire, și de rușine.

„Care va să zică el!? — grăi întorcându-se spre Vlaicu, care se afla la depărtare de vre-o cinci-zeci de pași.— Palme lui!? — urmă, — le-ar primi și ar tăcea, dar mi-e silă, că palme numai oamenilor li se trag. — Am eu cum să te potrivesc pe tine! — strigă ridicând pamnul. — Crezi, că nu știu toate mișeliile, pe care le faci cu vânzarea grâului, cu socotirea oamenilor? — crezi că nu vă ştiu cum scoteați cu poama aia de cumnatul meu, lemnele din pădure, butoaiele din pivniță!?. Toate le știu și le-am suferit, dar o să te ’nvăţ!“

„Aşa, vezi, așa! — Strigă Ana. — O să-ți mai spun și eu altele. Pentru ăla nu sunt furci destul de nalte, nici ocne destul de-ntunecoase.

Vlaicu stetea nemișcat și galben l-a față în vreme-ce Văleanu se-ntoarse ear spre magazie.

Abia acum află, că Firei i-a venit rău când el a descărcat în Ursu și că Maica Starița a pus-o, după-ce i s-a făcut mai bine, în trăsură și a dus-o la schit.

Amețiț și umbla buimac de ici până colo.

„N-ai făcut-o cum se face, — îi zise Dinu. — Dac-ar fi căzut pe mâna mea, nu se mai alegea om din el. Ala e mai câne decât cânele, și nu e păcat să-l dai olog! “

Nu voia înse Vlaicu s-ajungă olog, și peste vre-un ceas el și Palea steteau închiși în casă și vorbiau pe șoptite.

„Tot știe, tot!ˮ — zicea și ear zicea Vlaicu.

Nu mai era acum vorba numai de o parte oarecare din moștenire, ci totodată și de ce-va mai greu. Da! — dacă n-ar fi fost Văleanu, doue moșteniri se-mpărțiau în trei, — eară acum!?

„Bine, — grăi Palea. — Nu putem noi să scăpăm de el?“

„Cum să scăpăm!? — întrebă Vlaicu pentru-ca să capete răspuns.

„Cum? — Cum!? — grăi Palea plimbându-se neastâmpărat prin casa. — N-ar mai putea să faci Floria ce-a făcut!? “

Vlaicu dete din umeri.

„De! — nu știuˮ, — răspunse el.

Eară din colo, peste drum, Marița tot mai spu-nea plângând, cum îl hrănia pe Ursu când era mic, cum alerga după ea, cât era de frumos și cum alerga pretutindeni cu ea și cu copiii.

Părintele Neagu, preuteasa și ginerele lor ste-teau și ascultau, mai ocăriau din când în când pe Floria și pe Vlaicu și se sîmțiau par-că o mare nenorocire i-ar fi ajuns.

„Ei! — și ce s-a făcut cu cânele acela?ˮ — întrebă în cele din urmă popa.

„Zace și acum acolo-n mijlocul ogrăzii,ˮ — răspunse ginerele.

„Auzi!? — auzi! — se boci Marițica. — Nu s-a găsit nimeni, ca să-l iee și să-l îngroape.ˮ

O, ce tristă nuntă am avut noi! “

Părintele Neagu ieși, ca să trimită doi oameni să sape din sus de sat o groapă și se-nserase bine când au adus pe Ursu și-au aruncat pământul peste el.

„Eu, tată, — grăi acum ginerele, — eu nu râmân aici; mai bine mă fac hamal decât să stau popă-n satul acesta.ˮ

Părintele Neagu suspină odată și se uită lung la el.

„Eu, — răspunse, — ziceam o dată, că nici târâș cu patru boi înjugați n-ar putea să mă scotă, dar acum țiu, ca neam de neamul meu să nu mai ajungă pe aici. — O să se gâsgască și pentru voi vre-un alt sat mai omenescˮ.

IX.

O seara liniștită și plăcută, înviorată de o adiere recoioasă, dar nu rece, ci încă văratică... Peste zi cerul fusese senin, ear acum se iviseră pe el câți-va nouri răsleți și ușori, care treceau din când în când grăbiți peste luna nouă și coborltă acum spre Apusul luminat puțin de zarea amurgului.

Dinu se întorcea pe drumul din vale de la schit, unde o lăsase pe Fira foarte tristă, eară Văleanu urca pe poteca din livezi, acum singur și nebăgat de nimeni în seamă, și înainta spre pădure.

Era istovit cu desăvârșire în urma celor petrecute. Nici odată încă în viața lui nu îndurase dureri grele, nici odată nu se avântase în luptă cu nimeni, nici odată nu s-a certat cu nimeni, nici n-a lovit pe cine-va cu mâna lui, și acum era mâhnit, îi părea rău de ceea ce făcuse și o temere nelămurită îl ispitea să fugă, să se ducă unde nu mai dă ochi nici cu Vlaicu, nici mai ales cu cumnatul său Palea, pe care trebuia să-l cruțe tocmai pentru-că era soțul surorii sale și avea oarecare drepturi pe moșie.

Era dată în sec lovitura. N-avea Vlaicu decât să se ascundă în dosul lui Palea, și nu numai că nu-i mai trecea lui, Vlaicu prin minte gândul de a-i vorbi cocoanei Mariței ori alt cui-va despre cele ce știa, ci era chiar hotărît să-l roage pe Vlaicu să nu-i spună lui Palea nimic, și ceea ce-l neli-niștia era c-au mai auzit și alții.

In pădure el apucă poteca ce ducea spre schit; un drum mai scurt decât cel din vale.

După ce Firei îi venise rău, era cestiune de bună cuviință să se intereseze cocoana Marița și el, aum se sîmte dînsa. El ținea însă s-o și vadă, dacă se poate, fie chiar și numai pe o‘ clipă și să facă tot ceea ce-i stă prin putințe, ca ea să nu plece ziua următoare cum aflase că vrea Dinu, care încărcase tot ceea ce mai avea la Răstoacă.

Fira era singură ’n etăcelul ei: se desbirăcase în lumina slabă a nopții de vară, deschisese fereastra, dar nu făcuse lumină pentru-ca să nu nu intre țințarii și flutureii și timp îndelungat a stat în bătaia aerului umed și plin de mirosul fânului de curând cosit, ascultând cântatul greerilor și ștergându-și din când în când lacremile. O durere lină îi cuprinsese sufletul și un fel de nepăsare somnoroasă. Se cutremura când și-l reamintia pe Văleanu trăgând în câne, peste puțin însă ea își zicea „Vie ce vineˮ! și se lăsa ’n voia ’ntâm-plării.

Ea închise în cele din urmă fereastra, aprinse luminarea și începu să-și reguleze părul în față oglinzii atârnate lângă fereastră.

Dac-ar fi venit pe drumul din vale, pe unde se-ntorsese Dinu, el s-ar fi întors după toată probabilitatea cu dînsul și ar fi trecut amândoi înainte, spre fața casei, ca să vorbească cu Maica Srariță. Viind însă prin pădure, Văleanu se pomeni de odată în fața ferestrei, care dedea spre partea aceea și-o văzu dela depărtare de vre-o doue-zeci de pași pe Fira în cămașă și cu brațele de svelite ridicate spre cap.

El rămase perdut în privirea ei și, cuprins de un fel de sfială, se dete peste puțin la o parțe.

Era ceva ca o sfințenie în întreaga ei ivire.

O clipă însă numai: în clipa următoare el porni înainte hotărît de a bate în fereastră.

Acum trebuia să vorbească cu dînsa, în adevăr singuri și nesupărați de nimeni.

Fira stânse repede lumânarea când auzi bătaia degetelor lui în fereastră.

Nu-l așteptase, nu se gândise, că el ar putea să vie, dar știa, că el este, căci alt cine-va nu putea să fie.

Ea stete o clipă, apoi se duse și încue ușa, se îmbrăcă în pripă și remase nemișcată așteptând-să vadă, dacă va mai bate ori nu la fereastră.

Văleanu stetea tremurând la fereastră și nu mai îndrăznia să bată, căci ar fi putut să-i audă bătăile și alt cine-va. Casele erau înse mici ca toate casele maicilor și cu ferestrele joase, încât a fost destul, ca el să se arate 'n fața ferestrei pentru-ca ea să-l vadă de la piept în sus și să-l cunoască.

Ea deschise încet fereastra.

„Ce e?“ — îl întrebă.

„Eu trebue neapărat să vorbesc cu d-ta“,— îi șopti el.

„Da — răspunse ea, — dar nu așa, ștând la fereastră, unde ar putea să te vadă cine-va!ˮ.

„Dă-mi voie să intru,ˮ — stărui dînsul-

„Cum crezi că ar fi cu putință!?ˮ — îi zise ea trăgând ear fereastra, ca s-o închidă.

El pune mâna pe fereastră ca s-o oprească.

„Vreau cu ori-ce preț!“ - stărui din nou.

„Voiesc și eu să vorbesc cu d-ta, dar nu acum și nu aci, — grăi dînsa cu hotărîre

„După ce va fi plecat el. — El crede, că plec și eu cu dînsul, — adause, — dar nu plec, și dacă se duce, are de lucru și n-o să vină să mă iee decât Duminecă — Până atunci vom găsi ocasiuneˮ.

Ea-i întinse mâna de plecare, eară el i-o să-rută de mai multe ori apoi o trase spre sine, se ridică-n sus, îi cuprinse gâtul cu brațele și începu să o sărute.

Fira se lăsă cuprinsă de un fel de beție-n voi-le lui, dar când el se sălta pe fereastră, ea se de te repede înapoi.

„Țip?—„ îi zise și închise fereastra.

Mult au mai stat el pe la marginea pădurii și ea la fereastră, el așteptând, ca ea tot să mai deschidă fereastra, eară ea stâpânindu-și pornirea de a o deschide.

Dimineața zilei următoare Fira era nedormită și se plângea de dureri de cap, dar stăruia să plece acasă. Maica Frevronia nu voia înse cu nici un preț s-o lase, deși Dinu, având treburi, nu putea s-o aștepte.

„O duc eu însa-mi îndată-ce se va fi făcut bine,“ — îl încredința călugărița, și-n purtarea ei de grijă putea s-o lase.

Acum erau toate hotărîte.

Când l-a văzut pe Dinu plecând cu carele, Văleanu a-nceput ear să tremure ca seara trecută la fereastră și a plecat și el spre schit, ca să afle de la Maica Stariță, cum îi merge Firei.

Fira-l aștepta— acum dată cu desăvârșire gândului de a nu-și mai face silă.

„Să se rumpă odată într-un fel!“ — își zicea dînsa obosită de atâte sbuciumări.

El era stăpânit de un singur gând, cel vechiu: să plece amândoi și să se întoarcă numai după-ce vor fi chemați cu multă stăruință.

Altă cale nu i se deschidea: numai așa putea să scape de frica, pe care i-o inspira Dinu, omul aspru și nemilos.

Să vorbească cu mătușă-sa? — Cum să vorbească mai nainte de a fi luat înțelegere cu Fira? — De ce să mai vorbească după-ce dînsa îi zisese-odată:

„Păcat, că e logodită, căci nu e cu noroc stricarea unei logodne?“ — Ea așa gândia, nu putea să gândească altfel, și-i dădea şi el dreptate..

Luând drumul din vale, el l-a văzut pe Floria, din înlâmplare, prin livezi, unde trebuia să fie, căci pomii erau încurcați de rod.

Când se apropia însă de schit, ear la zărit pe Floria, acum pe la marginea pădurii, unde n-avea ce să căute.

Pe drum coboria înse despre pădure un car încărcat de crăci, și, când Văleanu trecù pe lângă car. Floria rămase-n urmă, ear peste puțin, trecând pe la o cotitură, Văleanu zări pe Fira plimbându-se din jos de schit cu Sora Aglaia, ucenica Mai-chii Fevroniei. Nu mai era acum Ursu, care-l păzia.

Se ’ntoarseră împreună la schit, șț când a-junseră mai aproape, sora Aglaia o lua înainte ca s-o vestească pe Starița și să pregătească de dul-ceață și de cafea.

„Cum facem, Domnișoară?ˮ — întrebă el.

„Cum vrei d-ta, așa voiesc și euˮ, răspunse ea.

”Să viu astă seară?ˮ

Fira se uită în ochii lui.

Maica Starița se ivi în fața casei, ca să le iasă ’n cale.

„Nu mai întreba, — grâi Fira încet — ţi-am spus, că voiesc și eu ce vrei d-ta.

Atât au putut să vorbească, dar de mai mult nici nu era nevoie.

Puțin a mai stat Văleanu la schit și s-a întors-dimpreună cu Fira, cu Maica Starița și cu Aglaia, căre țineau să-l însoțească.

Chiar și dacă nu l-ar fi zărit ear pe Floria mai întâiu la marginea pădurii, apoi în livezi, Văleanu, cuprins cum era de temere, trebuia să simtă că e urmărit — nu de Floria, ci de Vlaicu, care bănuia după toate semnele ce-va.

Seara dar, când a ieșit, ca să plece la schit, el s-a uitat împregiur. Nevăzând pe nimeni, a plecat spre livezi, ca să apuce drumul prin pădure.

Peste cât-va timp înse l-a zărit ear pe Floria, a stat puțin, apoi s-a întors hotărît să iee alt drum și să se ducă la schit cu mare încungiur, prin dosul bisericii și pe cel-lalt deal, unde erau vii.

Așa a și făcut.

După-ce a trecut de vii, pe unde Floria nu puteă să-l vadă, a coborît, a trecut drumul din vale, a întrat în pădure și-a ieșit ear în poteca ce ducea la fereastră, — acum sigur, că nu-l știe nimeni.

Se ’nșela înse.

Nu mai trăia, ce-i drept, Ursu, dar mai era un câne acum bătrân, care păzia casa Cocoanei Mariței.

N-avea Văleanu obiceiul de a ieși serile, și era peste putință, ca Ghinea, Atrnăutul lăudăros, să nu bage de seamă, că iese acum de a două oară.

Când dar Văleanu a ieșit, Ghinea l-a urmărit cu ochii, l-a văzut apucând spre livezi, oprin-du-se și întorcându-se, ca să apuce spre biserică.

„Unde se duce!? — se-ntrebă el. — De ce a luat-o mai nainte spre livezi, apoi s-a'ntors!ˮ

De o dată-l zări în lumina slabă a lunei și pe Floria, care-l perduse, precum se vedea, și se uita-n toate părțile, ca să-l găsească.

„Hait! — strigă Ghinea, — se duce la Ana, și la sîmțit Floria!„

Ochii lui se aprinseră, și el se răpezi în casă, își luă hangerul și pistoalele ghintuite, le vîrî re-pede-n brâul lui lat, apoi se porni oare-cum tîrîș ca pisica în urma lui Văleauu, — pas cu pas, cu inima încleștată, cu mâna pe pistol, gata să culce la pământ pe ori-și-cine, care s-ar fi ivit prin apropiere.

„Nu el — “ își zise el când văzu, că Văleanu n-o ia spre casa lui Floria, care era la dreapta, ci la deal, spre vii. — Il urma înse pitit și ear i s-a încleștat inima când l-a văzut luând-o spre schit, ear a pus mâna pe pistol când l-a văzut intrând pe fereastra deschiaă, care și deschisă a rămas pentru-ca în toată clipa să poată sări înapoi prin ea.

Acolo, pitit în dosul unui copac și cu răsu-flarea oprită, a stat Ghinea, pază-ndârjită și 'nduio-șată, până târziu spre miezul nopțiî, când Văleanu a ieșit, ca să se-ntoarcă pe drumul din vale,

„Ce-o să iasă de aici!?“ — se-ntreba din când în când Ghinea ștergând câte o laciămă.

X.

Pentru-ca să faci ce-va, nu e destul să vrei, ci ai să și stărui cu tot din adinsul, să-ți încordezi, puterile, să înfrunți primejdii, să învingi grutăți, să fii om, eară Văleanu știa numai să dorească.

Nu e viață omenească să petreci toată ziua frământat de viuă neliniște pentru-ca seara să te străcori cu inima încleștată și să ai câte-va clipe de mulțumiri dureroase; el înse ar fi fost încântat de gândul, că are să fie merejj așa, și ceea ce-l neliniștea era numai temerea, ca n-o să fie cu putința. Dinu se putea întoarce-n fie-care zi, ca s-o iee, putea să sîmta ce-va, și Fira plângea din ce în ce mai des.

O, dac-ar fi tost și acum la Bușteni, aproape de Predeal, și-ar fi putut să profite, ca de obiceiu, de îndemânătăcia vreunui prieten, ajungea foarte ușor la Brașov, ear de acolo înainte și le făcea țoate pe plac.

Aici înse-ce făcea el? — Cum o lua pe Fira de la schit și cum pleca cu ea fără-ca să prindă de veste maicile, sătenii, primarul și mai ales Vlaicu și Floria, care stetea mereu la pândă?

Unde s-o ascundă? — Cum s-o treacă peste graniță?

Toate aceste erau lucruri, pe care dînsul nu se sîmția ’n stare să le scoată la capăt așa numai el singur, fără-ca să fie ajutat de vre-unul mai îndâmănatic, mai născocitor și mai îndrăzneț, mai deprins a-și face dând cu cotul drum prin lume, ear ajutor nu putea să ceară de la nimeni. Fira-i vedea dar umblând neajutorat fără-ca sa ’nceapă ceva și era din zi în zi mai desnâdăjduită.

O! — dac-ar fi fost ea bărbat, ar fi știut, de unde să apuce lucrurile, cum să le ducă înainte și cum să iasă la capăt cu ele. Ii spunea și lui, dar nici el nu se pornia, nici ea nu avea încredere ’ntr-însul.

De ce nu era el om ca Tănase, care le-ar fi descurcat toate dintr-o răsuflare!?

Cel mai de căpetenie lucru, bani, avea, ca totdeauna, Văleanu, și rămâneau numai amănuntele ușoare.

„Pleci, — îi zise ea, — la București, iai pașa-port pentru tine și pentru mine, te ’ntorci cu trăsură de la gară, pe care o lași în satul vecin, apoi vii peste noapte, mă iei de aici și mă duci la trăsură, ear cele-lalte sunt ușoare.

Toate ar fi fost ușoare, nu înse pentru un om, căruia totdeauna alții i-au făcut treburile. Cum să plece la București fără de știrea Cocoa-nei Mariței? — Cum să scoată pașaport pentru dînsa, care nu era acolo și al căreia, nume nu putea să-l spună, când el nici pentru sine nu scosese nici o dată însu-și pașaportul?

Trebuia cu toate aceste să le facă toate.

„Dar n-ai nevoie să pleci fără de știrea Cocoanei, — îi zise ea. — Trebue chiar să-i spui că ești hotârît să pleci ear în străinătate și că te duci să-ți iai pașaportul.ˮ

„Da, — grăi dînsul înviorat. — In adevăr — greutatea e numai, cum iau pașaportul pentru tineˮ.

„Cu bani! — strigă dînsa îndârjită. — Cu bani toate se pot avea!ˮ

El sări 'n picioare.

Nu luase ’n viața lui nici o răspundere asupra sa, și acum se sîmția strivit, când ea îi spunea că el e om încapabil de a trăi în lume, că ea pleacă a casă cea mai nenorocită femee de pe fața pământului, că nu-i rămâne decât să-și curme zilele.

Trebuia să-și iee în cele din urmă avânt.

«Da, cu bani! —zise el. — Am să găsec eu pe cine-va, vre-un agent ori vre-un Ovreu, care scoate pentru o fată ori la de la o fată ce seamănă cu ține pașaport. Ce-i pasă lui pentru cine-l dă? — Bani să iee. Ce le pasă celor de la graniță, cine trece cu pașaportul!? — Pașaport să fie!—„

„Așa te vreau!ˮ — grăi dînsa uitându-se cu drag la el.

Aceasta era Sâmbătă, ear ziua următoare-l așteptau pe Dinu. — înainte de despărțire ei ho-tărîră, că ea cu nici un preț nu pleacă, eară el se duce âncă înainte de amează-zi la București.

„Dacă nu te găsește aici și mai află și că ai să pleci în străinătate, — zise ea, — Dinu se va învoi ușor să mai stau aici.ˮ

Văleanu cu toate aceste trăgăna plecarea.

Dinu l-a găsit dar la Răstoacă, deși gata de plecare.

Acum îi venia lui Văleanu să plece numai du-pă-ce va fi plecat Dinu. Il cuprinsese de o data temerea, că Fira nu va putea să rămâie; îi mai trimisese apoi Vlaicu Coconnei vorba, că trenul, care trece pe la amează-zi spre București, nu e bun și că e mai bine să plece cu cel de la opt seara,

Dinu a plecat pe la trei după amează-zi singur. Acum Văleanu era horărît să-și amâne plecarea pe Luni, ca să mai poată vedea pe Fira; Cocoana Marița stăruia înse să nu scape trenul cel bun, eară Vlaicu, care se plimba neastâmpărat prin o-gradă, a pus în curând după cinci caii la poștalion.

„Zice el, că după pașaport se duce, — bom-bănia Vlaicu, — dar dau eu cu socoteala, care îi sunt gândurile.ˮ

Era pe la șase aproape când Văleanu s-a urcat în silă, oare cum îmbrâncit, în trăsură.

Ghinea, cu hangerul și cu pistoalele la brâu, se urcă și el pe capra, un lucru, pe care-l făcea numai rar de tot, când pleca Cocoana unde-va.

„Dar tu!?“ — întrebă Văleanu.

„Uite, mă plimb și eu până la garăˮ.

„Dă-te jos, omule!ˮ

„Ba nu mă dau!“

Cocoana Marița-i făcù lui Văleanu semn să-l lase: îi ședea bine cu Arnâuntul pe capră — ca în timpurile cele bune.

Poștalionul plecă ’n goana cailor, cobom ’n vale şi aoucă pe lângă ograda șoseaua.

Vlaicu sîmți par-că-i îngheață măduva-n oase când îl văzu pe arnăut pe capra și era s-alerge după trăsură, ca s-o oprească.

La una ca aceasta nu se gândise.

Floria plecase înainte, ca să stee la o coti-tură știută și să tragă una după alta din amân-doue ţevile.

„O să tragă când îl vede pe Ghinea pe capră? se ’ntreba Vlaicu. — Și ce se ’ntâmplă, dacă trage?!ˮ

Depărtare de vre-o trei chilometri de la sat el a tras dar numai dintr-o țeavă, căci în clipa când s-a’luminat descărcătura Ghinea a și sburat de pe capră şi fără-ca să se mai uite ’n napoi, ca să vadă, dacă l-a nimerit ori nu pe Văleanu, l-a luat pe Floria la goană descărcând din când în când pistolul în urma lui.

In zadar înse, căci n-a putut nici să-l ajungă, nici să-l nimerească și peste vre-o jumătate de ceas l-a perdut și s-a întors la trăsură.

Văleanu, nimerit între coaste, era acum mort.

Ghinea începu să se bată cu pumnii în cap.

Nu se-ndoia, că Floria a fost, căci de câte-va zile-l urmărise: cum să-l dovedești înse!?

Abia Luni pe la prânz, când l-au luat pe Floria de scurt, s-a constatat, că-l nimerise Ghinea-n spata de la ștanga.

„N-a facut-o el de capul lui, — strigă Ana.— Tot Vlaicu-l va fi pus la cale!ˮ

„Da, - zise Floria, — pe sufletul lui să cadă păcatul!ˮ

Eară Cocoana Marița stetea tîmpită și ne-simțitoare în jeț și nu plângea, ci clătina numai din când în când din cap.

I.

Pe la mijlocucul lunii Octomvrie Tănase, acum d-l Anastasie Costache, licențiat al faultații juridice de la Iași și doctor în drept, a mai primit de la Dinu două mii de lei și s-a întors în țară, dar nu a casă, ci la București, unde erau mai rari oamenii, care-l cunosc.

Nu-și pierduse timpul de geaba. Știa el multe chiar când a plecat; în timp de un an a muncit înse întins și le-a învățat toate, încât se putea mă-sura-n fața lumii cu ori-și-cine. Mai știa apoi și cum se inaugurează o carieră: câte-va notițe prin gazete, câte-va bilete de recomandațiune pentru oameni cu trecere, câte-va visite de cunoștință, o conferență asupra vre-unui subiect interesant la Ateneu, ear cele-lalte se desfășoară una dintr-alta.

„Nu te obrăznici, — îi zicea înse Cocoana-Lila, care știa mai multe decât dînsul. — Stăi mo-dest într-un colț, fii corect in toate împregiurările, nu te-nfige și nu supăra pe nimeni!ˮ

El era, ce-i drept, tot el însu-și, dar se putea găsi cine-va, care știa că Anastasie Constantinescu și nu înțelegea, cum s-a făcut el din Atanasie Anastasie și din Constantinescu Costache, — poate pentru-că și tatăl-său se chema Costache. El nu trecuse apoi de două-zeci și opt de ani, nici nu era născut în județul Botoșanilor cum resulta din diploma răposatului Anastasie Costache, pe care i-o cumpărase Cocoana Lila, ca să se-nscrie cu ea la universitate.

Era dar destul de cu minte, ca să țină seamă de sfaturile Cocoanei Lilei și era modest și corect, își dedea silința să nu supere pe nimeni.

Se instalase ’ntr-o casă din mahalaua Batiștea potrivit cu posițiunea lui, cu mobilă adusă de la Paris și cu groom îmbrăcat în livrea de coloare castanie, care stetea mai ales în fața intrării pentru-ca trecătorii să-l vadă? îmbrăcat totdeauna cu mare îngrijire, corect, după cel mai nou fason, el își făcea deocamdată puținele visite în cupea fără de număr și tot în cupea se ducea, când vremea era urâtă, și la curtea de justiție, unde nu avea mult de lucru. Avea înse Tănase chiag bun, afacerile Doamnei Chiriadi și ale număroșilor ei prieteni.

In politică nu putea de o cam dată să se înregimenteze. Pe el îl trăgea firea spre cel mai înaintat democratism. Cocoana Lila înse, care er cu toate partidele, îl ținea ’n loc.

„Cu liberalii, — zicea dînsa, răutăcioasă ca todeauna, — n-ai s-ajungi departe, căci la dînșii se-ndesuie toți oamenii ca tine. Conservatorii, fiind înfumurați și leneși, au mai multă nevoie de oameni vioi, care și muncesc câte ce-va.“

Nu va fi avut dreptate Cocoana Lila, dar așa vedea dînsa lucrurile și gândul ei era, ca Tănase să se însoare cât mai curând și să între apoi fie la liberali, dacă socrul său e conservator, fie la conservatori, dacă socrul seu e liberal.

Deocamdată grija de căpetenie alui Tănase era să se descurce cu Dinu și să-și iee partea din moștenirea rămasă de la răposatul său tată.

Lucrul acesta era după părerea cocoanei Lilei prea penibil pentru-ca un om ca Tănase să-l facă el însu-și, și era cestiune de tact să însărcineze pe cine-va, ca să-i ceara lui Dinu socoteala despre chivernisirea averii și să stabilească apoi împreună suma ce i se cuvine fie-căruia dintre cei cinci copii.

Tănase a dat dar procură tot d-lui Spirea, care făcuse și testamentul lui Costache.

Era pe la ’nceputul lunei Noemvrie când D-l Spirea a trecut pe la Dinu, ca să între-n vorbă cu dînsul.

Dinu se bucura, că scapă, în sfârșit, de Tănase, deși li se părea tuturora lucru nepotrivit și dureros, că Tănase, deși întors în țară, n-a venit să vadă pe ai sai și să-și reguleze el însu-și a-facerile.

Cu desăvârșire dureros se sîmția înse atinsă Fira. Intoarsă de la Răstoacă, ea nu mai îndrăznia să-și dee pe față starea sufletească. Prin înstrăinarea fratelui ei perdea cel din urmă razem, pe care mai spera să-i aibă în lume.

Moartea lui Văleanu o umpluse de spaimă.

„Ce se alege de mine!?ˮ — a strigat dînsa când i s-a spus, că el a fost împușcat, și de atunci mereu îi sta înfiptă ’n minte întrebarea aceasta.

L-a văzut mort, dar tot nu putea să-l și sîmtă altfel decât ca trăind și adese-ori îi era par-că trebue neapărat să iasă ear de unde-va la iveala.

De oare-ce nu putea să i se plângă nimănui, căzuse într-un fel de nesimțire mută ca robul o-sândit la pedeapsă grea și împăcat cu gândul, că nu mai are scăpare.

Una câte una se reinviau în mintea ei faptele petrecute, și vedea acum cu toată limpezimea că toate s-au pornit din cilpa, în care l-a adimenit pe Valeanu spundu-i, ca tatăl ei doarme după masă. S-a dus prin ascuns, a mers mai departe și tot mai departe înșelând pe tatăl ei, pe mama ei, pe Dinu, pe Marghioala, pe Maica Stariță, pe toți ce-i ce-o păziau cu iubire și voiau s-o ferească de rele: era greu vinovată, dreptate i se făcea, ear își zicea înse „Ce-o veni să vie!ˮ

S-a cutremurat apoi cuprinsă de spaimă când s-au ivit semnele stării binecuvântate.

Altă femee și-ar fi curmat zilele: Fira avea într-însa prea multă sete de viață pentru-ca să poată fi stăpânită de un asemenea gând.

„Mă duc în lume! — își zise ea. — M-ascund!ˮ

O, câte sunt femeile, care trec prin aceasta și tot ajung în urmă fericite.

„M-ascund!“ — își zise ear, și acela, care putea s-o ajute să se ascundă, era Tănase, numai el, care putea s-o înțeleagă.

Trebuia neapărat să vorbească cu dînsul, și dacă nu putea el să vie a casă, era lucru ușor să se duca la el dînsa cu mama ei, care deasemenea doria să-l vadă.

Dinu era și el de aceea-și părere; Tănase el însu-și ar fi plecat înse, din întâmplare, de acasă, dac-ar fi știut că-i vin mama și sora.

Lasa că mama lui, deși femee foarte cum se cade, semăna cam a jupaneasă, ceea ce nu se potrivia cu groomul de la intrare, dar nu era deocamdată bine, ca să meargă prin mahala vorba, că are pe-aci prin apropiere mamă și soră, — apoi nici, nu prea avea, după o atât de 'ndelungată despărțire, — ce să vorbească cu ele.

După-ce au venit înse, nu i-a rămas decât să le primească cu multă dragoste, ear nu ca pe alte pesoane mai de seama lui.

Se bucura foarte mult, că le vede, și era foarte supărat, că are foarte mult de lucru și n-o să poată sta mult cu ele.

Fira era și ea foarte turburată, căci se temea că n-o să poată vorbi cu dînsul.

„Dar tu? — îi zise el peste cât-va timp Firei. — Ce-ai avut cu nenorocitul aceia de Văleanu? — Imi spune Spiridon, că vă plimbați mereu după ce plecasem eu.“ —

Fira clipi o dată din ochi.

„Spiridon al tău spune minciuniˮ — răspunse ea.

„Așa mi-am zis și eu, — întîmpină Tănase.— Știți că are să iasă o afacere de mare sensațiune? Sunt pline gazetele, se vorbește pretutindeni, pe la palatul de justiție, prin localuri publice, prin saloane, și toate semnele arată, că ucigașul a fost pus la cale de cumnații lui, ca să împartă între dînșii moștenirea ce i se cuvenia.

Fira tresări.

„Se poate, asta e cu putință!ˮ —grăi dînsa scăpând vorbele oare-cum pe neștiute.

„Păcat de el! —urmă Tănase.—Era mare secătură, dar băiet bun.ˮ

Vorbele aceste și tonul, în care fuseseră ros-tite, au atins-o greu pe Fira. Era amețita de îi venia să leșine și nu mai îndrăznia să-i vorbească fratelui său, care îi părea om cu desevîrșire înstrăinat și lipsit de bunăvoință.

Nici c-ar mai fi putut să-i vorbească deoarece Tănase era grăbit, trebuia să plece la curtea de justiție, unde-l așteptau treburi mari, care nu su-feriau amânare.

Trăit timp mai îndelungat în străinătate și intrat în o lume cu totul noauă, el nu se mai so-cotia și nici nu era de seama lor..

„Îmi pare foarte bine, că v-am văzut, — grăi dînsul gatindu-se de plecare, — și sunt: toarte mâhnit, că nu mai pot să stau cu voi, căci multe am să vă spun și multe doresc să aflu de la voi. Sper înse, că azi-mâne o să mai pot să răsuflu și să mă duc pe acasă și atunci ne vom dumiri despre toate.

Cocoana Lina, mândră de a-și ști feciorul ajuns om atât de ’nsămnat, se mângâia și cu atât numai, eară Fira a rămas cuprinsă de învăţăman-tul, că de la fratele ei la nici un razăm n-are să se aștepte.

II

„Urâtă lume!“ — a zis Maica Fevronia când a aflat cele petrecute când cu plecarea la gară alui Văleanu.

Ea o cunoștea lumea aceasta și de aceea a fugit din mijlocul ei, dar tot n-o credea atât de înrăită cum o vedea acum.

Cunoscundu-l bine pe Floria, ea nu se-ndoia că el numai strâmtorat de Vlaicu a putut să sevîrșească fapta cela urâtă.

Aceasta i-a spus-o și lui Dinu când acesta venise la schit s-o iea acasă pe Fira.

„Săracul, — a zis fiind vorba de Văleanu. — Om din fire bine pornit, dar câzut în mijlocul unei lumi, care l-a pornit spre reutateˮ

„Un Perde Vară, care le făcea toate, ca să nu i se urască și fără-ca să-și dee seamă!ˮ — a zîs Dinu ’n gândul lui.

N-au trecut înse decât puține zile după plecarea de la schit a Firei și printre sătenii de la Răstoacă s-a pornit vorba, că nu Vlaicu, ci Dinu este acela, care l-a năimit și l-a pus la cale pe Floria.

Abia acum a aflat Maica Fevronia, că Fira și răposatul se cunoșteau de mult, petrecuseră zile fericite la Bușteni și la Brașov, ca Văleanu luase înțelegere cu Vlaicu să zidească magazia cea nouă tocmai pentru-ca s-o poată aduce pe Fira la Res-toacă și multe altele, pe care le știa ori le scornia Vlaicu.

„Careva să zică eu am fost paravanˮ, —își zise Maica Fevronia cătrănită.

Tot nu-i venia înse să creadă că Dinu a fost în stare să-l împingă pe Floria la păcatul cel greu. Prea i se părea om întreg, cu inima curată și un suflet bun.

Nu credea dînsa, dar sta la îndoială.

Căzut în bănuială grea, Vlaicu se răzăma pe cumnaţii răposatului și mai ales pe Palea, pe care-l și știa vinovat. Aveau ei destulă trecere, ca să-l scape pe el scăpându-se pe sine înși-și. Pentru aceasta era înse nevoie de un alt vinovat, ear acesta nu putea să fie decât Dinu, logodnicul Firei.

Știa Vlaicu și putea să-i spună și lui Palea destule, ca să nu mai rămâie nici o îndoială că în adevăr Văleanu avea legături foarte intime cu lo-godnica lui Dinu, care astfel a căutat să scape de un rival primejdios.

A ispitit deci Maica Fevronia mai pe una, mai pe alta dintre femeile de la curte, a luat-o de surt mai ales pe Ana, dușmanca lui Vlaicu, dar nu s-a putut dumiri și-n cele din urmă a plecat le Ploiești, ca să ispitească pe Dinu el însu-și.

„Avem, — i-a zis, — o vorba grea, foarte grea, dar numai noi amândoi, în cea mai mare taină.ˮ

Ii era lui Dinu destul să se uite-n fața ei, ca să înțeleagă, că vorba e de Fira, care stătuse câte-va zile-n casa ei.

„Cum vrei și poruncești, Maică,ˮ— îi răspunse dar adunându-și toate puterile.

Au stat apoi mult de vorbă, — ea spuind tot ceea ce auzise, ce știa și gândia, eară el ascultând din ce în ce mai greu atins.

„Nu se poate! — strigă el în cele din urmă. — Toate sunt născociri ale lui Vlaicu, omul hain, care caută să scape năpăstuindu-mă pe mine.

„D-ta trebue să știi mai bine decât ori-și-cine dacă da ori nu. — Daca înse adevărat e, că D-ta ai pus la cale pe Floria, sunt adevărate și celelalte, — răspunse călugărița.

Dinu se uită oare-cum speriat împregiurul său. Își aducea aminte de stăruințele Marghioalei, ca să n-o trimită pe Fira la Răstoacă și-i era par-c’o vede stând într-un colț și făcându-l cele mai aspre mustrări.

„Nu cred, Maică, — zise el stăpânindu-și glasul. — Sunt făcut așa, că nu pot să cred. — Dar, — urmă peste puțin cu ochi plini de mânie, — mi-e destul să știu, că se vorbește, că numele ei e purtat cu ocară din gură 'n gură. — De! — urmă ear scuturând din cap, — par-că mi ar fi mai ușor, dacă adevărat ar fi și nu s-ar vorbi

El se plimbă apoi cât-va timp prin casă, strîn-se de câte-va-ori pumnii și scrâșni din dinți, apoi se-ntoarse spre Maica Pevronla.

„Te rog, Maică, — îi zise, — să ai milă de ea și de noi și să nu le mai spui acete nimănui. — Du-te, te mai rog, să-i spui, că voesc să vorbesc cu ea. — Fă-o, te rog, să vie aiciˮ.

Era-n fața lui, în glasul, cu care rostise vorbe-le aceste, în întregul lui fel de a fi ce-va ce-o făcea pe călugăriță să tremure și să se căiască de a-i fi vorbit.

Ea se uită deci cu hotărîre în ochii lui acum liniștită și se depărta lasându-l stând ca un stîlp de peatră.

Peste puțin Fira se ivi-n ușă.

Uitându-se ’n fața lui, ea tresări și se opri se clipă-n loc.

Nu se mai îndoia, că Starița îi spusese tot.

Ea se avântă repede spre dînsul și, acoperin-du-și fața cu amândouă mânile, căzu în genunchi.

„Eartă-mă! — îi zise încet. — Ai milă de mine! — Nu mă părăsi.

El se uită înduioșat la ea și se dete un pas înapoi.

„Asta nu se iartă nici o dată! — grăi dînsul încet. — Dacă nu ți-a fost ție milă de mama ta, care a muncit atât de mult și a răbdat atât de mult pentru voi, dacă nu te-a durut inima pentru mine, care te-am iubit mai mult decât lumina ochi-lor mei, dacă nu ți-a fost rușine de Marghiola, care, slugă proastă, stă curată ca picătura de rouă în fața ta, cum ar mat putea să-i fie cui-va milăl? — Ne-ai dat, Firo, pe gura lumii, ai batjocorit prin ușurința ta casa, în care te-ai născut, în care ți-ai petrecut anii copilăriei și-n care ai să-ți trăiești zilele vieții, Se iartă, Firo, greșelile făcute în clipe de nesocotință, dar tu ai stăruit în căile rele, ne-ai mințit, ne-ai înșelatˮ.

Ea se cutremura și începu să plângă.

„Nu! — urma el cuprins de adâncă înduioșare, — Tu ai fost bucuria tinerețelor meie, dar la mine n-ai să mai cauți iertare, ci numai scăpare. — Nu am să te părăsesc, căci i-am dat răposatului fă-găduința de a-ți fi în toate înpregiurăriie ocro-ditor..“

Fira se ridică și, apucându-l cu amândouă mânile de braț, i se uită cu încredere-n ochi.

„Trimite-mă unde-va, unde nimeni nu mă știe, — îi șopti dînsa. — și după-ce voi fi născut me-ntorc și nu află nimeni nimic.

Dinu se dete îngrozit înapoi, își puse amân-două mâniie-n cap, apoi ear îaintă spre ea, apucă de umeri, o scutură par-c’ar fi voind so deștepte pin somn și i se uita stăruitor în fată.

N auzise vorbele grăite de ea, nu putea să le deslușească înțelesul

„Cum ai zis!? — întrebă el rostind vorbele încât abia putea să le audă. — După-ce vei fi!? — tu - vei fi născut!? Care va să zică e a-devărat acum ceea ce se zicea o odată!? Mi se face negru înaintea ochilor: Firo, ce-ai făcut!?“

„Omoară-mă, că nu e păcat!? — suspină dînsa — și rămase-n fața lui cu ochii la pământ și cu capul tras între umeri.

Dinu nu-și mai putea stăpâni firea și lăcrămile-i năpădiră.

„Ah! ah! ah! — răcni el, încât răsuna toată casa. — Costache! răsări din mormânt, stăpânul și tata meu, răsări, ca să vezi ce s-a ales de cinstea casei tale, cum ți-am păzit copilul și odorul tău și-al meuˮ

Ușa se deschise, și intrară cuprinse de spaimă una după alta Maica Stariță, Cocoana Lina și Marghioala.

Firei îi venia să fugă, să se ascundă-n pământ, să se răpeadă cu capul de zid, ear Dinu își ridică capul. I se luminară dintr-o dată toate: Lina și mai ales Marghioala nu trebuiau să afle pentru dînsul atât de-nspăimâtatorul adevăr.

„Da! — grăi dînsul rostind vorbele cu hotărîre reînduplecată, — acum, cât mai curând trebue neapărat să se facă cununia noastră: Eu numai ca soț al tău, ca ginere al cocoanei Linei și ca cumnat al celor-lalți copii pot să stau în fața lui Spirea. — Dar nu ești pregătită!? — urmă el. — O fa-cem fără de mult sgomot, și îndată după cununie plecăm amândoi unde-va.

Fira ridică ochii spre el: ar fi voit să fie sin-guri, ca să-i cadă ear în genunchi și să-i sărute mâna, ear Maica Stariță și cocoana Lina îi făcură semn să nu se mai împrotivească în vreme-ce Marghioala stătea mută și nemișcată la o parte.

Ochii lui se opriră asupra aceștia.

„Așa trebuie să fie! — altfel nu se poate! — grăi dînsul. — Trebue să-și primească fiecare soarta cu supunere! — Facem toate pregătirile,— adăugă el, — și-o rugăm pe Maica Stariță să ne deie voie să ne ducem la schit și să facem cununia acolo, numai noi între noi.

„O să ne bucurăm, — îi răspunse Starița.

Firei i se răci sângele în vine. Să meargă acum la locurile, unde a păcătuit? —

Ea începu să-și frângă mânile cuprinsă de desnădejde și se apropie din nou de el.

„Nu!ˮ —îi șopti uitându-se în ochii lui.

O, multe i-ar fi spus dînsul, dac-ar fi fost numai ei amândoi: acum înse trebuia să se ștăpâ-nească.

„Așa avem să facem!ˮ — grăi scurt.

Era vorba de nuntă: în fața lui însă și-n ochii lui era o asprime atât de nemiloasă, încât celor patru femei vorbele lui le sunau în urechi parc-ar i zis: Ai să mori!

III.

Fira-și purta soarta în umiliţă şi tăcută supunere, făcându-și mereu silă, ca să pară voioasă și să nu-și dee de gol suferințele, deși foarte a-dese-ori o biruia dorul de moarte. Ceea ce o ținea era numai nădejdea, că el tot se va muia în cele din urmă, o va ierta și ear va fi ca mai nainte.

Silințele ei de a mai vorbi cu dînsul rămâneau înse zadarnice. In fața altora el era de rară bunăvoință către dînsa și nici macar cu privirea nu-și dedea pe față mâhnirea, dar nu voia cu nici un preț să rămaie singur cu dînsa. Chiar în drumul lor spre schit el a lăsat-o să meargă cu mama ei, și a făcut drumul cu Leanca în altă trăsură.

Numai în timpul cununiei l-a răpus înduioșarea și abia mai putea să-și stăpânească lacrămile, care se storceau în picături mari una câte una și-i curgeau peste obrajii sleiți de sânge fără-ca el să le șteargă.

Și e lucru fioros să vezi plângând pe un om atât de puternic ca dînsul.

După cununie el a sărutat-o cu toată dragostea lui cea veche şi adânca, eară dînsa i-a sărutat mâna, s-a ’ncleștat cu amândouă brațele de gatul lui și a început să plângă cu hohote și să rîdă înecată de plâns.

Plângea și Cocoana Lina, și Maica Stariță, și Leanca, și puținii, care mai erau împregiurul lor, cum se plânge la nuntă, cu lacrămi de bucurie. Nu se mai stapânia dar nici el.

„Să nu rîdeți de mine fiind-câ mă vedeți plângând, — grai dînsul desfăcându-se de Fira și scoțând batista, ca să-și șteargă lacrămile ce-i ar-diau obrajii. — Eu am purtat-o-n brațe, am vâzut-o crescând sub ochii mei, am iubit-o-n toate clipele vieții mele, n-am avut afără de dînsa altă bucurie în lumea aceasta, am păzit-o ca lumina ochilor mei și, gândindu-mă la dînsa, mi se lumina întreaga viață. — O, cum să nu plâng!?“

Fira se uita cu înfiorare la buzele lui. Fie-care vorbă rostită de ele era pentru dînsa o lovitură nemiloasă și grea.

„Nu mai spune. — strigă ea cuprinsa de desnadăjduire. — Le știu toate și mi le spun în fie-care clipă!ˮ

Și cu toate aceste lacrămile, pe care le vărsa el, nu erau lacrămi de durere.

„Cum să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu, ca mi-a dat destulă putere, ca să săvârșesc fapta aceasta!? — urmă el, apoi îi luă capul cu amândouă mânile și-i sărută fruntea. — El se va-ndura, — aduse, — și va face, ca toate să fie uitate!ˮ

Dinu și le pregătise toate, ca seara să poată pleca cu dînsa la gară, să iee trenul ce trecea spre Vîrciorova și s-o ducă unde-va în străinătate.

Pe-nsarate a venit înse pe la schit Ghine să-i spună, că-l roagă Cocoana Marița să vie neapărat și cât mai curând pe la dînsa.

Atât graba Cocoanei, cât și tăinicia, cu care i-a vorbit Ghinea, l-au umplut pe Dinu de neliniște.

După cele ce aflase de la Maica Stariță, Co-coana Măriţa nu putea să-l cheme cu atâta stăruință decât spre a-i spune ce-va greu în ceea ce privește moartea lui Văleanu.

Nu se temea Dinu de nimic, căci el era om, care nu știe să se teamă. Dreptatea omenească i se părea lucru atât de firesc, încât era pe deplin încredințat, că nevinovăția lui va ieși fără de-ntâr-ziere la iveală. Îl neliniștea înse gândul, că, viind vorba despre cele petrecute între Fira și Văleanu, ar putea să fie împedecat de a pleca fără de amânare.

Neliniștea îi era și mai viuă după-ce se duse la Cocoana Măriţa, care se plimba neastâmpărată prin casă, se uita cu un fel de frică la dînsul și nu știa, cum să înceapă ceea ce voia să-i spună.

„Uite,-îi zise în sfârșit, — te-am rugat să vii fiind-că am o greutate pe suflet și n-ași avea nici în mormânt odihnă, dacă nu m’ ași ușura. — Te știu om cum se cade și cu inima bună, care știe să tacăˮ.

Dinu dete din umeri.

„Dacă tăcerea n-ar fi cum-va păcatˮ — în-timpină el.

„Nu e păcat, nu-i! — îl încredință ea. — E semn de dragoste, de milă și de iertareˮ.

El tresări când auzi vorba „iertare.ˮ

„Nu cum-va știe și dînsa!? își zise. — Nu cum-va știu și alții!? — Nu cum-va toată lumea vorbește.ˮ

„Ași vrea, — urmă ea, — să risipesc, să ard, să prefac în praf și cenușă tot ceea ce am, ca să nu le mai rămâie mișeilor nimic după moartea mea, dar advocatul, cu care am vorbit, îmi spune, că ori-și-ce ași face cu, dînșii, care au trecere vor şti să strice. Am făcut dur testament la tribunal și am lăsat tot ceaa-ce se va găsi după moartea mea pentru copiii lor, care nu sunt vinovați de păcatele părinților săiˮ.

„Ești miloasă, Cocoană, și dreaptă, —îi zise Dinu.

„Mai am înse o dorință, — urmă ear bătrâna-și, apucându-i amândouă mânile, i se uită stăruitor în față. — Nu te turbura și ai milă de batrâ-nețele mele.ˮ

„Ce vrei să-mi spui, Cocoană? —o ’ntrebă el încet-și viiu mișcat.

„Trebue să-ți spun, — îi răspunse ea. — Știi D-ta ce-a fost între nepotul meu și —

El ridică mână și-i făcù semn să nu mai urmeze.

„De aceea am grăbit cununia — îi zise

Cocoana Marița se uită lung la el,

Își adiise a minte, cum l-a sărutat când l-a văzut scoțându-și darurile din lăzi și-ar fi voit să-l sărute și acum, dar nu mai îndrăznia, și ochii i se umplură de lacrămi.

„Fii om până-n sfîrșit, — grăi dînsa, — și nu horopsi pe biata aceea de copilă.ˮ

„Vinovat a fost el, nenorocitul, — strigă cu-prinsă de durere, — căci e mișel bărbatul, care nu păzește cu sfințenie curăția femeii ce i se aruncă cu încrederea ușuratică a nevinovăției în brațe.ˮ

Dinu dete posomorit din cap.

„Tăcerea ei nu se poate iertaˮ, — grăi dînsul

„Ia-o ca virtute femeiască! — întîmpină băt-râna, apoi se duse la cassa de fier și-i deschise larg amândouă ușile.

„Eată, — urmă, — aici e ceea ce soțul meu, ră-posatul, și eu am adunat stapânindu-ne pe noi înși-ne un lung șir de ani: lasă-mi pentru ceasul morții mângâierea, ca să știu, că nu lor le rămâne, și ia pe nenumărate tot ceea ce vezi aici și ușurează-mi sufletul.— Al vostru să fie!ˮ

Dinu se uită la șirul de săculețe pline de galbeni și la teancurile de hârtii legate cu pan-glică albastra și dete din cap.

„Nuˮ, — zise, — al meu și al ei nu!ˮ

„Al copiilor ei! — “ stărui bătrâna.

Dinu se plecă și peste vre-o jumătate de ceas el se-ntorcea pe poteca din pădure la schit ducând cu Ghinea o geantă grea.

Dacă i-ar fi întâlnit cine-va, n-ar fi putut să spună, ce este-n geantă, dar Vlaicu știa, că Dinu s-a cununat cu Fira la schit, c-a fost în urnă pe la Cocoana Marița și are să plece in străinătate. El s-a pus dar călare și s-a dus în goana calului, ca să-l vestească pe d-l Philopolu despre aceste.

Domnul Philopolu, nesimtmdu-se pe din desul dumirit, se mărginise a stărui, ca lucrurile să fie ținute-n loc până ce nu va fi adunat el destule dovezi.

Floria spunea, ce-i drept, că Vlaicu l-a pus la cale, și Cocoana Marița în urma celor aflate dela Ana și dela Părintele Neagu era convinsă, că Vlaicu a fost pus și el la cale și toată lumea vorbia, că adevărații vinovați sunt cei trei cumnați. Tocmai fiind înse în joc aceștia, mai ales Palea, deputatul, era un interes public ca lucrurile să nu fie pripite și mărturisirea făcută de Fioria era luată drept o apucătură spre a duce pe judecător pe o cale greșită- Vorba era dar de a-l face pe Floria să mărturisească, că în adevăr nu Vlaicu, ci Dinu l-a pus la cale, ceea ce el în ciuda tuturor adimeninlor şi a tuturor torturilor nu voia să facă.

Aflând acum, că Dinu s-a cununat și vrea să plece în străinătate, deci să fugă, d. Philopolu nu a mai stat pe gânduri. I se părea lucru învederat, că Dinu, țiind să pue mâna pe zestrea Firei, care nu voia să se mărite după el fiindcă era încurcată cu Văleanu, a pus la cale omorîrea acestuia, iar acum și-a împlinit gândul și vrea să fugă pentru-ca să nu fie urmărit.

El a stăruit dar, ca Dinu să fie arestat fie la Vârciorova, fie pe drum și a trecut apoi pe la Episcopie și a cerut, ca părintele Ilarie să-l cheme cât mai neântârziat pe Părintele Neagu, care fă-cuse cununia.

Lucrurile n-au putut înse să iasă după cum le plănuise el, căci Dinu n-a plecat, precum avea de gând, spre Vârciorova, ci spre București

Trebuia, înainte de toate, să ducă geanta la casa de depuneri.

In timpul, când Dinu și Fira-și urmau drumul spre București, telegraful juca pe toată linia, și în curând după sosirea lui la București se știa, că el n-a plecat spre Vârciorova, ci trebue să se afle la București, unde poliția se pusese-n mișcare, ca să-i. găsească.

Lucrul acesta era înse cu mult mai greu de-cum și-l închipuiau agenții de siguranță.

Nu voia Dinu cu nici un preț să rămâi e singur cu Fira. Mai ales în urma celor petrecute la Co-coana Marița el se sîmția muiat și slab, se temea de explicațiuni și ținea să n-o mai jignească pe Fira.

„Eu n-o să pot trage cu tine la hotel, — îi zise dar pe drum. — Ar fi lucru primejdios să stau la hotel cu geanta aceasta. O să te las dar pe tine la hotel, și eu o să mă duc la un prieten, cere stă pe la Obor.“

„Cum vrei’ — răspunse Fira umilită, —și-n vreme-ce agenții cutrerau hotelurile, ca să găsească doi însurăței, ea plângea singură 'n odaia, pe care i-o luase Dinu.

Zadarnic nu osiăniseră înse agenții: Luni di-mineața se știa, că dînșii au sosit și stau ascunși unde-va ’n București, ear pe la zece ceasuri când Dinu-și ducea geanta la cassa de depuneri, era, găsit și birjarul, care-i luase de la gară și putea să spună, unde a lăsat-o pe ea și unde l-a dus pe dînsul.

La cassa de depuneri Dinu a dat peste o greutate.

„Așa, cum se află, — i s-a zis, — geanta nu poate să fie primită. — Frebue să pui pe ea pecetea D-tale în mai multe locuri.

Ce putea să facă?

Nu i-a rămas decât să i-a geanta, să se ducă la un gravor, ca să-i facă cu cea mai mare grăbire pecete cu numele lui și să se-ntoarcă ear la cassa de depuneri pentru-ca să poată pleca âncă după ameazâ-zi — acum spre Predeal, unde trenul pleca mai curând.

In vreme-ce el stetea la gravor, un agent o păzia la hotel pe Fira, ear altul îi luase urma de la prietenul din mahalaua oborului, dară ear i-a perdut-o la cassa de depuneri, unde n-a putut să afle-decât că în adevăr a fost, dar peste puțin ear a plecat un om înalt, spătos, cu mustața tunsă și bine îmbrăcat.

Dinu cu toate aceste a ajuns să-și depună geanta la timp, a luat-o pe Fira de la hotel în curând după amează-zi și s-a dus cu ea la un restaurant, unde au prânzit împreună în vreme-ce agentul, care-i urmărea, mânca și el la masa de alături şi trăgea cu urechea.

„Te-a căutat azi pe la nouă cine-va, un domn, — grăi Fira. — Te-a găsit?ˮ

„Cine putea să mă caute!? — îi răspunse Dinu mirat — Nu știe nimeni, că ne aflăm aici.ˮ

„Nu știu, — zise dînsa. — Fiind-că nu mi-ai spus, unde te afli, n-am putut nici eu să-i spun decât c-o să vii pe la mine, și mă mir, că n-a mai venit şi nu te-a așteptat. Poate acum, când ne-n-toarcem ear la hotel, ca să plecăm la garăˮ.

Dinu remase cât-va timp pe gânduri.

Cine putea să fie când un ceas mai nainte de a fi plecat de la Răstoacă nu știa nimeni, c-o să vie la București!?

„Nu cum-va o fi de la poliție!?ˮ — întrebă el încet.

„Se poate, — răspunse ea. — Da, se poate,— repetă ear aducându-și a minte de fețele, pe care le făcea chelnerul, care venise cu domnul acela.— Ce-ar putea înse poliția să aibă cu noi!? —ˮ

Dinu își comandase o ciorbă cu perișoare, și lingura îi tremura în mână.

El și poliția!?

Era lume multă, fel de fel de oameni împre-giurul lui, și trebuia să se stăpânească.

Cu toate s-ar fi împăcat, dar ea nu trebuia să sîmtâ nimic. — Cu ori-ce preț trebuie s-o dea la o parte.

Era mulțumit, c-a putut să depună geanta, ca poliția să n-o găsească la ei. Avea înse la dînsul recipisa.

El își apropii scaunul de Fira, îi aruncă o căutătură aspră, apoi scoase portofelul și î-l dete prin ascuns.

„Păstrează-l bine, — îi zise, — că sunt într-în-sul peste două mii de lei și hârtii de mare preț.

Ieși, ia o birjă, du-te la gară și așteaptă-mă acolo, că eu trec pe la hotel, îți iau lucrurile și viu după tine. — Dacă s-ar întâmpla înse, ca să întârzii, pleacă și fără de mine și așteapta-mă la Predeal.

„Dar de ce!?—ˮ întrebă ea speriată.

„El îi luă mâna și o strânse nervos.

„Nu mai întreba nimic, — grăi dînsul, — ci fă cum ți-am spus.“

Peste puțin Fira plecă țiindu-se abigu pe pi-cioare, eară Dinu-și urmă prânzul liniștit par-că nu s-ar fi întâmplat nimic.

Agentul își lua și el liniștit cafeaua.

Ii era destulă tâinicia, cu care-i văzuse vor-bind, ca să se știe pornit pe cale bună și să plece cu pas sigur peste vre-un sfert de ceas, când Dinu și-a scos punga, și-a făcut plata și a plecat la hotel.

IV.

„E smintită! — ˮ zicea d-l Philopolu când i se vorbia despre mânia Cocoanei Mariţei și despre zvonul pornit de la dînsa; el nu se avânta însă și toți cei ce-l cunoșteau mai deaproape se mirau de liniștea, cu care-și aduna dovezile, li era destulă făgăduința judecătorului de instrucțiune, un bun prieten al său, că nu va face nimic fără-ca să-l fi vestit și pe el și că va ținea lucrurile cât de mult în loc.

Duminecă seara, pe la opt, când a venit Vlai-cu să-i vorbească despre cele petrecute la schit și să-i spună, că Dinu pleacă în străinătate, Phi-lopolu s-a mărginit a-i face prietenului său înpar-sire despre cele ce-a aflat.

Planul lui era făcut.

Avea martori pe Părintele Neagu, pe Chivu și pe prietenii din Bușteni, că Văleanu a avut la Bușteni legături cu Fira. Nu mai încăpea dar îndoială, că Vlaicu spune adevărul când mărturisește, că au pus la cale magazia de fer anume pentru-ca s-o aducă pe Fira la Răstoacă, unde ea a și venit în mai multe rânduri și s-a’ntâlnit adese-ori cu Văleanu. Ori-și-cât de mult ar fi tăgăduit dar Floria, legăturile dintre Fira și Văleanu erau neîndoioase și Starița nu putea să fie decât o mijlocitoare. De ce altfel atâta grabă cu încheerea căsătoriei? — de ce cununia tocmai la schit? — de ce fuga peste hotare? — Călugărița era amestecată în toate și putea să spună multe. Tocmai de aceea ținea Philopolu, ca să-l iee de scurt pe Părintele Neagu mai nainte de a fi vorbit cu dînsa, și Luni, pe la zece înainte de ameazăzi, când a primit înștiințarea că s-a găsit la București urma lui Dinu, el și Părintele Ilarie-l ispitieau pe popa.

Părintele Neagu se sîmția cu atât mai strîm-torat, cu cât avuse și el încurcături cu Floria și cu Ana. Tot drumul își repetase dar mereu vorbele: Dacă vrei să nu te-ncurci, spune adevărul, numai adevărul și tot adevărul.

El li-a spus dar, că de la Starița a aflat cea ce știa despre legăturile de la Bușteni ale lui Văleanu și că Maica Starița o știe acesta de la Cocoana Mărița.

„Prețioasă mărturisire! — esclamâ d-l Philopo-lu. — Va să zică şi batrăna știa — Şi de unde cunoaște Starița pe fata ferarului?

„N-o cunoștea, — răspunse popa. — dar a trimis-o la ea Vlaicu și a mers împreună cu Ca-liopi, fata acestuia, care o cunoșteaˮ

„Care va să zică mișel e și Vlaicu, — grăi Philopolu. — Era amestecat și el. — Ce s-a petre-cut la Paști, când te-ai împăcat cu Cocoana?

„Nu șitu, — răspunse popa. — Știu numai, că a venit Cocoana pe la mine și ne-am împăcat. Cred însă, că Părintele Visarion, Maica Stariţă, fera-rul și logondica lui au îndemnat-o“

Și mărturisirea aceasta o găsia d-l Philopo-lu foarte prețioasă.

„Ce s-a’ntâmplat mai târziu, — întrebă el, — că ear s-a supărat Cocoana și ear v-ați înpăcat?ˮ

„Nu s-a mai întâmplat nimic; nu s-a mai su-părat Cucoana; nu ne-am mai înpăcat, — grăi-popa,

„Adă-ți bine a minte, Părinte, starui d-l Philopolu, — Cumnatul meu mi-a scris, ca iar e supăratăˮ.

Părintele Neagu răsuflă odată.

„Dacă ți-a scris așa ceva, — grăi dînsul des-ghețât, — să mă erți, cocoane, dar a spus minciuni, pe care i le-a șoptit la ureche Vlaicu.

D. Philopolu rămase puțin pe gânduri.

Daca popa spune adăvărul, era mișel și cumnatul său, advocatul și deputatul.

„Iți dai seama, cât de grea e vorba, pe care ai zis-o!? — întimpină el.

Părintele Neagu iar resuflă.

„Tocmai de aceea am zis-o, — respunse el, — și-ți spun aici în fața Părintelui Ilarie că toate dela Vlaicu și numai dela el vin“

El începu apoi să spună, iar să spună și mereu să spună tot ceea ce știa ori aflase fie dela Ana, fie dela alții în vreme-ce Părintele Ilarie stătea par-c’ar fi și surd, și mut, iar d. Philopolu asculta și schimba fețe. — Nu-i părea rău că le află, ar fi dat însă mult, dacă n-ar fi fost și călugărul de faţă.

„Aceste sunt, Părinte, — grăi dînsul în cele din urmă, — minciuni adunate de pe uliță, pe care n-o să ți le creadă nimeni, și faci foarte bine, dacă nu le mai vorbești și altora despre ele.ˮ

Era foarte supărat d. Philopolu, dar nu mai ținea să o iee și pe Maica Stariță de scurt și după un-sprezece, când a plecat dela Episcopie, a dat prietenului său depeșa:

„Nu vă pripiți, că ne compromitem cu fierarul. Mergi înainte pe calea apucată.

Putea dar Dinu să plece pe la trei că nu-l mai urmăria nimeni, dar el n-o știa aceasta, se temea dar ca nu cumva să fie- arestat fie la gară, fie pe drum, fie la Predeal și a lăsat-o Fira să plece singură, părăsită, rămasă fără de razăm în lume.

Stătea tâmpită și cu ochii închiși în colțul cu-pelei și se chinuia însa-și pe sine, ca să nu-și dee de gol starea sufletească. Cu cât mai mult se apropia de Sinaia și de Poiana Țapului și de Bușteni, cu atât mai des îi răsunau în ureche vorbele „curată ca picătura de rouăˮ și cu atât mai greu îi era să-și stăpânească pornirea de a se arunca între șine, sub roatele trenului, și gemea, biata fe-mee greu canonita, pe înfundate.

Ce noapte a fost noaptea ei! — Pentru ce zi și-a deschis ochii Marți dimineața?— Cum îl aștepta întrebându-se, dacă mai vine ori a lăpă-dat-o?

Vai de sufletul celui ce poartă sarcina unui greu păcat!

Ușoare nu i-au fosț însă nici lui ceasurile petrecute de parte de dînsa.

Mereu o vedea în fața să pe Cocoana Marița și ca bătăi de tun îi răsunau în urechi vorbele, încrederea ușuratică a nevinovăției și „tăcerea e virtutea femeiascaˮ.

Nu era vinovată ea, — nu era, el însă iară și iară-și zicea „Asta nu-se iartă nici odatăˮ.

„Când a văzut-o, în sfârșit, la Predeal albă la față și ținându-și abia trupul istovit, floare ofilită în timp de o zi, el a fost cuprins de adâncă-înduioșare și iar a mângâiat-o cu drag cum mânghâi pe copilul, pe care l-ai certat stăpânindu-ți durerea. Pe copil însă, numai pe copil îl mângâia, și când își aducea aminte, că e și femee, iar își zicea „Asta nu se iartăˮ și iar i se înăspria firea.

Mai era mult timp până la plecarea trenului spre Brașov.

El se retrase cu dînsa într-un colț.

„Ai dorit, — îi zise, — să mergi undeva, unde nu te știe nimeni, și înțeleaptă îți este dorința. — Te duci acum ca femee cu rost, iar nu ca fată rătăcită și horopsităˮ.

Ea-i apucă mâna cu amândouă mânile și și începu să plângă.

„Stăpânește-te, Firo, că lumea te vede, — urmă el, — și acum, și de aici în înainte să tc stăpânești, și părăsită să nu te sîrnți, căci eu nu te-am iubit nici odată cum te iubesc acum, când ai nevoe de multă iubire, de multă mângâiere și de mult sprijin. Razămă-te, dragă, pe mine ca pe cel mai bun părinte, ca pe cel mai adevărat frate„.

„Ah! — suspină ea, — nu mă chinui! — Ceartă-mă, bate-mă, calcă-mă-n picioare: dăr glasul acesta nu pot să-l aud și-mi perd mințile când te uiți cu atâta bunăvoință la mine, — adaugă și se depărta eu pași grăbiți.

El plecă în urma ei.

„Stăpânește-te, —îi zise ear. — Trebue să ne înțelegem aici și acum, ca să știu, ce faci și unde vrei să te lasˮ.

„Cum vrei Dta, așa facˮ, — răspunse ea,

„Eu cred, — zise el, — că faci bine, dacă rămâi la Brașov vre-o două săptămâni, apoi te-n-torci a acasă și vii ear când va fi nevoie. — Stai în vre-o familie potrivită, în care te sîmți bine.

„Și Dta!? — întreba ea speriată

„Eu poate că voi fi ne voit să rămân aiciˮ, — răspunse el.

Ea rămase pe-o clipă cu ochii în pământ, apoi ear îl apucă cu amândouă mânile de braț.

„Nu mă mai lăsa singura, că mă prăpă-desc,ˮ — stărui cu toată căldura.

El nu mai putea să-și ascundă temerile.

„Liniștește-te, draga mea, — îi zise. — Se poate, că nu mă vor lăsa să trec granița.

„De ce?ˮ —

Sunt bănuit de a fi pus la cale uciderea lui.

Fira începu să tremure și se uită cuprinsă de groaza la el.

„Și asta!? — șopti. — O, de ce nu vine moartea când o dorești!?ˮ

V.

Saloanele D-nei Chiriachi erau loc de-ntâlnire pentru fel de fel de omeni, lume multa și vioae, care-și petrece viața-n goană mare, culcându-se târziu după miezul nopții și sculându-se pe la amează-zi.

Veniau unii pentru-ca să-și petreacă fie făcând curte, fie jucând cărți, alții ca să mai afle câte ce-va despre cele ce se petrec „în dosul culiselorˮ, ear alții, ca să urzească vre-o intrigă, să pornească vre-un zvon, să „lansezeˮ ce-va ori să închee vre-o legătură, — fie-care cu ale sale: aici se știau și se puneau toate la cale.

Doamna Chiriachi umbla de ici până colo, stetea ici cu unul, colo cu altui, avea-n față pentru fiecare câte o vorbă bună, ear în dos — câte o observațiune răutăcioasă, știa tot ceea ce știau toți și-și dedea silința să le facă tuturora plăcute cele câte-va ceasuri petrecute-n casa ei: asta era plăcerea ei când petrecea sesonul de iarnă la București.

Acum ținea să-l petreacă fiind-că avea și dînsa ce-va de pus la cale.

Țiind totdeauna să fie corectă, să păstreze formele și să salvere aparențele, ea se feria de tot pe ea ce ar fi putut să semene a scandal. Fiindcă gurile iele, care sunt multe și neastâmpărat spunean pe ici pe colo câte ce-va nepotrivit asupra particularei stăruințe, cu care ea recomanda pe d-l Anastasie Costache prietenilor săi ca tînăr distins și capabil, dînsa a ponft o adevărată vânătoare oe fete, ca să-i găsească lui Tănase o partidă potrivită cu posițiunea lui în societate.

„Uite, așa o gâsculiță crescută la călugărițe, — își zicea dînsa, — care, are ce-va zestre și aduce și oare-care legăturiˮ

Ei nu îi era greu s-o găsească.

D-l căpitan Ținteș, mare frumuseță de om, și instruit, și deștept, și bogat, cea mai distinsă figură în salonul D-nei Chiriachi, avea o fată, pe care o iubia foarte mult, dar de care voia să scape, căci era om tînăr âncă și i se cuvenia să trăiască în libertate. Cocoana Zoe, mama fetei, era âncă mai tînără, trecută abia de treideci și cinci de ani, și ținea și ea să trăiască în libertate, căci era și ea frumoasă, deșteaptă și bogată. Se-luaseră Ținteș și Zoe din mare dragoste, dar cum adese-ori se-ntâmplă, dragostea a slăbit, au început să umble fie-care de capul său, ear de câți-va ani nu-i mai ținea la un loc decât Natalia, fata lor, pe care Cocoana Zoe o iubia chiar mai mult decât soțul ei legitim; Acum, de câte-va săptămâni, decând în urma săruințelor D-nei Chiriachi o aduseseră pe Natalia a casă, ei făceau chiar „menagiu bunˮ deși erau zoriți a sfîrși cât mai curând cu el.

Mai era înse o greutate la mijloc,— d-l Căză-nescu, fratele Cocoanei Zoei.

D-l Căzănescu acesta era un fel de curio-zitate.

Deși om cu avere frumoasa, se întorsese de la Paris cu diplomă de inginer și, deși avea diplomă de inginer, n-a stat decât un an și jumătate la căile ferate, unde i se deschidea căriera frume-să, ci s-a căsătorit și s-a mutat la moșie, unde trăia cu țăranii par-că n-ar fi făcut nici o dată studii la Paris. Mare amator de muzică și de teatru, d-l Căzănescu-și petrecea earna la București, unde ara bine cunoscut și luat adese-ori în zeflemea find-că umbla de cele mai multe-ori cu droaia după ei, cinci băieți și trei fete, acum cea mai mică de noaue ani. Era senător, un lucru, la care ținea foarte mult, umbla mult în lume și avea o particulară slăbiciune pentru Cocoana Lila, care știa să-și bată joc de toți și de toate.

In politică d-l Câzănescu era totdeauna cu guvernul, căci, după părerea lui, guvernul, ori-și-care ar fi el, representă țara.

In familie nimic nu se făcea fără de voia lui și mai ales Natalia era mai mult fata lui decât a cocoanei Zoei, pe dare el o socotia foarte nenorocită.

„Ei, ce zici, Cocoane? — “ îl întrebă D-na Chiriadi trăgând cu ochiul spre Tănase.

„Ce să zic!? — răspunse el. — Idea n-ar fi proastă și băiatul e vioiu și pare om cu multe mij-loace, din care ar putea să iasă ce-va. Nu știi înse nici o dată, cum arexsă sa-ndrumeze un om în societatea noastră, care caută maereu și stoarce tot ceea ce e rău în fie-care. — Mai cu minte decât prietenul meu Velicu nu poate să fie nimeni: și ai văzut ce-a-pățit?ˮ

„De el să nu te doară capul, — întimpină Co-coana Lila. — Il scăpă guvernul, ca să-l aibă a-derent devotat. Acela nu mai face oposițiune!

D-l Câzănescu scutură supărat din cap.

„Nu pentru-că nu mai face oposițiune, nici pentru-ca să-l aibă devotat, — grăi dînsul, — ci pentru-că înterese superioare ale țarii cer, ca să nu rămâe o asemenea pată asupra unui membru al parlamentului. Cum ne-ar judeca lumea, daca s-ar dovedi, că un deputat și om cu trecere a pus la cale uciderea cumnatului său!? — Ce tară mai suntem noi!?„

„Fără-ndoială, — fără-ndoială — stărui Cocoana Lila cu obicinuita-i răutate. — Asemenea pete se șterg ori cel puțin se acoper, tot aceasta o zisei și eu.“

„Eu m-am interesat foarte mult de afacerea aceasta, — urmă d-l Căzănescu, — și deși nu sunt advocat, găsesc ușoară pozițiunea apărării. — Greu e pentru Velicu, care și-a perdut feciorul și are cuvinte de a-și bănui ginerele, dar Palea iese ușor. — Să vezi D-ta, — urmă el cu oare-care vioiciune. — Pandurul înpușcase câte-va zile mai nainte un câne al lui Văleanu, ear acesta-l pălmuise în fata soției lui, care intervenise și ea. Presupune-rea firească e dar, că pândarul, instigat de soția sa, o femee pătimașa, a servîrșit un act de răsbuna-re și zice c-a fost pus la cale de Vlaicu pentru-ca să-și ușureze positiunea, eară Vlaicu tot spre a-și ușura posițiunea, se descarcă asupra lui Palea, pe care-l știe om cu proptele. Nu e vorba nici să se șteargă, nici să se acopără, ci să se a-rate, că nu e în adevăr pată“.

Cocoana Lila era prea deșteaptă pentru-ca să nu-și dee seamă despre puterea convingătoare a acestui raționament.

„Cum rămâne înse cu matrapazlîcurile, pe care Palea și Vlaicu le-au făcut împreună? — ˮîntîm-pină ea.

Asemenea lucruri se fac ori nu se face, răspunse d-l Căzănescu, — nu se știu când se fac şi se spun și fără-ca să fi fost făcute, — și sunt mijloace spre a face, ca popa și cei-lalți să-și mai schimbe mărturisirile puși în fata primarului şi a învățătorului, care spun, că nu știu nimic!

Eată o foarte potrivită o^asiune pentru tînă-rul nostru, ca să se pună în evidență, — “grăi Co-cona Lina.

„S-o facă, — stărui d-l Căzănescu. — Să se înscrie între apărători și să ne-nțelegem noi a-mândoi, cum are să susție felul meu de a vedea lucrurile.

Așa a intrat Tănase-n rândul apărătorilor lui Palea susținând în deosebi nevinovăția lui Vlaicu, omul năpăstuit, care într-un îndelungat șir de ani a dat cele mai neîndoioase dovezi de credință către Cocoana Marița, acum îndusă-n eroare de popa și de uneltele lui.

Mulțumită stăruințelor d-lui senator Căză-nescu ear a fost chemat apoi Părintele Neagu la Părintele Ilarie, care și-a frecat mânile și l-a sfătuit cu toată dragostea, ca în interesul bunei păci, și-al sfintei biserici să se astâmpere și să nu se iee-n coarne cu cei puternici, căci cei morți tot nu au să mai învie și de dușmănia celor vii avem să ne ferim.

Nici nu avea Părintele Neagu să scadă nimic din cele mărturisite de dînsul: era destul să a-dauge pe ici pe colo câte un „precum am auzit“ ori „pe cât știu din svoaˮ.

Avea Tănase sucese din ce în ce mai înve-derate și erau din zi în zi mai multe ușile, care i se deschideau.

Ca să se ţie înse la nivel, avea nevoie de bani și-i dedea mereu zor d-lui Spirea, iubitul său coleg, să scoată la capăt afacerea cu Dinu și să stoarcă cât se poate de mult.

VI.

„Cum vrei D-ta, așa fac!“ — zisese Fira, și aceasta era de aici înainte legea vieții ei.

Nu știa înse el totdeauna ce are să voiască în lumea, în care trăia, ori-și-cum ai fi dat, nu puteai să știi unde are să crape. „La una mă aştept și cu altă mă pomenesc, — zicea el, — și-n zori de zi nu poţi să prevezi ce ai să vrei pe înserateˮ.

La Brașov au trecut fără de greutate și chiar în ziua sosirii lor au găsit, cum zisese el, o familie potrivită, în care ea se sîmţia bine, eară el a rămas la un hotel și-venia-n fie-care zi s-o iee la masă și la plimbare.

Mai bine de cât așa nu putea să fie, și după o zi — două s-au deprins amândoi cu gândul, că numai așa e bine: — nici o dată ei amândoi singuri, totdeauna nevoiți a se stăpâni în fața celor ce îi văd și-ar putea să audă ori să-nțegleagă din purtările lor ceeace-și zic unul altuia.

Nici nu mai aveau în adevăr ce să-și zică: ceea ce se putea spune își spuseseră în timpul celor câte-va zile de sbuciumare sulfetească și acum, cuprinși de liniștea oboselii, se feriau amândoi de a rămânea singuri, ea i se supunea orbește, eară el ținea s-o cruțe și era de o bunăvoință fără de margini.

Toată viața nu puteau înse s-o ducă așa, și-n ziua, când au plecat acasă, ear au început să se neliniștească,

Nu era cu putință să trăiască amândoi sub acela-și acoperiș fără ca să rămâie câte o dată și numai ei singuri și fără-ca să-și spună în vre-o clipă de slăbiciune ceea ce mai aveau pe inima. Mai era apoi și Marghioala, de care amândoi se temeau pentru-că ea putea să le facă mustrări grele.

Fira, tot femee, își reamintia mereu vorbele „curată ca picătura de rouăˮ și se sîmția când umilită și rușinată, când pornită spre mânie, tot-deauna jignită în amorul ei propriu, și era destul o vorbă scăpată din întâmplare ori o privire furișată pentru-ca ea să-și peardă bunul cumpăt.

El nu putea să-i știe gândurile, dar își aducea aminte și cele petrecute, și vorbele, pe care le rostise, le vedea pe amândouă-n fața să și i se părea lucru peste putință, ca ele să mai poată trăi în aceea-și casă: prea erau ramulte lucrurile, pe care nu puteau să și le spună fără-ca să li se rasvră-tească întreaga ființă.

Era cu toate aceste peste putință, ca Marghioala să plece din casă. — Tocmai acum trebuia neapărat să rămâie. De ce adecă să plece!?

Ori-și-cât de neînduplecat ar fi fost el în hotărîrea de a cruța pe Fira, încă mai mult ținea, ca asupra Marghioalei să nu poată cădea nici cea mai mică umbră de bănuială. — „Să rabde!ˮ — îsi zicea el —par-că dînsă anume spre a răbda a fost născută pe lume.

N-o cunoșteau însă nici Fira, nici Dinu îndeajuns pe Marghioala.

Ea nici alungată cu biciul de foc n-ar fi plecat acum.

„Nu-i a bine!ˮ — și-a zis ea*atunci, când l-a văzut spunând, că cununia trebuia să se facă cât mai curând.

Nu știa dînsa, ce s-a petrecut între dînșii, dar știa destule, vedea fata lui și fața ei și nu mai avea nevoie să-i mai spună cineva âncă ce-va pentru-ca să sîmtă, că se duc ca la-nmormântare când au plecat la schit și să-i plângă Firei de milă.

O, ea-l cunoștea pe Dinu. De câte-ori voia, în clipe de slăbiciune, să se apropie de dînsul și el o ținea departe. Dacă lumea întreagă ar fi strigat într-un glas, că dînsul e om duios și dulce la fire, ea-l vedea cu barosul în mână și-l știa aspru, neapropiat și fără de milă.

O plângea Marghioala pe Fira, iară Dinu, care nu știa, cum se leagă la suferințe femee cu femee, a rămas într-un fel de aiurire când le-a văzut pe amândoue față-n față.

Lina, mamă, și Leanca, soră, s-au bucurat, lucru firesc, când au revăzut-o pe Fira, deși ea abia mai putea să-și stăpânească lacrămile.

Marghioala, când i-a văzut trupul șubred, fața ei suptă, obrajii ei veștezi și ochii ei stânși și umezi, a înaintat pas cu pas, șovăind spre ea și n-a mai putut să-și stăpânească lacrămile. A fost destul, ca ochii lor să se-ntâlnească pentru-ca ele șă se-nțeleagă, și Fira i s-a aruncat plângând în brațe.

Nu putea nimeni să-și dee seamă și nu ar fi fost nici ele însele în stare să spună, de ce plâng, dar trebuiau să plângă.

„Știe tot, tot! — “ se tângui Fira peste vreun ceas când se aflau singure.

„Și e, îl știu, aspru și nemilosˮ — întimpină Marghioala.

„O,nu! — grăi Fira desnădăjduită, — cu bunăvoința lui mă omoară, cu cruțarea desprețui-toareˮ.

Abia acum sîmția, ce ușurăre e să ai pe cineva, căruia poți să-i spui tot ceea ce-ți sbuciumă sufletul, se căia de a nu-și fi deschis mai nainte inima și se plângea de a nu fi ținut seamă de în-demnurile Marghioalei.

„Nu puteai, — o liniști aceasta. — Sunt lucruri, pe care femea nu le spune, eară bărbatul trebuie să și le gândească, dacă are inimă, și fară-ca să i le fi spus cine-vaˮ.

Știa și dînsa lucruri, pe care nu era-n stare să ie spună, o socotia pe Fira mai mult nenorocită decât vinovată și-și dedea silința s-o’nbăr-băteze.

Atât îi și trebuia Firei.

„Nu mă părăsi,— îi zicea, — și nu mă lăsa singură mai ales noaptea, când, perindu-mi somnul, mi se înfățișează toate în chip îngrozitorˮ.

Veniau toate atât de firește, încât li se părea tuturora lucru de sine înțeles, ca Lina să fie cruțată, și Marghioala să-și facă rost, ca să doarma-n eatacul Firei, care avea din când în când nevoie de ajutor în starea de slăbicine, la care ajunsese.

Ear s-a liniștit dar casa, o liniște, ce-i drept, tristă și tăcută, dar binefăcătoare, și lucrurie s-ar fi îndrumat, poate, spre bine, dacă na-r mai fi fost la mijloc și stăruințele lui Tănase, care nu putea să aștepte.

Dupa-ce luase înțelegere cu Tănase, d-l Spirea nu se mai învoia cu nici un preț, ca cele opt mii să fie scăzute din capete, ci stăruia, ca ele să fie socotite drept parte din venituri.

Dinu înse era neînduplecat; ar fi dat din al său, dar de la cei-lalți copii nu lăsa nimic să treacă, deocamdată înse nu zicea nimic.

„Să vedem mai nainte, cât fac veniturile, care e partea fie-căruia și dacă i se cuvin din venituri opt mii, mai mult ori mai puțin, — grăi dînsul și rămase, ca să treacă împreună peste socoteli.

Abia acum s-au ivit greutățile cele mari, şi n-a asudat Dinu nici o dată cum asuda de aici înainte.

Spirea stăruia, înainte de toate, să i se dea socoteala în toată regula despre ceea ce s-a cheltuit în casă cu întreținerea copiilor, — mâncare, îmbrăcăminte și cele-lalte, ca aceste cheltueli să fie săzute ca cele opt mii de lei, pe care le-a luat Tănase.

O socoteală de felul acesta era înse peste putință, căci în casă se făcuseră cheltueli și pentru întreținerea ucenicilor și-a atelierului, ba timp îndelungat și pentru hrana, adăpostirea și spălătura calfelor.

Nu voia apoi d-l Spirea £ă știe nimic despre carnetele sumelor, pe care Dinu le anticipase din al său fie ca sa-i trimită lui Tănase, fie ca să acopără cheltuieli grabnice.

„Cum? — zicea dînsul. — D-ta aveai bani de încassat și amânai încassările pentru-că să poți fructifica în întreprindere economiile D-tale!?“

Dinu-și șterge sudorile reci. Nu îi era atât de perderea carnetelor, cât de bănuiala, c-a abuzat de posițiunea lui.

Aceste erau înse nimicuri: lovitura cea grea a urmat când a venit rândul la cheltuielile de mijlocire, care erau multe și adese-ori, mai ales la poduri, foarte mari.

D-l Spirea nu voia să înțeleagă rostul acestor cheltuieli, eară Dinu nu era în stare să-i spună, cui a dat și anume pentru-ce.

„Așa poți D-ta să treci în socoteli cât îți place, — îi zicea d-l Spirea: — asemenea socoteli te privesc numai pe D-ta și au să fie scăzute din a patra parte, care ți se cuvine din venituriˮ.

Dinu o vedea pe Marghioala stând cu fața mâhnită înaintea lui și zicându-i „De ce faci a-semenea lucruri!?ˮ

„Nu-ți rămâne, — îi zicea dînsa acum, — decât să dai de la D-ta și să cauți împăcarea prin bună învoială!ˮ

„Nu se poate!“ — strigă înse Fira.

I se turburau toate simțurile când se gândia, c-ar fi cu putința să i se dea o atât de grea lovitură omului, care-a muncit atât de mult, nu s-a gândit decât la binele casei, în care trăia, și s-a dat pe sine însu-și jertvă ca să scape cinstea ei.

„Nu! — strigă dînsa căzându-i în genunchi. — Asta să n-o faci, căci asta ar fi moartea mea. — De numele tău nimeni să nu se atingă, curăția gândurilor tale nimeni să nu o pună la îndoială!“

Acum ântâia oară a auzit el de pe buzele ei vorba „tu“: cum ar mat fi putut el să nu facă ceea ce zicea dînsa!?

Chiar și Marghioala și-a schimbat gândul.

„Da, — a zis, — tot e mai puțin să te judeci și să ți se facă nedreptate decât să te declari însu-și vinovat: pe dînsa s-o asculți, că-i ești mai mult de cât mie.“

L-a lăsat dar Dinu pe d-l Spirea să facă ce vrea, dar cu aceasta n-a putut să-i dea Firei liniștea. Umbla nemângâiată de ici până colo și-ar fi voit s-alerge de a lungul uliților și să iasă ’n mijlocul pieței, ca să strige ’n gura mare, că sunt mișei fără de seamăn cei ce ’ndrăznesc să-l atingă pe Dinu.

Nu voia în adevăr nimeni să-l atingă.

„Ori se mlădie, ori îl frâng! — “ a zis Tănase când a aflat, că el se ’ncăpățînează, și, luănd apărarea lui Vlaicu, ear a scos la iveală bănuiala, că Floria îndemnat de Dinu a săvârșit fapta,

Nu ținea s-o dovedească aceasta, ci să-l moaie pe Dinu purtându-l pe la judecătorie.

A cerut dar să fie chemat deocamdată ca măr-turie, care fusese de față când Văleanu îl pălmuise pe Floria, ba sărise chiar să-l apere și rostise vorbele „mai câne decât câneleˮ. — Ear dacă tot nu se muia, nu era greu să-l încurce.

Dar era la mijloc și sora lui.

Ei! — și ce perdea dînsa!?

Era măritată, nu mai avea nevoie de bună reputațiune, și soțul ei trebuia să știe, ce este și ce nu este adevărat, eară lumea vorbește și când are și când n-are de ce să se lege. Trecea și asta cum trec cele multe, și vre-o mare rușine nu era pentru dînsa, daca se vorbia timp de câte-va săptămâni despre legăturile ei cu un om ca Văleanu, care nu era ori și cine.

„Și despre mine zice lumea multe, și eu tot merg înainte!“ — își zicea el.

Fira era înse bolnavă sufletește și ruinată trupește și a căzut într-un fel de toropeală când a aflat, că Dinu e chemat la judecătorie.

Stetea nemișcată și cu ochii închiși și zicea mereu „Nu mai pot! — nu mai pot!ˮ

Așa au găsit-o lungile nopți de iarnă.

D-l Spirea, care-i fusese prieten bun lui Costache și ținea la casa lui, își dedea toată silința să ’mpace lucrurile.

„Fii și Dumniata om de ’nțelegere și mai lasă ce-va — îî zicea, — că cumnatul D-tale e om cu trecere și-ar putea mijloci, ca apărarea să renunțe la mărturisirea D-tale și să nu mai ai nevoie de a te duce la judecătorie.ˮ

„Dă-i!“ — stăruia și Marghioala.

„Dar e mult, — îi răspundea el, — și puțin îmi mai rămâne, dacă-i dau!

„Puțin, chiar nimic, dar scapi, — îi zicea dînsa, — și n-ai nevoie să-i mai spui și eiˮ.

Mult a stat Dinu pe gânduri până-ce s-a hotărât într-un fel.

După testamentul lui Costache casele și atelierul cu toate cele ce se țineau de el urmau să fie zestrea Firei, care avea să le dea celor-lalți copii partea cuvenită în bani și să ție pe mama ei cât va trăi. — Precum steteau lucrurile acum, puțin mai avea să dea Fira, ca să rămâie stăpână, și pentru Dinu atelierul era lucrul de căpetenie.

„Dau! — grăi dar în cele din urmă, și a dat,

Tot mai era înse un lucru, cu care nu se-n-voia ca Tănase să aibă din venituri parte egală cu cei-lalți copii.

„Asta, — zise ei, — nu pot s-o iau pe sufletul meu: s-o hotărască judecătoria!“

„Dar o să le faci moștenitorilor cheltuieli, întîmpină d-l Spirea.

„Le dau de la mine!ˮ — grăi Dinu călcându-și ear pe inimă.

Nu putea, biet de el, să-și dea seamă, ce face și unde-o să iasă lucrurile, și era mulțumit, că o să se mai liniștească de o camdată lucruile.

VII.

Luna Maiu.. Frumoasă lună: căldură dulce, adiere ușoară, iarbă verde, livezi înflorite, crâng înfrunzit, cântec de privighetoare, suflete ’nveselite, — toate subt un cer limpede și primăvăratec — la Răstoacă în tocmai ca pretutindeni. Ana lui Floria, înse nu le vedea, ci alerga cu copiii după dînsa plângându-și bărbatul, care zăcea ’n fundul temniței, ocărind pe popa, care-și schimbase gândul după-ce părăsise satul, și blestemând pe Vlaicu, care făcea cămătărie la București, în Dealul Spirii.

Eară casele boierești erau tăcute, că pustii: nu mai răsunau bătăile va talelor de la războaie; nu mai cântau fetele; nu mai venia droaia de copii la lingura de dulceață; Ghinea stetea posomorît într-un colț; Luța și Anica umblau în vîrful degetelor și oprindu-și resuflarea; Cocoana Marița plângea și se ruga lui Dumnezeu, și ear plângea și ear se ruga lui Dumnezen, ca să-i ierte multele greșeli, pe care le-a făcut în-viața ei, și să nu ierte pe cei ce-i amărîseră zilele de bătrânețe.

Tănase luase ear drumul străinătății și se plimba cu tînăra lui soție și cu nașa lui pe coastele de la Geneva în vreme-ce d-l Spirea purta grijă de treburile lui dând înainte cu procesul, pe care-l pornise împrotiva lui Dinu.

Judecătorii, având în vedere faptele și țiind-seamă de lege, hotărîseră, că cele opt mii de lei au să fie socotite ca împrumut, pentru-care urmează să plătească dobânzi legiuite, dar ia de o potrivă cu cei-lalți copii parte din câștig până ’n ziua, când a cerut desfacerea. Luând apoi în cercetare socotelile, a constatat grave abateri în ceea ce privește purtrea lor și l-a descărcat în interesul copiilor pe Dinu de sarcina de tutor urmând să plătească el toate socotelile făcute fără de rân-duială.

Dinu s-a supus și-a sângerat, dar a ajuns în cele din urmă să nu aibă de unde să plătească, încât d-l Spirea, advocatul lui Tânase, fostul prieten al răposatului Costache și binevoitorul casei, a fost nevoit să ceară sequestru. Ca să scape de rușinea aceasta. Dinu alerga pe la Budini, pe la d-l Inginer și mai pe la unul, mai pe la altul dintre aceia, pe care îi ajutase și el la nevoie.

Fira nu știa nimic și nici nu trebuia să afle asemenea lucruri.

Cu toată purtarea de grijă a Marghioalei, care nu se mai depărta de lângă dînsa, ea-și petrecea viața într-un fel de lâncezire. Dinu nu numai o iertase de mult, dar îi cerea mereu iertare învinovățindu-se pe sine de a nu fi avut cuvenita purtare de grijă, și osândind pe Valeanu, care n-a avut în el destulă bărbăție. Nu mai putea înse acum ea însă-și să se ierte pe sine.

Trăia mai mult într-aiurea, dusă mereu cu toată ființa ei în trecut şi văzându-se pe sine însa-și puindu-l pe Văleanu la grea ispita, — demon stăpânit de alți demoni.

„Da! — să taci, — își zicea,—dar să te o-prești, să nu mai faci, să nu mergi înainte, să cauți ajutor la cei ce te iubesc când vezi, că nu te mat poți stăpâniˮ.

Aceasta nu și-o putea ierta!

Ea ședea în jeț răzămată pe spete și cu privii rea perdută-n vînt în vreme-ce Marghioala se plimba prin casă purtând în brațe copilul, ființă, străină în lume, pe care numai bunica lui mai putea să-l iubească și-l și iubia.

Era de doua saptâmâni, și Fira abia de o zi-două începuse a se ridica câte puțin din pat, să se plimbe, mai mult iazmă decât om, câți-va pași prin casă, să odihnească și ear să se plimbe, ca să-și pună puținul sânge în mișcare.

In odaia de alături Cocoana Lina stetea de vorbă cu d-l Spirea, care o sfătuia să facă cele de cuviință, ca să apere avutul copiilor ei și zestrea fiicei sale.

Dînsa ținuse și tot mai ținea la Dinu fiind-că-l știa om harnic, priceput în meseria lui și cu multă credința către casă; acum înse, după-ce judecătoria îl găsise chiar și ea vinovat de mări nerân-duieli în purtarea socotelilor, stetea Cocoana Lina pe gânduri.

„O fi harnic și priceput, —îi zise d-l Spirea, — dar nu prea mi se pare cinstit. Dacă n-a știut el să chivernisească avutul său, cum ar putea chivernisi pe al altora!? Și-a perdut prin lipsa lui de chibzuință nu numai avutul, ci și creditul; na îi mai trebuiessc, ca să scape de sequestru, decât vre-o noue sute de lei și el, care de curând se juca cu miile, nu e-n stare să găsească nici aceste câte-vă sute. Ești mamă şi acum și bunică și trebue să ceri asigurarea averii fiicei și nepotului D-tale.“

„Am s-o facˮ, — grăi Cocoana Lina.

Pentru-ca s-o facă înse, trebuia să iee înțelegere cu Fira și nu putea să-i treacă prin minte gândul, că în starea, în care se află, Fira nu poate să înțeleagă asemenea lucruri.

Născuse Lina și ea copii și știa, că două trei zile după facere începea să-și caute prin casă de treburi. Ce lucru mare era, dacă-i vorbia despre niște afaceri, care nu puteau s-o obosească;?

I-a și vorbit.

Fira stetea-n jeț și asculta par-că n-ar privi-o câtu-și de puțin cele ce se spuneau și ear asculta par-că numai prin vis le afla toate, eară Marghioala stetea cuprinsă de viuă îngrijare la o parte.

„Care va să zică el a perdut tot ceea ce a adunat până acum? — întrebă Fira în cele din urmă. — Marghioală, e adevărat lucrul acesta?

„N-a perdut, — răspunse Marghioala, — nimic, ci a trecut de la el la voi. Par-că nu e tot una!? — Iei dintr-un buzunar și bagi în cela-lalt. — A făcut-o din bunul meu îndemn, ca să fie paceˮ.

„Nu e tocmai așa, — întîmpină Lina. — Ju-decătoria l-a găsit și ea cu socotelile rău încurcate.ˮ

Fira se ridică în picioare.

„Pe el? — grăi. — Pe Dinu l-a găsit cu socotelile încurcate? — om necinstit? — Așa zice ju-decătoria, și noi nu sărim toate!?ˮ

„Fii cu minte, fată, —- o liniști mama ei. — Ce să mai faci aici? — vorba e să scăpăm de seguestru, căci mai are de plată vre-o nouă sute de lei și nu e-n stare să-i găsească.

Fira se cutremură și rămase ca perdută.

„Nu e-n stare să-i găsească după-ce a trecut la noi tot ceea ce avea!? — grăi dînsa punîdu-și amândouă mâinile-n cap.

„E-n stare, — îi zise Marghioala cu hotărîre.— Are să-i dee chiar azi. — Am adunat și eu ce-va de când muncescˮ.

Fira se uită la ea deschizându-și ochii mari și ear îi răsunau în urechi vorbele „curată ca picătura de roauăˮ.

„Și asta!?—grăi dînsa, apoi scoase un țipăt și căzu fără de simțire în brațele mamii ei, care-o născuse, o hrănise la sân și o crescuse cu atâta dragoste.

Au sărit Lina și Marghioala și-au așezat-o-n pat, i-au făcut tot ceea ce au putut, au chemat și moașă, şi medic, a venit și Dinu și i-a acoperit de sărutări fața și mânile din ce în ce mai răci. Ar fi fost gata să-i dee viață din viața lui, dar n-a mai fost nimeni în stare să-i oprească sângele și penserate ea era trecută din lumea a-ceasta, în care după câte-va clipe de mulțumiri tăinuite urmează atâte suferințe.

— Au trecut și zilele de jale mare, și Cocoana Lina, țiind să asigureze pentru nepotul ei partea răposatei sale fiice, a cerut, ca ea însa-și să poarte grije de copil și de averea rămasă de la mama lui.

Dinu stetea dus în gânduri.

Iși aducea aminte de vorbele, pe care i le spusese Andreiu când ședeau amândoi la „Pisica cu clopoțelˮ şi când și când mai târziu. O vedea pe Marghioala supărată mai pentru-ca el o ia prea ușor cu purtarea socotelilor, mai pentru-că prea o lasă pe Fira, de capul ei.

Să mai rămână el slugă și la casa unui copil, care nu era al lui!?

„Ia, — îi zise Linei, — și capil, și casa, și atelier!ˮ

Mai era înse și geanta, pe care o lăsase la cassa de depuneri pe numele său și sub pecetea sa: el se duse la tribunal, ca să predee judecătorului adeverința luată de la cassa de depuneri făcând declarațiune, că-n geantă se află averea, pe care: i-o dă copilului.

„S-o pornesc acum de la-nceputˮ îşi zise apoi li luară el şi Marghioala ziua bună de şa casa, în care atât de mult au muncit şi-au suferit, el tot voinic şi vânjos, cu barosul pe umăr, eară Machioala, acum slăbită, cu legăturica-n mână.