I.P. Florantin
DECEBAL
Nuvelă istorică
Iași
Editura Librăriei Frații Șaraga
In 1868, primindu-se pentru «Convorbiri» novela mea «Decebal», și publicîndu-se, am primit de la dl. T. Maiorescu o scrisóre în terminiĭ următorĭ:
Iașĭ 6/18 Dec. 1868.
«Domnul meu
Aseară în adunarea Junimeĭs-a cetit «Decebal» Intr-o societate ca a nóstră, unde critica a putut fi uneori prea aspră, dar n-a fost niciodată, prea blândă, *) lectura manuscriptului Dv. a fost ascultată cu cea
Pentru a nu vĕ îndoi de acest adevăr, trebue să știți că «Convorb. liter.» nu sunt organul Societății «Junimea». Ce e drept tot ce se imprimă în «Conv.» se cetește maĭ întăi la noi: dar peste jumătate se respinge. Dar nevoile unuĭ redactor sunt mari și D. Negruzzi susține, că printre grâu trebue să priméscă și neghină în starea nóstră de astăzi.
maĭ vie atențiune și aprobările călduróse ale tuturor vĕ pot fi un semn precursoriu al impresiuniĭ, ce acéstă scriere va produce în publicul român. Mie în deosebĭ mi a plăcut tonul susținut în întréga compunere și stilul eĭ cel sobru. Mĕsura estetică este pretutindenea păstrată, și nicĭ unul din cuvintele, ce le-ațĭ întrebuințat, nu s-ar puté schimba.»
Se înțelege dela sine, că scrierea Dv. se va publica. în «Convorbirĭ» îndată ce nefericita «Evreică» va fi terminată, și afără de acésta Societatea, înainte de a vorbi eu despre dorința esprimată în scrisórea Dv., a decis dela sine a imprima opul și ca volum a parte în o edițiune poporală și în o edițiune de lux.
Mulțăinindu vĕ, Domnul meu, pentru plăcerea ce ne aţĭ făcut prin trimiterea Dv., vĕ rog să primiți încredințarea distinsei mele considerațiunĭ.
T. Maiorescu
Cred că aceasta poate ținea loc de prefață.
Autorul.
Era în zilele din bătrînĭ.
Romaniĭ ședeau in cetatea Romeĭ: și erau stăpînĭ peste lumea întreagă; tot pămîntul se închina lor. Pe toate neamurile le învățaseră să fie oameni de treabă: și popoarele nu se învățau minte nebătute: romaniĭ dară le an bătut pe toate. Brațul roman frănsese cerbicia germanilor, berbeciĭ romanilor- amestecaseră tunurile cetățiĭ Catargo cu pulberile temeliilor: și ferul roman îĭ culcase coperișele în fundurile șanțurilor: umbra vulturilor romanĭ întunecase soarele Egipetuluĭ; greciĭ trufași îșĭ plecaseră fruntea sub jugul roman: și stăpînitorul cel de pe urmă al Pontuluĭ ș-a încheiat zilele în fundurile temnițelor Romeĭ. Romaniĭ de aceea se numiau domniĭ pămîntului celuĭ de aproape și ai celuĭ de departe; și luau resplata în banĭ de aur, după ce plăteua înainte cu banĭ de oțel.
- Dar odată a eșit veste despre un viteaz mare, din viță de dac; anume Decebal. Și Decebal a făcut aceea, că a întors roata întâmplărilor: a luat el banĭ de aur de la Roma.
Așa spun cărțile bătrâneștĭ. Decebal de aceea se numea leul rezboaelor: groaza popoarelor. Bastarniĭ țineau cu el de frica altora;
Cvadiĭ, Marcomaniĭ și Buriĭ se lăsaseră de alții, de frica lui.
Iaziyiĭ se osteniseră odată a ţinè cu el, şi se deslipiră de tovărășia luĭ.
— Rigă! îĭ ziseră ei; tu ne porțĭ ca pe niște supuși; adu-țĭ aminte, că încă nu ne ai bătut:ci ținem cu tine de bună voie: n-ai cuvînt de a ne da poruncĭ.
— Bine, că mi-ați adus aminte, le respunse el; ca să nu vă pară rău, că vă dau poruncĭ,fără de a vă fi bătut, vă voiu bate acuma.
Și Iazigiĭ numaĭ de odată se treziră, că, din tovarășĭ, i-s-au făcut supușĭ.
Dar oare ce ar zice acest leu fălos, cind ' s-ar ivi un vultur îndrăzneț, și ar bate din aripi dinaintea fețeĭ luĭ, și ar cuvînta așa:
— Scoboară-te de pe tronul Dacieĭ, zmulge-țĭ fălcile de balaur de pe turnurile cetăților Arhidava, Pelendava, și Patavissa; zmulge și de pe Arcobadara, Azizi şi Zurobara; smulge și de pe Sarmizirya; smulge și de pe Sarmis-Eyetuza! Țintuește în locul lor tot vulturĭ; ba, lasă, că-i voiu țintui eu; numără-mĭ tu zecuială din băile tale de aur; și zecuieală din comorile tale; din apele tale îțĭ voiu măsura eu și câmpiile tale le voiu împărți eu, cum mi-a plăcea mie. Scoboară-tede acolo de pe scaunul acela, căcĭ nu-mĭ place așa; —și i-ar lovi cu clonțul în stîlpiĭ tronuluĭ....
Dar tronul luĭ stă tare; nimene nu-l poate nicĭ atinge; cine să-l pótă dară scutura?
‘«Atuncĭ ne vom teme, cînd va cădé cerul pe capul nostru....nicĭ atuncea nu!»’
Decebal se întoarsă din resboiul ce a purtat cu neamul iazigilor; și dădu poruncă, să se facă arderile de bucurie, într-o pădure, noaptea.
Nouă focurĭ marĭ de dranițe de stilparĭ fîlfăie în pădure, și o umple de groază. Copacii se roșesc în zarea foculuĭ. Dranițele sfîrăe și pocnesc; pocniturile se bat departe în părețĭ de stanĭ și bolovanĭ.
Acum sosește prada de ars luĭ Zamolxe si celor nevazuțĭ ai lui. Nouăzecĭ de căpăținĭ de om se durue laolaltă, și crește o movilă fieroasă.
Odată se aud în codru buciumăturĭ de cornurĭ si sunete de tilincĭ. Decebal venia la jertfă, așa precum sosi din luptă, cu oaste cu tot.
In frunte venea turma toporarilor: lărgind calea prin desișul pădurii. După toporarĭ urmau cetele arcașilor și ale prăștiarilor cu coamele împletite ca niște șerpĭ: cu barbe ciungărite; cu căciule țuguete pe cap; călărind pe niște caĭ micĭ, dar iuțĭ, carĭ nu știau de șea, nicĭ de frău, în viața lor. La bătaie aceștia se aruncau orbiș în mijlocul șirelor și se ’nvîrteau ca vîntul, improșcînd în toate părțile cu prăștiĭ și cu săgețĭ. Unii nici tolba nu şi-o aduceau: au asvărlit-o în loc de săgețĭ.
Urmau lanceriĭ, cu coame lungi, neimpletite; cu cojoace din urechĭ pînă-n călcăe; cu căciule înalte plecate într-o parte; drept în sus nu remase nicĭ una; aceștia învârteau lăncĭ de căte doĭ stînjenĭ de lungi în mănunchiu. Toate au gustat cu ţapa din sânge de iazig. Nicĭ un lăncer nu era întreg. treĭ au remas, numaĭ cu mănunchiul lănciĭ; și il aduceau în mîna stîngă. Și apoĭ eĭ erau ceĭ maĭ mîndrĭ din toată tabăra, ciuntițĭ cum erau; — fiind-că, îșĭ aduceau și cîte odiademă scumpă în vîrful mănunchelor celor ciuntite.
Urma ceata bărdarilor cu securi late-n tăiș, groase la. muche, și strimbe la mănunchiu; eĭerau îmbrăcați în cojoace cu mănecĭ. Imprejurul bărdaruluĭ se făcea în luptă cate o poiană de doĭ stănjenĭ de largă și nu putea intra în ea cap de dușman, pînă nu-șĭ lua iertăciunĭ de la umeri.
In urma tuturor venia Decebal.
Ce cap de voinic! Nici prin veste poveste altu ca el nu s-a pomenit.
Pe frunte-ĭ lucia o diademă bătută toată din aur limpede, meșterită întreagă în chip ca o coroană de frunze de stejar, stropită peste tot cu picături de peatră scumpă roșie; pe deasupra i-au împletit frunză verde de dafin, pentru că a bătut pe iazigĭ.
Vîntul leagănă crengile stejarilor, suflă în pletele cele negre de sub diadema luĭ Decebal, și țese împrejurul frunțiĭ luĭ cearcîn negru. Zarea focurilor îi suflă lumină roșă pe față.
Ostașiĭ luĭ îșĭ aduceau cîte treĭ capete tăiate; el numaĭ unul, cu diademă ca și a luĭ, picată cu roș ca și a luĭ, dar nu cu picăturĭ de peatră roșă....
Vîntul bate prin codru mănios. Tulpinele se clatină; rădăcinele părăie: crengile se svărcolesc: cele maĭ moĭ se frîng pe jumătate și cad spînzurate în jos: vîntul plesnește tulpinele cu ele; cele maĭ vărtoase se frîng de tot, și se isbesc în cele păraie și gropĭ.
Un stejar stetea prea sus, în virful măgureĭ, și se pusese prea îndărătnicește în calea viforuluĭ. Pe acela l-a smuls din rădăcina, l-a resturnat în prăpastie cu capu-n jos, și l-a împlîntat așa în adîncul părîuluĭ cu rădăcinile în sus....
Aceasta nu-ĭ a bine căci Decebal stă tot cum stătea stejarul acela.....
Toporaril taiă un stejar; lasă din tulpina de treĭ palme, aștern pe acel trunchiu o pele de urs negru, și Decebal se așază pe ea ca pe un tron.
Cine să-ĭ poată dară scutura tronul luĭ?
Iată, că preoțiĭ pălăriețĭ presură în focurile cele sfinte tămâie scumpă; se înalță miros binecuvîntat.
— Decebal remîne cufundat în cugete despre mărirea lumiĭ, timp îndelungat, și nu vede, n-aude nimic din cele ce se fac împrejurul luĭ.
Un căpitan întrebă, ca de obiceiu, că cine știe pe vre un dac, care să fi fost fricos în bătaie?
Și-i respunde un graiu:
— Aceĭ treĭ de după trunchiul cel putred, n-au atins nici pe un dușman.
— Nu stă nimene acolo după trunchiul acela: respunde căpitanul: — dar cine eștĭ tu, și unde eștĭ, pasere cobitoare. Ce-ĭ învinovățeștĭ pe nevăzute? Ce judecată să fie aceea, cînd învinovățește nevăzut pe nevăzut. Arată-mi-te, șă te vedem, dacă eștĭ om pămîntean.
— Tu, doamne, nu-ĭ vezĭ nicĭ pe eĭ, și nu mă vezĭ nicĭ pe mine, de oare ce ne cauțĭ printre ceialațĭ ostașĭ; dar eu îs maĭ sus și eĭîs maĭ jos; și eu sînt maĭ mare decât toțĭ, iar eĭ maĭ micĭ. Iată-mă, unde-s!
Un mesteacăn frunzărĭ, și din vîrful luĭ cucuia fața unuĭ ostaș.
— Dar sboară-tejos de acolo, cioară cobitoare!
Voinicul numaĭ pășĭ înainte; căci nu fusese, suit; ajungea pînă-n vîrf și de pe jos era de un stînjen și jumătate de lung, nemăsurîndu-ĭ gîtul, fiind că n-ajungea nimenea sus la el, fără scări.
— Pre cine învinovățeștĭ tu? maĭ spune odată; de cumva aĭ inimă să spuĭ și de pe pămînt, cea ce aĭ spus din cer.
— Pe ceĭ treĭ de după trunchiul cel putred.
— Tu mi-aĭ picurat dintre nouriĭ: eĭ îmĭ vor îsvori poate de pe sub pămînt; căcĭ pînă acum încă nu se văd pe deasupra pămîntuluĭ. Măĭ, ceĭ treĭ de după, — oĭr de sub trunchiul cel putred, isvoriți-mĭ înaninte, dacă putețĭ.
De printre scorburile trunchiului se scormoniriă acum treĭ ostașĭ, cîte de doĭ coţĭ unul; dar peptoșĭ şi pumnoșĭ; cu lăncile strînse-n pumni; tot îcurcîndu-se pășire înainte prin buruene; cîte o lance era maĭ lungă, decît eĭtoți treĭ numerați drept unul şi pentru că nu se vedeau prin buruenele striga căpitanul:
— Dar sculați-vă-n picióre!
Ceĭ treĭ nu puteau crește maĭ sus, și re-punseră: Suntem în picioare, doamne.
— Sta ți-mĭ dară înainte și așa; și tu cel ce-ĭ învinovățești, iată ți-ĭ dau pe mînă dacă n-ai mințit, ia-le capul; căcĭ nu-ĭ mare lucru, numaĭ pe la genunchĭ și pe la glesne ai să te aperĭ: iar voĭ dacă-l vețĭ da de minciună: să trăiţĭ; bateți-vă colo-n poiana de alăturĭ.
Pe drum de cătră poiană întreba un vecin pe ceĭ scurțĭ, că de ce n-au atins nicĭ pe un dușman.
- Fiindcă iazig viu nicĭ n-am văzut.
— De inimoșĭ ce erațĭ, poate v-ațĭ uitat tot îndărăt?
— Ba ne-am uitat tot înainte.
— Dar cu ochiĭ închișĭ!
— Veĭ vedea tu, cum.
Lungul socoti: Mie mi-i rușine să mă bat cu vitejĭ, care nu văd cap, orĭ macar piciorde dușman, în mijlocul bătăeĭ, ziua pe la ameazăzi.
— Așteaptă cu rușinea, pînă ce te voiu bate întîĭ; respunse cel maĭ spătos dintre piticĭ, căcĭ pe tine te văd și peste copacĭ.
— Tu mă vezĭ, dar nu te văd eu de sub buruene.
— Nu trebue să mă vezĭ; îmĭ vei simți vîrful lăncii în gît.
— Dar să știi, că gîtul meu nu mi-e pe ia călcăe; cum îmĭ vei ajunge sus la el?
— Se va sui cu o scară într-un mesteacăn, şi de acolo; îl învăța un prieten.
— Ba se vor sui toțĭ treĭ în vîrful capului unul la altul; și el de acolo, dintr-a treia ridicătură, va ajunge cu lancea macar pină la cóstele tale, - îndrepta altul.
— Ba va asvîrli cu buzduganul în sus.
Uriașul auzind de buzdugan, se îngriji:
— Te rog, nepoțele, să-mĭ păzeștĭ gleznele cînd te va rostogolĭ buzduganul pe pămînt.
— La gîtu-țĭ nu mă voiu urca, nicĭ în ridicăturĭ nu mă voiu sui, și nici cu buzduganul nu voiu asvîrlĭ în sus; dar îțĭ voiu cobori eu gîtul tău jos, icĭ la lancea mea.
Acuma sosiră în ochiul cel de poiană. Uriașul chema pe cel întîĭ pitic și zise către cei-lalțĭ doĭ.
Aidețĭ și voi, ca macar să prindețĭ pe fratele vostru, cînd va cade din cer pe pămînt, căcĭ am de gînd, să sar maĭ întîĭ eu peste el, și apoi să-l asvîrl, să sară și el peste mine; nu de voie, ci de nevoie.
— Voiu sări eu peste ceafa ta, și cu voia mea; dar fără voia ta; îĭ respunse cel de un cot și jumătate; și, împlăntîndu-se în poala poenei ca o cioată, strigă:
— Sui în vîrful coasteĭ; repezi-mi-te de acolo!
Zmeul suind pe coastă la deal, se pleca la cel scurt, și-i șopti la ureche învățătura frățească:
— Ține-te de iarbă; ba maĭ bine ascunde-te sub o frunză orĭ sub o ciupercă, să nu te mătur; căci eu suflu cam greu cînd mă bat.
— Nu purta grija aceasta; căci nu vei sufla multe zile.
Un corn suna; și piticul îșĭ înțepeni picioarele în pămînt, ca pe niște butucașĭ; strinse lancea în pumnĭ; împunse cu ea în deșert înainte, și remase cu ea așa țintuită în nimica.
— Nu te pripi, fratele baraboilor: strigă lungul, năvălind spre el pe coaste în jos: nu nu mă vezi, că n-am ajuns la tine; orĭ şi acuma bați la dușmanĭ nevăzuţĭ? și apoi sări... dar nu sări bine.....
Scurtul, ca uliul, își suci lancea dea curmeziș, și o ridică asupra capuluĭ; lungul, cu gurgoaele luĭ cele lungĭ, se împedecă în lance-ĭ, și cădu pe cóste în jos, cît a fost de lung; el își frînse lancea și la vîrf și lamănunchiu. Acuma micul sări pe coastele luĭ ca o veveriță, și punîndu-ĭ călcâiul stîng pe pept, îĭ atinse gîtul cu vîrful lănciĭ și-l spăriă.
— Una să nu-mĭ crâcnești; căci, tu nu m-ai înălțat în vîrful copacului, pentru că ți-am fost prea jos; dar acuma eu te îngrop îndată după un spin; căci tu nu-mĭ eștĭ preasus. Și-l gâdili cu vîrful lănciĭ, la gît.
Ceĭlalțĭ ostașĭ îĭ despărțiră; și căpitanul îngădui piticilor, să-i povestească, de ce n-au nicĭ atins pre dușmanĭ; unde eĭîs așa devoinici la bătae?—Un pitic povesti:
Cînd cu iazigiĭ voĭ aţĭ luat-o la fugă înainte, și așa noĭ aceştĭ maĭ țepenĭ, vîftoșĭ (a zis o în loc de „scurțĭ“) am remas îndărăt. Dar pune-ne cu cari-ĭ vrea; precare să batem? (Acum nu vorbiau altmintrelea, ci numaĭ că „ să batem“).
Căpitanul nu-ĭ lăsa să bată nici pe unul ci-ĭ întreba:
Ce-mi cerețĭ, să vă dau; pentru că văd, că sunteți bărbați cu inima la loc.
— Pune-ne în șirul cel întîĭ, de căte orĭ ne-om maĭ bate.
— Vă voiu pune.
De ar fi știut ei, cu cine se vor maĭ bate....
Dintre frunzariĭ unui foișor de ramurĭ verzĭ se resfiră în clipele aceste prin undele vîntului un cîntec dulce și călduros; care topește coaja tărieĭ răsboinice îțĭ îndulcește și îmblănizeșțe inima, cînd îl auzi; așa de limpede, așa de moale, așa de smăltat tremura prin aerul nopțiĭ....
Treĭ spre-zece copile alese cîntă despre mărirea neamului lor.
La nouă le tremura cîntecul de bucurie; iubițiĭ lor s-au întors din lupta cu cununipie stejar. Acele nouă sunt împodobite cu crin și trandafir. La treĭ le tremură cîntecul de durere; iubițiĭ lor au căzut în bătae; aceste s-au gătit cu florĭ de chiparos.
A trei-spre-zecea fecioară, e mai marea lor; maĭ albă, decăt ele; maĭ înălțată, decît ele. Dacă-ți fărmecă văzul lor mintea, privirea eĭ îţĭ încălzește inima; dacă în vederea lor te perzĭ, clipirea eĭ te reînvie. Intre pletele eĭ sunt împletite lănțujele de crinĭ.
Nouă fete cîntă, mîndre de bucurie; treĭ maĭ mîndre, de durere; una neștiind nicĭ de bucurie nicĭ de durere; cînd zimbind cu cele voioase; cînd suspinînd cu cele îndurerate.
Cîntecul îndulcește toate pepturile....
Deceneu, preotul pălăriat, de treĭ orĭ grăĭ cătră Decebal, și Decebal nu-l aude; e adîncit în gîndurĭ, și fermecat de cîntecul cel dulce. Preotul îi puse mîna pe braț; atunci el ca speriat dintr-un vis, strigă: — Cine-i?...
A! mulțămește-mĭ, că nu vreau să văd moarte; căci ai fi murit, să fii ori-cît de sfînt.
— Eu, doamne, îs cel maĭ zmerit dar Zamo..!
— Sfint, orĭ zmerit, pară-ți bine, că nu vreau să văd moarte acuma!...
— Și tocmai moarte trebue să-țĭ cer, strigă preotul, încrezîndu-se în pălăria sa, și maĭ îmbărbătîndu-se încă, striga și maĭ tare:
Zamolxe poruncește, după legea lui, să arzi, ca jertfă de bucurie, pe fata cea maĭ tânără dintre cele ce cîntă în foișor. Legea luĭ nu se poate călca; focurile ard...
Cîntărețele ajunseră, de jelesc în cântec pre ceĭ, ce au căzut în bătae pentru mărirea neamuluĭ lor; durerea stoarce inimele, pepturile se strîng, cîntecul se-neacă — și ele aud porunca cea înspăimîntătoare.
— A! striga în clipa această cîntăreață cea maĭ tînără ca mușcată de șarpe.
Decebal respunse preotuluĭ:
— Perdutule! n-auzi tu pe cîntăreața cea maĭ tînără? aceea e fiica mea!
— Arză cea următoare! legea-i sfîntă!
Alt țipet de spaimă se auzi din foișor. Decebal adaose:
— Ha ha! legea-i sfîntă. și voĭ totuși o suciți, ca într-o clipă ar arde pe una, într-alta pe alta!
— Eu sunt robul luĭ Zamoloxe!
— Robul luĭ Zamolxe! pentru casă-i sucești legea? Dar bine că eu îs domnul tău; am dară, maĭ mult cuvînt de-a o întoarce; eu dară, iată, că o şi întorc, aşa, că o șterg de tot și pentru totdeauna. Acum piei dinaintea fețe mele și mulțumește luĭ Zamoloxe, orĭ maĭ bina mie, că nu i-am întors legea așa, că, în loc de femeea cea maĭ tînără, să ard pe bărbatul cel maĭ bătrîn....
Deceneu s-a îndepărtat, nu atîta întristat pentru că Decebal a șters legea, cît îmbucurat că nu a întors-o precum a zis. El era bărbatul cel maĭ bătrîn.
Și fetele cîntă acuma mărirea luĭ Decebal.
Pînă se petreceau aceste, nimenuĭ nu-ĭ bătu la ochi, cum ședea de-a stînga luĭ Decebal pe un trunchiu ciuntit, un bărbat cu fața întunecată, acoperit de tot, așa că numaĭ ochii i-se vedeau, cum priveau toate, și cum măsurau toate. Din cînd în cînd, pe furișul cel maĭ ascuns, acei ochi săgetau cîte o clipă setoasă spre diadema luĭ Decebal. Nu lua nimine aminte, aceasta.
Boarea zorilor leagănă frunzele așa de blînd așa de pacinic!...
Bărbatul cel întunecat aștepta, pînă arseră căpaținele jertfite, și apoĭ păși înaintea luĭ Decebal cu fața posomorîtă; maĭ tristă.
— Cum? îĭ grăi Decebal, Bicilie, fratele meu tu trist? Cînd toată țara saltă de bucurie, cînd mărirea noastră e deplină, cînd nu ne-o amenință nimica, tu remîi trist și tacĭ?
— Mă cuprinde întristare, cînd văd că mărirea ta e deplină, —căci nu o putem face și maĭ strălucită. De acea remîn eu trist și tac, cînd văd în cenușă cea de pe urmă căpățină de dușman dintre ceĭ de maĭ aproape....
— Mi-au remas ceĭ maĭ de departe!
— La Roma ţinteşti? Decebale?
— Cum la Roma? Uițĭ că Roma ni se închină nouă?
— Nu uit, că aceia pe care i ti plătit Domiţian, ți-au dat pungi de aur; dar se vor deștepta romaniĭ ceĭ adevărațĭ, și-ți vor cere pungile acele îndărăt. Odată, erau romaniĭ puținĭ; galiĭ năvăliră asupra lor; sparseră zidurile Romei și vetrele romanilor. Numaĭ capitolul remăsese, în el cu o mînă de romanĭ: și aceștia, cu alţĭ doĭ treĭ, de din afară au curmat măsuratul auruluĭ, și au măsurat apoĭ eĭ cu oțel.
— Eu maĭ întîĭ voiu spulbera capitolul, ca să nu poată ascunde în eĭ nici un deget de roman, și a-mĭ sări în cap. Pe ceĭ ce vor fugi pe afară, nu-i voiu aștepta măsurînd la aur; îl voiu lua nemăsurat.
— Romaniĭ din zilele noastre dau din ochi, și toate popoarele se cutremură.
— Afară de poporul meu; dar eu voiu scăpa și pe celelalte de tremurul acesta; voiŭ scoate ochii romanilor, ca să nu maĭ dea din ochĭ.
— Eu zic, Decebale, teme-te de Roma!
— Jură că n-aĭ zis nimica!
— Jur că n-arn zis nimica!
— Erolzĭ zi iuțĭ să vie înaintea mea!
Patru erolzĭ săriră înainte, ca de pe o săgeată; toțĭ erau lungi în gît, ușori la fluere și subțirĭ la haine.
In clipa aceasta să plecațĭ la Roma! mergețĭ toțĭ patru, să aibă din cine și omori, de or vrea.
Erolziĭ se uitară unii la alțiĭ.
— Spunețĭ romanilor, că le poruncesc, să-mĭ trimită aurul, ce mi se cuvine. Spuneți-le, că, nu-mi place să aștept pînă la ziua pusă; pentru ca să se mînie, și să mă pot bate cu ei. — La drum!
Deceneu se cumetă a maĭ zice o vorbă plecată:
— Doamne, oare n-ar fi bine să întrebăm maĭ întîĭ pe Zamolxe.
— Intrebați-l; dar semne bune să-mi dea, căci de-mĭ veți aduce semne rele, eu tot n-oĭ asculta de ele.
Pe Zamolxe îl întrebau așa, că-ĭ trimiteau solii, să se înțeleagă cu el, la el acasă, în ceea lume. Deceneu întrebă: Pe cine să trimitem? Decebal îi respunse. Pe ceĭ doĭ voinicĭ, carĭ s’ au bătut odineoară.
Cei doĭ aleși încremeniră. Și au auzit moartea pe la urechi; și nu era obiceiu a întreba pe solĭ dacă vor să primească solia, orĭ nu?
Ș-apoi s-au făcut toate, precum spune și poruncește Zamolxe în legea luĭ.
Nouă... ostașĭ, se orănduesc cîte de nouă pașĭ unul de altul, în mînĭ cîte cu treĭ săgețĭ neînveninate, ținîndu-le întoarse cu țepele înainte. alţĭ patru apucă, pe ceĭ doĭ aleși, doĭ pe cel lung, doĭ pe cel scurt; cîte unul de piciore, altul de mînĭ.
„ Zamolxe!“ strigă. Deceneu; —doĭ alțĭ preoțĭ pălăriețĭ presură tămîe în focurile binecuvîntate, ceĭ patru ostașĭ smucesc pe amăndoĭ soliĭ de picioare.
„ Zamolxe! Astreu!“ - maĭ strigă Deceneu; și ceĭ patru feciori alergă cu solĭ înălţațĭ între cer si pămînt înaintea celor cu săgețile țintite cu țepele cîtră el; — în jurul lor joacă alţĭ nouă daci, treĭ bătînd cu buzdugane în scuturĭ, treĭ asvsrlind paloșe cîtră nourĭ; treĭ zvârlind săgețĭ cîtră cer, și ameninţînd pe Zamolxe, că, ce nu le va face de bună voie, îl vor sili să le facă de nevoie.
„ Zamolxe! Astreu! Meitras!“ se auzi de treia oară—și, deputății sburară cu pepturile către colțiĭ săgetelor.....
— Eĭ bine, ce vrea Zomolxe? întrebă Decebal.
— Zamolxe n-a primit pe nicĭ unul din ceĭ trimișĭ.
Amîndoĭ feciorĭ trăesc; cel lung a fost maĭ greu decît alții de alte ori; a zburat prea pe jos, și a scăpat pre dedesuptul săgeților; cel scurt a fost prea ușor și a zburat pe deasupra țepelor; ba a trecut tocmai și pe deasupra capetelor acelora, carĭ le țineau, şi a căzut pe pământ la spatele lor.
Deceneu zise cu toată credința:.
— Nu va fi bine să trimitem poruncĭ la Roma. Decebal, drept respuns, striga:
— Nu v-am spus, că de-mĭ veți aduce semne rele, eu tot n-oĭ asculta de ele. Erolzilor, la drum!
— O iscoadă! o iscoadă! se audi acum intre cete.
— „ Inălțați-l la mărire pe o creangă!“ strigau uniĭ.
— Aduceți-mi-l înainte! porunci Decebal. O îmbulzeală tîri înainte pe un ostaș îmbrăcat de dac.
— „ E de ai noștri“, strigară ceĭ ce-l cunoșteau.
— De unde vii! îl întreba Decebal.
— De la Roma.
— Ce veste-mi aducĭ? strigă-mi-o de acolo, porunci Decebal, neputînd răbda să sosească bine; veste rea să-mĭ spui!
— Că tocmai rea veste îțĭ aduc: pe scaunul luĭ Domițian s-a suit Traian. Decebal se cutremura.
Deceneu iară-și prinse inimă, și zise:
— Cetristeță îmĭ coprinde inima, la vestea aceasta: mărirea luĭ Decebal se va scurta oare n-ar fi bine, să strigăm soliĭ îndărăt?
— Să amuțeștĭ, coabă bătrînă! sunațĭ trâmbițele, sunațĭ buciumele: să n-aud vorbe ca aceste! și se întoarse în dreapta; dar aci văzu pe Decidav, fiul lui, și-l strigă:
— Decidave, voinicul armatei mele, vorbește-mi tu la inimă!
Decidav grăĭ:
— Căpitane tare, leul Dacieĭ!...
— Așa, așa! tu mi vorbescĭ ca fiul meu! Decidav urma:
— Bine grăește Deceneu, cînd zice, că-ĭ trist; dar nu zice bine, cînd se teme, că mărirea luĭ Decebal se va scurta: mărirea luĭ Decebal se va stinge! Solii trebue strigați îndărăt, și trimișĭ alțiĭ, în inînă cu aur, în inimă cu frăție.
— Ce, striga. Decebal, singur am rămas la lucru? dar destul sunt și singur!
— Singur ești destul, doamne, linguși Bicilie din stînga-ĭ, robiĭ tăi îs destul de credincioșĭ.Tu vei fi fulgerul luptelor!
— Bun cuvînt grăiși, Bicilie: batețĭ buzduganele în scuturĭ! stindardele să fălfăe! buciumele să bubue!
Scuturile durduiau, stindardele fîlfăiau. buciumele bubuiau.
Corul fecioarelor cîntă cîntec aprins, cîntec de rezboiu.
Pepturile creșteau, inimile se oțeliau, ochiĭ se aprindaŭ.
— „Un străin! un roman!“ se auzi acum din depărtare.
— Te cunosc, îi striga Decebal, cînd îl văù: ce veste-mĭ aducĭ din Roma? de-mĭ aducĭ
veste bună, întoarce-te îndărăt cu ea cu tot. De la mine știu că vei duce veste rea.
— Decebale, grăi romanul; îțĭ aduc vestea, că pe tronul Romei s-a suit Traian; și că nu-ţi va maĭ da haraciŭ.
— Imĭ pare bine. Nu poftește Traian ca să-ĭ trimit îndărăt și cît mi-au plătit romaniĭ pînă acum?
Ba îți poruncește, să î-l trămițĭ îndărăt.
— Nu mi-al întălnit soliĭ? de la eĭ ai fi putut auzi, ce-țĭ dau de respuns.
— Ba i-am întâmpinat.
— Aşa dară ne-am înțeles!
— Ințeles; dar nu pe deplin. Solii tăi s-au înturnat cu mine. Poate, la vestea mea, te veĭ gîndi la altă solie.
— Ce? a mă speria aĭ venit. Ai rătăcit! Bicilie, spune-ĭ respunsul meu. Pălărieți! bardarĭ! fete! după mine la peștera neagră! Să arză jertfele de luptă. Si plecară cu toțĭ la peștera cea neagră.
Bicilie se trase de o parte cu romanul și-ĭ grăi:
— Respunsul luĭ Decebal e, că Roma să-ĭ plătească de zece orĭ atita haraciŭ, pe cît eĭ plăteau pînă acum.
— Imi pare rău dară; căci așa v-am adus știre de bătaie.
— Si mie-mi pare bine!
— Cum?
— Așa, căcĭ știu- că ne vețĭ bate.
— Cimiliturĭ nu știu să desleg.
— Te voiu învăța eu.
— Dar asta să mĭ-o deslegi tu: cum poțĭ dori să batem noĭ pe frații tăi?
— Așa, pentru că eu nu-s dac. — Acum spune-mi tu ce om e Traian?
— Nu-țĭ o pot spune.
— Aĭ și învățat, a face cimiliturĭ; orĭ nu știi deslega nicĭ ce nu-ĭ cimilitură. Nu știĭ ce om e un om?
— Tu m-ai întrebat, ce om e Traian?
— Și aceasta nu o poĭț deslega?
— Ar trebuĭ să-țĭ sciu un sac de cărți de cele late, bunătățile luĭ.
Plătește sănătos dacă i aĭ făcut vreun bine?
— Ca şi un Dumnezeu.
— Aceasta singură nu mi-ar fi de ajuns știe el și a osîndi bine pe ceĭ făcători de rele?
— Ca şi un diavol.
— Asta-mi place maĭ bine.
— Pentru Decebal gîndeștĭ?
— Imĭ ghicișĭ dorul inimeĭ. Decebal trebue osindit diavolește. El e urgia neamuluĭ omenesc.
— Traian îi va crăpa capul în șapte.
— Și știe Train resplăti binele, ceĭ facĭ? maĭ spune-mi odată.
— Precum ți-am spus. De-ĭ placĭ, te puneĭ craĭ.
— Craiu strigă Bicilie, strălucind din ochĭ și reculegîndu-se adaose:
— Spune-ĭ, că, lăngă dușmanul luĭ cel mal înfocat, veghează robul luĭ cel mal credincios.
Arderea binecuvîntată se dămoli: peptul luĭ Decebal se învăpăia.
— Ce i-a-i vorbit? întrebă pe Bicilie, după ce s-a reîntors de la peșteră.
— I-am vorbit, doamne asa: îndată ce va ajunge acasă, Traian se va îmbrăca de bătae, mărirea ta va ajunge zile noui.
Oare zile de strălucire, orĭ zile de întuneric?
Aceata a uitat Bicilie, să-i-o lămurească.
Decebal maĭ întreba și pe sol:
— Romane! e gata Tra.ian, a ieși la luptă cu mine?
— Gata! ia-ţĭ numaĭ seama!
— A mă îngrozi îțĭ încerci capul, romane?
Spune-i stăpînuluĭ tău, că pe noĭ numaĭ atunci ne va cunoaște groaza, cînd ni se vor resturna bolțile cerurilor in cap.... nicĭ atuncia nu!
— Iĭ voiu spune.
Decebale, fulgerul bătăilor, încinge-te de luptă.
Dacă ai bătut tu pe toțĭ dușmaniĭ tăĭ ceĭ de aproape, s-au sculat asupra ta ceĭ maĭ dedeparte. — De ce nu vraĭ tu să trăeștĭ bine cu oameniĭ? Acuma să văd cum vei eşi din cursa, ce ți-aĭ întins-o căci s-a ridicat un viteaz maĭ mare de cît tine, să te osândească, să scape pămîntul de faptele tale; s-a sculat Traian, și-țĭ scutură porțile munților. Să te vedem... Incinge-te!
Traian ieși cu oaste mare asupra Dacilor, şi e pe drum cătră cetatea, ce-ĭ zicea Tapis.
Intr-ozi îl întămpină un sol străin; acesta sosind, cade la pămînt de pe catăru-ĭ, și ridicîn-du-se îĭ dă un burete de ceĭ marĭ, scris peste tot cu vorbe dăcescĭ. Cărturariĭ cetiră pe el.
„Buriĭ și alte neamurĭ stau înarmate gata; întoarce-te, de unde ai venit.“ Traian respunse solului:
— Sfarmă-ți buretele, și du-l așa sfărmat îndărăt la acela, care te-a trămis.
— Solul se reinturnă, cu buretele sfărmat. Iar Traian calcă ținuturile Dacieĭ de lângă Dunăre, şi stăbătu în munțĭ, tăindu-şĭ cale prin stâncile munților.
Decebal se simte strimtorat; poruncește luĭ Bicilie, sa scrie cărțĭ la tavarășĭ; Bicilie,le scrise, și apoĭ le trămesă luĭ Traian; care văzu de aci, ca trebue să se grăbească! Drept aceea se și grăbi, încît Decebal, și maĭ strimtorat, îi trâmise o solie de pace; dar numaĭ treĭ daci comaţĭ, nepălărieaţĭ, cu coamele zbulturate, cu cojoacele sdenţăroase.
Aceștia cum s-au dus așa au și venit.
Decebal văzînd-ĭ venind cu mîna, goală, și-ĭ smulse de coame, de mănia ce-l cutremură.
— Treĭ săptămini îmĭ trebuesc ca să mă gătesc de bătae, cum știu eu; și Traian e numai de treĭ zile de departe! ce să fac?
— Voiu trimite boerĭ palărieţĭ; n-am încotro.
Și precum a zis, așa făcu! trămise doispre zece boeri pălărieți, douăspre zece femei cu prunci neînțărcați în brațe, și douăspre zece fete, ca să ceară pace.
Sosind soliĭ înaintea luĭ Traian, căzură în genunchi, și îi se rugară de pace, cu lacrimĭ amare.
A douăspre zecea fată era maĭ tînără cît toate, și visa maĭ mult de cît toate. Ea nu știa bine, ce se făcea împrejuru-ĭ.
Traian nu le putu asculta rugămintea; romaniĭ îĭ porunciseră să se întoarcă.
— Duceți-vă de unde aţĭ venit, și spuneți luĭ Decebal, că viu și eu, le răspunse el.
Ce săgeată în peptul soliei! Ce rază fermecătoare în peptul feteĭ celeĭ maĭ tinere. Graiul cel d-întîiu al luĭ Traian îi legăna toată ființa într-un tremur-de plăcere, ce numaĭ simțise pînă atunci; îi venea, să rîdă; îĭ venea să plîngă; si nu știa, de ce? îșĭ uitase ochii pe fața voinicului celui falnic, de aĭ căruĭ ochĭ nu se maĭ putea despărți.
Boeriĭ se ridicară din genunchĭ, se grămădiră maĭ aproape de Traian și i-se rugară de pace cu brațele deschise; suspinind dureros.
Traian nu-i putu asculta.
Acuma se deteră bărbațiĭ îndărăt, și-ĭ căzură femeile, cu prunciĭ în brațe, la genuchĭ, cu vaiete, de ți-se sfâșia sufletul: copilașiĭ îĭ cuprind genunchii cu brațele lor cele mititele, şi plîng şi eĭ, dacă-şĭ văd mamele plîngînd.
Traian p-aci p-aci era să-i iea în brațe să-i sărute, dar se trezi: Aci e vorba de porunca poporuluĭ roman, și nu de lacrimile pruncilor celor nevinovaţĭ; ci-ĭ de oasele părinților lor celor vinovaţĭ. Ișĭ întoarse dară ochiĭ într-altă parte și se smulse dintre mânuțele cele ce erau să-l scoată din mințĭ.
Solia spuse vestea către Decebal:
— Traian ne-a ascultat....
— V-a ascultat? strigă Decebal, repede și îmbucurat.
— Ne-a ascultat vorba, și apoi ne-a respuns, că nu poate să închee pace.
Decebal spumegă, și strigă, ca scos din mințĭ:
— Pe el dară! Dacilor! să-ncepem noĭ bătaia!
Apoĭ s-au aruncat Daciĭ asupra armatei romane, cu urlăte, că:,,Au nu știți voi măĭ romanilor! că pe noĭ nu ne-a bătut încă om pămîntean? Nu știțĭ voĭ aceasta?“
Romanii le răspunseră: «Ba știm! dar voĭ știțĭ una? că acum vă vom bate noi? stițĭ-o voi aceasta, Dacilor?»
„Nu o știm! “ respund Daciĭ.
„Să vă-nvățăm dară!“ strigă Romaniĭ; și apoĭ îĭ și învață ca pe scris, cu vorbede oțel, tipărite-n frunte și-n coaste.
Iarna cu un ger ne-maĭ pomenit despărți pe cele două popoare încăierate; ele se traseră înapoĭ, îșĭ numărară cîtĭ frațĭ li s-au culcatla somnul cel de sfîrşit.
La înfloritul pomilor, altă învaţătură de oțăl, scrisă tot în frunte și-n coaste de dac. Cari o învățau deplin, aceia nu o maĭ știau de cît pe cealaltă lume.
Bicilie strigă odată:
— Doamne, totul e perdut!
— Nimica nu-ĭ perdut. pînă stau eu! respunse Decebal.
— Cu atîta-i maĭ rău de noĭ; romaniĭ strigă tocmaĭ după tine, după capul tău.
— Mă duc la ei, şi mi-l duc.
— Lasă-mă, să mă duc eu; să-mĭ pun capul meu pentru tine.
— Nu le ar fi de ajuns.
— Du-te dară, însă viu și eu cu tine.
— Nu te las. Tu trebue să stai acolo, de unde lipsesc eu.
— De aĭ lipsi de unde gîndesc eu, îșĭ înșira Bicilie cugetele....
Decebal plecă în tabără la Traian.
O ramură verde îĭ deschise cale printre șirele Romaniilor. Cum pășia cu capu-n pept cu ochiĭ în pămînt,— alții îl opriră cînd sosi dinaintea luĭ Traian; şi el nicĭ aicĭ nu-şĭ ridică ochii în sus, ci grăi:
— Pace, împărate, cu ce preț veĭ vrea.
Lăngă piciorul cel stîng a luĭ Decebal e un bulgăr. Traian nu zărește, cum calcă el cu stîngul pe bulgărul acela, cînd a zis „împărate“ și nu știe, cît de bine i-a părut, cînd a simțit, că se sfarmă sub picioru-ĭ.
— Preț mare şi-oiu pune, respunse Traian.
— Poruncește, să-țĭ dau capul meu și capul luĭ Decebal se plecă și maĭ jos. Dințiĭ îĭ se înfigeau în buze.
— Toate uneltele de resboiu să mi le daĭ să le duc cu mine.
— Voiu asculta, doamne.
— Pe toţĭ meșteriĭ romanĭ să-i scoțĭ din ţara ta.
— Pe aĭ meĭ nu?
— Toate cetățuele, care n-am apucat eu să ți-le sfarăm să le risipeștĭ tu.
— Meșteriĭ ți-ĭ voiu da, zidurile mele le voiu risipi eu și fără eĭ. A risipi poate omul și fără meșterĭ. Meșteriĭ trebuesc cînd le ridicĭ.
—Mai poruncește, împărate!
— Acelora, carĭ ne vor binele, să le fi voitor de bine; dușmanilor noștri, dușman.
— Fratele și deaproapele cel maĭ drept îțĭ voiu fi, doamne.
Traian împărția fâșiĭ pentru rănițĭ; și nu putu vedea, cum maĭ sfarmă Decebal un bulgăr sub picior, cînd a zis „doamne.“
In clipa aceasta grăi Trian:
— Iată fășiĭ din haina mea, legațĭ-îl!
— „ Lega-pre mine? Decebal îșĭ ridica ochii în sus, să se uite în dințiĭ morțiĭ; dară îndată și văzu, cum Traian își sfâșia, haina de legături pentru un rănit dac. Dreapta luĭ se ridecă dusă de o putere nevăzută, diadema, de pe cap, și o pune la piciorele împăratului; căzînd și el în genunchi, în țerînă. Apoĭ grăĭ, cu ochii împlîntațĭ în pămînt:
— Iată-mă, în genunchi, împărate; calcă pe cercul cel de aur; iată-l la picioarele tale.
Traian se pleacă, de luă diadema din țerînă, i-o puse îndărăt pe frunte, și ridicîndu-l din genunchi, îi dete mîna de pace și-i grăi:
— Jură, că veĭ ținea pacea!
Decebal jură:
— Cînd voiu maĭ întoarce fălcile balaurilor meĭ cătră împărăția ta, atuncĭ să-și împlînte ciuma fălcile în împărăția mea. Cînd voiŭ pune pasul întîĭ pe brazdă romană, atuncĭ să se aprindă casa dăcească cea de pe urmă. Cînd va lovi maĭ întîĭ dreapta mea cu bardă de dac în căpățină de roman, atuncĭ să-mi crape că patina mea; atunci să se întunece steaua țăreĭ mele; dea turbare în inimile fiilor și fetelor eĭ; iee-le lumina, vederii, sănu o vadă maijuuit, și să-și întoarcă cuțitulcel strâmb, frate asupra fratelui să-și aprinză casa, soră la soră; să nu remănă nicĭ săpătorĭ de gropĭ; să vie corbiĭ pădurilor să ne îngroape! Crezi-mă acum, împărate, Zamolxe, Astreŭ, Maitros mă aud!
Decebal, tăcu; din dinți scrâșnea, din inimă, tremura ca și cum l-ar fi ajuns frigurile galbene. Peptu-i ferbea. în clocot turbat, mintea-ĭ țese cugete negre:
— „Una ai uitat, Traiane: să mă juri pe aceea, că-mĭ voiŭ ținea jurămîntul. Și pe aceasta m-aș fi jurat căcĭ și așa îl voiu ținea. — Nu eu îmĭ voiŭ întoarce balaurii cu fălcile cătră împărăția ta, ci stegariĭ mei; pasul meu cel iutiĭ mi ’l voiu pune pe brazdă, ci pe căpățină romană: cu barda întîĭa nu voiŭ lovi în coaste romane ținind-o cu dreapta, ci cu stingă». El zise tare:
— Să trăescĭ, împărate!
Decebal ieși din taberă.
Sosind în cortul său îșĭ întoarse jurămîntul cu totul.
—,,M-am plecat luĭ, pentru ca să mă aprind și maĭ amar, și să rad păngara asta de pe numele meu Bicilie! scrie carte cătră Pacor, în țara Partieĭ, să vie! Apoĭ sfarmă-mĭ cetățuiele; începe cu cele maĭ putrede; maĭ ales cele ce cad în vederea Romanilor; întîr-zie cu cele mat tari; treci cu vederea pe cele din mijlocul țărei; Serimis-Egetusa iuit-o așa, cum stă astăzi. Tramite meșterii romani acasă; pe ceĭ maĭ netrebnicĭ; alunecă de uită aicĭ pe ceĭ maĭ cu minte.
Bicilie apoi aluneca, de împlini toate poruncile pe dos. Respunsul luĭ Pacor îl trimise și la Traian.
‘„Ferice de acela, care se naște în zilele luĭ Traian “ așa se mîndrau fiiĭ Romanilor; și numaĭ atîta greșiau. că nu adăogiau: „și amar de mama aceluia, care dușmănește cu el.“’
In zilele de pace, îĭ aduse un cioban veste din Dacia:
— Doamne tăriile Dacilor, cele ce nu le-aĭ sfîrmat tu, stau sănătoase, ca maĭ înainte; nu le sfărîmă nimine; ba Dacii și pe cele cam știrbite le cîrpesc.
— Nu vorbeștĭ vorbă dreaptă; grăi altul, sosind; în țara Daciei resar și cresc turnurĭ, pe unde din moşĭ-strămoșĭ nu s-a pomenit picior de zid.—
Un al treilea aduse cartea luĭ Pacor cătră Decebal, unde spunea, că vine cu putere, să facă piept înaintea Romanilor.
Traian o ceti — și apoĭ făcu două jurăminte:
— „ Așa să mi se înalțe împărăția mea precum voiu șterge eu împărăția luĭ Decebal de pe unde a fost! — Așa să trăiască numele meu, precum voiu rade eu numele de Dacde pe fața pămîntuluĭ! “
Dacule, de ce nu tremurĭ? Vine Traian, să te îa in danț de resbunare, fără scăpare.
Cînd auzi Decebal, că Traian vine, gata de războĭ cum știe el, îngălbeni la față. Bicilie îl văzu, şi-ĭ zise:
— Doamne, tu tremurĭ.
— Zi, că nu tremur! Cine m-a văzut?
— Nu tremură niniene; eu am tremurat, și mi-s-a părut, că tremurĭ tu. Eu tremur pentru tine; pentru capul tău.
— Tremură pentru capul luĭ Traian, dacă vreĭ; căcĭ am un gînd....
— Ce gînd?
— Să-l fac blînd... foarte blînd...
Un corn sună; un sol intră și grăește:
— Decebale, Traian îțĭ poruncește, să curmĭ toate pregătirile de resboiu.
— Nu-mi poruncește Traian să-mĭ curm zilele?
— Iți maĭ poruncește încă, să te închini luĭ.
— Adecă îmi poruncește să-mĭ curmĭ zilele. Spune-ĭ, că i-le voiu scurta eu pe ale lui.
— I-oĭ spune.
Solul ieși.
Bicilie se apropie de Decebal și-ĭ șoptește:
— Taie-mĭ capul, doamne; eu am socotit una: Să-țĭ luăm vorbele în aeve...
— Bine zicĭ. Alege pe doĭ; ceĭ maĭ iuțĭ de fugă; solul să sosească acasă, pe la arderea oaselor luĭ Traian... stăĭ! — stăĭ! — nu vei găsĭ om pentru acest lucru. Cu cît gîndesc maĭ mult la această faptă, cu cît caut în gînd, că pe care dac prăpădit să-l trimitem; nu găsesc nicĭ pe unul. Dacul îțĭ răpește bucățica, din gură; îțĭ sparge capul, fățiș; dar pe furiș nu ucide.
Bicilie rise.
Nu te îngriji, doamne:mi-am adus eu din Itaca doĭ feciorĭ, și-s bunĭ de lucru... mă grăbesc!...
Stăi! nu te grăbi. Cind mi-a venit cugetul prin cap, mi-a plăcut; cînd am văzut că n-avem om, m-am întristat; și acum,— acum,— cînd staĭ să te grăbeștĭ.... acum mă spariu de mine. Bicilie, mi-ĭ greața de o faptă ca aceasta.— Uită-te, pre cine vreĭ tu să ucizĭ! Stăĭ, Bicilie, stăĭ!.... stăĭ!
— Doamne tu-țĭ daĭ cuvîntul,.și iară ți-l ĭeĭ.
— Mustră-mă, pentru că-mĭ calc cuvîntul, maĭ aspru m-ar mustra fapta...
— Te va arde și maĭ amar rușinea, în lanțuri bătute din aurul tău, — după carul lui Traian. — Eu zic, maĭ aprig m-ar arde fapta..
— Și eu maĭ zic încă: maĭ cumplit te va arde flacăra părerii de rău, căcĭ scapĭ pe un om, și-ĭ aruncĭ în vîrful lăncilor un popor întreg, poporul tău; —cînd aĭ putea să-l înalțĭ la mărire nespusă, te daĭ pe pocăite; dai vetrele străinineștĭ mamonilor străin; tot-neamul tău îl îneci tu cu mîna ta, vrînd să faci aceluia, carele ție nu-țĭ face dreptate: vreĭ să țiĭ viața aceluia, care poruncește după capul tău, ca-apoi să-ți sugrume copiĭ maĭ ușor....
— In peptul luĭ Decebal clocotește vifor turbat. Inima i-se stoarce, pe fruntea sa curgeau picăturĭ. Tremurînd din buze, vorbi dupăBicilie ca în aiurare:,,mamoniĭ, străinĭ...capul meu...,,
Bicilie urmă:
,,... Imĭ iau mîna din joc: trăiască Traian, moară Dacia; Traian e om. atît de frumos, că îșĭ poate înnebuni dușmaniĭ. Traiane strălucit la față; pentru ca să orbească pe aceia, cărora vrea, să le iea argintul, ca să nu-și găsească cuțitul la șold; Traian e om destul de puternic, ca să poată sugruma cu putere pe acela, pe care nu l-a putut nicĭ înebunĭ, nicĭ a-l orbi. Imĭ ieu mîna din joc: trăiască Traian, moară Dacia! Mie şi aşa nu mi e mamă dreaptă.
— Dar mie mi-e mamă dreaptă strigă Decebal ca scăpînd cu mintea dintre verigile unui vârtej sugrumător.
Bicilie dă poruncă la doĭ Itacanĭ:
— „ Decebal vă poruncește, să mergețĭ în taberălui Traian și să veniți cu capul luĭ, ori fără ale voastre. " Porunca li-o spuse în auzul unui pîndaș roman:
— După ce eșiră ucigașiĭ, Bicilie chema pe pîndaș înaintea sa, și i grăĭ.
— Auzișĭ, ce poruncĭ dete Decebal?
— Lase-mă să zbor la Traian!
— Fă, după cum te duce inima ta; și veĭ face, după cum dorește inima mea.
Romanul se perdu în fugă...
Sosind apoĭ ucigașiĭ la Traian s-au lovit de piedicĭ; Traian trimise luĭ Decebal vorba aceasta.
— Sapă-ți groapă!
Decebal arde de rușine, spumegă ca în turbare. El se gîndi la un lucru mare.
— Voiu vedea eu oare, un neam întreg nu va înghiți pe un pilc de dușmanĭ ca să nu știĭ, nici unde a fost?
— Dar Traian l-a dat de minciună in redinţa aceasta.
Pe unde se izbesc valurile Dunăriĭ maĭ turbat, acolo zidi peste ea un pod de peatră cioplită, de patru miĭ șapte sute și șapte,zecĭ de urme de lungă; cu douăzeci de boite,cîte de o sută și șaptezecĭ de urme de larg fie-care; pe douăzecĭ de stîlpi, cîte de o sută și cincizecĭ de urme de nalțĭ, și șase-zecĭ de urme de lățĭ; toţĭ așezațĭ sub apă, unde, clocotește Dunărea maĭ tare.
Dacă au zidit podul apoĭ trecu peste ea cu toată armata, sfărmînd pe toțĭ ceĭ ce, îi steteau în cale. Apoi spulbera sumă de castele de pe creștetele munților, si împresură neamul dacilor cumplit.
Decebal se pomenește strimtorat de toate părțile și vede peirea neamului său la pragul ușeĭ.
Maĭ mariĭ țăreĭ se adună în sfat mare. Decebal pășește între eĭ.
— Pornițĭ curînd, le zise el. Tu, Decidave, să țiĭ aripa dreaptă; tu, Bicilie, stînga,Pelasigoane, și tu, Bizenie, ieșițĭ la munțĭ.Tu, Toride, și tu, Gilil, năvăliți pretutindene pe unde ar aștepta Traian năvală; că să nu poată zice că am scăzut, și că nu ajungem cu numărul pe unde trebue. Tu Diege,tu Eusire, Midon, Terante, Zenure și tu Alastore,veţĭ da năvală pururea, pe unde nu,va aștepta; ca să vază, că am crescut în puteri, că în trecem în număr și ajungem și pe unde nu trebuește. Femeile voastre să păzească vetrele și să învețe pe copii să arunce petre cu praștia, și să învârtească cuțitul în gâtul ursoaeĭ.
— Doamne taie-ne capetele, femeile noastre nu sunt a casă. Au venit cu noi.
— Femeile voastre să se întoarcă pe a casă!
Poruncește-le tu, doamne; de noĭ nu maĭ ascultă.
Femeile căpitanilor intrară. Decebal le întrebă:
— Ce vrețĭ voĭ femeilor aicĭ?
— Vrem să mergem în rezboiĭ respunse Zimbrura soția luĭ Pelasgion.
— Mergețĭ pe a casă! La vetre, la copiĭ!
— Vetrele le am sfărâmat; —copiĭ micĭ, copiĭ micĭ —nu maĭ avem.....
Zimbrura îşĭ acoperi ochiĭ. —
— Amar de capul vostru! ce aţĭ făcut?
— Și noĭ zicem, amar de capul nostru!...
— Vecinele noastre au ars,cu prunci cu tot în casele lor; romaniĭ ard totul. Noĭ ne-am scutit prunciĭ noștr ĭde cuțitul străinului; și am venit să ne luptăm alăturea cu voĭ, maĭ înainte de a murĭ. De scăpat, nu vom scăpa nicĭ unul, și nicĭ una. Acolo ne-aĭ adus! Decebale....
Luĭ Decebal îĭ-se strînse înima în pept.
Erau zile de toamnă. Frunzele cădeau des, maĭ des cădeau fecioriĭ de mumă de dac.
Romaniĭ săreau peste șanțurile cele pline de iepe, acațău scările cu dințiĭ cârligelor, în virfurile zidurilor; —și —cine n-a căzut de săgeată, a căzut de tăișul paloșului, în luptă de brațe.
E o năvală cotropitoare.
Doi ostașĭ scot pe un călărașĭ roman rănit și căzut îl duc pe umere la corturĭ. Vindecătoriĭ îl privesc, și apoi zice unu:
— De ce l-aţĭ scos dintre ceĭ căzuţi? Să-i dăm ceva, să moară maĭ ușor; dreapta luĭ nu va maĭ stringe măner de paloș.
— Mințĭ, orbule; nu vezĭ că și acum îmĭ strîng paloșul cu mină? Dar—dacă nu-mĭ poțĭ da zile ce nu am, nu-mĭ lua măcar ciasurile cîte maĭ am. Lăsați-mă să mă înțorc la luptă, că așa voiu muri maĭ ușor.
Și porni, ca fulgerul, — se lupta, lupta mereu, pînă ce căzu pest aceia, pe carĭ îĭ tăiase el.
Astfel de copiĭ erau romaniĭ.
Longin era mîna dreaptă a luĭ Traian. Intr-o noapte intră la el un bărbat întunecat, în veștminte romane.
Cine eștĭ! îl întrebă Longin.
Un voitor de bine a luĭ Traian, sînt Bicilie.
Te cunosc, dace. Dar de ce în haine străine? de ce tocmaĭ tu, și noaptea?
Decebal nu vrea să se maĭ lupte.
Vino la el, că ți-l dau sa-l aducĭ cu tine legat cum îțĭ va plăcea.
Nu cred dace.
V-am făcut atîta bine. I-am făcut atîta rău; tot nu mă crezi? Și aceea o crezĭ, că eu voiu avea atîta minte, de voiu trece printre lăncile voinicilor voștri în timp de noapte luminată de lună, ducîndu-mî capul, în pericol ca să mă pun la povești cu tine?—se-ncrezu în vorbele șerpeluĭ.
Decebal nu maĭ avea somn. Odată intră la el Bicilie în haine romane, Decebal se spă-rie. Ce aĭ făcut?
— Ți l-am adus, îĭ șopti el; și-apoî întră la Decebal, Longin.Bicilieieși.
—Vreĭ să-mĭ vorbeștĭ despre pace, romane?!..
— Maĭ întîĭ să-mĭ puĭ cercul cel de aur de pe frunte la picioarele mele. —De noapte văd, că-ĭ noapte; dar tu nu dormĭ; cum dar totușĭ aĭ visurĭ? maĭ bine vino-ți în mințĭ, și spune-mĭ toate cîte ștĭi; cum stă tabăra voastră; căți suntețĭ, ce-mĭ veți face și cînd? orĭ nu maĭ vezĭ soarele.
— Remas bun! dară, lume! Maĭ bine să nu te maĭ văd decît să nu mă pot uita la tine, de rușine că i-am vîndut pre aĭ meĭ. Dacă crezĭ tu, că eu voiu venĭ la trezie din visuri, pentru ca să-mĭ văd frațiĭ, apoĭ eu zic, că ți-aĭ eșit tu din mințĭ.
— Și eu îțĭ zic la această, că te-oiu vinde luĭ Traian. Aducețĭ lanțurĭ! Toride zboară la Traian, spune-ĭ, să-șĭ cumpere pe Longin așa, că să se ducă, de unde a venit cu oaste cu tot.
— Zbor, doamne, strigă Torid și porni îi fugă.
— Stăĭ, Toride, striga Longin, își străpunge peptul, se trage pînă afară, strigînd după sol.
— Iată-mă, am murit; să nu duci vorba de cumpărat căci eu sunt mort.
Și muri pentru ca se nu aibă Traian ce cumpera dela Decebal.
Decebal ridica pumniĭ, și se bate cu eĭ în cap.
Prin un codru troc doisprăzece feciorĭ, cu sacĭ în spate: înaintea lor un om întunecos, cu doua cuțite la brîŭ; cu spadă lată la şold, și săgeți veninoase în ochĭ.
Unul dintre feciorĭ îșĭ apropia buzele de urechia altueia, și-ĭ șoptește.
Fărtate, saciĭ aceștia șed bine pe umerele noastre. un altul audi, adaose:
„I-am putea duce cît de departe. Aurul nu-i poamă grea.“ Cel întîiu zice din noŭ:
„Si la împărțit nu ne-am lua de cap: feciorul şi sacul, feciorul şi sacul.“
„ Tăcețĭ, măĭ, șopti unul maĭ cu minte, Bicilie-ĭ năzdrăvan: noĭ suntem doisprăzece,dar el... cînd saĭ la el, îți piere printre tufe, dinaintea ochilor, ca veverița; de-l ajungĭ îțĭ piere din ochi în ponoare ca șerpele; de-l prinzĭ, îțĭ alunecă din mînă ca peștele. Tăcețĭ, pînă vom îngropa saciĭ. Pe drum vom maĭ vedea ce vom putea face cu el, după ce ne vom ușura de sarcinĭ....“
Fecioriĭ pun saciĭ într-un ponor săpat costiș într’ o rîpă de rîu, cu apă puțină, pentru că e stăvilită maĭ sus. Bicilie sare la stravilă, împinge o scândură cu călcâiul în laturĭ, rupe un par cu mîna, și taie grinda din mijloc cu spada. Apa maĭ rupe și ea din stavilă, cît a maĭ remas se risipește asupra feciorilor, și-ĭ acoperĭ, cît ai bate-n palme. Căĭț au înotat deasupra apeĭ, Bicilie le sparge capetele cu cuțitele, cu spada și cu bolovanĭ. Unul scăpa cu înotul pînă dincolo. Bicilie dă după el cu petre; asvărlĭ și amădouă cuțitele, dar nu-l nemeri. Feciorul îșĭ ia un cuțit cu sine îl ridică sus, amenință cu el pe Bicilie, și apoi se perde prin trestie şi sălciĭ.
In țara, dăcească sunt grădinĭ multe și în ele înfloresc florĭ multe; și nicĭ o grădină nu e ca grădina luĭ Decebal: și în grădina aceea nicĭ o floare nu înflorește maĭ frumos, decît floarea sufletului său, fica luĭ, Dochia.
De cînd a văzut Dochia pe Traian, a uitat a rîde; s-a învățat bine a plînge.
Sînt zile de toamnă; florile să veștejesc maĭ tare, să veștejesc zilele Dochieĭ. Are zile de trăit; și de ce, de ce maĭ mult se apropie de moarte.
Ce-i e bun așternutul noaptea? dacă ea umblă prin grădină; și cînd luna-i aducedorul de voinicul cel falnic, i se strînge inima, și cînd gîndește, că nu-l va maĭ vedea niciodată, suspină cu amar, îĭ curg lacrimĭ și plînge, plînge!..
„Scumpă mamă! de ce te-aĭ dus, de m-ai lăsat singură așa de mult? Oare cui am făcut eu ceva, de m-ai blestămat așa de rău? De cînd te-ai dus tu dela noĭ în ceea lume, de atunci tatăl meu nu-mi rîde niciodată; și el s-a făcut rău; de atunci numaĭ m-a sărutat. Trăesc fără de viață; și voiŭ muri cu zile. Eu n-am făcut nimănui nicĭ un rău; de ce m-aĭ afurisit dară așa de greu?...“
,,Dar stăi! tot am greșit si eu una: că gîndese tot la străinul acela; asta-mĭ va fi greșală. Dar ce să mă fac? Nu-mĭ pot lua gîndul dela el? Și făcă-ne orĭ cîte rele eu tot la, el aș găndi. Dar știu că nu voiu maĭ gândi mult....
Și biata fată plînge plînge....
Odată numaĭ pe cine văzu ieșind la ea în gridină? pe tatăl său. El cînd o văzu îșĭ deschise brațele, și venea lîngă ea. Ea-i sbură în brațele lui, și nu putu grăi un cuvînt.Tatăl său o- ținu așa îndelung, o sărută pe frunte, și i zise:
— De cînd nu te-arn sărutat, fiica mea?
— De cînd a murit mama.
— Așa e. De-tuncĭ m-am făcut rău; pentru că m-a lasat în astă lume singur, cu durerea mea cea fără marjinĭ și fără leac, cum nu l-a maĭ durut pe nimene pe lume.
De jalea mea nu știa nimene; de aceea mi-am aruncat sufletul în urgiile resboaielor și n-am dat milă la cap de om pămîntean; afară de seminția noastră.
— Nicĭ la mine nu te uitaĭ.
— Nu mă uitam; pentru că mi se reînoia durerea de zece orĭ maĭ arzătoare și acuma iată te țin în brațe, pentru că de acuma nu ne vom maĭ vedea. Vom muri, astăzi. Te sărut de iertăciunĭ. Traian ne va ucide pe toțĭ; e la porțile Sarmis-Egetuzei.
Traian? E el aşa de rău?
— El nu-ĭ rău; dar am fost rău eu, și i-am făcut multe rele; de aceea nu mă va maĭ erta. Maĭ sărută-mă încă odată; și apoi vom merge, de ne vom maĭ lupta odată, și.......vom muri luptîndu-ne.
— Tată, nu-i nimene, care să te împace cu Traian?
— Ba este. Tocmaĭ la aceasta era să viu cu vorba. Este cine-va, care poate să ne scapede urgia luĭ.
— Dacă este cine-va, și nu vrea să facă aceasta, apoĭ îl afurisec eu, preuteasa luĭ Za-molxe, că de-i preot, ochii luĭ să nu maĭ vadă ardere curată; de-ĭ mumă, să-și vază copiiĭ vînzătorĭ de țara lor, de-ĭ o fată să-și vază odată iubitul, și apoi s-o părăsească pentru veci; orĭ să fie datoare neamului său, să-l vază și să-l ucidă cu mîna sa. Zamolxemă aude! Cine-ĭ acela?
— Tu singură! tu vei merge la Traian!
— Jur, că voiu merge! Zamolxe mă aude.
— Și vei face ce-ți voiu porunci eu?
— Voiu face.
— Si de nu?
—.Voiu muri.....
— Căci de nu veĭ face, aceasta cînd veĭ veni acasă, te voiu omori eu, fiica mea; și voiu-muri și eu cu tine. Jură dară, că orĭ veĭ muri.....
— Jur, că voiu muri.....
— Orĭ veĭ —ucide pe Traian!
Dochia sbură din brațele tatălui său, ca mușcată, de șerpe, și fugi departe de el.
Apoi iară îșĭ veni în fire, și grăi cu voace moartă, ca cei ce-s judecați la perire, răzînd.
— Cînd porunceștĭ, Decebale să ucid pe Traian?
— Acuma.
— Mă duc. Remas bun!
— Te aștept la peștera cea neagră, la focurile curate.
— De n-oiu veni pînă-n zori, semn, că am murit.
— Semn, că ai murit, și semn că mi-a venit și timpul mie. Cînd vei vedea că nu te lasă inima să-l omorĭ, răpezițĭ gîndul la jurămîntul, ce aĭ făcut.
Bine zici, tată. Nu-l voiu uita; îmi va va prinde bine.
— Ci iată și Bicilie; meargă și el cu tine, în chip de sol. Bicilie, ai îngropat saciĭ unde am zis?
— Ingropat, Doamne, respunse Bicilie, sosind.
— Ai maĭ îngropat și pe ceĭ ce i-au îngropat?
— Și pe dînșiĭ.
— Acum plecațĭ, iată o ramură de măslin, semn de pace; ca să putețĭ ajunge pînă la Traian....
— Să ne maĭ vedem în pace!
In ce pace se vor maĭ vedea aceștia!...
Decebal se sue într-un turn. Dochia cu Bicilie ies din grădină pe o portiță, și să văd într-o poiană de pădure. Apucînd înainte, Bicilie socoate, cum să facă, să apere pe Traian de Dochia; Dochia cum să-l apere de Bicilie.
Odată numaĭ pe cine văd amîndoĭ, cum vine din pădure spre el? Pe Traian.
Dochia, îl cunoaște; să răpede cîtră el, cu cuțitul ridicat în sus, și strigă:
— Apără-te, Traiane!... Bicilie aleargă după ea și strigă:
— Apără-te, Traiane de Dochia! și — o străpunge. Dar Dochia strigase: — Apără-te de Bicilie, și se străpunse și ea pe sine, pe cînd dedea Bicilie de o străpunse. Ea căzu, cum cade o floare.
Dar căzu si Bicilie. Căcĭ eĭ nu vedeau cum Decebal se uită la eĭ de pe vîrful turnuluĭ celuĭ maĭ înalt, cînd el a văzut pe Bicilie ucizîndu-ĭ fiica, ci îșĭ pune săgeata la ochiu, săgetează pre Bicilie în coaste, și-l dete la pămînt.
Bicilie strigă din gura morțiĭ:
— Traiane, scapă-mă, du-mă de aicĭ, și-țĭ voiu spune unde-s îngropate comorile lui Decebal.
Traian se reîntoarse repede în pădure; dar luĭ Bicilie îĭ respunse alt cineva:
— Să te scape pe tine? Am scăpat eu din mîna ta; dar tu nu-mĭ veĭ scapa din mîna mea.
De odată îĭ se nălucĭ înaintea ochilor un cuțit de ale sale;, și apoĭ îl simți în pept; iar în urmă nu maĭ simți nimica.
Era feciorul care scăpase dintre ceĭ doisprezece, ce au îngropat saciĭ cu comorile luĭ Decebal.
Decebal maĭ trase odată cu săgeata, și, înloc de Traian, ucise pe feciorul acela, ca sa nu vîndă taina comorilor. Dar acésta cu cît suflet maĭ avu, striga după Traian și-i spuse în ce loc zace comoara îngropată.
Decebal dă un semn, din vîrful turnuluĭ celuĭ ciunt, și deodată, se aprind toate pala-turile și toate turnurile Sarmis-Egetuseĭ, și se încinge o mare de foc peste toată cetatea.
Flăcările biciuesc ceĭ păreți, flutură, se încolăcesc peste cele coperișe și zbură pînă peste vîrfurile turnurilor.
Decebalstă în vîrful turnului, maĭ sus de cît toate zidurile, și se uită de acolo, cum moare o seminție. Zidurile trosnesc și se risipesc de jur împrejur; bătrîniĭ și femeile săriră în foc, cîntînd cîntecele morțiĭ.
Pe un cîmp dinaintea Sarmis-Egetuzeĭ se încaeră oastea romană cu cea dacă în luptă grea.
Decebal se uită la ele din vîrful turnuluĭ, de asupra flăcărilor. Stălpii de fum se nalță mînioșĭ, și se fac nouri întunecoșĭ pe dea-supra capuluĭ luĭ, mîncîndu-se în vîltorĭ uriașe.
Daciĭ știu că luptă lupta cea de moarte; îșĭ înzecesc puterile, și romaniĭ nu prea pot străbate înainte. Dar Traian zboară în fruntea lor, și apoĭ încep a cade și daciĭ, ca frunzele.
Decebal zărește pe Traian, și îĭ strigă:
— Pe tine te am așteptat, ca să mă vezĭ ieșind din lumea aceasta nebiruit.
Apoi îșĭ străpunge pieptul cu spada, și grăește murind:
— Să trăeștĭ, lume; eu îmi închid ochiĭ; nu te voiu maĭ scutura din somnul păciĭ. Și se adînci în somnul fără deșteptare; în noaptea fără dimineață!
Mîna morțiĭ s-a întins peste țara Dacieĭ.
— Fugițĭ!
Vai! de zilele tale, dacă ești născut de mumă de dac! Vai! de capul tău, dacă te închinĭ altarelor luĭ Zamolxe! Steaua ți s-a șterge, pomenirea îțĭ va peri.
Fugĭ! căcĭ vatra ți-o rispește ferul romanuluĭ; spada luĭ te tae pe pragul colibeĭ tale. Nu fugĭ, căcĭ săgeata, luĭ te ajunge pînă nu sosești la marginile ogoarelor tale. Uită că ai văzut soarele luĭ Meitras; uită cum se trăește; învaţă-te cum se moare! — Lasă-te de a te maĭ urca pe scările măririlor depe lume; carĭ au capăt; coboară-te în adîncul întunericului nemărginit!....
Romaniĭ joacă împrejurul unuĭ foc în mijlocul codrilor. Focul acésta e așa., că arde o cetate mare, Sarmis-Egetusa.. — Și apoĭ au remas numaĭ ziduri negre și printre ele tăciuni de oase și maĭ negre.
A fost odată pe pămint o țară falnică.
Ţinea o mie de mii de pași înprejur; ţară: aceasta s-a făcut cimitir!
Vîntul se văietă prin codri. Frunzele tremură; puține au maĭ remas; acuma cad și acele mereu — mereu.
Luna se uită printre frunzișele fagilor; cum s-au rărit! și se uită prin ferestrele caselor cum au remas fără, coperiș! Raza, eĭ pribegește printre părețiĭ părăsiți, prin ferestre uitate,deschise; cum au remas pustiĭ!
Corbiĭ adulmecă peste vetre risipite, la oase neîngropate, ce zac pe câmpie.
Râurile mînă la vale movile de oase; în ele săgețĭ frînte.
Atîta spun cărțile bătrâneștĭ. Atîta scriu tablele pomeniriĭ.
Și pe unde steteau palaturile acele strălucite, și pe unde se ridicau turnurile acele înalte ce-ĭ acuma pe acolo?
Praf și ţerină.