CAP. I

Un salonaș zugrăvit în albastru, cu mobile de lac alb și stofă Pompadour albastră. La un scriitor de lac alb, o tineră fată cu talia sveltă mlădioasă, cu ovalul feței sfârșit în trăsături blânde, cu ochii mari căprii, luminători ai unei frunți gînditore și senine, scrie într-un memoriu, scrie iute, și din când în când pare că durerea îi încrețește fruntea.

În fața scriitorului stau alături doue portrete în mărime naturală: al unei femei de-o frumuseță delicată, atrăgătore, și al unui bărbat orbitor de frumos, cu o înfățișare de neînvinsă patimă.

De-odată ușa se deschide și-n cadrul eĭ apare sta-tura unei femei naltă, sveltă, gătită cu adeverată artă.

De n-ar fi perul alb, cine-ar dice că-ĭ bătrână! atât de întinsă ’i este fața, atât de luminoși sunt ochii mari — fioroși de negri! Grija și îndoiala par a-ĭ îngreuia pasul.

Leliana se ridică de la scriitor, și c-un zîmbet silit vine înaintea mamei vitrege.

— De dimineță te-ai sculat, mamă! Îmi închipuiam că vei fi încă obosită după petrecerea de aseră.

— Nu sunt așa de obosită dupe cum îți închipui; dór numai... cu sufletul îndurerat, că tu — cu o ade-verată îndărătnicie — nu voești să fii la petrecerile mele. Atât mĕ bucuram că voiŭ avea o fată mare în casa mea, ești aprópe fata mea, erai mică, mică, de tot când m-am măritat cu tatăl teu.

— Nu trebue să te supere acesta, maĭ ales când știi cât de mult îmi place să stau de vorbă cu portretele dragilor mei morți. Aci pare că dobendesc puterea de a-mi stăpâni t6te pornirile rele. Cărților ce mĕ încunjră, le store știința de-a pricepe să fiu bună și iubitore. De ce voeșci să mĕ schimbi? Afară de acesta, de la mortea mamei, rar îmi e cu putință să cercetez balurile, petrecerile.

— Mai di că e și nenorocita dragoste ce de trei ani te chinueșce; nu voesci a te hotărî nicĭ să iei. pe George, nicĭ să sfarmi cu totul această legătură.

— Nu voiŭ lua pe George de și totul îmi pare negru și pustiu fără de el! Dar așa trebue să fie! Cum pot fi femeea unui om pe care nu-l voiŭ putea respecta, căci mĕ va înșela și minți vecinie?

— Când e așa de frumos, ușor uiți tóte! Ore eu nu fac acelaș lucru? Ore bărbatul luat după mortea tatălui teu, nu face tot ca și George?

Ce expresie de desgust și ironie în fața Lelianei! Cu o vedită silă opri pe buze vorbele batjocoritore.

— Eu nu voĭ face ca tine mama. Voesc, și tot ce voesc pot face, ori-cât m-ar durea, dar așa va fi! Iar când durerea va cresce prea tare, pot găsi alinare plecând în streinătate; maĭ ales că acum sunt majoră.

— Mi-o reamintesci și ești în dreptul teu. Cu majoratul intri și în stăpânirea averei. Atuncĭ însă eu voiŭ înceta de-a maĭ avea ceva. Cine scie ce mĕ așteaptă!

— Cum mamă, tata nu ți-a lăsat tot atât cât și mie?

— Da... dar...

— Pricep bine, aceea s-a dus, și acum e rândul averei mele... Veȡi, uite un bărbat ca al teu, nu voiŭ lua nici-odată.

Mama-vitregă se apropie maĭ mult de Leliana, privind-o cu ochi sfioși și rugători, fără însă a putea spune ceva.

— Veȡ ceva neobicinuit la tine mamă. Ce ai, s-a întâmplat ceva? ai vre-un necaz spune!

Se lumineză fața betrânei.

— Uite dragă, bărbatul meŭ s-a lansat eri la Club.

Era un bancher putred de bogat între jucători...

— Căruia trăgea nădejde să-ĭ ia cîte-va mii de lei, și a perdut el, nu-ĭ așa mamă?

— Da, a pierdut 20 mii de franci.

— Felicitările mele domnului pentru cinstitele-ĭ în-deletniciri?! Dar uitasem câ jocul de cărți e învoit de legile bunei cuviințe.

— Uiți în fața cui ești! Nu-ți în voesc să insulți bărbatul pe care-l iubesc! Uiți că trebue să fii ascultătore.

— Pare-că și pe tata îl iubeai?! Ascultătore ași fi dacă acum aș da banii cu care domnul să-și acopere vre-o necinste!

— Tocmai venisem să te rog să iscălesci învoiala cu care să ridic 20,000 fr. căci datoria de cărți, e datorie de onore, și ’n 24 de óre trebue plătită, alt-fel numele meŭ va fi necinstit.

Acum vocea mamei devenise blândă de necunoscut.

— Nu voiŭ da acești bani! Iar nimicul ce se numeșce bărbatul tĕu meargă și la pușcărie!

— Dar uiți că ești ca și fiica mea, și necinstea lui lovindu-mĕ te ajunge?!

— Eu fiica ta... fiica ta! — Câtă gróză era în glasul ce spusese vorbele aceste! Dacă voiai să ră-mîn fiica ta, nu trebuia să te maĭ măriți după mortea tatei, ci să-ĭ rămîi recunoscătore că te-a îmbogățit!

— El m-a îmbogățit? Dar am fost frumosă și-ĭ era fală să mĕ ia de nevastă.

— O fală pe care a plătit-o cu zeci de mii de franci și pe care fiica lui o plătesce cu desgust și groză... căci mi-ĭ gróză de tine mamă, de ce faci... Ca încheere îți repet că nu voesc să iscălesc pentru acei doue-ȡeci mii de fr. și te rog să întrunesci consiliul de familie ca să pot intra în stăpînirea a-verei mele.

Ce palidă e vitrega! Buzele i se învinețesc, tre-mura, ochii îi sunt aprópe fixi... nu maĭ poate ȡice nimic, și cu pas de lunatecă ese din casă.

În lungul și latul odăei, se uită Leliana, apoi îngenunche înaintea portretului de femee ce-ĭ zîm-beșce cu o uimitoare realitate. Pare că în curând se va desprinde din prinsorile cadrului pentru a-ĭ des-merda fruntea cu mâna-ĭ albă și rece.

Câtă durere pe chipul Lelianei!

«De ce-a venit această femee — pe care m-a si-lit s-o numesc mamă — aci, în această odae, înaintea portretului tĕu «mamă» să ceară bani pentru a a-coperi necinstea «Nimicului» ei?!

Cum n-a simțit gróză și remușcare! Cum de n-a roșit? Și eu, eu căreia-mi îngheață sângele când o ved, care i-ași biciui sufletul cu amintirea unor fapte — pe care crede că nu le știu — eu trebue să dorm sub acelaș acoperămînt cu ea, s-o aud, s-o vĕd! Ce să fac, mamă, martira mea mamă, să scap, de acest chin ce-mi otrăveșce tóte minutele de bucurie! »

Așa gândeșce Leliana. Rugători și desnădejduiți ochii eĭ se întorc și se ațintesc pe portretul mamei; întinde mâinile ca pentru a o cuprinde, și lacrămi curg șiroe pe chipul făcut pentru zîmbete și fericire.

CAP. II

Leliana — stă resturnată într-un jilț — cu privirea perdută, străină de ori-ce, pe chip însă e zugrăvită o liniște adâncă o voință de neînvins.

Picturile, tapițeriile cărțile, nimicurile din ace-stă odae, îi fac cadru, sunt par-că o resfrengere a ființei, a idealului ei.

Se aude un vuet. Ușa se deschide, desinendu-se silueta unei femei ocheșe, subțiri, c-un nepotolit dór de viață, în tótă ființa ei.

Ce puternic contrast între aceste doue femei!

Caterina... măritată decâți-va ani, și Leliana, prie-tene nedespărțite, cărora acostă deosebire de roluri nu le-a clintit întru nimic prietenia.

Tiptil, tiptil, Caterina se apropie de Leliana și—i acopere chipul cu micuțele eĭ mâini.

— Tu ești Caterino, îți cunosc desmerdarea, nu te-am auȡit când ai intrat. Tocmai mĕ gândeam să vin la tine, să împărtășim o bucurie, bucurie ho-tărîtă în trei zile.

Intonația veselă a vorbelor contrasta cu energia durerosă de pe chip, din gesturi.

— Care-ĭ bucuria ce voesci a-mi spune?

— Cum nu ghiciși? Gândesce bine Caterino... când erai d-șoră ca mine?! Aide... aide... Veȡi? amintirile reînvie, ele te rumenesc, trăesci o viață întreagă într-o clipă! Ghiciși?

— Te măriți. Dar cu cine? Când te-ai hotărit?

— Îți amintesci de avocatul Andrei... care era la balul dat de vara mea trei zile în urmă?

— Cum să nu-mi amintesc!... Ba maĭ mult încă îmi reamintesc că tot timpul a fost nedespărțit de tine.

— Ei bine, eri, a treia ȡi, a venit să-mi ceară, mâna.

— Dar tu îl iubesci?

— Ei aș! principalul e că i-am spus și lui că nu-l iubesc. La ce i-aș fi mințit?? Stăi... stăi... i-am dat și circumstanțe ușurătore.

— Cum așa?

— De pildă când ȡici: «Timpul și purtarea d-tale vor aprinde dragostea în sufletul meu, voiŭ sci tot-deauna să-ți fiu tovarășă credinciosă». Ca o ade-verată «Fin de siècle», tu mĕ aplauȡi frenetic, nu-ĭ așa Caterino?

— Ba de loc, te-nșeli. Mi se strînge sufletul de grijă când te sciu că iubesci de-atâția ani pe George, și acum cu atâta grabă te hotăresci a te mărita.

— Ascultă Caterino! Andreĭ mĕ iubesce, din tótă ființa lui, din priviri, din gesturi, din vorbe, respiră, lealitatea, seriositatea... Acasta îmi va fi de ajuns.

— Dar de sufletul tĕu nu te îngrijeșci?

— Șciu să-mi fac datoria. Voiu căuta a-ĭ lumina și ușura viața, îi voiŭ fi tovarășa neclintită, în griji ca și-n bine, în sărăcie ca și în bogăție. Da-toria și noua vieță ce voiŭ duce vor face póte să dispară golul, durerea, desnădejdea, ce s-a întins pe suflet de cănd am intrat în luptă cu viața.

— Dar vechea ta iubire? Dar idealul de iubire pe care atâta timp ’l-ai desmerdat în închipuire, într-o minută îl sfarmi?

— Iubirea mea... car am luptat pentru ea! nu maĭ cred în iubire, nu maĭ cred în George, nu voiŭ să maĭ cred. Idealul? ce mult e de când l-am per-dut! Cât n-aș da să maĭ retrăesc din pusderia de ilusii, din nimicurile de altă-dată, nimicuri ce-mi umpleau sufletul de bucurii, blânde, curate!

— Leliană, Leliană, aceea ce faci e o copilărie.

Voind, pășeșci spre o nouă desilusie, cauți să umpli un gol... să uciȡi o durere... un ideal. Cauți să mințesci și vei chinui un nevinovat.

— E zadarnic aceea ce-mi spui. Hotărîrea mea îi luată, îmi cunosc bola și-ĭ șciu leacul.

Îți maĭ aminteșci acea seară de bal de acum trei ani de zile când pentru prima dată ’mi-a fost pre-zentat George, cum o clipă adînc ne-am privit, neputîndu-ne nicĭ saluta?! — În acea clipă s-a ho-tărât destinul meu.— Îți aminteșci cum ți-a cerut o panglică galbenă să-și pue la butonieră pentru a purta aceeași culore cu rochia mea?

— Și când brațul lui a cuprins talia ta, când, mlădioși lunecați în nescire, ritmic, duși de tainica musică a nepriceputei vostre dragoste... Valsul vostru mi s-a părut un vis, o întreagă poemă de dragoste. Mult timp nu v-am putut uita nicĭ jocul, nicĭ expresia de pe chipuri.

— Această curată și sfîntă amintire, trăesce și azi cu aceiași putere în sufletul meu. Nici o desi-lusie, nicĭ o durere nu a putut-o umbri.

Dar atât am suferit din cauza femeilor rele, care s-au pus între mine și iubirea lui George, am su-ferit atâta din cauza nepotolitei lui patime pentru cărți, că acești trei ani nu aŭ fost de cât alterna-tive de dragoste și desgust. De la prima bănuială, bănuelile s-au ținut lanț. Când l-am veȡut mi-am uitat bănuiala, apoi iar i-am analisat vorbele, ges-turile, faptele... iar am suferit, iar mi-a fost frică să mĕ hotăresc a-l lua.

— Pe câți oameni, cari te cereau în căsătorie și te puteau face fericită, i-ai disprețuit!

— E drept Caterino! îmi pare rĕu de nedreptatea mea. Dar pentru mine nicĭ avere, nicĭ rang so-cial, nimic n-a existat. Când ochii lui George, verȡi, pătimași, luminoși se ridicau spre mine, când pri-virea lor mĕ învăluia în întregime... vedeam în eĭ o lume de bucurii vecinie tinere, vecinie netălmă-cite, și simțiam puterea de-al aștepta, de a-l îndruma de-a suferi ori-ce mizerie.

Acum însă nu maĭ pot. Andreĭ îmi pare o ființă pe care să mĕ pot sprijini, și eu mĕ simt slabă une-ori.

Ți-am spus că-mi sciu boia — această nenorocită dragoste fără deslegare — leacul este căsătoria ce voesc a face. Datoria cu întregul cortej de îndato-riri mĕ va face să uit nenorocita-mi iubire. Mân-dria și voința mĕ vor face să-mi împlinesc datoria, respectul îmi va ținea loc de iubire... iar timpul va incenușa și șterge trecutul.

— E de mirat în ce scurt timp ai devenit o alta.

Me tem că ceva ascuns, maĭ puternic de cât ce spui tu, să nu fie la mijloc și, orbită, să te ducă la această nenorocită deslegare.

— Nu. Nu! De ce nu te gândesci că măritându-mĕ am dreptul să port catifele, dantele, mătăsuri, petre prețioase? Dreptul de-a eși singură în trăsură, de a fi anunțată D-na... și câte și maĭ câte drepturi și bucurii ce scapă azi memoriei mele... Tu nu le scii? Aceste vor ținea locul iubirei... aceste mĕ ademenesc.

— Vorbele aceste ușuratice cu intonația lor vo-iosă, cu expresia chipului teu, nu fac de cât să-mi întăriască bănuiala — că tu voesci să te măriți, că-ți e groază, că e ceva la mijloc. —

— Ajută-mĕ să-mi alin durerea, să-mi pun, bine, masca. Nu-mi maĭ scotoci în suflet, lasă-n a-morțirw dureri și amintiri. Îmi omori puterea, vo-ința, și eu sunt singură..., eu sunt opera mea... în mine e puterea mea!!

— Ce aiurezi Leliana? Dar mama ta? Ea te va sprijini, te va călăuzi, căci te iubeșcw.

— Iubirea mamei mele... ha... ha... da... da... mĕ va călăuzi. Dar sunt mândră, puterea e în mine. Nu voiŭ sprijinul nimenui. Nici al mumei mele adeverate de-ar fi.

Trebue să șciu să mĕ înving... Me voiŭ în-vinge... mĕ voiŭ învinge! Tu nu vei spune nimic nimenui!

Dicând acestea iute se intorse spre Caterina, și cu ochii încărcați de dureri și amintiri, țintui în sufletul prietenei voința ei.

Hipnotisată Caterina ȡise: Nimic, nimic, voiŭ fi mută.

CAP. III

În acelaș salonaș albastru șade Leliana.

Fața eĭ liniștită de obiceiu, e întipărită de du-rere nebună. A făgăduit lui Andreĭ să-l ia, și nu-l iubeșce, iubeșce pe George. Pe el vecinic îl vede d-inaintea ochilor, își aduce aminte de tóte vorbele, gesturile, privirile... le are în suflet, în cap.

Ce să facă? așa de singură se simte. Cui să în-credințeze ast-fel de taine când în ele e vorba de dra-gul eĭ tată? Cu el închise în mormînt trebue să ră-mâe tainele vieței lui.

Nu s-a silit ea atuncĭ să nu spue mamei vitrege, că scie tot, și să-ĭ biciuiască sufletul cu durerosele amintiri, și acum... acum?

Va merge la martir cu chinuitorea-ĭ iubire în suflet, va minți!

Dar de cât timp mințesce ea!! Ore de la moartea mamei eĭ — pentru ca lumea să nu scie nimic, să n-o umiliască cu ipocritele păreri de rĕu — nu a șeȡut ea, sub acelaș acoperămînt cu această mamă-vitregă pe care o urăsce, de care îi e gróză!?

Dar George... Gcorge în care-și pusese tot visul, tótă încrederea-ĭ de copil, cum să-l uite ea acum, acum după atâta timp!

Să spue Caterinei... Să ceară de la ca sfat și asil?!

Se rostogolesc nebune aceste gândiri ăn creierul Lelianei.

Ca și cum ’iar fi invocat: Prietena și iubitul, Caterina și Gcorge se arată în cadrul ușei.

Se privesc adânc Leliana și George!!

Ea având în ochi întreaga-ĭ poemă de dragoste. El, ispititor de frumos, cu ochi mari, verȡi, lumi-noși și pătimași.

— Leliana, din gura ta vreu să aud — nu cred ce spune lumea — te măriți?

Se privesc lung, lacrămi curg șiroe pe obrajii lor.

El plânge că o perde, și Ea, că singură se perde.

Curajul pare că-ĭ lipsesce, hotărîrea eĭ pare că e topită de ochii verȡi, luminoși și pătimași.

Din prinsorile portretului din față, ochii mamei cată spre ea. Tata aceiași ochi verȡi... și apoi câtă desnădejde n-au pus acești ochi în sufletul mamei...

Eu trebue să mĕ duc de-aici din casă...

...Nu! nu voiŭ cădea robă ispitei».

Așa gândeșce Leliana.

— Me mărit George, trebuia să te aștepți la asta.

Tu ai iubiri și slăbiciuni pe care nu mi-le poți jertfi, eu... Eu voiŭ avea o datorie.

— Nu-l iubesci? Me iubesci? Ascultă Leliana: de acum te voiŭ asculta nu voiŭ maĭ juca cărți, nicĭ înșela, voiŭ isprăvi examenele și te voiŭ face fericită... fericită. Departe de ispitele lumei tu vei fi singura-mi lumină.

Iartă-mĕ și aȡi ca-n alte vremi, iartă-mĕ și nu te logodi.

Vădit suferia Leliana, îngrozitore luptă se-ncinsese în sufletul ei. Raționamentul, care-ĭ amintea viața mamei ei, cu voința de a se feri singură de neno-rociri prevăȡute, și iubirea, chinuitorea iubire pen-tru acel ce întrupa în ființa lui visele cele maĭ luminose, cele maĭ eterice.

— Zadarnic George! de trei ani lupt cu tine, am voit să te schimb, să te fac altul. Dar femeile rele și jocul de cărți, vecinie aŭ fost între tine și mine, maĭ puternice decât mine.

Bănuială după bănuială a urmat, ertare după ertare, așa aŭ curs acești trei ani. Cum voeșci ca azi să te maĭ cred, când ca mâine din nou vei începe. Cum te voiŭ putea iubi, dacă nu te voiŭ respecta, dacă nu te voiŭ crede? Cum ne vom iubi vecinic când suntem așa de deosebiți?

— Leliana, Leliana, ai voit să mĕ arunci în noptea desfrâului, a patimelor înjositore și nepotolite!

Tu Crăiasă luminătore a vieței mele, tu visul curat al vieței de sbucium și ușurință, nu-mi lua lumina ochilor tei. Ei aŭ fost farul meŭ în acești trei ani. Te-am înșelat dar nu te-am uitat, și am avut minute de căință. De-acum însă din ce în ce maĭ jos, și tot maĭ jos mĕ voiŭ coborî. Voiu trece din minciună în minciună, din rușine în rușine, din destrăbălare în destrăbălare.

Du-te! Măritate c-un altul! Fii fericită, fă-l fericit! Dar nu cum-va demonii remușcărci să-ți chinuiască sufletul vre-o dată. Adio fii fericită!

Fără să se uite-n urmă, deschise ușa, plecă.

Leliana se uită... pare că-l vede încă... și nu-ĭ vine a crede că ca e aceea care-a vorbit cu George...și ce-a vorbit... ea nimic nu maĭ scie.

I-se îndoesc picioarele, cade, cu capul pe un scaun, și desnădăjduită plânge după frumosu-ĭ vis de fecioară!

Intr-un colț în picioare stă Caterina, și se gân-deșce la tot ce-a auȡit, ce-a veȡut. I-se pare că vi-sează... că spectatore a fost la vre-o representație de teatru și apoi de-odată pare că o prinde frica de voinţa Lelianei, căreia nicĭ că-ĭ pricepe înțelesul.

CAP. IV

Mirată, Caterina citesce și recitesce o scrisóre de la Leliana. O citesce pentru a-și adeveri că nu e halucinație, că-n adever Leliana i-a scris acele rânduri.

Iași, 15 Ianuar...

Dragă Caterino,

Mântuind de cetit acestă scrisore, ai să ȡici că e forte înșelătore ființa mea, aseră eram liniscită, fericită, și aȡi... aȡi.

Așa-ĭ curiosa mea ființă, curiósă amestecătură ce se numesce prietena ta.

Nenorocitu-mi spirit de analisă, vine din nou să-mi tulbure liniscea pe care cu atâta voință cău-tasem să o clădesc.

Iată-mĕ la luptă cu mine, cu viața, cu ceĭ ce mĕ înconjoră și — maĭ presus de tóte — cu necunos-cutul ce se numesce azi logodnicul meu, și care mâine, poimâne, va fi stăpânul vieței mele mo-rale, intelectuale..., a vieței mele întregi.

Ce ironie, și cum îmi vine să râd!

Nedumerită, cu frică mĕ întreb ce va fi viitorul? Iau óre un compleet neștiutor al firei mele, un stăpân ce-mi va impune voința și dorința lui?

Ne vom cunosce și înțelege ore-n dcajuns, saŭ streini vom fi unul de altul?

Aș voĭ să simt, să cuget ca și tovarășul vieței inele, și din viețele nostre despărțite una singură să facem, căci din contopirea eurilor, resultă per-fecta armonie, nestrămutata iubire.

Ori-cât te-ar iubi, dacă nu te înțelege și pricepe e zadarnic.

Rămâne, cred, un gol pe care timpul îl măresce. Ajungi o vreme când te miri că ai putut iubi o ființă ce-ți e acum pe deplin indiferentă; și nu scii, nu scii, nu voesci să scii că ai fost setos, că ai avut numaĭ desmerdările ei, iar sufletele vostre aŭ remas vecinic streine și aŭ ajuns stinghere.

Am visat unirea, contopire, fi-va el ceea ce-am visat? Enigmă îmi pare ființa lui. Me căsnesc să o pricep, și atuncĭ îmi năvălesc în suflet dureri și îndoueli.

Neputința aceasta de-a pătrunde în inima gân-dului și a simțirei lui, zăbrănicesce cu adâncă um-bră inchipuita-mi fericire, stăpânind întreaga fire cu frica de necunoscut.

Totuși n-aibi grijă Caterino. Tot curajul stors adâncelor suferinți, îl voiŭ întrebuința pentru a-mi ascunde îndoiala, desnădejdea... căci de ce să fie jignit — cu bănueli și îndoeli — acel ce cred că mĕ iubesce.

Am simțit nevoia de a mărturisi cui-va teme-rile, cred că acum voiŭ avea maĭ multă putere.

Aseră ți-am părut liniscită și fericită.

Așa am fost tot-dea-una înaintea marelor desnă-dejdi și dureri; iar ceĭ din jurul meŭ tot-dea-una s-au-nşelat creȡendu-mă maĭ fericită.

Vino pe la mine azi, sufletu-mi are nevoe de prietenia ta.

La revedere,

LELIEANA

«Ce putere, ce voință în sermaua mea Leliană, dar ce ascunde ea?» Așa se gândesce Caterina, maĭ cugetă și la ce ar face ca s-o scape, s-o facă, să renunțe la acestă căsătorie.

Ișî aduce aminte că póte mama eĭ vitregă va avea influența necesară, să o hotărască.

Intr-o secundă-i luată hotărîrea de a se duce la mama vitregă a-ĭ spune și arăta scrisorea, dar va scăpa pe prietena ce-ĭ e maĭ scumpă ca o soră.

Iat-o ajunsă. Leliana, a cărei încăperi sunt în cea l-altă aripă a casei, n-a veȡut-o.

D-na A. doritore de a părea cât maĭ frumosă și maĭ drăgălașă, o primesce cu zimbetul pe buze, nebănuind neașteptatul motiv al acestei visite.

— Ce bine-mi pare draga mea că te vĕd venind, în afară de ȡilele de primire! Venirea ta aicĭ pare o rază din ființa Lelianei care așa rar vine pe la noi.

Me gândeam că în curând se va mărita, și ce urâtă va părea casa și vieța fără ea!

Cu ce desmerdare în voce sunt spuse vorbele acestea! Cine ar crede că Leliana nu-ĭ fata ei!!

— Contrar gândului dv. domnă, cred că Leliana nu iubesce pe Andreĭ și nu va voĭ să-l ia... de și pare a fi mulțumită de alegerea eĭ; dar cetiți și vedeți singură.

Gestul întăresce vorba, căci Caterina scote scri-sorca pentru a o da d-nei A. care lacomă i-o smulge.

O citesce, și nu sciu ce bucurie îi acopere fața, pare că o grije i s-a luat de pe suflet.

— I-am spus cu Lilianei că e zadarnic, că nu va putea lua pe Andreĭ care-ĭ mult maĭ bătrîn de cât ca, că nu-l va iubi cât timp iubesce pe George. Dar vecinic îmi spune că nu ia pe George din cauză că o înșeală, că jocă cărți. Dice că ea are voință și cât timp nu va voĭ să-l ia, nu-l va lua. Iat-o acum îndoindu-se și temendu-sc de Andrei, și asta tocmai din cauză că nu-l iubesce.

Scrisorea aceasta e o adevărată bucurie pentru mine, care credeam că are să sufere măritându-se contra aspirațiunilor, contra idealului ei.

Haidem amendoue la ea, să vedem póte o vom hotărî a nu face acest pas greșit.

— Tocmai la asta mĕ gândiam și eu, de aceea am venit la d-v Domnă.

— Trebue numaĭ însciințată că venim, căci nu-ĭ place să fie tulburată de la îndeletnicirile ei.

Cu câtă bucurie intră d-na A. în odaia Lelianei! totuși când își aruncă ochii pe cele doue portrete a căror mărime naturală dau iluzia realilăței, mu sciu ce fiori îi cutreera prin corp.

— Vino incoce Caterino și tu mamă să vĕ arăt minimele ce-n fie-care zi ’mi-aduce Andrei. Odaia mea a ajuns o adevărată seră, magasin, cofe-tărie.

Priviți brocartul acesta de un verde ce more cu crengile de spini rose, dar dantelele de Maligne — o spumă — și mărgăritarele celea ce frumos mĕ vor împodobi la baluri!

Ce veselă și fericită sunt!

— «In adevăr sunt prea fumoase, și menite a ispiti ori-ce ochiu și suflet femeesc, îi ȡise Cate-rina, privind-o țintă ca pentru a-ĭ nega adevărul afirmațiunilor vesele, și a-ĭ răscoli pînă-n adâncimi nepriceputul suflet.

— Stai de sigur până o veni și Andrei. Să veȡi cum ne zăbovim amêndoi cu planurile și nimicu-rile viitoarei noastre căsnicii. Nimicuri ce-mi umplu sufletul de o bucurie curată, luminoasă, ce-n veci nu am să maĭ întâlnesc.

— Și cu tótă iscusita-ți veselie minți Leliana.

— Ce-ți dă dreptul acestor vorbe, mamă?

— Însuși scrisorea doveditore că această căsătorie îți displace. Ce îndemnuri te face să te măriți con-tra idealului tău?

Cu sufletul strâns pare-că de-o presimțită gróză saŭ de nisce groznice amintiri, - începu să plângă — Ea femee bătrână.

Lacrimele îi curgeau șiroe, întigend cuc adinei dedurere în sufletul Lelianei, — al cărei chip deve-nise și maĭ palid, iar ochii străluciau a voință a-dâncă, a durere în veci nepotolită, în veci menită a-ĭ otrăvi toate bucuriile.............................................................

— Zadarnic plângi mamă! Nu trebue să te do-bore durerea. Eu singură îmi sunt de vină. Curiosa și schimbătorea mea ființă.

Tu de atâțea ani nu ai putut vedea ce curios a-mestec sunt: de ură și iubire, patimă și răceală, statornicie și nestatornicie, de realism și ideal?

Ideal, plăsmuire, țesătură eterică de dorinți în veci nepotolite. Ideal, pânză luminoasă, colb de ilusii peste dorinți abia presimțite!

Zadarnic il tot caut, zadarnic alerg, vecinic va fugi de mine, vecinic îl voĭ căuta.

Am analisat până acuma purtarea lui George, a-cum e rândul lui Andrei, el fiind logodnicul, și mâine poimâine din nou pe a lui George, de-ași ajunge să fiu logodnica lui.

Spiritul de îndoială îmi tulbură tóte bucuriile, nu faptul că am iubit pe George.

Nu știi tu, mamă, că vecinic analisez, caut tăl-măcirea tuturor vorbelor, gesturilor, acțiunilor?

Această nevoe de analisă mĕ făcu să răscolesc și-n sufletul lui Andrei.

Credeți-me, aceasta e pricina durerei și a îndoe-lei, nu căutați o alta!

În acest timp Caterina o privea din ce în ce tot maĭ adânc și i se umplea sufletul de gróză și de uimire pentr-o așa voință.

Glasul dureros al Lelianei, voința eĭ de-a ascunde, un ce necunoscut, sgudui — poate pentru prima dată — chinuitor, sufletul vitregei-mame.

Câte amintiri deșteptă acest răsunet de voce, și-câte remușcări apar în cortej!!

Ghicesce în Leliana o durere, un desgust ce-l tăinuesce.

Cu fața scăldată de lumina bucuriei, Leliana re-trăia în minutul acela întreaga-ĭ viață.

Atunci a înțeles-o Caterina maĭ mult de cât de ani întregi de cînd o cunoscea.

— Leliano tu fugi de casa mea, mĕ urăsci și de aceea te măriți contra voinței, contra aspirațiuni-lor tale.

Dar nu te voĭ lăsa, ci ȡi chiar voĭ scrie lui Andreĭ că nu-l iubesci, că ai voit să te înșeli, și, că-ți e zadarnic.

Nu, nu te vei mărita!

Eu voiŭ avea — pentru tine — curajul și îndrăs-neala de-a strica. Nu de geaba ești fata mea. Tăcere domni în odae... tăcere adâncă de moarte... tăcere grea de suferințe, de hotărîri desperate.

Și de odată glasul Lelianei vibra încărcat de su-ferinți.

— Ai voit mamă, ai voit să smulgi sufletului meŭ desnădejdea, desgustul, disprețul cu atâta grijă îmbrăcat în haina nepăsărei, a zâmbetului silit. Ai voit să adaog la nenumeratele-mi dureri, o durere nouă!... Durerea de-a nu-ți putea ascunde că nu te maĭ iubesc de la mortea mamei mele..căreia i-ai smuls bărbat... copil... avere, mințind — mie copilul eĭ — făcîndu-mĕ să cred în prefăcuta-ți iubire.

Acestă minciună a fost nu pentru a avea băr-batul, pentru iubire; ci banul lui cu care te-ai acoperit de un lux mincinos, cu care ț-ai făcut pe-treceri sgomotose care să-ți amuțescă glasul con-sciinței.

Privesce-o pe martira ta!

Ca jeratec să-ți cadă pe suflet privirea-ĭ blândă, desnădăjduită! Picuri de jaratec să-ți cadă pe suflet amintirea de tot rĕul ce cu chibzuială de come-diană—ai făcut.

Uitat-ai timpul când mama — de milă că erai săracă și fără părinți — te-a luat în casa ei; ca să te ocrotescă de mizerie și lacrămi?

Nu mult a trecut până ce cu o diavolescă chib-zuială — bizuindu-te pe vrăjita-ți frumusețe — ai făcut planul să-ĭ eĭ bărbatul.

Uite scrisorile, aici, sunt tote, tóte pe rând. Îți amintesci? când mama a prins scrisorile vostre, cum te-a rugat să-ĭ lași bărbatul, ce-ĭ tatăl copilaşu-lui ei, și pe care îl iubea maĭ mult ca ceea-ce în lume, ȡicendu-ți: «Ai frumusețe - cu prisos — îți dau avere, și ușor îți vei alege un alt barbat». Și tu, tu ce-ai făcut?

Ț-ai îndoit puterile fermecate, ai făcut pe tata, să părăsească nevasta — pe care o luase din dragoste — i-ai furat și copilul «pe mine» pentru ca lovitura să fie maĭ puternică, pentru ca nimic, nici-o legătură sfântă să nu-l maĭ întoarcă către femeea pe care o iubia încă — înainte ca tu să fi venit în casa ei.

Plcacă-ți genuchii înaintea acestui protret!

E martira?!

In acea minută, Leliana era judecător și răsbunător.

Pe fața albă de cadavru, ochii scânteiau măriți în orbitele lor, fulgerând ură și voință.

Totă suferința de ani întregi, tot vulcanul din sufletul ei, vărsa torente de vorbe ce ardeau. Era o altă Leliana...

— De ce m-ai furat de la mama, de ce m-ai silit să-ți ȡic mamă, de ce nu mĕ lăsai să mĕ duc pe la ea? Și... de ce mi-ai mințit, făcendu-mĕ să cred în iubirea ta??

Nici nu se recise bine tata, când tu ai făgăduit Nimicului, ce aȡi e bărbatul teu, să-l eĭ de soț.

In petreceri și desfrânări ai cheltuit ce ți-a lăsat tata, și o parte din averea mea.

Să-ți cânte într-una lăutarii pentru ca glasul cos-ciinței din tine să nu se maĭ audă!!

— Orbesce-te de lumini pentru ca să nu maĭ veȡi privirea desnădăjduită — a mamei — căreia îi furaseși copilul.

Când acuma, jocă! Ți-ai împlinit dorințele! Tu săraca de eri, te-ai acoperit de dantele și pietre scumpe.

In această rochie ce porți, e banul mumei mele.

Nu-ĭ auȡi glasul??

Acum, ai voĭ să nu mĕ mărit nicĭ eu, nu pentru că ți-ĭ milă, sciind că iubesc pe un altul... ci... pentru-că... ca mâine bărbatul ce te-a luat pentru averea mea, te va lăsa când acea avere, nu va maĭ fi.

E greșită chibzuiala ta și a Nimicului teu. Ni-mic nu se póte pune între voința mea și mine. Nu maĭ cred în nimeni și nimic. Mi-e dor, mi-e drag de zuruitul sec dar ademenitor al banului. Iubirea e minciună, tu o scii, căci ai pățit-o! Ba-nul este tot.

El îndrumeză omenirea, drămuiesce iubirile, nasce artele și civilisațiile, cumperă sufletele.

De el nu mĕ voiŭ lipsi!

Nemișcată, ingenunchiată, umilită, și maĭ îmbă-trânită, stătea D-na A. înaintea celor două portrete, pe care mortea le unise alăturându-le, ștergând cu vecinicia eĭ tóte amintirile, tóte durerile.

Ii vorbiau acele doue portrete, reînviind tot tre-cutul de minciuna și perfidie. Tóte retrăiau în min-tea ei, din minutul când intrase săracă în acesta casă, pînă aȡi, aȡi când era a ei.

— Dupe ce — înainte de-a muri — mama mi-a spus tot, dându-mi și scrisorile vostre, mi-a ȡis «Să nu-ți resbuni Leliana, jură pe mormîntul ce mâine se deschide pentru a mĕ coperi pe vecie jură că-ĭ vei erta păcatul, dar că te vei păzi de ea.

D-zeu să te păziască copila mea. Nu te lăsa ro-bită de patimi, fii cinstită, fii dreptă, fii milosă, jură acesta și voiŭ muri liniștită.»

Am jurat. Te-a ertat această femee, căreia îi lua-seși tot. Te-am păstrat și eu atâta timp, mințind, omorînd în mine cel din urmă dór de dreptate... dar azi nu maĭ pot.

Prefăcetoria ta a ajuns culmea, voesci a mĕ ne-noroci și pe mine, lăsându-mĕ săracă.

De-acum înainte ori-ce vei maĭ face, e zadarnic, nu vei isbuti căci voința mea e nestrămutată.

Tu mi-ai omorât cea din urmă ilusie...

— Iubirea pentru George — de-acum înainte plec în viață fără nicĭ un sprijin altul, de cât voința și mândria mea, ducând în suflet îndoiala de toțĭ și de tote. Îndoială, ce-mi va otrăvi ori-ce bucurie.

Nu maĭ căta să mĕ minți cu prefăcuta-ți dra-goste, nicĭ a-mi fiice reu, dar... nicĭ să te temi de mine.

Jurămintul făcut mamei mele, și amintirea dra-gostei cu care ai înconjurat copilăria mea, — dra-goste în care credeam atunci, — e de ajuns să te ferescă de ori-ce rĕu și încă să stârnâscă mila-n sufletul meu, pentru remușcarea ta.

Lase-mĕ în linisce, să nu te maĭ vĕd cât-va timp, pentru-ca voința să-mi dea puterea d-a ascunde lu-mii — a cărei milă n-o pot suferi — tainele, păcatele, familiei mele.

Du-te!

Și s-a dus cu pas de nălucă, îndoită, îmbătrânită, iară vre-o vorbă, fără vre-un gest.

— De-atăta timp, ȡice Caterina, îmi ascunȡi Le-liano taina ta! Cum de în atâția ani de prietenie nu m-ai creȡut vrednică de încrederea ta?

— Iarte-mĕ că am tăinuit prieteniei tale, rana sufletului meu, am voit să nu scie nimenea să, țin jurămîntul făcut mamei.

— Cum de-ai putut trăi cu eî în casă, și încă să ascunȡi de ochii lumei durerea și desgustul?!

— Creȡi tu c-o urăsc în deajuns? Nu, în adân-cul sufletului meŭ este o iubire tainică, pentru ca, este o amintire așa de blândă, așa de curată, de desmerdările ce-mi da, de grija eĭ când eram mică...

Pe ea o iubem maĭ mult de cât pe mama.

Mama era maĭ mult în străinătate, într-una bol-navă, perdută. Când venea la Iași prea puțin mĕ lăsa să vorbesc cu ea, și nicĭ că mi-ar fi spus ceva mama înainte de-a muri.

Sărmana mamă! a voit să-mi păstreze sufletul curat de îndoeli.

Zadarnic i-a fost lupta, zadarnic umilința.

De când sciu totul, de când amintirile suferin-țelor făcute mamei îmi năvălesc în suflet, o urăsc!

De câte ori nu i-ași smulge inima și crierul pen-tru a-l arăta lumei, pentru a dovedi că minte, că vrea să-și mințescă sie însăși ucigând glasul consciinței!

Nu maĭ pot suferi atmosfera acesta de minciună și sforțare!

Me voiŭ sili să omor pătimașa iubire, ura, do-rința de resbunare, glasul dreptăței. Me voiŭ apăra, voiii erta, dar trebue să mĕ duc, să nu-ĭ maĭ ved, să nu maĭ mințesc într-una, să uit tóte suferințele, tóte umilirile.

Caterino... Caterino... sunt nopți când simt în mine pornirile unei criminale. Nu maĭ mĕ opri și tu dela acestă căsătorie!!

— Cum să nu cat a te opri, când tu singură te îndoesci, când ura și disperarea te duce oabă, și mi-ĭ frică de tine, frică de acestă nouă minciună, cu care îți legătuesci viața. Ia sema Leliano, alta nu pot a-ți spune, căci voința ta e maĭ tare ca ori-ce, și mĕ umple de gróză!

— Ai dreptate. Me îndoesc, mi-ĭ groză, și totuși numaĭ acolo vĕd scăparea... și mĕ duc cu ochii închiși, ori-ce-ar fi.

Ori-când aș fi fericită, amintirile acestor suferinți nu vor veni să-mi turbure liniștea?

Menită sunt durerei și îndoielei... mĕ îndoiesc de mine, de putința de a-mi stăpâni pătimașa ființă... și cum vrei să nu mĕ îndoesc de tot ce mĕ încon-joră, chiar când acele suferinți, acele împrejurări nu ar fi existat?

CAP. V

Salonașul Lelianei luminat de un singur lampa-der cu coperăment galben.

Îngânarea acesta de lumini și umbre, dă lucru-rilor și tablourilor din odae o înfățișare sfîntă.

Un templu în care Leliana, ȡeița lui, se mișca — ca-n vis — scoțând rând pe rând din diferitele săltare ale micului scriitor, vrafuri de scrisori, de flori uscate, de panglicuțe, și un cact mare, în care stă scris: tóte vorbele, tóte întâmplările, tóte bucuriile și du-rerile din ȡiua când a veȡut pe George.

Peste câte-va ȡile va li logodna eĭ cu Andreĭ și până atuncĭ are încă libertatea de-a sta de vorbă cu duio-sele amintiri... apoi... apoi... va începe lungul chin.

Cui să se plângă? Pe-al cui umer să-și plece fruntea grea de gânduri? Cui dorul să și-l spue? În ce polă să-și afunde capul pentru ca ’n desmerdări să uite durerile și desnădejdele ce-o copleșesc?? Singură... Singură!

Scrisorile lui, scrisorile ei, tóte sunt aci, la un loc. El i le-a dat pe tóte nevoind ca ea să aibă grija ca nu cum-va ochiu strein să le citescă. Acesta-ĭ cea întâi, aceea care a turburat sufletul de fecioră aceea ale cărei vorbe a ars-o zile întregi, cu înțelesul și neînțelesul lor. Recitesce una dupe alta tóte scri-sorile, grăesce florilor, le maĭ privesce, le maĭ des-merdă. Aceste flori ale căror petale sunt așa de veș-tede acum, și se desprind una de alta c-un foșnet așa de trist și ’nfiorat... ce comoră de bucurii i-a pus în suflet în clipa când El i le-a dat!!

Dar acest buchet, nu-ĭ acela cu care a așteptat-o el atâtea óre până ce a venit, Ea, în sala de bal? Se vede în rochia albastră cu flori de Edelweis pe cap și la piept. Îl vede pe Gcorgc cu ochii verȡi și pătimași, ușor și elegant cum îi prinde mijlocul, și se perd lunecând în neștire, ritmic duși de musica auȡită, și de acea a sufletelor lor.

Ce serbătore a fost în sufletul eĭ atuncĭ! Cu cât drag se oglindeu unul în ochii celui-l-alt.

Dar scrisorea acesta? E a ei, arc versuri. Trecuse un an de când se iubeau, și prima îndoela înce-puse să-ĭ chinuiască sufletul. A voit să-l urască, să uite de el... dar nu póte și-ĭ trimite nemeșteșu-gitele rânduri:

Fericirea revederii după primirea acestor versuri! Dar aicĭ? Îşi mărturisesc impresiile de la teatru, cănd alături în stal (sub ocrotirea mamei vitrege) la Sidoli, ascultau pe Manolcasca în Denisa, și apoi se întorceau unul spre altul privindu-se lung, cu ochii încărcați de-o iubire ce părea pecetluită cu vecinicia!

Apoi, apoi amintirea acelei femei destrăbălate care din dușmănie a căutat să-ĭ vrăjescă pe George al ei; pe urmă împăcarea cu desgustul, desilusiile și temerile la fie-care minută.

Vin... vin... în cortej amintirile!

Se cutremură Leliana, și fiori de frică și frig ii cutreeră prin corp.

Cum să iau pe Andrei, când pe George îl iubesc, când el e visul meu. Póte fiind eu lângă el nu va maĭ juca cărți și femeile rele nu vor maĭ putea să mi-l ea. Și cu tóte astea mi-ĭ frica de el! Ce să fac? George... George... dacă tu ai fi bun, dacă nu mi-ar fi gróză de mâine, de filele acestea ce mĕ găsesc sub acelaș acoperămînt cu mama vi-tregă!

Întoarce ochii spre portretul mamei, căreia ames-tecul de umbre și lumini, îi dă o realitate și maĭ puternică.

Tote suferințele mamei copleșiră cu amintirea lor, duiosele amintiri a dragostei fiicei. Se gândi apoi la Andrei, simți ca o mângâiere la ideia că acest om o iubesce, pentru ea, se simți aprópe întărită la ideea că va avea un sprijin în el, și că nu va maĭ fi așa singură... singură!

Lupta, în ea dragostea pentru George cu dorul de-a pleca din acea casă.

«Trebue să mĕ duc, să mĕ duc departe de-această casă. Adio, George... Adio, tu nu mĕ poți scăpa!

În tine nu maĭ am încredere. Te iubesc și totuși mi-e frică de tine.»

Gândesce acestea... și vraf strânge scrisori, pan-glicuțe, nimicuri. Merge, încet... încet... ca îndoită sub o durere maĭ presus de puterile ei. Plecă cu scrisori și flori, spre sobă; jertfa e prea marc, simte că nu va avea puterea să se despartă de ele, când, ele i-au arătat înțelesul vieței?

Se întorce înapoi, se opresce la mijlocul odăei, le strânge și maĭ tare la piept. Stă și se gândesce... le desmerdă ca pe un copil.

Un trăsnet o trezesce din visare. Îi pare că vede chipul mamei vitrege cu mincinosul zimbet pe buze, cu minciuna din vorbe.

Se cutremură, pare că-ĭ e frică, că nu va maĭ scăpa de ea.

Din nou se întorce spre sobă.

Limbi roșii, galbene, albastre danțeză fantastic. Topit, pe jumetate negru — cu ochi mari aprinși — cade câte-o bucată de lemn și se topesce și maĭ tare pe jăratecul de-ți ia ochii.

În genunchi se așeȡă dinaintea sobei.

Cate-odată când para dă afară jucându-ĭ lumini pe față. Ea, pare o preotesă idolatră, celebrând cine scie ce sacrificii îngrozitore, invocând spiritele stă-pînitore ale pămentului și ale tăriei.

Jăratecul e nebun, cu ușurință va arde sufletul meu. În foc! voĭ prime vorbe de dragoste ce-ați tulburat și luminat cu înțelesul vieței sufletu-mi de feciorii. În foc! tot ce mi-a fost maĭ drag, maĭ sfînt pe lume. Cu voĭ împreună va arde tinerețea sufletului ș-a impresiilor mele.

Tote mĕ uimeau atunci, tóte mi-au părut noi, aevea, luminose, și aȡi sufletu mi-e mort.

Ea! — călăul mamei — mi-a omorît visul. Ea, mi-a omorît credința. Adio tinerețea mea... cenușa vóstră nu va maĭ putea grăi nimenui... a fost odată...

Așa se gândea Leliana aruncând scrisori, isvodul vieței, panglicuțe, flori, nimicuri! privindu-le cum fâlfâiau pătimaș în pară... apoi cenușă... mută... Nu plânge, nu rîde, ci înmărmurită privesce...

CAP. VI

Dupe câte-va ȡile se făcu logodna.

Leliana în o simplă rochie de postav alb decol-tată și împodobită cu crengi de liliac alb natural, ȡîmbește fie-căruia cu o liniște de statue.

Ce întipărite de bucurie pe fața ei, așa de natu-rală că înșelă ochiul cel maĭ priceput!

Mama eĭ vitregă e maĭ tristă; totuși ea și băr-batul își jocă bine rolul, și lumea nu pricepe drama ce e în sufletele lor.

La una gândul că mâine banul cu care își cum-părase ilusia de dragoste — a bărbatului — nu va maĭ fi: la cea-l-altă gândul că iubesce pe George și va fi femeea lui Andrei.

Dar... buna cuviință pune masca zîmbetului silit și lumea nu pricepe nimic.

Musica cânta... nebunele zvârcoliri ale minții se maĭ amorțesc... șampania curge în pahare... luminile sunt orbitore... nu-ĭ destul pentru a fi fericit?!

Andrei iubesce pe Leliana și-ĭ fericit că un ade-verat noroc l-a făcut să aibă dintr-o dată femeea ce iubesce... avere... rang social.

Nu scie ce să-ĭ aducă, ce să-ĭ spue.

Din ochii lui se varsă bucurie peste întrega a-dunare... vieța își urmeză cursul... Leliana va deveni póte o alta...

CAP. VII

Andrei e plecat de vre-o două săptămâni la familia lui departe-n orășelul O... în acest timp Le-liana îi scrie.

Maiu, 27...

Dragă Andrei,

Îmi ȡici să-ți scriu, spunendu-mi că de când ai plecat, eu te-am uitat. Voesc a-ți scrie, și nu sciu de voiŭ putea.

Nu pricep care e pricina..dar cu anevoe îmi încheg gândul.

Dacă sunt dăți când impresiile devin realitate prin puterea lor, aprinȡend în mine o lume de sim-țiri și idei, sunt dăți când ași putea sta óre întregi fără să simt ori să gândesc.

De câte-va zile am ajuns în acestă stare; privesc fără a privi, ascult fără a pricepe, rîd fără a ride, și totuși am nevoe de vuet.

De multe ori sgomotul îmi dă un fei de bui-măcelă, gândul stă pe loc, și pare că mĕ simt o-dihnită, întărită de acestă negândire.

Încerc a descose ce se petrece cu mine, care-ĭ pricina acestei stări sufletești, și nu pricep. O pun — pe spetele — prea multei oboseli, a prea multelor dureri, și póte a vre-unui început de dragoste... cine-scie!

De- multe ori mĕ ’ntreb cum denu ți-am găsit lipsuri, și să-mi rîd dede?

Nu-ĭ crede dór că nu le ai? dar se vede nu-ĭ scris să le vĕd încă.

Me întrebi de ți-am jertfit sciința?

Sciu așa de puțin, că. ani ar trebui să faci paradă de ȡisa-mi sciință.

Sciință e o prietenă pentru mine lângă care mi-am uitat durerea, care, mi-a dat cele maĭ fru-mose óre de liniște, o prietenă de la care am că-pătat curaj și puțină fericire.

Citind am uitat miseria lumescă, josnicia carac-terului, lipsa unei iubiri așa cum am dorit și căutat, a unui creer care să mĕ pricepă, să mĕ sprijine.

În vieța mea am trăit fără a trăi, m-au iubit fără să știe a mĕ iubi.

Nu mi-am trăit adeverata vieță.

Nu am avut libertatea gândului tare, nicĭ pe ni-meni care să se intereseze de vieța sufletului meu.. Exteriorul fost-a el după legile convenționale? cui i-a păsat că-n mine e o altă vieță, alte nevoi mo-rale, alte aspirații.

Deosebirea cea mare dintre mine și ceĭ ce mĕ inconjoră, și independența înăscută în mine, a făcut din mine o mică revoluționară casnică.

Dacă acum m-am domolit, e... că i-am priceput zădărnicia!

Sunt doue ființi în mine. Nu cunosci decât pe a doua, aceea pe care deprinderea, cunoscerea de sine, și nevoile sociale aŭ format-o. Nu sciu de ai dorul să cunosci ceva din ființa a doua.

Enigma cea mare pentru mine, stă în neputința de-a ști de voiŭ avea în tine un tovarăș al vieței mele morale, sau, un om a cărui nepricepere de firea mea, și egoism, va căuta să omóre ori-ce a-vinturi ori-ce ilusii.

Caută a mĕ pricepe, a nu fi strein de sufletul și creerul meu; căci neexistând nicĭ o afinitate psichică între noi, fără de voe vom avea o vieță a nóstră proprie plină de gânduri, de ilusii, de por-niri ce străine vor fi celui l-alt.

Și cine ar fi de vină dacă prăpastia s-ar mări cu timpul!? dacă intimitatea și legătura întineritore ar lipsi, nepunend — înțelegerea creerilor — pecete a dragostei pămentesci.

Me iartă dacă mĕ las în voia gândurilor; aceste nu sunt îndatoriri ce-ți poruncesc, ele trebue să vie de la tine, căci alt-fel tot cade mască într-o clipă de uitare.

Făgăduindu-ți să-ți fiu tovarășă, mi-am luat o grea sarcină, căci îmi robesc maĭ mult saŭ maĭ puţin in-dividualitatea. Aș voĭ să-mi lipsească chinuitorea pă-rere de rĕu că nu te-am putut face fericit, cum și desnădejdea că zadarnic m-am strădănuit să fiu li-niscită, fericită!

Din tot ce-am veȡut în jurul meu, din tot ce am pătimit, am rămas cu încredințarea că numaĭ potrivirea inteligențelor, vederilor, aspirațiunilor, pot să ne asigure puțină linisce. Póte e o chimeră și asta.... suferințele mi-au otrăvit sufletul cu în-doiala....................

La noi marea e liniscită...... dar pe mine mĕ sperie și prea adânca linisce.

E maĭ bine deci să te întorci cât maĭ iute.

La ravedere

Leliana

VIII

Cine scie dacă dorința Lelianei de-a contopi iu-birea intelectuală în iubirea pămentcască, nu va fi o zadarnică sbuciumare!

Totuși credinciosă cinstei din firea ei, a căutat atât în diferitele întrevorbiri cât și prin scrisori, să infiltreze în sufletul și creerul lui Andreĭ principiile și nevoile firei ei.

Cu o voință neclintită, pare-că rubind sie însuși voințele celor-l-alți, Leliana isprăvi lupta cu Mama-vitregă, spulberându-le planurile, îndeplinind voința ei: căsătoria cu Andrei. Nunta se făcu acasă la părinții lui.

Locuiau într-un orășel perdut în munte, unde ne-grăitele frumuseți ale naturei, par menite a îmblânȡi sufletele, urele și pismele; amintind că suntem nimic, ca mâine vom peri, și de ce să ne îndru-măm spre vecinicie, cu sufletul de ură și păcat în-cărcate!

O învioră primirea ce-ĭ făcu noua eĭ familie

Pote la acesta s-a adăogit neîntrecutele farmece ale naturei conjurătore și bine-facerile aerului de munte........................

In ȡiua de nunta, natura întreagă era în serbă-tore, — ca o glorie a acestei voințe — fagăduindu-ĭ liniștea ce se resfrângea, se cobora din ploia de raze luminose, din gama de culori a florilor ce-ĭ îm-podobea trăsura de mireasă, din albul rochiei, din diafana țesătură albă ce-o învăluea în întregime, pu-nendu-ĭ pe față un nu sciu ce blând și luminos.

Florile naturale de lămâe și mirt ce-o împodo-biau împresurând-o cu mirosul lor, glăsuiau cură-țenia acestui suflet, curat prin voință, prin puterea de-a ghici și pricepe mrejele vieței.

Ceva din bucuria eĭ se resfrângea pe fețele și-n sufletele tuturora.

Și nunta-ĭ e o serbătore, o serbătoare a ochilor și a sufletelor.

Nedespărțita eĭ prietenă Caterina, o urmăresce cu ochii, pare că ar voĭ să-ĭ disece gândirea.

— Ești fericită Leliană, Andreĭ te iubesce, din tótă ființa lui resfiră încredere și dragoste.

Tu ca o liană te vei înlănțui de stejar, nu vei maĭ fi singură, vei renasce și timpul va șterge du-rerosele amintiri.

Chipul tĕu nu maĭ e înourat, te simt fericită. Plec în linisce înapoi la Iași sciindu-te în siguranță.

— Sunt fericită Caterino... fericită ca resboinicul după o învingere, dar dincolo deaceasta ce e? Fi-voiu vrednică a-mi îndeplini însărcinările luate? Se va fi sfârșit cu adancele-mi suferinți? Nu voiŭ maĭ vedea óre numaĭ fețe mincinose ’n jurul meŭ? Cine scie! viitorul e tăinuit!

Să las tóte aceste gânduri negre la o parte, și să râd ca voĭ toți...

De ce nu vrei, Caterino, să mergi la munte cu noi? Ar fi o plăcere nouă traiul acolo. Vom dormi în o casă de brad și muschiu. Vom colinda munții, vom învăța de la ciobani meșteșugul de-a trăi o vieță maĭ simplă, de-a te mulțumi cu maĭ puțin și de-a nu-ți maĭ dedubla ființa și analisa atâta plăcerile și durerile.

Ce ȡici, nu te ispitesce așa viață?

— Nu mĕ ispitesce, căci mi-am lăsat acasă băr-batul și copiii — eĭ sunt lumea mea — afară de aceasta toțĭ avem nevoe dea ne duce la băi așa că, cu tótă bucuria ce-aș avea de-a fi cu tine și Andrei, îmi e peste putință.

— Ai dreptate Caterino, și esci fericită. Du-te în împărăția sfintelor tale bucurii.

IX

După câte-va săptămâni dela nuntă, Leliana cu Andreĭ și familia lui, plecară în muntele B... de lângă orășelul unde locuiau.

După cum a făgăduit Caterinei la plecare, Le-liana îi scrie urmetorea scrisore, care defineșce maĭ bine starea sufletească și încrederea ci în viitor:

Muntele B... Iulie 31, 1885.

Dragă Caterino,

Îți scriu din munte, stau pe malul rîului. Am reînviat, am renăscut, și acum când Ea — călăul meŭ și al mamei — nu e cu mine, mi se pare că din trecut uitate-s tote.

Influența naturei și a sprijinului ce simt în An-drei, m-a reînapoiat pe mine, mie.

Impresii prea puternice mĕ sguduiseră în timpul din urmă, turnând în suflet potop de îndocli și frică.

Acum pare că totul s-a limpeȡit. Liniștea reîn-tinerîndu-mă am căpătat tot curajul de-a lupta cu tóte miseriile, de a mĕ oțeli înarmându-mĕ cu nepăsarea pentru toțĭ ceĭ ce caută a-mi surpa li-niscea și fericirea ce cu atâta trudă și întrecere de voință mi-am dobândit.

Călătoria de eri cu minunatele tablouri ce s-a desfășurat nainte-mi... Munți ce par a atinge cerul, prăpăstii, guri enorme, gata a înghiți tot ce vre-mea, întâmplarea saŭ nechibzuința le-ar arunca, — ape cu glas de dór nestins, codrii întineriți,... m-au făcut să vĕd infinitul cu ochii gândirei.

Tote se prăvălesc, se sfarmă, se sfârșesc, și maĭ departe sub alte forme retrăesc.

Veȡi Caterino! în fața acestei naturi ce vecinic întinerește; uiți bătrânețea sufletului, uiți pro-priele-ți dureri.

Dacă orașul cu miseriile, micimele și măscile lui te tulbură, te înrăutățește, îți sfarmă idealurile, smulge credințele, vestejesce speranțele.

...Fugi! vino în creerul munților. Vorbesce cu apele ce curg limpede ca un suflet de copil, cu munții ce se prăvălesc, cu braȡi ce brațe vecinic tinere întind.

Aici îți curăți simțirea, înalți și lărgești vederile, uiți micimile lumesci, te uiți pe tine însuși.

În față, am pădurea cu bogata-ĭ armonie de to-nuri verȡi, și virfurile ruginii ale munților. În vale limpedele rîu — șarpe de argint ce-a lene se înco-lăcește — printre pietrele ce timpul și vijelia le-a rostogolit.

Tote acestea îmi amintesc de căsuța cu brâul de apă limpede, de locul unde pentru prima dată am vestit lumina zilei, de bunica mea, detata, de mama, de tot ce un creer de copil a putut prinde. Senzații ce s-a pelacut n tablouri peste care timpul și suferințele, lumină fară seamăn a aruncat.

Bunuri trecute pe care le-am perdut, dar pe care le voiŭ recăpăta lângă bărbatul în care am întru-pat mamă, tată, frate... tóte trecutele-mi iubiri.

Aȡi sunt ca renăscută, vie toțĭ mișeii să mĕ în-frunte, nu am ură pentru ei, ci dispreț pentru mi-cimea lor de suflet!

Intre mine și mama-vitregă nu voiŭ să maĭ fie nimic,... din ce în ce mĕ voiŭ depărta deca ca de-o ființă streină.

M-am lăsat în voia stărei sufletesci vorbindu-ți numaĭ de mine, neîntrebând nimic de tine.

Ce maĭ faci tu și ai tei? Cât maĭ stați la băi?

E multă lume anul acesta la Lacul-Sărat?

Tot așa căldură? Copiilor le priesc băile? Aș voĭ să vĕ vĕd pe toți, Andreĭ va avea în Eugen al tĕu un bun prieten.

Noi batem munții și stăm de vorbă cu eĭ lucru ce e forte prielnic sufletului, căci ȡi cu ȡi devin maĭ liniscită.

Această scrisóre nu e menită să plece aȡi, aștept ca vre-un păstor să cobore «în țară» ca să i-o dau:

Am scris-o însă aȡi, dacă nu cum-va aș putea ȡice: aȡi am stat de sfat cu mine și drept scrisore, ți-am trimes această sfatuire.

Alt-fel tot suflet curios sunt. Acum cine scie de-ți voĭ maĭ scrie până la întorcere. Tu, fii sigură însă că te iubesc ca și în trecut.

Prietena

LELIANA

Hotărirea Lelianei — de-a rupe cu așa ȡisa-ĭ fa-milie după multe și multe neînțelegeri bănești — s-a îndeplinit. Poveste-ĭ părea că a trăit odată îm-preună cu mama-vitregă, și numaĭ rupend legătu-rile cu ea a putut reuși să fie maĭ mult saŭ maĭ puțin liniscită.

X

Vâjăe vântul a morte și pustiU, ometul scârțăe sub piciore. Biciuiți de frig, sgribuliți, trec rarii trecetori. In odaia cu storurile lăsate, focul prie-tenos, împrăștie o bine-făcetore căldură. Tóte lucru-rile din casă sunt scăldate în lumină blândă, tot pare-că te poftește să stai de sfat, înecând urâtul lungilor nopți în a dragostei zăbavă.

Pe-un scaun lung, Leliana — cu chipul maĭ întinerit — șade, brațele cruce sub cap, urmărind nu şciu ce vis duios... Zadarnic o poftesce cartea de lângă ea! s-o maĭ citească!... maĭ cu drag se în-toarce spre masa de lucru unde grămădite ’n neștire stau: albele cămășuțc, roșele peptărașe, albastrele bonețele. Unele bonețele stau drepte, umflate — pare-că un căpușor mic și drăguț ar fl acolo — altele, numaĭ croite și însăilate.

Cu cât drag la Leliana în mână ultima bone-țică pe care nu-ĭ o oră de când a isprăvit-o. Mâna pumn se face, de de-asupra bonețica, ce mândru maĭ stă! cu câtă pricepere sunt așeȡate dantele și cordele! Ce umeȡi și evlavioși sunt ochii Lelianei! câta făgăduința de bucurii pentru sufletul eĭ se desprinde din acele nimicuri — haine păpușesci — ce o înconjoră.

Cu cât drag le răsfoesce și așază!

Nu simte singurătatea. Cartea... zadarnic o pof-tesce.... creerul eĭ străbate lumi noi... și pentru această călătorie, îi e de-ajuns sufletul.

Monoton ceasornicul sună șepte ore.

Andrei nu a venit încă, dar e deprinsă ea cu aceste întânȡieri!

— Buna-seara Leliană!

— Dar ce-ai întârȡiat așa Andrei? uite privesce ce frumos stau boncțelele acestea!

— Cu bonețelele tale ai umplut mesele, până și pe scriitor. Na! deacum nicĭ maĭ sciu ce e cu hâr-tiile mele; mĕ plictisesci cu peticite tale.

— Dar ce ești așa furios? abia ai intrat în odae, se vede că nu ți-a mers bine. De ce ai întârȡiat, nicĭ că spui, unde ai fost?

— Unde să fiu? Cu prefectul, cu primarul și ceĭ l-alți din partid,— peste-o săptămână încep ale-gerile, și dă! trebue să ne dăm tótă osteneala ca nu cum-va să reușască oposiția. Pe lângă aceasta am hotărât cine să țină discursuri — mâine fixăm pro-gramul — e întrunire mare la Theatru, prefectul a ȡis ca eu să vorbesc.

Aceste sunt îndeletniciri seriose dar nu ca nimicu-rile cu care îți perȡi tu vremea. Inainte maĭ citeai...

— Da! atuncĭ spuneai că te uit pentru sciință. Cum vĕ schimbați de iute bărbații dupe însurătore nicĭ nu maĭ sunteți de recunoscut. Vieța exterioră cu luptele și ambițiile eĭ fac din voĭ ființe streine noue.

— Sigur Leliana. La ce trăesce omul? să rămâe tot pe loc?! Bărbatul are nevoe de lupta aceasta cu lumea și împrejurările, asta-ĭ adeveresce existența alt-fel nicĭ nu ar pricepe viața.

— Poftim la masă.

Trecură amândoi în sala de mâncare. Ea gân-dindu-se, că cu afacerile lui, bărbatul prea o lasă singură și nebăgată în seamă, și asta la câte-va luni după căsătorie. El, trăind deja bucuria alegerei și reușitei la «Deputăție».

Ce isbândă!

— Șcii? se însoră Radu Petrescu.

— Prietenul tĕu cel maĭ bun! Când și cu cine?

— Face o prostie la care nu mĕ așteptam...

— Cum așa? ce prostie să facă un barbar așa deștept după cum îmi spuneai tu?

— Ei ce, se însoră cu Constanța Stăncescu, o fată «săracă lipită;» cel puțin de ar avea protecție! atât dór că e deșteaptă și minune de frumosă. În-chipuiți că a veȡut-o la băi la Slănic — cu o mătușă a eĭ bogată — și de-atunci amorezat lulea, s-o ea și maĭ multe nu. Lucrul acesta nu l-aș fi făcut eu. De-ar fi avut protecție, maĭ înțeleg, asta-ĭ maĭ bun și decât o zestre; ești sigur «de avansări». Dar așa, să-ți pui capul sănătos sub evanghelie!!

— Dar ȡiseși adineorea că e frumosă și desceaptă; asta nu-ĭ destul? Va fi vrednică, sciind să chib-zuiascâ ceea ce-ar aduce Radu. Câte fete bogate nu iau barbați sărăci, inferiori lor, și cu tóte astea atuncĭ nu ȡici că femeea a făcut prostie luăndu-l.

— Leneșilor dar tâȡiu mâncați! ȡiseră de-odată Caterina și Eugen bărbatul ei, intrând în sala de mâncare.

— Apoi Andreĭ cu alegerile lui de-acum are să vie la masă la mezu-nopții și atuncĭ tot înbufnat.

— Ei, ori și cum (ȡise Eugen) un viitor «de-putat» se tratează maĭ cu respect.

— Nu-ĭ așa Eugen? Da, Leliana vrea să priceapă acestea! mĕ rog Caterina e tot așa?

— Dar nicĭ nu-ĭ dau prilejul fiind-că mie nu-mi plac alegerile, parăȡile aceste de discursuri chilo-metrice despre cinste, diplomații; maĭ bine stau acasă cu nevestica și copilașii mei.

— Bine că ați venit să vĕ povestesc din părerile bărbățelului meu. Radu Petrcscu se însoră și dra-gul de bărbat care, în parantesă — a luat o fată cu zestre bunicică — găsește că Radu face cea maĭ mare prostie fiind-că se însoră cu o fată săracă, iar «Femeile» nu fac prostii când se mărită cu bărbați săraci care le sunt dragi!

— D' apoi Caterina și cu mine nu nc-am luat săraci, Andreĭ? slavă lui D-zeu veȡi belșugul ce avem aȡi! Caterina frumosă și muncitore râdea când era maĭ greu; atuncĭ mie îmi era rușine să fiu scârbit, și așa aŭ mers trebile, treceam de necaz, și pe urmă singuri râdeam că ne speriasem degeaba.

— Dar v-am luat la vorbă și voue vi-ĭ frig. Nu v-am dat nicĭ un pahar de vin, vre-o prăjitură. Ione dă prăjituri de cele ce-am făcut azi! Gustă Caterina să veȡi ce bune mi-au eșit.

— La gospodărie mĕ întreci. Tu te pricepi la tóte și slugile tale merg ca o mașină, nicĭ nu sciu când maĭ ai timp să le faci pe tote, maĭ ales că de... acum ți-ĭ maĭ greu.

— Așa de dragă mi-ĭ casa că, crede-mĕ nu simt nicĭ o greutate.

— Cum «mon cher», cel puțin să aibă pro-tecție, dar așa, curat belea pe cap; o leafă de împărțit la doi, crede-mĕ nu aș fi putut face ca Radu.

— Se vede că tu nu esci în stare să iubesci ȡise Leliana, care nu maĭ putu a maĭ tăcea când veȡu că Andreĭ cu atâta aprindere stărue să dovedească că el nu ar fi făcut ca Radu.

— Dar asta-i iubire? N-o fi însemnând ca băr-batul să-și ia greutăți și belele pe cap.

— Pentru mine, Andrei, iubirea e atuncĭ când sunt amândoui săraci, saŭ amândoi bogați, dar a când bărbatul nu se însoră de cât cu una bogată însemnă că se vinde și ea îl cumpără.

— Tu Eugen vecinc viseȡi, păcat că nu s-a gă-sit și Leliana un bărbat visător ca tine.

— Lasă astea la o parte și spune-mi, m-ai fi luat de nu aveam avere? spune drept, crede-mĕ sunt curiosă, Andreĭ!

— De sigur că nu te-aș fi luat; cu ce eram sa te țin? Din avocatură câștigi dar nu tot-d-auna așa de mult. Când are și femeea zestre, atuncĭ e maĭ bine, esci în societate cu lume maĭ bună, ai altă vază, și alte mulțumiri.

Ori-cât de frumosă ar fi o femee, de la o vreme te deprinȡi cu frumusețea ei, și nu te hrănesci nicĭ cu frumusețea nicĭ cu inteligența.

— Cum să fie nevoe «de frumusețe» când cu atâta ușurință și fără nicĭ o răspundere morală? găsesci «frumusețea» la nevasta prietenului, la vecina, saŭ maĭ departe... Ce e nevoe s-o ai în casă;

Banul... banul sună și strălucește.

Noroc de mine că am destui bani, căci alt-fel nu a-și fi avut cinstea să fiu femeea ta!

Eu însă, nu m-ași fi putut vinde, și nicĭ că am putut înțelege iubirea în «Cadru de bancnote». De ce nu mi-ai lăsat ilusia, de-a mĕ crede iubită pen-tru mine, cel puțin până împlineam anul de cînd ne-am luat?

— Nu te supăra Leliana, eu vĕd viața prin prismă maĭ adeverată de cât tine, nu doar pentru avere te-am luat, și nu e căsătoria nóstră în discuție ci, acea a lui Radu. Arată maĭ bine Caterinei bone-țelele ce-ai fabricat azi.

La aceste vorbe fața Lelianei se înveseli, dar în suflet râmase o adincă urmă de durere și desilusie. Pare câ de-odată viața îi păru golă de înțeles. O cuprinde frica ca nu cum-va vechile bănueli și su-ferinți să nu vie a-ĭ tulbura liniștea, Totuși arată cu drag Caterinei, zestrea «viitorului așteptat».

XI

Linisce domnea în aer; ultima sărutare ce sorele dăduse verdelui palid-bolnav al câmpiei; îi lăsase ca un văl de raze.

Frunȡe ruginii, galben-veșted, roș-pătimaș, se mișcă de ici colo duse de-un dór pribeag, saŭ cad ploe de pe copaci c-un foșnet lung, trist, înfiorat. Arborii în pătimașa lor dragoste și rodire își isto-vise ultimul pic de vieță.

Tăcere în natură.... în depărtări vîrfurile dealu-rilor se împinȡeau în ceață, ca o umbră de ilusii peste un vis îndepărtat.

Departe-n tufe, cîntă nepăsătorul greer.

Casa-n fund — ca din povești — castel apare per-dută-n umbră de copaci.

Îndepărtat, un lătrat decâne..., un cobitor cân-tec de cucuvace...încă un scârțiit perdut... un ul-tim spasm al vieței ș-apoi tóte se liniștesc.

Luna scaldă-n ploae de argint întreaga natură; vrăjite dorm tote: numaĭ dór pe dór se chiamă și se pierd în vecinicie.

Doi ani trecuseră de la căsătoria Lelianei Era maĭ slabă și ochii erau de nepătruns. O fetiță fru-mosă și desceaptă umplea casa de lumină și haz, luăndu-ĭ tóte minutele de libertate.

Caterina și Eugen erau la ea în sara aceea.

Bărbații rămăseseră în casă, iar ele amendouă erau în grădină, stând pe scaune.

Cu mâinele pe genunchi, cu fața scăldată ’n lu-mină, Leliana uitase de Caterina, ascultând pare-că trista poveste de dragoste.

— Ce tristă-ĭ viața Caterino! Cum îți îngropi, pe rând, pe rând, tóte ilusiile ce odată ți-au lumi-nat calea!

Veȡi tu cele stele... ochi aprinși ce-nfiorați cad din cer? vecinicul dor, vecinica vapae, le-a stins pentru vecie...

Și ce-ĭ vieța nóstră de cât aprindere, și stin-gere de stele!

Tot tu ești cea de eri, nu-ĭ alta care zîmbesce, gla-sul tău nu e străin, chipul tău e tot acela. Te pipăi, te veȡi, tot tu ești... dar sufletul, e altul din ce în ce tot maĭ străin, din ce în ce tot maĭ stingher.

Unde-s luminosele visuri din vremile trecute?

Morte-s tote.

Viața — lupta această fară răgaz ‘cu tot ce e în-conjurător, neputința de-ați întrupa real draga în-chipuire ce atât ai desmerdat, tóte te sdrobesc pe tine «suflet păcătoși» ce trup a-ĭ dat chimerei tale» ce glas ai dat dorului teu.

Și te simți slabă, slabă ca un copil acum când ai îmbătrinit.

— De ce vorbesci așa Leliana? Pari a avea o durere mare pe care mi-o tăinuesci. Nici că am putut bănui ceva la tine, în acești doi ani.

— A apus ultima-mi ilusie. Andreĭ e străin de sufletul meu, străin de nevoile lui.

Idealul, dragostea covîrșitore, ce uită de tot ce nu e ca, plăsmuire de nebun îi pare. Banul, ran-gul social, egoistele mulțumiri, iată tot ce are preț pentru el, iată tot, ce ȡice el că-i viața. Încolo tot e nebunie. Ca o fantomă rătăcesc, căci a murit în mine credința: că vom avea un dor, un gînd că ne vom contopi.

Pricepi tu golul din suflet? Pricepi tu că fără această contopire iubirea-ĭ îți pare datorie.

Caterina rămase înmărmurită. Bănuia că timpul va aduce această lămurită deosebire, dat fiind na-tura cu totul diferită a Lelianei.

Dar vĕȡêndnepăsarea eĭ față de George, fostul şi unicul eĭ iubit, o presupunea fericită, creȡend că fericirei storcea Leliana puterea de-a înfrunta tóte ispitele. În fața acestei isbucniri de dureri, Caterina, se speria. Trebuia să fi fost prea puter-nice pentru ca voluntara Leliana să nu le pótă pune frîu. Ce să-ĭ spună? Cum s-o mângâe? Nici că scia biata femee.

Leliana se sculase de la loc.

Curgea ființa eĭ ca o undă, pe aleele scăldate-n argintul nopței: — de odată se opri în fața Cate-rinei.

— Voința îmi ȡice: «Mergi înainte», mindria îmi ȡice: «Râde! căci nu trebue ca nimeni să te umilească cu părerea-ĭ de reu. Râde! căci mila celor de sufletu-ți nesciutor, e maĭ puternică otravă decât mărturisită bucurie pentru suferințele tale».

Deci, voiŭ râde Caterino. Am smuls vieței, înțe-lesul. Totu-ĭ minciună, spoială, mirajuri a propriei nostre inteligenți.

Omul e aceia ce-l face gândul și dorul nostru.

Maramă strălucită asvârlim peste tot ce ne încon-joară, peste tot ce nu pricepem, peste tot ce dorim...

Când realitatea vieței îmi îneacă nepotolitul dór de ideal... mĕ întreb de ce m-aș plînge?? Bărbatul e bun, deștept, nevicios, mĕ iubesce așa cum pote... Ce nebunie! și totuși prăpastia cresce între noi!

Uită Caterino! Uită! tot ce ţ-am spus!

E nebunie ce voiŭ uita și cu îndată ce această, ispititore frumuseță a nopței va dispărea din ochii mei. E nebunie a unui crier, a unei simțiri bol-nave; pătimașe avîntări a unui suflet curios, spre o altă lume decât aceea în care trăesce. In zadarnic avent, lumea e alta de cât așa cum mi-am în-chipuit-o eu.

— Nu uita, Leliană, că n-ai iubit pe Andrei, că ai pus voința, nu dragostea în această căsnicie, nu uita că te îndoesci de tote, cum deci să nu 'l bănui și pe el!

— Prea bine îmi amintesci că nu l-am iubit... totuși după căsătorie, zi cu zi, a crescut iubirea mea, și zi cu zi a scăȡut dragostea lui. Cu vorbe și fapte mi-a dovedit, că de nu eram bogată nu mĕ lua. Aceasta rănindu-me, fără voe mĕ depărtează de el. Ved interesul la mijloc, nu dragostea, și sufletul meŭ «de dragoste are nevoe». Haide să intrăm ]n casă. Am destulă voință pentru a-mi ascunde dure-rile, pentru a-mi face datoria. Copilul ce am e des-tulă răsplată, destulă bucurie.

Intrară în casă.

Lucrurile înconjurătore, prezența lui Andrei, care liniștit cetia «Jurnalul», urmărind cu patimă întîm-plările politice; o readuseră la realitatea vieței.

— Credeam că nu maĭ veniți. Eugen a plecat ȡicend că tu Caterină știi pentru ce, că va veni maĭ tîrziu să te ia. Leliană, ia uităte la socoteala aceasta!

Iar a scăzut bonurile creditului Urban, așa că mâne cumper bonuri de vr-o câte-va mii de lei. Cum se vor rădica iar le vînd. Câștig ca și data ceal-altă vr-o mie și maĭ bine de lei, fără ca să risc nimic. Ce ȡiceți? Nu-ĭ bună și sigură negus-toria aceasta.

— Forte bună Andrei, tu ai așa pricepere la a-ceasta.—

Un zimbet, îl flutură pe buze; aceasta era viața... o pricepea bine, asta-ĭ partea pozitivă și temeinică a vieței. Dacă Andreĭ ar fi luat parte egală și la viața eĭ «Intelectuală» póte că nu ar fi maĭ suferit atâta... dar așa...

Din pătișorul ci albastru, fetița cu bucle castanii cu ochii mari, verzi, luminoși, încărcați deo pri-pită pricepere, întinse mânuțele strigînd «Mamă, mamă». Leliana o ia în brațe, o ardică în sus, o copere de sărutări, o duce la Andrei.

Ea-ĭ prinde cu mânuțele de gât.

Sfinți, ideali par amândoi în acea clipă, cu chipul acela micuț și dulce între ei.

Sfîntă legătură — între două ființi — legătură ce nu-mai prea mari suferinți o póte zdrobi.

— Nu-ĭ așa Caterina că acesta-ĭ adevărul vieței? când fetița e cu mine uit tot ce nu e ea.

Iubirea pentru dênsa e cea maĭ curată, cea maĭ puternică din tóte iubirile ce am simțit. Ea-ĭ viața, puterea, lumina și căldura.

— Și eu când mĕ uit la «Fetiță» uit bonuri, procese, și mĕ gîndesc numaĭ cum aș putea împe-deca tot reul, tóte greutățile din calea ci, pentru ca să poată fi fericită... fericită.

De bărbați e maĭ ușor, aŭ viața exterioră — plină de ambiții și lupte — care le umple tot golul și tóte durerile cînd ele sunt.

Dar o femee... viața eĭ e numaĭ interioră, chiar atuncĭ când e slujbașă...

«Liniște», era întipărită în tóte obiectele dinprejur, curățenie amănunțită, ordine mașinală, domnia în această casă, Liniște... Liniște. Cu putință era ca Leliana să fi spus acele vorbe desnădăjduite din grădină?

Aceasta judecă Caterina când îi privesce pe a-mendoi. Regândesce tot ce-a auȡit, și nu-ĭ vine a crede că prietena eĭ e alta de cât:

«Gospodina ce-și iubea copilul, casa, bărbatul, tot ce o încunjura, tot ce trăia în jurul ei. Liniș-tita, nepăsătorea la ori-ce dovadă de dragoste a altu-ĭ bărbat.»

Acesta vedeau toțĭ în Leliana, și plecând din casa eĭ cu sufletul liniștit ca de-o rouă bine-face-tore și nepricepută.

Totuși în Leliana erau doue ființi, doue naturi forte deslușite.

Dualismul acesta din ființa ei... la ce o predes-tina óre??

XII

Diua e frumosă, luminosă, ploe de aur cade po-top. Tot e tîner, tot reînvie, tot chiamă la dra-goste.

Simți nevoe de a nu minți, de-ați arăta sufle-tul gol, de-a râde, de-a cânta, de-a plăsmui lumi... din nimicuri.

Plutesce iubirea în aer, plutesce în îmbătătorele miresme a liliecilor din prejur.

Ce frumos e boschetul de lilieci albi și lila ce cu atâta duioșie își împletesc strugurii de flori.

In grădina — ispititore — fotele mari de trestie, te poltesc să stai de sfat.

Caterina, Leliana, Maria Crețescu și Elena Străi-nescu, stau de vorbă. Mai departe se vĕd jucân-du-se copilașii lor.

— Grădina ta întrece pe a mea, e maĭ multă artă, și uite cum în depărtări se vĕd împrejurimile Iașului. Aveți dreptate când tu și Eugen ȡiceți că cu anevoe părăsiți cuibușorul vostru.

— Dar nicĭ tu Leliană nu te poți plânge de casă, și grădină.

Încep apoi a ciripi glasurile de femei, spunen-du-și tainele sufletului.

Crețeasca o blondă cu raze de soare în bogatu-ĭ per, cu o întreagă poveste de dragoste în ochii verȡi străjuiți de gene lungi, cu mersul eĭ de undă — ca din povești crăiasă — istorisesce cu un glas ci-ripitor, sfirșitul «dragostei» pentru care jertfise cinste și liniște.

— Nu-l maĭ iubesc, am creȡut, întîiu că-l voiŭ iubi maĭ mult, și-l iubiam, dar când am văȡut că mĕ înșală cu tóte babele, mi s-a făcut scîrbă de el, nu-l maĭ putem privi; într-o zi i-am spus că nu-l maĭ pot suferi și atita tot.

Dragostea Cristeascăi a ținut doui ani. Acum se isprăvise banal ca ori-ce dragoste ce-a avut drept temelie dorința dea umple un gol, creat, de lipsa îndeletnicirilor, și de ura pentru tot ce era artă, sciință.

— Cum ai putut uita așa degrabă? zise: Elena Străinescu, o frumoasă cu ochii mari cafenii, grăi-tori a un ce nepriceput de adînc, cu întreaga ființă respirând a patimă coverșitore, a voință neînvinsă a mândrie ce nu scie a se supune.

— Atât ț-a fost iubirea? Azi te vĕd zîmbind nostimului ofițeraș ce ca o adevărată fantomă te urmăresce din pas în pas!

Și eu am iubit, dar ce nebunie!!!

Când atâtea frumuseți sunt în artă, în sciință, când sub atâtea fețe se presintă viața — fie hidose, fie minunat de frumose — când de atâta dragoste şi milă aŭ nevoe ceĭ ce ne înconjoră!

Ce nebunie să închidem inteligență, simțire în în-gustimea amorului, să îndumnezeim un om a cărui calități prin prisma dragostei minunate le vedem!!

Acele calități, acea iubire care ne mângâe sufle-tul, ne luminează viața, nu sunt de cât un mira-giu, sunt niște dorinți, a căror putere dă ȡiselor calități aparența realității.

Și nu pe omul real — cu micimile și păcatele lui — îl iubim, ci omul desmerdat al închipuirei.

Iubirea ce credem că simte pentru noi, e încă o închipuire, saŭ chiar un reflex a propriei noastre iubiri, a nemărginitului dor, de a fi iubite cu o putere egală dacă nu superioră dragostei nostre.

Cât suferim când ne-am trezit din visul nostru, când mirajul a dispărut?!

— Acestă putere, ȡise Caterina, de-a trăi numaĭ din iubire, de-a reduce tot la ea, și de-a privi a-prope cu ură ceea-ce nu-ĭ un reflex al acelei iubiri e inerent femeei.

Pentru dênsa puterea de-a trăi dintr-un moment unic, dintr-o singură simțire, copleșesce ori-ce in-teres.... de aceea sufere, sufere adânc când, idealul cade jos depe pedestalul rădicat de închipuirea ei. Tu Mărie ești ușoră, saŭ maĭ bine ȡis practică. Te arunci în vultorea vieței, creȡend că mulțimea senzațiilor, fie ele cât de trecătore, vor șterge prima desilusie, umplându-ĭ golul.

Nu-ĭ trist? când în odae singura te trezești, când de sfat cu tine stai, când pricepi că ai voit să te înșeli, că a fost zadarnic și că la prima desilusie ai adăogat și pe cea a rușinei!!

Spune! spune Mărie, când în oglindă slăvești mi-nunata-ți frumusețe, când ochii pătimași chiamă un suflet să-ĭ iubească, când sufletul întreg îl simți plin de iubire, nu-ți e silă de ochii dulci ce-ai fă-cut unui strein ce abia eri ai cunoscut... care te pângărește cu privirile, pe care nu-l iubesci, și to-tuși ai căȡut!!

Câte n-ar scăpa de păcat, cînd ar asculta glasul consciinței, și nu voit l-ar ucide!

De-odată glasul Lelianei, se ridică vibrând de-o nețărmurită durere.

— Sunt femei care duc lăcătuită-n suflet, taina sfintei dragoste uitată, înșelată.

Zîmbetul, le flutură vecinic pe buze. Așa de a-tente, de interesate, cu atâta drag par de viață, atâta milă, atâta suferință trezește-n ele suferințele altora! ca un îndepărtat echou de suferinți înce-nușate. Nu ai crede că acel chip așa de liniștit, așa de fericit, tăinuesce cu voință și mîndrie o chi-nuitoare durere!

Acele femei sunt scăpate de rușine, dar duc în mijlocul ori-cărei isvoriri de fericire — mortea și, regretul cu ele.

Totuși... tot ele sunt maĭ fericite, nu aŭ de ce roși, mîndria lor e scăpată, nu cad, nu aŭ căȡut. Mult timp nu s-a maĭ spus nimic, fie-care tălmăcia vorbele auȡite, simțind creierul pătruns de lumina adevărului ce isvora din ele.

Frumoasa Mărie... suflet perdut prin nedes-toinicia, viciurile și neglijența bărbatului său, de-veni tristă. Cinstea acelor trei femei, care și ele iubisc, care și ele póte erau nefericite în căsnicie, îi rodea sufletul cu un început de ură, și cu multă părere de rău.

Dacă ca le-ar fi spus lor durerile ei, dacă ea le-ar fi întrebat ce să facă, dacă credința că ele vor fi gelose de triumfurile ei, nu i-ar fi amuțit glasul, póte azi ar fi maĭ liniscită.

— Ce golă-ĭ viața fără aceste nimicuri! ȡise ca. Ele o umple, ele îmi amorțesc durerea când în vâr-tejul vieței inconscientă mĕ arunc!

Dar... aveți dreptate: Rușine și desgust mĕ prinde când sciu că am fost ușoră și că în iubire nu am avut ca țel iubirea, ci dorul de-a mĕ răsbuna de disprețul bărbatului!!

Avea dreptate Leliana.

Fie-care din ele pusese în iubire, tot ce avea maĭ bun, maĭ sfînt. Dar cu cât un pas maĭ mult fac în calea vieței, cu atât ilusiile dispar. Iar omul iu-bit se arată îmbrăcat în haină asemănâtore celor-l-alți.

Vorbele Lelianei, prinos al unei adînci expe-riențe și observații, punendu-le față ’n față cu viața le dă curaj și desgust.

Curaj, — pentru a suferi viața ce n-o puteau schimba....

Desgust, — pentru acel nimic și tot al vieței «dragostea».

Sub durerosele impresii a amintirilor, le e peste putință să maĭ pótă vorbi de banalitățile și in-trigile zilei. Crețcasa și Străineasca pleacă, rămî-nînd numaĭ Caterina cu Leliana.

— Gândurile și principiile ce ai te slujesc și sprijinesc Leliană, făcându-te a te feri de George ce atât ai iubit, și să desprețuesci umilind pe bie-tul Antonescu ce atât te-a iubit și care a trebuit să plece de-aici din pricina ta.

—Dar puterea ta care-ĭ? de te face să fii mo-delul femeilor, de și e destulă vreme de când te-ai măritat?

— Puterea mea, e faptul că l-am luat pe Eugen din dragoste, că amândoi am dus greutățile vieței, și că pe zi pe zi dragostea nóstră țimentată de — vremi și greutăți — se întăresce umplendu-mi tot sufletul și ne maĭ rămânând nicĭ cât un punct loc pentru altul.

Dar cu tine nu e tot așa, sufletul tĕu e altul, tu nu maĭ iubesci pe Andrei, singură ai spus-o...

De-odată fetița Lelianei care alerga de ici colo, veni cu pestelcuța plină de crenguți, flori, fire de iarbă petale căȡute și cu strigăte scurte de bu-curie le aruncă peste mama ei.

Apoi de-odată se cațără pe brațe şi zicînd: «Mamă mamă» îi prinde capul cu micuțele-ĭ măini cope-rindu-l de scrutări.

Ce priveliște! Câtă fericire liniștită se resfiră din acest tablou! Cum s-a luminat chipul Lelianei de uimire și dragoste!!

— Acesta-ĭ isvorul! ȡise ea, arâtend drăguțul în-geraș, unde ființa mea se adapă întărindu-și pu-terile pe care — barbaria și nedreptatea sortei — mi le-a slăbit. Uit că Andreĭ nu m-a iubit și nicĭ m-ar fi luat în căsătorie de nu eram bogată. Uit pe George curatul și ’n veci nepângăritul vis de fe-cioră!!!

Când e vorba de Antonescu,?! desigur nu pu-team face alt-fel de cât să-ĭ spun: că chiar de nu aș iubi bărbatul, nu voĭ răpi fetiței mele, bucuria și fericirea de a fi sub ocrotirea mamei și a tatei sfătuindu-l în acelaș timp să nu caute a tulbura sufletul mamelor.

Afară de aceasta crede-mĕ Caterină nu l-am iu-bit și nicĭ aș maĭ pricepe iubirea azi, după atâtea desilusii, și după ce «dragostea fetiței» umple tot golul din suflet.

— Ved bine, draga mea, că: In această iubire ai găsit tu puterea de-a renunța la tot, de-a vedea tot cu ochii limpezi și nepărtinitori ai analisei, de-a merge dreaptă pe drumul datoriei, resfirând raze luminoase de cinste și liniște în jurul teu.

Nu femeile ce sunt iubite și iubesc pe bărbații lor pot fi numite virtuoase când nu păcâtuesc, — ci «aceea care cu sufletul gol de dragoste, înfruntă viața, luptând din răsputeri».

Femei ca tine Leliana sunt sfinte!!

— Eu,— eu am destulă răsplată în dragostea co-pilului meu, și în faptul că Andreĭ nu e vicios, ci numaĭ strein de sufletul meu. Nu-ĭ el de vină dacă nu póte iubi de cât în «Cadru de bancnote». Cine e responsabil de tainicele puteri, rele saŭ bune ce dorm în el!! De atât dór póte fi răspunȡetor ar fi putut să nu stăruiască cu atâta cruȡime, că nu mĕ lua de nu eram bogată.

S-o scie numaĭ el, și mie să-mi fi lăsat «ilusia» ce-mi era atât de priinciosă!

XIII

Cu cât privim cu ochii atenți tot ce e încon-jurător, cu atât pricepem: că ceva fatal urmăresce pe ceĭ tari.

Ca un crâncen răsboiu al vieței, contra celor ce — pretinzându-se puternici — caută a o înfrîna, mlădiind-o, robind-o voinței și firei lor.

O nouă, șireată lovitură pândea în umbră pe Leliana.

Era tare, era fericită, căci plină-ĭ era viața de dragostea fetiței ei, plină de ilusii, de planuri — ce tóte isvorau din această dragoste. Meningita, duse în zece zile la morment, ultimu-ĭ vis, ultima-ĭ nă-dejde.

Aceeași cameră care cu doui ani de zile în urmă era plină de strigăte de «Mamă», aceeași cameră care adăpostise în îngustimea eĭ atâta nădejde, li-niște și bucurie... aȡi coperiți îi sunt părcții de pînze negre.

În mijloc un catafalc cu un sicriu alb tot căp-tușit înăuntru, coperit în afară de roze albe.

Leliana — umbra celei din trecut — cu-n curaj de nepriceput, își pune în sicriu fetița. Nici o lacrimă pe obrazul pălit vesteȡit, de suferinți!

Perdută, înmărmurită stă apoi la capul mortei!

Lumini fâlfăesc în aer, ca o ultimă învăpăiare a unui suflet ce more. Miresme triste îți vorbesc de-o viață ce s-a sfârșit.

Tristă-ĭ casa, tristeță adâncă ce zili întregi o porți în suflet.

Tristeță celor care ș-a perdut, tot ce le era maĭ sfînt.

În nescire apoi pasul Lelianei lunecă prin casa. Se apropie de catafalc potrivind buclele castanii ce încunună fruntea de ceară, rece, a mortei se în-torce apoi spre copăceii de mirt și lămâi care își întind crăcile verȡi făgăduitore de rod și viață. Iar se întorce spre sicriu, iar desmardă fruntea înghe-țată, și aiurită privesce la ochii ce s-a închis pen-tru vecie.

Privind-o, o grijă groznică te cuprinde, și ideea c-a înebunit, încet, încet își face loc în creer...

Nu maĭ e Leliana cea puternică.

In singurul și ultimul țipet scos — când cioclii scobqr în mormânt sicriul ce coprinde întreaga co-moră — spun celor dimprejur maĭ mult de cât vor-bele, maĭ mult de cât lacrimile.

Sărmanul Andreĭ lupta pentru a hrăpi morții pe Leliana.

XIV

Obiceiul ce avea Leliana de-a scrie într-un isvod zilnic tóte stările eĭ sufletesci și l-a păstrat și după mortea fetiței.

25 Decembrie, 18..

Este o lună de zile de când a murit fericirea și bucuria mea. Te-ai dus fetița mea, te-ai dus, și zadarnic maĭ aștept glasul iubit să-mi ȡică: «Mamă». Zadarnic ochii mei te cată, zadarnic manile se-ntind spre a te cuprinde.

Dormi rece în mormântul tĕu de ghiață, ochii tei nu-ĭ maĭ vĕd!

Casa e golă, nu maĭ răsună de râsul teu, de ciripitul vorbelor tale, nu maĭ e luminată de ochii tei.

Tu care cu zîmbetul, cu privirea mi-ai arătat drumul datoriei, a fericirei, a liniștei, tu pentru care nicĭ o jertfă n-a fost destul de mare, tu fetița mea iubită, și ’n veci neuitată, de ce m-ai lăsat numaĭ cu amintirile timpului fericit?

Nu sciai că ești bucuria și lumina mea?

Nimic ce sunt, nu am putut cunosce bola ta, nu am putut turna sângele meŭ în vinele tale!

În genunchi la pătișorul tĕu am stat, sdrobită te priveam coperindu-te de sărutări, voind să te încăldesc cu suflarea mea.

Eu te-am îmbricat, eu în sicriu te-am pus, n-am voit să se atingă mână streină de tine.

In visul meŭ arată-te! Cel puțin să am părerea că te-am simțit vie lângă mine.

Adio îngerul meu, lacrimile-mi întunecă vederea, numaĭ pot scrie.

25 Decembrie, 18...

E ȡiua de Crăciun, ȡi de veselie pentru cea maĭ mare parte din omeni.

Dar tu te-ai dus, și dorul meŭ zadarnic te chiamă. în fie-care nopte te viseȡ, tu ești vie lângă mine atunci, urechile te aud, ochii te ved, brațele-mi te strîng și mângăioșii tei ochi cu atâta drag și jale se uită spre mine!!

De trei nopți tot îmi ȡici: «Mamă ia-mĕ cu tine nu mĕ lăsa aici».

Acolo e race sufletul meu, casa ta e de mătase dar nu e sânul mamei tale care să te încâlȡiască, nu sunt desmerdările mamei și a tatei, nicĭ nea-dormitele lor privigheri.

Scii tu cât de mult umplea-ĭ viața nóstră?

Câte proecte, câte vise, câte speranțe!!

Pătrunȡetorul tĕu crier n-a putut pătrunde dorul sufletelor nostre.

Aș voĭ să te maĭ simt caldă în brațele mele, să-mi maĭ împresori gâtul cu micuțele mâini, să-mi maĭ ȡici: «Mamă, mamă».

12 lanuar

Simțire de mamă, simțire neîntrecută în putere și curățenie, pentru ce mi-a fost dat să-ți cunosc dulceața?

Pentru ca durerea să ajungă azi de neînvins?

De ce nu m-a lăsat Andreĭ să mĕ omor, de ce întâmplarea a făcut să mĕ surprindă, de ce nu s-a omorât cu mine când i-am ȡis?: «Andrei maĭ bine să murim, nu maĭ pot suferi lipsa îngerului nos-tru, la ce bun viața, când ca, lumina nostră, nu maj e?»

— «Unde-ți e voința, unde-ți e puterea. Leliana, nu maĭ ești tu cea din trecut!»

— Nu maĭ pot Andrei, sunt mică față cu du-rerea, nu maĭ pot îndepărta chipul dragei mele dinaintea ochilor, și amintirile vin torent. Totă simțirea, tótă cugetarea mi-ĭ plină de ea.

— Și pentru mine nu a maĭ rămas nicĭ un colț în inima ta? Leliană, cu nu maĭ sunt nimic în viața ta? Nu maĭ voesci să trăesci pentru a-mi da curaj, pentru a-mi arăta și lumina drumul vieței?

— Te iubesc Andrei, dar fetiţa era întruparea sângelui și a camei mele. In ca m-am veȡut o a doua eu, maĭ curată, maĭ puternică.

Ea mi-a explicat înțelesul vieței, ea mi-a dat curaj când suferințele și desnădejdile că — tu nu mĕ iubești — ploua ciur pe capul meu.

Cu un zimbet mi-a omorît mândria, arătându-mi drumul datoriei.

Ea a fost sorele ce încălzindu-me, mi-a dat pu-terea de-a lupta, de-a înfrunta dușmanii ce răsă-riau din tot colțul înaintea mea, voind să-mi hră-piască ca și sărmanei mele mame: casă, bărbat, cinste.

Atunci am avut putere. Ea a închegat în ființa ei, tóte puterile, tóte voințele, tóte ilusiile mele.

De ce nu mĕ duci cel puțin la mormântul ei, să stau de sfat cu ea, să plîng... póte voĭ recăpăta curaj.

8 lanuar

Iubita mea fetiță, am fost la mormîntul tĕu și te-am chemat, tu nu ne-ai auȡit.

De-am da viața nostră, tu nu maĭ poți fi cu noi, și tot ce-am iubit maĭ mult în viață, tu ido-lul meu, ești un lut, a cărui delicate și frumose forme aŭ perit.

Me îngrozesc când pricep că totul s-a sfârșit, că tótă voința și inteligența mea a fost neputinciosă a mi te reda sfîntă comoră.

In zadar caut să râd, caut să mĕ amețesc, în ori-ce lac, în ori-ce zic tu îmi răsai!

Tatăl teu... aș dori să nu maĭ scie, dar nu maĭ pot mĕ încovoiu sub povara durerilor mele.

Chiamă-mĕ la tine, acolo va fi bine, căci tu ești acolo, tóte vor fi strălucitore și luminose, căci tu le vei lumina............

Se îmbolnăvi sărmana Leliana, căci dacă uita o minută, era pentru a-și reaminti cu îndoită putere apoi. Andreĭ o înconjura de dragoste și milă ca pe un copil. Încet... încet prăpastia săpată de nedrep-tățile și nepriceperea lui de sufletul ei, — pare că dispărea, se umplea golul. Plecară pentru mult timp în streinătate. Rătăcind prin lumi streine, cu alte orizonturi înainte, Andreĭ credea să aprindă în sufletul Lelianei vechiul drag de artă și sciință nă-dăjduind de la deșteptarea acestui dór potolirea durerei.

Ei — milă-ĭ era să-l lase singur în viață, și lupta pare-că pentr-o firmitură de bucurie, de liniște...

CAP. XV

Ani trecuseră la mijloc, undele uitărei alternând cu arzătorele flăcări a amintirei. Încet, încet, sănă-tatea eĭ sdrobită cu adânci efecte asupra creerului ce aprópe pierduse puterea de-a înțelege și memo-riza, reveni, și cu ea reveni vechea dragoste pen-tru sciință, pentru frumos. Începu a ceti; prisosul puterei eĭ de dragoste, punendu-l în întrevorbirea cu scrierile altora, și-n tot ce era viața și mediul ei. Întâmplător însă, era menită a nu putea îm-părtăși ființelor ce-o încunjurau, ideile și părerile ce-ĭ isvorau în minte.

Instinctiv se feria deori-ce patimă — amestec de pricepere și frica necunoscutului.

Iubirea eĭ pentru Andreĭ devenia puternică de și liniștită, nu avea nimic din patima sbuciumată, dar era din ce în ce maĭ adâncă.

Greutățile și suferințele vieței, natura cinstită, leală, înțeleaptă a lui Andrei, forma și întăria zi cu zi legătura dintre ei, pecetluind-o pare-că cu vecinicia.

Își ertau acuma, unul altuia greșalele și neajun-surile. Andreĭ căutând a se ridica din ce în ce maĭ mult în sufletul și creerul Lelianei, ea căutând zi cu zi a-și domoli natura pătimașă, voluntară, după cum ea singură spunea:

— Sunt fericită, Caterino, atât cat póte fi cu-rioșii mea fire, țesută din îndoială și credință, din patimă și voință, din o necontenită aventate spre un ce necunoscut, bănuit frumos... și mulțumirea cu viața de tóte ȡilele.

Andrei e bun pentru mine, ambițios a se înălța tot maĭ mult în ochii mei. Afară de acesta când îl asemăn cu cei-l-alți bărbați, cea maĭ mare parte vicioși, lăsându-și femeile în părăsire, crede-mă îl văd și maĭ bun și maĭ credincios. Cine e de vină dacă inteligența lui se îndreptă în alte căi?!

Ore numaĭ literații, artiștii... sunt deștepți și de valore, dar ceĭ care sciu a mănui și spori ba-nul? dar ceĭ care ne dau totc aceste nimicuri ale vieței ce atât ne satisfac, atât ne trebuesc... nu sunt eĭ óre tot așa de inteligenți??

Nu mĕ urmeză în aventările spre ideal, spre artă, e indiferent la ceea-ce citesc, dar nu mĕ o-presce, sunt liberă a-mi forma un cerc, din omeni în felul meu.

Libertatea ce-mi lasă, isvorâtă din o adâncă în-credere, mĕ înalță maĭ mult de cât îți poți închi-pui. Cu cât judec maĭ bine, maĭ fără patimă, ne-înțelegerile ce câte-odată se ivesc între noi, mĕ gândesc că ele sunt de multe ori pricinuite de însuși natura mea.

Sunt violentă și atunci-s sălbatecă; vorbele du-rerose, curg ploe de jaratec, — și totuși el mi iartă, și totuși mĕ iubesce.

În întrevorbirile nostre, de multe ori las a se pricepe ideile ce am de noblețea nascerei. Nobleță ce nu mi-a adus alt bine decât adânci suferinți. Atunci, îi spun fără de milă că m-am scoborât până la el, negând toate minutele de devotament de dragoste din parte-i, punând cu o nepomenită cru-zime pecetea interesului material și a rangului so-cial, peste tóte amintirile duiose.

Dacă cinstea, inerentă ființei lui, dacă simțul de dreptate se revoltă în el — reclamând dreptul de nobleță a sufletului, a caracterului — și cată a mĕ umili cu mici alusii, atuncĭ a doua ființă ce e în mine «Barbara» cu ruginite idei de nobleță, uită tot ce e bun în sufletul ei, și vorbele cad potop pline de ură și insultă.

Tot el iartă întâi, făcendu-mĕ să roșesc de ne-dreptatea mea.

— Tot ce aud Leliana mi se pare de necreȡut. Nu pari a fi ființa care să lovesci cu atâta cruzime, din contra, cred că voit te arăți maĭ în rĕu pentru a înălța pe Andreĭ în ochii mei — ori în sufletul tĕu este un simțimfent de adâncă recuno-șcință pentru dragostea de care te-a înconjurat acum în urmă, căutând să te hrăpiască morței și desnă-dejdei. Afară de acesta cum se póte ca tu, care ești așa de stăpână pe tine, să nu te poți stăpâni și în sfeȡile tale cu el?

— Creȡi tu Catcrino că omul póte sistematic, după voință regula tóte vorbele, tóte acțiunile, tóte pornirile?

Este fondul ascuns moștenit dela strămoși, când bun, când reu, — care cere lumină, care vorbesce, se mișcă, gândesce.

Dacă am putea fi pe deplin stăpini pe noi, dacă nu am avea de luptat cu nicĭ un «Demoniac» dacă... dacă... Dar suntem și de multe ori ceĭ maĭ inteligenți, robi ai maturei noastre ascunse.

Azi m-am arătat ție în tótă goliciunea păcatelor mele, de ce să nu le scii? De ce când mĕ veȡi că sufer să bănuesci vecinie pe Andreĭ? Creȡend că el mĕ face nefericită, și că-n mine e numaĭ bună-tate ingerescă și strălucite calități.

Prietenia ce ne leagă de atâta timp, o cred des-tul de puternică, ca să învingă, chiar atunci, când ființa mea adeverată, ți-ar părea cu totul deosebită de cea veȡută de tine.

— Neclintită va rămânea prietenia mea, căci ceea-ce iubesc în tine este: sufletul, inteligența şi voința ce ai, aceste calități nu vor putea fi nici-odată umbrite, întunecate, de minutele de violență, de care vorbesc».

XVI

Pâmentu-ĭ rece, înghețat. Din vezduhul de un alb întunecat, molatici, fantastici, cad fulgii de ză-padă. Lumina se îngînă cu întunerecul.

Focul pâlpăe în sobă.

Flăcări roșii, albastru-palid, galben-deschis, s-a-prind și se sting ca ilusiile-n suflet.

Poetul Dionisie isprăvise nu de mult de recitat versuri din Rola (de Alfred de Musset) și-n aer plutesc dorinți ne țărmurite.... un nu sciu ce duios, ce-a cuprins întreaga fire.

Sufletele visează iubiri, eterice, nepângărite, care maĭ tare aprinde-n tine dorul de-un gând ce pe-al tĕu să scie, în care să te perȡi, să te renasci.

Fețele luminate de focul din sobă, par chipuri dintr-o lume din basme.

Lămpile s-aprind și vraja dispare.

E «Fiwe-oclock» în tótă realitatea lui, și salo-nele Caterinei aȡi sunt maĭ pline ca de obiceiu; totuși ei, pare a-i lipsi ceva.

Leliana nu e, Caterina, cu gândul o urmăresce, căutând a pricepe ce-o face să lipsască tocmai ca de care era aprópe nedespărțită....

Ușa se deschide, și Leliana apare în rochie cu-lorea toporașului cu o tocă asemenea.

Tocă și rochie armonisând perfect cu trăsăturile feței, contrastând melodios cu culorea castanie a perului, cu palorea feței ce nesimțit o înviora.

Mersul eĭ de undă liniscită, curgetore, aținti pri-virile tuturor.

Mult timp ai fi stat s-o privesci, umplendu-ți ochii de întipărirea ființei acesteia așa de asemănă-tore, și totuși așa deosebită de tóte femeile ce-n acea ȡi populau salonele Caterinei.

Poetul Dionisie se ridică de la loc, nu sciu ce forță îndreptă privirea Lelianei asupra lui.

— Leliană, dă-mi voe: D-l Dionisie... poet.

D-le: Domna Leliana...

O minută își ațintesc privirile cercetătore unul asu-pra altuia... se salută, se așază fie-care la locul lui.

Nici-o vorbă nu-și maĭ spun tot timpul, dar pe fața Lelianei, nu sciu ce lumină netălmăcită se vede.

Convorbirea reîncepu — țintuindu-se asupra ar-telor — dusă cu multă căldură și colorit de Dio-nisie care recită și din versurile lui needitate.

Ce banal e complimentul făcut de Leliana! dar Caterinci îi pare echoul unui adine entusiasm!!

Se discută apoi, Eminescu și Alexandri... multe și mulți susțin pe Alexandri ca întîiul poet al țărei nostre.

— Nu! ȡice Leliana? Versul lui Emincscu e trăit, e cald, vibrează adânc întipărit de simțirea lui. L-ai auȡit,şi tot l-ai maĭ auȡi, tot nou ți s-ar părea.

Femeea iubită, cântată de Eminescu, trăesce is-pititore, frumosă-minune, parc că se desprinde din cadrul închipuitei, pentru a se mișca, pentru a te înfiora cu atingeri de mâini moi, reci, parfumate.

Versul lui Alecsandri frumos ca formă, ca ritm, ca bogăție de comparații, e ceva ornamental ce-l admiri și treci, sufletul tot gol, tot mut rămâne.

Nu trecu mult și plecară toțĭ rămânând numai: Leliana care-n sara ceea prânzesce cu Caterina.

— De unde pescuiși pe Dionisie? scrie sub vre-un pseudonim?

— Nu! fățiș voescc a înfrunta critica.

Leliana tăcu apoi. Mult timp nu-ĭ fu Caterinei cu putință, a scoate o vorbă din gura ei.

Aceiași curiósă lumină îi schimba expresia feței înseninând-o... părea dusă cu gândul... deși trăia o viață intensă, plină de doruri și lumini nelă-murite......

Ah bravo iată și Andrei!!

— Andrei, scii tu că Caterina ne-a dat aȡi la «Fiwe-oclock» pour bonne-bouche assaisonnée de hoût goût», un poet ce ne-a recitat versuri cu o voce cald timbrată.

— Dar cum se numesce poetul acesta, uiți a o spune?

— Adeverat, sunt așa cu gândul la el, că i-am uitat numele, ajută-mĕ Caterină!

— Dionisie!!

— Ce ȡici Caterino? se va învoi óre să lumi-neze și salonul meŭ cu presența lui?

— Nu ai decât să-l privesci de câte-va ori maĭ dulce cu frumoșii tei ochi, ȡise Andrei.

— Bravo bărbat, mĕ învață să mĕ joc cu focul, dar dacă mĕ aprind?!

— Ei bine, atuncĭ te vei stânge.

— Are dreptate Andrei, ȡise Eugen, cu o voință ca a ta, te poți ușor domoli.

— Dar dacă devine o patimă? atuncĭ Andreĭ pa-tinează.

— Te cunosc bine Leliana, nu mĕ tem de asta.

— Poftim la masă!

Șirul vorbei se întrerupse, pentru a începe apoi cu maĭ multă pornire. Leliana devenise maĭ co-municativă, și blind înțepa pe toțĭ cu vorbele ei.

Era o bucurie s-o veȡi, s-o auȡi.

Andrei o sorbea cu ochii, căci acum — după atâția ani — zi cu zi îi devenea maĭ dragă.

În seara aceea părea un copil ce caută să se des-merde, să râdă, să înțepe pe toți.

După masă plecă să-și schimbe rochia, căci juca Bârseasca și era teatru de gală..............................

Când intrată în lojă își lepădă lunga mantie ar-gintie căptușită și împodobită cu Cacom, apărând în simplă rochie de postav rose, cu un buchet de violete naturale la piept, păru de-o orbitoare fru-musețe de expresie.

Ochii o minută i se perd în întinsonle teatrului, căutând ceva.

Cortina se rădică.

Când trăesci și șuieri cu Magda, lumea exterioră, dispare.

La al doilea act maĭ mulți prieteni intră în lojă, intre care și poetul Dionisie.

— Domnule, bărbatul meŭ Andrei...

Andrei îți recomand pe noua mea cunoștință de aȡi, poetul Dionisie...

— D-l de sigur ne va face deosebită plăcere și cinste de a ne visita, maĭ ales că nevasta mea e o mare iubitore a frumosului și artelor, dorind de multe ori să se avinte în lumile ideale a marilor scriitori.

Dorință ce eu nu-ĭ pot îndeplini prin faptul că atât îndeletnicirile, cât și cunoștințele mele în-dreptate în lumea cu totul reală, mĕ opresc a o urmări.

Cînd clienții intră și ese, când trebue să pledezi azi în penale, mâini în civile, nu ai timpul pentru alte-cele.

— Cum D-na iubeșce literatura și artele? aȡi erați aproape nepăsătore la desbateri.

— Cu puțina-mi inteligență, și cu puținele cu-noscinți ce am, nu puteam să vă urmăresc în discuție domnul meu. Preferam să ascult, ca apoi rumegând cunoștințele prinse, să-mi pot forma proprii păreri.

In timpul acesta se aduc înghețate.

— Ia te uită, zice pictorul Stelian Cruțescu, sala în astă seară e minunat garnisită, atâtea femei frumose! numaĭ cu prilejul acesta le poți strânge mănunchiu, și admira în tótă splendorea lor. Sciți că e bine reprezentat Iașul! nicĭ că credeam!

— Caută «mon cher» că perȡi binoclu tot in-vârtindu-l atâta.

— Dar de Bârsasca ce poți ȡice? jocul eĭ te sgudue?

— Tot-deauna a jucat așa, chiar întâia oră când am veȡut-o în «Medeea», dată în nemțesce, ȡile întregi m-a urmărit jocul și mimica ei.

— Are dreptate Leliana ȡice: Caterina, nicĭ eu nu o maĭ pot uita.

Vorba devine apoi generală.

Cortina se rădică, sunt nevoiți a se dispărți cu un «la revedere».

XVII

26 Ianuar.

Sunt doue septămâni de când am făcut cunos-cință cu poetul Dionisie. Eri a venit să ne facă visită.

Ce curiósă figură are! Amestec de vis și ironie care te face ca de multe ori să-ți fie frică de el.

Vorba și privirea lui, te hipnotisază, simți o forță superioră și fără voe te pleci!

Mi-a cetit o poemă: «Umbre și Lumini».

Versul e liber nemeșteșugit, de n-ar fi rima așa bogată și musicală, ai crede că e o proză.

«Luminile» e idealul vieței, cu sediu în imagi-nația nostră, care luptă cu «Umbrele» realitatea practică și de multe ori scârbosă, a vieței.

Vorba lui te învălue într-o atmosferă de idei așa luminose, că pe dată ce tace simți ca un gol.

Mi-a făgăduit să-mi aducă cărți, și să se ocupe cu deosebire de mine, îndrumându-mĕ la cetit.

Me simt aprópe ușoră și veselă c-a venit, de mult nu am avut cu cine vorbi în felul vederilor și aspirațiunilor mele.

Andrei a fost așa de bucuros când i-am povestit visita lui. La revedere «isvod al vieței» pe alta ȡi voĭ scrie ce voĭ maĭ simți.

1 Februar.

Eri am cetit împreună cu Dionisie, poesiile Sim-bolistului Verlaine. Din totc nu-mi place de cţt: Avant que tu ne t-en ailles, Il pleure dans mon coeur, și Chanson d-automne. Când auȡi

Les sanglots longs

Des violons

De l-automne

Blesse mon coeur

D-une langeur

Monotone

Pare-că ’n întrega natură se aude un bocet.

Bocește că a rămas despoiată de frumuseță și tinereții, văduviă de cântări... că totul a murit. Această poezie e numaĭ suspine. Ca efect muzical, nicĭ o poesie n-o întrece, e o durere fitră sfârșit. Aceste trei poesii pot fi luate ca mărgăritarele poe-siei lirice franceze.

E o adeverată bucurie să-l auȡi cetind pe Dio-nisie. Modulează versul în așa fel că ai crede o scrie de note armonice.

Dionisie mi-a explicat apoi școla Simbolistă vor-bindu-mi de Paul Verlaine, Stefan Malarmé.. și alții care-mi dispar din minte.

Eu tac și ascult, nicĭ nu discut până ce nu voiŭ pătrunde bine, ca să pot avea părerile mele.

Alt-fel aș avea aerul unui «pastichcur» și nicĭ odată nu ți se póte desvolta și accentua individua-litatea când te deprinȡi a judeca numaĭ prin prisma altora.

Din când în când se uita cu atâta stăruința la mine, aprópe mĕ hipnotiza, îmi era frică.

Eram așa mișcată după ce-a isprăvit de cetit, trăiam o lume nouă, mĕ cutremurasem până ’n adâncimi, și nu m-am putut opri de-a nu-ĭ spune: că aș voĭ să-l aud vecinic cetind, el mi-a respuns: că ar voĭ vecinic să mĕ vadă, și m-a privit așa de adânc, că acum chiar mĕ urmăresce acea privire cu intriga înfățișare a chipului lui. E un om la care mĕ gândesc fără de voe.

Tote aceste le cred însă curate plăceri intelec-tuale; afară de acesta tóte desamăgirile vieței mele dinainte de căsătorie, m-a lecuit pe deplin de iubire.

Nu maĭ pot iubi și dori decât plăcerile curat intelectuale, restul mĕ intereseză prea puțin, mĕ feresc chiar de iubire, bănuind că-mi va aduce nenorocire.

20 Februar.

E atâta timp de când nu am scris în acest isvod.

Ce, saŭ cine m-a impedicat?

Am voit să nu-mi disec impresiile, temendu-mĕ că prin acestă cercetare să nu le întăresc maĭ mult. Totuși ca o idee fixă, acelaș gând, acelaș chip mĕ urmăresce vecinic. E curios că nu-mi pot stăpâni bucuria ce mĕ cuprinde, mĕ invălue - amorțind ori-ce alte dorinți saŭ interese — atuncĭ când îl vĕd că vine.

Ori unde mĕ vede, cată de s-apropie de mine. In ori-ce salon; restul lumei dispare neservind decât de cadru discuțiilor și diferitelor nostre între-vorbiri.

E curios cum mĕ stăpânesce, cum îmi țintue în creer, fără a arăta c-o voesce, felul lui de a fi, de a simți, dea judeca.

Acestă puternică influență, e datorită cred per-fectei asemănări dintre naturele nostre.

In timpul de la întâiu la doue-ȡeci Februar, am cetit împreună o mulțime de cărți însemnate care mi-a mărit, lărgit și schimbat cercul vederilor mele.

Me simt o alta, acum pare-că aș ajunge la de-plina desvălire a ființei mele, acum când sunt în-conjurată de-acestă atmosferă de sciință și artă atât de necesară lirei mele.

Oh! dacă Andreĭ m-ar fi înconjurat de-o așa atmosferă! Dacă Andreĭ ar fi înțăles sufletul meu, de câte suferinți și desamăgiri nu aș fi fost ferită!!

Cu câtă putere și încredere am fi suit amêndoi scara vieței spre bătrâneță, fără să fiu nevoită a avea o lume a mea proprie de idei și simțiri, un domeniu, unde Andreĭ nu póte intra; nu pentru că eu nu ’i-aș învoi, ci pcmru-că ființa lui vede alt-lel, simte alt-fel.

Numai când e vre-o grijă prea mare, vre-o greu-tate ce ne lovesce pe amândoi, atuncĭ își arată su-fletul cu tóte nădejdile și desnâdejdile. Când îl vĕd pe el, omul practic, așa slab înaintea realităței vieței, mĕ prinde mila și vorbele de îmbărbătare curg isvor din mintea mea.

Andrei începe a recăpăta curaj, reintrând din nou în domeniul vederilor și simțirei lui, unde nu-ĭ loc pentru mine; — iar când eu îi spun felul meŭ dea fi, de a vedea, de a simți, râde de mine ca și-n trecut, prețuind totul drept copilării...

Plăcerea, bucuria ce simt când mĕ vĕd cu Dio-nisie, când îl vĕd pricepând fără ca să-ĭ spun ve-derile și dorințele mele, — o tălmăcesc ca o neîn-vinsă nevoe a firei mele care se póte arăta și des-volta în tótă libertatea.

XVIII

Încet, încet, pe nesimțite poetul devenise nelip-situl ospe al casei.

Andrei era bucuros că nevastă-sa a găsit prilejul a-și desvolta și cultiva pornirile-ĭ intelectuale.

Multe ȡile Dionisie și Leliana le petreceau îm-preună desbătend chestii grele de literatură și filo-sofie, trăind o atmosferă de artă, de frumos, de dragoste. Ore întregi stă Leliana în biblioteca ei, rezemată cu capul de fotel, cu măinele cruciș pe brațe, vedit fermecată, robită de vorba lui Dionisie caldă, colorată, de geniala-ĭ inteligență.

El, se simte atras către ca, ca de-o ființă ce adânc îl pricepe, cu îndoiții ochi ai inteligenței și dra-gostei care.... plutesce în jurul lor.

Se simte atras către ea, ca dc-o ființă a cărui su-flet fuge de iubire, dar care va fi sguduit până-n adâncimi.

Acestă voită curățenie, îl farmecă într-atât, — că simte ca o îndoită glorie a fi iubit de ea, și a în-vinge voința eĭ de-a rămânea liniscită.

Totu-și în lungile lor disertații asupra dragostei un ce netălmăcit, l-a oprit încă a-i spune vorbe de iubire.

Ori unde se întâlnesc, instinctiv se apropie, și deși nu vorbesc de cât sciință, decât artă, totuși se simte - de ceĭ din jurul lor — că se caută, că se pricep, că își lipsesc unul altuia.

Dionisie, cu deosebită grija se ocupa de creerul Lelianei, căutând fie a-ĭ aduce cărți, fie încura-jând-o și dându-ĭ încredere în ea, pentru a o face să lucreze. Și cetia Leliana cu un drag ce de mult nu se văȡuse la ea.

Zi cu zi, fără să-și dea samă, iubirea dintre eĭ cres-cea fară însă ca vre-o alusie cât de mică să fi fost făcută.

Iubirea lor părea așa de curată, așa de sfîntă, că cu tótă prietenia ce lega pe Caterina de Leliana, cu tótă frica ce avea de vre-o nenorocire, nici-odată nu ar fi îndrăznit Caterina să-ĭ alunece o vorbă de bănuială.

Sciind-o ființa iubitore până la patimă, în fie-care dată când se vedeau: hotărâtă era să-ĭ ȡică, să-ĭ limpeȡiască sufletul, și totuși vorba îngheța pe buze când se uita la chipul așa de liniscit, la ochii așa de limpeȡi și senini.

Lumina fericirei îi scălda fața, îi muia ochii, era însă lumina fericirei căreia consciința nu are nimic a-ĭ bănui. Nici o umbră de-a sufletelor ce luptă pentru a ascunde. Lunile treceau cu repeziciune fără ca nimic să vie a le tulbura liniscea... erau fericiți și póte prea fericiți.

XIX

E luna lui Aprilie. O terasă mare termină în spre grădina — mare ca un parc — casa Lelianei. In depărtări, albe și strălucinde se vĕd turnurile Cetățuei Frumosei și înălțimele dealului Răpidea.

Pe terasă stă Caterina, Dionisie și Leliana.

Dionisie făgăduise să le citiscă o poemă a lui; de aceea a venit și Caterina care chiar «asista» din când în când, de multe ori cu bărbatul ei, la cetirile ce le făcea Dionisie.

Câte ȡile frumose nu aŭ petrecut eĭ patru, îm-preună, uitând lumea întregă și trăind din viețele și ideile autorilor ce citeau................

Tăcuți privesc tus-trei înaintea lor.....

In depărtări de un albastru adânc, ici colea aurit, se tac vîrfurile dealurilor înălbite de ploia de flori de pe copaci.

Potop cad raze de sore. Curge o lumină de aur, ș-o blândă căldură ce nesimțit tornă dór de viață în vine.

In față pajiștea verde — sclipitor, smălțată de pâlcuri de lăcrămidre, ce sfoisc își arată frageda faţă, de toporași ce cu atâta feciorie tăinuesc ne-grăita frumuseță sub smaragdul frunzelor, nimețând drept soli miresme îmbătătore.

Meri, peri, pruni, ce subțiri, lungi, uscate, în-tind brațe încărcate de buchete, alb-rumeniu, alb-de-ceară, saŭ rose-palid, palid ca un început de vis.

Pe ceriu prevestitore, lungi cârduri de cocore, drumul știut mergeau, grăind de veselie, lumină și căldură.

Din când în când se aude un: toc... toc al credinciosei berze ce cuibul nu și-l uită decât atuncĭ când more!!

Tinereța, iubirea, plutea în aer, cuprindea firea, adormia ori-ce gând strein.

Perduți tustrei în nu știu ce visări tainice, re-născuți, priveau viața din jurul lor.

— Știți: ȡise Dionisie că-n fața acestei priveliști ani uitat să vĕ citesc poema ce-am scris aseră: «Iubire».

— Altul era titlul aceleia ce făgăduiseși a ceti.

— Ve voiŭ ceti și pe aceea dar maĭ târziu saŭ maĭ bine altă-dată.

Cu fața luminată ca de un vis frumos, cu gla-sul blind, duios timbrat, începu să-și citâscă fru-mosa poemă.

Un vis de dragoste unde, «Iubita» minune de frumuseță și inteligență, întorcea ochii spre fe-restră, de frică ca el «Iubitul» să nu-ĭ citescă pa-tima adâncă coverșitore, de care-s ochii încărcați...

Nimic nu spune Leliana... privește orbă înainte şi tace ascultând, de și s-a isprăvit musica dulce a sfintei dragoste.

Caterina o privesce în nedumerire, iar Dionisie s-ar fi închinat la ea ca la o iconă.

Nici unul din eĭ nu îndrăznese să se misce, de drag să nu o deștepte din visul de iubire ce i-a cuprins firea făcend-o să uite de eĭ amândoi.

Lui Dionisie... nu-ĭ cere poema, nu-ĭ ȡice ni-mic și ca doi streini se despărțesc, dar cu sufletele încărcate de-o orbitore patimă............

20 Aprilie

E târziu, a trecut de miezul nopții... abia de câte-va minute sunt intorsă din grădină.

Am stat lungită pe banca de sub merul din fund. Petale mirositore, aŭ plouat peste mine, albeța lor cam rumenie; Îmbătându-mĕ de blândele miresme, am visat visuri nebune... am auȡit muzica dulce a glasului lui Dionisie... acelaș glas ce-a cetit «Iu-bire», acelaș chip scăldat de vis, ce mĕ urmăresce de atâta timp.

Cât de adânc m-a privit după ce ș-a cetit poema! Eu nu m-am uitat la el... îmi era frică să nu ce-tiască taina ochilor... am simțit și ca o frică de ceva nou... de-o durere presimțită, care mi-a țin-tuit voința, mi-a amorțit puterea de-a judeca, de-a vorbi.

Nici o dorință în acele minute. Ochii priviau înainte fără ca să sciu de vĕd ceva... un glas dulce ce mĕ sguduisc până-n adâncimi se auȡia încă, duios... duios timbrat.

Nu i-am cerut poema, nicĭ mi-a venit în gând să o cer. El se dusese... și eu îl vedeam, il au-ȡiam încă.

Nu sciu cât o fi fost de când plecase el și Cate-rina. Era târziu... sorele încet... încet cobora spre apus... depărtările se-npânziau în ceță. Am simțit ceva umed pe mână... m-am trezit din visul ce mĕ cuprinsese, lacrămi curgeau șir de pe obraz lunecând pe mână.

A trebuit să mĕ scol de la loc... nu a trecut mult și veni și Andreĭ mirându-se că Dionisie nu a rămas ca deobiceiu la masă.

Simțul fricei... mi-a pus minciuna în gură și am îndrugat nu sciu ce pricini.

După masă el a plecat de-acasă, și eu am avut libertatea de-a rătăci fără grijă prin grădină. La masă fiind; am urît pe Andreĭ cu o furie nebună, dorind ca nu sciu ce împrejurări să-l facă a se duce în altă parte, a dispărea din viața mea, să-mi tapet libertatea... de-a iubi... fără grijă, fără re-mușcare... apoi... apoi mi-a fost rușine de gîndul meu, de mine și milă de el.

Me înșel, de-atâta timp, tăgăduindu-mi că iubesc pe Dionisie... punend totul pe sema mulțumiri-lor intelectuale, neluptând pentru a mĕ feri de-a-cestă iubire... ci mergend înainte cu o voită în-consciență... și azi... azi ce voiŭ face?

Pentru întîia oră de-atâtea luni, mĕ întreb ce voiŭ face?!

De ce Andreĭ n-a priceput că ne vom iubi?

De ce n-a căutat el să mĕ feriască dc-acestă iubire. De ce s-a învoit ca Dionisie să vie așa de des? Dar dacă s-ar fi împotrivit... óre nu tot pe el i-aș fi găsit de vină? nu m-aș fi împotrivit voinței lui găsind fel de fel de argumente.

Nu Andreĭ e de vină că m-a încins iubirea.

Sufletul mi-a fost slab.... am creȡut că nu voiŭ maĭ iubi, că sunt destul de tare, că sunt o intelec-tuală cu sufletul sterp..... și acum, acum iubesc....

In trecutul meu, la începutul căsătoriei mele, nu am cel puțin amintirea unei iubiri nebune care să mĕ fi aruncat în brațele lui Andrei, amintire care să-mi pue în suflet și firea întregă destul foc... foc care să lupte și să topiască focul ce s-a aprins acum!!

Amintirea acelei dragoste, mi-ar da póte puterea dc-a lupta.... dar așa... suferința.... desnădejdea... minciuna.

Prin feretra deschisă intră până la mine, mi-resme de lăcrămiore și toporași.... în depărtări se zăresc virfurile delurilor împânzite în ceță, și-n alba lumină a lunei... ce-și plouă razele peste în-triga fire.

Amorțite dorm tote, numaĭ dorul meŭ treză mĕ ține. Cum aș vra ca Dionisie să fie acuma aicea! Cum aș striga... te iubesc, te iubesc... Echoul vorbelor pană la el s-ar duce.... inima lui ar bate maĭ tare... și fericirea i-ar lumina îndoit fața.

Ce face el acum? De sigur scrie versuri, saŭ stă nemișcat, fără vre-un alt gând, alt drag decât de mine!! Când ȡice Leliana, ce dulce pare acest nume în gura lui... Șir de șopte de dragoste, o atingere... ca de aripi care mĕ cutreeră cu o negrăita dulceță.

Ce dór mi-ĭ de tine! De ce nu încerc a lupta!

Nici că am puterea azi... s-a topit...

Trebue să sting luminarea, să mĕ culc... dar pute-voi dormi?!

21 Aprilie.

Dionisie, nu a venit azi. Am primit de la el o scrisóre în care spunea că fiind bolnav nu póte veni, rugându-mĕ să nu mĕ super și să las pe mâine cetirea versurilor lui Guyau.

Împreună cu scrisorea era un buchet de liliac alb de seră și violete de Parma.

Mi-am afundat fața în aceste flori, era ceva de la el, ceva din ființa lui. I-am răspuns banal, spu-nendu-ĭ că 'l aștept și că-ĭ doresc însănătoșirea.

De ce am mințit scriind aceste rânduri banale.... când vorbele de dragoste mĕ ardeau?...

De ce nu am plecat să mĕ duc să-l vĕd când, țipa acestă dorință în mine??

Alt-fel suntem, și alt-fel ne arătăm. Grija de ce va ȡice lumea, ne țintue pornirile reale, imprumu-tându-ne masca minciunei. Și ne mișcăm într-o lume protivnică pornirilor și nevoilor nostre.

Iubesc eu pe Andrei? E luptă óre într-aceste iubiri? Nu... stau lângă Andrei, cu Andreĭ din deprindere.... îl iubesc frățesce, liniștit.... nu-mi umple sufletul de bucurii de care să-mi fie frică, de uimiri care să amorțiască ori-ce alte dorinți saŭ ilusii.

Nu simt gol în jurul meŭ când nu e, nicĭ să lumină — casa — ca de sore... când intră.

Voința mea nu-ĭ robită lui, roba dragostei eterne... mĕ mișc liber... fără griji... fără dureri, fără bucurii, fără dorinți...

După ce-am răspuns lui Dionisie; a venit Ca-terina și Eugen călare pe la mine, și m-a luat să mergem la preumblare.

Ne-am suit spre Copou, și am trecut de tóte vilele....

Aerul era plin de miresme, de fum de lucruri arse, de iarbă tineră...

Galopam nebunește; pare-că în acestă amețitore mișcare, simțem un adeverat bine.

Tote treceu pe dinaintea ochilor, cu o iuțelă nebună, îmi uitam gândurile... mĕ ademenia pri-mejdia... o căutam chiar, din nevoia de-a lupta cu ceva.

Me depărtasem cu totul de Eugen și Caterina care descâlicase și șeȡînd lungiți pe iarbă, bucu-roși de-a fi singuri, având în suflet o intregă lume de iubire.

Nu am voit să stau lângă ei, uram în acea mi-nută fericirea lor... o uram, căci nu în căsnicie lângă bărbat... îmi maĭ găseam cu acuma feri-cirea. Fugise demine pînă și liniștea din alte vremi... și alergam, alergam nebună pe câmpi, voind să uit chipul ce mĕ urmăria... voind să uit durerile și remușcările.

Când m-am întors din nebunul galop, Caterina și Eugen îngrijorați plecase în drumul meu.

Am liniștit calul, și-ncet... încet ne-am coborât la vale.

Iașul își desfășora poesia frumuseților sale învă-luite în aur și albastru. Străluciau sclipind în sore crucile bisericilor și acoperemintele caselor.

Câtă bucurie și tinerețe în tot ce mĕ înconjura! De ce tot îmi glăsuia a liniște și bucurie când su-fletul era așa strein de ele, și nu le pricepea glasul ca-n alte vremi?!

Fugisem atâta timp de iubire!!

Dar voiŭ lupta... voiŭ fugi de Dionisie, mĕ voiŭ duce departe!!

Nu am uitat eu pe George? Nu a plecat el din orașul acesta pentru ca să nu maĭ mĕ vadă? Fecio-reasca-mi iubire nu am hărăzit-o uitărei? Și nicĭ că aș fi avut curajul să fac alt-fel. Atuncĭ îmi trăia fetița, ea era tot pentru mine.

Dar azi... azi... plâng și mĕ îndoi sub greutatea ce mĕ apasă... Cui să spun cât mĕ dore? De Ca-terina mi-ĭ rușine a-ĭ mărturisi slăbiciunea, cu care mĕ credeam așa de tare, așa de stăpână.

De ce crierele și pornirile nostre atât s-au ase-mănat? De ce-am simțit atâta bucurie de-a pătrunde în sufletul și inteligența lui Dionisie... când sunt măritată... hotărâtă unor anumite îndatoriri... când nu mĕ pot abate din drum.

Dionisie, Dionisie, dă-mi liniștea, uită-me, dute în drumul teu... aibi tu curaj pentru mine... dute, dute departe, tot maĭ departe, nu trebue, nu tre-bue să te iubesc.

XX

Grele draperii își desfășâră bogăția de tonuri verȡi contrastând cu palidul lila al pereților odaei.

Intr-un colț dintr-un cadru, zîmbetul trist, visător, aiurând de dragoste pătimașă a Ofeliei — pe mar-ginea lacului — devine realitate.

S-ar ȡice că trăesce, că curend se va desprinde din prinsorile cadrului, pentru a ne da «Rosmarin și viorele».

Intr-o parte un scaun făcut din îngânări de lila-violet și lila-palid. Desupra un coș cu plante săl-batice, amestecate cu rose; roș-aprins, albe, rose-murind.

Mai departe alte scaune, canapele, făcute din stofe cu colori delicate.

Revărșite stau cărțile pe masa de lucru și-n bi-blioteci.

Pe-o măsuță mică, o artistică cupă de porcelan de Saxa, de-o neînchipuită delicateță; unde câte-va rose purpurii povestesc tînera lor dragoste, cren-gilor de liliac de un lila șters, pe margini dungile de un început de ruginiu.

Pe tóte o radiare a luminei din odae le întine-reșce ca o ultima desmerdare, ca o ultimă nădejde.

Lampaderul cu roșul «abat-jour» împrăscie o «Lumină de vis» când ispititore pătimașă, când palidă ca o nesimțită îngânare a unui vis ce se ’n-trupeză.

De liliac miresme plutesc în casă.

Pare-că totul e cuprins în îngustimea păreților odăei; nicĭ umbră de-o viață de-o simțire exterioră.

În lunga-ĭ rochie de odae, de-un verde șters ca al frunzelor ce mor, Leliana, cu fruntea înțeleptă, împodobită de doue unde de per castaniu, urmă-resce visul înaripat, ascultă încă glasul lui Dionisie, glasul duios ce-a spus:

Versuri cu care isprăvesce Alfred de Musset în-chinarea către Malibran.

Rezemat de-un capet al bibliotecei, Dionisie o privesce lung, înduioșat.

Fața-ĭ când se întunecă de umbra renunțărei, a sacrificiului ce va păstra liniștea prietenei lui, când se lumină de visul de dragoste atâta timp, și cu atâta voință tăinuit.

Se gândeșce: pentru-ce l-a silit Andreĭ să vină din nou în casa lui? Nu i-a spus el că-ĭ bolnav, că nu póte veni, că va veni maĭ târziu! zadarnic a fost; Andreĭ l-a zorit să meargă cu ori-ce preț.

Nu i-a putut spune că o iubesce, că nu póte potoli focul acesta... Iată-l venit... pradă dragostei nebune.

Tac tóte ’n jurul lor... a murit intrega lume, trăesc numaĭ ei, robiți de nebuna dragoste ce za-darnic să omóre a cătat..............

— Leliana, de luni întregi cânt acest nume.

De atâta timp întind mâinelc spre tine raȡă de lumină, ce-ai pus în suflet dorul, sfintul dór a veci-nicei dragoste!

Nu voiŭ să te neliniștesc, în genunchi voiŭ să respir din atmosfera de curățenie, de liniște de ideal ce te învălue. De atâta timp ești singura-mi mân-gâere. De-atâta timp pentr-o lacrimă ce cădea din ochii tei pe versurile mele, pentru lumina ce-ți scaldă fața când le citeai, am stat nopți întregi, căutând a smulge crierului, versul ce te-ar uimi, versul ce-ar adeveri profeția ta că sunt un geniu!!

Tu mi-ai dat puterea tainică ce-a închegat gân-direa, învâlind-o în haina simțirei calde, trăite.

Ca iconă luminosă răsfrânge-ți razele peste mine. Nu-mi lua puținul ce mi-ai dat, când un nenoroc m-a făcut să te întâlnesc în cale, să vĕd că vecinie te-aș fi iubit.... că vecinie mi-ai fi luminat viața... și totuși ce departe sunt de tine.

Stingher rătăcesc prin lume, fără vre-o iubire alta și fără putința de a te uita,... căci ori-ce vĕd ești tu, ori-ce aud e glasul teu........

Nimic în ființa Lelianei, — tot un tremurat maĭ iute a genelor.... dór palorea din ce în ce maĭ pro-nunțată a chipului, arătau că ca era aevea, că nu era «eterica plăsmuire» a închipuirei lui Dionisie.

— Vorbesce... vorbesce Dionisie.

Ce blând răsună glasul tĕu!... duios ciripit, a vremilor de demult — dragoste.

Cântă, cântă înainte!! melodia acesta negrăit de dulce, adorme durerile.... desamăgirile.

Cântă pentru ca glasul tăinuit al îndoelei, din firea mea... să nu se maĭ audă!

Ce luminosă-ĭ viața! Cum strălucesc stele, cuc de-argint pe bolta senină... și-n depărtări veȡi tu îmbrăcată-n flori și-n pânze diafane? E fericirea... ne chiamă... Ascultă!! Auȡi tu glasul eĭ ce duios e? Ca de copil vorbire.

Me iubesci.... mĕ iubesci....

Ore de cât timp aceste vorbe tăinuit cântă-n su-fletul meu?! Ochiu strein n-a priceput, urechi streine n-au auȡit.

Iubirea aceasta e singurul punct luminos spre care-n în nescire se-ndreptă pasul meu.

Atâta timp te-am purtat în suflet, atâta timp te-am desmerdat în închipuire, întrupare ce neaevea mi-ai părut.

De-odată în cale mi-ai răsărit — tu geniu lumi-nos ce porți în tine, comori de frumuseță, de artă, de lumină.

Tu geniu, al cărui vers duios, cald, sgudue su-fletul până-n adâncimi, tu chip peste care o lumină fără samăn se resfrânge.

Din prima zi când te-am veȡut, un nu sciu ce mi-a cântat în suflet. Robită am ascultat... n-am priceput... și nicĭ am căutat să pricep... așa blând și duios era.... nicĭ am căutat să lupt.... ș-aceasta a fost iubirea.

— Haide literaților, lăsați cetitul, maĭ aduceți-ve aminte și de mine, ȡise Andreĭ care neașteptat intră în bibliotecă.

— Sunt măritată!!

— Ce însemneză acestă vorbă, Leliană?

— Nimic, dragul meu, e refrenul unor versuri ce nu de mult am cetit.

Împrejurările vieței, întrunesc sub masca prie-teniei — la masa familiei — pe acei doi omeni. Viața și puterea de-a minți îi fac să-și zîmbâscă unul altuia, să se indatoriască... și cine scie de nu să urăsc de morte, de nu se vor ucide mâini când se vor sci că iubesc pe-aceiași femee.

— In astă-sară nu voiŭ putea să vĕ țin tovă-rășie, sunt peste măsură de ocupat, am niște pro-cese mari și grele, dosare multe de studiat. Câtă jale e în vocea lui Andrei!!

Dionisie observă acesta și tresare. Leliana, care are pe chip o lumină ce-o face maĭ dorită, maĭ drăgălașă... e cu totul streină dece se petrece în jurul ei.

— In astă-sară voiŭ ruga pe domna să mĕ erte, dar am făgăduit la câți-va prieteni să nu lipsesc dintre ei, și trebue să mĕ țin de cuvent.

Nici aș putea pretinde să-mi dai tot timpul liber, rămânendu-ți cu totul recunoscctoare, de tot ce faci pentru mine.

XXI

In biroul de-o eleganță seriosă și alesă, Andreĭ se lungesce pe una din canapelele depele de Cordua.

Masca cade de pe obraz, și chipul se întipăresce de-o adâncă desnădejde.

El e acest de-acum? Câte cesuri a trecut de la auȡul mărturisirei de dragoste a Lelianei către Dio-nisie?! Ce întâmplare l-a dus pe el cu atâta taină spre biblioteca eĭ? Cum de-a putut răbda să nu le ȡică nimic?

...Singur se miră de puterea ce l-a țintuit, singur nu pricepe de ce numai, așa jale, l-a cuprins!

Ce gonă nebună de idei, de simțiri, de-amintiri! În ce scurtă vreme o viață întregă de liniște, a dispărut rostogolindu-se în prăpastia durerei!

Își aduce aminte de primii ani ai căsătoriei.

Care-s sentimentele ce l-a mânat spre acestă ființă!

Fost-a óre iubirea pătimașe, orbă, gata de cele maĭ mari jertfe, și de cele maĭ mari uri? Nu!! nu a iubit pe Leliana de cât așa cum se iubesc tóte femeile, care pe lângă avere și rang social, întîmplător aduc și frumuseță.

Inteligența eĭ l-a mulțumit întru atât cât vedea câ-ĭ formezâ cadru deosebit pricinuind jalusii ce-lor-l-alți bărbați, care-și vedeau nevestele, intferiore Lelianei.

Sufletul cu entusiasmul din el, i s-a părut ceva bolnav, ceva copilăresc, și ș-a râs de el cu prisosință ori de cîte-ori avea prilej: iar «Voința ei» i s-a părut vorbă învățată de prin cărți. O femee să aibă voință!... Aș! Câte femeia cunoscut el! Tóte trec prin perioda acesta de voință, și apoi...

Anii de căsnicie aŭ trecut mulți la numer!!

Femeea acesta ce i s-a părut asemânătore celor-l-alte, pe nesimțite s-a arătat o alta.

Inteligența și cultura ei, din ce în ce ’i-a impus admirația, și respectul. Câte sfaturi nu i-a dat ea! Ce orizonte largi de pricepere și simțire nu a des-chis ea creerului lui! Cu câtă dibăcie l-a făcut pe el omul realităților să nu maĭ pue atât preț pe nimicurile aceste demărire și mulțumiri sociale!

«Da, da și ori de câte-ori o grijă mare m-a cuprins, îndoială saŭ vre-o desnădeje, Leliana mi-a dat curajul. Ea cu vorbele-ĭ calde de încredere în inteligența mea, de ironie că de frică măresc grija, ea cu vorbele: Cine știe a voĭ și lupta înfrînge tot, nu trebue să te lași robit de viață și împreju-rări, ci atât cât îți stă prin putere să ți le robesci». Ea, Leliana mea, mi-a dat curaj și încredere, m-a împins pe nesimțite făcendu-mĕ să ajung aici.

După ce-am priceput-o mi-a fost rușine să mĕ dau înapoi înaintea vre-unei piedici, și am luptat înainte muncind ca să mĕ înalț tot maĭ mult, tot maĭ sus, în sufletul ei.

Acum, acum când cu voința ci, pe nesimțite m-a adus aici, Leliana nu maĭ mĕ iubesce, iubesce pe Dionisie. Eu te-am perdut, eu care m-am în-străinat de sufletul, de idealele tale aventări, eu care n-am luat parte la viața ta intelectuală. De ce nu am dat și eu acelaș interes nevoilor sufletului tĕu, de ce nu te-am putut asculta cu răbdare de câte-ori în minutele de înflăcărare colindai lumi streine mie, de ce nu m-am putut aventa cu tine, în lumile tale, pentru ca loc pentru altul să nu fie???

Ani aŭ trecut până ce te-am priceput, și tu nu te-ai descurajat.

Orb ce-am fost, am avut lângă mine comora de simțire, de voință și inteligență, și azi, azi când vĕd că sufletul tĕu se duce spre cel ce te pricepe, spre cel ce are aceiași viață, aceleași aspirații ca și tine, sufletu-mi se strânge de desnădejde. Ce pot face? E târziu, e târziu!! Dacă Leliana a spus acele vorbe, e că iubesce, că nu maĭ póte lupta.

Aceste gânduri cutreeră crierul lui Andrei, unele le spune tare, pare-că ar respunde cui-va.

Se luptă ’n el ideea de-a se ucide. La ce bun viața acum când e bătrîn, când întipărirea lăsată în întrega-ĭ ființă de acesta femee e prea puternică ca s o pótă uita saŭ înlocui? La ce bun viața când nu maĭ are nicĭ un scop? Aceia care ’n ființa eĭ era: Voința, ambiția, fericirea, de la el ochii s-a întors! La ce bun să cate a se maĭ înălța când cea care, cu privirea și vorbele-ĭ aprobatore, admiră-tore, resplătia zilele de muncă, ș-a întors ochii de la el spre un altul cu care o înrudesce aceleași vederi, aceleași avîntări.

Mortea va amorți, va șterge tóte durerile și des-nădejdile. Cine scie dacă el mort, Leliana nu-l va iubi înainte!!

Ce ogoetore e ideea de-a fi iubit de Leliana fie și după morte!!

Bucurie cu traiu de-o clipită!!

Dar dacă Leliana care are așa voință, care nu a căȡut nici-odată, care cu atâta putere ș-a ucis iu-birea pentru George, fostul eĭ logodnic, care a mers vecinic dreptă pe drumul cinstei, va avea și de astă-dată aceiași voință?!

Dacă odată trecute primele minute de exaltare, voința de-a fi cinstită, ambiția de-a fi de-asupra pornirilor va învinge iubirea?

Dacă mila de-a nu-l lăsa singur pe el, Andrei, care e maĭ bătrân de cât ea, va opri-o la mijloc de drum, va învinge iubirea?

De ce să se omóre? De ce să nu aibă el curajul de-a aștepta și răbda, cum ea a avut curajul de-al schimba în parte din ceea-ce-a fost??

Cine scie câte zili de bucurie senină maĭ sunt încă pentru el?!!

Speranța acesta pare a prinde rădăcini, și departe.... departe fuge gândul de-a se omorî... de-a lăsa li-ber drum unui potrivnic... «Nu!! Nu!» Râde singur de-acestă minută de slăbiciune.

Mortea e nebunie, curaj, curaj, cine scie!!

Dar bate cine-va la ușă.

— Intră!

— A adus o telegramă pentru Dv. ȡice feciorul.

E chemat grabnic la Bucuresci, o afacere mare care póte să aducă 10 saŭ 15 mii de fr. câștig.

— Ione, după ce-ĭ duce recipisa să te întorci, înapoi.

In acestă telegramă e scăparea!

Silit să plece la Bucureșci cu cel întâiu tren, mu va avea timp de tălmăcire cu Leliana, și cine scie dacă la întorcere nu va găsi liniștea în casa lui?

— Ascultă Ione! mâine diminăță, eu trebue să plec la Bucurcsci, tu fă-mi giamandanele, și pune-tot ce trebue pentru 15 zile. Cuconița s-a culcat?

— Da, de mult.

Se maĭ preumblă în lungul și latul odăei, ușurarea ce simțise la primirea depeșei, acum pare-că dispare, îndoiala și jalea își întind din nou pustiul, peste sufletul lui.

Dacă Leliana fiind liberă în lipsa lui, se va lăsa, cu totul pradă dragostei și va pleca cu Dionisie, lăsând în urma eĭ departe, tot ce drag i-a fost, odată?!

Trece și retrece acestă idee prin capul lui, fără putința unei deslegări, fără ivirea unei speranțe cât de mici, doveditore că această plecare nu s-ar putea îndeplini.

Vede el bine, cât e de mic, cât e de nimic față de Dionisie! Vede el bine că Leliana trebue să-l iubiască prea mult, dacă cu voința eĭ nu a putut potoli acesta dragoste.

De atâtea luni, de când petrec împreună citind și discutând, s-au priceput adânc și póte fără voe s-au iubit.

Cine póte domoli o așa dragoste?

De-atâta timp Leliana era o alta, maĭ frumosă, maĭ vie maĭ deșteptă. Un element nou intrase în viața eĭ și i-o adusese la deplina desvălire.

Era o așa armonie în ființa ei! el neobservatorul și totuși fusese lovit de schimbările din ea.

Ideile, simțirile, viața eĭ intrigă, chiar felul eĭ de-a fi în casă; tot se prefăcuse.

Dionisie crease-n jurul eĭ o atmosferă, care a fă-cut din Leliana o ființă nouă.

Crâmpee de vorbe, de priviri, de gesturi, vin vârtej în mintea lui Andrei.

Ideia de dragoste nebună pătimașă din partea Lelianei, către Dionisie se întăresce din ce în ce maĭ mult în crierul lui, gonind departe, departe speranța că nu-l va părăsi... și că vor maĭ fi încă zile bune.

Ce nopte de desnădejde! Ce visuri îngrozitore, ce fantome se perindă dinaintea ochilor!

Vede pe Leliana albă, rece, înghețată, cu ochii închiși pentru vecie, și el ucigătorul care a avut curajul să înfigă pumnalul în acestă ființă alesă, se plecă spre ea să vadă de nu cum-va mortă chiar, buzele eĭ șoptesc numele lui Dionisie. Il podidește plinsul... ce gonă nebună de idei și ho-tărîri! pare că țesta s-ar sfărîma ca să se lărgescă, pe tóte să le pótă cuprinde... și își strînge capul în mâini voind să potoliască, voind să opriască în loc șivoiul de foc!

Dar dacă Dionisie ar muri? dacă l-ar omorî pentru ca ea să nu-l maĭ vadă... să nu-l maĭ audă... cine scie de nu l-ar uita!!

Apoi se vede pe el mort, și pe eĭ amendoui fericiți... un ris sălbatec ese fără de voe din gâtul lui, și turbat arată pumnii unor fantasme amenin-țătore...

Petrece așa până aprópe de plecare. I-a fost peste putință să se ducă a se culca...

Să dormă în aceiași odae cu Leliana?... îi e frică de el, de nebunele idei... cine scie de nu o va o-morî? și pe urmă... pe urmă ce va face fără Le-liana, luminosa Leliana, care i-a arătat calea cura-jului și a voinței?

E ȡiua mare, trebue să plece la Bucuresci. Intră grăbit la ea... tótă dragostea și încrederea trecutu-lui i s-a ivit în suflet, când o minută ș-a aruncat ochii pe chipul de copil — maĭ palid ca de obiceiu — ce dorme cu mâinele sub cap. Liniștea acesta nu a curățenie și forță grăesce??

Se plecă ș-o sărută... ca se trezesce.

El îi îndrugă pricina plecărei lui. Ea-l privesce mirată cu-n zimbet ce-i lumineză întriga față.

Plecă, ducând în sufletul lui strâns de dureri și îndoeli, amintirea acelui chip, acelui zimbet.

Plecă încredințând întâmplărei și voinței Lelia-nei, grija bucuriei și liniștei lui, se simte maĭ în siguranță de cât dacă el singur ar lucra.

XXII

— Caterino, scii că aseră Dionisie mi-a mărtu-risit dragostea lui?

— Am preveȡut, și totuși nu mĕ asceptam.

— Nu te uita speriată creeȡend cine-scie ce, dar nicĭ nu crede că am rămas nesimțitore?

Trufașa ce s-a crezut stăpână pe ea și alții, tru-fașa ce s-a crezut stăpină pe intreaga-ĭ fire... pri-vesce-o aȡi slabă înaintea ta, mărturisindu-ți ne-țărmurita-ĭ iubire pentru acel ce atât l-a așteptat, și așa târziu l-a găsit...

E târziu, căci viața-mi merge cu pași repezi spre apus, e târziu, căci nu pot călca în piciore iubirea lui Andrei.

Să-ĭ spun că nu-l maĭ iubesc azi, când de ani întregi, — ca un răsboinic ce nu póte primi să fie învins — am cătat să torn în acest suflet iubirea pentru a trezi pe-a lui, când am cătat să-l mrejesc, să-l învălui într-o atmosferă în afară de care să nu maĭ pótă trăi...

Din minutul în care am veȡut că nu sunt iu-bită, așa cum ființa mea credea că merită, nu am cătat decât să robesc mic acesta voință, să fac să isbucncască pătimașă acestă iubire, și să vadă în mine o femee fără de care viața lui nu ar maĭ putea exista. Eu, rîȡendu-mi deslăbiciunea lui înaintea greutăților vieței, l-am învățat să-și robiască lui viața și greutățile, nu ele pe el.

Azi când Andreĭ are o orbă încredere în mine, și îmi lasă tótă libertatea, neînvoind, o umbră debănuială să lunece-n crierul lui, azi când acest om maĭ bătrân decât mine, nu maĭ póte închega nicĭ o speranță, nicĭ un vis, când am reușit aproape a turna în vinele lui voința mea; — cu nepăsare să-ĭ ȡic: «adio, am făcut aceia ce voiam, atât și nimic maĭ mult! Du-te, iubesc pe un altul, el e visul desmerdat al crcerului meu, el se potrivcsce în porniri și ideal cu mine. Tu, du-te!! ai de la mine priceperea de-a lupta și învinge, învață de la mine, o femee, arta de a te stăpîni.

Nimic nu maĭ mĕ legă de tine, căci în lupta ce am dus pentru a te face să mĕ prețuesci și iu-besci, a fost o mândrie ce mi-am satisfăcut»...

Spune tu Caterino! care mĕ cunosci, care scii cum de ani întregi m-am învins, spune tu de pot face acesta, de nu mĕ va urmări ca o vecinică fantomă amintirea lui, aruncând zăbralnic dedurere peste tóte minutele de bucurie??

Unde-ĭ lumina care să-mi arate drumul pe carp trebue să merg, fără ca-n urma mea să seamăn chinuri și lacrămi??

Nu pot suferi durerea altora, mi-ĭ milă de tot ce-ĭ pătimaș, de tot ce-ĭ robit vednicci suferinți. Unde ești fetița mea? Trezesce-te! scola-te din mor-mântul rece, pentru a da putere mamei tale, pen-tru a-ĭ ȡice: «Tu mamă ai avut puterea de-a în-vinge: simțire, mândrie, tot ce s-a revoltat în tine de nedreptățile sortei.

Spinos e drumul datoriei, dar e drept și lumi-nos, consciința nu minte, fruntea nu se plecă, ai avut putere odată a merge pe îngusta cărare, mergi înainte!»

Da, copil iubit, cea maĭ curată, și maĭ sfîntă iubire a vieței mele, când mâinile îți înodai în jur de gât, când buzele tale «mamă» șoptiau, am avut putere a omorî: mândrie, simțire, tot ce-a fost bun și sfînt în mine, căci tu erai idealul luminos, ce mi-a arătat drumul vieței. Pentru ca lumina ta să mĕ învălue vecinic, nimic nu era prea mult, nimic nu era prea greu. Dar azi... azi casa-ĭ goală, zadarnic te chem. Puterea mea se sfarmă de-o iu-bire, ce nesciut mi-a cuprins întreaga fire.

Sunt slabă, sufletul mi se sdrobesce de durere, când vĕd că am fi putut uni viețele, și lacrămile, când vĕd că acest vis, ar fi putut deveni realitate

— Leliană, de un ceas ascult alături vorbele tale, căȡend pic de jeratec pe sufletul meŭ. Eu, Dionisie, nu vreau să te vĕd îndoită sub povora durerilor tale, nu, căci ele adânc răsună în sufletul meu.

Deiță ’n templul sufletului meu, fi-vei vecinic, ori-ce aș vedea, ori-ce aș auȡi.

Tu, în gând, tu, în simțire.

M-am hotărît, mĕ duc în depărtări cu dorul meu, la ce să facem rĕu, când binele așa rar îl putem face?!

Fii liniștită, fii curată, fii luminosă. Nu plânge. Rădică fruntea sus! Nu ești făcută pentru a te pleca, mergi dreptă pe drumul vieței.

Iubirea curată, ce port în suflet, pote-mi va lu-mina de-ajuns calea, și încă mĕ va face să îndră-gesc viața.

Versurile mele vor ajunge până la tine, vei sci că trăesc, ele-ți vor spune dorul și jalea mea.

Vei plânge cetindu-le, în depărtări și eu voĭ plânge de nenorocul că te-am veȡut, de nenorocul că trebue să te pierd.

Rămâi curată sfîntă femee... nu plânge, lacri-mile tale ard sufletul meu.

Să maĭ mĕ uit în acestă odae să duc în crierul meŭ icona acestei lumini de vis, să duc în crierul meŭ chipul tĕu drag.

Miresă a sufletului meu, tu vei trăi vecinic în versul ce numaĭ dorul de tine îl va închega.

Adio Leliană, să nu apuc ’n crierul teu, amin-tirea acestei sfinte iubiri.

— Dionisie... Dionisie nu te du.

Zadarnic fu.

A gol răsunară clampele ușei, răsunet de morte în sufletul Lelianei, ce sbuciumată plânge-n hohot. Totă voința eĭ se dusese, nimic nu maĭ trăia în ea decât chipul lui Dionisie, nimic nu maĭ auȡia decât glasul lui desnădăjduit.

Viața, iubirea, se juca cu acestă femee, așa de stăpână, așa de voluntară.

Zadarnic fugise de iubire, iubirea o sfărîma fără de milă!

XXIII

Leliana e bolnavă. Caterina însciințată veni în-tr-o fugă. Ferbintele cap al Lelianei îi acopere cu ghiață, înfășurând tot corpul în comprese.

Bătrinul Doctor al casei, veni îndată și aprobă tóte preîntîmpinările luate.

Se tem de meningita, și trebue luptat din res-puteri pentru a o îndepărta.

Leliana sguduită de tremure, cu ochii închiși, când tinde brațele în deșert, când încrucișate le strânge la piept. Din când în când, ȡice Dionisie... Dionisie... Andrei... pustiu... pustiu... apoi tace... și corpul i se sgudue ca de spasmuri.

Compresele se schimba cu repeȡiciune, căci fer-bințela... cresce. Suferia sărmana Leliană, suferia adânc în corpul și sufletul ei.

Dionisie a plecat imediat, fără să se scic unde, depărtări căutând a pune între el și ca.

Doctorul ce de copilă ocunoscea, sciind în parte tóte nenorocirile ce cu îndărătnicie o urmărise, o iubea ca pe un copil al lui.

Neadormit o păȡi tótă noptea, administrându-ĭ cu o mașinală punctualitate, tóte liniștitorele ne-cesare, pentru a stăvili bola în repedele-ĭ curs.

După patru zile Leliana aprope-și reveni în fire. Blând și lung se uita la toți, nu prindea înțelesul celor întâmplate, pare-că firul cugetărei se rupsese.

Unde-ĭ Andreĭ Ifu prima eĭ întrebare; apoi să-ruta mâna bătrînului doctor care cu o blândeță ca de tată îi desmerdă fruntea și lacrămi picură din ochi.

Se uită lung, cu înțeles la Caterina și Eugen, care pe rând veghiase împreună cu doctorul, în timpul acestor patru nopți.

Devotamentul acestor trei ființe, o redădea vie-ței, suferinței.

De Dionisie n-a întrebat nimic.

După câte-va zile Leliena primi o scrisóre de la Andreĭ în care-ĭ spune, că deși interesele pentru care a plecat la Bucuresci, merg bine, totuși e ne-voit să stea încă 15—20 zile în Bucuresci. Leliana a fost maĭ veselă în acea zi.

A ȡecea zi s-a sculat din pat, slabă, palidă, cu ochii boltiți de suferinți.

Se îndeletnici cu tóte nimicurile casei, gândin-du-se la toțĭ și la tote.

Încet, încet revenia la viață, pare că o tăinuită speranță, o tăinuită credință nu o lăsa să dispară.

În fine, aprópe după o lună sosi și Andrei. Când veȡu pe Leliana așa de slabă, și-ĭ povesti bola, s-a supărat că nu i-a scris, căci tóte erau nimicuri pe lângă sănătatea dragei lui Leliane.

Curgeau lacrămi pe obrajii dogoriți de bolă a sărmanei femei, privirea era tristă, perdută.

— Sărmane Andrei, nu-ți fie frică, vom pleca la băi, și acolo voiŭ recăpăta sănătatea perdută.

In adever eĭ amendoi, Caterina, Eugen și copiii aŭ plecat împreună la băi și de-acolo la țară la Caterina.

Leliana pare că nu se putea despărți de buna eĭ prietenă.

După doue luni s-a reîntors la Iași.

Zilele treceau lungi, obositore, pentru Leliana care-n acest timp nu maĭ ceti aprópe nimic.

In neștire, cu ochii deschiși privea în depărtări, tresărind la ori-ce sosit de scrisori.

Dar... nu venia nimic de la Dionisie... tăcea... lunile treceau... iarna se apropiea și cu ea amintirile isvorau pătimașe, ucigătore de suflet.

XXIV

În lungul și latul bibliotccci... se preumblă Le-liana.

În ochii aprinși de frigurile iubirei, trec fulgeră-tore lumini de energie.

Într-un colț, pe un fotel, șcde Caterina — ființa cu sufletul vecinic plin de drag pentru bărbatul eĭ cu chipul de-o tinereță copilărească — și privesce cu ochii în lacrămi pe prietena ce-ĭ umple sufletul de lumină când o vede, și pentru care totuși nu póte nimic face.

De și sunt așa apropriate în vederi și simțiri, totuși inconșcicnța vieței le-a îndrumat pe cărări așa deosebite; una merge fară piedici pe drumul datoriei și liniștei, alta... luptă, se frămîntă, se sbate nebunesce, contra iubirei ce-a abătut-o din drum.

Totuși sunt prietene, căci adânca pricepere, pu-ternica iubire, mătură nepotrivirile.

— Caterina, nu găsesci că-ĭ nebunie să-ți în-chini viața întregă unui om?

Nu găsesci că-ĭ nebunie şi-l ridici sus, cînd el singur n-o voesce?

Ce cauți cu pătimașa iubire ce te sdrobesce când el n-a veȡut în tine, de cât iubirea unei clipe, prilej de-aș uita oboseda și desgustul vieței.

Ha... ha... ce nebunie... tu zile și nopți întregi viseȡi deci. Intinzi mâinele să-l cuprinȡi... îl veȡi în ori-ce loc... îl auȡi în ori-ce minută... ești orbă pentru tot ce nu e el... Ț-a ȡis adio... și cine scie de n-a spus și alteia, tot ce-ți spusese ție.

Să mĕ trezesc, să-mi scutur nervii obosiți, să ucid mortea și golul din suflet!!

Au doră nu m-am așteptat că mĕ va uita?!

Cum? tot ce e frumos în viață, sciința, binele făcut, natura, nimic nu maĭ mĕ mișcă?

A murit copilul meu, sângele meu, creațiunea mea, și încă am uitat.

Viața a avut încă interes pentru mine, nu eram așa stingheră; și azi, azi plâng ca un copil, azi nopțile și zilele, îmi sunt chin, dorul mĕ arde.

Am întrupat realitate dintr-o chimeră, am dat suflet unor vorbe ce atâtea le-au atuȡit.

L-am desmerdat în închipuire, l-am adorat în neștire ca pe un ȡeu; gata să-ĭ fiu robă, rpba vecinicei dragoste!

Tainic glas cânta în suflet, neclintită îl ascultam... uitat-am de toțĭ și de tote, uitatu-m-am pe mine, și tot ce era puterea mea! Tot ce mi-a spus am creȡut, căci tot ce-mi spunea îmi părea sf-nt.

Fericită eram să-l ascult, să-l ved.

Dile întregi mi-a cântat în suflet musica vorbelor lui, zile întregi m-a ars și mĕ arde focul privi-rilor lui...

A ȡis că fuge de mine, fuge că nu mĕ poate avea vecinic lângă el, am plâns, și am creȡut vorbelor lui.

Numai frica unei crime ce fără de voe făceam, m-a țintuit în drum. Frica că cu voință luam viața unui om, și că suferințele lui, vor fi vecinică fan-tomă, ce și ultima clipă de linisce îmi va hrăpi.

Iar el s-a dus departe.... departe.... Lumi întregi puind între mine și el; fără să voiască a sci că voit omoră o ființă ce n-are altă vină, de cât de a crede vorbelor lui.

Nimic, nimic de șase luni, nici-o vorbă... nicĭ un semn că maĭ sunt ceva pentru el.

De-aș fi o ființă ușoră, mi-aș uita póte durerea.... dar nu pot, mi-ĭ silă să-mi înjosesc sufletul cu sfînta-ĭ iubire.

Mai bine suferința vecinică, de cât acestă degra-dare. Zadarnic te pretinȡi deștept, zadarnic lumi voesci a stăpâni! Esci nimic! prada neînfrânsei naturi, prada patimilor nebune, și a vecinicei su-ferinți!

— Nu cum-va îl judeci cu patimă Leliana?

Nu-ți poți închipui că și el póte sufere, póte e bolnav? Nu veȡi tu că de câte-ori judecăm pe alții greșim? căci le împrumutăm propriele nostre stări și judecăți?

Tu care nu credeai în bărbați, tu care nicĭ odată nu te-ai lăsat robită, și vecinic ai găsit fie-căruia lipsuri care să-ți slăbiască dragostea? Cum de după șase luni de deplină tăcere din parte-ĭ îl iubesci încă cu aceiași patimă?

— Nu vorbi așa Caterino. Altă dată îmi râdeam de dragoste, căci în vorbele fie-cărui bărbat, nu vedeam întipărită de cât credința: că cu eĭ nu se póte lupta nimeni, că trebue să caȡi.

Ființei răsboinice din mine, îi plăcea să-ĭ «des-fidă»; bătendu-și joc de mulți din ei.

Afară de acesta, parte din bărbați îți fac chiar scârbă, căci n-au priceperea a-și masca înjositorele lor porniri.

Sila acesta de iubire, credința ce avem că nu voĭ maĭ iubi, că sunt destul de puternică, m-a făcut póte așa deslabă acum.

Pe lângă acesta așa curat m-a iubit Dionisie.... îmi părea că sunt copila de 18 ani, pe care nu te poți opri a nu o îndrăgi, dar pe care un nu sciu ce curat și ideal ce — se desprinde din în-treaga-ĭ fire — te face să nu-ĭ spui vorba care i-ar tulbura sufletul, care-ar aduce o umbră pe luminosa frunte.

Așa m-a iubit Dionisie, simțeam că sunt în su-fletul, în ființa lui.

Ochii noștri se căutau, dar privirile afundându-se sufletul se umplea de nu sciu ce putere senină, de nu sciu ce drag de viață, care lumina, aurea tóte lucrurile din jur; și care totuși nu-mi dădea nicĭ o clipă de tulburare, nicĭ o minută de grijă saŭ de frică.

Era serbătore când intra el în casă, o lume în-tregă de bucurii îmi năpădia în suflet la un vers cetit de el, la o laudă a lui, când discutam, saŭ lucram la ceva.

Me simțiam așa de fericită... așa liniștită îmi era consciința!

Ani întregi m-aș fi mulțumit să-l ved, să-l ascult! Tu nu pricepi acestă iubire?

Iți par póte o bolnavă? Totuși, draga mea, nu-mai curățenia acestei iubiri, numaĭ faptul că-n-nescire mi-a cuprins intriga fire, fiice ca și azi să trăiască-n sufletul meu, fiice ca și azi să-mi fie singura lumină dătătore de viață, singurul isvor unde se adapă sufletu-mi setos de bucurii, de fe-riciri neasămănâtore — cu tot ce-am veȡut, cu tot ce-am simțit până acuma!!

Când peri albi vor împodobi fruntea netedă o dată, amintirea acestei dragoste va pune încă des-tulă bucurie ’n suflet, fâcîndu-mĕ să uit anii de îndoeli și luptă, făcend să nu-mi pară rĕu că am trăit.

M-a uitat?! Ore nu în fie-care început e și sfâr-șitul?

Așa e viața, ne pândesce ’n umbră bătendu-și joc de hotârîrile, de ilusiile, de simțirile nostre!

— Cum de nu te gândesci și la Andreĭ? Nu-ți închipui că acestă deplină uitare de Dionisie e voită? Se póte când cu atâta drag îl privia, în 6 luni să nu întrebe odată de el?

De-odată intrară în casă maĭ multe prietene.

— Ce maĭ faci Leliana? Nu te maĭ gândesci la noi. Drăguța Leliana, nu ne maĭ deschide salonele nicĭ maĭ apare în ale nostre.

— Ve înșelați, dragele mele, Iarna abia a înce-put,— avem tot timpul.

Unde s-a perdut poetul Dionisie? ȡise Anicuța... la acestă vorbă buzele-ĭ deveniră maĭ subțiri și ochii maĭ sticloși.

— «Apropos», începură de-odată tote—așa-ĭ că... ce e cu poetul? Un veac de când nu l-am veȡut.

Era nelipsit din casa ta Leliana, cum de nu-l maĭ vedem acum??

— Sciți dragele mele, că dacă poetul ar putea să vĕ audă, ar rămânea cu totul mirat de interesul vostru, și ’n nedumerire nesciind pe care din voĭ să iubiască; — căci pe lângă strălucitele vostre ca-lități fisice și morale, adăogați iubirea pentru el!

Acum ca să vĕ liniștesc; «eu prietena lui» vĕ pot asigura întâi: Că-ĭ voĭ transmite durerea și dorul vostru că nu l-ați veȡut de-atâta timp. In ceea ce privesce persona lui; vĕ pot spune că că-lătoresce în țări streine, strengend și îmbogățind cu sensații de lumi necunoscute, materialul necesar Romanelor și Dramelor cu care în curend ne va uimi.

Când cine-va e literat, e poet, trebue să vadă lumea sub diferitele-ĭ fețe, să simțiască, să trăiască, să-și sature creer și suflet, de tot ce e frumos, de tot ce e artă.

Se începu apoi vorba de modă, de baluri, de diferitele intrigi din oraș în fine de tóte acele nimi-curi așa de însemnate pentru cea maĭ mare parte din femei lipsite de cultură, saŭ cu o cultură așa de pospăită că nu-ĭ în stare să le schimbe saŭ să le lărgiască cercul vederilor.

Ca corbi de pradă s-au aruncat asupra Lelianei, pe care o urau — din cauza veditei eĭ superiorități — creȡend că póte o vor vedea umilită saŭ descura-jată deplecarea lui Dionisie.

Au plecat de la ea cu îndoită durere: încredin-țarea că-n adever era iubită de Dionisie, și că za-darnic căutase să-și sature ochii de tristeța și umi-lirea ei, ele erau umilitele.

— Veȡi Caterină când îmi aduc aminte cum le-am apărat și ertat totdeauna pătimașele și schimbăto-rele lor «capriciuri» cum totdeauna m-am făcut mică înaintea lor, pentru a nu le da prilej să mĕ urască,— mi-ĭ scârbă când le vĕd azi — suflete așa veninose.

XXV

In biblioteca Lelianci se aprinsese «Lampaderul cu roșul abat-jour». Aceiași «Lumină de vis» — ca un răsărit de lună plină în tomnă — care de-atâtea ori luminase chipul lui Dionisie, care-de-atâtea ori îndoise misterios» iubire ce plutia în aer, ce-i învăluia în în-tregime fără ca eĭ s-o priceapă.... era și acum....

In semi-obscurul acesta, lucrurile păreau neaevea, fantome a unei vieți trăite, a unei vieți ce adânc glăsuia din fie-care carte, din fie-care ce.

Leliana stă lungită pe scaunul lung, Caterina o privesce.

— Nu sciu dece amintirea de Dionisie, m-a cu-prins de-odată așa de puternic. Îl am dinaintea o-chilor, îi vĕd gestul, îi simt ființa, îi aud musica glasului.

— Nu te maĭ cunosc Leliană. Cum în tine a murit pentru vecie ființa mândră ce nu scia ce-ĭ a fi învinsă??

— Zadarnic Caterină!... nu maĭ pot lupta «Lu-mina acesta de vis» cu semi-obscuiul ei, îmi dă realitatea ființei lui Dionisie.

Me simt cu el alături, în comunicație directă cu el, ca cum impalpabil sufletul lui m-ar urmări.....

Feciorul aduse de-odată maĭ multe scrisori.

Luă la întâmplare una dintrensele, o desfăcu.

Câte-va pansele picară din ea, cu aceste singure cuvinte «Ești artistă» Dionisie. Era dată din Dresda.

Un resort o ridicase ’n piciore la venirea fecior-ului. Când desfăcu scrisorea, când veȡu panselele.... un fior îi cutreeră corpul, păli.... amuți cu pan-selele în mână strânse la piept.

Nu-ĭ fu cu putință să maĭ spue o vorbă, numaĭ ochii erau plini de-o lumină adâncă, străluciau măriți.

Era fericită.... o negrăită fericire îi cuprinsese firea....

Insciință pe Andreĭ că-ĭ bolnavă și nu póte prânzi.....................

Adoua-ȡi când se duse la Caterina — era o alta: Lumina, viața era în față. Mișcările maĭ vii, și din gest din vorbă nu sciu ce drag de viață și nădejde se resfira.

— O lume întregă de bucurii se deschide crie-rului meu. O musică tainică cântă ’n mine dragostea lui Dionisie.

Lucrurile îmi par maĭ frumose, ziua maĭ senină.

Nu sciu ce duioșie mi-a cuprins firea. Aș voĭ să pot avea puterea să ușurez durerile tuturora, să le pun speranța și dragostea ’n suflet... căci acesta-ĭ puterea de luptă.

Dionisie mĕ iubesce. Din nețărmurite depărtări trecut-au peste mări, munți, prăpăstii echoul gla-sului lui, pentru a-mi spune vorbele «Ești artistă» care cuprinde o lume ’ntregă desperanțe, de cre-dinți, de dragoste ce-a pus în mine.

Lumile noui ce-a veȡut, impresiile, sensațiile ce-a trăit n-a umbrit intru nimic, dragostea-ĭ pentru mine.

Luminosa-ĭ amintire, a pus serbătore ’n sufletul meu, și drag de tot ce-ĭ era drag și lui.

Voi ceti din nou... ființa lui va răsări dina-inte-mi din tot ce voĭ face, din tot ce voĭ gândi. Retrăivoi viața trecută cu speranța luminosă că tot mĕ iubesce.

Ori-cât de îndepărtat, ori-cât de perdut e pentru mine, sufletul meŭ e al lui; și ceea cc-ĭ dau, nu e o nedreptate făcută nimănui, căci e sufletul pri-ceput de el, și care-l pricepe pe el. E creerul pe care el l-a îndrumat în lumile de artă și frumos, și carc-l vede, îl simte, în tot ce citesce, în tot ce pricepe.

Această iubire trăesce-n mine, e puterea mea.

Și............

In adever Leliana începu a ceti cu patimă.

Voit se afunda în lumea acesta de inimos pentru a uita luminosă întrupare ce atât de târziu i se ară-tase-n cale.

Petreceri, lume, tot era străin de ea, și din zi în zi se adância în cotitul ce-ĭ lua apropie tóte orele.

Când îi ȡica Caterina: de ce cetesce atâta, nu vede că-ĭ face rĕu ocupația acesta peste măsură??

Ea-ĭ răspundea:

«Când va veni Dionisie și-l voĭ asculta, trebue să-l pricep, maĭ bine; trebue ca lumea lui de gân-duri să fie a mea.

Nu vreau să fiu streină de nicĭ un gând al lui. Trebue să mĕ înalț ca să-l pot pricepe.

Nu veȡi tu că sunt nimic pe lângă el».

Acest gând, acest dór o făcea din ce în ce tot maĭ străină de Andrei, căruia îi era apope oprit să intre în bibliotecă.

XXVI

Ori-cât de strein a-ĭ fi fost de Leliana și Andreĭ — îndată ce sciai ce-a fost viața lor, ce e — și vedeai pe Andreĭ așa de trist, pe Leliana așa de îndepăr-tată cu gândul; o jale te cuprindea câ «Viața» nu-ĭ păstrase nicĭ pe ei.

Pe ea maĭ ales care atât luptase pentru a se în-frânge, pentru a depărta ori-ce gând strein care-ar săpa adâncă prăpastie între ea și bărbat; trezind în sufletul ei, sentimentul de asemănare ce-ar fi um-brit ființa lui Andrei.

Se strădănuia Andreĭ din resputeri s-o facă a iubi viața, petrecerile, dar nu reușia. Într-o zi își perdu răbdarea și-ĭ ȡise:

— De ce te-ai retras din lume, e tot aceia din trecut?

— Nu maĭ pot suferi minciuna și prefăcătoria femeilor ce mĕ ’nconjoră. Ele sunt streine de în-deletnicirile mele, și nu fac de cât să vorbiască ni-micuri, saŭ să critice. Cum vreai să mĕ înțeleg cu ele? Sunt fericită cu cărțile mele și sătulă de cri-licite lor. Vreai să încep din nou perȡendu-mi tim-pul cu nimicuri?

— Leliană, tu vecinic pare că-mi ascunȡi ceva? pare-că ești urmărită de-un gând, de-un vis tainic, ce se resfrânge-n privire, făcend-o streină la tot ce e conjurător. Din purtarea-ți către mine,respiră o voință puternică, ca și cum ar fi o minciună convențională.

De ce să nu fim perfect uniți??

— Acesta-ĭ urmărit tu în anii ce-au trecut?

Andrei, ești tu sincer cu tine, saŭ maĭ bine ȡis cu mine? Ore-n acestă întârziată dorință de-a fi uniți, nu e un răsunet, o tainică grijă ca să nu dispari cu totul din viața mea? Nu e óre un ascuns egoism, voința acesta de-a fi stăpân pe gândirea și simțirea unei femei de care străin erai în alte vremi?

Ore nu însuși felul nostru de-a fi e diametral opus? Tu omul practic care cauți și ceri vieței tóte mulțumirile de aparență, tu omul materialist care reduci totul la ban, saŭ póte îl pui ca pricină a tuturor acțiunilor tale!...

Tu inteligența sănătosă și de actualitate care nu iubesci sciința fiind-că luminează necunoscutul de care esci înconjurat, ci o iubesci pentru practicele-ĭ rezultate.

Tu simțirea care te mulțumesci cu nimic, care comoră de bucurii faci din tot; nu mĕ pricepi pe mine, pe mine bolnava care vecinic mĕ avânt după un ideal ce-mi fuge, care mĕ analisez, și care-mi cunosc bucuriile și suferințele, patimile și calitățile.

Me asculți când îți spun câte ceva din ce citesc dar nu mĕ urmăresci, nu-ți iai sborul împreună cu mine în lumile frumosului, a adeverului.

E o simplă bună-cuviință în ascultarea ta.

Pricep și atuncia fac.... închiȡendu-mĕ în cercul simțirei și a visurilor mele, devenindu-ți din ce în ce tet maĭ streină.

Tu ai pus la baza iubirei, iubirea pămentescă, cu am pus deplina legătură dintre suflete, conto-pirea eurilor într-un singur gând, într-un singur dor.

E o chimeră, e o nebunie, și totuși nu pot alt-fel.

Sufletul fără devoe ți se duce acolo, unde scii că gândului tĕu respunde un gând prieten, acolo unde ceva din propria-ți fire se restrânge. Din ase-mănarea gândurilor cse desăvârșita apropiere a su-fletelor.

Nu-mi cere să-ți spun intriga mea gândire.

Dacă nu ț-o spun o fac din umanitate.

Ai suferi de gândul meŭ străin.... și suferința altora dore de multe-ori maĭ tare pe cel ce-o pri-cinuesce.... e tăinuita consciință, ce-ĭ aduce ca o remușcare.

Să primim viața așa cum e.

M-am răsvrătit și eu la începutul căsniciei, sbu-ciumându-me, dar zadarnic.

Viața-ĭ despotă în inconsciiența ei.

Și de cerci să te împotrivesci, nu faci de cât să te sdrobesci. Fii înțelept Andreĭ! pricepe viața, și ușureză-ți durerea cu acestă adâncă pricepere!

Andrei, nu maĭ ȡise nimic: nicĭ a-ĭ fi putut spune de era saŭ nu pătruns de adeverul ȡiselor Lelianei.

Părea crudă, totuși când te gândiai la tot ce su-ferise, la tot ce făcuse pentru casa ei, era firesc ca azi să aibă libertatea de-a visa liniscită, a ceti, a trăi așa cum înțelegea, fără a se neliniști de nimeni.

XXVII

— Mi-ĭ greu Caterină de viață, silă de tot ce ved, ce aud, ce fac.

Viața mea e o minciună, căci de cu ȡi și pănă-n sară, tot ce fac e silit, tot ce vorbesc e falș.

Datoria e o mască, tótă eu sunt o minciună. Intrega mea ființă se răsvrătesce, voesc să sfărm aceste legături, ce sunt potrivnice ființei, potrivnice sufletului, potrivnice tuturor pornirilor mele!

Clocotesce-n vine patima!

E o minciună acestă neliniște din față, din gest, din vorbă.

Tote fibrele ființei mele sunt pline de el, stăpâ-nite de dorul nebun, de acel ce rătăcesce departe în țeri streine, depărtat de-aceea a cărei ființă s-a contopit renăscendu-se într-a lui.

Câte-odată dragostea pentru Dionisie, îmi umple sufletul de melodii, atuncĭ am răbdare, nu urăsc pe nimeni, îl aștept cu încredere, lucrurile îmi par maĭ frumose, sorele maĭ senin, citesc maĭ cu ușu-rință. Dar acestea sunt numaĭ fulgere de liniște, ce mĕ odihnesc puțin.

Apoi șivoiul patimei pornescc furios, sdrobind tot în cale-i, disprețuind, înjosind tot.

Ved numaĭ interes și înjosire în tot ce mĕ în-conjoră, rîsuri fiorose, spasmotice, sub fie-care zîm-bet blând, minciună și socotelă în cea maĭ neîn-semnată vorbă, în cea maĭ mică faptă.

Când retrăesc viața-mi plină dedoruri furiose, de înfrânări, dedesilusii, de desgust, de minciună, atuncĭ mĕ urăsc, urăsc pretinsa-mi inteligență, sim-țire, lealitate, milă, voință, mĕ vĕd lașa și de nimic!!!

Ce mică, ce mărginită sunt înaintea întâmplă-rilor ce mĕ sdrobesc! Mică de tot înaintea dra-gostei ce-mi arde firea, ce-mi omoră, ori-ce interes, ori-ce dór de viață, și căreia nu-ĭ pot da un curs maĭ potolit.............

Numai spuse apoi nimic. Tăcu, îi fu peste pu-tință Caterinei să maĭ scotă o vorbă din gura ei.

Cât de iute o schimbase împrejurările! Iată de ce se ferea Leliana de fostele-ĭ prietene.

Sufletului ei, plin de Dionisie, îi era peste putință masca necontenită. Ar fi înebunit, acum pricepea Caterina.

Se simțea aceasta din sila ce-și făcea a se as-cunde de Andrei, de multe ori nu reușia, și atuncĭ era maĭ slăbită, maĭ aiurată.

XXVIII

Trecuse câte-va zile de la pătimașa mărturisire. Caterina vĕȡêndcă Leliana nu vine pe la ea, pri-cepând că-ĭ era peste putință să iasă din atmosfera casei care-ĭ amintea pe Dionisie, — de-a face ori-ce o îndepărtă de el, deînchipuita-ĭ comunicație cu sufletul lui — s-a grăbit a se duce la ca.

O găsi în bibliotecă, perdută, cu ochii afundați de desnădejde.

— Ce e Leliana?

— Privesce, privesce Caterină. Dionisie e perdut. Cu voie liberă se duce la morte. Voescc pentru vecie să se despartă de mine, demine, ce nu am îndrăsnâla de-a mărturisi bărbatului meŭ că nu-l maĭ iubesc și a mĕ duce la cel spre care-n neștire se ’ndreptă gând, simțire.

Îl iubesc Caterino cum n-am iubit pe lume, el e visul desmerdat al aiurărei de fecioră, în el vĕd comorile visate.

Ascultă scrisorea, lui și vei judeca singură.

Fiume, 11 Noembre.

Leliană!!

Marea-ĭ furiosă. Toți călătorii s-au retras nevoind să plece, fiindu-le frică. A rămas numaĭ căpitanul, eu și oamenii lui. Vieța-mi pare o ironie, o ușoră atingere de-aripi. Vieța-ĭ goală, pustie de înțăles, căci tu lipsesci, tu spre care se înalță sufletul meu. Dacă voĭ muri, sufletul e al tĕu și numaĭ al tĕu ca și-n vieță.

Tot sunt perdut pentru tine... ne despart legile sociale.

Mai bine mortea care va adormi, va potoli póte acest dór nebun, acestă desnădejde că nu-mi poți lumina pe veci viața.

Adio Leliană, păstrezi amintirea celui ce te-a purtat în gînd și suflet, ca pe singurul dór dătă-tor de lumină!

DIONISIE

— Póte l-a înghițit valurile, pole din el nu maĭ e nimic, și eu nemernica n-am avut curajul a sfărîma legile sociale, eu, pe care o stupidă milă m-a reținut lingă Andrei, — iată-mĕ acum nevoită a zîmbi, a-mi ascunde desnădejdea, a suferi des-merdarea lui Andrei, desmerdare ce mĕ umilesce și Înjosesce, — azi cînd sufletul meŭ e al lui Dio-nisie.

Măritată, măritată, ce ironie să fii a unui om de care ființa ta se depărtează, căci drag îți e un altul, drag ca raza de sore după zili de întuneric.

Lasă-mă să mĕ duc, nu voĭ să maĭ stau în a-cestă casă.

Departe... departe... să nu maĭ simt nimic din trecut... și dacă Dionisie o fi murit, cum crezi că maĭ mĕ pot uita la Andreĭ?

Pentru el, și din cauza lui, l-am omorît.

N-am priceput că voit se ducea la morte, puind nețărmurite lumi între mine și el.

De-odată căȡu în genunchi, împreună mâinele și se rugă.

Isbucni apoi în plâns, tótă energia eĭ se perduse, și plângea, plângea nebună.

Se apropia ora venirei lui Andreĭ și Caterina nu pricepe ce trebue să facă, ce trebue să-ĭ spună, pentru a o aduce la realitatea vieței, pe calea da-toriilor de soție!

De-odată se ridică liniștită: Nu te uita așa lung și speriat la mine Caterină!!

— Ce mĕ creȡi o femee asemănătore celorl-alte?

Creȡi că samen celor ce cad azi cu unul, și mâine când nicĭ bine n-a plecat acela, se dau altuia, ȡi-când că-n vultorea vieței pătimașe își vor uita iubirea!?

Nu, nu samen lor. Iubirea mea e mortea!

De-aceea fugiam de iubire. Nimeni și nimic nu póte umplea locul lui Dionisie, nimic nu mĕ va sili să trăesc atuncĭ când voĭ sci că el a murit!

Acum privesce-mĕ! Îmi așez perul.... potri-vesc chipul.... zîmbesc.... nu-ĭ urmă dedurere pe față...

Dar ochii... ochii sunt ai lui Dionisie, pe el îl vĕd pe întinsul mărei.

Dacă vaporul se cufundă?! vai me-nfior, mĕ în-spăimântă curajul meu.... mi-ĭ frică Caterino.... și mi-ĭ frig.... e înghețul morții.

De-odată s-aude clopotul.

Leliana tresare.

— E Andrei, curaj! liniscită trebue să plec fruntea la sărutarea bărbatului meu... Nu-ĭ dreptul lui... nu-ĭ port numele?

Du-te! du-te Caterină, lasă-mĕ să joc singură comedia acesta a liniscei. Mi-ĭ rușine să mint față, de tine. Du-te, nu-ți fie frică!

— Ce faci Leliană? Lasă cărțile. Haide să prânzim.

— Să mergem, dragul meu, tocmai pe tine te asceptam nesciind de ce întârzii.

Ce maĭ e cu politica? Ce maĭ fac la Cameră? Guvernul tot nu se schimbă?

— Ia nimicuri, fată dragă, se jocă de-a dimisia. Ar da-o și le e frică să nu le o primiască.

Dar tu îmi pari supurată, plânsă, și eu nicĭ câte veȡusem.

— Nu-ĭ nimic Andrei!

Romanul ce-am cetit, m-a făcut să plâng la urmă, și tu scii ce impresionabilă sunt.

Din cauza acesta, se vede mĕ dore capul.

Așa că voĭ fi nevoită a mĕ culca maĭ devreme.

Tu du-te dragul meŭ! ai interese și nu poți lipsi. Nici nu e bine pentru tine să te culci așa de vreme.

XXIX

Mirată, ascultă Caterina povestirea Lelianei.

— Cu o forță colosală căreia zadarnic cercăm a ne împotrivi, viața saŭ maĭ bine împrejurările își urmâză cursul; sfărîmendu-ne fără consciință, fără părere de reu.

Asară la masă după ce-ai plecat tu, am căutat să rîd și să ascund lui Andrei, mortea din suflet.

Ce fantome am veȡut tótă noptea! și cum a apăsat pe ființa mea, acestă minciună, acestă ne-putință de-am trăi durerea și iubirea!

Pote asta a fost tainica putere — care azi dimi-neță la nouile și stăruitorele lui întrebări: că ce am de sunt așa de tristă, mustrându-mĕ că de ce îi tăinuesc, m-a făcut cu o inconsciență, și o putere de care mĕ minunez azi, să-ĭ răspund: «Iubesc pe un altul, fără voia mea, și fără putința de a-mi omorî iubirea. Dă-mi libertatea, căci nu maĭ pot minți».

Răsună aceste vorbe urechilor mele.

Nu le-am priceput înțelesul, și nicĭ m-am gîndit la rĕul ce făcem, saŭ la urmările ce-ar fi putut decurge.

Asceptam respunsul, creȡend saŭ maĭ bine dorind libertatea.

— Ai făcut tu acesta Leliana?

Ascultă nu s-a isprăvit încă!

Ne pretindem a cunoște oamenii, le punem în gură răspunsuri, le imputăm judecăți și stări psi-chice, care nu sunt de cât ale nostre, și pe care eĭ nu le pot avea, nu le au, nu le vor avea.

Asceptam alt respuns, altă scenă de la Andrei.

Liniscit mi-a răspuns: «Trebue să mĕ iubeșci, acesta e datoria ta, așa ai făcut până acum» La auzul acestor vorbe, o nețărmurită tristeță m-a cu-prins, tristeța minciunei vieței mele, zadarnicul strigăt și dór de libertate, zadarnica sbuciumare a sentimentului de lealitate.

Viața își urmeză nepăsătore cursul și și-l va urma înainte, făcendu-mĕ să îngrămădesc minciună peste minciună, rușine peste rușine. Azi înainte de-a veni la tine, uitându-mĕ la Andrei, mi-a părut așa de trist, — o desnădejde și maĭ mare m-a cuprins atunci, o părere de rĕu de ceea-ce am făcut, și pare că un dór de a tăgădui tóte ȡisele care de sigur i-a pricinuit atâta durere. Gânduri nebune de umilire, de devotament, de neîntrerupte jertfe se rostogolind furiose gonindu-se în creier.

— Te ascult Leliană, și pare că nu-mi vine a crede că tu ai putut face acesta. De ce nu i-ai mărturisit dragostea pentru Dionisie la început, după ce-ai văzut că v-a fost peste putință tăinuirea??

— Tu creȡi Caterina că-n mărturisirea mea de azi dimineță a fost vre-o voință?

Nu! aceste vorbe aŭ isbucnit, fără ca chiar să le pricep înțelesul. Acum îmi vine a crede că acestă mărturisire, va face maĭ mult rĕu mic de cât lui Andrei; căci a avut curajul a-mi pretinde să merg mâine seră la bal.

— Și tu desigur ai refuzat să-l asculți.

— Numai în fabule găsesci dureri care omora saŭ înebunesc. Natura nóstră nu are capacitate de cât pentru mijlociu, loviturile cele maĭ aspre, nu ne produc de cât ușore sgârieturi.

Miseriile alunecă și cad de pe noi, passiunele nostre aŭ durata unei clipe.

Dovadă e că: lui Andreĭ i-am spus că nu-l maĭ iubesc, și el a rămas tot cel dinainte, — gândindu-se la baluri — iar eu nu sciu dacă Dionisie maĭ trăesce și cu tóte astea uite... mĕ mișc, rîd, vorbesc și mâine sară voĭ merge la bal.

Cu tóte astea iubesc pe Dionisie!!

De ce atâta minciună în viața mea? De ce la pornirea-mi leală drept răspuns, am avut: amin-tirea datoriei??

Ce? óre sunt turnată ’n bronz, săpată-n mar-mură, ori sunt o păpușe? Oare ’n mine nu e nicĭ simțire? Nu sunt stăpână pe gândul,— pe ființa mea?

Să merg înainte orbă, să-mi omor ori-ce por-niri, ori-ce nevoi sufletesci, căci așa o vra obiceiu-rile și întocmirile sociale!

La ce bun atuncĭ tóte declamările de libertate, de drepturi, când ele nu sunt de cât o aparență, când înjugate suntem la legi create depatimile sociale, și de instinctiva putere de minciună și aparență ce e în noi?

Când vĕd egoismul cu care Andreĭ voesce a mĕ sfărîma, făcendu-mĕ să figurez în bal cu sufletul mort, îndurerat: când mĕ întreb de e aevea, saŭ a fost vis, halucinație mărturisirea că — nu mâi iubesc pe Andreĭ — mĕ înfrisoșez și mĕ desgust!

Ce putere, ce simțire tainică cârmuește pe acest om?

Eu îmi chinuesc sufletul cu părerea de rĕu pentru mărturisirea făcută, și el nu are nicĭ duioșia, de a nu-mi impune, a voit o durere maĭ mult?

Dacă mĕ revolt? Dacă nu vreu să merg? și nicĭ voesc a maĭ trăi cu el?

— Uiți Leliana că aceleași întocmiri de care te plângea-ĭ maĭ adine-oră, îți impun să nu te des-parți de bărbatul tĕu decât în anumite condiții, pe care legea în ocrotitorea eĭ bunătate le-a pre-veȡut.

Ai vre-una din acele condiții?

— Nu, nu am nicĭ una.

— Nu-ți remâne atuncĭ de cât să fii tot mări-tată, saŭ să părăsesci casa, supuindu-te scandalului și clevetirilor umilitore, ce potop vor cădea asupra ta. Nu crede că vei fi păstrată de vre-una din prietenele tale?

— De ce atuncĭ întind mâna și primesc în casa, lor, pe acele cărora bărbatul le servesce drept «pe-rdea» saŭ drept «mijloc de traiu» și care trec din greșală ’n greșală fără tristeță, fără remușcare?

— Ești copilă Leliana! cum vrai tu când multe din femei trăesc acestă îndoită viață să-și tăgă-duiască și înfiereze purtarea lor, prin aprobarea deschisei tale purtări?

Iar bărbații, ce drept răsplată a tăcutei apro-bări, aŭ o largă parte de bucurii, cum voesci să nu fie contra ta, — când pe unul ai ales, lovind în egoismul tuturora??

Te vor desprețui, sărmano, bârfindu-ți curajul!

— Deci, deslegarea pentru mine, e minciuna, minciuna neîntreruptă ce ucide credințele, ce o-moră cele maĭ sfinte porniri.

Deslegarea e, că mâine voiŭ pune tot gustul, și priceperea ce am, în a mĕ găti, în a fi cât maĭ simplă în gătela mea, ca simplicitatea contrastând să-mi dea relief.

Balul e câmpul de bătălie a femeei, și cea maĭ curată chiar, își uită curățenia în acestă înciu-mată atmosferă de resboiu.

E o chimeră pentru care voesci a învinge, căci nimeni nu-ți place din sala de bal, totuși o voesci. De mică te-a învățat — dublându-ți instinctul — că numaĭ acestă victorie îți e lăsată ție. Ești pă-pușa care trebue să robesci cu frumuseța; acesta e singura-ți armă, singura-ți resbunare. Să-ți fie sclavi, să te dorescă acei ce vor să te robescă. Câtă minciună! Câtă rușine!

— Totuși nicĭ una din noi Leliană, nu avem curajul a sfărima obiceiuri, ce de multe ori, și la multe din noi, ne măgulesce deșărtăciunea.

— Ore însuși eu, care acum îți vorbesc cu atâta desgust de bal,... dacă aș sci că Dionisie e la bal nu bucurosă aș căuta să merg, dorind să înving pe tote? Ai dreptate Caterino, rĕul e în noi, e-n pornirile nostre............

Se ținu de cuvent. A doua sără fu la bal, într-o minunată rochie, albastră, dulce ca o mângâere, ce-ĭ făcea chipul maĭ alb, perul maĭ castaniu.

Veȡend-o zîmbind liniștită, adânc stăpână pe-ea, cine ar fi creȡut că ’n acel suflet e dispe-rarea?

Caterina se apropie de ea, neputendu-se stăpâni de-a o întreba: ce putere îi dă acel chip vesel cu care se arăta în bal?

— Nu pot suferi mila altuia, și acesta nu din pricina unei nesocotite mândrii, ci find-că sunt în-credințată că sub părerea de rău din vorbe — pen-tru suferința ta — se ascunde o tăinuită și de multe ori abia mascată bucurie.

Și de aceea cu o putere — ce are la bază rău-tatea póte — îmi ascund intimul ființei, durerile și descurajările sub masca vecinicului zîmbet, a vccinicei liniște.

Nu pot suferi mila nimănui, căci e falșă.

Simțirea adevăratei păreri de reii pentru sufe-rința ta, — când există — o simți ca un ce fluid impalpabil, de multe ori-neîmbrăcat în haina vorbei acel «ce» te înrudeșce cu ființa ce sufere pentru tine; căci în privire, într-un gest al ei, ai citit maĭ mult, de cât în potopul de vorbe. In colo e, curiositate saŭ falșitate.

Am creȡut că venind la bal, voiŭ reuși a omorî pentru câte-va ore, gândul chinuitor.

Am creȡut că veselia tuturor mĕ va coprinde, și individualitatea mea va dispărea.

Dar când vĕd perechile lunecând ritmic, ca duse de un dór de-ndrăgostire, când vĕd veselia și indi-ferența tuturor, o jale adâncă mĕ cuprinde; — fă-cută din durerea că nu pot avea lângă mine pe cel ce iubesc, și din sentimentul că de și căutăm a coprinde omenirea întregă în dragostea nostră, de și din ce în ce se hotărăsce și «accentuează» maĭ mult sentimentul de umanitate, — totuși om de om, e din ce în ce tot maĭ departe, tot maĭ strein.

XXX

— După ce am venit acasă de la bal, în tăcerea odăei, și-n aparenta libertate, masca a căȡut, și am plâns lacrămi amare și fierbinți care m-au zdro-bit, care mi-a omorît ori-ce credință, ori-ce nă-dejde.

Și azi mĕ vezi slabă ca un copil cu nevoia unei dragoste părintesci, unde să-mi ușurez durerea, și-n mângâeri să găsesc puterea de a lupta... de-a fi bună... de-a mĕ gândi la durerea altora maĭ mult decât la a mea.

Dicend așa: se sculă de la locul ei, se puse pe un scăunel la piciorele Caterinei, și afundându-și capul în polele ei, plânse ca un copil.

— Caterino! Caterino! grija veciniei cu întreba-rea că ce va face Andreĭ când eu nu aș maĭ fi lângă el, și cu frica că va ajunge nenorocit, mĕ țintuesce la mijloc de drum, departe de acel pe care fără voia mea îl iubesc.

Sentimentul că ascund ceva de Andrei, că nu maĭ sunt cu sufletul limpede din trecut, îmi dă nopți și zili chinuitore. De aceea cresce nevoia de a fi singură, a nu fi silită să mințesc.

Me sbat într-un cerc din ce în ce maĭ îngust, nesciind cum voiŭ eși, ce voiŭ face.

De odată i se aduse mal multe scrisori.

— Uite una cu mărci din Italia, ȡise Caterina.

O luă. Era de la Florența. Dionisie o insciința că a scăpat de morte și superstițios cum e, își închi-pue că e póte o prevestire de fericire!

O ruga să-ĭ scrie, să lucreze, să citescă.

Lacrămi curgeu, picuri, picuri pe obrazii și maĭ păliți ca de obiceiu... Durerea aesta așa de mută, așa de nobilă sgudui pe Caterina.

— De ce nu ai nădăjdui și tu Leliana? Veȡi mortea ți l-a păstrat. Când iubirea vóstră e așa de puternica, așa de curată, așa de neasemănată, când aveți atâta voință născută și mărită de po-trivirea gândurilor a sufletelor?!

— Indoiala e în mine Caterino; ţelul meŭ de a simți, de a pricepe și concepe viața, e călăul, ce-mi ucide tóte credințele, tóte aventările! Nu veȡi că între mine și el sunt: mări, munți, pră-păstii, atâtea sensații noui, și atâtea tresăriri de bu-curie înaintea frumosului, neasemănatului — óre nu se póte înveli în zăbralnic de uitare, amintirea de mine??

În mijlocul atâtor frumuseți, sguduit de sensații numerose și furtunose, rămâne-va vre-un locușor cât de mic pentru mine??

O noua durere și îndoială la atâtea altele.

Me simt așa de bătrână, așa deobosită în a-cestă minută, creerul mi-ĭ amorțit de atâtea lupte!

Să mergem dragă Caterină să ne preumblăm departe... să nu fii nevoită a vorbi, nicĭ a vedea chipuri streine. Póte mișcarea acesta va da alt curs ideilor și puțină energie simțirei.

XXXI

De a doua zi chiar Leliana începu a citi cu patimă.

Ore ’ntregi nu puteai schimba o vorbă cu ca. Se înconjurase decărți, respira o atmosferă de sciință și artă. Panselele puse în o ramă mică, erau atârnate la mijlocul biblioteci.

Analisa tot ce citia, discuta, critica cu o libertate de spirit ce n-ar fi bănuit o furtunosă stare sufle-tescă.

În timpul acesta scrisorile dintre ca și Dionisie se schimbau regulat.

În una din ele Dionisie îi vorbia descriindu-ĭ cu colori așa de vii, așa de trăite, fericirea ce-ar putea fi, dacă ea ar fi liberă, liberă a-și uni lacri-mile, sufletele, viețele, a scrie și citi împreună.

Câte n-ar scrie eĭ! lucruri ce-ar uimi lumea, care n-ar ști că iubirea le-a dat acel geniu.

Părea ne aevea acestă iubire, și te cuprindea frica de nu sciu ce deslegare.

Leliana străbătuse suferinți ucigătore, cu o e-nergie sălbatecă, cu o voință neînvinsă de a-și robi viața și a-ĭ storce silit bucuria saŭ liniscea. Acum însă, era cu totul alta, — de și ochilor străini părea tot fericita, tot voluntara.

De cât-va timp, arăta Caterinei numaĭ scrisorile lui Dionisie, fără a spune vre-o vorbă.

Pe Andreĭ nu-l pricepea nimeni, nu te puteai dumeri, ce-l făcea așa de nepăsător. Pare-că nu el fusese omul, căruia Leliana într-un nesocotit avânt de cinste, îi spusese că nu-l maĭ iubcsce!!

Egoismul óre? îl făcea nedestoinic a se jertfi pentru fericirea Lelianci — plătindu-ĭ credința de ani întregi — saŭ în adever o iubea așa de mult, că ideea de-a fi fără ea, adăogată la încrederea ce-ĭ insufla cinstea ei, îl făcea să pară nesimțitor la spusele și alusiile ci de-o altă iubire?!

De multe ori Leliana nu-l putea vedea, spunând Caterinei:

— Vederea lui Andreĭ mĕ omoră, căci glasul consciinței, nu-l pot de loc adormi.

Aș voĭ să iubiască pe-o alta, să-l sciu fericit, ca să am și cu libertatea de-a fi fericită, — fără ca bănuiala de suferința lui să mĕ chinuiască. Mi-ĭ milă de el, maĭ ales cînd nu pot fi stăpînă a-ĭ as-cunde adeverata-mi stare sufletâscă; și totuși, mi-ĭ ciudă de ce nu pricepe jertfa, de ce nu are ener-gia de-ami lăsa singur libertatea.

— Acesta, nu o ascepta Leliana.

Ori-care ar fi sentimentul pricinuitor — a stărei morale a lui Andrei, — nu ascepta de la un bărbat acest spirit de jertfă. Afară de acesta, se póte ca el să-și închipue, că dragostea ta e o simplă copi-lărie care va trece; și atuncĭ te vei reîntorce la el.

— Ce departe-ĭ de adever!! Cu câtă anevoie ne pătrundem sufletele, ori-cât am sta împreună!! Iubirea mea pentru Dionisie o copilărie?!

Când din prag, mĕ uit, voind să intru în odaia unde stăm acum; un nu sciu ce sfânt îmi cuprinde firea! Pare-că țintuită stau pe loc, și respir din atmosfera acestui templu al iubirei sfinte, neaevea.

Țintuită stau pe loc, căci aud glasul duios al lui Dionisie, vĕd chipul lui muiat în vrăjită lumină, simt ființa lui, dorul, iubirea-ĭ desprinȡendu-se din fie-care lucru, din fie-care carte, din miresmele ce plutesc în aer... răsărindu-mi înainte, luminosă, orbitore.

Tote lucrurile glăsuesc dragostea lui.

Un nu sciu ce mi se coboră ’n suflet, duios, sfînt, neauȡit.... Ca o rugăciune de copil ce-n nescire își împreună mâinele ridicând glas și ochi spre cel a tot puternic!

Cântă iubirea ’n mine, ca o străveche de demult poveste, și însu-și cu îmi par ca din basme...

Pe aripi neveȡute mĕ ridic de-asupra omenirei întregi, cu sufletul plin de sfintul păcat, — ce-mi dă înțălesul vieței.

Glasul consciinței, adorme atunci,... și de ce ar vorbi când nimic pământesce nu-ĭ în acestă iubire; iubire ce cuprinde deplina reînviere a unui suflet prin altul, prin altul ce-ĭ e complimentul și echoul.

De-aceea stau în acestă odae, unde intrarea unui străin, îmi pare pângărire.

Aicea sunt eu, stăpână pe gândul, pe simțirea mea.

Minunatele cărți ce citesc, îmi sunt ca o conti-nuare a ființei lui Dionisie, care stă devorbă cu mine. Nesciutor defirea mea Andreĭ își închipue póte că timpul va încenușa-o... acestă iubire, nu e din acelea care se uită în vârtejul amețitor al vieței. Plăcerile din trecut, azi nu maĭ aŭ înțăles pentru mine, și dacă sunt tot activă, dacă viața își ur-meză regulatu-ĭ curs; — este că ființa-mi, lămurit, s-a dispărțit în doue — o parte a datoriei, aceea o cunosc toți. Al doilea, tăinuita pricepută numaĭ de tine statornica mea prietenă, căci potrivirea ideilor, a gusturilor, a educației, puternic ne-a înfrățit.

Ca și tine nu pot pricepe, și nicĭ voesc a căuta să pricep pe Andrei. Lupt înainte, lupt câte-odată cu un curaj nebun, nădăjduind fericirea, alte-ori mĕ îndoesc sub greutatea vieței. Sub biciul durerei, puterea de pricepere se-ndoesce și atuncĭ le vĕd tóte așa de limpede... Îmi disec simțirea, disec împrejurările... prevăd tot viitorul.

Îndoiala, singura moștenire de la tatăl meu, moș-tenire îndoită de împrejurările prin care am trecut, se întinde peste suflet... nu maĭ cred în nimeni și în nimic, căci egoismul tuturor m-a omorît.

Intrând Andreĭ în odae, Leliana își întrerupse mărturisirea. Se înciudă când îl veȡu în prinsorile ușei și chipul se întristă îndoit.

Începu să-ĭ vorbescă de teatru, de opera ce-a venit și pentru care luase o lojă.

— Nu-ĭ așa, vei veni și tu cu noi Caterina! am luat o lojă. Nu sciu ce să maĭ fac dor, a-și smulge pe Leliana atmosferei acesteia de neîntrerupt lucru care atât a slăbit-o.

Îți trebue și petreceri, draga mea, ȡicend aceste, se apropie s-o sărute.

Nu sciu ce fulgere trecură prin ochii Lelianei, chipul acoperindu-i-se de ironic și desgust.

— Ai uitat că sciința e vechea mea dragoste, că de la începutul căsniciei ț-am mărturisit-o? Atuncĭ te temeai chiar să nu precumpăniască dra-gostea pentru tine.

— Și veȡi că am avut dreptate?

Nevestica îmi șede óre ’ntregi de vorbă cu Taine, Guyau, Musset, Fouillé... și maĭ sciu eu care, ui-tând că are un bărbat, care cu atâta drag asceptă o vorbă de la ea!

— Nu crede câ nu voesc a vorbi cu tine, și de aceea stau închisă citind.

E o nechibzuință ideile aceste ce-ți cutreeră creerul. Eu mĕ amestec în procesele tale, vin eu să te tulbur când cercetezi vre-un dosar. De ce când tu ai acestă libertate, eu să nu o am fără că tu să te plângi?

Dacă pe tine nu te intereseză cititul meu, și pe mine pledoariile tale, cine e de vină? Trebuea să eĭ o advocată.

— Eu nu mĕ plâng că te-am luat pe tine Le-liană, dar tu te plângi că nu ai luat un poet.

Era prima limpede înțepătură.

— Drept e Andreĭ că un poet m-ar fi priceput maĭ bine ca tine, nu s-ar fi plâns că stau prea mult să citesc, căci ar fi cetit și el cu mine.

Andrei, nu maĭ ȡise nimic și eși din odae.

Pricepea bine iubirea Lelianei, și voit nu-ĭ dădea răgaz, acoperindu-se de nepăsare.

Pricinile ce-l împingeau orb înainte, nepricepute aŭ rămas chiar de Leliana, care zilnic îl vedea, îl studia.

— Veȡi Caterină că avem dreptate când spu-nem că egoismul tuturor m-a omorît?

Azi când Andreĭ scie bine că propria-ĭ purtare l-a îndepărtat de sufletul meu, lăsând un gol — ce timpului și împrejurărilor era dat să-l umple —; azi, după ce-a avut și are femeea, doresce sufletul, pe care n-a căutat nicĭ dorit să-l aibă vre-odată.

Dar acum sufletul e al altuia, și cum se póte îl scia al lui. Egoismul se revoltă și nu póte primi acest furt..... E o datorie.... scrie la carte.... femeea nicĭ în gând nu are drept să iubescă, de cât pe D-l și stăpânul ei; chiar de străin ar fi stăpânul, de nevoile și aventurile ei.

Câte-odată îmi ȡic cu e mișelie a mĕ lăsa do-borîtă de împrejurări, că trebue să lupt cu viața, că trebue a-mi ajunge scopul, că e rușine ca tu om inteligent, să fii slab ca un copil... Atuncĭ nervii se încerdeză a resboiu, gata a înfrunta totul, plină, de credință.

Alte-ori sunt sătulă a maĭ lupta cu mine.

Căȡută în prestație, un adeverat animal străin de spațiu, de timp.

Atunci doresc mortea, mortea care ar pune ca-păt tuturor suferințelor, tuturor sbuciumelor... vĕd numaĭ sicrie, simt înghețul morței... Cu privirea pierdută, cu liniștea pe față, îmi regulez tóte in-teresele, prevăd tote, asist la punerea mea în si-criu, și la ultima lopată de țărină, svîrlită de-o inconscientă mână.

Și ce-ĭ pasă lumei, că o ființă lipsită de noroc s-a stins pentru vecie, și cine-și va aminti c-am fost și ce-am fost?!

Nimic din mine nu va maĭ rămâne, și zadarnic am luptat,... viața, maĭ puternică de cât mine, m-a sdrobit.

Nu maĭ am curaj, nu maĭ mĕ interesăză nimic, ce maĭ ascept de la viață?

Puterea de-a lupta, de care eram atât de mân-dră,... s-a dus... sciința și frumosul care mĕ mân-gâia în minutele grele ale vieței — străine îmi par — căci pe el nu-l pot uita. Vecinic e înaintea mea, de e zi, de e nopte. Vecinie îl ved, îl aud, îl simțesc.

Întrega fire robită de el, nu-și póte găsi o clipă de răgaz.

XXXII

— Ține Caterino scrisorea asta de la Dionisie... spune, dacă pusă între iubirea unuia, și póte egoi-smul celui-l-alt, maĭ pot gândi, maĭ pot nădăjdui ceva? Sunt mortă pentru viață, duc în sufletul meŭ un gol, o jale, un desgust, o vecinică ne-mulțumire de mine și de alții.

Pe zi, pe zi, devin maĭ rea, maĭ disprețuitore.

Me închid în cotitul meu, cu maĭ multă nevoe de singurătate, casa mea devine din ce în ce maĭ singuratică.

Nu maĭ cred în nimeni, Egoismul tuturora a omorît tot ce era bun și sfînt în mine; dragostea deviață, dorul debine, de artă, de frumos.

In fața fie-căruia vĕd o mască, în spusele vostre o minciună... energia dispare... mândria și voința.. o poveste.

Îmi analisez acțiunile, vorbele, mișcările. Am vise chinuitore... dorinți pătimașe... minute de nebună revoltă... apoi mĕ prinde un dór de liniște, adâncă.

Să nu maĭ vĕd pe nimeni, să n-aud pe nimeni, să nu sciu nimic.

Un dór de câmpii întinse, de păduri întunecose, de culorea verde ce-mi liniștesce sufletul... și de tăcere complectă. Ființa omenescă îmi face reu.

— Me sperie starea ta Leliana.

Trebue să te hotărăsci. Du-te spre cel ce iubesci fără să-ți pară rĕu de Andrei... de rang și póte de lume.

La ce bun să te maĭ chinuesci atât, să îngrămă-desci minciună peste minciună, durere peste durere. Du-te! dragostea să-ți ție loc de tot și tote. De nu poți face acesta, atuncĭ nu iubesci... De ce vecinic tălmăciri ce-ți slăbesc credința, ce-ți dau îndoiala? Încă odată îți repet, de iubesci lasă tote, mergi înainte spre cel ce te chinmă.

— Ai dreptate, Caterino. Aiurez ca un om bol-nav, nu asculta. Vorbele mele de dragoste... excla-mații falșe sunt. Nu! nu crede, nu-l iubesc... nu-ĭ pot jertfi — strălucitu-mi rang...— nu veȡi cum mĕ înalț? Me orbesce lumina strălucirei mele... Eu, un vierme, un nimic... Cum de am ajuns așa sus??

Sunt o Fantoșă... și óre sârma — interesului de rang — nu mĕ mișcă în cutare saŭ cutare direcție??

Știi tu care ar fi deslegarea acestei enigme ce se numesce iubirea mea? Vino aprópe de tot să n-audă nimeni!

«Un chez nous» unde femeea se întâlnesce pe zi cu amantul; iar séra strălucitore, senină, curată — la brațul bărbatului — apare ’n salone... la teatru. Posiția socială nu-ĭ jertfită. Lumea... lumea se plecă înainte-ți când sus ești pe scara rangurilor.

Dar dacă «El», maĭ tînăr de cât tine, doritor e maĭ târziu, de-un suflet tiner ca al lui?

Și acum tot eu îți răspund... el bine atuncĭ «Le chez nous» devine «Un chez nous» cu un altul.

Dicea în gustatele lui versuri înțepătorul A. Cuza. Și când după părerea ta sunt așa de sus, am desigur, «inferiori» gata să m-asculte... E or-bitore lumina rangurilor! Schimbarea e practică... și aicĭ e fericirea!

Eu, eu aiurez după «iubirea eternă, neperitore» gata de jertfe, după iubirea pe care nicĭ o amin-tire, de dureri pricinuite, nicĭ griji, nicĭ păreri de reu, nimic nu vine s-o tulbure.

Iubirea curată,... curata iubire d-întâiu.

Dici să mĕ duc. Crezi că-mi pare rĕu de starea mea socială, creȡi că-mi pare rĕu de casa ce-aș lăsa și unde fie-care lucru, portă pecetea inteligen-ței și a simțire! mele?!

Nu Caterina! cunosce-mĕ și prețuesce-mĕ cel puțin tu!

Ia-mi anii petrecuți împreună cu Andrei!

Ia-mi amintirile și grijile ce ne-a legat!

Ia-mi credința că nu va fi nenorocit când nu voĭ maĭ fi! Ia-mi îndoiala că Dionisie maĭ târziu când voĭ fi bâtrână nu se va câi că m-a iubit!... Ia-mi tóte aceste și lasă-mi sufletul «curat de fecioră» și atuncĭ zi: «Du-te». Nimic, nicĭ o umbră, nicĭ o bănuială, nimic nu m-ar maĭ țintui!

De ce, tu prietena mea, nu mĕ creezi ca din senin o alta, tu care mĕ iubesci și mĕ cunosci, fără a mĕ cunosce.

— Iartă-mĕ Leliană că te-am bănuit, dar când privesc și înțeleg tot ce e în jurul meu, tu îmi pari o ființă curiosă.

— Ai dreptate, curiosă, căci nu iubesc pe bărbat și totuși mĕ gândesc la suferința lui, maĭ mult de cât la a mea, iubesc pe Dionisie, și totuși îl jertfesc.

Ce-ai face tu saŭ o alta când a-ți fi în locul meŭ?

— Multe din noi ar părăsi casa scăpând de astă neîntreruptă minciună.

— Problema, drept e că ar fi resolvită, dar óre și aicĭ nu ar fi minciuna?

Nu aș fi femeea văduvă care cu adânca-ĭ expe-riență de viață, nu maĭ voesce să se mărite; dar iubesce pe un om, îl iubesce unic, și nu póte po-toli dorința de a-l avea lângă ea. Iubirea lor e așa de tăinuită, statornicia o face așa de sfîntă, că te simți maĭ înălțată, maĭ ușurată lângă o așa dra-goste, de cât lingă paravanul căsniciei, care ascunde de multe ori, minciunile, falșitățile, degradările cele maĭ îngrozitore.

Prietena ta Caterino, nu va fi nicĭ acestă vă-duviă... deci divorțata. După cât îmi stă prin pu-tere a judeca și încheea, nicĭ odată Andreĭ nu va voĭ să se divorțeze de mine; ci cu aerul acesta de nepăsare, de nebănuială, mĕ va duce înainte, cău-tând a face, tot ce l-ar putea apropia de mine, de gândul, de sufletul meu.

Judecă numaĭ atât: Cum de nu s-a răsvrătit, mândria și dragostea lui, când cu atâta liniște i-am spus că nu-l maĭ iubesc?

Pote că prea marea iubire pentru tine l-a orbit făcendu-ĭ de necreȡut bănuiala că tu ai putea iubi pe un altul.

— Să admit zisele tale pentru întâele minute.

Dar óre când față de tine i-am spus: că fără voe sufletele s-apropie unde gândurile sunt una? Dar óre când se uită și vede aceste pansele cu vorbele «Ești artistă» dedesupt, cum de nu pricepe că sunt de la Dionisie, că iubirea-mi pentru Dionisie e un cult?

— Tu singură i-ai spus atunci: «Fii înțelept».

— Și ce puteam spune alta? Ore poți face rĕu unui om când ai consciința că îl faci?

— Póte că nu ai destulă voință a te depărta de Andrei, póte că mărești singură rĕul ce creȡi că i-ar pricinui durerea ta?

— Te înșeli. Am voință! Ea clocotește ’n mine — a răsboiu — Aș înfrunta lumea întregă, aș munci neîntrerupt, pentru a-mi câștiga viața dacă -nu aș avea îndestularea asigurată.

Singură aș fi în stare să duc lupta cu mine, cu lumea, cu sorta.

Ore de la cinci-spre-ȡece ani de când m-am sim-țit singură, de când am priceput tóte tainele vie-ței mele de familie, tóte durerile și umilirile maniei mele, nu am avut eu — copila visătore care creea o lume de bucurii dintr-un zîmbet, dintr-o privire— puterea și voința de a lupta cu mine, cu sorta, cu mrejele vieței?

Nu sunt eu opera mea, a voinței a putinței mele inteligente?

Aceiași putere o am și azi, e strămoșescul dór al răsboinicilor care după atâtea sute de ani încă glăsueșce ’n mine. Sciu a voi, sciu ce vrau, mĕ pricep prea bine pe mine!

Dar nu pot face reu. Vecinic mĕ gândesc că Andreĭ din cauza mea ar deveni nenorocit. Iubi-rea-mi pentru Dionisie ar fi un chin, căci — simt bine — în clipele de bucurie, ca o fantomă Andreĭ se va arăta înaintea-mi.

Azi nu maĭ sunt copila din trecut, atunci... inconsciența, maramă strălucitore arunca peste viață.

Azi, când experiența m-a făcut să vĕd că totul e o noțiune, azi, când sciu că zadarnic am iubit pe tata, pe frate, pe neamuri, că eĭ s-au iubit pe ei, egoismul, plăcerile, passiunile lor, omorând con-'scient în mine tótă tinerețea, tótă încrederea, azi nu maĭ cred în nimic, mĕ tem de egoismul tu-turor.

Me tem: ca acestă iubire ce coprinde viața în-tregă pentru mine de-acum înainte, să nu se în-torcă contra mea la bătrânețe.

— Te temi că Dionisie nu te-ar maĭ iubi?

Dar nu veȡi că din versurile, din scrisele lui, nu respira de cât vecinica îndrăgostire?

Nu ai dreptul să te ’ndoesci deel, când cu atâta nobleță s-a depărtat de tine, voind ca cu prețul vieței lui, să-ți pătreze puțină liniște. Suferințele, adânci, luptele, îndoelele de ceĭ chiar care aveau menirea a te iubi și îndruma, ți-a otrăvit ființa omorându-ți încrederea și tinerețea. Îndoiala aceea o arunci azi peste sufletele tuturor.

— Nu pentru azi mĕ îndoesc de Dionisie, iu-birea lui, e singura-mi lumină, singura putere, singura credință... Sciu că iubesce ’n mine sim-țirea și inteligența maĭ mult decât chipul. Dar mâine, când sufletul lui așa de tîner va în-tîlni în cale-ĭ o ființă care să întrunâscă tóte ca-litățile, mâine când deprinderea va face să nu maĭ fiu idealul luminos! nu va suferi și el aceea ce sufer cu azi, neputendu-se hotărî, a mĕ lăsa, de și nu m-ar maĭ iubi.

Ce voiŭ face eu atuncĭ? Căci nu poți ȡice că nu voiŭ pricepe schimbarea lui, chiar neaveind alți ochi de cât pe ceĭ ai iubirei!

— Ei bine, atuncĭ tu cu sufletul teu, gata de jertfe, te vei retrage singură, lăsîndu-ĭ fericirea fără remușcare.

— Și la bătrînețe drept mângâ3re voiŭ avea a-mintirea teului făcut lui Andrei, și durerea ucigă-tore, că cel în care am pus viața ’ntregă iubesce pe o alta... Casa golă, pustie, fără nimeni îh ochii cui să citesci disperarea că te duci din viață, fără mici o lacrimă pe morment.

Singurătatea acesta ce o preved, puterea acesta de a mĕ analisa și prevedea viitorul, mĕ ucide.

— Pentru tine nu-ĭ deci nicĭ o scăpare? aprópe toțĭ și tóte aŭ partea lor de bucurii.

— Și eu nimic. Datoria... arta și sciința pote-mi va da puțină liniște.

Trăind cu alții, cu gîndirea celor ce aŭ simțit și trăit, voiŭ pricepe maĭ bine viața.

Făcend bine, ertând și tălmăcind greșalele tutu-ror voiŭ putea încă să par liniscită.

Afară de acesta, creȡi tu că putem spune cu siguranță ceea-ce vom face? Viața, împrejurările, nu-și rîd óre de jurăminte, de simțiri, de hotărîri??

Luptă, luptă înainte, adevărul vieței nu trebue să te opriască pe loc... dar nicĭ nu poți a nu re-cunosce «adeverirea» tristului adevăr «Viața».

XXXIII

Necontenit se gândia Caterina la ce-ar putea face pentru Leliana, dór ar scăpa-o de starea asta chi-nuitore...

Leliana scria, cetia neîntrerupt, își începuse cura de linisce, se preumbla în fie-care zi, spunând că nu se póte lipsi de aer. Cu Andreĭ era mult maĭ bună, și îl asculta cu drag când povestea ceva, se silea să fie maĭ puțin absentă, maĭ puțin tristă, maĭ liniscită.

Rari prieteni veneau s-o vadă, póte mulți din eĭ căutând a pătrunde taina acestei retrageri voite. Nimeni insă nu reușia a bănui ceva.

În fața lumei devenia indiferentă și banală, cu o umbră de neinteresare pentru nimicurile vieței, umbră ce desigur trecea neobservată.

Era vădit însă, că lumea o obosia, avea și dreptate.

Ea trăia acum numaĭ cu sciința și amintirile ei, tot ce-ĭ venia nou din afară, o speria și plictisia. Suferia și totuși nu maĭ vorbia de Dionisie.

Își scriau regulat, Caterina citia scrisorile lor, și la atât se mărginea sciința eĭ de sufletul Lelianei. Caterina o observa și pricepea că voia să o înșele, să se înșele.

Trecuse luni dezile, tóte păreau așa deliniscite.. Andreĭ credea că cura lui de nepăsare, adusese li-niștea Lelianei, întorcend-o spre el.

Leliana dovedia că scie a voi, iar Andreĭ ade-veria gândirile și spusele ci, că zadarnic căutăm a pătrunde gândurile și sufletele altora. Ele ne scapă și nu facem de cât le împrumutăm stări analoge cu ale nostre.

Prietena Lelianei, bănuia însă că ace-stă linisce voită ascunde tulburări adânci, furiose, și pe ne-simțite încolțea în creerul «prietenei Caterina» ideia de-a o scăpa.

Într-o zi după o seră petrecută în deplină li-niște, în vorbiri interesante, când Andreĭ admirase spiritul Lelianei, și póte în el se întărea hotărîrea că această prețiosă femee nu trebue pierdută, când Caterina și Eugen aŭ plecat cu încredințarea că Le-liana póte reușise a se liniști, o găsesce a doua-zi plân-gând, cu o scrisóre dinainte. Era scrisul lui Dio-nisie care-ĭ spunea: că e așa de singur, și de ce atâta nenoroc în viață? De ce nu vine Leliana, crăiasa lui, să-ĭ mângâe fruntea, să-ĭ lumineze casa cu ființa ei, și atunci, odaia săracă, palat îi va părea.

El a plâns mult, a scris, a trăit, și acum viața pare că se duce din el. Nici o rază de sore, nu-ĭ lumi-neză odaia. Viața e așa tristă și pustie. Zadarnic în-tinde mâinele spre ca, ca-ĭ departe, departe, departe.

De atâta timp mĕ silesc să potolesc acestă iu-bire, lucrez neîncetat, înfrigurat, creȡend că în artă, în sciință, voiŭ găsi uitarea.

Dar când las cărțile de-oparte, când încetez de-a maĭ scrie,... amintirile și dorul năvălesc potop, ar-ȡend tot în drumul lor, și iubirea mea devine furtunosă, curiosă.

Câte-odată aș voĭ ca din depărtări nețărmurite, să ajungă pân’ la mine, glasul lui,... «dueto» de dureri, de aspirațiuni înmormîntate, și limpedea, cristalina, voiosa aventare spre un ideal nou, lu-minos, ce-ĭ umple sufletul de mirajuri ademenitore ce i se revarsă pe față, prefăcendu-se într-o vrăjită lumină, într-o netălmăcită înfățișare.

Atunci aș vrea să mĕ perd, să mĕ sfârșesc în ființa lui, individualitatea mea dispare, în suflet am ceva de idolatru.

M-aș închina lui, — ca un vechiu barbar — mul-țumindu-mĕ cu o privire, cu un zîmbet, cu o vorbă... ani întregi aș ascepta acea privire, și zili întregi mi-ar lumina sufletul... atuncĭ mĕ simt maĭ liniscită.

Alte dăți însă iubirea mea devine pătimașe.

Prin vine curge focul, puterea ființelor ce se contopesc, uitând tot ce se mișcă tot ce viază, spațiul și timpul!!

Iubirea devine atuncĭ barbară. Domolit de voință, inteligență și cultură, tăinuitul «cu» se trezește cu o furie nepomenită, și aș sfărma tot în mână, aș călca tot în piciore, aș reduce tot la nimic, aș îm-bucătăți chiar ființa iubită pentru a o purta în suflet, lipsită de ori-ce lumină, de ori-ce ochi care ar putea să-mi ia o firmitură din ea!!

Îmi ȡic: destul cu chinul, nu maĭ pot, nimeni pentru mine, nu s-a jertfit așa; fie ce-o fi.

Lumile să dispară, vremile în loc să se opriască, numaĭ el și eu să fim de-apururi, veacuri să fim îndrăgostiți.

Pricepi tu această iubire ce tornă foc în sînge, ce te cutreeră din tălpi până ’n cap, și pe care to-tuși trebue să o stăpânesci.

Dacă deprinderea de-a mĕ potoli, o ascunde o-chilor lumei, lasă totuși în firea ’ntregă, desgust, disperare și o nețărmurită nevoe de a fi bună cu toți, de a erta păcatele tuturor.

Le ved, le pricep pe ale mele proprii, mĕ simt pâcătosă, pătimașă, cu tótă liniscea ce-mi reflectă chipul, cu tótă pretinsa-mi inteligență și cultură.

Dacă azi mĕ veȡi plângend, e că nu maĭ mĕ pot stăpini.

Iubirea ce ți-am arătat că uit atâta vreme, se răs-bună asupra mea. Aș vra să mĕ duc, să vĕd pe Dioni-sie, să-l ascult, să-mi umplu ochii și sufletul deci.

M-am ferit de tot ce-ar putea treȡi amintiri, porniri de dragoste în mine. Numai sciință am citit, și totuși glasul din mine nu-l pot amuți.

O frică mĕ cuprinde, când vĕd că puterea mi se strecoră printre degete; o forță necunoscută mĕ duce, dar unde, zadarnic mĕ trudesc sâ aflu!!

— Ștergeți lacrimile Leliană, nu trebuc să plîngi.

Ți-am adus L-Intrus a lui d-Annunzio, trăesce cu el, silesce-te a-l ceti și pe urmă ’l vom discuta.

Nu ai nevoe să te obosesci, căci e ușoră de în-țeles, fiind trăită pînă în cele maĭ mici amănunțimi.

Eu mĕ duc, azi e ȡiua de primire a d-nei A, și am făgăduit să nu lipsesc.

De astă dată Caterina mințea. Prea multă ase-mănare era între sufletele lor, prea mult o iubea, pentru ca cu amintirea durerei ei, să se ducă a pe-trece în altă parte; lăsând-o singură când atâta ne-voe avea de-a fi încuragiată!

Știind-o iubitore de tot ce e frumos, era însă aprópe sigură că d-Annunzio o va ademeni, și pen-tru cât-va timp, suferind cu alții, durerea eĭ se va maĭ potoli. Lucru ce desigur nu s-ar fi întâmplat de-ar fi rămas cu ea și ar fi vorbit vecinie de ace-laş și acelaș lucru.

— Dar ce, așa de iute te-ai întors acasă? Intrebă Eugen pe Caterina, tocmai mĕ hotărîsem a veni maĭ târziu să te iau, se vede că nicĭ nu ai fost la d-na A.? Leliana nu a voit să meargă? Ce ești așa tristă și gânditore.

— Leliana mĕ sperie, azi am găsit-o într-o stare îngrozitore de iubire pătimașă; pare că mĕ prind fiori. Nu mi-am închipuit că Leliana ar putea iubi în așa fel, m-am înșelat, și ne-a înșelat pe toțĭ cu liniștea din față, din mișcări. Pare o statue când o veȡi, tótă viața eĭ e interioră, și nu mĕ pricep cum póte așa de bine ascunde de ochii lumii!

— Cum se pote, ce-a pricinuit acestă stare? Aseră chiar părea așa de liniscită, n-ai veȡut ce lămurit nc-a explicat pe Guyau și principiile lui estetice? Așa se desprinsese de lumea exterioară, de tóte nimicurile vieței, că fără de voe, ne adâncise pe toți, până și pe Andreĭ în lumea-ĭ de artă și filosofic. Cine ar putea ȡice că femeia acesta — care se adapă numaĭ la isvorele sciinței și artei ar putea, ascunde o patimă.

Iubirea ei, îmi pare ceva mistic. Căci ce iubesce ea? Un om saŭ un crier o simțire ce bănuesce ’n el?

— Nu e timp de analizat logica saŭ nelogica iubirei acesteia, am găsit-o într-o stare ce mĕ ingrozesce și trebue ca noi, prietenii ei, să lucrăm pentru a o scăpa.

Trebue ca tu să vorbesci cu Andrei, să-l silesci a se hotărî s-o lase liberă. Ea nu va cere libertatea, și e păcat s-o veȡi chinuindu-se zi cu zi. Ea nu-mai póte iubi pe Andrei. Lăsând la o parte deose-birea de vrestă și vederi; este amintirea că însuși, el i-a mărturisit că nu ar fi luat-o de nu avea, rangul social, și averea ce are.

Densa care n-a priceput iubirea, de interes, dênsa destoinică în a se jertfi, nu póte pricepe felul acesta de-a iubi al lui Andrei. Chiar amorul eĭ propriu a fost adânc jignit, când s-a veȡut tîneră, frumosă,•desceptă și cu tóte astea un om ca Andrei, să nu fie în stare a o iubi pentru aceste minunate calități.

Tot ce face pentru densul e din exces de da-torie, fiind-că își închipue că el o iubesce acuma, că-ĭ este trebuinciosă, că ar fi nenorocit de l-ar lăsa, și tot ce face, e din milă, și numaĭ din milă.

— Ascultă-mĕ Caterino! cum ț-am maĭ spus de atâtea ori, Andreĭ a sciut de la început, de acestă iubire; sigur de sufletul Lelianei, pricepe bine că sufere, dar el care nu póte iubi în așa fel, își în-chipue că e o stare bolnăviciosă care va trece, și că mila pentru densul va ucide dragostea. De câte ori am căutat să vorbesc cu el de Leliana, a încun-jurat discuția mulțumindu-se numaĭ a-mi spune că:

«E bolnavă Leliana, cetitul o obosesce peste mă-sură și nu-ĭ cu putință s-o fac să maĭ lase cărțile, zadarnic îi spun că ar trebui să se preumble, să maĭ petrecă, aș, nu-ĭ cu putință».

După acestă formulă, schimbă subiectul și vor-bele mele îngheță pe buze. Voiu aprinde ura lui contra mea, căci nu-mi va erta că eu sunt iubit de tine.

Mai bine caută a-ĭ ȡice tu singură. Voi amândoue sunteți prietene de copile, e lămurit interesul și dragostea ce ai de-a nu vedea pe Leliana suferindă. Eu, dacă aș putea să mĕ prefac că nicĭ bănuesc ceva..

— Drept e, posiția ta e forte grea. Dar ce ȡici dacă l-ași pofti până la noi, și să-ĭ spun lămurit fară de încunjur, ce vra cu dênsa? Până când acest egoism? De ce n-a iubit-o la început, când ea își pusese-n el și fetiță tótă dragostea și nădejdea, de ce-a căutat s-o depărteze de el, acum e prea târ-ziu. Dacă Dionisie cel puțin nu i-ar scrie așa scri-sori de foc, timpul ar încenușa amintirile duiose, și s-ar maĭ liniști; dar așa, s-o fi veȡut azi cu câtă sălbăticie spunea că: «Lumile să dispară, vremile în loc să se oprâscă, numaĭ el și eu să fim dea-pururi, veacuri să ne iubim». Nu maĭ era nicĭ vocea Lelianei, cu timbrul dulce, țintuitor de voinți, era ceva sec, selbatic, o voce care pare-că venia din adâncul pământului...

Am să-ĭ scriu chiar acum, un bilet lui Andrei, îl poftesc la noi, și-ĭ voiŭ spune fără încunjur.

— Scii care are să fie rezultatul? Nimic.

Cu cât bărbatul se va sci maĭ neiubit, cu atât nevoia ce-i în el — de-a lupta și învinge îi stâr-nesce nu iubirea, ci voința de a se face iubit. Andreĭ nu va renunța de bună voe la Leliana.

O femee ar disprețui și s-ar depărta, de un bărbat ce n-o iubesce, acesta e mândria ei.

Mândria bărbatului, e de-a face pe femee să-l iubiască, și pentru acesta întrebuințeză ori-ce mij-loce până își ajunge la scop, chiar se și umilesce. Pe urmă, se întâmplă de multe ori că, el o umi-lesce ș-o disprețuesce îndoit.

Bărbatul nu primeșce să fie învins, ci numaĭ să învingă și să atace, acesta-ĭ în însuși constituția lui organică.

— Vra să ȡică după tine, ar fi să las tóte baltă, să nu scriu, să nu-ĭ spun nimic.

— Ba nu, scrie ca să nu-ți faci ție însu-ți mustrări că n-ai lucrat pentru liniștea prietenei taie.

Caterina scrie și poftește pe Andreĭ la ea. Aștep-tându-l o muncesc gândurile, îndoelile, dorința de a face puțin bine prietenei ei. Așa-ĭ bate inima, pare că de dânsa ar fi vorba; câte-odată o prinde mila și de Andrei, îi pare rĕu că fără voia eĭ are să-ĭ pricinuiască reu, dar ce să-ĭ facă!

— Uite-l vine, par-că mi-am pierdut tot curajul, tu depărteză-te Eugen...

— Bună ziua Andrei, ce maĭ faci? Ce face Le-liana? De sigur te vei fi mirat că ’ț-am scris pof-tindu-te la noi, și acum nu veȡi pe Eugen acasă. Dar el a fost nevoit să plece, tocmai era în vorbă să vîndă câte-va vagone de grâu.

Afară de acesta dorim să-ți vorbesc numaĭ eu singură, și chiar fără nicĭ o introducere.

— Scii că iubesc pe Leliana maĭ mult ca o soră, am veȡut-o tot-d-a-una mândră și stăpână pe ea, în fața ori-cărei suferinți; dar azi o vĕd slabă, perdută, cu o durere ce-o mistue încet, dar sigur.

Întrebatu-te-ai care-ĭ pricina ce-a adus pe Leliana în starea asta?

Simți tu în sufletul tĕu de bărbat puterea iie a te jertfi pentru ea, pentru fericirea eĭ?

— Nu maĭ vorbi Caterino, și nu maĭ face nicĭ o încheere.

Din sara întâi când ș-a mărturisit unul altuia iubirea, eu am sciut. Întâmplător a fost să fiu în salonașul de alături cu biblioteca ei; fară voia lor, și a mea, vorbele de dragoste, aŭ ajuns până la urechea mea, pe urmă când am intrat în biblio-tecă; expresia fețelor lor și vorbele Lelianei: «Sunt măritată», mi-a spus mult și destul. Cu voință am plecat la Bucurcsci; căci în noptea mărturisirei, am umblat în lungul și latul cabinetului luptând: cu amintirile trecutului nostru, cu iubirea ce-mi năpădia în suflet cu îndoită putere acum, luptând cu chinuitorea părere de rĕu că ’n alte vremi nu i-am priceput sufletul și cu ideia de-a mĕ omorî lăsând-o liberă.

Am fost póte mișel în acea minută. Gândul însă de-a nu o maĭ vedea acum când o iubiam așa de mult, mi-a ucis curajul.

M-am hotărit să plec la Bucurcsci chiar în di-mineța următoare, ȡicendu-mi că, dacă-n urma mea Leliana va pleca cu Dionisie... viața mea e sfar-mată... dacă nu... tot voĭ nădăjdui reîntorcerea ei. Pe urmă, când i-am veȡut pe amândoi așa stăpini, așa de tari, un respect, o dragoste sfîntă, mi-a cu-prins sufletul pentru ei. De și urăsc pe Dionisie, dar nu pot să nu-l admir!!

Să renunț însă la Leliana... să nu maĭ respir aceeași atmosferă de cinste și voință, să fiu lipsit pentru vecie de lumina ochilor, deblândeța des-merdărilor ei... și acesta s-o fac voluntar... îmi e peste putință.

Ea mi-a dat curajul în grele împrejurări ale vieței; cu vorbele-ĭ de încredere în inteligența în energia mea, m-a făcut să-mi fie rușine a mĕ arăta alt-fel.

Mi-am pus tóte silințele să ajung ce ea vedea în mine... azi sunt bătrân.. urma lăsată de ca în su-flet, — e adâncă și luminosă— nu maĭ am curajul și puterea a închega noi speranțe, noui visuri.

Sciu bine că tu îmi ceri s-o las liberă!

E liberă!... pricep bine că n-o pot face fericită... pricep și zi cu zi maĭ bine, că e zadarnic! Intre ea și mine e vecinie chipul lui Dionisie, ori-ce ar face, ori-ce ar ȡice.

Nenorocit de va pleca, încet, încet, mĕ voĭ idioți... nu voiŭ lucra pentru a mĕ înălța... Nu aș avea pentru cine...

Pote nu voiŭ avea curajul să-mi pun capet vieței... cine scie ce simțiri mișelesci saŭ nobile, tăinute stau în adâncul omului! Pân ’acum am avut puterea de-a ascunde.

Când o vedeam zîmbindu-mi saŭ vorbindu-mi cu interes și drag.... nu sciu câtă bucurie îmi nă-pădia în suflet!!

Îmi ȡiceam: a început să-l uite.... amintirile o legă de mine... o vor îndepărta de el.

Dar erau fulgere ce-o clipă lumina întuncrecul nopții de vijelie și potop. Cum mĕ durea când o vedeam din nou închisă în biblioteca ci, străină de viață, străină de tot.

Te-ntrebi cum de scund că iubesce pe un altul, mîndria nu se revoftâ-n mine.... cum de nu-ĭ ȡic nimic?

Făcendu-ĭ reu, bănuind-o, ȡicendu-ĭ vorbe grele, reuși-voi a-ĭ câștiga dragostea? Nu!... atuncĭ se va depărta maĭ iute și maĭ sigur de mine.

Ideea acestei depărtări mĕ umple de gróză!

Dar dacă ea te-a îndatorit să mi-o spui, dacă e voința eĭ de-a se duce... atuncĭ spune-ĭ că e liberă, că nu mĕ voĭ împotrivi.

Lacrimile curgeu șiroie pe obrajii lui Andrei!

Ore-n fața acestei dureri maĭ putea Caterina urma vorbele începute?

— Spune, Caterină, spune drept, ți-a spus Le-liana să-mi spui mie?

Să lupta-n Caterina dorința fericirei prietenei ei, și mila de suferința lui Andrei. Scăpa-va pe vre-unul, mințind, saŭ îi afundă pentru vecie în prăpastia desnădejdei?

— Nu, Andrei, Leliana nu scie nimic, am găsit-o bolnavă și forte desnădăjduită.

Spunendu-ĭ că mĕ duc la un «fiwe-o-clock» la D-na A... am lăsat-o singură hotărîtâ să-ți vorbesc.

— Me duc nu maĭ pot sta de sfat cu tine, spune-ĭ: dacă vra póte pleca.

Ce miserabilă și nedreptă-ĭ viața! De ce-a trebuit ca tocmai asupra acestei case să se abată ne-norocirea? De ce nu aŭ putut răminea linisciți lup-tând numaĭ cu grijele și greutățile vieței?

De ce la acesta s-a adaos și lupta cu sufletele lor? De ce nu prevedem viitorul nostru saŭ a ce-lor ce iubim, pentru a le abate saŭ a ne abate din drum durerea și disperarea!

De ce întâmplarea i-a unit pe amândoi buni dacă sufletele și nevoile lor sunt așa dedeosebite, și nu se pot pe deplin contopi!

Cu cât curaj, cu câtă încredere și voință a cău-tat Caterina întrevorbirea cu Andrei, cu câtă des-nădejde și părere de rĕu era acum!!

XXXIV

Obosită, aprópe bolnavă, Leliana stă lungită pe-o canapea, în sala de mâncare. Din profil îl vede pe Andrei, care mănîncă singur, înghițind silit, pe când lacrămile curg liniștit dar neîntrerupt pe obrajii a-dînc întipăriți de-o idiotă desnădejde. Gândescc la ce i-a spus Caterina!

Ce întunecate-ĭ par lucrurile înconjurătore! Pare că s-a perdut înțălesul lor din alte vremuri... și-n mintea lui aiurită, uitându-se la locul gol de lângă el... perde noțiunea presenței Lelianei... îi pare că nu maĭ e!

— Leliana... Leliana, casa-ĭ golă fără tine!

Trezită din visare, Leliana sare în piciore.

— Ce e Andreĭ? Plângi, ce-ĭ cu tine?

El se întorce. Cu glasul slab, încărcat de îndoeli, desnădejdi și speranțe, o întrebă:

— Tu vrei să te duci? Iubesci pe-un altul, tot nu-mi venia să cred. Me gândesc când nu vei maĭ fi, mi s-a părut că nu maĭ ești. Încărcată de iubire, de dureri, de nădejde, privirea se întorce spre ca cerșind o umbră de dragoste!

— Cat aș da Andreĭ ca acestă iubire ce nu ţ-am putut tăinui să nu fi existat. Aș voĭ să fiu din nou liniștita din trecut! Dragi să-mi fie tote, să maĭ pun preț și pe nimicurile vieței.

Ce rĕu am făcut pentru ca durerea să mĕ ur-măriască cu atâta îndărătnicie! Nu am jertfit des-tul suferinței, încredințându-ĭ tinerețea mea?!

Tristă-ĭ viața! La durerea mea se maĭ adaogă și remușcarea de-a te vedea nenorocit prin mine, plângend din pricina mea.

— Nu! nu Andrei, nu te voĭ lăsa singur. Ved limpede ce te asceptă,... ce mĕ asceptă. Voiu potoli iubirea. Timpul va amorți póte surda nădejde. Aibi curaj!! Ne vom sprijini la bătrînețe unul pe altul, — întăriți că am putut lupta cu noi — apropiați prin amintiri, prin jertfele ce-am făcut, pentru a păstra unul altuia puțină linisce, puțină iubire.

Aibi milă de mine, cum am eu detine, și nu uita că acestă iubire, a fost maĭ presus de pute-rea mea.

— Stîntă femee! tot-d-a-una, de la tine, am învățat puterea și voința... sunt bărbat... dar maĭ slab ca un copil.

— Voiu avea curaj pentru tine și pentru mine.

Nu voesc să mĕ p-ec vieței!! trebue ca ea să se plece mie! Alt fel e o ironie credința că sunt inteligentă și învățată.

Câți n-au suferit maĭ mult ca mine... și totuși nu s-au gârbovit. Dreptă înaintei umilința nu e pentru mine.

E pentru ceĭ ce nu sciu a voi, ce de toiag aŭ vecinic nevoe. Dar eu care de la 15 ani lupt și mĕ înfrîng.

Nu! nu Andrei, n-ai frica.... liniscesce-te, am pu-tere pentru amîndoi.

Ca un copil căruia îi adormi durerile cu o bon-bonă, cu o desmerdarc, Andreĭ aprópe se ’nsenină; orb pentru desnădejdea din ochii Lelianei, a cărei luciri de friguri aprópe te frigeau.

De unde căpătase ea acestă putere? cui samană? Mamei ei, bună, blândă, răbdătore.... tatălui ei, care nu avea altă lege și alt drag de cît covîrșitorele-ĭ patimi... maĭ departe... cine scie ce străbun retrăia întrînsa, saŭ póte din fatalele și multele contopiri de rase, eșise acestă bolnavă, și totuși sănătosă ființă, acestă pătimașă, și totuși voluntară lemee?!

Ce-o așteptă? Pute-va învinge? Cine știe! Ore viața nu-și face gustul în a robi pe ceĭ pu-ternici? Ce să facă cu ceĭ slabi? Aceia dinainte-ĭ sunt robiți!

XXXV

— Ai cetit l-Intrus? Ce părere ai?

— Îți sunt recunoscetore, Caterino, pentru că mi-ai împrumutat acestă minunată carte.

In opera lui Gabriele d-Annunzio nu e de ad-mirat nicĭ gîndirea, nicĭ execuția, ci minunatul temperament artistic; cel maĭ rar póte pe care Ita-lia l-a cunoscut de la Leopardi. In acestă natură superioră, doue calități îmi par visibile. Puterea tragicului și simțul frumosului. Mai cu samă în scenele de passiune a întrecut limitele posibilului, porțile vieței.

Asemănate cu ale lui, tóte romanele de dra-goste, par monotone, fără culori.

Nu-mi pot închipui că natura omencscă fără a se desorganisa póte simți ceva maĭ presus.

El e pe limita extremă care desparte viața de nebunie.....

— Scii tu Leliană că criticii Italiani asemănă l-In-trus cu Crime et Chatiment a lui Dostoiewsky.

— Ce.deosebire când, citesci aceste, minunate pa-gini, de-acele tot minunate ale întunecatului ana-list rus.

Dor o simplă chestie de formă să fi indus în erore pe critică.

Ceea ce-mi place maĭ mult, este că cu tot «Ve-rismul» lui, tóte scenele de-o nepomenită violență, nu sunt nici-odată displăcute; fiind-că până în crimă şi groză, D-Annunzio păstreză simțul și respectul frumuseței. Se întrece în a crcea în jurul tipurilor sale, o atmosferă superiori de frumuseți.. D-Annunzio, cosmopolit de spirit și cultură, uman, profund uman, aparține tuturor timpurilor și tu-turor țărilor, nepăstrînd din calitatea-ĭ de Italian de cât cultul adânc al frumosului și frumuseței, care pare un farmec maĭ mult.

De și cunoscem le Triomphe de la Mort, l-En-fant de la Volupré, cetind - l-Intrus, dându-mi a-cestă carte tocmai în minutele de desnădejde, fă-cendu-mĕ să simt cu Tulio, mi ai ușurat póte durerea.

E drept, am uitat că de-acum înainte, viața mea devine adevărată tragedie, căci am făgăduit să-mi omor dragostea, şi stau pe veci lângă Andrei. Acesta fiind maĭ presus de puterile mele, — îmi par mie însu-mi un erou al vremurilor de demult.

Simțul de umanitate, îmi poruncesce acestă nouă jertfă.

Când îmi amintesc că voit am luat acestă ho-tărîre, recunosc că puterea de sacrificiu e înăscută în mine, totuși mi-ĭ gróză de viață. Dacă ca Elisa-beta Browning m-aș întreba și eu care-ĭ scopul vieței? Dragostea, arta, saŭ sciința, care dintre aceste trei trebue să dea pas celei-l-alte? Eu îmi respund:

«Datoria și mila de alții, lepădarea de tot ce drag și sfănt îmi e».

Acesta-ĭ scopul vieței mele, de acum înainte, am făgăduit și trebue s-o fac.

Dar dacă acest vulcan, iubirea, va isbucni ar-zând tot în cale-ĭ? Cum eu nu maĭ am dreptul la viață, la iubire? În sufletul meŭ tot e mort? Ce mĕ țintue lângă Andrei? Copiii? Nu. Starea materială? Nu am eu îndeajuns cu ce trăi? Nu-mele? Ore al meŭ nu-mi deschide tóte ușile? o stupidă milă și credința că așa cum e, e creațiunea mea, că are nevoe de sprijinul meu.

Copilării... prilej de-a mĕ chinui, delicatețe de analisă a sufletului nostru modern, de care ar rîde strămoșele nostre, — frumose îndrăgostite — ce căl-cau în piciore, tot ce nu era dragostea lor.

Și ce-mi folosesce că mĕ resvrătesc, că pricep maĭ bine ca ele, dreptul ce-am la viață??!

In nesciința lor erau fericite și liniscite.

Noi, în neîntrerupta tălmăcire a tuturor stărilor nostre sufletesci, în neîntrerupta trudă de-a pă-trunde viitorul, de-a tălmăci totul, ne istovim pu-terea de dragoste, ne istovim puterea de acțiune.

Și inteligentele, rafinatele, cultele femei a actua-lități, încetând a fi râbele bărbatului, a dragostei, se încovoe maĭ mult, sub robia propriului lor spi-rit, care le otrâvesce tóte bucuriile, aruncând peste ele voiul lucrurilor sciutc, vălul iubirei ce analisezi, și de care te îndoesci!

Ele simțiau și voiau, noi pricepem și ne îndoim.

Ce dór mi-ĭ de simplicitatea femeei trecutului, simplicitate care-ĭ dădea linisc3a și póte fericirea.

— Creȡi tu óre că totc femeele moderne gân-desc, simțesc ca tine?

— Sciu că nu.

De câte-ori gândindu-mĕ la cutare, saŭ cutare caz asămănător mic, m-am întrebat de nu sunt un produs bolnav al societăței actuale; de nu sunt menită nebuniei, saŭ idioției?

— Cum, tu Leliană, femeea simțitore, volun-tară, menită idioției!

— Nu crede că glumesc, tóte actele mele sunt acte nenaturale. Totă puterea coverșitore — de traiu pătimaș, de sorbire a vieței, până la ultima picătură — fără grijă de femee, de copii, ce-a fost în tatăl meu, s-a prefăcut în mine, într-o ex-traordinară putere de-a voi, de-a lupta cu pro-priele-mi porniri, de-a mi le învinge, simțind o glorie din acestă nenaturală învingere.

Când echilibrul se va perde prin tocirea acestei puteri — de care abusez cu voință — nu vĕd alt sfârșit de cât idioție, ori nebunie!?

— Dar dacă Dionisie te chiamă la el, dacă viața lui e în primejdie, dacă dorul de tine ucide în el glasul datoriei închipuite, atuncĭ ce faci? De ce ț-ai luat într-o clipă, însărcinări ce poți plăti cu viața??

— Viața, Caterină, e o comedie, noi o emblemă, un resultat al percepției. A suferi e încă o reali-tate, pot muri și azi și mâine, și atuncĭ cînd nu voĭ maĭ putea lupta, sfârșitul îl pricepi!

Nu Dionisie trebue să te ’ngrijască, ci lupta ce o duc cu mine, acesta trebue să te sperie, dacă în adever mĕ iubesci.

Trebue să te întrebi dintre Andreĭ și mine, cine iubesce maĭ mult? El, care nu se póte jertfi, saŭ eu, care cu zîmbetul pe buze, mi-am luat sarcina de-a mĕ lepăda de singura-mi și cea din urmă a mea îndrăgostire.

Dintre Dionisie și mine cine iubește maĭ mult?

Dionisie, care voit stă departe de mine,umplen-du-și sufletul de sensații numerose, de tablouri diferite, de artă, de frumos, care scrie versuri, care trăesce o viață de artist; ori cu, care-mi sbucium sufletul, îmi iau puterea de a închega un rând în luptele aceste neîntrerupte, — ca să nu-l maĭ vĕd resărind înainte-mi din fie care colț, din fie-care lucru.

Pe tine nu te sperie acest puternic egoism, care formeză temelia sufletului bărbătesc?

— Ai dreptate, nici-odată o femee pentru a-și înmulți plăcerile, nevoile eĭ culturale, nu ar avea puterea a se îndepărta de omul ce iubesce.

— Și aicĭ este un dar, Caterină!

Amorul bărbatului, este dór o manifestare, un miragiu al sensurilor. Amorul femeei este un — dór de dragoste nesecat — și înnăscut, ce îmbrăcă, mii de forme de la nascere până la morte.

Ea iubesce tot ce-o înconjoră, tot ce-o impre-sioneză cu aceiași putere ca și pe bărbat maĭ târȡiu.

Iubirea e în ea și se restrânge în tot ce face.

Rare-ori găsesci iubirea la femei sintetizată nu maĭ în dorinți, și de-o găsesci e o bolnavă.

De câte-ori nu aș voĭ să plec cu tine departe în călătorii! În schimbarea acesta de tablouri, de sensații, de impresii — mĕ gândesc — că aș căpăta póte puterea de-a uita, că ne maĭ luptând pentru a-mi potoli și ascunde iubirea, m-aș deprinde cu ea ca cu o stare bolnăviciosă, care cu timpul mi-ar otrăvi atât bucuriile.

M-aș reîntorce cu noui puteri de luptă, sufletul mi s-ar liniști și nu aș maĭ vedea viața așa înegrită.

— Ascultă Leliană! De ce nu scrii un Roman?

Nu ai dorul de glorie?

— Când eram de 14 ani nu mĕ gîndiam de cât să ajung o vestită scriitore; atuncĭ ori-ce vers scrieam îmi plăcea, îmi părea o minune. Acum nu maĭ mĕ mulțumesce nimic din ce scriu. Nu găsesc în scrisele mele adeverul, frumosul ce-ar uimi lumea... așa că visul de glorie nu maĭ mĕ ademenesce de loc.

Totuși, primesc propunerea ta. Dar dacă și acesta nu mi-ar aduce liniscea, dacă scriind un roman, nu ași face de cât să-l trăesc până în cele maĭ mici amănunțimi cu îndoită intensitate?!

— De vei avea puterea să-ți sintetisezi simțirea dându-ĭ forma sculpturală și căldură, cred că ești scăpată; căci, îmi pare peste putință ca ’n sufletul tĕu să nu nască dragostea de creațiunea ta, care să prccumpăniască pe ceal-altă.

Iubirea ta exteriorisându-se în haina vorbei, ac-țiunea năuntrică — focul nepotolit — se va maĭ potoli. Îți vei închipui póte că e o alta nu tu eroina romanului tĕu! vei suferi cât vei scrie și cine scie apoi de nu te vei maĭ linisci găsind o bucurie în frumosul ce-ĭ fi creat.

Trebue însă să te odihnesci cât-va timp.

Vino pe la petreceri, póte spectacolul schimbat prin faptul că e străin de simțirea ta, te va odihni schimbându-ți drumul gândirei.

— Devii marele meŭ Doctor, liniscitor de suflete. Am să te ascult ca un copil... un copil mare... și ce mult e de când am fost copilă!!

XXXVI

— Câte-odată pare-că simt în mine o mare schimbare, pare-că mĕ deslipesc de viața exterioră, și trăesc o viață interioră, a mea proprie, unde nu-ĭ loc nicĭ pentru Andreĭ nicĭ pentru Dionisie.

Amintirea simțirilor trecute, a speranțelor, a desnădejdilor, a suferințelor pricinuite altora, cu cortejul lor de remușcări, pare că dispare, se perde într-un întuneric din care nu vor maĭ eși.

Atunci uit și trăesc viața unei ființe noui care n-a suferit, nicĭ chinuit pe alții. O viață unde nu-ĭ loc pentru nici-o dragoste, pentru nicĭ o îndoială, o viață plină de dragostea a tot ce-ĭ frumos, a tot ce-ĭ artă, gândire. Trăind cu cugetările și simți-rile altora, mĕ simt aprópe fericită, liniscită.

Cu putere se desceaptă atuncĭ în mine dorința unei linisce depline, unei vieți în care să uit tóte sufe-rințele tóte desilusiile ce de multe-ori cad în picuri de jaratec pe sufletul meu. Cât mi-ĭ de dór atuncea de căsuța unde m-am născut, căsuța cu brâul de apă limpede, cristalină, a riușorului din vale, cu ar-monica de tonuri verȡi a pădurei din ftiță.

Nu-ți poți închipui cum îmi liniscesce durerile și desilusiile culorca verde. Iar albastrul cerului saŭ al mărei nu sciu ce filtru dătător debucurii îmi pare.

De multe-ori simt ca o nevoe dea bea culorea albastră.

Seninătatea acesta ce-mi cuprinde sufletul făcen-du-mĕ ușoră, diafană, poleindu-mi toate lucru-rile conjurătore, nu ține mult, și din nou amin-tirea a tot ce e, a tot ce-a fost, mĕ lasă maĭ sdrobită, maĭ desgustată.

Zi cu zi, simt că ar trebui să plec de-aicea, să pun nețărmurite depărtări între mine și amintiri.

Numai așa îmi închipui că aș putea începe o viață nouă, unde totul ar avea curățenia și stră-lucirea primelor impresii.

Așa povestesce Leliana, așeȡată pe un scăunaș mic la picioarele Caterinei, cu cotele pe genunchi, cu privirea perdută, îndepărtată, retrăind — cu tótă voința protivnică — retrăind picătură cu picătură amintirile, durerile, luptele, zadarnicile zvîrcoliri.

— Credeam că lumea și petrecerile îți va risipi durerile, credeam că ți le va putea ușura.

— Dacă lumea în care am reintrat după sfatul tĕu Caterină, ar avea aceleași nevoi, aceleași do-rinți, aceleași porniri ca și mine, saŭ cel puțin a-propiate; de sigur m-ar odihni mult comerțul cu ea.

Dar așa, tot ce e fondul adevărat, nevoile întime ale creerului meu, trebue să le ascund pentru a trăi o viață caraghioasă, făcută din nimicuri și pă-pușării, unde nu-ĭ loc pentru o gândire maĭ înaltă, pentru o simțire maĭ alesă.

De voiŭ căuta să-mi arăt ideile, par o pedantă. Trebue să mĕ asemăn lor, căci arătându-le «pro-priul» ființei mele; vor fi luate drept nebunii tot ce-mi e maĭ drag, maĭ scump.

Veȡi dar că trebue să trăesc cu lumea o viață falșă care mĕ obosesce. Iar viața ce o duc — sin-guratică pradă durerilor și amintirilor — mĕ îm-bătrinesce.

— De ce nu-mi maĭ arăți scrisorile de la Dionisie??

— Ce să-ți arăt când e atâta timp de când nu am primit nimic?!

— Ore nu cum-va să-ĭ fi scris Andreĭ?

— Nu, draga mea, chiar în timpul când ura contra lanțului ce mĕ lega de el a fost maĭ puter-nică, nicĭ odată nu am putut să-l bănuesc așa de înjosit ca să ajungă a cere de la un alt bărbat — protivnicul lui — milă.

Mândria e póte singurul punct de apropiere între noi.

— Se póte ca Dionisie să bănuiască că nu i-ai jertfi pe Andrei, și de aceea tace.

— Să te întreb un lucru Caterino. Ai putea să stai atâta timp departe de ființa pe care ȡici că o veȡi răsărindu-ți înainte din fie-care marmoră, din fie-care tablou, din tot ce veȡi frumos?

— E drept că nu aș putea, dar noi femeile pu-nem iubirea înaintea a tot. Dragostea póte să facă din noi, femeile cele maĭ rele, saŭ cele maĭ bune.

— Nu-ĭ drept! cum adică, eu să devin o femee rea, desfrânată, să caut uitarea în cea întiiu intrigă, cu cel întîiu om ce mi-ar plăcea, cât de puțin, fiind-că Dionisie nu m-ar maĭ iubi? Dar atuncĭ ar însemna că sunt o femee setosă de schimbare, «o isterică», alt-fel cum se póte ca o iubire puternică să o murdăresci, trecend cu voință la alta?

Ai desnădejdea iubirei disprețuite, uitate, dar nu te poți arunca în brațele desfrânărei!

Andrei care acum intra ori-când voia în biblio-teca Lelianei, intră și de astă dată, aducându-ĭ un buchet de violete de Parma.

O mișcă acestă atențiune rcspectuosă, aprópe umilă; căci era sfios cu ca, neîndrăsnind să-ĭ pre-tindă maĭ multă dragoste, de cât însuși Leliana îi hărâzia.

— Câtă bucurie! mi-ai făcut Andreĭ cu aceste flori! Îmi par — simbolul - renascerei la o viață nouă.

Se uită, la ea, sfios, cu ochii în lacrămi.

Pare că nu-ĭ venia a crede vorbelor auȡite, pline de un adânc înțeles.

— Ce n-aș face eu, dragă Leliana, ca să te vĕd maĭ puțin tristă, maĭ liniscită.

De multe ori mĕ mustră conscința că am pri-mit cu atâta bucurie, legătuirea ta de-a rămâne lângă mine, sprijinindu-mĕ până la morte.

Eu nu te-am priceput, nu te-am pătruns la în-ceputul căsătoriei, nicĭ maĭ târziu. Mi-ai părut se-mănătore tuturor, am fost nedrept de multe ori față de tine. Azi nu sciu ce-aș face ca să-ți înde-părtez tóte grijile, tóte îndoelile tóte greutățile. Nu sciu ce minune ascept care să-ți ca toată neliniscea vieței, și să mi te dea iar, fericita și senina din vremile trecute.

— Nu-mi vorbi Andreĭ de trecut! Îmbracă-ți în zăbralnic de uitare tot ce-a fost; căci alt-fel îmi iai puterea de a răbda, de a căuta să devin maĭ liniscită.

Viața e o tăinuită dospire de materii necurate, să n-o scormonim în adâncimi.

Sfârșitul e în tote, nu te poți gândi la ziua de mâine fără ca fără voe să nu te gândesci și la tim-pul când ochii orbi vor fi pentru lumină.

Se va sfirși și acestă suferință și acestă nelinisce, ca tóte ce de atâția ani mĕ urmăresc.

Voiu ajunge ca eu, acesta de azi, să-mi par străină, și străin să-mi pară tot ce m-a înconjurat, tot ce drag mi-a fost odată.

— Cu cât vremea trece și întîmplări — streine de noi, de și póte asemănătore nouă— îmi cadrezâ în relief maĭ puternic, voința și bunătatea ta Le-liană, cu atât te admir maĭ mult, și simt adâncă nevoe de a-ți mărturisi admirația mea.

— Faci rĕu Andrei! acest sentiment de există, tăi-nuește-l; pentru ca nu cum-va eu să ajung a mĕ crede nevinovata, de tóte chinurile ce fam pri-cinuit.

— Admirația mea e meritată, și numaĭ gândin-du-mĕ la un caz petrecut aseră, vĕd cât de deo-sebită, de depărtată, ești de tóte!

Domnul G. a părăsit pe nevastă-sa căci a sur-prins-o cu tînerul S...

Cum?! exclamară amendoue, dar nu sunt doue septămâni, de când a plecat cel pe care-l iubia de doui ani.

— Pentru mine, ȡise Leliana, acesta-ĭ o femee perdută. Ea va trece din necinste în necinste, până ce sentimentul pudorei — tocit — îi va arăta drept logică acostă purtare: care nu-ți produce de cât desgust și milă.

— Ore nu cum-va suntem nedrepte cu ea Le-liană?

— Nu! ȡise Andrei. Leliana are dreptate, iubirea adevărată — când există — nu așa ușor se uită.

Sufletele alese nu caută uitarea în desfrâu.

Desfrânarea aduce rușinea, nu uitarea.

Chiar bărbații pentru care aceste schimbări sunt lucruri naturale, totuși când iubesc adevărat, nu pot cuprinde în brațele lor, coperinde sărutări altă femee de cât «Iubita». Simt un desgust numaĭ în-chipuindu-și că ar putea-o înșela cu gândul.

— Dar aceste cazuri de care vorbeșci tu Andrei, cu atâta încredințare, îmi par adeverate minuni!

— De ce? aceste sunt lucruri simțite de mine.

— Se pote, dar mie ’mi pare că-n bărbat e înăscut darul, de-a jura la cât maĭ multe femei «iubire vecinică» de fapt nicĭ pe una nu iubesce. Bunul plac e lege. Nu are timp a se gândi serios la dra-goste când viața-ĭ așa de plină pentru el!

Dor... se va gândi maĭ mult, va poetisa iubita, va avea nopți de sbucium, atuncĭ când femeea dorită nu-l va iubi. Odată iubit, femeea aceea e sămănătore tuturor, și fără a se gândi — la sufletul ce-a creȡut în vorbele spuse, doveȡile date — va trece înainte.

Drept încheere: ce va țipa pe tóte cărările saŭ o va turna în versuri marmoreene e că:

«Femeea e ușoră și schimbătore».

— Sunt excepții saŭ maĭ bine cazuri deosebite de studiat la noi ca și la voi, Leliană.

— E drept, Andrei, dar în acelaș timp vĕd că cea maĭ rodnică emancipare a femeei ar fi: — în-dreptarea activităței eĭ morale pe alt drum de cât al iubirei — maĭ ales în cazul când copiii lipsesc. Căci multe femei tăinuit în sufletul lor, aŭ cali-tăți, aŭ puteri pe care le amorțesce, le întunecă acest ȡis amor; — calități care puse în activitate, ar da rode, folositore femeei ca și bărbatului.

Educațiunea cum se face azi la noi, cu cele două trăsături generale adică: Educațiunea de salon (lus-truire cu anumite vederi) și educațiunea bărbătescă cu de multe ori un lustru de cultură ce face fe-meea pedantă, cu libertăți bărbătesci, refractară în-datoririlor ce natura i le-a dat, i le-a pus în în-suși conformația eĭ fisică; omorînd cu voință în ea — tot farmecul poesiei și duioșiei — ce atăt mângâe și întâresce în minutele grele ale vieței. In cazul întâi «Păpușă» în al doilea «bărbat greșit». Educația acesta o găsesc singură pricinuitore a tu-turor suferințelor, tuturor mizeriilor vieței.

— Și tu uiți că Andreĭ și alți bărbați ca Andreĭ aŭ făcut legile în nepotolitul dór de-a ne robi!?

— Crede-mĕ că n-au făcut alta decât să înhame pe mulți din ei, la jugul necinstei și al întregului cortej de mizerii. Căci femeia, creȡindu-se robită, cu prisosință umilesce sub masca supunerii pe cel ce caută a o crede inferioră saŭ sclavă.

Eu iubesc femeia independentă, cu individualita-tea pronunțată, care nu face cutare saŭ cutare lucru de frică, ci fiind-că sentimentul de umanitate îi im-pune, a nu jigni ori necinsti pe cel ce l-a luat drept tovarăș.

Când ideea acesta de dreptă tovărășie, ajutată de-o educație temeinică care să dea femeei con-sciința și mîndria rolului și a îndatoririlor eĭ — îmbogățindu-ĭ și lărgindu-ĭ vederile cu cunoscinți folositore — va exista; cred că atuncĭ căsnicia ar fi maĭ fericită, din cauza, sporului de respect mutual și sinceritate.

Cel slab, n-ar beneficia prin șiretelic de cel tare a cărei inteligență îmbrățișdză orizonte maĭ largi, și nu se póte opri la nimicuri.

— Vorba e însă că, cădem dintr-o extremitate în alta, și căutând a îndruma Educația și Instrucția nostră, nu facem de cât să copiem legi streine, nea-propiate nicĭ gradului de desvoltare a poporului, nicĭ caracterului lui etnic.

— Ore aceiași! ȡise Leliana, e menirea organică a femeei ca și a bărbatului? Aceiași e conformația lor phisică? Deosebirea e limpede și mare.

Cum se face atuncĭ că Instrucția și Educația nu diferesc întru nimic, când stările lor psichice, de-ducție a celei phisice și menirile lor, sunt așa de deosebite? Ore acestă asemănare a Educației și Instrucției,nu le falșifică caracterul, pornirile, creând producțiuni bolnave, fără țel, fără ideal.

Dar noi avem aerul de a discuta stări și legi ce sunt însuși inima organisației nostre sociale.

Aceste legi, cu stările causale lor, trebuesc des-bătute fir cu fir și de colectivitate. Părerile nostre ne par drepte, aevea cât timp fenomene exteriore saŭ păreri străine nu vin să le nege realitatea.

Devenim prea filosofi noi trei, și mĕ simt prea obosită, aș voĭ să mĕ odihnesc.

— Ce-ai ȡice Leliană dacă am merge la pădure?

— Tu ce ȡici Caterină?

— Eu ȡic că dacă pădurea nu ne maĭ umple sufle-tele ca barbarilor noștri strămoși de mister și frică... totuși nu sciu ce extaz îți lasă ’n fire, acea vecinică putere de a trăi, a muri, a învia; miile de flori ce cresc la rădăcina arborilor, îmi par mii de vieți omenesci.

— Bravo, suntem toțĭ de acord!!

— Minunat Andrei, manifestațiile omului interior vor fi complecte. Musica, glasul nostru interior, de sceptat de fenomenele exteriore... în depărtări ră-suna-va echoul bucuriilor saŭ durerilor nostre.

Poesia... imaginele și sentimentele ce va trezi în noi admirația naturei... și nimica, care de sigur nu va lipsi, când admirația cu starea suflctâscă con-respunzătore va fi prea puternică. Iată-ne adeverați Greci, trecuți însă prin filtrul modern al gândirei lui Wagner.

XXXVII

Mult timp nu a venit scrisori de la Dionisie. Ori de câte-ori Caterina vorbea cu Leliana de acestă îndelungată tăcere, cu un aer de supunere orbă a unui ce determinat, Leliana răspundea:

— Dacă aș fi bărbat, de sigur aș semana cu Dio-nisie. Creȡi că el e stăpîn pe sufletul, pe crierul lui? Impresii exteriore de frumuseță, de inteligență, a stârnit în el senzații puternice, care pe nesimțite se prefac în dorinți, dorinți care-l ard, cărora nu se póte împotrivi.

In acestă plină activitate a puterilor psichice, cum voesci să fie loc în crierul lui pentru un gând în-depărtat, spre îndepărtata, de care ’l desparte mări, munți și prăpăstiosele legi sociale?

Amintirile se depart, tot maĭ în umbră, tot maĭ în umbră... și apoi nu sânt aprópe doui ani de cînd ține dragostea acesta!?

E menită sfârșitului, și nu stă în voia lui, ori cât ar lupta ca să facă alt-fel.

Ori de cîte ori treceu intervale mari între scri-sori, am bănuit și priceput lupta. Tot-d-a-una mi-am ȡis că e peste putință să iubescă fără timpi de uitare — ca mine. — Eu nu pot sintetiza în mine tóte frumusețile, tóte idealurile, tóte ispitele, tóte dorințele pentru el, — așa ca tóte sensațiile venite, de la lumea exterioră să nu se prefacă în puteri și idei cari să ’l îndepărteze de mine.

Ore pentru noi chiar, care intrăm în rândul co-mun al muritorilor, nu trezesce, frumosul și ade-verul, senzații și sentimente care întunecă tot ce ne preocupa o secundă maĭ înainte?

Cum vrei tu ca el, înaintea unei femei frumose, saŭ descepte să nu rămâe uimit; când vede opera de artă, idealul de frumuseță ori inteligență — visat — real înaintea lui. Uimirea se preface în idee, lăsând în crier, o adâncă urmă de entusiazm și «drag», drag, ce fară voe ne coprinde firea înaintea frumosului, — frumos intelectual, saŭ frumos plastic. —

Prin noutatea și puterea ei, ideea-sentiment, nouă, ocupă primul plan în crier, lăsând, fară de voe, în umbră adâncă, ideile-sentiment de pe planurile din urmă.

Puterea, acelei noui idei-sentiment, o calculam după intervalul maĭ mult saŭ maĭ puțin lung din-tre scrisori. Tot-d-auna am asccptat cu bucurie,— bucurie ce vĕd lipsită de ori-ce pic de mândrie, dar care nu e maĭ puțin adevărată — trecerea in-tervalului.

Instinctiv bănuiam că se va deprinde și cu acea nouă, idee-sentiment, care nu-ĭ va maĭ parea nouă, că se va umbri, va trece pe planul al douilea, pen-tru ca umbrita mea ființă prin faptul că trăesce impalpabil numaĭ în crier, să apară iar pe planul de lumină, cu cortejul de amintiri, de iubiri.

Intervalele acestea de tăcere de care ț-am vorbit însuși Dionisie nu a căutat să le tălmăcească; ci le privea ca naturale, fiind sigur ca și eu le voiŭ privi tot așa.

Vra să, ȡică, după logica ta Leliană, primesci uitarea lui Dionisie, o dovedesci... și ca atare poți a ț-o aplica și ție... adică poți și tu iubi pe un altul, cât-va timp de-ar maĭ trece.

— Zadarnic m-aș înfuria contra ta Caterino, că după atâta îndelungată prietenie, tot nu poți pri-cepe firea mea! Sciu că gândul și sufletul omului, e al lui și numaĭ al lui și nicĭ o putere din lume, nu ne póte da acestă stăpânire.

Eu nu mĕ voiŭ arunca în altă dragoste, fiind-că adevărata și vecinica dragoste e întemeiată pe «per-fecta comuniune dintre spirit și suflet» care a cres-cut și îmbătrinit cu mine, n-am întâlnit-o adeverită de cât azi.

Dionisie fiind singurul om care a întrupat în in-teligența și simțirea lui, tot idealul meu.

Acest ideal, n-a fost numaĭ un vis chimerie ce nu ți-l explici póte ’n deajuns, ci o idee care m-a urmărit vecinic, care-am căutat s-o realisez în tot ce-am făcut, în tot ce-am văȡut, în tot ce-am priceput.

Împrejurări fatale m-au urmărit, depărtându-mĕ din ce în ce maĭ mult, de putința de a-mi înde-plini idealul. Însă în mijlocul tuturor durerilor și deznădejdilor,— dorul -dorul de a-l întâlni vre-o dată mi-a aurit de multe, multe ori calea c-o lică-rire delumină slabă, dar ispititore.

Odată ce acest ideal, atâta timp purtat în gând şi simțire, crescut și îmbătrânit cu mine, s-a ade-verit, e cu neputință aprópe să-l gonesc din crier şi acesta ț-o spun din experiență, nu din hypotesă.

Inteligența lui Dionisie întru atât m-a robit: că vorba, gestul, glasul lui s-au repercutat adânc în ființa mea; și ori-câtă voință pun pentru a fugi de acestă «hypnotisare la distanță» e zadarnic,... urma e adâncă.

Intervalele de liniște saŭ maĭ bine zis de amor-țială, sunt urmate de zile, de nopți, de săptămâni de neliniște și aiurelă.

Falșul în închipuirea mea a fost, că nu am pri-ceput, deplina deosebire dintre iubirea femeei și a bărbatului, deosebire pricinuită de temperament, de organism, maĭ bine ȡis de natură. Deosebire pricinuitore a celor maĭ mari suferinți și umiliri, pentru femee.

Acestă adâncă dar târzie pricepere de azi, mi-a omorât visul, de care am nevoe pentru a-mi ade-veri mie însu-mi că trăesc, și chiar pentru a trăi.

Mai mult încă, întârziata pricepere, m-a făcut să-mi zic că, cine știe dacă având un bărbat care să se potrivească pe deplin în gusturi și înclinări cu mine; nu am fi ajuns să ne urîm, și să dorim idealizând, tocmai contrarul de ce avem?!

Variația e o putere, o stare sufletescă înăscută în noi.

Poetisezi tot aceea ce e departe de tine, și apoi în viața de tóte zilele plină de neprevăzute cio-cniri: omul cel maĭ ideal, se póte îmbrăca în haine mohorîte — dar încă cel care nu întrupa idealul vi-sat, cel care n-a sintetizat universu ’ntreg în ființa lui — atuncĭ când te-ai hotărit să-ți fie tovarăș!

Nenorocirea e, că nu pricepem viața, că tóte mirajurile ne ademenesc într-atât că le luăm drept realitate.

Când am ajuns să ne pătrundem de contrar, prea multe suferinți ne-au otrăvit sufletul, lăsând drept urmă o durere ce zadarnic căutăm a învinge, și o nelămurită aventare spre un maĭ bine, care să nu fie ȡiua de azi... așa îmbătrînim, și atuncĭ e prea, tîrzie înțelepciunea.

Bine nu ne maĭ póte aduce; și dacă prisosul acesta de înțelepciune, căutăm a ’l dărui sub formă de sfaturi tineretului, e zadarnic.... și ei, ca noi, sunt plini de entusiasm și căldură. Viața curge iute și puternică în vinele lor, mirajurile fiind strălu-citore, ademenitore, stau de luptă cu sfaturile venite de la noi, maĭ puternice fiind... înving.

La bătrânețe ajung și eĭ a ne crede, tot așa cum și noi — numaĭ atuncĭ — am crezut pe bătrânii noștri sfătuitori.

— Tóte aceste teorii filosofice scose din cărțile ce-ai cetit, și la care cu prisosință te-ai adăpat, te fac să renunți cu atâta ușurință la dragostea lui Dionisie??

— Tóte aceste teorii ce-mi reproșezi, Caterino, sunt produsul propriei mele experienți.

Adânc am cetit în mine și viață, de atâția ani de când sufer și gîndesc!

Cetind scrise de alții propriele-mi deducțiuni, nu am făcut de cât să mĕ asigur maĭ mult de adeve-rul lor.

Ore dacă ’n aparență nu aș renunța la dragostea lui Dionisie, căutând a-ĭ scrie, a-ĭ vorbi de dra-gostea mea, adică pe departe cerșind pe-a lui, reuși-voi ca Dionisie să mĕ iubescă în adever?

De m-ar iubi, mi-ar scri, de nu mĕ iubesce atuncĭ scrisorea mea i-ar produce: ori milă pentru iubirea mea, ori remușcare că o iubire ce-mi hărăzise veci-nică, a dat-o alteia. In primul caz consciința «mi-cinei mele», în al doilea caz consciința «micinei lui» ar da drept rezultat sigur, ura.

Sfârșitul acestei dragoste, ar fi mâine dacă nu azi.

De aceea stau liniștită, dar cu mortea în suflet, căci am iubit în acest om geniul și sufletul — bănuit, maĭ mult ca ori-ce. Omul m-a lăsat streină, am crezut vecinică acestă iubire, și adânc mĕ dore ruinarea visului meu, dar trebue să rabd, căci mila în iubire n-o pot concepe!

Mai bine uitarea complectă, de cât acestă dra-goste de milă, care-ĭ cea maĭ îngrozitore umilință pentru cine o pricepe, o simte.

Mulțumirea — cu mila în iubire — cred că pre-supune sensualitatea la baza ei, și sunt naturi póte care nu pot lupta contra acestei boli.

Iubirea mea însă a fost ideală, plină de admi-rație, coprinȡendu-mi viața intregă... și nu pot să cerșesc... de aceea tac.

XXXVIII

Roma...

Leliană!

Iți scriu din Pincio, aicĭ am stat tótă ziua, am visat, am dorit.

A plouat peste mine razele de sore căȡend po-top dintr-un cer albastru-luminos, ca îmbrăcat în colb de petre prețiose. Aleele erau pline de sore. Roșele de bengal, delicate, undoiose trimes-au până la mine miresme ispititore. Păsările, vesel mĕ atingeau în treacăt cu aripile, glăsuindu-mi cu ci-ripitul lor, o intrigă poveste de dragoste.

Pincio este poesia, poesia amintirilor Romei la-tine, poesia naturei, a florilor, a boschetelor întu-necose, unde fie-care frunză îți vorbcsce de-o spe-ranță, de-un vis, de-o durere.

De pe acestă terasă plină de poesia dulce, me-lancolică, a tot ce e înconjurător, am dorit: ca la Roma să te aduc pentru ca de pe Pincio, în fața sorelui care apune după Dumnezeiasca cupolă, să-ți spun că te iubesc... Acum sorele a apus, aerul e plin de lumini liliacee.

Câmpia Romană e îmbrăcată într-o mantie de culori ce nicăeri pe lume nu se găsesce.

In mijlocul acestei poesii dorul de tine m-a cu-prins maĭ puternic, maĭ chinuitor. Minută cu mi-nută am trăit tóte amintirile din trecut... apoi de o dată mi-ai răsărit visătore, luminosă.... cu ochii încărcați de negrăite doruri.

Învăluită de o ideală lumină, pare că mĕ chemai... am căzut în genunchi, am întins miinile spre tine... dar tu încet, încet... tot maĭ luminosă, tot maĭ ideală, ai dispărut.... raze împrăsciind în juru-ți... Zadarnic te-am chemat!!

O lume ’ntregă ne desparte.... aripi mi-aș pune ca maĭ iute s-ajung la tine.

Nu maĭ pot sta departe, e destul martirul, simt nevoia, a respira acelaș aer ca și tine, a te sorbi cu privirea, a asculta glasul blând, spunendu-mi ne-priceputa-ĭ dragoste.

Me reîntorc... voesc să te ved.... Câte o dată mi-ĭ frică să nu mor aici, departe de ochii ce tân-guitori cătau spre mine.

Ori ce-ar fi, dar să mĕ sciu aprópe de tine... nu maĭ pot potoli dorul ce mi-a năvălit în suflet, ce mi-a cuprins întrega fire.

Fără să vreau, tot zic Leliană... Leliană... ca o dulce mângâere.

Te ved, te-aud, ești aproape de mine, și totuși mi-ĭ frică să te coprind... visuinea va dispărea... ideala mea Leliană speriată se va înălța în lumi streine mie.

In doue trei zile plec, în zece cel mult ne vom vedea. Fiori mĕ cuprind când mĕ gândesc să te ved, să vĕd pe adeverata-mi Leliană.

In fie-care zi îți voĭ scrie, e singurul mijloc pen-tru a prelungi și crede realitate, neînchipuitul de frumos al dragostei vis.

Te iubesc Leliană, cum n-am iubit încă.... ești singura-mi dragoste.... nu ’ți fie frică.... nu maĭ pot tăcea.... nu maĭ pot sta departe.

La revedere,

DIONISIE

— Și eu Caterină credem că Dionisie m-a uitat!

Ca ’n extaz privea nainte-i, privirea devenise maĭ luminosă, ochii, păreau maĭ mari în orbitele lor. Nu sciu ce vis luminos Îi flutura pe față... și s-a-prindeau maĭ luminoși ochii, și se rumeneau obrazii, iar buzele încet... încet, se deschideau ca pentru a șopti un nume.

Brațele fără voe se ’nlănțuiau.

Acestă iubire ce de-atâta timp îi coprinsesc firea, când furiosă, pătimașă, omorînd tot în cale-i, ui-tând tot ce nu era ea; când blândă, feciorelnică, ca o îngânare de zori, ca o ultimă sărutare de raze a sorelui în apus.

Făgăduințele, voințele, luptele, înfrânările, tóte dispăreu într-un vis aurit, ce-ĭ coprinsese întrega fire, ce-ĭ amuțise ori-ce glas străin dragostei Ei.

— «Cedinciosă» te-am asceptat, ochii mei alt chip n-au veȡut, urechile mele alt glas n-a ascultat, buzele mele alt nume n-a șoptit.

Cobori! încet... încet... desprinde-te din razele ce te ’mpresor! vino... aprope... maĭ aprope.

Leliana te asceapta... și mâinile ce-n neștire în nopțile de sbucium se-ntindeau sfiose, spre tine, se-ntind și azi.

Iconă de lumină ce de-apururi mi-ai luminat întunericul vieței ș-a minței din ceasul în care te-am veȡut... desprinde-te din cercul de stele! Răsai aevea înaintea mea, cum înainte mi-ai răsărit din ori-ce colț de stradă, din ori-ce ungher al odăei.

Ca și atuncĭ când mi-ai povestit dragostea, mi-resme de liliac plutesc în casă, și trandafirii glă-suesc tînăra lor dragoste.

Am uitat tóte chinurile, tóte îndoclile, tóte des-nădejdile aŭ dispărut.

Pe-o lume nouă, plină de bine, de frumos, de dragoste, unde nu-ĭ loc pentru ură, pentru pismă, pentru minciună, unde toțĭ se iubesc... o lume, creată de noi, pentru noi.

Leliana, ca din povești miresă, în haină albă de fecioră, Leliana ta, renăscuta Leliana, creată de tine, purtând pe cap cunună de sulfină, cu bra-țele încărcate de flori de liliac... te-asceaptă... și flori de liliac ți-a presurat în cale, fluturi — albi, credincioși pagi... te-aşceaptă ușa într-o parte s-o dee, să intri tu stăpânul vieței ș-al sufletului meu».

De-odată se ’ntorse spre Caterina.

— Vine Dionisie... tu știi?

— Gonește fantomele acelea! le veȡi? E și An-drei între ele... spune-i... spune-ĭ să se ducă... spunc-ĭ că Dionisie a venit și pe raze de sore ne-am ardicat spre-o lume nouă, unde nu-ĭ loc pentru el.

Spunc-ĭ Caterină, că nu sunt tot acea Leliana, legăturile nostre aŭ murit cu cea veche.

Eu sunt o alta, plăsmuirea lui Dionisie, a lui, și numaĭ a lui.

Și de va stărui să vie la mine, nu-l lăsa, spune-ĭ că am murit... saŭ nu, spune-ĭ că nu maĭ pot minți, că nu maĭ pot voi, că am uitat de tóte legăturile, și că m-am dus, m-am dus cu Dionisie.

Să nu plingă, la ce folos durerea cînd nimic nu poți schimba din ce trcbuc să fie... Lacrimile sunt arma celor slabi.

Aiura sărmana Leliană. Venirea lui Dionisie, umplea de frică sufletul Caterinei, pare-că nu sciu ce fantome pătate de sânge se arătau nainte-i.

Pare-că vedea pe Leliana nebună, pe Andreĭ și Dionisie mort.

A doua-zi primi o altă scrisâore, și așa se cur-mară câte-va ȡile pătimașele scrisori.

Apoi de-odată tăcu...

De sigur a plecat, ȡicea Leliana, păstrând acelaș chip de vis, cu ochii încărcați de frigurile ascep-tărei.

Zi pe zi, săptămină pe săptămină, luna pe luna, urmă.

Tăcere complectă, tăcere chinuitore, ce pare că te umplea de frică.

Ce puteai crede? Luni trecuse și Dionisie nu maĭ venia.

Drumul nu ținea așa de mult și nicĭ îți puteai închipui că cu sufletul ars de flăcările dragostei — ce povestea în scrisori — s-ar fi putut opri în alte orașe să le vadă, saŭ că oprindu-se nu i-ar fi scris.

XXXIX

Cu un vraf de scrisori în juru-i,... unele desfă-cute, altele încă în plicuri, Lcliana citesce, citesce cu atenție.

Încet, încet Catcrina care a intrat fără s-o simtă în odae, se duce pe după spate ș-o coprinde de gît..

Tresare și pălesce.

— Tu ești Caterino?

— Ce te-ai apucat să rccitcsci aceste scrisori?

Nu vezi că de două luni tu nu maĭ gîndesci, nu maĭ voesci, nu maĭ lucrezi nimic?

Nu veȡi că inteligența pare-că dispare de când frigurile asceptării lui Dionisie te-au cuprins? De ce cauți a-ți mări durerea.

— Nu voesc a o mări, ci cat să me-mbăt de miresmele de iubire ce isvorăsc «potop» din aceste scrisori. Să mĕ pătrund până-n adincul ființei mele, pînă în cea din urmă fibră, cea din urmă moleculă, de credință în «Iubirea lui» ca să nu fie nicĭ cât,, un punct, loc pentru îndoială.

Vreau să retrăesc minută cu minută tot trecutul acestor doui ani de zile.

Să-nviu tóte durerile, tóte speranțele, tóte bucuriile ce mi-au coprins firea, la fie-care scrisore. Să mĕ adăp piuă la saturație, să fac strînsură bogată, covirșitore de bogată de credință în iubire care să pótă lupta cu «îndoiala» ce iar voescc a se ivi.

Cântați vorbe sfinte de dragoste! Adormiți-mĕ pentru vecie în neîntrecut de armoniosa vóstră melodie, cântați sufletului sbuciumat, de îndoială și analisă.

Spuneți-mi ca în trecut, că Dionisie mĕ iubesce, cum n-a iubit nimic pe lume, că sunt iubirea lui d-intăi și visul lui din urmă.

Spuneți-mi că-ĭ nebunie, halucinație pismașă în-doiala ce voesce a-mi cuprinde sufletul, ce-mi ucide credința.

Nimeni nu m-a iubit ca el, nimeni ca el n-a priceput și prețuit tot ce era bun în mine. El m-a înălțat, el mi-a dat putere, mi-a dat mândrie și curaj pentru a lucra.

Iubirea lui e o forță, un filtru de care simte nevoe firea mea, pentru a spera, a visa, a închega. Din iubirea lui se adapă puterea mea intelectuală, când ea îmi va lipsi, voiŭ maĭ putea óre lucra?

Nu tot el era cel care-a scris aceste rînduri?

Unde-ĭ iubirea din aceste scrisori?

Apus-a ea pentru vecie, și eu zadarnic o maĭ chem?

Vino! nesecat isvor de bucurii, vino! și-mi adapă sufletul!! Zadarnic cere ca să te uit, uitarea e în morte.

Dacă lutul din mine, Caterino, se va sfărmă sub greutatea atâtor dureri și desnădejdi, aceste scrisori — care-au fost singura-mi comoră de bucurii — să mi le pui sub cap.

Sufletul desrobit de tóte păcătosele dorinți, va maĭ retrăi póte din curatele bucurii.

Le vei găsi așezate rând pe rând, așa cum le-am primit.

Nu aŭ dată pe ele, care să-mi ajute a le clasa; dar le sciu pe de rost, așa cum a urmat una alteia.

E destul să le pipăi, pentru ca în cortej sufe-rinți și amintiri... să reînvie.

O speranță ucisă... saŭ o durere nouă... le sciu pe tote, le-am trăit citindu-le atât cât le poate trăi o natură împătimită aprópe de nebunie.

M-au sdrobit și înviat luându-mi încetul cu în-cetul, toată liniștea și — nepăsarea — care era pu-terea mea în apriga luptă cu viața.

— Unde-ĭ Andrei, Leliana? este o lună de când îmi tot spune Eugen că-l vede jucând cărți ca un nebun.

Lumea care scie ce viață regulată ducea, se miră că acum nu dă greș de la club, se miră și șoptesce. Ascultă-mĕ Leliana! acest Dionisie e rușinea și peirea ta, te duce ca cu o baghetă magică spre prăpastie. E destul o vorbă, un nimic de la el, ca să-ți uiți de voință, de îndatoririle tale, de inteli-gența, de ființa ta intrigă.

De ce nu judeci că dacă Dionisie te-ar iubi așa, cum iți scrie, n-ar trece două luni fără ca să scii ceva de el, ci azi ar fi aicĭ?

Afară de acesta să-ți maĭ spun ceva.

Dar nu cum-va prietenia ta să slăbiasa, să dis-pară...

Ori ce-ar fi însă... cea maĭ mare dovadă de dragoste ce-ți pot da, este a căuta să te smulg de pe marginea prăpastiei unde te vei prăvăli... de voiŭ tăcea.

Ascultă bine, și nu o lua ca intrigă din parte-mi. Te rog făgăduesce să-mi spui cinstit, de mĕ vei crede intrigantă, și te vei depărta cu gróză de mine.

Prietenia ce ne legă de la vîrsta de 10 ani, póte va putea lupta cu nenorocita-ți dragoste.

— Spune Caterino! ori-ce ar fi, am curajul a asculta. Voiu rămînea în tot-d-auna femeea de-o sinceritate bolnavă, ţi ori-ce voiŭ simți — după ce vei sfîrși de spus ce-ai auȡit de Dionisie — îți voiŭ spune fără înconjur.

— Aseră luându-se Eugen de vorbă la club, cu unii și alții, Dumitrescu, magistratul pe care-l cu-nosci și care abia s-a întors de la Berlin, spunea că a văzut pe Dionisie la Berlin cu o damă din țară pe care o cunosce și el. Acesta tocmai an când îți spunea că plCcă fiind-că nu te póte avea vecinie lingă el.

Afară de acesta Dumitrescu a maĭ spus, că sunt câte-va luni de când acea nenorocită s-a întors în țară. Nu ia spus numele și a zis că nu-ĭ din Iași.

Vre-o nenorocita care a creȡut vorbelor lui, tot așa cum credeai și tu. Doue nenorocite ce veți forma: «Materie, creațiuni pentru vre-una din dramele lui, și vă veți rccundscc pe scenă».

Oh, sărmana mea Leliană, singurul lucru ce te-a scăpat de rușine și de vileagul lumii este: «Voința ta și mila de Andrei». Alt-fel, cu sufletul ce-ți cu-nosc după ce se adăoga și rușinea la suferința ta, durerea te-ar fi ucis.

— Mai bine era de muriam, de cât să aud azi că acel pe care i-am îndumnezeit, în a cărui iu-bire am creȡut, m-a înșelat, mințindu-mi în chipul cel maĭ ordinar.

Nu te urăsc Caterino. Cel puțin, simțul de prie-tenie nu a fost strivit de dragostea pentru acest om. Îți mulțumesc că cauți a mĕ mîntui.

Drept e, sufer îngrozitor, nu mĕ îmbolnăvesc, puterile phisice... luptă, dar în mine psichicul... e ucis.

Tot e gol... pustiu de înțăles în jurul meu, nu am drag: nicĭ de casă, nicĭ de carte, nicĭ de haină, nicĭ de lucru.

Tote mĕ obosesc și mĕ întristeză: ziua ca și noptea, sorele ca și norii, tóte trec pe lângă mine, fără glas, fără lumină.

Pe Andreĭ sunt zile, când nu-l pot suferi, când vederea lui mĕ apasă, când îl urăsc, și idei, pă-timașe de reu, lunecă prin crier. Bunătatea și mila înăscută în mine, depărtâză ideile rele, căci alt-fel cine scie, dacă azi nu aș fi în temniță. Mi-a fost gróză de iubire și presimțirea s-a adeverit.

Deodată intră și Eugen care venise să ia pe Ca-terina, nebănuind că nevasta lui, a și spus Lelia-nei, cele aflate de la club.

Când se uită Leliana la amendoi, și-ĭ vede cu cât drag încă, se privesc unul pe altul, câtă bucu-rie aŭ de-a se revedea după câte-va cesuri de des-părțire; nu maĭ póte înfrâna nevoia ce aŭ nervii de a-și descărca în lacrămi prea multa întărtare, și începe, a plânge în hohot ca un copil.

— Ce-ĭ cu Leliana? De ce plânge tocmai acum când m-a veȡut și pe mine intrând?

Plânge că i-am spus cele auȡite de tine eri la club.

— Și pentru acestă plângi tu Leliana? Tu cea voluntară? tu care știai a robi pe alții și a-ți robi pornirile?? Ești de necunoscut.

— Plâng liniștea perdută, plâng durerea prici-nuită lui Andrei, plâng idealu-mi pângărit, plâng că am fost jucăria unui om de nimic!

— Draga mea! mulțumesce-te că am auȡit și știm totul pentru a te putea feri de noui nenoro-ciri, de noui rușini, și pentru ca să poți aduce li-niștea în sufletul lui Andrei. Șterge-ți ochii, ara-tă-te: «Mândra și neînvinsă» ce cunosc de-atâta vreme. Trebue să lupți! Ce să faci dacă ai fost menită durerei??

XXXX

— Bine ai făcut că veniși Caterină, mĕ gîndiam tocmai la tine. Aȡi diminiță am primit o scrisorE de la Dionisie. Plicul e tot de la Roma.

Nu am voit s-o citesc. De-aseră am gândit în-tr-una; am voit ca nimic exterior să vie a mĕ influența.

Deschise scrisorea, o ceti cu luare-de-semă... și o ironie adâncă i se întipări pe față... o maĭ ceti și reciti, apoi își îndreptă ochii spre Caterina... ochi încărcați de o mândrie ce-ți amuțea ori-ce vorbă de milă saŭ mângîere.

— Citește-o și tu Caterină!

Dicend acestea începu a rîde.

După ce Caterina îi ceti, neasceptatul cuprins, se uită la ea.

Stetea nemișcată. Cât de nepătrunsă părea, cât de neasceptată a fost hotărirea luată... te cutre-muri când gândesci.

— S-a isprăvit, zadarnic am visat, zadarnic am luptat, realitatea vieței a fost maĭ puternică de cât mine!

Dar nu mĕ plec vieței, mândria din mine s-a trezit maĭ puternică ca ori-când!

Dionisie cel care acum doue luni, îmi spunea că în curînd ne vom vedea, că nu maĭ are cura-jul a rătăci departe de mine, că vrea să mĕ vadă să mĕ audă, să-și sature ochi și suflet privindu-me... azi după atâta timp de-o voită tăcere, îmi scrie spunendu-mi:

«Sunt fericit și liniscit aicea, nu maĭ gândesc nicĭ că nu ești lângă mine, nicĭ că póte nu am să te maĭ ved, lasă-me, sunt fericit... nu maĭ mĕ în-torc în țară».

Și nu s-a isprăvit aicea scrisorea. Pe fața a doua este-o poesie închinată unei femei brune, poezie ce lumineză pe deplin starea sufletului lui.

Femeea acesta din versurile de pe a doua față, e de marmoră caldă, trăesce, se mișcă.

Perul eĭ negru de vent desprins... ochii mari, umeȡi, pătimași... mânele ce se ’ntind se prind, se-nlănțuesc... acesta femee trăesce, e aevea.

Aproprierea eĭ de Dionisie, i-a pus în suflet, o lume întregă de dorinți, care azi plutesc în în-tuneric în crier, și mâine inel se vor prinde, do-rință pe dorință a chema, năzuințele nebune în ceață încă... se vor desprinde luminose... și orbi-torea lumină învăluindu-l tot... în depărtări întu-necose,— amintirea de mine—se va peide.

Că m-a iubit?.. poveste de-o străină gură spusă.

— Ce vei face? Ce-ai să-ĭ răspunȡi? Te-aș sfă-tui să te maĭ gândeșci!

Gândirea nu mi-ar folosi la nimic!

Ii voĭ scrie: «Îmi plac genunchii, îmi întind mâinele spre tine. Adâncă-mi e iubirea. Iți cer-șesc, o rază cel puțin de milă și dragoste, din ochii tei spre mine să maĭ cadă. Acel puțin îmi va da puterea să trăesc. Viața-ĭ golă de înțăles... tote-s pustii... tote-s nimicuri când iubirea ta sufletul nu mi-ar maĭ încălȡi.

Intorce-ți ochii spre mine! să-ĭ văd ca-n vremi trecute, încărcați de sfânta dragoste. Robă-ți voiŭ fi... dar spune ca atuncĭ cu glas duios că sunt unica pentru tine...

— Ce te uiți așa mirată Caterină? Ori ți-ĭ su-fletul robit de milă pentru umilitorea-mi iubire?

Tăinuesce-ți mila nu o cheltui în zadar, o vei întrebuința cu prisosință pentru o alta.

Nu sunt din stofa celor ce cerșesc mila!

Nu sciu a mĕ pleca!

Nu ai priceput ironia din vorbele și glasul meŭ!

Ai creȡut póte că umilă la genunchii lui mĕ voiŭ pleca, cerșindu-ĭ mila, iubirea? Nu am ce face cu iubirea lui, azi când nu-ĭ maĭ cuprinde sufletul în întregime! Când în acel crier pe care m-am creȡut stăpână... domnesce un alt chip... nu voiŭ ca mila de durerea mea, să-l facă a-mi minți, spunendu-mi silit vorbe de dragoste, ce n-ar fi de cât o al-cătuire de vorbe gole.

Întregul meŭ suflet a fost al luî Dionisie. Nu am trăit, nu am gândit de cât prin el.

Chipul lui mi-a răsărit înainte, din ori-ce colț de stradă, din ori-ce ungher al odăei, din ori-ce carte luam în mână.

Se desprindea luminos tăindu-se pe albastrul ce-rului din ȡilele cu sore, saŭ pe albul înstelat al nopților cu lună.

O secundă gândul de el nu m-a părăsit. Dragos-tea acesta și cu credința-n ea, m-a orbit până a uita că și Andreĭ are un suflet, că nu am dreptul a călca în piciore dragostea lui, a deveni orbă la pustiul ce se ’ntindea peste suflet, când cu fapte și vorbe, îi dovediam că iubesc pe Dionisie. Azi când acest om din care făcusem un Zeu, îmi măr-turisește — de și ocolit póte — iubirea-ĭ pentru o alta... azi eu să nu am puterea a mĕ desrobi de-o iubire țesută de acum înainte din milă și minciună?!

Nu! nu sciu a mĕ tîrî, ceea-ce e al meu, tre-bue să fie al meŭ și numaĭ al meu!... alt-fel ni-mic... maĭ bine ura.

Cine a iubit ca mine, clădind o lume întregă de bucurii dintr-o vorbă, dintr-o privire, când ca mine străină și disprețuitore a fost pentru tot ce nu era «Iubitul» ce nu era de la «Iubitul» aceia nu iartă, nicĭ nu cerșesce, aceea urăsce.

Mi-ĭ frică de tine Leliană. Curajul acesta neae-vea, e un «Maximum» al voinței tale... ca mîine va urma orba ucigătorea desnădejde.

— S-ar ȡice că tu prietena mea mĕ cunosci de eri! Știi dór că nicĭ o dată nu am fost păpușa care se plecă vieței, omenirei!

«Sciu a lupta cu mine, acesta iar nu o uita.

Dar nicĭ nu crede că altei intrige voĭ storce puterea de a suferi... acesta m-ar murdări.

Am creȡut iubirea vecinică atuncĭ când crierele se pricep, când ființa ta trăește cu tóte vibrațiunile, entusiasmele, bucuriile în alta... așa a fost iubirea noastră... dar chimeră a fost vecinicia ei... ani cre-ȡut adever o simplă închipuire.

Uitasem că bărbatul în iubirea-ĭ făcută din mi-rajurile simțurilor; doresce, iubesce, sfarmă și trece.

Uitasem că și Dionisie e tot bărbat.

Închipuirea mea, plăsmuise un ce eteric făcut: din ideal, din geniu, din frumos... fără dorinți ce trebuesc îndeplinite.

Am crezut că vorbele pline de-o iubire așa cu-rată... nu pot în nescire ascunde așa dorinți tot așa de pătimașe ca și a celor cari — nefiind geniali — nu pot avea darul de-a te învălui în lu-minoasa atmosferă.

Vecinicia acesta în iubire, vecinicie ce atât am visat și desmerdat, nu există nu a existat, nu va exista.

In vorba de dragoste a fie-cărui bărbat, m-am deprins, de azi înainte, a vedea și neînlăturata uitare.

Conscientă fiind de acesta nu mĕ voiŭ maĭ înșela.

Mâine voiŭ scrie lui Dionisie oferindu-ĭ prietenia mea, prietenie de artist, la artistă. Deslănțuindu-l în acelaș timp de credința că: iubirea-ĭ către mine e o datorie.

Datoria e: bulă de ilusii ce voit aruncăm peste-o lume de minciună!

— Dar tu, sărmana mea Leliană, ce te vei face? Vibrânda ta ființă, vulcanul ce clocotesce ’n vinele tale, și pe care zadarnic cați a ’l domoli... nu te va sdrobi?!

— Voiu iubi... arta, sciința, frumosul, omenirea întreagă păcătoasă și pătimașă!

Prisosul ce nu voiŭ putea domoli, din vulcanul năuntric, se va preface în forță.

Forța ce voiŭ întrebuința descriind dragostele și suferințele altora; și așa voiŭ uita póte pe ale mele proprii.

Arta va fi deci de azi înainte unica-mi dragoste ca va încălȡi sufletul, turnându-ĭ putere, turnân-du-ĭ viață.

Voința m-a îndrumat până azi, voința de azi înainte va potoli iubirea, turnând ura pentru acel ce m-a mințit.

1902, Dorohoiŭ.