PARTEA I

Pe lunca Dîmboviţei, unde să odihneşte o parte a ca-pitalei României, se înalţă ca o insulă singuratică un deal de pămînt. Pe acest deal bătrînii au înălţat o monăstire. La anul 1831, cînd toate lucrurile ţărei căpătară o prefacere, acest deal avu şi el partea lui de îmbunătăţire; în gîtul dealului se săpă o cale ce duce la poarta bisericei pe o pentă lină, această cale se săpă la o adîncime de un stînjin şi se pavă. Pe cele două părţi înalte ale malurilor ei se creă două alee împrejurate cu arbori mici. Trebuia un loc unde locuitorii să vie a răsufla din timp în timp un aer curat. Aleea fuse dar destinată pentru aceasta. Biserica rămase tot aceea, afară de cîteva mici reparaţiuni, adică o biserică ce n-are nimic care să recheme o mitropolie.

Iată inscripţiunea după uşa bisericei Mitropoliei:

„Această sîntă şi dumnezeească biserică s-a început din temelie în leatul 1656 de răposatul domn Constandin Şerban Basarab vv. şi săvîrşind-o numai de roşu, s-a scos din domnie; apoi la leatul 1664, orînduindu-se domn Radu Leon vv., după ce au înfrumuseţat-o cu toate cele trebuincioase, prin sfat obştesc, au aşezat a fi scaun al Mitropoliei ţărei, aflîndu-se atunci mitropolit Teodosiu iar în 1834, răposatul mitrop. Grigoriu văzînd-o cu totul învechită, povăţuit de rîvnă, a început toată preînnoirea ei etc.

Domni fondatori ai Mitropoliei

În dreapta sint zugrăviţi:

Radu Leon vv.

Lucia-doamna

Un copil, Şerban vv.

Const. Şerban Basarab vv.

Balaşa-doamna

În stînga

Teodosiu, mitropolitul în mantie

Mitrofan, mitropol. în vest de arhiereu

Radu Leon şi Const. Şerban ţin biserica în mîni, vest. lungi, coroană pe cap.

în curtea Mitropoliei este un paraclis vechi, ruinat: asupra uşei paraclisului este o piatră săpată cu marca Mitropoliei cei vechi; într-însa stă o pălărie de gerdane (panglice); aceasta era pălăria ce purtară mitropoliţii pînă la venirea fanarioţilor (după preotul Grigoriu Musceleanu); haina preoţilor era atunci reverenţa ce acum o port numai preoţii transilvani. Potcapitul de astăzi este impus de d. Mavrogheni (vezi Istoria bisericească, faţa 392, tipăr. anul 1845).

Acest deal recheamă multe fapte din istoria românilor în timpii de cădere. Crima şi virtutea, mişelia şi curagiul, durerea şi bucuria, şi speranţa totduna înşelată sunt vărsate pe paginele istoriei secolilor din urmă ce acest loc ne rechem neîncetat. Sub Leon vv. aici boierii pămînteni adunară popului din Bucureşti şi cerură depărtarea grecilor din ţară. Dar să ne înturnăm la calea ce ne-am propus.

Abia să termină această alee, şi societatea din Bucureşti îşi făcu din acest loc un punt de reîntâlnire de toate serele, în timpul verei. Fondatorul ei, generalul Kisselef, inaugură aleea cu o serbare splendidă, ce a rămas ca un vis feeric în memoria poporului. Avem trebuinţă de această scurtă descripţiune ca să venim la istoria ce voim a începe.

Într-una din serele lunei lui iuniu a anului 1836, acest deal era iluminat cu mulţime de candele. Partea despre nord a aleei era destinată pentru clasa bogată, partea din stînga pentru popor, fără ca nici un regulament să fi impus această deosebire. Dar astfel era atunci spiritul claselor ieşite de curînd dintr-un regim despotic, încît poporul roşea să spargă vălul de umilinţă sub care trăise, precum robii de multe ori roşesc să fie liberi.

Sub domnia celui întîi domn român ales de naţiune, Bibescu, acest spirit de umilinţă ce domnea în popor era împărtăşit însuşi de curte. La un mare bal dat de guvern, comisarii balului, din ordinul domnitorului, aşezară o linie de demarcaţiune în sala de bal între cele două clase, damele ce făceau parte din clasa I fură conduse la dreapta, cele de clasa II la stînga. Dar balul căută să se spargă înainte de timp. Toate familiile de clasa II se retraseră. Această clasă înţelesese puterea sa. Spiritele de independinţă, de demnitate, sfărîmase vălul prejudeţelor.

Ce făcuse această schimbare? Iată negreşit ceea ce voim a trata în acest volum întîi.

Era în anul 1837, mai, 10 seara.

Pe partea despre nord a dealului circulau neîncetat grupe de bărbaţi şi dame elegante, mîndri sub costumul lor european adoptat de curînd, şi atît de mîndri de dîn-sul ca toţi recruţii ce îmbrac de curînd o uniformă. Nu era mult timp de cînd românii lepădaseră costumul oriental, giubeaua, antereul, işlicul, meşii pentru costumul cerchez, dulama, fermene, cordonul, care astă dată dispăruse el însuşi. Către acestea să mai vedeau pe ici, pe colo nişte boieri bătrîni ce păstrau costumul vechi numai pentru ca să poată păstra bărbile, acest semn de privilegiu al timpului fanarioţilor.

Mulţime de bănci de lemn aşezate pe de lăturele aleei erau prinse de dame, june, frumoase, elegante, lăsînd pe ici, pe colo bărbaţilor favoarea de a ocupa aceste bănci. O muzică militară executa arii de opere, pe cînd eleganţii preumblători conversau între dînşii.

Pe o bancă lîngă peretele monăstirei, în capul pentei, se vedeau mai mulţi bărbaţi convorbind. Văzîndu-i cineva şi examinînd cu luare-aminte, ar fi înţeles îndată că con-versarea lor era de natură serioasă. Un june cu veşminte simple, cu faţă palidă şi brună, cu ochi negri şi vii urca panta cea lină a aleei şi căutarea lui se lăsa cu vioiciune în toate părţile, ca cum ar fi căutat nişte persoane pe care nu le aflase încă.

Acest june ajunse îndată aproape de banca de la păreţele monăstirei, aici se opri şi salută pe unele din persoanele ce şedeau pe bancă, strîngîndu-le mîna.

— Bună seara! zise el către unii, apoi, plecîndu-se la urechea altora, şopti: „Viitorul”, şi persoanele cărora el adresa această vorbă îi răspunseră încet: „România”.

— O să-ţi prezint un june astă-seară! zise tînărul palid ce ajunse aici către unul din persoanele de pe bancă.

— La miezul nopţei... acasă... răspunse aceasta dupe un minut de tăcere. Luaţi bine seama — adăogă el — la oamenii ce ne prezintaţi!... Ieri seară la curte domnitorul a lăsat să-i scape o aluziune... oameni indiscreţi au putut să se introducă între noi... vom vedea cine sunt aceia...

— Cel ce voi prezintă eu — răspunse junele palid — are toate cualităţile a intra îndată iniţiat în misterele superioare...

— Să nu ne grăbim, zise omul dupe bancă.

Acest om era ca de 35 de ani, o talie gigantică, o faţă mohorîtă cu trăsuri neregulate, o frunte lată, părul lung şi revărsat pînă pe umeri. Dar această faţă, puţin favo-rată de graţiile frumuseţei, avea ceva care fărmeca, era geniul. Privindu-l, ar fi crezut cineva că vede, printre un vis de amărăciune, o cugetare de fericire. Către acestea manierele sale, apoi plăcute, vorba sa, încîntătoare. Era unul din acele persoane ce cîştig îndată ce le cunoşti, ce-ţi vorbesc. Născut dintr-o familie veche română, care a avut ca o religiune mărirea naţiunei române, el, ca şi fratele său, ce muri martir al simţimîntelor sale patriotice, era decis să execute, cu sacrificiul averei şi vieţei sale, visul tradiţional al familiei sale. Astfel era în puţine cuvinte Cheren, asupra căruia ne vom reîntoarce în curînd spre a zice mai mult.

Alăturea cu dînsul şedea un om ca de 40 de ani, scurt de talie, negru la faţă, cu oichii negri, vii, inteliginţi, cu o frunte mică, gura largă, buzele supţiri, mustăţile rase; era poet, filolog, ziarist, profesor, om cu spirit, cu talent, discipol al lui Lazăr, el supsese de la acest mare profesor, cu învăţămîntul şcoalei grece,simţimîntul de naţionalitate.

Activ, întreprinzător, remişcător, devenise cel dintîi cap al mişcărei literare în amîndouă ţările, şi chiar în Ardeal. Numele său era în toate gurile, daca nu în toate inimile. Tot părea că se închină înaintea voinţei sale pe tărîmul filologiei. Luase drept sarcină a reforma limba română, plivind-o de bălăriile slavone. Atunci arena politică era închisă luptătorilor, şi spiritele ce visau la mîntuirea naţiunei căutau să se mărginească a lupta pe tărîmul filologiii. Mîna de fer ce cădea pe peptul ţărei era înrîurirea rusă. Ce mijloc mai ingenios a combate această înrîurire decît acela de a combate în limba română vorbele slave? Iată scopul ce îşi propusese acest om. Scopul era mare şi anevoios, dar reuşi. Cînd limba era curăţită de vorbele slave, ţara era scăpată de înrîurirea rusă!

Acest om extraordinar, neînţeles poate de contimporanii săi, de sine însuşi, avu o ursită teribilă. Ar fi zis cineva că două geniuri posedau viaţa sa: îngerul şi Demonul. Ceea ce făcea unul, sfărîma celalt. El era o excepţia ne; omul este o cugetare, zic învăţaţii. Edem dezminţi această maximă. El era două cugetări, era îndoit. Era binele şi răul, virtutea şi slăbiciunea. Vai! cel ae al doilea geniu trebuia să facă mai tîrziu să se uite cel dintîi. Demonul învinse. Era ursita sa, era cu mai putinţe decît voinţa sa. Era speculul lumei aruncat între oameni de o putere necunoscută ca să vază într-ănsa şi să se înspăimînte. El nu-şi ascundea sub vorbe cugetările; o repet, era doi într-unul, numai cînd unul tăcea, celalt vorbea. Nimeni încă nu făcu să fie adorat ca dînsul în această ţară, nimeni nu făcu să fie mai detestat decît dînsul.

— Pe cine o să ne prezinte? întrebă el pe Cheren.

— Nu ştiu încă, răspunse Cheren. Dar Vel este o garanţie de mai-nainte pentru cel ce o să fie prezintat; astfel sunt liniştit despre el.

Edem clătină din cap şi ca cum ar fi presimţit o lovitură ce ursita îi ascundea în omul ce era să fie prezintat, zise:

— Ar fi bine să discutăm între noi, mai-nainte de prezintarea acestui om...

— Te-ai făcut bănuitor, îi zise Cheren.

— Bănuitor? Dară, dară am fost totdauna... Lumea este o scorpie ce poartă în corpul său veninul ce ucide şi untura ce vindecă ranele lui. Nouă ne trebuie untura, iar nu veninul.

— Să credem că va fi untura sa...

— Să credem? Omul se înşală totdauna din credinţele sale.

— Uiţi, zise Cheren, că credinţa este baza doctrinei noastre.

— Dară, însă nu pentru capi. Preoţii divinităţilor antice ar fi deşertat templurile înainte de rugători, dacă ei însuşi ca rugători ar fi fost conduşi în datoriile lor numai de credinţă...

— Dar de ce vei să fie conduşi?

— De rezon, răspunse Edem. împărăţia lumei nu va fi niciodată a celor ce simt, ci a celor ce rezonez.

Un personagiu nou să apropie atunci şi chemînd la o parte pe Cheren îi zise:

— Domnitorul A. Ghica, gelos de înrîurirea ce pe toată ziua capeţi în această ţară, a decis să te piarză... Ar fi bine să pleci cîtva timp!

— Fapta noastră nu va fi încununată de succes decît atunci cînd cineva din noi va deveni martir.

— Dar cugetă că ai o familie numeroasă!

— Dară; însă ţara este o familie mult mai numeroasă...

La aceste vorbe noul personagiu tăcu; după un minut, răspunse:

— Aşadar, rămîi.

— Rămîi, răspunse Cheren. Către acestea voi să avem o adunare unde toţi fraţii noştri să se afle. Trebuie să cercetăm unde sîntem... Rezultatul acestei adunări va hotărî ce am a face.

— Bine, zise Luţ, şi căuta să se retragă.

— Mai stăi, zise Cheren, vom merge împreună la mine acasă. Astă-noapte Vel... o să ne prezinte pe Radoţi, amicul tău de care mi-ai vorbit de atîtea ori. Voi să fii acolo...

— Voi fi, răspunse Luţ şi se depărtă.

Acest Luţ era un caracter original. După părul său lung ce-i cădea pe umeri se cunoştea că face parte din Societatea Regeneraţiunei. Dar prin ce întîmplare? Iată ce trebuie a spune. Luţ priimise de la natură spirit şi inimă. Educaţiunea nu făcuse nimic ca să le dezvolte. Cercul de oameni în care trăise totdauna, oameni degradaţi printr-un materialism spăimîntător, revărsase pe sufletul său umbra scepticismului şi a cinismului celui mai înfiorător. Lumea pentru dînsul era ironia lui Dumnezeu, şi acest Dumnezeu pentru dînsul tot ce ai fi voit să fie, ñu se urca niciodată mai presus de această margine. Cîteodată zicea cu îndoială: „Dumnezeu este aceea ce noi voim să fie." Omul pentru dînsul era rezultatul unei plăceri între două sexe; astfel zicea adesea că marea misiune a omului este să reproducă; singurul mijloc de a fi nemuritor, dar că pentru aceasta cată să se bucure cît mai curînd; aici să închidea toată -filosofía sa. Viaţa pentru dînsul nu avea nici un alt scop, astfel şi el nu avea în viaţa sa nici o tendinţă. Tot ce nu are elementele ce compun o desfătare, zicea în rîs, este marfă de filosofi şi patrioţi, cărora le da epitetul de ‘ţărînă coruptă’. În toată viaţa sa citise o singură carte: Anacreon. împărţea şi priimea ironiele de la lume cu sînge rece. Şi cînd nu avea pe cine să rîză, se rîdea el însuşi: „A rîde de mine însumi, zicea el, este un mijloc a rîde fără a te supăra”.

Era sărac şi nu se îngrijea a-şi face stare. „Plîng, zicea el, oamenii cari adun averi ca să le dea inamicilor lor. Eu nu le voi face această plăcere.” Dacă cineva-l întreba care este acel inamic, răspundea: „Moartea, negreşit”.

Era dar ciudat cum un astfel de caracter putea să se alăture pe lîngă o societate de bărbaţi cu simţiminte contrarii. Şi iată ce poate să explice lucrul. Luţ avea o calitate sau defect. Se ataşa din amicie către persoane. Cît pentru principii, el nu credea nimic. Cîteodată zicea rîzînd: „Ce s-ar fi făcut principiile dacă omul nu exista?” El avea instinctul cîinelui către stăpînul său. Luţ cunoscuse pe dieren, trecuseră împreună mulţi ani, se dedase să-l vază, să-l auză, precum se dedă cineva să vază, să auză un canar, o mîţă, un cîne, şi într-atît încît nu putea să fie mulţumit, fără dînsul. Astfel, ca să poată păstra pe amicul său Cheren, se lăsa să facă cu dînsul orice va voi.

Vel, după ce zise lui Cheren că va merge la dînsul, spre miezul nopţei, se depărtă şi-şi [tăie] o cale printre grupele elegante de bărbaţi şi femei. El se opri deodată ca cum o idee neaşteptată veni să-l lovească. Se uită în dreapta şi în stînga, şi zărind un june, îl cheamă şi-i şopteşte:

— Cine e această damă ce sade acolo pe bancă?

— E o damicelă, răspunse acesta, o fiinţă rară, în adevăr, atît prin frumuseţea lutului său, cit şi prin frumuseţea sufletului. Fiica unui boier mare, nu prea bogat. Educaţiunea sa a fost foarte îngrijită; este inteliginţa unui bărbat erudit sub forma unei fecioare drăgălaşă. Blîndeţea sufletului său este boarea serei de vară, vorba ei este frametul florilor sub suflarea...

— Iacă poetul! întrerupse Vel pe tînărul ce întrebase.

— Cu toate acestea îţi mulţumesc de ştirea ce îmi daşi... O iubeşti?

— O admir numai, răspunse cel din urmă.

— A admira este mai a iubi. Ia seama!...

— Se poate să se întîmple şi aceasta; dar astăzi iubesc pe alta.

— Iubeşti pe alta? răspunse Vel cu bucurie.

— Închipuieşte-ţi!... Iubesc pe una ce se mărită mîne...

— Şi eşti nepăsător?

— Negreşit, căci o iubesc pe ea; dar nu pe mine.

— Atunci iubita ta face o partidă bună?

— Iată ce crez, eu sunt prea tînăr...

— De cîţi ani eşti?

— De şaptesprezece.

— Mai scrii versuri?

— Câteodată.

— Scrie... vei merge departe... dar ia seama să nu te abaţi din cale. Cu cît vei avea mai mare merit, cu atît mai mult vei fi criticat. Oamenii fără talent se vor lua împotrivă-ţi ca să te doboare; dar tocmai această goană îţi va face renumele. Dumnezeu sau întîmplarea a voit ca noi să naştem odată cu rădicarea la viaţă a naţiu-nei noastre. Misiunea noastră este mare, este sacră. Această favoare ce am avut de a naşte în acest timp are datorii puterice totdeodată. Junia, sănătatea, viaţa, libertatea noastră sunt ale patriei. Caută să ajungem la locul ce ne este prescris, prin lucrare neîncetată. Să ne întărim sufletele prin suferinţă, cugetările prin studiu, inima prin... amor.

Vel zise cea din urmă vorbă cu oarecare timiditate, aruncînd o căutătură repede asupra damicelei despre care vorbise mai-nainte.

— Amorul, urmă el, dar curat, nobilat, sublim, este trebuincios în educaţiunea sufletelor acelor oameni cari se ofer patriei în olocaust... Nu uita niciodată că nu eşti al tău, ci al ţărei tele!

Astfel vorbi Vel şi trecu înainte.

Junele poet se uită după dînsul şi clătină din cap. „Tu eşti sărac, eu sînt sărac. Societatea ne depreţuieşte pe amîndoi deopotrivă. Oare nu vom cădea sub loviturile ei înainte de a face ceva?... Cîtă putere trebuie să fie în sufletul acestui om de cutează să învingă lumea trecutului ”. Astfel se gîndi junele Dem. Dară, dară, acest suflet a fost puterie. El a învins lumea trecutului şi dărâmăturile acestei lumi au căzut şi au zdrobit corpul lui. Şi nu s-a bucurat de fructul suferinţelor sele. Streinul a închis genele lui pe pămîntul exilului, nici o lacrimă nu a curs la plecarea lui din viaţă. O, doritori nebuni!

Dar oare aceste fiinţe nobile ce regener societăţile omeneşti sunt oare din această lume a cărei misiune este să se bucure de viaţă, sau sunt cugetările lui Dumnezeu ce vin aicea jos un moment şi se înturn repede în sînul părintelui lor? întrebaţi pe doritorii nebuni.

Dem, după ce se preumblă încă o jumătate de oră, întîlni pe Elena cu maică-sa.

— Mine te măriţi? o întrebă el.

— Dară, zise ea, o partidă bună, un bărbat de 60 de ani şi milionar!... Voi fi scuzată să iubesc pe cineva îmi place... înehipuieşte-ţi să fi consimţit să mă iei! Eşti un copil, abia ai şeaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci şi cinci. îţi mărturisesc dar că nu am voit lîngă tine să joc role ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine. După cîţiva ani era să mă uiţi, să mă laşi. Acum însă mă vei iubi; vei veni să mă vezi în toate zilele.

La aceste vorbe Dem roşi de indignare.

El căzuse deodată şi fără veste din înălţimea cerului pe pămînt. Voi să zică ceva şi se înecă, instinctul îl făcu să plece înainte, cîntînd între dinţi: Drom! drom! drom!

Să ne înturnăm la Vel.

Vel, după ce făcu cîţiva paşi, se înturnâ, stătu în dreptul unde se afla banca pe care văzuse frumoasa apa-riţiune ce încîntase acest suflet puteric. Ea era încă acolo. Vel aştepta să vază pe cineva care să îl prezinte acestei dame. Nu se arătă nimeni. El o privea în tăcere. Ochii săi plini de flacăre întîlniră ochii celei ce admira. Aceasta lăsă ochii în jos şi înturnă capul, fără să poată a-l ţine astfel.

— Să plecăm! zise juna damă.

— Dacă vrei tu, să plecăm, răspunse muma ei. Cu toate acestea îmi arătai atîta dorinţă să mai şezi!...

— Nu mă simţ bine, răspunse ea.

Cele două dame coborîră aleea. La poartă le aştepta o trăsură. Viind, ele se urcară în trăsură, ochii celei tinere întîlniră ochii lui Vel ce cobora; dar astă dată căutarea lor era dulce şi melancolică.

TEATRU NAŢIONAL

Cel dintîi teatru ce se văzu în ţara românească fuse sub cei din urmă domni fanarioţi. Grecii, ce visau de cîtva timp la libertatea naţiunei lor, aruncaseră ochii asupra Principatelor Române, ca locul priincios pe care să rădice stindardul independenţei. Grecia era sclavă. Dar ea roşea să poarte lanţurile. Fiii săi cei vitregi, ce locuiau Fanarul, plecară capetele înaintea stăpînilor lor şi deveniră în a lor mînă unelte răufăcătoare pentru Grecia şi pentru toţi populii creştini. O parte din aceşti fii degeneraţi luară tronul Principatelor, şi nu ca să-l ridice la înălţimea lui, ci ca să-l slăbească şi ca să-l supuie turcilor. Către acestea în mijlocul plantelor părăsite ce năbuşau frumoasa faţă a Greciei, începură să răsară acele flori de viaţă şi de libertate ce vor forma in viitor ghirlanda epocei trecute. Voi să vorbesc de acei fii ai Greciei cari să răspîndiră în toate părţile lăturaşe şi atinseră pînă în sfîrşit inimile degradate ale fanarioţilor din Principate, bari le toleră cel puţin a prepara viitorul Greciei. Atunci să văzură în Principate oameni învăţaţi precum Duca, Neofit şi alţii ce răspîndeau luminele cu focul unui nobil patriotism şi rechemau românilor că Grecia nu este Fanarul, că libertatea sa nu este sclavia. Se văzu Fotino, trăgînd în umbră istoria românilor, planul geografic al acestor părţi de lume unde era să nască libertatea Greciei. Ar fi zis cineva că înseninează tărîmul pe unde au să treacă falangele libertăţei atît de nobile şi atît de nenorocite. Spiritul de viaţă intră pînă în palatul podestaţilor. Ei avură teatruri unde să reprezint ară tragedii pline de spiritul de mărire si neatîrnare. După aceste teatruri în limba greacă, veni opera germană de cînd în cînd, pînă la începutul epocei regulamentare, cînd Cîmpineanu şi alţi români, scutu-rînd vălul îndoielei, voiră să dovedească că românii merit să aibă un teatru în limba lor.

Teatru român, din începutul său, află o piedică, în domnitorul ţărei şi protectorii săi. A. Ghica iubea să auză limba română pe scena unui teatru. Dar ceea ce ar fi făcut să iubească acest teatru, ar fi fost să fie el fondatorul lui. Nu avusese această idee sau dorinţă şi prin urmare deveni o piedică teatrului român.

Popularitatea Cîmpineanului îl supăra. Astfel, ca să fărîme această popularitate, trebuia să înceapă a reforma teatrul naţional, ceea ce să şi întîmplă mai tîrziu. în acea seară să reprezintă la teatru Bădăranul boierit de Molière. Sala era plină de popul şi de funcţionari; familiile ce să ziceau atunci din clasa mare nu veniseră. Nu veneau niciodată, poate să facă plăcere domnitorului sau ca să pedepsască prin a lor lipsă o întreprindere care mai tîrziu era menită, prin răspîndirea luminelor în popul, să surpe trufia acestei clase ce nu avea nimic ca să creeze simpatii în popul.

Pînă a nu se rădica pînza, Dem intră în sală şi se aşeză pe o bancă lîngă Luţ. Dem scrisese o mică poezie, care era destul, nemaiscriind nimic, să rămîie poet. Această poezie mişcase românii din Principate şi trecuse peste Carpaţi, ducînd cu dînsa farmecul şi admiraţiunea tutulor. Astfel Dem deveni celebru în Bucureşti. Toţi îi întindeau mîna şi damele înturnau capul cu curiozitate să-l vază.

— Ce eşti pe gînduri? îl întrebă Luţ.

— Închipuieşte-ţi, răspunse Dem, o fată ce ieri încă îmi zicea că mă iubeşte şi mine se mărită!

— Numai atîta este?

— Ce fel atîta? Dar cred că este destul...

— Ascultă, copile, adăogă acest filosof extraordinar. Tu ai să fii neferice în viaţă şi nu va fi vina mea. Cine ţi-a zis să-ţi închipuieşti o lume ideală? Mă prind cu tine că dupe ce vei trăi, vei suferi, vei cunoaşte pe oameni cum sunt, vei cerca ura şi dispreţul lor, vei păstra încă iluziuni despre dînşii! Şi tu eşti un doritor nebun! Nu sunt atît de vătămători omenirei oamenii pe care legile îi osîndesc la moarte, cît sunt aceşti doritori numai, adică acei oameni ce ne fac să păstrăm iluziuni despre lume.

Eu mi-am tras socotelile cu lumea de la început. Astfel ştiu cu cine am a face, nu-mi perd pe fiece zi, pe fiece oră iluziunile mele, căci nu am ce perde. îmi vor-veşti că o femeie te-a înşălat. Omul e născut să înşele şi cînd nu are pe cine înşela se înşală singur pe sine. Orice om pe pămînt este un aginte de destrucţiune pentru semenii săi; este viaţa ce devoră viaţa ca peştele ce devoră peştele. Tu ai stofa din care se fac oamenii ce atrag asupră-le ura celoralţi. Ia bine seama, ura va purcede din meritele tele.

Oamenii vor crede că tu ai venit între dînşii ca să le răpeşti o parte din gloria lor, din numele lor, şi vor cădea asupra ta ca să te ucigă. Ei îţi vor ierta însuşi crimele, însă nu-ţi vor ierta meritul. Fiecare va crede că l-ai răpit de la dînşii. Fiecare va crede că numai pentru dînsul cată să fie în lume un loc. Societatea omenească este ceea ce este o adunare de cîni, o luptă continuă; cuvîntul luptei: interesul.

— Nu mai e dar nici o speranţă pentru lume!...

— Dară, este încă, dar ea se află numai în inima poeţilor şi acelora pe cari eu îi numesc doritori nebuni. La noi sunt mulţi de aceşti doritori nebuni, între care prevăz că şi tu eşti unul. Pentru ce vei să am speranţă pentru lume? Totul ia prefacere pe pămînt; nimic nu se îmbunătăţeşte. Ai văzut vreodată o spirală ce o întorci necontenit şi necontenit priimeşte formă nouă? Iată imaginea lumei! Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului! Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societăţile omeneşti, omul va rămînea totdauna o fiinţă fără scop, fără să se înţeleagă. Viaţa lui va fi totdauna supusă unei suflări de vînt; va rămîne egoist, invidios, înşelător, va rămînea om şi va sfîrşi într-un mormînt.

Nu sunt două feluri de rele în lume, precum au putut zice unii, rele de la natură, rele de la oameni; un singur fel de rele este. Şi purced de la natură. Nu-mi vorbi de voinţa şi libertatea omului; această voinţă, această libertate sunt ele înseşi sclave ale condiţiunei existinţei omeneşti. Omul nu poate să domine patimele sele mai mult decît ar putea să comande morţii. Cuvîntul, el însuşi este supus patimelor omeneşti. Crede, copile, lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru fericirea ei. Chiar atunci cînd ar fi un mijloc să se îmbunătăţească, acea îmbunătăţire nu preţuieşte necazul ce am încerca luptînd ca să o prefacem.

Tu ai iubit sau ţi-ai închipuit că iubeşti şi te iubeşte o femeie, ai cules toate florile viselor tale de poet, ai făcut o ghirlandă şi ai pus-o pe capul acestei femei şi ai zis: iată un Dumnezeu! Tot astfel făceau şi preoţii egipteni sacrînd un bou, un cîne, o miţă. Tu ai sacrat o vacă. Nu-mi vorbi de superioritatea speciului omenesc asupra celoralte. Tot un lut şi tot o suflare. Facultăţile noastre vor fi poate mai dezvoltate, iată tot; o femeie nu este mai mult decît o vacă, nici un om mai mult decît un bou; femeia ce ai iubit nu s-a schimbat; este ce a fost totdauna, a aruncat numai cununa de iluziuni ce tu îi puseseşi pe frunte.

Dem se uită lung la dînsul, apoi zise:

— Eşti ignorant. Cînd un om cugetă astfel, meditează o crimă.

Luţ surise, ridicînd umerii. Dem urmă:

— D-ta tăgăduieşti, urăşti şi despreţuieşti Universul. Te urăşti, te despreţuieşti însuţi care eşti o consecuinţă a totului. Tăgăduieşti morala, dreptatea, adevărul, Dumnezeu şi progresul lucrurilor omeneşti; doctrina d-le este periculoasă, tinde a schimba lumea într-un cîmp de sînge, de despoliu.

— Nu crede. Societăţile omeneşti sunt bazate pe interesele reciproce. Aceste interese sunt cari păstrez armonia, iar nu morala şi religiunea... Eu tăgăduiesc tot şi pe mine însumi, căci nu înţeleg nimic. Dară, dară, înţeleg un lucru către acestea: sînt în lume, deci trebuie să trăiesc. Voi să zic că trăiesc ferice. Care este fericirea acestei ţărîne organice ce se cheamă om? A mînca, a dormi, a lucra. Ceea ce toate vitele fac; pentru oameni fac această diferinţă că ei trebuie să mănînee bine, să doarmă uşor, să lucreze moderat. Iacă religiunea mea. La marginea vieţei un mormânt ne aşteaptă pe toţi, regi şi sclavi, bogaţi şi săraci, despoţi şi martiri. Dincolo de mormînt nu mai este nimic, materia singură se înturnă la pămînt, şi ferice acela al cărui lut nu se schimbă în broaşte. Rîz de toţi acei doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăţie, în fine după o idee, şi pururea lumea, mai proastă decît dînşii, le dă numele de gemuri; geniul lor este să nu ştie că sunt proşti.

— Atunci cum faci parte dintr-un cerc de bărbaţi ale căror cugetări, simţiminte şi tendinţe îţi sunt de natură contrarie?

— Îţi voi răspunde foarte lesne. Capul meu e rece, inima mea bătrînă; îmi place să simţ lîngă mine aceste capete şi inimi calde. Cu cugetările, cu simţirile lor co-piloase mă înfrăgejesc. David, la bătrîneţele lui, căuta această frăgezime în braţele unei fecioare tinere; eu o caut în sînul acestei societăţi de doritori nebuni. Va veni un timp cînd vei gîndi, vei simţi, vei vorbi ca mine. Nu este nici unul din aceste suflete tinere care să nu se spargă, zdrobit de durere, că nu este mijloc a ajunge la ţelul său, nici unul. Îmi fac de astăzi o plăcere teribilă, ce am să gust în timpul cînd ei vor perde credinţele lor, căci nu m-au ascultat. Dacă eram ursiţi a mai naşte odată în lume aş fi făcut ca dînşii. Dar omul nu se naşte de două ori, toate se curm în mormînt, şi mor-mîntul poate să se deschiză pentru noi la fiece oară. De aceea caută a ne bucura neîncetat de toate plăcerile, de toate voluptăţile lumei.

— Eşti spiritul demonului!

— Nu! Sînt om, nu fac nimănui rău. Fapta cea bună nu-mi este streină. Tăgăduiesc, urăsc, despreţuiesc şi aştept moartea desfătîndu-mă.

— Atunci numai pe tine te admiri, şi dacă este astfel, admiri pe Dumnezeu, căci tu eşti făptura sa, prin urmare te contrazici.

— Nu ţi-am zis că mă admir pe mine, dimpotrivă, mă despreţuiesc, despreţuiesc făptuitorul şi fapta. Doritorii nebuni se admir pe ei înşişi, ei sînt egoişti, ei se gîndesc la dînşii; în planurile lor de a îmbunătăţi lumea ei gîndesc la dînşii: a-şi face un nume strălucit. Regele ce face dreptatea se gîndeşte la dînsul, patriotul ce geme la vorbe de mărire naţională se gîndeşte la mărirea numelui său, martirul ce moare pentru o idee mare, murind se gîndeşte la dînsul. Inamicii lor sunt toţi aceia ce îi opresc a se gîndi la dînşii, sînt dar egoişti mici. Eu nu sînt asfel, eu nu mă gîndesc la mine, nu poci să admir, să iubesc ceea ce despreţuiesc.

— Dar eu aş dori ca mulţi să se gîndească la triumful numelui lor, făcînd să triumfe dreptatea, patria, adevărul.

La aceste vorbe Luţ se simţi turburat, către acestea nu îşi perdu şartul.

— Dreptate, adevăr, patrie, răspunse el, iacă nişte nume născocite de oameni ca nişte arme spre a se combate unii pe alţii. Ce este dreptatea? Este dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu, vei zice? El însuşi este nedrept. Priveşte această lume de care am vorbit şi cercetează-o bine. Ce vei zice? Că Dumnezeu este bun şi rău, sau că Dumnezeu şi diavolul au lucrat în companie la facerea lucrurilor. Dreptatea omenească? Fiecare om o înţelege din puntul său de vedere, omul e nedrept el însuşi. Legile oamenilor sunt rezultatul intereselor unui om sau unei clase puternice, de multe ori a spiritului unei epoce, fiecare strigă numele dreptăţei, cel ce are drept şi cel ce nu are, şi fiecare o loveşte. Patrie? Este o ficţiune poetică, este familia în care o parte mai mare de oameni reuniţi în aceleaşi interese şi preparaţi totdauna a lovi o altă parte, a despoia ori a se apăra de a fi despoiată; este asemenea o născocire a tiranilor, poetizată, strălucită, cu care fac să se uite tirania.

— Eşti un spion de poliţie! strigă Dem cu dispreţ.

— Nu sînt spion de poliţie! răspunse Luţ cu sînge rece. Ce este un spion? Un om care îşi face datoria. Toţi suntem spionii ideilor sau oamenilor cu cari gîn-dim, simţim, lucrăm; toţi înşelăm sau trădăm pe semenii noştri ce ne înşăl şi ne trădez, de la regi pînă la cei din urmă supuşi, căci orice om îndată ce naşte declară război la un alt om. Sînt mai rău decît un spion, un spion poate să crează încă în Dumnezeu, patrie, virtute, onoare, eu nu crez în nimic, nu iubesc nimic, şi vezi e ceva mai crud şi decît aceasta şi acest ceva este că nu mă turbur de fac bine sau rău. Sînt mai mare decît lumea, mai drept decît Dumnezeu.

— Eşti nebun!

— Nu-mi vorbi de înţelepciunea omenească!

Pînza se ridică atunci şi cei doi convorbitori fură nevoiţi să tacă. Actul întîi se curmă în aplaude. Cînd căzu pînza, Dem se sculă şi ieşi; sufletul său impresionabil primise o lovitură tot atît de tare, prin vorbele lui Luţ, pre cît fusese lovitura ce primise prin trădarea Elenei. El simţea trebuinţa de a-şi întări sufletul cu cugetări consolătoare, şi oriunde îşi înturna ochii nu vedea nici un suflet care să-l înţeleagă, în care să reverse sufletul său; oriunde îşi arunca ochii nu vedea decît oameni ce păreau că îl despreţuiesc. Şezînd la uşa teatrului, pe gîn-duri, văzu deodată intrînd pe Elena cu maică-sa şi cu viitorul ei soţ. Inima lui bătu cu putere. Un simţimînt ce nu cunoscuse încă se deşteptă în inimă-i. Era gelozia. Aceste trei persoane urcară scara teatrului şi intrară într-o loje.

Dem voi să-i urmeze, dar se opri în cale, apoi se întoarse în sala teatrului să ochească pe ingrata sa. Aceasta îl văzu şi înturnă capul, aruncîndu-i o căutătură plină de trufie.

„Ce voi face? se întrebă el. Mă despreţuieşte. Nici nu se uită spre mine!... îmi voi răzbuna!” Apoi gîndindu-se încă, adăogă: „Dar oare nu are dreptate? Ce va zice viitorul său soţ? Cînd va fi singură, îmi va întinde mîna... Iată că adoratorul ei iese din lojă! Mumă-sa îl însoţeşte, negreşit să duc într-o lojă vecină să vază pe cineva. Elena e singură... să-i vorbesc...”

Gîndind astfel, el să răpede afară din sală, urcă scara, intră în lojă. Dar pînă să facă această cale, ginerile Elenei se înturnase în lojă. Poziţiunea lui Dem era critică, el se afla nas în nas cu un om pe care nu îl cunoştea.

— Te-ai înşelat asupra numărului lojei, negreşit? întrebă Elena.

Această întrebare dezmetici pe Dem care să retrase, făcîndu-şi scuze.

— Mă goneşte, zise el. Apoi se coborî în sala de fumare. Aici întîlni pe Vel.

— Cum merg amorurile? îl întrebă acesta.

— Luţ are dreptate, lumea este o peşteră de trădători...

— Sufletul tău e turburat, dragă copile, îi zise Vel... De ce urăşti lumea înainte de a intra într-însa?

— Am călcat pe cea dintîi treaptă şi doresc a mă reîntoarce.

— Ceea ce zici arată un suflet slab. Te-ai întrebat vreodată cine eşti? Unde te duci? De cînd servul îşi însuşeşte dreptul a se înturna din cale unde îl trimete stăpînul său? Tu ai o misiune pe pămînt, cată să o împlineşti. Crezi că Dumnezeu ţi-a dat inima ca să urăşti pe semenii tăi, talentul ca să cînţi cîntece de moarte pentru omenire, viaţa ca să o sfărâmi cînd vei voi tu? Tu nu ai nimic al tău; eşti depozitarul unor facultăţi sacre de care ai să dai seama într-o zi ce ai făcut cu dîn-sele. Darea de seamă va fi aspră, căci va fi cerută de inamicii tăi; ei o vor cere numelui tău, memoriei tele; ai gîndit tu care este misiunea ta în lume? Dară, noi avem o misiune aicea jos, viaţa este o datorie; candela se consumă luminînd pe ceialţi, viaţa noastră este a patriei, a umanităţei. Patria suferă, lumea suferă; ferice acela ce poate să îndulcească durerile celorlalţi! Iată misiunea noastră pe pămînt, misiunea mare, nobilă, generoasă! Oamenii de elit cu imaginaţiuni puternice au trecut pe faţa lumei, ca vijeliile ce zguduie şi surpă tot ce întîlneşte, lăsînd în urmele lor dorul şi dezolaţiunea. Prea egoişti, ca să se gîndească la semenii lor, au cîntat suferinţele lumei pe tonul paserilor cobitoare, au ucis speranţa în suflete, au revărsat un nou venin în rănile omenirei, i-au nobil at egoismul, abaterea, laşitatea. Ei au lucrat pentru tirani fără să se îndoiască. Au trădat misiunea lor. Dar acest nor a trecut, soarele speranţei se ridică pe lume, credinţa îşi reia sceptrul său, lumea întinereşte în noile credinţi de mărinimie. Ascultă, voi să te smulg din şi-voiul ce umblă să te răpească, ce răpeşte, înghite pe toată această tinerime fără o ţintă serioasă în viaţă. Vino aici duminica viitoare, voi să te prezint la o societate de oameni cari s-au însărcinat cu mîntuirea neamului.

— Societatea de regenerare? A conspira în întunerec, nu voi, nu este mărinimos. Această idee mă înfioară.

— Noi conspirăm în întunerec, este adevărat, dar vom lovi la lumina soarelui. Îmi place însă acest simţi-mînt cavaleresc. El vesteşte o inimă măreaţă. Nu conspirăm; avem o şcoală unde învăţăm toţi a ne sacrifica pentru patrie. Tu îţi vei păstra voinţa ta, nu ai să iei nici o legătură cu noi.

-— Nu voi! repetă Dem, distract.

— Te sperii de mărirea sau micşorarea faptei tele?

— De una şi de alta.

— Ascultă, adăogă Vel, tu nu ai legături cu nici o partidă politică; eşti liber a veni la noi, nu trădezi pe nimeni. Iată cum îţi voi răspunde la micşorarea faptei. Cît pentru mărirea ei, îţi voi vorbi mai lung.

Ştii tu ce este această societate în care trăieşti? Nu, neapărat, tu nu ai trăit încă; nu o cunoşti, o vei cunoaşte mai tîrziu; pînă atunci, îţi voi da o slabă idee.

Această ţară este îngenucheată înaintea streinilor; îngenucheată înaintea unei clase aristocratice. Această clasă nu are mărire, nu are patriotism; afară: plecată, umilită, tărîtoare; în întru: trufaşă, arogantă, tirană. A domni, a se înavuţi, cu preţul umilinţei, trădărei, ea recheamă originea ei, această lavă de fanarioţi ce căzu peste ţară în timpii trecuţi. însemnează bine că nu-ţi vorbesc de boierii români, însemnează bine că nu facem război de clasă la clasă. Ceea ce voim a face este urmarea luptei naţionale între boierii români şi greci. La anul 1817 se curmă această luptă memorabilă între români şi greci, prin învingerea celor dinţii.

Exilul, închisoarea, ruinarea şi moartea urmară acestei învingeri asupra boierilor patrioţi. Din cînd în cînd învinşii rădicară fruntea spre apărarea drepturilor patriei, dar fură zdrobiţi de fanarioţi. În anul 1821, Tudor, acest abur ieşit din sîngele românilor ucişi pentru patria lor, se rădică cu încetul, se îndeasă, tună şi fulgeră pe vrăjmaşii patriei. Turcia ea însuşi fuse nevoită în urmă să respingă pe fanarioţi. Naţionalitatea noastră a triumfat. Dar aristocraţia fanariotă urmează lupta moş-teniţilor lor în contra românilor. Regulamentul Organic îi dă o putere mai mare; împămîntenire-a ei, schimbarea numelui de fanarioţi în români o întăreşte şi mai mult. împămîntenită, schimbată în nume este greu a o lovi în numele naţionalităţei. A sparge privilegele acestei clase este a o sfărîma, prin urmare a asigura triumful naţional. Pop.buci se lumină, celealte clase murmur. Privilegele celei dintîi clase supăr maioritatea ţărei. Această clasă privilegiată nu poate să hrănească aceste privilege prin fapte naţionale; din contra, ea le compromite, prin simpatiile către streini. Această aristocraţie antinaţională, modernă, regulamentară se clatină din toate părţile. Ea nu a ştiut să se întărească, cel puţin, lărgind cercul său cu elemente mai sănătoase, mai vii, din popol. Egoismul ei a făcut-o să închiză cercul şi să lîneezească înlăturată. O revoluţiune naţională şi democratică să pîrguieşte în viitor. Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate Autonomia ţârei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor, şi lupta tradiţională, lupta cea mare moştenită de la străbuni, va fi cîştigată de ţară, învinşii vor fi învingători, şi boierii români periţi în această luptă vor fi răzbunaţi cu patria lor.

Vino cu noi, nu te da înapoi. Dumnezeu a pus în tine spiritul său, te-a însemnat a fi o piatră din templul ce are să se rădice... Locul tău va rămînea deşert la acest templu?

— Toate acestea sunt bune, răspunse Dem; dar eu nu voi să intru cu voi pe această cale.

— Ai vreun euvînt a-mi da?

— Cuvinte? răspunse Dem, gîndindu-se la vorbele lui Luţ: „Lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru dînsa.”

— O femeie zici că te-a trădat, adăogă Vel, aceasta te descuragează, vezi toate lucrurile în rău. Lumea este rea; patria un iad. Ei bine î aceasta ar trebui să-ţi dea tărie, să te hotărască. O femeie te-a trădat, cine este această femeie? Această femeie este o mlăstară din această clasă privilegiată, nu putea să ţi se întîmple altfel. Tu eşti coborît dintr-o familie istorică, dar familia ta a fost învinsă de fanarioţi, s-a ruinat şi a dispărut în popor. Astăzi eşti un copil al poporului român. Ceea ce te-a trădat este o vlăstară din această clasă privilegiată, elegantă, avută; a putut să te asculte în particular, să-ţi surîză; dar în lume ea nu poate să-ţi întinză mîna fără să crează că s-a înjosit. Cercul în care trăieşte ar afla acolo un subiect de rîs. Ea roşeşte să spuie că te iubeşte, roşeşte a spune că te cunoaşte, roşeşte a pronunţa un nume pe care nu se pronunţă în adunările lor. Dacă această clasă ar fi lovită, totul ia altă faţă. Toţi vor fi deopotrivă înaintea legilor, şi această egalitate are înrîurire asupra datinelor. Iată dar un euvînt mai mult să vii cu noi. O iubeşti? Fă-te egalul ei. Vei să fii egalul ei? Vino cu noi, timpul de acţiune nu este departe.

Aceste vorbe impresionară pe Dem. Umbra răzbunărei trecu pe dinaintea ochilor săi. Deodată o văzu coborîndu-se... cu promisul ei.

Această vedere îl turbură, mări gelozia lui. „îmi voi răzbuna”, îşi zise el.

Era aproape să primească propunerile lui Vel, cînd amanta crudă, trecînd pe lîngă dînsul, îi aruncă o privire plină de cochetărie. Această privire schimbă din nou gîndurile lui Dem.

— Nu-ţi zic încă nimic, răspunse el lui Vel... şi se despărţi repede. Abia acesta plecă şi un particular se apropie de Vel.

— Ce a răspuns?

— Se sfieşte încă, zice că el nu va să conspire, că nu este o mărinimie a conspira.

— Aceasta e frumos din parte-i.

— I-am expus pe scurt planul nostru. E prea tînăr, a trăit prea puţin, ca să înţeleagă trebuinţa regenerărei. Voi atinge altă coardă.

— Care? întrebă omul.

— Voi să-l fac cunoscut cu această societate. Să-l pui sub loviturile despreţului ei. In curînd va fi un bal la H... Voi face să-l invite.

— Înţeleg ideea, răspunse omul, dar eşti sigur că va veni?

— Sînt. O femeie ce el iubeşte şi care îl despreţu-ieşte va fi acolo. îi voi spune aceasta.

— Fă! mai zise omul, acest june este trebuincios.

Apoi plecară de aici amîndoi. Cel din urmă particular era Cheren, pe care îl cunoscurăm pe dealul Mitropoliei.

Bucureştii are mulţime de mahalale, în toate laturile sele. Aceste mahalale, deşi fac parte din capitală, se deosibesc de dînsa, atît prin fizionomia lor, cît şi prin datinele locuitorilor. Ele sunt nişe întinderi nemărginite de grădini; fiecare grădină cu căsuţa sa, cu curtea sa. Stradele pavate pe alocuri, altele nepavate, altele cu şosele de pămînt şi cu şanţuri pe de lături. îngrădirile în mare parte sunt de uluci, în mare parte de nuiele, în mică parte de cărămizi. Casele cele mai multe mici, cu pridvorul de lemn, învălite cu şindrile; altele mai mari, cu un cat şi cu beciuri cu învelitori ţuguiate şi şindri-lite, cu pridvoare ce au comunicare cu scara şi cu sala de intrare. Toate au aceeaşi formă: în dreapta sălei, camera; în stînga, camera; în fund, o cameră care se numeşte sacnasiu. Acest sacnasiu dă totdauna spre nord şi pe o grădină. Asemenea case să găsesc la cei vechi, la greci şi la romani, se găsesc, în zilele noastre, în părţile Orientului locuite de turci, mai ales în Turcia europeană, în Asia Mică. Acolo sunt de lemn, la români sunt de cărămizi; acolo sunt învelite cu olane, la români cu sită, şindrilite. Către acestea, de la un timp încoace se înalţ în aceste mahalale un fel de case cu un cat, a căror vedere este plăcută, şi a căror împărţire este comodă locuitorilor, un fel de case ce se văd în Austria, în satele unde locuitorii oraşelor mari se duc vara să locuiască.

Afară de toate aceste case, sunt încă mulţime de şandramale de scînduri sau paiente, puţin rădicate de Ia pămînt, învelite cu olane, alăturate totdauna de strade şi care serv de cîrciumi, hanuri, băcănii etc. Este tot ce poate fi mai dezgustător.

În mahalale stradele sunt puţin umblate de trăsuri, numărul trecătorilor pe jos meseriaşi, dulgheri, zidari, lucrătorii ele clădiri, oameni şi femei precupeţi, vînzătoare de legume, de lăpturi, birjari, dorobanţii ministe-rilor, negustoraşi ele încălţăminte, de frînghii, de abale, pînzeturi, numiţi braşoveni, covaci, bărberi, băcănaşi, locuiesc aceste mahalale. Ele s-au lăţit încă prin adaosul unei noi poporaţiuni de ţărani ce altădată doseau peste Dunăre ca să scape de greutăţile condiţiunelor de clăcaşi, şi acum vin şi se alătur de mărginele capitalei unde cumpăr locuri şi clădesc un fel de case dizgraţioase.

Într-una din aceste mahalale, numită Olteni, este o mică biserică, biserica mahalalei. Fiecare mahala are bisericuţa ei. Aceste biserici sunt mirene sărace, fondate de cîte un particular; unele din contribuirea locuitorilor locului. Biserica Oltenilor este fondată în anul 1722 de Nicolau protopopul şi de Constandin vătaful. Hramul ei este Adormirea Maicii Domnului.

O luptă memorabilă se întîmplă aici pe la anul 1821, august 7, între turcii ce o încongiuraseră şi cîţiva ar-năuţi şi români ai Savei, ce se apărau din întrul ei, Biserica a trebuit să sufere. Turnurile şi tot ce a fost lemn a ars, zidurile mai s-au surpat de tunuri. Logofătul de divan Mihai Piron, fiul lui Radu, a reînăîţat această biserică, a adăugat încă un hram, acela al Înălţării şi al soborului sînţilor îngeri, fiind domn ţărei Grigoriu Ghica şi mitropolit chir Grigoriu, 1823, noiemb. 12.

La începutul său, această biserică era un compozit de mai multe stiluri; stilul doric, corintian se amestecau în coloanele de piatră în număr de opt ce se vedeau sprijinind amvonul sau vestibulul de la intrare; stilul bizantin şi arab amestecat pentru restul ei. Patru coloane dorice, patru corintiane. Patru mai simple, patru mai înflorite în capitole. Aceste coloane erau supţiri şi pitice. Amvonul era strimpt. La dreapta era zugrăvit iadul, la stînga raiul, sau mai bine purgatoriul; pe partea iadului se vedeau mulţime de diavoli, negri, goi, cu coarne lungi, cu coadă încîriigată; oameni, femei despletite, rău desemnaţi. Prin mijlocul iadului să vedea un foc ce curgea ca un rîu, poate focul ghenei; în acest şi voi de foc apăreau oameni şi femei dezbrăcaţi, dar cu pielea atît ele groasă că nu îi frigea focul! Capete tăiate, mini, picioare; mai mulţi draci respingeau cu osia în foc pe toţi păcătoşii cari voiau să iasă.

Afară din acest şivoi de foc era un om şi o cumpănă. Omul era ţinut de păr de un diavol. Acesta era un biet băcan care vînduse lipsă. Mai sus era o cumpănă. Intr-o parte a cumpenei erau puse mulţime de pietre şi peste pietre se atîrnaseră mulţime de diavoli; în partea dimpotrivă, un om drept pusese o batistă subţire; batista dreptului atîrna mai greu decît pietrele şi toţi diavolii. Mai dincolo venea alte grupe, alte pedepse, unele subiecte ce le vedem în iadul lui Dante şi care a cătat neapărat a se inspira din tradiţiunea poporană. Sus de tot se vedeau doi regi: Alexandru şi Dariu. Nu ştiu pentru ce aceşti doi? Poate pentru că aceşti doi au trecut Dunărea să se bată cu sciţii sau geţii ce locuiau aceste locuri? Aceşti doi regi sunt încoronaţi şi îmbrăcaţi.

La stînga se vede o cîmpie, cu arbori, cu munţi, cu văi, cu ape, cu plante. Intre alte subiecte, să văd mironosiţele cele înţelepte şi cele nebune, acelea a căror peşteră se arată închinătorilor încă astăzi la un loc în rîpă, între Erihon şi marea Asfaltidă.

Să mai vedem alte subiecte din Biblie. Copii dedaţi a urî pe diavoli scoseseră cu cuie ochii acestor draci a doua zi după ce să zugrăvise amvonul.

Îndată ce intrai în biserică, întîlneai un fel de despărţire, tindă. Această tindă era deosebită de întrul bisericei prin doi stîipi groşi de cărămidă zugrăviţi cu medalioane în care se vedeau cîte un bust de sînt. La dreapta şi la stîngă, pe cei doi păreţi, erau zugrăviţi mai mulţi sînţi, în picioare. Bolta de sus purta o medalie mare în care să vedea un Crist. Asupra uşei bisericei era zugrăvită biserica pe care o ţineau doi inşi cu. cîte o mînă ca o colivie; aceste persoane erau fondatorii bisericei, Nicula protopopul şi Constandin vătaful. Cel dintîi în partea dreaptă; cel din urmă în partea stîngă.

Îndată ce treceai de aceşti doi stîlpi, intrai în mijlocul bisericei; d-asupra o boltă care se urca şi se sfîrşea, strîmptîndu-se d-odată din cauza unui turn ce se ridica peste bolta cea mare, el însuşi scobit şi boltit. In bolta acestui turn, într-o altă mare medalie, era alt portret al lui Crist. In dreapta şi în stînga biserica făcen două pîn-tece şi forma un rond. Aceste două pîntece erau feres-trile. Lumina intra pe două fereşte lungi. Două mari sfeşnice de fer, la dreapta şi la stînga iconostasului, aşezat alături cu linia uşei altarului spre dreapta. Catapeteasma bisericei era de stejar sculptat cu multă artă. Altarul avea trei uşi, între aceste uşi se vedeau icoane mari. Acolo tmde erau cele două sfeşnice mari, biserica începea a se strimta. La aceste două colţuri erau jeţurile celor doi cîntăreţi. Scaunul domnesc era îmbrăcat în roşu, la dreapta intrînd în rond, în capăt; scaunul mitropolitului, îmbrăcat în negru, dupe al domnului. Dar este constatat că niciodată, nici domn, nici mitropolit nu au venit la acea biserică.

Altarul se compunea de un prestol de piatră. în fund, o fereastă; la dreapta, un dulap în zid unde se păstrau sfitele şi cărţile; la stînga, înaintea unei fereşte mici, un cămin unde se păstra cărbuni de lemn aprinşi, în cenuşe, pentru cădelniţă. Acolo era atîrnată cădelniţa de argint.

În cea dintîi intrare a bisericei era locul lăsat femeilor; în a doua, în rond, locul bărbaţilor. Altarul era oprit tutulor, afară de servii religiunei şi copiii inocenţi pînă la o vîrstă oarecare.

Biserica avea două turnuri; unul mai mic asupra vestibulului, unde erau clopotele; celalt, mai mare, asupra rondului; ferestele pretutindeni erau îngrădite cu feare, poarta bisericei de lemn de stejar foarte gros căptuşită cu fer.

Vorbim despre aceste amănunte fiindcă avem a duce aici pe cititori în momentul asediărei de turci a acestei biserici.

COBORÎTORII LUI NICOLA PROTOPOPUL

In seara anului 1821, august 16, o seară frumoasă de vară, un cer senin, încununat de stele, lumină de lună, o lină suflare de vînt. In mahalaua sînţilor Apostoli, între biserica ce poartă acest nume, de la zidurile ei despre sud-vest, unde se mărginesc cu o mică stradă ce merge la rîul Dîmboviţei, şi între o mare stradă ce, plecînd de la poarta chioşcului altădată d-asupra porţei caselor Dudescului, merge la podul după Dombivjţa, în nişte case înşirate pe strade, ca un han, formînd mai multe prăvălii şi apartamente. Intr-unui din aceste apartamente, acela ce se învecineşte de monăstire, bătea la o uşă, oarecum cu sfială, un om îmbrăcat ca arnăuţii. La brîu avea două pistoale poleite cu argint şi înfipte intr-un şal. La dreapta brîului un iatagan lung, ce strălucea la razele lunei. Ar fi crezut cineva că este poleit cu aur şi înţesat cu petre scumpe. In mînă o şişinea ghintuită. La cap era legat cu un şal verde. O fustanelă albă, un ilic cusut cu fir şi cu mănele înfirate şi crăpate, poturi de postav albastru subţire sub cămaşă; cu ghetre negre cusute cu fir şi cu bumbi de argint mari cari le închideau într-o parte. In sfîrşit, un costum arnăuţesc care suferise oarecare schimbare. Acest om părea de treizeci şi cinci de ani, barba rasă, mustăţile castanii şi puţin lungi acopereau cu părere de rău o gură mică ce încadra nişte dinţi albi şi potriviţi. Capul său legat nu era ras, dar era tuns. Ochii negri, plini de foc, nasul potrivit, fruntea lată se perdea jumătate sub turban. Gene şi sprîncene castanii închise, şi nici prea stufoase, nici rari. Faţa lui palidă, fruntea încreţită şi căutătura puţin posomorită.

Un arnăut în acea zi în Bucureşti, cînd chehaia-bei ocupase capitala cu oştiri turceşti, era ca o căpriţă în vizunia tigrului. Turcii furnicau pe strade. Către acestea, el întîlni mai multe patrule, schimbă cîteva vorbe cu ele şi trecu înainte. Să băgăm de seamă două lucruri. El poartă turbanul verde ce nu este iertat să poarte decît musulmanilor cari se cobor din viţa profetului sau a unui martir mahometan. Pe urmă, el nu salută ca creştinii, ci ca musulmanii. Zice: Seleam-alechim! Un creştin nu cutează a zice aceste vorbe.

Dar sînt arnăuţi musulmani. Poate să fie unul din acei arnăuţi veniţi cu oştirea turcească? Un arnăut de ai bimbaşei Savei nu ar cuteza să umble pe stradele din Bucureşti, ar fi ucis de cel întîi turc ce ar întîlni. Arnăuţi i Savei sunt vrăşmaşi turcilor, cu toate că chehaia-bei a promis lui Sava să-i facă graţie lui şi tutulor ce serv sub dînsul.

— Cine este? răspunse o voce tremurătoare de femeie, fără a deschide uşa.

— Eu, Preda, răspunse arnăutul.

Uşa să deschise şi să reînchise. Ce se trecu acolo nu se ştie. Se auziră nişte strigăte, femeia leşinase şi căzuse în braţele arnăut ului.

Patru ore după aceasta, să intrăm în acest locaş. O cameră largă, două fereşte spre stradă. La stîngă, intrînd, lîngă zid, un pat lung ce mergea pînă lîngă o sobă de zid la păretele curmeziş, în care se făcea o altă uşă. Lîngă sobă, pe un pat un leagăn de lemn, îrf leagăn un copil de un an, care dormea şi surîdea. Nu departe de copii, un om cu picioarele în jos, şedea pe marginea patului. Acest om era arnăutul ce văzurăm decuseară bătînd la uşă, dar acum părăsise armele, aruncase turbanul. O femeie sta în genuche înaintea lui. O candelă lumina în casă şi arăta pe faţa acestei femei două rîuri ele lacrimi. Ea ţinea fruntea pe genuchii acestui om. Buzele ei sărutau minele lui. Femeia era ca de douăzeci şi cinci de ani. Era frumoasă; un păr bogat, castaniu, împletit într-o singură viţă, se lăsase pe spatele ei şi îşi odihnea vîrfurile pe scândurile camerei. Ochii mari, cafenii închişi, umbriţi de gene lungi castanii; sprâncene îmbinate şi dese. O gură mică, buze rumene, dinţi albi şi mici, faţa palidă şi peliţa albă ca laptele, delicată şi fragedă totdodată, mîni mici şi albe, braţele grăşcioarc de la mîni în sus, fruntea ieşind cu fală din valurile coamei sele; nasul într-o frumoasă armonie eu trăsurile figurei sele; astfel era această femeie.

Să spunem mai curînd: ea era soţia acestui om. Acest om era singurul coborîtor din protopopul Nicolae, unul din cei doi fondatori ai bisericei de la Olteni. Intre protopopul Nicolae şi acest om, fusese tatăl acestui din urmă, fiu’ protopopului. Dar acela murise, tăiat de un domn fanariot ce îl bănuise că umblă să răscoale poporul. Fiul său, rămas orfan, dar cu o mică avere ce abia îi ajungea să trăiască, făcu un roman în junia sa. Se înamorase de fata unui grec din Fanar ce era vistier mare; ajunsese să fie iubit. Avea atunci optsprezece ani. Într-una din zile, el întîlnise pe vistierul Ianachi, părintele iubitei sele, şi, fără mai multe vorbe, îi zise:

— Dă-mi de soţie pe fata dumitale. Ea mă iubeşte.

— Te iubeşte! răspunse grecul care, asemenea, fără mai multe vorbe, se întoarse către doi lipcani şi le dete ordin să-l prinză şi să-l ducă la armăşie.

Peste două zile fuse aruncat într-o trăsură şi dus la monastirea Mărgineni, unde fuse de toţi uitat. Patrusprezece ani el fuse internat. Egumenul monastirei, urîndu-i-se cu acest arestant, scrise de multe ori mitropolitului ca să mijlocească pentru liberarea lui. Guvernul se mărgini a-l trimite la altă monastire, de unde apoi trecu încă prin două monastiri. Cînd fuse liber, era de treizeci şi doi de ani, intrînd în închisoare la optsprezece.

Fata vistierului Ianache grecul se măritase dupe un grec ţarigrădean şi plecase cu dînsul, a doua zi după ce îl arestase.

După doi ani, el adică la vîrsta de treizeci şi patru de ani, se însurase cu această femeie, fata unui moşnean din Pietroşiţa.

El se chema ca moşul său, Nicolae. Femeia lui se chema Dulina. Copilul din leagăn era singurul lor copil. Am zis că era de un an, era băiat. Se numea Constandin şi maică-sa îi dase, din răsfăţare, numele de Dem.

Fatalităţi ce nu se pot explica determinară pe Nicolae Protopopescu să lase femeia sa tînără, iubită şi îngreuiată, şi să alerge sub stindardul lui Tudor Vladimirescu, care strîngea sub arme pe toţi românii, pentru scăparea patriei.

Nicolae plecase. Făcu toate campaniile lui Tudor. Cînd acesta muri, sub cuţitul lui Ipsilant, Nicolae voi să urmeze lupta contra fanarioţilor. Pînă a reuni pe vitejii români sub un stindard român, trecu sub stindardul lui Sava. Acest din urmă veni la Bucureşti, unde era chehaia-bei şi cu dînsul ajunse şi Nicolae Protopopescu; îndată ce ajunse, să duse să întîlnească pe tînăra sa soţie şi copilaşul său ce nu-l cunoştea încă.

Cele dintîi raze ale unei frumoase dimineţi de august se amestecau cu razele candelei.

— Tu vrei să pleci încă! zicea Dulina.

— Trebuie, îi răspunse Nicolae, mîne sau mai bine astăzi. Sava se duce cu toţi ai sei la chehaia-bei să se împace, nu poci să-l las. Oricum se vor schimba lucrurile, sînt hotărît a mă trage acasă; ţara a scăpat de jugul grecilor.

— Dacă era să te văz atît de puţin, pentru ce ai mai venit? zise Dulina cu o mustrare tînără. Este aproape un an de cînd nu te-am văzut. Un an, voi să zic mai mult, o viaţă de om!... Nu te văzusem de mult, dar ştiam că trăieşti. Vai î se dedă cineva însuşi cu durerile sele! Mă dedasem cu lipsa ta, ca omul lînced cu lîncezia sa, ca robu cu lanţurile. Ai venit... acum nu mai poci să sufăr lipsa ta, Nicolae, nu mai poci, auzi? Tu să şezi cu mine. Se zice că sunt bărbaţi cari iubesc femeile lor. Eu sînt femeia ta; pentru ce nu mă iubeşti? Toate sînt minciuni! Se înşăl cei astfel. Sunt părinţi cari iubesc copiii lor. Tu nu iubeşti copilul tău. îl părăseşti de cum l-ai văzut! Uită-te cît este de frumos, cum zîmbeşte! Cine ştie dacă în acest minut nu visează la tată-său ce ştia prin vorbele mele! Ai zis tu singur, oricum se vor întoarce lucrurile, ţara a scăpat de greci. Acesta a fost cugetul tău cînd ai plecat la oaste. Acel cuget s-a împlinit. Pentru ce vrei să te mai duci? Pînă astăzi am fost supusă ca o roabă. Dorinţele tele erau ale mele. Această supunere lesnicioasă, blîndă, zîmbitoare, de faţă, m-a făcut să vărs multe lacrimi în ascuns! Căutam să mă supui a nu te vedea, a suferi şi ce suferinţă! nu aş voi să-mi răzbun, făcîndu-te să suferi tu ceea ce am suferit eu, nu aş voi nici pentru vrăjmaşii tăi. Cine poate să-ţi spuie toate amărăciunile mele? Durerea îmi însuflase multe mustrări, sfîşiitoare spre a-ţi zice cînd vei reveni, mustrări sub cari să se spargă o inimă. Tu ai revenit şi eu nu am zis nimic, n-am avut puterea a mă mai gîndi la aceasta. Aş fi fost nebună să mai gîndesc la trecut! Nu, nu! nu-ţi mai vorbesc de mine, tu nu mă iubeşti. Dar eu îţi voi vorbi de copilul tău, Nicolae, ai milă de copilul tău! Vezi cît este de plăcut? Dacă tu vei muri, ce va face această slabă făptură? Va rămînea orfan fără tată, fără mumă...

Dulina se înecă de lacrimi.

— Dară, urmă ea, fără mumă, căci tată-său mart, maică-sa nu va mai putea să trăiască... Tu nu ştii... am o presimţire amară... Sa va se duce la chehaia-bei să facă pace. Turcii nu ţin cuvîntul dat. Sub această pace poate să se ascunză o lovitură de moarte. Nu te duce, Nicolae! nu te duce! Rămîi aici! Ce trebuie să fac? Cum trebuie să te rog ca să fiu ascultată? Vrei să mă fac frumoasă pentru tine astăzi! Vrei să te iubesc mai mult decît tot-dauna dacă ar fi cu putinţă? Vrei să-ţi sărut genuchile? picioarele? Ceea ce vrei, spune, voi face tot... dar rămîi!

Nicolae asculta într-o adîncă tăcere.

— Voi să fii liniştită, voi să fii crezătoare, că nimic din temerile tele nu se vor întîmpla; că astă seară încă mă voi întoarce acasă. Chehaia-bei are trebuinţă de Sava, de ostaşii săi; în curînd un vrăjmaş mai mare se va arăta, un vrăjmaş al nostru, al turcilor şi Turciei. Cît pentru mine, nu poci face alfel, am dat cuvîntul lui Sava, acest om va fi trebuincios ţărei, este un viteaz. Ascultă, Dulino. Tudor a perit, dar alţi Tudori au să se rîdice spre mîntuirea ţărei. îţi spui lucruri ce trebuia ca să-ţi as-cunz... Tu nu poţi să le înţelegi... Voi aprinde războiul chiar împotriva ruşilor, de va fi trebuinţă, voi mîntui ţara. Atunci tu însuţi vei fi ferice, vom lăsa copilului nostru o patrie, un nume mîndru.

— Eu şi fiul meu vom fi fericiţi cînd tu vei trăi în mijlocul nostru. Cele ce crezi să faci, Nicolae, mie îmi par nişte vise; nu te încrede dorinţelor tele, să nu te înşele. Astfel a crezut şi Tudor, şi iată că astăzi nu mai este.

— Tudor nu mai este, dar ceea ce a voit să facă, se va face. Omul este o unealtă în mîna lui Dumnezeu. Se sparge de multe ori, dar lucrarea se face totdauna. Închipuieşte-ţi că am căzut în lucrarea ce-mi este lăsată de Cel de Sus. Ce sînt eu mai mult decît un lut ce mai curînd sau mai tîrziu cată să se întoarcă pămîntului. O zi mai mult de viaţă este oare ceva? Şi ce plăceri are această zi de viaţă pentru cel ce vede patria sa căzută? femeia sa hrănind pruncul cu laptele său ca să fie într-o zi rob? Vezi tu acel copil? Dacă aş şti că va să fie într-o zi umilit de fanarioţi precum a fost părintele său, i-aş da o lovitură de sabie.

Dulina, ce asculta în genuqhe, în acest minut era frumoasă, ea scutură capul său sub valurile părului; ai fi crezut că vezi un crin tremurând sub cele dinţii umbre ale serei. Ochii săi înotau în lacrimi.

— Nu zice aceste vorbe! strigă ea, aruncînd o căutătură tînără asupra copilului. Ai avut cuvînt să-mi zici că eu nu înţeleg aceste idei, sînt femeie, sînt mumă, iubesc viaţa, mi-e teamă de moarte; iubesc pe spţul meu, pe copilul meu, mai mult decît viaţa mea. Pentru mine viaţa sînteţi voi, lumea mea, patria mea, fericirea mea sînteţi voi. Tu, Nicolae, ai alte simţiri, iubeşti ţara, mărirea ei, urăşti pe fanarioţi. Tu crezi în viitorul patriei, eu nu înţeleg ce este acest viitor, tot ce ştiu este că iubesc ce iubeşti tu, şi nu înţeleg nimic. Dar ascultă, domnul meu, soţul meu, frăţiorul meu, alţii au simţit şi au făcut ca tine, au crezut şi s-au perdut fără a folosi nimic. Şi ce este mai trist încă, au perit necunoscuţi sau huliţi de lumea pentru care s-au jertfit. Dar să venim la tine! Viaţa ta cea mai frumoasă a trecut în umbra închisorei. Tu nu ai avut tinereţe ca eeialţi oameni şi viaţa ce-ţi rămîne o păstrezi ca să o pui sub sabia turcilor, si care este recunoştinţa oamenilor pentru cari te perzi? Nimeni nu te cunoaşte; în ziua cînd ei te vor cunoaşte, se vor ridica împotriva ta cu mînie, vor căuta să te piarză, ca să te facă să mori cu amărăciunea ce lasă după dînsa o încredere frumoasă şi înşelată. Eu nu iubesc nici bogăţia, nu sînt ambiţioasă. Fiul meu va fi ca mine, îl voi învăţa a face binele pentru bine. Pentru cine dar te sileşti a face avere şi a lăsa un nume strălucit, daca astfel este cugetarea ta? Vai! şi ce vom face noi cu aceste bunuri deşarte, cînd tu nu vei mai fi? par îmi vei vorbi de datoria către patrie, crezi tu că murind astăzi prin trădare, vei împlini această datorie? Tara nu va şti cine ai fost; de va şti, te va uita mîne; mîne soţia ta şi fiul tău vor cerşi pe poduri pînea lor şi vor fi umiliţi de oameni ce tu îi numeşti ţara.

Nicolae se posomorise. Această posomorîre pătrunse in inima Dulinei ca un vîrf de cuţit.

— Tu taci! urmă ea, vorbele mele te supăr, mă iartă, Nicolae, sînt femeie, ştiu să simţ şi nu ştiu să vorbesc; clacă vorbele mele te-au rănit, tu mă iartă, închipuieşte-ţi că nu am zis nimic, că le-am luat înapoi. Nu, frăţiorul meu... eu sînt femeia ta supusă ca totdauna... Dragostea ta şi a copilului nostru m-a orbit... Fă ceea ce tu ştii că e bine!... te voi asculta, mă voi supune ca domnului meu. Vei tu viaţa mea? Zi o vorbă: este a ta, poţi să o spargi în mînile tele. Vei să te duci? Du-te! Dar gîndeşte ia Dulina ta, Ia fiul tău. Vei să crez că o să te întorci astăzi încă? Voi crede, te voi aştepta voioasă, plină de credinţă, de nădejde, de fericire... Tu ştii mai bine decît mine lucrurile, tu nu poţi să minţi, nici să te înşeli. Ai zis că vii, vei veni. Eu sînt o nebună, clar tu nu te uita la aceasta, astfel sînt femeile.

Fruntea lui Nicolae se descreţise şi se luminase, o lacrimă de tinereţe luci în ochii săi.

— Dulino! zise el, nu pot să mă plîng împotriva ursitei mele, nu pot să mă plîng împotriva ţărei mele, ursita mea este dulce prin tine. Ţara ce naşte o femeie ca tine, este o ţară binecuvîntată de Dumnezeu. îmi ziceai că nu am fost ferice în viaţă, că nu am avut tinereţe! Sînt ferice cum nimeni încă nu a fost în lume. Mă simţ tînăr ca un copil lîngă tine. Inima ta întinereşte inima mea. Care este tînărul ce este iubit şi iubeşte ca mine? Care este omul ce iubeşte ceea ce Dumnezeu a făcut mai dulce în lume, pe tine, ce nu eşti o femeie? îngerii au furat din ceruri modelul frumuseţei şi te-au făcut pe pămînt cu suflarea lor cerească. Ursita cată a se împlini, mă voi duce.

El luă mînile sele şi le sărută, apoi o lacrimă sfioasă ce luci o clipă în ochii săi se sparse, rîură şi căzu pe fruntea soţiei sele. Era cea dinţii şi cea din urmă lacrimă ce vărsă acest suflet puteric. Vederea morţei, cadaverile luptătorilor zvîrcolindu-se în dureri, gemetele, suspinele celor ce murind în bătaie, regretau o fiinţă iubită, nu atinseseră acest suflet. Tinereţea femeei sele, căzînd asupra lui, îl mişcă, îl sparse în lacrimi.

El cere armele, femeia i le prezintă cu mînile ei albe şi mici. Puse armele la brîu, turbanul pe cap. In acel minut, copilul se deşteptă în leagănul său, voios, suri-zînd. Muma îl rădică în braţe, îl prezintă soţului său. Copilaşul nu văzuse încă un om, şi încă un armat; întocmai ca fiul lui Enea, la vederea părintelui său încărcat de arme, să sperie şi începu să plîngă. Dar dulcea privire a mumei goni această spaimă din inima copilului. Dînd copilul în braţele părintelui, ea înclină fruntea sa frumoasă pe sînul luptătorului ca o floare ce se înclină pe un trunchi. Copilul, văzînd aceasta, făcu ca maică-sa. Două lungi sărutări, una pe fruntea copilului, alta pe fruntea maicei lui, puse Nicolae atunci şi fură cele din urmă sărutări.

Peste zece minute arnăutul se îndrepta către locaşul Savei. Femeia sa îşi storcea ochii în lacrimi, micul său copil se juca cu părul ei despletit ce rîura pe sînu-i ca un văl. Orele păreau că-şi opriseră zborul pentru acest suflet frumos; timpul era lung.

BIMBAŞA SAVA

Era 17 august, anul 1821.

O zi frumoasă; poporul Bucureştiului, totdauna curios ca o femeie să vază, să auză, să ştie, că cunoască tot ce se face în capitală, să aduna către strada ce se chema atunci Furtună şi unde astăzi este capătul Podului Mogoşoaei ce dă în strada Franceză; acolo era altădată un han mare, cît un palat, pe partea despre nord-vest; să numea Hanul lui Constandin-vodă; în faţă cu această lungă zidire, astăzi dărâmată şi înlocuită cu o piaţă, era casa Belu, locaş încîntător, pe malul Dîmboviţei; între Dîmboviţă şi curtea caselor era o grădină minunată; între curte şi stradă era aşezată casa, adică la pod, cum să zicea pe atunci; numirea de pod ce să dase stradei venea de la construcţiunea pavagelor după stradă ce erau făcute de podini de stejar, una lîngă alta în curmeziş, aşezate pe nişte stinghii, şi bătute cu cuie de lemn. Cea mai nepractică povară. Apele de ploaie se scurgeau pe dedesupt, umflau podinele şi, de cîte ori ploua, aceste podini se rădicau, dezlipite, şi înotau pe dasupra. Caii îşi rupeau picioarele, trăsurele roatele, nimeni nu cuteza să umble pe strade.

Casa Belu era un locaş plăcut, o poartă frumoasă de piatră cu mai multe statue de granit, între cari o zeiţă de marmură cu un vas în braţe: din acest vas cura apa unei fontîni. Această fontînă era aproape de poartă; bătrînii noştri aveau mai mult decît noi gustul artelor frumoase; îndată ce intrai sub această poartă, în forma unui arc de triumf, la stînga, era poarta de intrare a scărei casei. Casa avea forma multor case din Orient, cu două caturi, adică un cat şi beciuri. Despre pod avea o formă pîntecoasă. Spoită cu var. O scară largă, o sală al cărei fund da pe stradă, de amîndouă părţile sălei, camere. Astăzi nu mai este nimic din această casă istorică; aici au jurat toţi mavroforii şi românii ură şi război turcilor, aici a şezut chehaia-bei, aici s-a făcut acea scenă sîngeroasă despre care avem a vorbi. Pe locul acestei case s-a ridicat un palat încîntător. Dar casa ce aduce aminte atîtea fapte istorice nu mai este. Vechitura istorică era mai preţioasă în ochii oamenilor inteligenţi decît această nouă adunătură de material întocmită cu artă. Proprietarul a făcut rău de nu a păstrat acest monument. Fapte de această natură sunt o dovadă de puţinul interes ce unele familii pun la cele mai preţioase lucruri ce le privesc.

Am zis că era o zi frumoasă, ziua de 17 august a anului 1821. Şi mulţime de oameni se grămădeau către acest loc. Toţi aceşti oameni aveau ei o presimţire de scenele sîngeroase ce erau să se întîmple în acea casă? Poate! Ei ştiau că chehaia-bei, orînduitul Porţei în Valahia, cu trebile insurecţiunei, aştepta în acea zi pe bimbaşa Sava, să vie să i se închine. Sava, inamic al lui Tudor Vladimirescu, capul corpului român, contribuise mult pe lîngă căpitan Iordache ca să se ucigă Tudor. De la un timp el se lenevea, să răcea, să înlătura de cei alţi capi ai insurecţiunei. Devenise, după oarecare înţelegeri secrete cu chehaia-bei, unealta sa, în contra creştinilor. Acum voia să facă pace formală cu chehaia-bei. Se aştepta dar să vie cu toţi arnăuţii săi să se închine la acest conac. Chehaia-bei dete cuvîntul său, nu numai a-l respecta, ba încă a se servi cu dînsul. Poporul vedea o trădare, un trădător; cunoştea pe turci; avea dar dreptul să aştepte, în ziua aceea, să vază lucruri însemnate.

Chehaia-bei sădea pe un divan, purta un turban alb cu un surguci de diamant spre frunte, dasupra căruia se înălţa o pană de struţ. Purta un caftan verde de velură, cusut cu aur şi îmblănit pe margini, pe din afară, cu ceapraze de blană de cacum alb cu codiţe negri. Pe dedesub un ilec de samalagea înfirat şi cu bumbi mici cu mărgăritare. Şalvari de atlaz roşii, cusuţi pe la margini în petre mici de mărgăritar. Meşi şi papuci galbeni; în mînă ţinea marcuciul unei nerghelele de cristal aurit, cu pedestaiul şi luleaua de argint poleită cu aur, ce i se dase dar de cîţiva boieri români, îndată după bătălia de la Drăgăşani. în degetul al doilea al minei care ţinea marcuciul, strălucea un inel de briliant de o mărime fabuloasă. Alături purta alte două inele, unul de smarand şi altul de rubin, ce nişte turci furaseră de curînd de la o biserică.

El dase o hotărîre turcească, într-o pricină de omor.

O oră mai-nainte de a duce pe cititori în sala unde era chehaia-bei, se înfăţişase un neguţător, acuzînd pe un bimbaşa turc de un act de omor asupra verei sale. Această nefericită îşi luase trista meserie de femeie galantă. Intr-o seară fusese condusă de acel bimbaşa la dînsul acasă. Ea se duse cu încredere. Trei zile trecură, această femeie nu se mai înturnă acasă, serva ei dăte de ştire vărului acelei femei. Acesta cercetă şi află că nefericita mesalină, după ce servise brutalei sale plăceri, fuse dată marşilor bimbaşii, şi că murise înainte de a ajunge în braţele celui din urmă. Bimbaşa nu tăgăduia. Chehaia-bei, voind să dea românilor o idee bună de dreptatea sultanului, chemase în acea zi pe pîrîşul neguţător şi pe pîrîtul bimbaşă, la judecată.

Pîrîşul spuse ce ştia, bimbaşa nu tăgădui.

Chehaia-bei zise pîrîşului: „Nu ai dreptate, această femeie a murit în îndatoririle meseriei sele. Dacă nu era destul de harnică întru aceasta, de ce nu lua altă meserie?” Pîrîşul ieşi, şi chehaia-bei se puse să rîză cu hohot de naivitatea negustorului, apoi se supără pe bimbaşa înaintea celoraiţi mari ofiţeri de cele întîmplate.

Iată fapte la cari omul trebuia să se înfioare şi sa despere de dreptatea cerească! Către acestea, cine ştie? cine ştie daca ceea ce se înfăţişează ca o crimă nu este răzbunarea unei crime de mai-nainte săvîrşită! Acea femeie ucisese pe maică-sa, şi maică-sa nu era răzbunată de dreptate. Acest fapt să povestea asfel în urmă. Această însă nu scuză pe chehaia-bei. Ei erau încă a rîde, cinci deodată chipul lui chehaia-bei se posomori. El auzi o mare larmă în curte. Oamenii săi spuseră că a sosit Sava cu o ceată de arnăuţi.

— Să vie aici, el şi cu unii din capii oştirei sele, zise el. Apoi, îndreptîndu-se către tefterdarul său, îi şopti la ureche şi păru că repetă nişte ordine date de mai-nainte.

Peste cîteva minute Sava descălică şi urcă scara, urmat de capii arnăuţilor. Toţi erau îmbrăcaţi în vesminte argintate şi aurite.

Unul din capi cu cari intră rămase la uşă. Acesta era Preda Protopopescu. El privea cu dispreţ această închisoare. Ce voia acest om? El ura pe Sava, dispreţuia alăturarea sa cu turcii. Către acestea nu îl părăsea încă: o spusese el însuşi femeiei sale. El nu credea că această împăciuire era sinceră; între arnăuţi avea cîţiva capi amici. Spera că acest corp o să fie tolerat de chehaia-bei, avea timpul să se desfacă de Sava şi de cîţiva d-ai săi ce nu erau cu dînşii, apoi să ia comanda; comanda acestor oameni îi aducea pe toţi pandurii români; răzbuna pe Tudor, şi lua tronul ţărei, apoi gonea pe turci ca Mihai. Preda se înşelase asupra mijloacelor sele.

Preda dispăruse de la uşă.

în acel moment se auziră dodată afară bubuitul carabinelor... Un fum mare şi gros coperi soarele.

Ochiul nu mai putu să pătrunză în acest întunerec; o strigare spăimîntătoare se auzi în garda arnăuţească unită cu gemetele murinzilor, cu săltăturile cailor speriaţi. Gloanţele deliilor celor trei sute ce erau în curte căzură ca o ploaie pe arnăuţi.

Aceşti din urmă, surprinşi, nu mai să gîndiră a se apăra. Turcii erau mulţi; caii răniţi trînteau cavaleri cari, dacă scăpau de gloanţe, nu scăpau de a-şi fărîma capul de pietre; cei mai mulţi alergară la poartă. Aici aflară porţile închise: trebuia să le spargă. Porţile, grilele de fer ce formau zidul acestei curţi rezistară. Cei mai mulţi, în fuga, în îndesimea ce se făcu voind să iasă la poartă, la grile, fură ucişi de soţii lor, călcaţi de caii lor; cînd ei se grămădiră la porţi şi formară un zid gros ca de cetate cu caii lor, cu trupurile lor, cîteva ploi de gloanţe bătu acest zid de carne, carnea se găuri, sîngele curse şiroaie largi. Spectacul înfiorător! măcel neauzit! neiertat! Aceşti oameni erau închinaţi, aceşti oameni erau învinşi, aceşti oameni nu putea să se apere, nu mai erau decît nişte cărnuri fără voinţă, fără putere... dar omul avea sete de sînge de om. Sîngele trebuia să cure. Omul dispăruse, numai vita rămăsese, şi vita era turbată, înverşunată, neapropiată. Ea ar fi fărâmat atunci pămîntul, ar fi spart toată carnea omenească, ar fi băut tot sîngele vieţuitor, ar fi spart însuşi carnea sa, ar fi băut însuşi sîngele său.

Cînd această mică escortă de viteji tineri, aleşi, încercaţi nu mai fuse decît o grămadă de carne amorţită, amestecată cu a cailor lor, gloanţele încetară; dar turcii se aruncară pe aceste cadavere, le insultară, le loviră, ridicară cea din urmă viaţă ce mai găsiră într-însele, şi le despoiară.

Atunci fumul se rădică în aer, se restrînse, se îndesă, se înălţă şi necontenit se înălţă. Ar fi zis cineva că este sufletul celor ce au murit şi ia zborul către ceruri.

Dar Sava ce se făcuse oare?

Pe cînd îl ducea spre camera paşei, pe el, pe deli-başa Mihalcea, pe başbulucbaşa Ghencea, şaizeci de delii armaţi, ce erau în sala de intrare, puseră pistoalele în aceşti trei capi. Cel dintîi ce căzu fuse Sava, al doilea delibaşa Mihalcea, al treilea Ghencea. Odată ucişi, deliii le luară armele, îi dezbrăcară de bogatele lor vestminte.

Se zice însă că ei muriră fără bărbăţie. Aceasta este cu putinţă: se luptară rău, căci nu se luptară pentru un principiu; muriră rău, căci nu muriră pentru un principiu.

Toate aceste cadavere sş transportară în ziua aceea la cîmp, ca să se îngroape. Poporul ce şedea la poartă privea în faţă toate cadaverile ce nu se desfiguraseră. O femeie tînără, frumoasă, învelită cu un tistimel alb la cap, stătu şi privi toate cadaverele pînă la cel din urmă, apoi plecă spre seară, şoptind cu mulţumire:

— Bărbatul meu nu a fost aici.

Această femeie era Dulina.

LUPTA DE LA OLTENI

Ce se făcuse Preda Protopopescu, dupe ce ieşise răpede de la chehaia-bei? Presimţise el ceva?

Asfel se crede. El coborî, chemă cîţiva amici capi de arnăuţi, le spuse presimţirile sele, le zise sau să plece, sau să alerge sus în case să scape pe Sava; această din urmă hotărîre se adoptase de dînşii cînd puştile se auziră.

— Nu este locul bun de apărare aici, zise Preda. Veniţi după mine, vom afla o monăstrie de unde ne vom putea bate cu oarecare folos pînă vor veni pandurii.

Preda se aruncă spre poartă, urmat de cîţiva arnăuţi, poarta se închidea atunci. Traseră iataganele, tăiară mînile turcilor ce se încercau să închiză porţile, uciseră cîţiva, dar nu putură să iasă, căzură sub numărul turcilor. Un singur om ieşi pe aici. Acest om era Preda. Doi alţi arnăuţi scăpară, prin Dîmboviţa, înot, şi merseră să dea de ştire pe la conace celoralţi arnăuţi despre această întîmplare.

Capetele celor trei mari se tăiară în această sală unde căzură cadaverele lor; trupurile lor, dupe ce se despoiară, fură aruncate, prin fereşte, afară în curte. Scările, sala de intrare de jos, curtea, partea despre poarta curţei, mai ales, erau acoperite cu cadavere şi de lacuri de sînge; acest sînge dupe ce cură în toate părţile, ca scurgere de ploaie, se închegase. Cadaverele erau despoiate cu desăvîrşire. Turcii îşi făceau o plăcere crudă făcînd din aceste corpuri omeneşti, fără viaţă, felurite poziţiuni, faptă demnă de imaginarea unor barbari corupţi. Trupurile căminarului Sava, Mihalcea şi Ghencea se transportară de acolo, în căruţa de nisipari, pe cîmpul de la Tîrgul d-afară, locul cel vechi de execuţiune al omorîtorilor. Nimeni nu era iertat să le îngroape, cînii singuri avură voia să le rupă.

Îndată după această ucidere, chehaia-bei dete ordin a se ucide toţi arnăuţii ce se aflau în Bucureşti şi a li se aduce capetele în curtea caselor Belu; acest ordin se execută cu repeziciune; ucidere barbară; spectacol înspăimîntător! în acea zi Bucureştii, locaşul bucuriei, fuse un mormînt... o mahmudea de aur se da pentru fiece cap de arnăut ce se aducea. Cete de turci lacomi de bani, sterpi de generozitate, intrară în locaşele unde erau arnăuţi conăciţi; unde intra o ceată, ucidea arnăuţii ce îi afla, dar fiindcă fiece cap de arnăut era pe preţ, turcii tăiau şi români. Dupe moarte, despoliul urma în casele locuitorilor, abia una din aceste cete părăsea o casă ce o prefăcea în mormînt, şi altă ceată venea ca să întregească nenorocirea. Pe strade, prin biserici, ori pe unde îi găseau, îi tăiau; pe stradele mahalalelor, haite de turci, beţi de sînge omenesc, se preumblau, cu mîni-cile cămăşilor sumese, cu iataganele în gură, cu braţele, cu vestmintele pline de sînge şi cu mai multe capete de oameni ţinute intr-o mină, de păr. Toate aceste capete le duceau la chehaia-bei. Toate se aşezau în curte, în mai multe grămezi în formă de piramide; acolo fiece aducător de capete îşi primea răsplătirea.

Chehaia-bei, văzînd atîta mulţime de capete, puse să le numere; numărul total se află mai mare decît acela al tutulor arnăuţilor lui Sava; de unde era acest prisos? Turcii tăiaseră şi români; şi capete se aduceau necontenit.

Un neguţător, Ianache Băltăreţul, ce era amic al lui chehaia-bei, îi făcu această observare: „Turcii, pentru bani, taie şi români, zise acesta, pentru aceea m[ăria] t[a] ai face bine, ca să se curme această nenorocire, a da poruncă să înceteze tăierea".

Chehaia-bei înţelese simţul acestei înţelepte propuneri, ordinul de încetare a tăierei se dete repede. Cîţiva arnăuţi fură scăpaţi de români.

Preda Protopopeseu scăpase pe poartă călare; el alergă la o casă, nu departe de biserica Oltenilor, unde era locaşul unui căpitan de arnăuţi, amic al său, şi care intrase în placul lui Preda 'de a surpa pe Sava şi a uni pe arnăuţi cu pandurii români, ca să urmeze planului naţional al lui Tudor; acest căpitan se numea Anastase Himariotul.

— Ce să facem? întrebă Anastase.

— Să strîngem arnăuţii ce şed p-aici pe aproape şi să ne apărăm în biserica străbunilor mei, răspunse Preda.

Această idee surise bătrînului arnăut.

Ei adunară în clipă douăzeci şi opt de oameni şi, fără a perde timpul, alergară la biserica de la Olteni. Preotul bisericei le deschise uşa şi dete cheia în mina lui Preda, zicîndu-i:

— Strămoşul tău a făcut această biserică, adăposteşte-te într-însa!

Cîţiva cavaleri turci îi goniră pînă la poarta curţei bisericei; cîţiva abisieni cutezară să treacă pragul.

Cîteva gloanţe plecate din turnul bisericei şuierară printre aceste rînduri de călări. Ei se înturnară repede, văzînd că nu pot să facă nimic, lăsînd în curtea bisericei un arap ucis; calul său, fără cavaler, urmase celorlalţi cai.

Era patru ore dupe-ameazi.

Mărirea pericolului dase acestor oameni bărbăţia eroismului.

Preda îi comanda; în această calitate, îi cheamă pe toţi în altarul bisericei; şi acolo ie ţinu acest cuvînt:

— Nu mă îndoiesc că toţi sînteţi viteji, am avut prilejul să vă cunosc pe toţi. Sînt sigur că vă veţi apăra pînă la cea din urmă picătură de sînge. Cu toate acestea, să nu ne amăgim de nădejdi nesigure, este încă timp: biserica nu este încă încunjurată; cine din voi doreşte să iasă de aici poate încă să o facă! cîţi vor rămînea, însă, să fie încredinţaţi că au să piară. Cine dar voieşte, poate să iasă!

— Nimeni! răspunseră ei dodată.

Himariotul adăogă:

— Voim să murim ca vitejii! voim cu sîngeie nostru să spălăm ruşinea lui Sava, acest cap trădător şi fricos; voim să răzbunăm pe arnăuţii ucişi prin trădare; să strălucim numele neamului, nostru în această ţară.

— Aşadar, zise Preda, să jurăm pe acest altar, pe această cruce, pe această evanghelie a nu ne da vii.

— Jurăm! strigară ei.

— Şi acum în turla clopotelor! zise Preda.

Ei se urcară în clopotniţă.

O scară de lemn în spirală ducea aici. Inîntru turnului era un spaţiu deşert cu patru unghiuri. Cei patru pereţi erau de scînduri de brad, neatinse nici de rindea, nici de teslă, nici de bardă, astfel cum ies din herestraiele munţilor. Plafondul era format de dosul învelitoarei, adică de căpriori, grinzi, scînduri. De două groase grinde, la o înălţime oarecare, prin mijlocirea a două cuie groase ce ieşau din gîtul clopotului, şi sprijinit pe cele două grinzi, pe două crestături unse cu păcură, se afla clopotul. O funie ce atîrna pînă jos lega prin celalt căpătîi un lemn lung de două palme, încleştat de tînjeul clopotului. Un copil, trăgînd de acea funie, punea clopotul în legănare. Aici să vedea şi o toacă de fer, agăţată prin mijlocirea a două frînghii, a două găuri, de o grindă, aşezată mai jos.

Această toacă împedica pe arnăuţi. Preda o doborî cu o lovitură de iatagan.

El întrebă daca au toţi iarbă de puşcă şi gloanţe şi răspunsul fuse îndestulător. Fiecare din ei îşi cercetă puştile, aveau şişanele ghintuite, patru carabine cu gura largă şi în care intra un pumn de cartice, doi alţi cu puşti simple. Carabinerii îşi făcură o mare proviziune de zburături din plumbul după biserică.

Cîţivâ copii ce se jucau obicinuit în curtea bisericei, atraşi de venirea acestor oameni, a călărilor turci ce veniră şi se înturnară, a bubuirilor de puşti ce se auziră, alergaseră în curtea bisericei. Ei întîlniră, căzut la pămînt aproape de poartă, pe arapul cel ucis, avură frică, se înturnară şi dară de ştire vecinilor. Mai mulţi oameni şi femei se adunară la poarta bisericei, nimeni nu cuteza să intre. Arnăuţii erau tot atît de spăimîntători pentru orăşani ca şi turcii, căci purtarea lor cu locuitorii nu era bună. Cu toate acestea, ori simpatii pentru cauza neatîrnărei ce apărau, ori simpatii de conformitate în religiune, între turci şi arnăuţi, cei din urmă erau mai puţin urîţi de popor. Un cîntec poporan era făcut cu prilejul uciderei arnăuţilor şi care se cîntă mult timp m urmă, începea astfel:

Cine erau aceşti oameni cari se sacrificau cu atîta bunăvoinţă? Nu era eroismul ostaşului. Era un sinucid, dar un sinucid mare, generos, înfricoşător, un sacrificiu de bunăvoie făcut patriei lor; doi erau români, douăzeci şi opt arnăuţi; unii şi alţii aveau să spele, prin moartea lor, greşalele consîngenilor lor, egoismul, gelozia capilor armaţi ce îi făcuseră mişei la Drăgăşani.

Drăgăşani, luptă mare, luptă uriaşă, luptă neauzită, în care cîteva sute de viteji dară piept cu treizeci de mii de turci.

Bătălia de la Drăgăşani către acestea nu face onoare grecilor, nu face onoare arnăuţilor, nu face onoare românilor. Ea va fi o pată pe fruntea lui Ipsilant şi a capilor aliaţi cari, avînd o putere de douăzeci şi cinci mii oameni, nu înaintară la luptă şi lăsară să moară legiunea sîntă, aceşti nobili logodnici ai morţei, şi toate acestea pentru că fiecare din aceşti capi era gelos de izbînda celuialt. Drăgăşani, trebuie să aruncăm un văl negru pe paginea acestei bătălii. Nu fuseră nici oamenii, nici bărbăţia care lipsi creştinilor. Ceea ce le lipsi fusese mărirea. Trebuie să scuzăm pe Tudor. Acesta avea să apere drepturile patriei sele atît împotriva turcilor declaraţi inamici, cît şi împotriva grecilor declaraţi amici, dar cari meditau servia românilor. Poziţiune amară!Fatalitatea trăsese împrejurul acestor popoli un cerc din care nu puteau ca să mai iasă. Fapt neferice! Cauză şi mai nefericită! Ura, certele, fiice ale pretenţiunelor: cari să domine, la popoarele supuse, vor face totdauna ho-rocul tiranilor, este o lege nestrămutată. Nici un popor supus nu se revoltă împotriva stăpînului său, cînd crede că poate să cază sub jugul unui popor deopotrivă supus, ca dînsul; acel popor preferă servia sub care se află.

Iată ce făcură atunci grecii, iată cum răspunseră românii. Astfel bătălia de la Drăgăşani nu putea fi cîştigată de creştini. Această bătălie cîştigată, grecii ar fi devenit stăpînii Principatelor. Dumnezeu nu putea să favoreze o nedreptate. Perderea acestei lupte este o lecţiune pentru acel popor ce caută, în numele libertăţei, să surpe un tiran ca să-i ia locul; lecţiune amară, de care popoarele ursite a peri nu va putea niciodată să se folosească. Trebuie virtuţi mari ca să înţeleagă aceasta un popor; căci trebuie să ştie să fie mai întîi liber de erorile şi prejudecăţile sele.

Multe popoare cari au urmat această cale s-au perdut. Multe se vor perde încă.

Cei treizeci de voinici hotărîţi a se sinucide, ca să îndrepteze greşalele capilor lor, dupe noi, făcură mai mult decît toate acele oştiri creştine adunate sub un cap nehotărît şi plăpînd ca Ipsilant. După sinucidul de la Drăgăşani, sinucidul de la biserica Oltenilor era cel mai frumos episod al insurecţiunei.

Aceşti voinici aveau conştiinţa lucrului ce voiau să facă. li auzirăm însuşi pe dînşii declarînd că vor, cel puţin, să lase, murind, un bun nume neamului lor.

A muri astfel, şi a avea o idee generoasă pentru a muri, a avea un principiu sînt, aceasta este mare. Pe de o parte vitejia, pe de alta abnegarea, aceasta este demn de albani şi de români. Aceste popoare au încă inimile pentru cugetări eroice. Preda putea să scape, putea să se înturne acasă, acolo îl aştepta o soţie iubită, tînără, frumoasă, un copil mic pentru care el era providenţa în lume; el voi însă să piară ca martir. Credea el că va reuşi a se ţine în această biserică două sau trei zile? credea că, ţiindu-se aici aceste zile, va chema pandurii în ajutor? Va chema oraşul în ajutor? Sau simţea el o plăcere particulară, vie, neînţeleasă, nobilă, ca să piară ca martir? Iată ce nu s-a putut şti niciodată. Aceşti oameni ce fac lucruri mari sunt egoişti şi mîndri. Ei nu dau socoteală de mărirea faptelor lor decît lui Dumnezeu.

Au gîndit ei oare la proviziuni de gură?

Aceasta fuse gîndirea comandantului lor. Din înălţimea turnului aruncă două mahmudele către nişte femei ce se arătară la poarta eurţei şi le zise să le cumpere pîni şi urcioare cu apă. Aceasta se făcu: cîţiva băieţi aduseră zece pini, patru urcioare cu apă la uşa bisericii, uşa se deschise, un arnăut le priimi, apoi închise din nou uşa.

— Avem atîtea provizii de gură cît avem iarbă de puşcă, zise Preda, e tot ce trebuie.

Deodată se auzi o larmă; bărbaţii, femeile, copiii ce dădeau ocol pe la poarta eurţei acestei biserici se mişcară, apoi se risipiră. Zgomot de păsuri de oameni mulţi la un loc, venind repede, grei, se auzi îndată pe strada ce vine pe la poarta eurţei bisericei despre sud; să rădică un nor de pulbere, şi în această pulbere se văzură strălucind ţevile puştilor, iatagane. Turbanele vestiră o ceată de turci. O avangardă de zece turci mergea înainte. Această avangardă, ajunsă la poarta eurţei bisericei, aici se opri.

Amăuţii îi văzură din turn.

Un fior repede, ciudat, neobidnuit, fiorul mormîn-tului, trecu peste dînşii. Aerul exala un miros de cada-ver. Era moartea ce venea să se aşeze în această curte.

A muri în aprinderea bătăliei este lesnicios, omul aprins de mînie sau uimit de entuziasm nu se gîndeşte la viaţă. A muri cu sînge rece, văzînd apropiindu-se moartea, numărînd minutele, păsurile ei, aceasta este aspru. Lucru ciudat! şi aceasta este o binefacere dumnezeiască: moartea vine, loveşte, şi prada sa, omul, crede încă să scape, încă să fie cruţat; a fi un doritor nebun este voinţa lui Dumnezeu. Aceşti treizeci de oameni văzură pe turci. Ce se trecea în inima lor? La întîia vedere chipuri le lor păliră, un minut încă şi surîsul era pe buzele lor. Acest surîs era suflarea lui Dumnezeu: speranţa doritorilor nebuni. De mai multe ori cugetarea lui Preda alergă la soţia şi fiul său, fără voia lui. Ce făcu el ca să-şi întoarcă această cugetare? Împunse braţul stîng cu vîrful unui cuţit. Nu braţul, ci inima ta trebuia să pătrunzi, o, nefericite, acolo era răul!

Avangarda intră în curte. încă de la poartă, oamenii ce o formau se răriră, se împărţiră în două şire, pe dreapta şi pe stînga, pe lîngă cele două rînduri; ei mergeau plecaţi puţin, cu puştile la ochi, gata să tragă, şi în starea acelora ce aştept din minut în minut să le cază o piatră în cap, fără să ştie bine din ce loc.

— Încărcaţi puştile! zise Preda. Himariotul să coboare în biserică cu zece oameni, să păzească poarta şi ferestele; aici voi rămîne eu cu ceialţi.

Această comandă se execută. Preda zise încă la cei ce erau cu el:

— Îndată ce se vor îndrepta spre biserică, trageţi, cîte patru; dar să nu perdeţi umpluturile, luaţi bine la cătare!

Turcii să îndreptară spre biserică. Deodată detunară patru puşti, doi turci căzură pe iarbă.

— Bravo, strigă Preda, foc alţi patru!

încă patru detunări, un singur turc căzu.

— Cinci umpluturi perdute este mult, zise Preda, ochiţi mai bine.

Cei ce descărcaseră întîi avură timp să încarce din nou; cu acest chip, împuşcăturile nu încetau.

Încă doi turci căzură. Era destul ca să facă această avangardă să se retragă. Ea făcu mai mult, fugi repede.

— Nu mai trageţi! zise Preda. Iarba ne trebuie pentru trupul cel mare.

Avangarda se răsfrînse asupra coloanei ce înainta cu paşi repezi şi se amestecă. Erau patru sute de oameni. Această coloană intră în curtea bisericei, se apropie de biserică; voiau poate să spargă poarta bisericei.

Cînd turcii se apropiară în neregulă şi grămadă de coasta stingă a bisericei ca să ajungă la poarta bisericei fără a fi loviţi din turn, cele două fereşte ale bisericei vărsară deodată focuri; două carabine lungi şi opt puşti găuriră această grămadă. Douăzeci de puşti răspunseră din turn şi dară timp celor de la fereşte să reîncarce; o a doua descărcătură de la fereşte încă nu descuragie pe turci, sfioşi, spăimîntaţi, dar înaintau mereu.

— Ei se apropiu, strigă Preda, luaţi seama, trag!

Aceste vorbe fură urmate de o descărcătură generală de puşti asupra celor două fereşte şi asupra turnului; cei de la fereşte şi cei din turn avu-seră timpul să se ferească, o parte de gloanţe se turtiră în ziduri, altele pătrunseră prin fereşte şi loviră zidul bisericei cel di-nintru. Două sute de gloanţe ciuruiră tumul, însă nimini nu căzu încă, numai doi arnăuţi fură răniţi.

Preda observă un bimbaşa turc ce lovea cu latul iataganului pe turci pe la spate ca să înainteze, îl ia la cătare, glonţul pleacă şi pătrunde fruntea colonelului turc; o nouă descărcare a arnăuţilor urmă acestei morţi.

Încă douăzeci de turci se tăvăleau pe iarbă.

Preda le striga neîncetat:

— Să nu perdem umpluturile!

Un fum des plutea pe biserică şi pe curte, şi se înălţa cu încetul, risipindu-se; bubuiturile puştilor aruncaseră spaimă în mahalalele vecine. Arnăuţii erau partida nefericită, prin aceasta chiar bucureştenii începură a simpatiza cu dînşii. Uciderile prin case, prin curţi, pe strade, umplute de sînge de oameni, acele bande de turci ce treceau plini de sînge, cu căpăţîni de arnăuţi în mîni ţinute de păr, întărîtase pe plăpînzii locuitori ai capitalei. Cei mai mulţi turbau de mînie, fuse un minut cînd jumătate capitala se armase. Un cap, un pian, o disciplină, şi aceste mii de turci ce erau în Bucureşti ar fi perit ca pulberea. „Biserica Oltenilor”, răsuna în toate gurile. Lupta de acolo îmbărbătă pe toţi, un moment locuitorii strigară: „La arme!” Clopotele sunară în tot oraşul. Iată negreşit pe ce se întemeia Preda cînd avu ideea să meargă la biserica Oltenilor. Lucrurile ar fi mers departe, daca chehaia-bei nu ar fi dat contraordin ca să se curme măcelul; acest ordin linişti spiritele. A le linişti nu era anevoie; o sută de ani de servie şi de corumpere sub grecii din Fanar moleşise datinele românilor din capitală; furia lor se stinse ca un foc de paie. Locuitorii roşiră şi tremurară că au avut un moment ideea să ia armele în mînă.

Patruzeci de năvăliri de tătari, turci, cazaci, poloni, nemţi, maghiari, focul şi sabia ce trecu necontenit peste aceste ţări surori, anii de calamităţi, de epidemii, de secete, de locuste au făcut mai puţin rău, fiilor tăi, ca domniile fanarioţilor, o, Românie! Acele rele au trecut ca vijeliile ce suflu pe faţa mărilor, şi în urma lor totul s-a liniştit; dar fiii Fanarului au rămas o sută de ani; s-au introdus în locaşul vitejilor, le-au luat armele şi le-au dat sapele; le-au luat zalele de război şi le-au dat rochii femeieşti; le-au luat mîndria şi i-au învăţat arta de a se umili; le-au răpit dragostea şi demnitatea naţională, i-au micşorat în inima lor, căci un popor ca să sufere în capul său oameni fără mărire trebuie să piarză el însuşi simţimînteie de mărire, acei oameni, ca să poată domni pe tronul lui Ştefan şi Negru, trebuiau să degrade inima românilor, altfel nu puteau să stea pe acele tronuri. Dacă însă au stătut o sută de ani, acesta este că au corupt, apoi au domnit.

A corumpe şi a domni! Prefer încă sabia barbarilor, aceasta din urmă este mai sinceră, cel puţin! Iată pentru ce popoarele au preferat între tirania civilizaţiunei şi tirania barbariei, pe cea din urmă.

Locuitorii lăsară armele jos.

La Olteni însă lucrul mergea altfel.

Două sute de turci zăceau pe iarba curţei bisericei. Morţi şi răniţi, ceialţi, perzînd mai toţi ofiţerii lor, se retraseră cu răniţi, cu morţi. Ştirea despre izbînda arnăuţilor în biserica de la Olteni ajunse la chehaia-bei, care juca şah cu un ebreu al său, partidă ciudată prin preţul ce era pus jos! preţ degrădător! Dacă ebreul cîştiga, trebuia să ia patruzeci de mahmudele; dacă dimpotrivă perdea, trebuia să primească pe ceafă o palmă cu mîna turcului. Chehaia-bei, la această ştire, să înfurie, aruncă şahul şi se sculă.

— Să trimiţă două tunuri! Să dea foc bisericei să arză! astfel fuse ordinul paşei.

Amăuţii din biserică aveau trei morţi şi încă alţi răniţi. După retragerea turcilor, ei tîrîră pe morţi în altar, răniţii fură aşezaţi pe papuri la un colţ adăpostit, unul din amăuţi ce era gearaf le cercetă ranele, le legă cu petice din cămăşile morţilor.

Nu trecuse o oră şi se auzi de departe uruirea grea a roatelor a două tunuri şi două casoane cu amuniţiune; arnăuţii se urcară la locurile lor. Deodată o ceată de cavalerie păru în poartă, tunurile îi urmară cu repeziciune, tunarii le întumară, le puseră în stare să atace poarta bisericei. Amăuţii păliră, câteva ghiulele putea să fărîrne poarta şi totul se sfîrşea acolo. Ei trebuia dar să grăbească a ucide pe tunari. Tunul se aşeză, fitilul aprins se alătură de tun, o secundă şi poarta era fărîmată... un trăsnet de puşcă, omul cu fitilul aprins se rostogolea pe pămînt, un glonţ îi pătrunsese peptul. Acest glonţ era trimis de Preda. Un alt soldat luă locul celui căzut, şi dupe două minute şi acesta era mort. O descărcătură de carabine plecă de la călări şi găuri tumul în cincizeci de locuri; doi arnăuţi fură abătuţi.

O veste tristă se răspîndi printre dînşii: ei sfîrşise gloanţele şi iarba se împuţinase; seara era încă departe; umplură puştile cu plumbul învelitorei ce putură să smulgă, prin ferestre; un arnăut se însărcină să cheme pe cei de jos în turn; aceştia sosiră, ei încă nu erau mai bine căpuiţi de iarbă.

Anastase Himariotul, clătinând în cap, zise:

— Plumb găsim, iarbă de unde vom găsi?

— Ne rămîne iataganele, zise Preda.

— Uită-te! strigă Himariotul, tunurile amîndouă se îndreptez către acest tum!

— Atunci încă o descărcătură, zise Preda, pe tunari, dar nu toţi dodată.

El singur ochi un tunar.

Un trăsnet se auzi, fumul se întinse între turn şi tunarii de jos, după un minut fumul se risipi puţin şi lăsă să se vază şease tunari căzuţi, patru cai se băteau, răsturnaţi.

Cîteva lovituri încă. Turcii călări, temîndu-se să nu iasă înconjuraţi şi să apuce tunurile, veniră în ajutorul lor. O nouă ploaie pe călări, zece inşi căzură, caii alergară prin curte, unii tîrînd cavaleri, răniţi sau morţi, alţii liberi, doi cai căzură morţi sub cavalerii lor.

— Încă o descărcare! zise Preda, bine cătată şi toţi aceşti turci se retrag, atunci să ieşim, să luăm tunurile!

— Încă o descărcare! zise Himariotul.

Dar vai! Iarba de puşcă se sfîrşise! nici o speranţă încă. Doritori nebuni! nebuni! aţi crezut voi să fărâmaţi armata paşei, treizeci de oameni, fără mijloace? Iarba s-a sfîrşit; această iarbă era viaţa voastră; speraţi voi a trăi încă?

— Morţii noştri pot să aibă iarbă! zise un arnăut.

— Să se caute! răspunse Himariotul.

Morţii se căutară, se găsi iarbă încă pentru o umplutură.

Această umplutură era cea din urmă, o umplutură era douăzeci şi două, împărţită; dar odată întrebuinţată, nu le mai rămîne decît să se predea sau să moară bătîndu-se.

— Iată mahmudele de aur, zise Himariotul, vărsîndu-şi buzunarele pline. Nu mai am nevoie de ele. Voi să le arunc pe bătătură. Dacă turcii vor alerga să le culeagă mai aproape, trageţi bine!

Zise şi aruncă mai mulţi pumni de aur înaintea bisericei. La această vedere, tunarii las tunurile, cavalerii descalec. Se îndesesc, se îmbrîncesc asupra aurului cu toţii. Patru gloanţe abat patru soldaţi, pătrunzîndu-le spinările. Încă un pumn, încă doi pumni de aur. Încă cîteva gloanţe trimise, încă cîţiva morţi. Dacă gloanţele arnăuţilor nu putură să oprească pe aschieri a culege aurul, ofiţerii desigur că nu mai erau ascultaţi; în deşert îi cheamă la datoria lor. Soldaţii nu-i ascult. Aurul plouă din turn. Ofiţerii, ei însuşi, se pun să adune aurul aruncat. Astă dată toţi arnăuţii îşi deşertau buzunarele. Acest aur costă pe turci încă douăzeci de morţi.

Dacă arnăuţii ar fi avut mai multă iarbă, ar fi ucis toartă armata otomană.

Cele din urmă descărcături mai uciseră patru.

Turcii le strigă să se predea, că li se va păstra viaţa.

Această propunere răsună dulce în urechile înconjuraţilor. Ei nu mai aveau cu ce să se bată. Preda se gîndi la Dulina, la Dem. Viaţa îi păru dulce. Cîţiva arnăuţi ziseră să se predea cu condiţiile propuse. Himariotul plecă capul. Se consultară toţi. Nici unul nu zise să nu se predea. Dar Preda şi Himariotul trebuia să hotărască. Lucrul era grabnic. Cine ar crede? Amorul vieţei învinse aceste suflete de piatră. Preda se coborî să deschiză poarta bisericei.

Ajungînd la uşă, ochii săi se arunc asupra portretului moşului său. Soarele era aproape de apus. Umbrele serei se jucau cu razele zilei în această intrare posomorită pe pereţii vechi ai bisericei. Portretul protopopului, sub umbră şi lumină, părea că face o mişcare, că se poso-moraşte. Acest efect lovi imaginaţiunea lui Preda. „Ce văz? zice el, moşu-meu se mişcă! se posomoraşte! pare că va să vorbească î este el oare împotriva acestei fapte?”

Ochii săi se lăsară pe mormîntul protopopului, mormîntul îi păru că saltă, că se deschide; de aci întoarce privirea către portret: portretul îi păru că înaintează, că ameninţă. El căzu în genuchi, imaginaţiunea sa era aprinsă, urechile imitară ochii. El crezu că protopopul îi zice aceste vorbe:

„Tu fugi dar înaintea morţei, fugi pe lîngă mine, sub ochii mei, şi nu te ruşinezi, nu roşeşti să pătezi numele părintelui tău, numele copilului tău? Ce vei lăsa moştenire acelui copil? femeei tale? Hula oamenilor. Cînd această femeie va apărea în lume, oamenii, întumînd ochii de la dînsa, vor zice: «Aceasta este femeia unui om ce a tremurat înaintea morţei!» Cînd fiul tău va ieşi între semenii vîrstei lui, părinţii copiilor vor zice lor, arătînd pe fiul tău: «Nu umblaţi cu acel copil, tată-său era un om mişel, s-a închinat păgânilor şi nu a avut bărbăţia să moară; voi nu aveţi ce învăţa de la fiul unui mişel.» în toate luptele tele, în toate suferinţele tele, jertfele tele, lăudate de oameni cu inimă, tu n-ai avut decît o idee: înălţarea ta! Dumnezeu, legea, patria n-au avut loc în inima ta? Tu le-ai zis, ca să amăgeşti lumea? nu ai avut nici o credinţă mare, nici o iubire sîntă? tu ai iubit pe tine! numai cel ce se iubeşte pe sine tremură înaintea jertfelor. Cine iubeşte pe Dumnezeul său, patria sa, moare cu bucurie pentru izbînda numelui lor. Tu te-ai iubit pe tine: tu vei să trăieşti, şi cu ce preţ? cu preţul hulei şi umilinţei!

Şi ce îţi mai rămîne ţie de făcut în viaţă? şi ce bine poate face ţărei sale un om care nu are bărbăţia de a muri? un astfel de om va fi totdauna netrebuitor. Cel ce ţi-a dat viaţa nu-ţi era dator nimic, tu nu ai nici un drept asupra ei; ea nu este a ta; cine ţi-a dat-o, ţi-a dat-o ca să o jertfeşti pentru un bine; pentru ce dar, fiinţă egoistă şi temătoare, răpeşti ce nu este al tău?...

Prisosul rămurilor, frunzilor unui pom se taie şi se doboară, ca să poată da mai multă viaţă pomului; aceasta este icoana lumei, astfel cată să fie şi oamenii. Viaţa purcede din moarte şi lumina din întunerec; trebuie moartea ca să vie viaţa, trebuie întunerecul ca să vie lumina. Ploaia este sudoarea pămîntului, această sudoare trebuie să curgă ca pămîntul să poată rodi. Sîngele este sudoarea sufletelor; trebuie să se reverse, ca să se întărească sufletele. Mergi, tu nu eşti demn de a te jertfi. Omul este mai nobil decît celealte vite numai prin mărinimie. Tu nu meriţi numele de om!

Dar nu! sîngele meu nu se va schimba, nu se va înjosi, nu! tu nu vei fugi dinaintea morţei, sau atunci voi crede că tu eşti faptul unei trădări în familia mea!”

Iată ce păru lui Preda că aude.

— Niciodată, strigă el, nu mă voi da viu!

Palid, tremurînd de mărire, se înturnă către arnăuţi.

— Nu poci să mă predau viu. Să murim cu armele în mînă, dacă sunteţi viteji.

La vederea acestui om inspirat, arnăuţii crezură că zăresc un zeu.

— Să murim cu arma în mînă, strigă Anastase Himariotul, aceasta este voinţa lui Dumnezeu!

In acest timp turcii puseseră foc în straşina bisericei, pe la altar. Flacărea încinse repede învelitoarea. O sută de delii înecară poarta bisericei, topoarele o tăiau cu repeziciune.

Ei traseră iataganele. Fumul umpluse biserica, uşa căzu în bucăţi. Preda, în capul arnăuţilor, se aruncă cel dintîi afară; îşi deschiseră cale. O strigare turbată se auzi. Şaisprezece arnăuţi intrară într-o sută de turci, alţi atlţia îi aşteptau, din iataganele lor sîngele pica neîncetat. Pe unde treceau, mulţimea turcilor se deschidea, o brazdă de cadavere zăceau pe pămînt.

Mîni, picioare, capete tăiate, grămădite rămîneau pe urma lor. Doborau acea grămadă de turci în calea lor ca secerătorii maldărul. Către acestea, pe cît înaintau arnăuţii, pe atît se împuţina numărul lor; o oră de luptă, seara venea; dar biserica ardea cu flăcări, lumina focului le arăta să se taie; cînd această ceată de viteji ajunse la poarta curţei bisericei, erau numai trei la număr. Doi căzură încă, unul singur scăpă, şi acest unul cine era? nu era Preda, era un tîlhar. Dumnezeu cruţă adesea aceste fiinţe, ca să nu poată zice lumea că un suflet căzut s-a jertfit pentru ceialţi.

DEM

Să ne în turnăm în anul 1837.

Era noapte, noaptea aceea în care văzurăm pe Dem, întîi pe dealul Mitropoliei, apoi la teatru. El alergase dupe acea femeie ciudată ce iubea şi care ieşise cu logodnicul ei. Odată în curte, această fată cu maică-sa şi rivalul se urcară în trăsură, tînăra noastră văzu pe Dem şi îi aruncă o căutătură de simpatie nefericită.

Dem era confundat, se puse să cînte: brum! brum! brum! Aceste exclamări le găsea totdauna în poziţiu-nele sele de necaz. Picioarele îl duseră acasă.

Avea el o casă?

O cameră, într-o casă aşezată, vechie, în paiente, un scaun de paie, o masă de lemn alb, un pat de brad, sau mai bine patru scînduri de brad pe patru picioare de lemn de tei şi acoperite cu o saltea de paie; peste saltea o plapomă de cît — forma mobiliarul său. Mai avea un lighean de pămînt, un sfeşnic de alamă pe masă, un cuier de lemn de părete de care era atîmate o manta de postav cu iaca şi un pantalon vechi, un ştergar încă; dedesupt o pereche de cizme şi un urcior cu apă.

Dupe această descriere, credem că ar fi de prisos a mai zice dacă Dem era bogat sau sărac.

Dem aprinse luminarea la cuhnia stăpînei casei, o femeie bătrînă, despre care vom vorbi mai tîrziu; luă un cărbune cu un cleşte şi suflă asupră-i ţiind luminarea mai lipită de cărbune; o mică flacăre se făcu şi aprinse mucul lumînărei, apoi intră în cămara sa.

Odată acolo, puse luminarea pe masă şi şezu pe scaun, puse capul pe mîni şi cugetă, în urmă scoase o scrisoare din cutia mesei şi o citi. El citea această scrisoare de cîte ori sufletul său era împovărat.

Era scrisoarea maică-sei, înainte de a muri. Iată co-prinderea serisorei:

„Cînd vei citi şi vei putea înţelege această scrisoare, vei fi mare. Vei fi însă mai fericit decît părintele tău?...”

Aici Dem citi tot ce ştim despre părinţii săi pînă în momentul cînd tată-său perise şi maică-sa apăruse un moment la poarta casei Belu. De aici muma scria fiului său astfel:

„Am intrat acasă cu bucuria în inimă, că tată-tău scăpase. Cel dinţii lucru ce am făcut a fost să te sărut şi să te hrănesc. Tu te deşteptai în acel minut. Noaptea veni şi tată-tău nu se arătă; noaptea trecu, nimic. A doua zi, ziua trecu asemenea, fără ca părintele tău să vie. A treia zi aflai că el murise bătîndu-se între amăuţii de la Olteni. Să-ţi spui toată durerea ce am simţit, este de prisos; numai o femeie şi o mumă poate să-mi înţeleagă.

Din acea zi se stinse pentru mine orice fericire. Voiam să mor. Către acestea, tu ce erai atît de mic, de drăgălaş, mă oprişi încă în viaţă; trăiam căci era o datorie să trăiesc; între tine şi soţul meu, între viaţă şi moarte, era o viaţă dureroasă; tu nu ştii ce va să zică această viaţă? Voiam să mor şi tremuram la ideea de a muri, căci erai tu acolo. Nu aveam nici mîngîierea ce nefericiţii aflu în moarte. Această stare de lucruri nu ţinu mult. Anul nu se împlinise şi frigurile topi tinereţile şi sănătatea mea. Cocoana Elena, o văduvă, o vecină ce cunoscusem şi iubiserri, singura femeie ce vedeam, îmi zise într-o zi aceste vorbe:

«— Dulico, te-am auzit de multe ori zicînd că vrei să mori. Moartea, fata mea, nu este cocoană mare, nu se lasă să se roage mult. Eşti bolnavă, şi această boală nu are vindecare. Cred că ar fi bine să-mi dai mie copilul să-l îngrijesc. Boala este lipicioasă... Nu te mîhni, fata mea! Dar te-am auzit zicînd de multe ori că vrei să mori şi numai copilul te ţine în viaţă; aceasta m-a făcut să crez că ţi-e drag, că vrei să trăiască. D-aceea îţi zic să-l iau la mine acasă.»

Un doctor ce veni să mă caute se uni cu vecina mea. Era amar pentru mine să-mi despart copilul meu, şi cu toate astea trebuia a o face pentru binele tău! In aceste zile de amărăciune luai condeiul spre a-ţi seri ca să citeşti cînd vei fi om făcut.

Aceste din urmă rînduri sunt scrise pe cînd tu nu mai erai la sînul meu.

Nu am nimic să-ţi las decît nişte poveţe cari dacă le vei urma îţi vor fi mai folositoare decît cele mai mari bogăţii.

Dacă vei ajunge, printre toate greutăţile vieţei, cu sănătate într-o vîrstă cînd omul începe a cuvînta prin sine, o, fiul meu iubit, citeştş şi urmează poveţilor mele.

Lumea caută a te face rău. Tu trebuie să cauţi a te face bun.

Încă din cea dinţii copilărie soarta îţi pregăteşte paharul cu amărăciuni. Deşartă-l cu curagiu şi cu tărie! Vei fi sărac, fii bogat prin inimă! Vei fi slab, fii tare prin răbdare! Nu te întrista niciodată, văzînd că pentru tine nu este nici un loc la ospăţul vieţei; căci nimeni nu ştie ce soartă îţi pregăteşte în viitor. Omul ce-şi împodobeşte mintea prin bune învăţături, şi inima prin bunătate, mărinimie, dreptate şi credinţă, îşi pregăteşte de mai-nainte un loc frumos la soarele vieţei. Nu te speria de nenorociri! Suferinţele sunt înţelese cu ursita ca să nobileze sufletele şi să le facă demne. Ferul prin flăcări se face frumos şi folositor. Primeşte loviturile soartei ca o binefacere. Răspunde prin dragoste celor ce te vor prigoni: aceasta este o armă care totdauna învinge. Nu schimba niciodată credinţele tele şi nu curma nici o lucrare, mai-nainte de a o sfîrşi. Aşa urmînd, te vei gîndi totdauna bine înainte d-a începe un lucru. Taina cea mare a vieţei este ca omul să fie mărinimos; jertfeşte-te pentru ceialţi, dar alege bine cuvîntul pentru care te jertfeşti. Viaţa fiecărui om este un dar ce ţine de la ceialţi, şi de cîte ori va fi cerută de trebuinţele ţărei, trebuie să o dai. Omul nu naşte ca celealte vieţuitoare; el are datorii în lume; aceste datorii sunt să se lipsească de sine pentru aproapele său. Cel mai mare tiran al omului este el însuşi. Astfel nu vei fi niciodată liber dacă nu vei putea mai-nainte de toate să fărîmi lanţurile patimelor tele trupeşti şi sufleteşti. Ambiţia este o simţire frumoasă. Ea este ca o femeie pe care o iubim. O femeie poate fi virtoasă şi poate să te facă ferice, poate fi curtezană şi poate să te piarză. Ai ambiţiunea de a te străluci prin fapte mărinimoase! Nu fugi de societatea femeilor! Femeia cu inima frumoasă este o comoară. In societatea femeilor inima se delicatează şi nimic nu sade mai bine unui june ca delicateţa. Bărbaţii cu bărbaţii îşi iert multe lucruri; cu femeile însă sunt cuviincioşi, deosebirea sexului face aceasta. Nu fugi de amorul femeilor! Amorul femeei este ca rouă ce întinereşte inima. Dar vai! vei şti oare a face osebire de femeie şi femeie?

Fugi de societăţile rele! Alege oamenii cu care trăieşti şi trăieşte cu cei mai bătrîni decît tine. Cînd vei fi chemat la o faptă bună, nu măsura niciodată ce te costă: că faptele bune nu poate nimic să le plătească. Teme-te de a trăda, de a lovi pe vrăjmaşul tău pe furiş, aceasta este un păcat mare. Spune totdauna adevărul în faţă, loveşte pe vrăjmaşul tău şi totdauna, lovindu-l, fă să ştie că îl loveşti, ca şi el să poată să se apere. Nu face nimic prin mijloacele rele nici chiar ca să ajungi la un scop bun...”

Aici dar se opri şi păru gînditor, apoi lăsă să se auză aceste vorbe:

— Şi cu toate acestea, aceşti oameni meditez atîtea mijloace rele ca să ajungă la un scop bun!

In acest moment bătrîna întră în camera lui. Dem ascunse scrisoarea ce nu o citise toată încă.

Această bătrînă era de şaptezeci şi cinci de ani.

Totul pe dînsa era vechi, vestmintele şi corpul; în juneţea sa ea fusese frumoasă şi cochetă. Cînd începuse a îmbătrîni, şi prin urmare a i se zbîrci faţa, ea îşi întinse, în toate zilele, la toaletă, pelea obrazului, ridi-cînd-o spre cap cu legătura în tulpan, apoi mai tîrziu cu o curea supţire cu care îşi încingea capul sub tulpan, încît sprîncenele sele, neîncetat atrase spre virful capului, îşi schimbaseră locul lor în mijlocul frunţei. Părul capului îl vopsea, dinţii îi căzuseră prin întrebuinţarea veninului ce se amesteca în dresurile cu cari căutase a-şi reîntineri faţa cîţiva ani încă mai-nainte.

Aceasta era femeia oare luase pe Dem încă copil de la maică-sa şi pe care îl crescuse pînă la vîrsta de şeap-tesprezece ani. Aceasta era cocoana Elena de care vorbeşte Dulina în scrisoarea ei.

Cocoana Elena înţărcase copilul cîteva zile înaintea morţei Dulinei. De atunci îl dase unei serve ca să-l îngrijească. Dem crescuse în casa cocoanei Elena ca un copil de pripas. Cînd deveni mai măricel, îl puse să facă treabă prin casă, mai tîrziu îl dete la şcoală la St. Sava. Cocoana Elena se dădase cu acest copil supus

la toate voinţele ei şi împărtăşea cu dînsul prânzul ei cel modest ce purcedea din lucrul ei de mînă. Cocoana Elena făcea bonete de damă foarte cu gust pe la 1830; aceasta îi procura cu ce să trăiască. Mai tîrziu da lec-tiuni de cusătură la fetele amicilor sele. Dem mergea în toate dimineţele în tîrg să cumpere cele trebuincioase pentru hrană şi apoi se înturna la şcoală. Ceea ce făcuse şi mai mult ca Dem să atragă simpatiile bătrînei era că la o boală grea ce avusese, Dem o îngrijise ca un fiu credincios pe o mumă bătrînă. În această casă Dem nu văzuse nici un exemplu de corupţiune. Asfel el avea imaginaţiunea curată. Tot ce îl scandaliza fusese sprâncenele cocoanei Elena. Cocoana Elena, cu toate că avea sprâncenele în mijlocul frunţei, era foarte severă pentru educaţiunea lui Dem. Ea îl veghea ca pe o fecioară de aproape sau de departe, purtarea sa cu dînsul era gravă. Consiliurile ce îi da erau pline de moralitate. Seara venind, Dem era silit să se afle acasă. Servele cocoanei Elena erau totdauna bătrîne şi grave, deşi astă dată rămăsese singură.

— Nu te-ai culcat? întrebă bătrîna. Iat o scrisoare.

Îi întinse mîna şi îi dete un bilet de invitaţiune.

Dem deschise biletul şi citi:

„Domnul colonel P. are onoarea a ruga pe d. Dem să binevoiască a lua ceaiul la dînsul la..”

— Ha! ha! strigă cocoana. Elena, atîta îţi lipsea, ceaiul la boieri! Citeşte biletul şi te uită împrejuru-ţi.

Această invitaţiune nu-i făcu nici o impresiune. El simţea în sufletul său o mărire şi o bogăţie care pe de o parte îl făcea să nu se sperie de nici un fel de onori ce i s-ar fi făcut şi pe de alta să nu roşească de starea lui cît de mizerabilă ar fi fost.

— O să merg, zise el.

Cocoana Elena rîse cu hohot şi ieşi.

ÎNCERCĂRILE misterioase

La întîia carte am atins foarte uşor cestiunea de prezintare a unui individ numit Radoţi la societatea de regeneraţiune; el căta să fie prezentat în aceeaşi seară.

Cînd se termină piesa ce se jucase la teatru, membrii societăţei de regeneraţiune se adunară în consiliu.

Pe una din stradele ce învecinesc malul drept al Dîmboviţei, o stradă strimtă, închisă între două ziduri nalte, treceau prin întuneric trei oameni. Aceşti oameni păstrară tăcerea pînă ce ajunseră la poarta unei case mari. Acolo stătură un minut şi schimbară cîteva vorbe.

— Aici este, zise unul, care dupe vorbă părea a fi Vel.

— Din acest loc întunecos, zise al doilea, are să răsară soarele care va lumina viitorul României.

Apăsarea pe cele din urmă vorbe ce lăsă pronun-ţîhdu-le făcea să se simţă că le zicea cu oarecare ironie.

Al treilea individ nu zicea nimic. Cel dintîi era Vel, al doilea Luţ, al treilea Radoţi ce trebuia să fie prezentat la societatea de regenerare. Ei intrară în curte. Se îndreptară către scara casei şi dispărură în întru.

Să introducem pe cititori în sala cea mare a acestor case posomorite. Tot era tăcut şi întunecat în tot coprinsul casei; în fundul unei săli de intrare, se vedea o uşă la slaba lumină a unei lampe. Pe această uşă intrară cei trei oameni ce îi văzurăm la poarta curţei, Vel, Luţ şi Radoţi.

Sala era lungă, o singură lampă ardea pe o masă la un căpătîi al sălei, asfel încît această slabă lumină nu putea să se reverse pînă în celalt căpătîi al sălei, în toată a ei putere, şi forma un fel de murgire ce nu era nici lumină, nici întunerec, şi prin aceasta chiar da aspectului sălei un aer lugubru şi misterios. În această jumătate zi, jumătate noapte, să zăreau, ca într-unabur, mai multe capete de bărbaţi, ale căror figuri nu se puteau recunoaşte.

Vel prezintă către una din aceste siluete, ce şedeau la masă în nemişcare, pe Radoţi; această siluetă era a lui Cheren.

— Iată un discipol, zise Vel. Are toată stima şi ami-cia noastră.

Cheren, fără să mişte din cap, fără să vorbească, fără să se scoale, făcu semn cu mîna noului prezintat ca să şează.

Toţi şezură.

Cheren, dupe o lungă tăcere, luă cuvîntul.

— Fraţilor! zise el. Un suflet perdut vine între noi. Ştiţi prea bine că statutul nostru are, între altele, două maxime:

‘Crede şi nu cerceta şi oricine va veni la noi cată să fie primit.’ Să nu cercetăm dar cine este şi, din momentul ce a venit la noi, să fie cu noi!

— Aşa să fie, răspunseră mai multe voci deodată.

— Rău! rău! rău! zise între dinţi unul din cei nemişcaţi ce şedeau pe scaune la masă.

— Şi acum, urmă Cheren, să deschidem şedinţa. Iată ce aveam a vă spune: cînd Crist ştiu că inamicii săi îl caut să-l prinză, chemă pe discipoli şi le-a dat poveţele sele. Aceasta este astăzi şi soarta noastră: inamicii României ne priveghez în tăcere. Dacă nu ne-a lovit încă, este că nu cred timul priincios. Ei fac cu noi ca mîţa cu şoarecele prins, cu care se joacă şi îl lasă liber un minut înainte de a-l sfîşia. Vom şti noi însă a profita de acest minut ca să ne facem datoria către patrie prin propagarea amorului de dreptate şi de naţionalitate? Crist nu a avut mulţi ani de propogandă, propagandele trebuie să se facă repede; cînd se prelungesc, rareori triumf, căci lumei se urăşte totdauna cu acei oameni şi cu aceleaşi idei, şi amar acelor întîrzietori cari nu vor cunoaşte acest mare adevăr! Vor sfîrşi prin a nu mai fi ascultaţi!

Fraţilor!

Cînd doisprezece inşi vor fi decişi să fie uniţi întru toate ca un singur suflet în douăsprezece corpuri, cînd aceşti doisprezece inşi vor fi hotărîţi a suferi tot şi a muri pentru ideea lor, aceşti doisprezece inşi fiţi încredinţaţi că pot să schimbe faţa lumei. Noi lucrăm de mai mulţi ani şi nu ajungem la nimic. Aceasta dovedeşte că nu este între noi nici unirea, nici hotărârea întreagă de a suferi şi a muri pentru credinţele noastre! Invidia ce nu respectează nici treptele tronului, nici poarta în-chisorei martirului este în mijlocul nostru şi goneşte unirea şi hotărîrea dintre noi. Să nu vă supere aceste vorbe! Dar lucrul nu poate să fie altfel. Vă repet: doisprezece inşi, în condiţiunele în care v-am zis, pot să schimbe faţa lumei. Căci trebuie să ştiţi aceste, ori cari ar fi formele ce iau popoarele spre a se constitui în societate, voinţa minorităţilor se impune totdauna voinţei maiorităţilor. Căci cugetările mari şi simţimîntele înalte nu ies decît din capul şi inima minorităţilor. Maiorităţile le primesc prin sforţă sau prin convicţiune. Noi nu avem putere materială, nu putem a le impune, trebuie dar să convingem prin cuvînt. Să vedem ce izbîndă am făcut de cînd am început a zidi! Un teatru român, este ceva, dar nu este destul. Acest teatru el însuşi se cleatinâ într-o zi se va dărîma la suflarea politicei ca o casă de cărţi la suflarea unui copil. Propaganda ce el poate face nu este îndestulătoare. El seamănă în spirite, nu în inimi. Tărîmul în care noi suntem chemaţi a» arunca sămînţa este inima, tărîmul dar rămîne nesemănat, şi timpul muncei se apropie. Numai cel ce seamănă va culege. Eu mă întorc tot la ideea mea şi zic, dacă nu am semănat încă, cauza este că nu suntem destul de uniţi, nici hotărîţi a suferi şi a muri.

Aici Vel ceru cuvîntul.

— Nu suntem destul de uniţi, nici hotărîţi a suferi şi a muri, zise el, sprijin această opiniune; timpul a sosit ca să dovedim printr-un act de curagiu şi devotament că suntem uniţi, că suntem hotărîţi a suferi şi a muri. Trebuie ca unii din noi să se sacrifice i trebuie un sacrificiu mare! faptele mari rodesc cînd tărîmul pe care se seamăn este stropit chiar de sîngele semănătorului. Fără un act de sacrificiu, societatea noastră lîncezeşte şi rămîne necunoscută.

— Să ni se spuie ziua cînd onoraţii membri au să se sacrifice? zice Luţ. Este necesar să o ştim toţi, astfel ca în acea zi solemnelă să putem scăpa cu fuga, fără a ne împiedica unii de alţii.

Cheren surise şi zise lui Luţ să nu facă glume în momente atît de serioase.

— Ceea ce zic eu este foarte serios, urmă Luţ.

— Luţ, dă-ne pace! zise Cheren cu un aer de blîndă mustrare.

Oaspeţii, pentru respectul ce aveau către Cheren, se mulţumiră să cletine din cap.

Vel urmă:

— Străbunii noştri au fost neatîrnaţi, această neatârnare ei au ţinut-o cu peptul, au sprijinit-o cu sîn-gele lor vărsat în bătălii, verile lor au fost puse pe altarul patriei, viaţa lor, sîngele lor au fost puse pe altarul patriei; în ziua cînd au încetat a face asemenea sacrificii au perdut neatârnarea ţărei. Domnii ce veniră în urmă pentru un tron umilit vîndură drepturile naţionale. Corupţiunea luă locul virtuţilor. Sacrificile nu se mai văzură. Fiecare român, pentru modesta lui parte ce smulgea din puterea ţărei, era fericit să nu mai gîndească la neatârnare. Timpul adăogă corupţiunea de atunci şi astăzi ţara, îngenucheată înaintea inamicilor săi, a uitat şi suvenirea mărirei sele, puterei sele, neatîr-nărei sele. Sufletele s-au micşorat, inimele au îngheţat, sacrificiul înspăimîntă, şi robia a intrat în locaşul vitejilor. Românii nu mai roşesc să fie robi, şi cu toate acestea România poate încă să fie liberă. Dar pentru aceasta trebuie a învăţa poporul să facă sacrificii; trebuie a-i învăţa să moară pentru drepturile naţionale. Cei care sunt datori a da exemplul suntem noi, timpul cînd trebuie să arătăm aceasta nu este departe, cată să ne preparăm! Dar sunteţi oare preparaţi pentru toate sacrifícele?

— Suntem! răspunseră mai multe voci.

— Eu voi să fac o băgare de seamă, zise Edem. Preparaţi, pentru ce? spre a muri? aceasta poate să facă oricine are să dea o viaţă; dar trebuie să ştim cum să dăm viaţa? pentru ce? pe cine trebuie să lovim? cum? cînd? şi cu ce armă vom face o revoluţiune? în care scop? pe ce baze şi contra cui? trebuie o programă şi o lungă propagandă, înainte de a o face.

— O revoluţiune! zise Vel, cu scopul de a da ţărei drepturile sele naţionale, în afară; libertatea, egalitatea şi dreptatea înîntrucontra cui? mă întrebaţi; contra legilor ce ne apăs.

— Resbelul civil, adăogă Edem; urăsc tirania, dar mi-e frică de anarhie. Resbelul între fraţi este aspru!

— Aspru, dară, zise Vel, este aspru, este crud românii a lovi în români! dar ascultaţi, soarta românilor afară din ţară este şi mai aspră, şi mai crudă; înîntru ţărei este şi mai aspră, este şi mai crudă; în afară umilinţa, robia; înîntru, tirania şi eorupţiunea! Afară, România este ştearsă din rîndul naţiunelor. Numele ei se pronunţă cu dispreţ. Acest nume nu se mai vede pe tractate. Alţii fac tractate pentru dînsa; nimeni nu o întreabă care sunt dorinţele sele. Nici o faptă mare nu mai duce numele său în Europa. Autonomia ei a rămas numai un hrisov în biblioteci; legile României le fac streinii. Românii tîrăse după ei printre eelealte naţiuni despreţul popoarelor sclave. Înîntru, un sistem de corupţiune ce pleacă de la guvern, se întinde în rămuri, pînă în colibele păstorilor. Acest sistem are un scop: a domni, are un mijloc: corupţiunea. Domnii nu vor să-şi întărească tronul lor pe virtuţi. Ei se sprijin pe oameni vestejiţi de viciuri; oa să-i cîştige cauzei lor, cată să-i cumpere; preţul cu care îi cumpără este a-i lăsa să prade ţara; pentru aceşti oameni nu sunt legi, nu sunt judecători. Un om degradat este sigur să fie îmbrăţişat. Credinţa lor este că oamenii de principii nu pot să serve.

Intru aceasta ei au cuvînt: oamenii oneşti nu pot să se împace cu eorupţiunea; oamenii drepţi nu pot să se împace cu nedreptatea. Acest sistem nu izbuteşte însă. Domnii sunt totdauna trădaţi de aceia cărora le fac atî-tea nebune concesiuni. Nu poate fi altfel: prada tutulor este munca ţăranilor. Oamenii guvernului îi prădez, proprietarii de moşii îi prădez, devor tot ce mai rămîne de la secete, de la înecăciuni, de la locuste. Familia este degradată. Muma mustră pe fiul său cînd este integru, femeia pe bărbatul său. Patul familiei se violează fără pedepsire. Omul onest întinde mîna tîlharului fără să roşească; femeia virtoasă întinde mîna celei ce se degrada fără să roşească. Proprietatea este vidată. Cei ce calc dreptul celorlalţi văd drepturile lor călcate de alţii. Cel puteric are totdauna dreptatea. Toate aceste rele sunt urmările naturale ale unui sistem de corupţiune. Acest sistem trebuie lovit. Omul este o fiinţă morală. Acest sistem îl face imoral; naţiunea este menită a fi puterică şi este slabă, liberă şi este sclavă, onorată şi este despreţuită, graţie acestui sistem! De mulţi ani, suferinţele, părăsind naţiunele Europei, seamănă să se fi retras în sînul acestui popor român. Aici nici o zi de bucurie, de speranţă; toate sunt pline de dureri, de abateri; sufletele nu au maturitate, inimile nu au tinereţe; bătrîneţea urmează cu repejune copilăriei. Tot ce naşte, ce simte trebuie să sufere, trebuie să se vestejască înainte de a trăi. Această stare de lucruri nu mai poate întîrzia. Inamicii nu sunt la porţile cetăţei, ei sunt în locaşul cetăţenilor, suntem noi înşine. Nici o voce nu se rădică la nefericirile ţărei, nici o inimă tînără şi înflăcărată nu bate pentru patrie. Şi cată a ne convinge de adevăr, niciodată această ţară nu va scăpa fără a face sacrifice. Trebuie dar, cît mai curînd, a forma programul unei revoluţiuni, a începe această revoluţiune, şi ori că ţara va fi mare şi liberă, ori ne vom înveli cu dînsa în mormîntul ei.

— Cer cuvîntul, zise Edem.

Cuvîntul i se dete. Edem vorbi asfel:

— Permiteţi unui om mai bătrîn, şi prin urmare unui om al cărui sînge este mai rece, atît prin vîrstă cît şi prin experienţă, a face observările sele la caldele vorbe ale oratorului. Zici să formăm programul unei revoluţiuni? Aceasta este lesne de făcut; dar este vorba de o revoluţiune. Aici vine întrebarea, să poate face sau nu să poate face o revoluţiune? Să presupunem că nu se poate face o revoluţiune î Ucidem atunci atît oamenii, cît şi ideile revoluţionare, şi prin aceasta chiar dăm mai multă tărie acestui sistem răufăcător. A întreprinde şi a nu reuşi este mai rău decît a nu face nimic. Acum să presupunem că revoluţiunea să poate face! Suntem noi sigur că turcii, şi ruşii, şi austriacii nu vor intra în ţară? Nu, negreşit. Să presupunem că au intrat! Atunci închisoarea, exilul vor sfărîma toată această junime generoasă ce ridică capul la soarele vieţei. Ţara se va găsi înapoi cu o sută de ani. Nu voi să vorbesc de perderile ei materiale. Du pe toate acestea vine o întrebare nu mai puţin serioasă. Noua stare de libertate, în mînile acestei societăţi nemature pentru libertate, nu se va găsi oare ca un cristal în mîna unui copil? Schimbînd ideile, poţi să schimbi şi oamenii? Ai zis că oamenii sunt hrăpitori: credeţi oare că o revoluţiune poate schimba intr-o zi, fără tranziţiune, morala publică? Cei chemaţi a pune în practică ideile revoluţiunei, credeţi oare că nu vor deveni ei însuşi, fără voia lor, contra acţiunei lor sau nu-şi vor zdrobi sufletele împotriva descumgerei? Cu cit rana este mai adîncă, cu atît vindecarea ei este mai anevoioasă. Cîte inimi aprinse de flacăra generozităţei venind la guvern, nu au fost nevoite a capitula cu principii contrare? Iată ce zicea un domn, într-un moment de recunoaştere şi reflecţiune. Nu mă întrebaţi de numele său. „După ce toată viaţa mea m-am hrănit cu ideile de neatîmare naţională şi de moralitate, venind la putere, m-am schimbat ca cap al acţiunei, am devenit cap al reacţiunei; în puţinii ani de domnie am căutat să desfac tot ce am făcut în patruzeci de ani de opozi-ţiune. Conştiinţa se revolta şi rezonul de stat mă împingea înainte. Şi ce puteam face cînd evenimentele şi oamenii să aliaseră împreună contra principiilor mele? Ţara era atît de rătăcită, încît rătăcirea mea, oricît ar fi fost, era mai puţin gravă. Am început prin a pune în practică un sistem de guvernămînt plin de dreptate şi moralitate. Am aplicat legile pentru toţi deopotrivă, pe cel hrăpitor l-am lovit, pe cel bun Dam răsplătit. Ce s-a întîmplat? Toţi hrăpitorii s-au întărîtat asupra mea şi ei m-au acuzat pe mine, şi hrăpitori erau toţi! Iată-mă dar în poziţiune de a nu mai fi sprijinit.” Ceea ce zicea acest domn este adevărat, şi iată ce mă tem: orice guvern va veni va fi nevoit a sprijini nedreptăţile şi lirăpirile, sau a-şi strînge bagagele. Cînd maioritaitea este rea, domnii cei buni nu mai au drept a fi, la un asemenea popor acuzaţii se fac acuzatori, cei ce calc legile aceia strig în numele legei, cei ce prad aceia strigă contra prăzilor. De aici calomniile, hrăpitorii sunt tot-dodată calomniatori; într-o ţară ca a noastră, unde oamenii simt mult şi cuvîntez puţin, unde cei mulţi primesc zgomotele totdauna cum se aflu, fără să le cerceteze, calomnia în mîna celor răi este o armă periculoasă, de loviturile căria nu scapă nici un suflet drept. A sacrifica dar junimea ce se înalţă, inteligenţa ce înfloreşte, printr-o revoluţiune, este, după mine, a perde aceşti oameni şi a rămânea cu putrejunea, cu acea stare de lucruri şi de oameni de care vorbirăm.

Este a ne întoarce cu zece ani înapoi.

Sînt dar convins că lucrul cel mai bun este a amina revoluţiunea politică şi armată şi a face revoluţiunea în datinele locuitorilor; a ne sili prin toate mijloacele a-i lumina, a-i moraliza.

Vel nu lăsă să termine bine discursul şi zice:

— Boala este grea şi bolnavul merge repede către moarte. O vindecare lină îl ucide, o vindecare repede poate încă să-l sicape. Această vindecare repede este revoluţiunea politică şi socială. O revoluţiune poate atrage asupra ţărei armate streine; dar sunteţi oare siguri că acele armate nu vor veni şi fără revoluţiuni? O revoluţiune ne va face cunoscuţi în Europa, va face să nască simpatii pentru români. Un popor pe care toţi îl cred deja unit cu Rusia prin inimă, ce se rădică deodată, ce-şi rupe lanţurile, ce va să trăiască liber, aceasta îi va da titruri la simpatiile şi ajutorul Europei.

Nu tremuraţi înaintea ideilor de sacrificii! Vă aduceţi aminte care este religiunea societăţei noastre! Şi ce nenorociri ar fi pentru această ţară resbelul şi ocu-paţiunele streine? Este ea astăzi mai fericită? Credeţi oare că România va fi vreodată liberă, fără să facă sacrificii? Care este naţiunea ce s-a mărit, ce s-a liberat şi care nU a suferit, nu a făcut sacrificii? Nici un bine nu se dobîndeşte fără sacrificii şi cine nu ştie să le facă, fie individ, fie o naţiune, nu merită o soartă mai bună. Picioarele cailor streinului frămînte tărîmul de la un capăt al ţărei la celalt, sabia streină înfigă-se în peptul românilor, ţara ea însăşi schimbe-se în morminte. Dar cel puţin să afle că pe acest pămînt nu locuiesc turme de sclavi! Viaţa mea este a ţărei mele. Sînt gata în tot minutul a-i da ceea ce este al ei; astfel trebuia să simţă toţi membrii acestei societăţi, sau daca nu, trebuie să o spuie.

— Eu nu-mi dau viaţa pentru ţară, zise Luţ. Domnilor, ştiţi ce cugetă ţara? Daca voiţi să ştiţi, închipui-ţi-vă că eu sînt ţara şi ascultaţi să vă vorbesc. Ţara, domnilor, doarme sau va să se culce, şi noi îi zicem să se scoale, şi cu cît îi zicem să se scoale, cu atît somnul ii vine mai mult. Eu sînt de părere s-o lăsăm să-şi facă somnul şi cînd va dormi bine, se va scula singură. Ei, domnilor, nu cunoaşteţi ţara! Ţăranii pe care voiţi să-i faceţi liberi vă vor lega cot la cot cînd veţi merge să-i deşeptaţi.

Ce mai rămîne? Boieri, foncţionari, călugări etc. Aceşti din urmă, cînd te vei duce să-i deştepţi şi să-i luminezi, te vor primi precum liliecii din peştere de la Bistriţa primesc călătorii ce intru cu luminări şi le stric somnul şi întunerecul; boierii au puterea în mînă şi sunt mulţumiţi; foncţionarii, călugării şi ceialţi sunt ocupaţi a roade şira spinărei ţărei şi vor începe să vă arăte colţii. Ce dracul! Nu vedeţi, nu auziţi, nu înţelegeţi că nu este nimic de făcut? Nu pricepeţi că ceea ce să zice ţara nu merită nici a-ţi întoarce capul, mergînd, ca să o asculţi? Nu vă lăsaţi a va răpi de cîţiva ciocoi mici ce vor să se facă şi ei ciocoi mari, de cîţiva boieri mari ce vor să se facă şi ei domni, de cîţiva filfizoni ce n-au loc la masa societăţei şi cari îndată ce ar lua un loc, ar fi mai răi decît boierii. Fratele Vel pune multă speranţă în naţiune. Dar o va perde, este un doritor nebun.

Eu îl plîng pe el şi pe toţi ce sunt ca el. La vorbele frumoase ce spun, ţara îi răspunde: „Lasă-mă sa dorm, băiete, şi fă şi tu ca mine”. Ce vorbeşti de drepturile ţărei? Singură ea le-a dat streinilor. Ce vorbiţi de sistem de dreptate în întru, cînd o naţiune a voit dreptatea şi nu a căpătat-o? Strigăm contra guvernelor că nu sunt drepte; dar oare noi sîntem drepţi? Strigăm că domnii sunt răi, dar oare noi suntem buni? Prada şi, tîlharul nu strig deopotrivă dreptate? Cel ce nu poate face o nedreptate strigă că nu este dreptate. Loveşte pe cel ce pradă, şi prădătorul va striga că faci o nedreptate şi lumea va striga că faci o nedreptate! căci toţi suntem nedrepţi.

Vorbiţi de revoluţiune? Nu este de mirare să izbutiţi a face o revoluţiune, pentru că lumea nu ştie ce va să zică o revoluţiune. Ea va face revoluţiune, crezînd că va face altceva. Greutatea nu este a face revoluţiuni, ci a şti ce trebuie a se face dupe revoluţiune. Ei bine! eu nu văz nici un revoluţionar. Voi toţi sunteţi nişte doritori nebuni, inimă şi fără cap, oameni de aspiraţiuni şi fără acţiune. Trei zile după revoluţiune v-aţi apuca să vă certaţi între voi şi lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe nişte nebuni. Orice revoluţiune în ţară, ca să poată să izbutească, trebuie să fie urmată de războaie contra streinilor. Cinci mii de ciutaci de ar trece Dunărea, v-ar lega pe toţi. îmi vorbiţi de sacrifice? N-aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor! Românii sunt copii răi, învăţaţi a lua de la mamă şi a nu-i da nimic.

La aceste vorbe, Cheren răspunse astfel:

— Luţ, cunoaştem ideile rele despre toate acestea si nu ţi le cerem, tu nu crezi în nimic, ţara nu este atît de perdută precum tu o crezi. Nu vom fi noi cari îi vom trage clopotele de înmormîntare. Lasă-ne pe noi în pace! Noi credem altfel.

Cheren păstră cuviinţa şi mărirea de care era înzestrat, chiar în această delicată poziţiune.

— Fraţilor! urmă el, îndreptîndu-se către ceialţi, noi putem amina revoluţiunea; dar nu putem să o respingem, căci atunci nu mai înţeleg pentru ce lucrăm. S-a zis dintr-o parte şi dintr-alta lucruri cari pînă la un punt au într-însele mult adevăr. Dar înţeleg că nu suntem destul de iniţiaţi în datoriile noastre. Să lăsăm pentru astă dată ideea unei revoluţiuni armate şi să urmăm programa legei noastre de francmasonerie.

Vorbind astfel, să înturnă către Radoţi.

— Dar tu, nou frate, ce cugeţi despre toate aceste?

— Societatea, răspunse acesta, ca să se dezvolte are trebuinţă de mişcare continuă. Acţunea este viaţa, ne-acţiunea este moartea; lumea este ca vîntul ce încetează de a fi îndată ce încetează de a mişca.

— Bine! zise Cheren, întorcîndu-se către Vel. Să începem încercările misterioase. Sper că acest om va fi un zidar însemnat.

Pe urmă, întorcîndu-se către adunare, Cheren urmă:

— Mai tîrziu vom reveni la programa revoluţiunei. Acum să facem formalităţile de admitere în loja noastră a acestui frate ce se oferă.

El arătă pe Radoţi.

Din toate acestea văzurăm că ne aflăm într-o lojă de francmasonerie. Că astă seară membrii acestui aşe-zămînt se înlăturaseră un moment de la programa lor, ca să puie înainte cestiunea politică de a revoluţiona ţara. Fpsese cea dintîi încercare.

Cu cei dinţii români ce reveniră de la şcoalele Germaniei, Italiei, Franeiei, se introdusese spiritul de imi-taţiune despre tot ce aceşti juni români văzuseră că se face aiurea; fiecare imitase aceea ce iubea mai mult, dupe inteligenţa şi gustul său. Să văzură unii cari se întumară cu ideile unei aristocraţii rău înţelese, alţii cu gustul de cai, alţii de metrese; alţii se mulţumiră a purta un ochi de sticlă etc. Dar noi vom lăsa la o parte pe tot acest personal obscur şi vom vorbi numai de acei juni cari cu o inteligenţă superioară, cu o inimă arzînd pentru patria lor, au putut a se ridica la o sferă de aspiraţiuni mai generoase. Aceştia se întoarseră în ţară imitînd datinele naţiunelor civilizate în tot ce se atingea de naţionalitate, de libertate, de egalitate. Ei creară o lojă de francmasonerie.

Înainte de a asista la formalităţile de admitere în această lojă a lui Radoţi, să zicem cîteva vorbe despre francmasonerie.

Francmasoneria, dupe unii, îşi perde origina ei în noaptea timpurilor, dupe alţii se crede a fi creată de regele Solomon, cu ocaziunea templului său la care a lucrat o sută treisprezece mii companioni sau masoni (zidari) pămînteni şi străini, pe cari regele îi împărţi în patru clase, făcînd loje particulare.

Alţii iară văd în misterele francmasoneriei o urmare a misterelor Egiptului şi Greciei, o urmare a asoţiaţiunei începută de discipolii lui Pitagora, de terapenţi şi de esenieni. Se poate căuta această origină chiar în anticităţile romane, în acele asoţiaţiuni ai căror membri, pe cînd se ocupau la lucrări de construcţiune, cultivau sămînţa unei civilizaţiuni mai nobile. Romanii, în termin de legi, numeau colegium orice asoţiaţiune particulară ce se forma într-un scop determinat. Aceste colege aveau regulamente şi statute interioare, ce li se tolera cu condiţiune ca să nu atingă legile ţărei. Erau mai multe colege la Roma, compuse de orice clase, adunîndu-se în puterea organizaţiunei dată de Numa, în edificii ale lor. Colegiul zidarilor se aduna în sălile laterale sau pe lîngă templuri cu preoţii cu cari erau în relaţiune

Culdeenii, numiţi astfel de la vorba celţi, ceili sau keli, scriitori ai domnului, aveau drept maximă principală: „Nu te împotrivi celui rău prin rău, ci prin bine”. Aceşti culdeni se depărtaseră de orice putere şi se refu-giseră în Scoţia, în Ţara Galilor, în Irlanda şi insulele vecine. Din aceste diverse punturi înrîuriră asupra cor-poraţiunelor bretone de zidari. Individele ce le compunea erau din naţiuni şi religiuni felurite şi eîteodată din partide apăsate. Civilizaţiunea aruncă o vîlvoare sub regatul lui Alfred cel Mare, atunci începu a se construi mai multe casteluri, biserici, schituri, care construire ocupă mulţime de aceşti zidari. Sub Athelstan se chemă în Britania lucrători francezi, spanioli, italieni, greci, spre a se construi biserici şi alte edifiduri. Sub acest rege se aşeză confrăţia franc-masonilor, şi numai de la această epocă se poate zice că datează istoria adevărată a francmasonilor. Edvin, fratele regelui Athelstan, cunoştea ştiinţele de construire de edificiuri şi el însuşi întră şi fuse primit întru corporaţiunele lucrătorilor. Prin mijlocirea acestuia, lucrătorii dobîndiră mulţime de drepturi între cari libertatea de a-şi face singuri regulamente şi instituţiuni organice privitoare la dezvoltarea artelor.

Numele de francmason pare să le vie de acolo căci luau spre practicarea artei numai oameni liberi. Mai luară numele de masoni, adică geometri. In confrăţiile lor se găsiră de multe ori chiar poeţi, muzicanţi, matematici, astronimi, pictori etc.

În anul 962 Edvin convocă o adunare generală de fraţi şi se dete un regulament. Dupe acest regulament există încă o copie în limba anglo-saxonă, în arhivele lojei celei mari de la York; acest regulament conţine şaisprezece porunci; trei din aceste porunci sun astfel: 1. Datoria fraţilor este d-a onora pe Dumnezeu şi a urma legile copiilor lui Noe. Cată să se ferească de orice herezii şi a nu păcătui înaintea lui Dumnezeu; 2. Cată să fie credincioşi regelui, să nu trade şi să se supuie autorităţei cu sinceritate; în caz de va auzi despre trădare, cată să vestească pe rege; 3. Cată să se arate serviabili cu toţi oamenii, a se lega cu dînşii de amicie credincioasă, fără a ţine socoteală de cugetările lor.

Dupe istorienii franacmasoneriei, ea ar fi fost introducă în Englitera în anul 287; în Scoţia în 1150; în Francia în 1668, dupe alţii în 1721 sau 1725 dupe alţii iar; în Spania în 1728; în Olanda în 1730; în Rusia pe la 1731; în Florenţa pe la 1733; în Prusia 1737; în Viena la 1738; în Bucureşti la 1833. Genova avu lojile ei în 1738. Turcia şi Polonia cunoscură aceste loji odată cu Svedia. Altembergul, Nurembergul, Kamburgul avură lojele în 1741; Roma în 1741; America în 1721; Asia în 1728; Africa în 1728. Din Anglia, francmasoneria trecu în Francia prin lordul Dervint-vater. Lordul d-Arnold Esler, duca d-Entin, corniţele de Clermont Tonerre, duca de Orlean îi succedară. Parisul avu în 1736 patru loji; în 1742 avu 22 şi 200 în provincii. Astăzi toate lojele dupe faţa globului sunt 3000. Francmasoneria are trei rituri, ritul scoţian, ritul francez şi ritul Misraim sau Misphraim, zis egipţian.

Aceşti zidari întrebuinţez vorbe, spre a se înţelege, împrumutate de la arta contrucţiunei şi tăierei petrilor cum compasul, ciocanul, linia, foarfecele etc.

Sunt mai multe grade ce se osibesc prin felurite calificări. Cel mai mare dintre toate gradurile este al treizeci şi treilea, ce se atribuie lui Frederic II. Cele trei dinţii grade fac masoneria albastră sau simbolică; oamenii sunt desemnaţi cu numele de ucenici, companionişi maisteri. Cei cari sunt înţeleşi de la al patrulea pînă la al optsprezecelea grad au coloarea cavaleriei bisericeşti. Al treizecilea este marele Elie, cavaler Cadosh. St. Ioan vara şi St. Ioan iarna sunt sărbătorile lor cele mai mari.

Scopul acestor aşezăminte, precum văzurăm, este umanitatea şi supunerea la guvernele aşezate. Revoluţiunea politică nu intră în planul lor. Către acestea văzurăm în şedinţa misterioasă despre care am vorbit, membrii acestei asociaţiuni, uitînd preceptele religiunei lor şi în-lăturîdu-se pe o cale politică şi socială. Voind, cu alte vorbe, a face revoluţiune cu armele. Să nu ne înşelăm. Loja din Bucureşti pentru membrii acestei confrăţii nu era altceva decît un mijloc: scopul era revoluţiunea.

Să ne înturnăm.

Cheren luă cuvîntul astfel.

—Fraţilor! Discuţiunele ce avurăm nu trebuie să fie privite clecît ca nişte digresiuni în misiunea ce noi avem de a împlini. Ele să fie uitate! Ele au fost o încercare ce am voit a face asupra acestui suflet care a venit astă seară printre noi. Scopul meu este împlinit. Acest suflet este destul de puteric. Acum să facem celealte încercări.

Fraţilor! Eu nu voi lipsi a vă aduce aminte, cu orice ocaziune, sîntele precepte ale religiunei noastre. Misiunea noastră nu este a face revoluţiune politică. Cea mai sacră poruncă din aşezămîntul nostru este să respectăm pe domnitori, ba încă ne îndatorează, cînd vom afla că se uneltesc trădări în contra lor, să mergem a-i da de ştire.

Francmasoneria trebuie să onoreze omul numai şi să nu se îngrijească [de] deosebirile ce ar fi între oameni prin naştere, condiţiunea socială, naţionalitatea şi reli-giunea ce datinele au putut să aşeze între membrii so-cietăţei omeneşti. Ea ne comandă că o religiune neatîr-nată este trebuincioasă omului, fără însă ca omul să voiască a închide inima şi spiritul în cutare sistemă mai mult decît în alta. Religiunea ce ea ne învaţă este reli-giunea tutulor oamenilor oneşti, aceea de a face binele. Fanatismul şi superstiţiunea cată că fie respinse, toate credinţele trebuie să fie respectate. Francmasonii merg pe calea înţelepciunei, călcînd în picioare prejudicăţile, ignoranţa şi patimile degradante; omul caută omul, în-lăturînd opiniunile şi credinţile. Zidarul dar trebuie să ceară fratelui său numai umanitate, virtute, facere de bine, credinţă şi păstrarea vorbei date.

Aici, întorcîndu-se către Radoţi, îi zise:

— Frate! Vino dupe mine.

Cheren plecă înainte. Radoţi îl urmă, cîţiva membri îi urmară. Cheren merse în fundul sălei, unde lumina se îngîna cu întunericul, să zărea în perete o uşă. Cheren se îndreptă către această uşă. El o deschise cu piciorul; această uşă da d-odată pe o prăpastie; o slabă lumină ce licuri atunci lăsă să se vază această prăpastie înspăimântătoare, în fundul căria să zăreau nişte ţepi ascuţite; prăpastia avea forma unui puţ adînc ocolit de patru pereţi netezi; cu cit se adîneea, cu atît pereţii de jos se lărgeau.

Cheren se înturnă către Radoţi.

— Frate, zise el, trebuie să te încercăm, trebuie să vedem dacă ai curagiul şi hotărîrea. Vezi această prăpastie, ei bine, aruncă-te într-însa şi Dumnezeu să facă ca să nu-ţi fărîmi capul de vreun colţ, nici corpul de yreo ţeapă.

Radoţi era palid. El privi adîncimea prăpăstiei şi tremură. Era sigur că, sărind, se va zdrobi în această adîncime. O idee îi trecu prin cap, oare aceşti oameni nu voiau să-l omoare cu acest mijloc? şi care ar fi interesul lor? cuvîntă el în sine. Radoţi era unul din acele suflete hotărîte.

— Curagiu, frate, îi strigă Cheren, toţi cîţi fac parte din societatea noastră au făcut aceasta. Oare tu tremuri în faţă cu pericolul? Zidarii nu se tem de nimic şi nu cruţ nimic ca să meargă pe calea adevărului.

Radoţi simţi aceste vorbe ca nişte împunsături de cuţit în inima lui. Se armă de toată voinţa sa şi zise:

— Voi sări înîntru!

Zicînd aceste vorbe, el se aruncă în prăpastie. Lucru ciudat! Această prăpastie între patru pereţi, atît de adîncă, atît de înspăimîntătoare, nu a fost alt decît o ficţiune. Ea nu era mai adîncă decît un stat de om şi în fundul ei era nişte paie. Astfel Radoţi, aruncîndu-se înîntru, căzu pe paie, la o mică adîncime de un stat, lucru la care nu se aştepta.

— Întîia încercare este bună, zise Cheren.

Radoţi ieşi cu înlesnire din cutia ce luase drept o prăpastie. Cheren se înturnă în sală, apoi duse pe Radoţi la altă uşă, o deschise şi intră urmat de Radoţi. Acolo era o galerie strimtă şi întunecată.

— Te vei duce singur prin această galerie. Vei în-tîlni mai multe greutăţi spre a trece, dară trebuie să treci înainte cu orice preţ.

Vorbind astfel, Cheren se trage şi închide uşa asupra lui, lăsînd pe Radoţi în întunerec. Radoţi înaintă prin umbră, pipăi cu picioarele, găsi o scară de lemn, se urcă pe scară, se urcă trepte multe. Cînd ajunse sus, se făcea un mic rond aici. El ocoli rondul, găsi o altă scară care cobora, se coborî; dar de la un loc înainte nu mai avea pe ce pune piciorul, simţi că căpătîiul scă-rei era în aer, simţi scara clătinîndu-se, trebuia să se urce din nou în sus să scape sau trebuia să vază scara rupîn-du-se sub dînsul şi căzînd împreună. El auzi scara trosnind.

— Nu-mi pasă, zise el. Nu mă voi urca, a se urca este a se întoarce din cale, este a nu reuşi.

Dar atunci trebuia să meargă înainte. El simţi cel din urmă căpătîi al scării că se legăna în aer, pipăi cu piciorul şi lovi aerul, scara trosneşte, se rupe. Radoţi cade. Spaima fuse mare, dar căderea fuse de la o înălţime de două palme numai. Întunericul era adînc. Radoţi căfeu în picioare pe un zid; acolo altă dificultate. Intre zidul pe care se afla, era capătul de sus al unui perete, un zid strimt, în dreapta şi în stînga simţi aerul, zidul era strimt, trebuia să umble pe dînsul. Cu neputinţă, ameţeala îl coprinde, cea dintîi mişcare ce făcu fuse să încalece pe zid, să se agăţe aici cu mînile şi cu picioarele. Aici el rămase mai multe minute călare, deodată simţi pe zid, lîngă dînsul, nişte fiinţe vii cari se tîrau pe zid în formă de guşteri, mîna lui atinse de aceste forme vii, lungi şi reci. O mişcare repede, spasmodică la această atingere făcu să se ridice, se uita că era agăţat pe vîrful unui zid. Se sculă în picioare şi merse pe zidul cel strimt cîteva păsuri. Din norocire, după cîteva păsuri era scăpat. Se afla într-un chioşc, o slabă lumină îi arăta că se află la un adăpost.

Acest chioşc, ridicat în aer, nu avea nici o comunicare cu pămîntul, nici o scară, nici o uşă. Dar în mijlocul chioşcului atîrna o funie legată de la o înălţime oarecare; această funie spunea că numai printr-însa putea cineva să iasă de acolo. Radoţi se agăţă de funie ca să se urce pe dînsa; dar puterile braţelor îl părăsesc şi cade înapoi. El înţelese că are trebuinţă de repaos înainte de a începe această urcare periculoasă. Se odihneşte cîteva minute, apoi reîncepe operarea funiei. Astă dată odihnit, braţele nu îl trădară, el se urcă pe funie pînă la coperămîntul chioşcului, acolo crezu că a terminat; dimpotrivă, de aici începea un părete înalt, funia se lipea de părete şi se urca în sus în vîrful peretelui pe casă; trebuia să se urce, trebuia să ajungă la un capăt; ideea că nu va reuşi şi nu va fi admis între francmasoni îl muncea amar; a urca funia, a face şi această încercare era asemenea spăimîntător. Radoţi avea caracterul tare, decis. „Cu orice preţ, chiar dacă ar trebui să mor, îşi zise el, trebuie să termin cu succes.” Apucă din nou funia, se urcă, din norocire înălţimea zidului îl înşelase; zidul era nalt numai de un stat de om, într-un minut se afla pe casă, învelitoarea casei de şindrilă era ţuguiată, picioarele îi alunecau. Radoţi simţi mai mult decît văzu pericolul în care era. Ce va face? O slabă lumină, pe care el nu a putut înţelege de unde venea, licuri o secundă, era destul ca să vază moartea şi viaţa, moartea i se înfăţişa în forma învelitoarei ţuguiate şi alunecoase, viaţa în forma unei fereşte mari ce se înălţa ca o cocoaşă în sinul învelitoarei, fereastă practicată în această cocoaşă de trei sau patru picioare ridicată de la linia învelitoarei. Acolo era calea lui, pe acolo trebuia să urce. Deocamdată, gîndi el, nimeni nu îl vede în noapte, prin urmare poate să se coboare pe unde a urcat sau să caute un loc mai puţin periculos, dar se căi îndată şi zice: cu orice preţ, înainte!

Astfel voi să înainteze, picioarele alunecară ca pe o gheaţă lucie, cu neputinţă a face un pas, în deşert căuta să-şi agaţe unghiile în şindrili, îşi sîngeră inîniie fără să reuşească. Un picior alunecă şi trage dupe dînsul corpul întreg, care ajunge pînă în marginea streşinei casei. Aici, luptînd împotriva morţei, se agăţă de streaşină, dar corpul lui atîrna şi cobora mereu către prăpăstie, într-un minut el nu mai ţinea decît cu braţele, cu peptul şi cu barba, tot corpul era în aer... O altă lumină slabă licuri. Radoţi văzu că se află atîrnat pe o prăpastie, puterile îi slăbeau, braţele îi amorţiseră, mînile îi erau sîngerate. Corpul cobora neîncetat asupra prăpăstiei. Cînd simţi că puterile îl părăsesc, ideea morţei fuse teribilă! Această idee nimic nu poate să o exprime, trebuie ca cineva să se afle în această poziţiune ca să aibă idee de ideea teribilă a morţei. Radoţi găsi încă tărie a zice: „Mor pentru convicţiunea că fac bine”. El zise aceste vorbe cu voce tare. îşi luă adio de la viaţă, într-o secundă spiritul său alergă asupra a tot ce iubise în lume şi îi prezintă ea prin visele frigurilor un tablou ce nimic nu poate să-l descrie. Totdodată simţi braţele dezlipindu-se de streaşină, se simţi căzînd. O secundă, Radoţi nu mai era pe streaşină. Vecinii auziră zgomotul căzăturei unui corp greu şi fiecine îşi închipui ce voi.

PRINCIPELE ALEXANDRU GHICA

A doua zi la 10 ore dimineaţa, un om cu mustăţile rase, palid, cu ochii plini de inteligenţă şi de ardoare, cu talia de mijloc, se prezintă la adiutantul de ordonanţă de la palatul domnesc în faţă cu baia veche.

Acest om îşi spuse numele, adiutantul plecă repede pe scară în sus. Dupe cîteva minute se cobori şi zise omului că m. s. domnul îl primeşte.

Omul urcă scara. Conducătorul său îi deschise o mică uşă într-un perete al sălei de intrare. Omul intră şi uşa se închise asupra lui. Să intrăm şi noi dupe dînsul. Omul intră. Un alt om cu spatele spre uşa pe care intrarăm, cu ochii pironiţi pe fereastă, părea că nu va să arăte că ştie că cineva a intrat în casă. Aceasta era o manieră a domnilor dupe atunci, ca să aminte mărirea lor şi să exprime despreţul. În fine omul ce intră făcu puţin zgomot cu piciorul, îşi drese glasul şi stătu. Omul întors cu spatele întoarse capul cu gravitate şi prefăcîndu-se că este surprins, zise:

— Ah! tu eşti?

— Să trăieşti, m. ta.

Acest om ce intră era Edem, cellalt era principele Alexandru Ghiea.

Să ne oprim puţin aici ca să vorbim de domnia lui A. Ghica., Vom căuta să fim nepărtinitori deşi este foarte greu a fi nepărtinitor un scriitor ce se află atît de aproape de epoca care o descrie. Scriitorul ce face viaţa unui domn care a jucat o rolă însemnată în ţara sa află un inamic puteric care îl opreşte a fi nepărtinitor, întîi în el însuşi, pe urmă în cititorii săi. Cititorii ca şi scriitorii au şi ei slăbiciunea lor cînd se aflu prea aproape de epoca ce se descrie şi în care mulţi din ei a trebuit să joace o rolă.

Alexandru Ghica cobora din acea familie de albani care a jucat în mal multe epoce role marcante în istoria ţărei.

El este al noulea domn al Valahiei cu acest nume. înainte de a fi domn fusese ban de Craiova, apoi mare spătar, la ocupaţiunea Principatelor de oştiri ruse în 1828. In timpul ocupaţiunii de şese ani, principele A. Ghica atrase simpatia generalului rus Kisilef care îl recomandă pentru tronul Ţării Româneşti în anul 1834, mart, 21. A. Ghica fuse dintre principii cei buni ai României, începutul domniei lui fuse lăudat. Cînd vom enumera toate îmbunătăţirile ce se făcură sub dînsul, într-o epocă mai ales cînd ţara pîşea de la cel mai adîne întunerec, nu putem refuza acestui domn o mare parte de elogiuri. Una din faptele lui cele mai mari este începutul urzirei şcoalelor comunale. Pe lîngă această mare şi frumoasă faptă, principele A. Ghica lăsă să se Vază în faptele sele semne de a proteja ideile naţionale şi liberale. Trebuie a mărturisi, aceste tendinţe nu erau rezultatul unor convicţiuni politice, ele erau mai curind impulsurile caracterului său în care se zărea origina cavalerească ce este apanagiul naţiunei sale albaneze. Principele A. Ghica era mai mult om de simţiment decît om de cugetare, mai mult ostaş decît om de stat.

Cea dintîi greşală ce făcu ca domn, înăuntru, fu că se ocoli de familia sa cu care împărţi cele dintîi foncţi-uni ale statului. Principele A. Ghica iubea rudele sele şi căta să le facă un rol strălucitor în societate. Astă dată inima învinse rezonul de stat, sau că aceste rude abuzară de încrederea sa, sau poate calomniile găsiră o poartă deschisă; această manieră fuse o cauză de a răci tronul de mulţi bărbaţi cari se aruncară în opoziţiune.

Pr. A. Ghica nu era rus, era mai mult turc prin inimă. Astă dată încă inima învinse rezonul de stat la dînsul. El nu ştiu să-şi ascunză temerile sele interioare contra Rusiei. Această putere înţeleseră nu poate conta pe dînsul ca să-şi facă trebile în ţară; îl supuse la încercări şi aştepta.

Către acestea Rusia prepara în tăcere opoziţiunea, toţi nemulţumiţii şi ambiţioşii de putere se aşezară sub ordinele secrete ale consului rus. Alături cu această partidă, juna Românie ce începuse a înălţa capul la viaţa politică, crezu momentul priincios spre a se organiza. Favorată de sentimentele particulare ale domnului ce căuta în această jună partidă sprijinul ideilor sele, fa-vorată de consolul rus ce închidea ochii chiar la eccesele ei liberale, ea căpătă oarecare libertate de acţiune. De cînd în cînd, Rusia lovea prin mîna domnului partida liberală. Aceasta o ţinea în frîul ce ea credea că poate să i se da, fără pericol, şi punea între domn şi liberali sămînţa unei uri care mai tîrziu trebuia să rodească.

Domnitorul se afla între datoriile lui de principe român şi între datoriile de protegiat rus.

Cîmpul de bătaie trebuia să fie Adunarea. Acolo partidele trebuiau să-şi dea mîna în ziua cînd o voce puternică le-ar fi dat semnalul. Cînd certele începură în Adunare, principele se plînse la St. Petersburg. Rusia, voind să-l compromită în opiniunea junei Românii şi a asmuţi pe această din urmă asupră-i, ceru domnului pentru preţul concursului său punerea în Regulamentul Organic a unui articol suplementar ce anula neatîrnarea politică şi administrativă a ţărei. Poziţiunea domnului se agravă prin primirea acestor funeste condiţiuni cari fuseră urmate de exilul Cîmpineanului, de osînda autorilor cons-piraţiunei din 1840. Veni şi revolta de la Brăila în 1841 şi fermetatea cu care principele o spulberă, şi se află compromis în faţa ţărei şi în faţa Rusiei. Astă dată principele A. Ghica nu fuse om de stat.

Rusia decise atunci cu orice preţ să-l destituie. Ea reuşi în octomvr. 1842.

Principele A. Ghica nu a ştiut dar să se rezeme nici pe naţiune, nici pe Rusia. Cînd sacrifică naţiunea sa Rusiei, cînd sacrifică interesele Rusiei intereselor naţi-unei sele. In definitiv nu era om de stat. Mai multă tărie, mai multă dibăcie l-ar fi scăpat. Din nefericire el nu avea nici tăria, nici dibăcia cerută de acele mari împrejurări.

El iubea poporul şi era iubit. La toate ceremoniile, cîrduri de copii îl înconjurau, şi domnitorul găsea o plăcere a merge în mijlocul lor. Iubea cu deosebire toate paradele, nici o ocaziune în care putea să se arate în mijlocul fălei nu îi scăpa. La hramurile bisericilor nu lipsea, la spectacole iară cel dinţii se arăta. Pentru scoale avea o simpatie pronunţată. De mai multe ori pe an corpul profesoral era invitat la masa domnească; este adevărat că deşi se ocupa de forme, dar nu se ocupa de fond. Voia să ridice învăţămîntul şi onora persoana profesorilor. Nu se ocupa de învăţămînt. Principele. A. Ghica voia să împace trecutul cu viitorul. Astfel el era om al vechilor idei şi al noilor idei totdodată, şi niciodată hotă-rît pentru unele. In politică văzurăm asemenea că nu era nici partizan al politicei ruse, nici apostol al simţimîn-telor naţionale.

El nu pedepsea hrăpirile, cu toate că simţea trebuinţa îmbunătăţirei în administraţiune. Avea trebuinţă de lumea cea veche şi îi ierta rătăcirile, fără însă a dezaproba lumea cea nouă. Condamna teoriile junimei române şi tolera prin slăbiciunea gloriolei.

Acest sistem de guvernămînt nu putea să întîrzieVsă aducă în ţară dezorganizarea. Slăbiciunea plecînd de la tron se schimba în anarhie. Cînd acest fel de anarhie coprinse toată ţara, domnitorul voi să aducă oarecare îndreptare, dar în deşert. Ca să îndrepteze lucrurile nu era destul a lovi pe cutare sau pe cutare, ci a da singur exemplu de respectul legilor. Legile nu se respectară niciodată.

Am zis că poporul îl iubea. în adevăf, principele A., Ghica făcea multe binefaceri. Săracii găseau totdauna la dînsul un adăpost sigur. Proteja pe cît îi permiteau legile, boierii şi consulul pe popor.

A. Ghica, cu defectele şi cualităţile sele, cînd nu mai fuse domn, începu a fi regretat. Nu voim a zice că un domn ce nu mai este, este totdauna regretat, căci nu se mai simte apăsarea acţiunei sele, fuse regretat căci timpul limpezise şi cumpănise defectele şi calităţile sele, şi opiniunea generală, ea însăşi limpezită, prona acum cualităţile acestui domn. în adevăr, mai tîrziu ţara îşi aduse aminte de A. Ghica şi nu mai ţinu din timpul domniei lui decît crearea şcoalelor comunale şi lupta în care căzu, luptă naţională contra intenţiunelor Rusiei de atunci. Fărîmarea revoltei de la Brăila ce ocazionă căderea sa rămase ca un cuvînt de recunoştinţă naţională; generaţiunea cea nouă, lăudînd faptele sele cele bune, cată să ierte rătăcirile sele. A. Ghica nu trebuie a fi criticat ca un domnitor din noua eră. A. Ghica era un om din secolul trecut, ca om din secolul trecut trebuie să fie privit. Intre contimporanii săi, A. Ghica era cel mai bun, şi aceasta este mult. Istoria va fi neapărat mai severă pentru principele Bibeseu şi Ştirbei, decît pentru A. Ghica, şi aceasta pentru motivele de mai sus.

A. Ghica nu făcuse studii serioase. Nu era nici un geniu. Avea însă mult bun simţ, mult bun în caracterul său. Dacă pe lîngă bunul său simţ ar fi unit tăria, A. Ghica ar fi dezlegat poate încă de mult probleme ce nu s-a putut dezlega decît sub Alexandru Ioan I.

Ţara recunoscătoare, Turcia recunoscătoare şi voind, în timpul războiului Crimeei, să răsplătească serviciul ce făcuse Turciei, A. Ghica, prin fărîmarea revoltei de la Brăila, ţara îl primi cu bucurie şi Turcia îl numi lo-coteninte de domn. Locoteninte de domn A. Ghica nu lucră contra intereselor patriei. Lucră să se facă domn, este adevărat, dar aceasta era iertat unui domn bătrîn. Către acestea nici timpul, nici experiinţa nu schimbase caracterul său. El rămăsese omul secolului trecut cătînd a împăca trecutul cu viitorul; rămăsese ceea ce fusese cînd avea domnia, bun şi slab.

Astfel A. Ghica nu reuşi în nici unul din planurile sele.

Pe cînd intrărăm în cameră după Edem şi văzurăm pe acest principe uitindu-se pe fereastă, apoi schim-bînd cele dintîi vorbe cu Edem, acest principe nu era încă stricat cu Rusia. Nişte semne oarecari îi dau nişte bănuieli oarecari contra Rusiei. Asupra prevestirilor lui Edem, principele începuse a se prepara la lupta ce era să fie într-o zi între dînsul şi consolul rus. Prin Edem, principele căuta să atragă la dînsul juna Românie. Prin Edem principele dase deja cele dintîi atacuri colosului de la Nord, însuflîndu-i a combate slavismul în limbă. Prin Edem, el ştia ce simte, ce cugetă, ce face juna Românie.

— Edeme, zise principele, ce fac patrioţii tăi?

— Nu fac bine, răspunse acesta, deja în loja noastră de francmasonerie lucrurile se schimb. Ieri seară, sub cuvînt de a încerca pe un june ce se prezintă în lojă, membrii societăţei puseră pe tapet revoluţi unea armată.

La acest vorbe domnitorul se posomori.

— Apoi?

— I-am combătut şi am făcut să cază această nefericită idee. Iară Cheren, văzînd că nu izbuteşte, zise că era o încercare ca să cunoască pe noul zidar. Vel este cel mai înfocat adversar al ordinei publice.

— De mult timp acest Vel mă combate î Aş voi să-l trimit la o monastice să se liniştească!

— Nu este timpul, răspunse Edem. M. t. ai încă trebuinţă de el spre realizarea planului nostru cel mare!

— Planul nostru? întrebă domnul cu mirare.

— Dară, răspunse Edem. Acela de a combate înrîurirea rusă.

— Taci! zise principele. Nu am nici un plan. Poezii d-ale tele, o să mă compromiţi...

Apoi, gîndindu-se puţin, urmă:

— Mie nu-mi place ce face Cheren. el merge mai departe decît aş dori eu. Nu înţelegi tu că el aspiră la domnie?

— Ba înţeleg, răspunse Edem.

— Şi îmi zici aceasta cu sînge rece?

— Dară.

— Pentru ce?

— Pentru că nu are să izbutească. Rusia nu va consimţi niciodată a-l face domn.

— Dar îmi încurcă lucrurile mele, trage toată junimea cu dînsul şi o aruncă în braţele boierilor protejaţi de Rusia. Nu înţelegi tu aceasta?

— Ba înţeleg, răspunse Edem, însă înţeleg asemenea că Rusia nu este încă dispusă să te scoaţă din domnie, eşti încă tare. Ea te va lovi în ziua cînd va înţelege că te-ai făcut o stavilă la realizarea planurilor sele în Principate. Insă atunci poţi compta pe partida liberală şi iată pentru ce îţi zic să îi menagezi încă, o să-ţi fie trebuincioşi.

— Aşa, zise domnitorul, dar faptul este că nu sînt nici cu Rusia, nici cu partida naţională!

— încă mai bine, zise Edem. Nefiind hotărît nici pentru unii, nici pentru alţii, îţi laşi două porţi deschise.

— Să nu mi le închiză pe amîndouă! zise domnitorul. Astfel tu eşti de părere să menagem încă pe liberali?

— Dară, m. t., nu vor face nimic fără să ştii, îi ai în colivie.

— Dar or face-o mine.

— Atunci ai timpul să-i loveşti.

Astfel fuse conversaţiunea ce avu Edem cu principele.

SERATA CU CEAI

Dem, dupe invitarea ce primise, se duse a doua zi seara la colonelul... să ia ceaiul, stil de bilete de invitare.

Să mergem şi noi împreună cu el spre a asista la scenele ce au să se întîmple.

La 9 ore seara, dupe ce îşi puse o redingotă neagră veche, mănuşi coloare de paie plesnite la două degete deja, cizme de lac sau de glanţ, dupe ce luă adio de la cocoana Elena şi dupe ce aceasta îi zise vorbele grave: „ia seama, băiete, să nu te strice zefurile ciocoieşti, că nu te chem pe tine acolo de florile mărului”, se duse pe jos, cu un bastonaş în mînă, gîndindu-se ce are a zice şi a face în casa unui om pe care nu îl văzuse niciodată.

Ajunse la poarta caselor colonelului cu cizmele încărcate de pulbere.

Această casă se afla situată lîngă Colţea, pe o stradă strimptă, nu departe de casa numită a lui Raleti, unde astăzi este şcoala centrală de fete. Casa era cu gang sau poarta de intrare pe dedesub. Dem întîlni la poartă doi lachei cari primeau trăsurile încărcate cu dame ce veneau de cînd în cînd. Cînd Dem să prezintă sub gang şi întrebă de colonelul, cei doi lachei se uitară la dînsul lung, apoi unul la altul şi începură să rîză cu hohot.

— Ce rîdeţi voi? Vă întreb dacă colonelul primeşte.

Lacheii rîseră şi mai tare.

— Eşti invitat? întrebă unul din ei, arată-ne biletul. Dem cătă în buzunar şi nu găsi nimic.

— L-am lăsat acasă, zise el cu durere.

— Ai face bine să te duci înapoi, zise un serv, şi să vii cînd vei găsi biletul.

Vel şi Radoţi apărură în acel moment, avură timpul să auză o parte din vorbele lacheilor.

— Nu lua seama, zise Vel lui Dem, vino cu noi.

Zicînd astfel li dăte braţul şi cîte trei urcară scara.

Dem nu ştia ce să crează. Vesmintele lui erau curate şi de gală. Iacă ce era: unul din lachei cunoscuse pe Dem în sărăcia lui şi nu-i veni să crează că un copil sărac ca dînsul să poată fi invitat între alţi oaspeţi în casa unde acesta era servitor.

Am zis că Radoţi venise cu Vel.

Cititorii îşi aduc aminte poziţiunea înspăimîntătoare în care lăsarăm noi pe Radoţi atîrnat de streaşină caselor şi căzînd deodată?

Radoţi perzînd puterile şi căzînd, căzu pe un pat moale ce spînzura sub streaşină cu trei picioare mai jos. Toate aceste încercări, cari pentru încercaţi aveau atîta spaimă, în realitate nu erau nimic. Francmasonii combinaseră lucrurile astfel încît în aparenţă să înspăimînte şi în realitate să nu paţă nimic.

Cînd Radoţi căzu pe pat, acel pat susţinut cu coarde şi cu scripete coborî repede; în câteva minute Radoţi era în sala zidarilor, unde toţi îl complimentară pentru curagiul său. Radoţi fusese admis chiar în acea seara între francmasoni. Acum să ne urcăm în salon.

Colonelul X. era un om foarte amabil cu toată lumea, era bogat, parvenit. Erau pe atunci oameni cari de mici foncţionari, săraci, în curs de cîţiva ani deveneau milionari, fără ca nimeni să nu poată şti de unde le veneau milioanele. Colonelul era unul dintre aceşti oameni miraculoşi şi neînţeleşi. Ca să facă să i se ierte o bănuială asupra repedei sale înavuţiri, colonelul era amabil cu toată lumea şi mai ales cu bonjuriştii pe cari el îi credea: guri rele. Nu ştim din ce cauză el se retrăsese de curînd din armată. Acum nu era bine cu curtea. Se introdusese o modă că, toţi cîţi ieşeau din serviciu, trebuia să intre îndată în opoziţiune. Seratele ce el da erau serate politice; juna Românie era chemată aici mai cu osebire. El linguşa pe unul din capii ei, pe Cheren mai cu osebire. Totdodată nu neîngrijea boierii din partida bătrînă; cele două partide se întîlneau la dînsul. Colonelul însă era oricum agintele partidei boiereşti. Colonelul avea cincizeci de ani trecuţi. Soţia sa, Lina, era eu douăzeci de ani mai tînără. Ea era gentilă, spirituală si plină de vervă. Iubea a primi lumea, şi o primi bine. Gurile rele nu găsiseră nimic rău a zice de dînsa. Către acestea se aminta nişte rătăciri, fără conseeuinţă, făcute în anii trecuţi. Să trecem peste acestea!

Îndată ce intrară în salon cei trei noi veniţi, adică Vel, Radoţi şi Dem, colonelul pîşi înaintea lor. Vel prezintă pe Dem. Colonelul fuse foarte amabil cu cîte trei. Colonelul îl prezintă chiar soţiei sele.

Salonul era plin de lume, cavaleri şi dame. Se vedeau aici multe dame din clasa întîia, citeva din clasa doua. Era un spectacol original. Damele de clasa I făcuseră cerc aparte, cele de clasa II se retrăseseră şi formaseră alt cerc. Un ochi observator ar fi avut mult de studiat, văzînd aceste două cercuri de dame, unul arogant, celalt umilit!

Să trecem şi peste aceasta.

Între bărbaţi părea că este aşezată oarecare egalitate, mai mult decît între femei.

Vel şi Radoţi salutară damele cu cari păreau a fi familiari mai mult sau mai puţin. Dem rămăsese singur lîngă uşă, observa. Mai mulţi bărbaţi trecură pe lîngă dînsul cari îl cunoscură mai mult sau mai puţin, nici unul nu-i aruncă un zîmbet. Aceasta supără pe Dem.

Societatea ceru să dănţuiască; un june venit de curînd din Paris se puse a suna la plano, oaspeţii se puseră a valţa.

Dem rădică ochii asupra unei dame ce intra atunci. Era iubita imaginaţiunei sele cu fidanţatul ei. Ea îl vede şi îi aruncă o privire despreţuitoare, apoi trecu repede.

Dupe cîteva minute colonelul zise lui Dem să invite o damă la valţ. Dem ştia să valţeze. Aruncă ochii în dreapta şi în stînga, vede o damă neangajată, o invită, dama refuză cu despreţ. El nu înţelege nimic, se îndrep-tează către alta, refuză asemenea, invită încă una, încă două, încă trei. Refuz de la toate. Murmură între dame, murmura trece între bărbaţi, oaspeţii privesc la Dem, unii au aerul a-l arăta cu despreţ.

Se băgă de seamă că mai multe familii plecară înainte de timp. Dem nu înţelegea nimic. Colonelul, sfiicios, învălmăşit, se apropie de Dem şi îi zice:

— Domnul meu, mă vei ierta... dar... d-ta ştii... societatea noastră are nişte prejudecăţi oarbe... prezinţa d-le aici desplace... boierilor... mă ierţi... nu sînt eu vina, dar vezi?... boierii plec... salonul are să se deşarte în-tr-un minut, dacă...

— Dacă nu mă voi duce eu? zise Dem.

— Ai zis singur... dar mă iartă... ce să facem? trăim cu ei...

— Bine, zise Dem, înţeleg... mă voi duce.

Ruşinea şi mînia se disputau pe figura sa. Dem plecă. Mai mulţi îl priviră plecînd. Dem zise în sine: „Maică, maică, tu mi-ai recomandat în scrisoarea ta: să nu te duci în societăţile boierilor mari, căci sufletul tău se va vesteji, şi eu nu te-am ascultat.”

Trecînd prin sală, vestea dărei lui afară îl înţre-cuse; feciorii se uitară la el şi îl insultară.

Dem zise atunci o vorbă mare:

— M-ai insultat, o, clasă aristocratică, clasă fără viaţă şi fără viitor î dar va veni o zi cînd te voi goni cu biciul de la înălţimea ta, şi saloanele tele, şi moşiile tele, şi fetele tele le voi da slugilor tele.

RADICAREA LUI TUDOR

Era 16 ghenariu 1821.

Era seară.

Pe strada ce pleacă de la podul Caliţei şi merge la Mitropolie, pe lîngă hanul Golescului, îndată ce se termină acest han, la stînga era o curte şi o casă mare cu două etage, în formă veche. Astăzi această casă este proprietatea Obedeanului. Atunci şedea într-însa vornicul Constantin Samurcaş.

Un om în costum de pandur, urmat de doi arnăuţi în costumul lor naţional, la 10 oare seara, intra din strada Caliţei în această stradă unde era casa Samurcaş, pe jos. Intrînd în această stradă, se opri la poarta casei Samurcaş şi bătu în poartă. Un serv deschise; omul în costum de pandur cu cei doi arnăuţi intrară în curte şi poarta se închise în urma lor.

Să mergem dupe acest om.

Omul în costum de pandur intră la dreapta în casă. Se urcă pe scară. Cei doi arnăuţi rămaseră în sala de jos. Servitorul ce-i deschise poarta îl duse într-o cameră. Acolo îl aştepta vornicul Constantin Samurcaş, bă-trîn cu faţa frumoasă încă, cu barba albă şi lungă, purtînd costumul boierilor mari din acea epocă.

Omul în costum de pandur înaintă. împotriva datinelor din acea epocă, vornicul Constantin Samurcaş invită să şază lîngă dînsul pe omul în costum de pandur.

— Şezi, arhon slugere, zise el, arătîndu-i un loc lîngă dînsul.

Slugerul şezu.

— Ştii pentru ce eşti aici? întrebă vornicul Samurcaş. Lucrurile ţărei noastre sunt foarte încurcate. Mai în-tîi vei şti, arhon slugere, că grecii, ajutaţi de Rusia, voiesc să fărâme jugul turcilor. Ei au să înceapă răscularea lor în ţara noastră. Este ruşine, arhon slugere, ca românii într-a căror ţară streinii ridic steagul neatîr-nărei, să rămîie nepăsători! Domnul Alexandru Şuţu în acest minut, poate că nu mai este în viaţă. Moartea lui părtineşte planul grecilor; dar trebuie să părtinească şi planul nostru. Cată să avem şi noi un plan. Cată să strîngem panduri. Astfel făcînd, pe de o parte, lîngă steagul grecilor va flutura şi steagul românilor; iar pe de alta vom putea apăra ţara chiar de răsculătorii streini cînd ei ar căta să o apese. Primeşti a fi capul oştirei naţionale?

— Aceste vorbe îmi vin la socoteală, răspunse slugerul Tudor Vladimireseu sau domnul Tudor cum îi zicea mai tîrziu poporul. Zic că îmi vin la socoteală, pentru că sînt român şi mi se rupe inima cînd văz că românul a ajuns a fi strein în patria lui. Domnii sunt greci, mitropolitul, episcopii, egumenii sunt greci; marele spătar e grec, aga e grec, delibaşa, tufecci başa, guler asin, cîrc serdar, bas bulucbaşa, bas ciohodar sunt greci. Căpitanul de dorobanţi, căpitanul de lefegii, greci; polcovnicul de seimeni, şeaptesprezece polcovnici de poteră, cei douăzeci şi şeapte căpitani de poteră, cei şeaptesprezece polcovnici de tîrguri, toţi sunt greci, banul Craiovei cu toată curtea lui şi ofiţerii lui, greci. Zapcii plăşilor, vătaşii plaiurilor sunt greci. Abia ici şi colo se vede cîte un român. Oştirea ce se bate însă prin păduri contra tîlharilor,poteraşii, sunt români. Slujitorii cari iară sunt români sunt armaţi cu bice în loc de arme. In şcoalele domneşti toţi învăţătorii sunt greci, în aceste scoale limba română nu se aude; voi mai adăuga că toţi învăţătorii particulari sunt greci, că toţi duhovnicii sunt greci, că toţi preoţii de monăstiri sunt greci şi că limba ţărei e scoasă chiar din altarul lui Dumnezeu şi înlocuită cu limba greacă; în şcoli, în biserici, în casele boiereşti, în negoţ, pe strade, în toate oraşele, nu se aude decît limba greacă. Aceasta nu mai poate merge. Dacă este vorba ca românul să fie rob la greci, apoi temerea de a fi rob la turci sau la ruşi nu mai este o temere, ci o binefacere. Nici rusul, nici turcul nu va face ce face grecul. Românii sunt robii robilor. Un stăpîn puteric are aceasta de bun că este mărinimos; un rob ce ajunge stăpîn este biciul diavolului.

— Îmi pare şi mie bine că ai atins această coardă a Rusiei, zise Samurcaş; politica acestei ţări astăzi este de a ţine cu Rusia, şi daca îmi promiţi că vei păstra tăcerea, eu îţi voi descoperi o taină.

— Poţi a-mi spune fără grijă, arhon vornice, zise slugerul, mă cunoşti de mult, îţi sînt dator toate, niciodată nu te-am înşelat...

— Aceasta aşa este, urmă vornicul Samurcaş, iată că-ţi spui de faţă şi fără farafasticuri multe. Rusia are să intre în Principate, ea voieşte să fărîme jugul turcilor; înţelegi că ar fi intrat de mult, dacă nu ar fi aflat împotrivire în celealte puteri; îi trebuie dar un euvînt ca să facă să i se ierte călcarea hotarelor aici; acest euvînt va fi turburarea ce s-ar face în ţară. Pentru acest euvînt întîi, apoi pentru a apăra ţara de hrăpirile grecilor, trebuie să ridici oştire de panduri. Scopul venirei ruşilor aici este redobîndirea drepturilor românilor.

— Bine, răspunse slugerul cu prefacere, asta este astăzi politica ţărei, negreşit; dar cum vom putea face, zise Tudor, să mă pun în capul oştirei? îmi trebuie un aluat de viteji, îmi trebuie bani...

— Cîţi viteji îţi trebuie ca să poţi începe a strînge panduri? întrebă vornicul Samurcaş.

— Douăzeci şi cinci, zise Tudor.

— Îi vei avea, răspunse Samurcaş, cît pentru bani vei lua de la isprăvnici.

În acest moment un om în costum bogat de arnăut intră în cameră. Era căpitan Iordache Olimpie ce comanda o trupă de ostaşi sub ordinile domnitorului.

— S-a isprăvit, zise el, pînă mine nu va mai trăi decît să tragă sufletul, doctorul Mihail Hristari l-a otrăvit în fintînea. Doctorul Depalti pretinde că poate dovedi aceasta, dar ce-mi pasă? pînă mîne domnul moare.

— Căpitane, zise vornicul Samurcaş, poţi să dai douăzeci şi cinci de arnăuţi slugerului, cari să-l urmeze şi să-l asculte la toate?

Căpitan Iordache, ridicîndu-şi turbanul dupe frunte cu mîna, zise:

— Să vedem.

— Nu zicea să vedem, urmă vornicul, trebuie a-i da.

— Dacă vreţi astfel, îi voi da, răspunse el, dar mîne.

— Fie mîne, zise Samurcaş.

— Eu mă duc să-mi pregătesc lucrurile! zise slugerul.

— Du-te, răspunse vornicul, dar d-ta, căpitane Iordache, şezi căci avem să-ţi vorbim.

Slugerul ieşi.

La 17 ghenariu, o zi înaintea morţei domnitorului, slugerul Tudor Vladimirescu ieşi din capitală cu douăzeci şi cinci de arnăuţi comandaţi de Macedonschi al lui Iova polcovnicu. Unde să ducea el? Iată ceea ce avem a şti mai tîrziu.

Credea el că cu 25 de oameni va reuşi a strînge o mare armată şi a libera patria? Plan cutezător; dar credinţa, ea trebuie respectată! Tudor Vladimirescu era un doritor nebun. Să nu rîdem de doritorii nebuni!

Aceşti oameni sunt agenţii secreţi ai lui Dumnezeu pe pămînt, lumea nu-i înţelege, ei singuri nu se înţeleg; dar simt în sufletele lor mărirea şi puterea. Mulţi alţii cad; dar ei nu au conştiinţa; mărirea şi puterea ce este într-înşii îi împinge înainte, fără voia lor. Cînd Tudor ajunse în Tîrgu-Jiului, mica sa armată mai se îndoise.

A aresta pe clucerul Dincă Oteteleşanu, ispravnicul Gorjului, a merge cu dînsul la Tismana, a sili pe Oteteleşanu să scrie ordine către sate ca să se strîngă provi-ziuni pentru armată la Tismana, a lăsa pe Oteteleşanu sub gardă în monăstire, a merge cu treisprezece arnăuţi la Padiştea, la Dumitru Gimba, a lua o sută de plăiaşi şi pe dînsul, a proclama apoi către ţară planul răsculărei sele fuse lucrul a puţine zile.

La proclamaţiunea lui Tudor Vladimirescu, pandurii alerg din toate părţile. Eteria greacă se înspăimîntă, întrebă pe Tudor pentru ce ridică oştiri. Trimite lui Macedonschi, ce era pe lîngă Tudor, 1500 de arnăuţi, cari, sub pretext de ajutor, aveau misiunea să-l survegheze. Proclamaţiunea lui Tudor înspăimîntă divanul din Bucureşti, divanul trimite pe slugerul Costin să strîngă panduri şi să meargă contra lui Tudor. Slugerul Costin nu face nimic, trimite pe stolnicul Barba Viişoreanu. Nu poate ridica nici un pandur. Tudor însă purcede cu 600 panduri la Pădeşti cu Gîrbea, risipeşte miga gardă a lui Iorgu Văcărescu. Se înturnă în Tismana, apoi aleargă la Cleşani unde găseşte toate satele plaiului adunate. Iartă birul şi le promite despăgubiri. Toată populaţiunea României mici se ridică la vocea lui, jugul grecilor se fărâmă. Tudor trimite armazar la Poartă, în care expune toate suferinţele ţărei de la greci. Eteria mai trimite 1000 arnăuţi lui Tudor, sub hagi Prodan, tot sub pretext de întărire. Cei doi capi, Macedonschi şi Prodan, au ordin să vegheze asupra mişcărilor lui Tudor.

La 6 fevruariu Tudor rădică judeţul Mehedinţi. Ocupă monăstirea Strihaia. Să repede sub zidurile Motrului unde era Ştefan Bibescu cu arnăuţi şi panduri, opreşte comunicaţiunele monastirei, garnizoana flămînzită se predă dupe o săptămînă. Depalti, caimacamul Craiovei, trimite înaintea lui Tudor pe serdarul Diamandi cu 150 de arnăuţi spre Motru. Aceşti din urmă se închin lui Tudor. Pleacă la Ţînţăreni cu 6000 de panduri.

Cîţi se trimit asupra lui Tudor, toţi i se închin.

Divanul din Bucureşti trimite pe N. Văcărescu ca să survegheze toate oştirile trimise contra lui Tudor. Vornicul C. Samurcaş îl înlocuieşte înainte de a putea începe ceva. Acest din urmă, trimis de divan, ca să facă pe Tudor să lase armele jos, să înţelege cu Tudor şi se înturnă fără isprăvi. Dumitru Gîrbea, din ordinul lui Tudor, ia patru sute de panduri şi purcede la Gorj să prinză pe boierii greciţi ce se încuibaseră pe acolo.

Boierii sunt arestaţi şi trimişi lui Tudor de bravul Gîrbea. Calimah se numeşte domn în locul lui Şuţu. Dar nu cutează să vie în ţară. Tudor scrie divanului din Bucureşti şi-i trimite o deputaţiune de patru căpitani panduri. In această scrisoare cerea ca divanul împreună cu dînsul să reclame de la Poartă; 1. Să nu se mai numească domni greci, ci români, dupe vechile datine ale ţărei, şi dupe vechile tractate cu Poarta; 2. Să se organizeze o armată română de 12 000 oameni ţinută cu cheltuiala ţărei, pentru păstrare a liniştei publice; 3. Contribuţiunea să se hotărască prin adunarea ţărei pentru 7 ani; 4. Poarta să ierte tributul cel puţin pentru trei ani, fiind ţara în neputinţă a plăti din cauza suferinţelor ce a încercat de la greci; 5. Să se dea lui Tudor 500000 lei pentru întreţinerea armatei pandureşti.

Acesta fuse actul cel mai mare care făcu Tudor. Aceste cereri fuse inspirate de Rusia prin Samurcaş lui Tudor? fuseră inspirate de opiniunea publică? de inima chiar a lui Tudor? Nu ştim, tot ce ştim este că aceste mari reforme, cerute de acest doritor nebun, triumfară mai tîrziu.

Divanul boierilor din Bucureşti, compus de oameni slabi şi degeneraţi, nu cuteză a face nici o urmare. Se mulţumi, a seri lui Calimah să mijlocească la Poartă a trimite oştiri turceşti în ţară. Calimah răspunse divanului că el trebuie cu orice preţ să potolească răscoala din ţară înaintea venirei sale aici.

Divanul scrie cărţi la toţi paşii turci de la Dunăre să trimită oştiri în ţară. Samurcaş vesteşte pe consolul rus. Acesta opreşte pe divan a trimite asemenea cărţi.

Alexandru Ipsilante intră în Moldova la 22 fevruariu cu greci armaţi, se înţelege cu Mihai Şuţu, domnul Moldovei. Proclamă neatîrnarea Greciei şi ucide treizeci de turci ce se aflau în Moldova. A. Ipsilante trece timpul a face planuri şi a da proclamaţiuni către greci şi către români. Mai toţi grecii şi arnăuţii se puneau sub stindardul lui Ipsilante. Eteria strînge contribuţiuni de bani. Se formează batalionul sacru în număr de 800, îmbrăcat în vestminte negre cu moartea însemnată pe fruntea că-ciulei. Se formez şi alte corpuri de volintiri greci şi trec cu toţii în Valahia la martiu ca să se unească cu Tudor.

A. Ipsilante face o altă proclamaţiune către românii de dincoace de Milcov. Tudor era stăpîn atunci pe toată mica Românie, acest cuib de viteji, şi avea sub comanda lui 12000 de panduri români. 6000 erau împărţiţi prin monăstiri şi el avea 6000 în tabăra de la Ţînţăreni. În faţă cu tabăra lui era tabăra streină formată de arriăuţi, greci, bulgari, sîrbi, armată care avea misiunea a priveghea asupra mişcărilor românilor. Ipsilante cheamă sub stindardul lui pe grecii şi streinii din mica Românie. Ei plec şi prad ţara pînă la Bucureşti. Prada, focul, violul asupra fetelor şi femeilor fuseră întrebuinţate de dînşii.

Tudor păşaşte spre Craiova cu 6000 români şi 6 tunuri, avînd şi pe Prodan şi Macedonschi cu 2500 de arnăuţi. Depalti cu grecii fug. Craiovenii primesc pe Tudor cu entuziasm.

Anarhia şi dezordinea domnea în Bucureşti; boierii, părăsind capitala, trecură în Transilvania. Bimbaşa Sava se numeşte de divan comandate ale Bucureştiului. Divanul se sparge, consulul rus şi austriac plec. Tudor porneşte la Slatina cu 6 000 de panduri şi cu arnăuţi. Slătinenii se plîng lui Tudor contra lui căpitan Iordache, Ioan Farmache, bulucbaşa Ghencea. Protopopul din Slatina veni înaintea lui Tudor cu lacrimile în ochi şi îi spune că arnăuţii ce veniseră cu el despoiaseră biserica mare de vasele sînte. Tudor arestează un protopop şi cheamă un ofiţer de panduri, căruia recomandă a descoperi pe furi şi să le ia vasele sînte furate şi să i le aducă în secret. Acesta găseşte vasele sînte în desagii lui bulucbaşa Hristea şi Iova şi le duce lui Tudor în secret.

GARDA MORȚEI

Sărmane doritor nebun!

Tu nu ai cruţat nici moartea, nici sîngele ca să ajungi la scopul tău generos. Tu ai înţeles rău, o, Tudore, că spre a ajunge la realizarea unei idei nobile este trebuinţă de sînge. Dară, este trebuinţă de sînge spre a ajunge la un scop generos; dar nu să verşi sîngele ce-loralţi, ci să-ţi verse ceialţi sîngele tău. Cîţi au crezut să realizeze ideea lor, vărsînd sîngele celoralţi, nu au reuşit; cîţi au fost ucişi însă pentru o idee frumoasă au reuşit mai totdauna. Crist este exemplul cel mai viu. Martirul este mai iubit decît tiranul. Tu voiai să fii martir, şi te-ai făcut tiran.

Ideile tele au triumfat pînă în fine; dar ca să triumf d-a trebuit ca tu să fii ucis de săcurea inimicilor patriei tele. Cînd tiranul a devenit martir, omul cu ideea a început să fie apreţuit. Numai în ziua morţei tele, lumea a început să vază în tine un liberator. Tu ai triumfat mai tîrziu prin moartea ta.

Domnul Tudor a făcut o mare eroare crezînd că prin vărsarea de sînge va putea restabili disciplina într-o armată de adunătură. }ntr-o revoluţiune, oricine ia arma în mînă, se consideră pe sine o autoritate şi nu toleră altă autoritate asupră-i decît cu condiţiunea ca cel care îl comandă să aibă atica superioritate încit să nu fie supus la nici o îndoială. Tudor nu avea prestigiul victoriilor în bătălii. El nu avea decît inimă, şi toţi soldaţii lui aveau inimă. Era dar egalitate între cap şi între soldaţi. Lipsa de prestigiu făcu pe Tudor să nu aibă o mare ascultare de la soldaţi.

Măsurile severe luate de Tudor contra relei purtări a soldaţilor nu plăcură acestei armate fără disciplină. Invidiile capilor de panduri, favorate de lipsa de prestigiu a lui Tudor, intrigile grecilor ce îl urmau necontenit se uniră contra acestui doritor nebun. Dumnezeu a încredinţat scăparea popoarelor la martiri, iar nu la tirani, şi în secretele lui hotărâri Tudor trebuia să devie martir, ca să scape patria sa. Asfel totul se combina pentru martiriul lui Tudor. Astfel înţelegem noi ceea ce lumea şi noi înşine am numit ‘„rătăcirile lui Tudor”’.

Domnul Tudor îşi formase din toată armata sa, din cei mai cruzi şi mai hotărâţi panduri, o gardă de moarte. Această gardă se forma de patruzeci şi cinci de oameni sub comanda unui Chiriac Popescu, om tot atît de hotărît şi de crud ca ostaşii lui, el era tot atît de înspăimântător, prin semănarea lui cu a călăilor. Era roşu de la cap pînă la picioare, fiecare gardă purta două pistoale şi iatagan la brîu; o puşcă scurtă ghintuită, la spinare. Puţini au fost care au putut să vază această gardă în faţă, nici în timpul armatei în marş, nici în timpii de poposire, nici în zile de ţeremonii, nimeni nu putea să o vază. Şi cu toate acestea, ea era pretutindeni unde era Tudor. Reputaţiunea ce îşi făcuse în armată era teribilă, fiecine în mijlocul taberii, în umbră, coprins de spaima ei, credea să vază această gardă, în fiece minut, teribilă. Cînd venea ora ce făcea a se simţi prezenţa ei, ea apărea deodată, ca din pămînt, sinistră şi ameninţătoare.

Era a doua zi dupe ajungerea lui Tudor în Slatina. Era dimineaţă. Tudor şedea pe pat, gardiştii morţii în picioare, lipiţi de păreţi, stau în nemişcare şi în tăcere, armaţi. Tudor bătu din palme, un comandir şi un adiotant intrară.

— Să se aducă dulceaţă şi cafele, zise Tudor.

Apoi întorcîndu-se către noii veniţi.

— Şezi, comandirule! Cum merg lucrurile în Slatina?

— Foarte bine, răspunse acesta, afară de nişte nemulţumiri ce poate le cunoşti, cu nişte fururi...

— Hei! Hei! răspunse Tudor, le cunosc...

Şi schimbînd vorba, adaogă:

— Ce să facem? Asfel este oştirea, căpitane. Ce veste de la Bucureşti? Ipsilant face zvon mare... Să-mi cheme pe bulucbaşa Iova!

Adiotantul se însărcină cu această chemare.

— Eu ştiu că lucrurile noastre merg bine, zise Tudor, o să vă scap şi de turci, şi de greci, şi de boier, daca va voi Dumnezeu.

Dulceaţa şi cafeaua sosiră.

Dupe aceasta adiotantul vesti venirea lui bulucbaşa Iova.

— N-o să aibă loc să între în odaie, zise Tudor, este mai înalt decît uşa, cu capul.

În acest moment bulucbaşa se arată la uşă. Acest bulucbaşa Iova era nalt şi spătos, ca să intre în cameră prin uşă îi trebui să se plece şi să se plece mult. Ceea ce şi făcu.

Tudor sta încă pe pat. Garda nemişcată la locul eir cu căpitanul ei Chiriac.

Iova plecă capul şi voi să intre.

Tudor făcu un semn cu ochii.

Deodată cîţiva gardişti ai morţii, scoţînd un laţ, îl aruncă de gîtul lui Iova, laţul ţinut din două părţi de două căpătîie, se strînse împrejurul gîtului cu putere. Căpitanul Chiriac îl dezarmează şi îi taie capul. Toate acestea se făcură cu o repeziciune şi o înlesnire ce lăsa să se crează că această scenă sîngeroasă fusese combinată de mai nainte, cu sînge rece.

— Trageţi trupul sub pat, zise Tudor.

Acest ordin se execută repede.

Comandirul şi adiotantul rămaseră nemişcaţi.

— Să se cheme bulucbaşa Hristea! zise Tudor apoir înturnîndu-se la comandiri:

— Trebuie dreptate, zise el. Dumnezeu o cere.

— Nu ar fi fost mai bine a-i judeca de o comisie ostăşească înainte de a-i ucide? întrebă comandirul pe Tudor. Cel puţin pentru formă?

— Tîlhari să judece pe tîlhari? băiete, nu-i vor osîndi.

Bulucbaşa Hristea veni la uşă. Tot ce se făcuse cu bulucbaşa Iova se făcu şi cu acesta.

— Acum să mi se cheme căpitanul Barbu Urbeanu, zise Tudor.

Iar cînd acesta intră în casă, el îi zise:

— Voi pleca îndată. Găteşte-ţi pandurii tăi să mă însoţească.

Tudor se scoală, se armează şi iese.

In curte, Tudor trecu printre două rînduri, unul de panduri şi altul de arnăuţi. El se opri şi se îndreptă către arnăuţi cu aceste vorbe:

— Cînd o oştire ce va să se lupte cu turcii pentru scăparea bisericii, pradă şi fură biserica, şi icoanele sînte, şi vasele sînte, ce pedeapsă i se cuvine?

— Moartea! strigară arnăuţii. Moartea, repetă toată oştirea din margine în margine. O murmură adîncă şi surdă se auzi încă cîteva minute pe oştire. Ea blasfema purtarea celor ce fură cele sînte.

— Să se aducă căpăţîna lui bulucbaşa Iova şi Hristea, zise Tudor către Urbeanu, şi să se facă toate precum am hotărît.

Nu trecură zece minute şi pandurii ridicară înfipte în pari capetele celor doi ucişi. Vasele sînte şi argintăria icoanelor se arătară oştirei, spînzurate de crăcile unor copaci.

Atunci Tudor zise către panduri şi către arnăuţi:

— Asfel de soartă vor avea toţi aceia care, luînd armele pentru apărarea dreptăţii, vor face nedreptatea, prin fapte crude şi neruşinate de tîlhărie.

La această neaşteptată vedere, la aceste vorbe ce zise Tudor în urmă, armata arnăuţească rămase mută de spaimă şi de mirare.

Tudor, profitînd de efectul ce făcuse în mulţime această spăimîntătoare scenă, chemă lîngă dînsul pe protopopul Slatinii ce fusese arestat ca să-l cruţe de furia arnăuţilor.

Îndată ce protopopul sosi, Tudor descălecă de pe cal şi păşi înaintea lui. El îi sărută mina, apoi dete ordin către ai sei să dea, protopopului vasele suite şi argintăria icoanelor care se vedeau încă în arbori.

Îi mai dete trei mii lei pentru despăgubirea lucrurilor ce ar fi lipsit.

Poziţiunea lui Tudor se aspri, un nou enimic i se puse de atunci înainte. Acest enimic era chiar în ţara sa, în armata sa, în casa sa, era tîlhăria. Enimic puternic şi nevoie de învins, mai puternic decît sabia turcilor. Acest doritor nebun, crezu el oare că poate să învingă acest din urmă enimic? Credinţă cutezătoare şi nebună!

El nu ştia că un om singur nu poate să învingă spiritul hrăpirii la un popor, el nu ştia că cine a cutezat să lovească acest balaur, a căzut el însuşi sub mînia enimicului; el nu ştia că, pentru învingerea acestui rău, trebuie un secol de luptă! Tudor se înşelă, el voia a lovi spiritul de pradă şi nu văzu că acest spirit de pradă era în datinile naţiunei întregi. Nu prevăzu că toţi se vor uni contra lui şi îl vor fărîma ca pe o sticlă slabă. Îmbătat de exaltaţiunea moralei sele, crezînd ca a servit dreptatea, că voinţa lui Dumnezeu s-a împlinit, plecă spre Bucureşti, cu toată oştirea.

TRAGEDIE

Vom trece repede peste nişte evenimente care au puţin loc în cuadrul nostru.

Tudor ajunge în Bucureşti, ocupă Cotrocenii, dă pro-clamaţiuni către popor, mitropolitul va să fugă, poporul i se opune. Tudor numeşte administratori în România mare, care nu erau în posesiunea grecilor. Apoi mai dă o proclamaţiune către ţară, Ipsilante ajunge în Bucureşti şi se aşeză în Colintina. Tudor se întîlneşte cu Ipsilante, în casele de lîngă fîntîna Mavrogheni. Grecii ridică stindardul libertăţii pe casele Belu.

Sava se închină lui Ipsilante cu armata sa.

Căpitanii mai însemnaţi ai lui Ipsilante era Coloco-troni, Caravia, Constantin Duca, Gheorghe Olipie şi alţii. Generalism era Pendideca.

Copiii din Bucureşti cîntară îndată aceste versuri:

Satiră teribilă a poporului înainte-mergătoare a ridicolului. Ipsilante cheamă pe toţi arnăuţii ce erau la Tudor, sub steagurile lui. Ura dintre Ipsilante şi Tudor se dă pe faţa.

Armata lui Ipsilante inspiră neîncredere, el proclamase că intră în ţară cu 70000 de ruşi şi nu avea sub stindarde încă decît 7000 de aventurieri, despuieţi, nedisciplinaţi, nearmaţi. Spiritul de anarhie şi despoiere domnea în armata sa. Aceste hurde flămînde şi nedisciplinate căzură asupra capitalei ca un nor de lăcuste.

Tudor dă o proclamaţiune către locuitorii capitalei prin care le zice că sunt liberi a-şi apăra onoarea şi viaţa cu armele în mînă. Despoierea mai încetează.

Ipsilante se mută în Tîrgovişte. Tudor, din Cotroceni, inspecta toate mişcările lui. In Tîrgovişte, Ipsilante se dă la plăceri, grecii dezvălesc Mitropolia de plumb. Tudor închide mai mulţi boieri ce voiau să fugă, în Belevedere. Sava umblă să-i scape şi nu reuşeşte. Armata otomană intră în ţară prin mai multe punturi, la 6 mai. Galaţi este prada turcilor. Focşanii se ocup asemenea de turci, cari ucid şi prad pe locuitori. Din Călăraşi, Giurgiu, Brăila se revărs armate turceşti în ţară. Tudor se retrage din Cotroceni în mica Românie. La Bolintinu din Vale ucide cu mîna lui doi panduri pentru că furaseră două trîmbe de pînză. De aici pînă la Găieşti a ucis încă 22 de panduri pentru furături. La Găieşti, Tudor ia ştire că Ipsilante a dat ordin la o parte de oştire a-i tăia drumul la Goleşti. Tudor trimite pe Macedonschi la Ipsilante, ca să trateze. La Cîrcina, Tudor ucide încă doi panduri pentru hoţie. Acolo el dăte un ordin prin care făcea responsabil cu viaţa pe căpitanul din a cărui companie se va dovedi pandurul care a furat cel, mai mic lucru. Patru căpitani, Ioan Oarcă, Ghiţă Cuţui, Ene Enescu, Ioan Urdăreanu nu vor să dea înscris că se vor supune, sub cuvînt că ce trebuinţă mai are el de un asemenea înscris cînd îi omoară pe fiecare oară. Tudor ajunge la Goleşti. Acolo întîlneşte 6000 arnăuţi călări înşiraţi pe cîmpul dintre dealuri. Pe dealuri erau postaţi arnăuţi pedeştri, toţi în paziţiune de război.

Tudor nu se înspăimîntă. Ia comanda, se pune în capul armatei sele pe care o aşează în poziţiune de bătaie, aşează tunurile, pandurii le trag cu pepturile lor, mişcările sunt repezi şi cu ordin. Să fac două coloane, artileria se aşează în centru. Voieşte să înceapă lupta. Ipsilante nu cutează să se lupte. Ordinea armatei române pune în mirare pe greci şi pe arnăuţi. Trimite parlamentar care anunţă că scopul grecilor nu este de a se bate contra românilor, ci vor să se învoiască asupra unor propuneri, pentru care roagă pe Tudor să iasă între cele două tabere, cu o escortă, unde va veni căpitan Iordachi, cu altă escortă egală în oameni, spre a se face propunerile. Tudor luă 24 de ostaşi aleşi şi purcese înaintea lui C. Iordachi care din parte-i veni spre întîlnire cu alţi 24 de ostaşi. Fiecare escortă a rămas înapoi cu 40 de paşi de căpitanul ei. Pe cînd Tudor parlamenta cu Iordachi, ostaşii din amîndouă escortele ţineau puştile îndreptate în căpitanul enamic gata a face foc. La spatele escortei lui Tudor se vedeau 6 tunuri încărcate şi cu fitilile aprinse.

Tudor ceru ca armata grecească să părăsească Tîrgoviştea şi să-l lase să treacă în mica Românie.

Căpitan Iordachi se prefăcu că primeşte această condiţiune şi nu ceru nimic. Ambele oştiri îi văzu îmbrăţişîndu-se. Armata streină se retrase spre Piteşti.

Arnăuţii lui Tudor, sub comanda lui Macedonschi şi Prodan, ocupară casele de la Goleşti părăsite de greci, Tudor s-a aşezat în foişorul de d-asupra porţei cei mari. Oştirea lui tăbărîse afară.

O SPÎNZURÂTOARE DE NOAPTE

Cel dintîi pas către tiranie făcut, celelalte veniră de sine. Omul nu poate să se mai oprească pe acest coborîş repede. Tudor afla o plăcere neînţeleasă acum să verse sîngele acelora ce nu i se supun. Sufletul său era bolnav: rezon, judecată, înţelepciune, toate acestea cătară să fugă înaintea frigurei de sînge ce încinsese sufletul său turburat. De cînd cei patru căpitani refuzară a-i da înscrisul ce ceruse de la toţi căpitanii despre răspunderea cu viaţa lor cînd ostaşii lor vor prăda, Tudor nu mai avea repaus, o sete teribilă şi nebună de sîngele acestor patru căpitani încinsese sufletul lui. Cugetarea sa nu se putea dezlipi de pedeapsa lor.

Era seară.

În partea foişorului ce da pe poartă la stingă, lipit de zid, era un pat. Aici se odihnea comandirul artileriei Cacalegeanu şi adiotantul Cioranu. Adiotantul îşi aprindea ciubucul. Tudor vine pe la spate îi cere ciubucul, sub cuvînt că voieşte să fumeze şi el, fumă numai o dată, apoi zise adiotantului să-l însoţească la vizitarea posturilor.

Plecă cu adiotantul.

Seara era frumoasă.

Tudor chemă pe cei patru căpitani, Oarcă, Cuţui, Enescu şi Urdăreanu. Oarcă şi Cuţui nu veniră la chemarea ce li se făcu. Enescu şi Urdăreanu sosiră îndată.

— Veniţi să vizităm posturile, zise el celor doi căpitani.

Tudor însemnase de cu ziua pe un deal mai multe sălcii în rînd. Această imagine nu îl părăsise de atunci. El apucă calea ce ducea la acele sălcii. Pe drum vorbi cu căpitanii despre surpriza ce îi făcuse armata streină. Părea voios, sentinela îi ceru parola şi Tudor răspundea singur la aceste neîncetate întrebări.

El zise căpitanilor că este mulţumit de buna rînduială a posturilor. Cînd ajunse la locul sălciilor, deodată garda morţei ieşi ca din pămînt.

Tudor o vede.

— Luaţi pe Enescu şi pe Urdăreanu, zise Tudor şi îi spînzuraţi de acele sălcii. Ceialţi doi ce lipsesc acum, îi vom agăţa mîne de sălciile cari vor rămîne văduve de trupurile lor.

Garda morţei năvăleşte asupra celor doi căpitani. In-tr-un minut Urdăreanu fuse agăţat.

— Dăruieşte-mi mie viaţa acestui om, zise comandirul Cacalegeanu, arătînd pe Enescu, este păcat să moară, are familie.

— Nu, zise Tudor.

Comandirul insistă, se roagă, cade în genunchi. Inima lui Tudor se moaie.

— Lăsaţi-l! zise el gardei sele, dar mîne îi vei da patruzeci de topoare şi îl voi trimite la ocnă.

Luna vărsa valuri de lumină. Cerul era senin şi strălucitor de stele. Un vînt dulce sufla cu răsfăţare pe faţa dealului. Cadavrul Urdăreanului se legăna în spîn-zurătoare. Acest om fusese june, frumos de corp şi de figură, un păr bălan ca aurul flutura pe spatele lui pînă la genuche. Urdăreanu era rudă cu cei mai mulţi căpitani, iubit de toată oştirea care îl admira pentru frumuseţea şi vitejia lui.

Toată tabăra auzi îndată despre această moarte şi toată tabăra tresări de mînie, de spaimă, de compătimire.

Era miezul nopţei. Tudor dormea în foişor.

Toţi căpitanii lui se adunară la poarta foişorului pe dinafară, unde ţinură consiliu ce trebuia să facă spre încetarea uciderilor ce făcea acum Tudor. Între alţii, erau Vasile Crăpatui, Ioan Fruntelată, Barbu Urleanu, Gelniţeanu, Ion Creţescu.

Dupe ce se răspîndi zgomotul despre perirea Urdăreanului, un căpitan de panduri, om tînăr, sprinten, cu voinţă de fier, cu iniţiativă în toate, alerga din căpitan în căpitan, le vestea moartea Urdăreanului, le aducea aminte că peste o zi va sosi rîndul său, le vorbea de tiranie într-un chip spăimîntător, le spunea că ei nu s-au ridicat cu arme ca să creeze un tiran, ci ca să scape patria de tiranie. Le zicea că ei sunt nedemni de a scăpa de tirania streinilor, cînd nu sunt în stare să scape întîi de tirania unui singur om. Vorbele lui aveau răsunet. Căpitanii se îngrijesc, se adun, discut, se înţeleg, plec către locuinţa lui Tudor. Toate acestea le face un om. Acest om este: Radoţi.

ARESTAREA

Căpitanii discutau la poarta foişorului pe dinafară. Tudor dormea în foişor. Deodată se aude o lovitură în poartă, sub foişor, de dinîntrul curţei. Sentinela dinafară întreabă:

— Cine este?

— Eu, Macedonschi, deschide, răspunse vocea. Comandirul Cacalegeanu şi adiotantul Cioranu erau deştepţi, vorbeau cu căpitanii. Comandirul Cacalegeanu dăte ordin sentinelei să deschiză poarta. Poarta să deschide. Macedonschi iese, trăgînd după sine un cal alb. Căpitanii îl înconjur.

— Adevărat este, întrebă Macedonschi pe căpitani, câ Tudor a spînzurat pe Urdăreanu?

— Iacă-l, răspunse cîţiva căpitani, arătîndu-i cadaverul spînzurat într-o salcie şi care se zărea destul de bine la razele lunei şi la lumina unui foc.

— Şi voi suferiţi aceste lucruri? le zise Macedonschi. Sunteţi o turmă de vite pe cari stăpînul cîte una le junghie în toată ora şi ele nu pot să se apare. Ce oameni sunteţi voi? V-a perit doară inima şi mîndria? Dar nu ştiţi voi că pandurii voştri sunt împotriva lui Tudor? Nu ştiţi voi că cei cari vor mai rămînea cu Tudor, cu Tudor au să piară? Veniţi sub comanda mea cu pandurii voştri. Eu nu ucig pe nimeni.

— Să trăiască Macedonschi! strigară căpitanii.

— Jos tiranul Tudor! strigă un june căpitan.

Acest june căpitan era Radoţi.

Macedonschi încalecă şi dispare cu calul în noapte. Era destul. Tudor era căzut.

Căpitan Iordache intră la Tudor.

— Adu armele, îi zise el.

Tudor se uita împrejur şi se vede părăsit de toţi. Scoate armele şi le dă.

— Acum vino dupe mine, zise Iordache.

Tudor se supuse. Ei cobor la scară, se aduse calul lui Tudor. Căpitan Iordache dăte ordin să-i aducă alt cal. Ghencea ţinea dîrlogii calului. Astfel plecă Tudor înconjurat de arnăuţi. Grecii triumfau. Ei nu ştiau că uciderea lui Tudor era uciderea armatei lor.

A. Ipsilante împreună cu alţi greci urziseră această intrigă.

Tudor fu dus în Piteşti, în casa lui Iancu Mavrodolu. Acolo căpitan Iordache nu încetă de a-l insulta în tot felul. Tudor şedea pe un pat, lîngă el Ghencea îl păzea cu puşca în mînă alături. Căpitan Iordache se plimba prin odaie şi îl dojenea.

— Vreţi să mă omorîţi? îi zicea Tudor. Eu nu mă tem de moarte. Am înfruntat moartea în mai multe rînduri. înainte de a ridica sabia spre a cere drepturile patriei mele, eu m-am îmbrăcat cu cămaşa morţei. Vreţi să mă omorîţi? Dar a doua zi pandurii ce i-aţi amăgit de m-au dat în mînile voastre au să vă lase, şi voi singuri nu puteţi lupta împotriva turcilor. Toată oştirea voastră se va risipi ca un fum.

Cînd oştirea lui Tudor intră în Piteşti pe la 2 ore după-amiazi, nu mai află pe Tudor aici. încă de la ore de dimineaţă, grecii porniseră pe Tudor la Tîrgovişte către Ipsilante, într-o căruţă mică de poştă cu un arnăut înarmat la spate şi cu cinci alte căruţe în urma lui ocupate fiecare de doi arnăuţi.

În Tîrgovişte Tudor fuse închis în Mitropolie, sub privegherea lui căpitan Vasile Caravia.

Ipsilante trimitea lui Tudor ofiţerii săi ca să-l insulte, fntre alţii pe Lasani şi Scufi. Aceştia merseră cei dintîi îndată dupe sosirea lui Tudor.

— Spune, tîlhare vlahe, îl întrebară ei, pentru ce ai ţiput corespondenţă cu turcii?

— Datoria către ţara mea mi-am făcut. Eu nu sînt grec ca voi, ţara mea nu are aceiaşi vrăjmaşi şi aceiaşi prieteni ce aveţi voi. Voi, grecilor, aţi proclamat libertatea şi aţi venit în ţările române sub cuvînt a trece prin ţara noastră în Turcia; dar v-aţi călcat cuvîntul de cinste, v-aţi făcut stăpîni pe ţară, aţi prădat şi aţi jăfuit toată ţara, pînă şi bisericele sînte de vasele lor; aţi necinstit fete înaintea părinţilor, femei înaintea bărbaţilor, lucruri ce nici turcii nu au făcut, şi toate acestea în numele libertăţei şi al creştinătăţei. Şi încă voi mă întrebaţi de ce am ţinut corespondenţă cu turcii.

După prinderea lui Tudor, căpitanii de panduri care îl daseră în mîinile grecilor începură a se căi, dar era tîrziu. Către acestea prin mai multe părţi pandurii murmurau contra grecilor ce au arestat pe Tudor. Aceste murmuri făcură pe Ipsilante [să] grăbie uciderea lui Tudor. El cheamă pe Caravia şi îi dă ordin să ucigă pe Tudor în secret, noaptea.

Acest ordin se execută. Tudor este dus pe malul Ialomiţei, acolo fuse înjunghiat de asasinii lui Ipsilante. Caravia, după ce l-a ucis, i-a aruncat cadaverul într-un puţ de lîngă grădina lui Geartolu.

Pandurii lui Tudor se risipiră, dintr-o tabără de 6000 panduri, abia au rămas 800 sub căpitan Oarcă. Pe lîngă căpitan Oarcă mai rămase unul care voia să continuie mişcarea: acesta era Radoţi.

DRĂGĂȘANI

Turcii ocupară Bucureştii.

Capitala suferea ucideri de la turci.

Chehaia-bei plecă la Tîrgovişte cu 15 mii de turci ca să spargă pe greci şi pe arnăuţi. Ipsilante trimite pe Colocotroni să ocupe Nucetu, cu greci, arnăuţi şi cu Orfano. Pe C. Duca îl trimite să ocupe o pădure lîngă Corneşti cu 2500 de arnăuţi, sîrbi şi bulgari. Cei dinţii trebuiau să atace pe turci în faţă şi cei din urmă pe la spate. Duca întîlneşte un corp de arnăuţi, fugind de turci, sub comanda lui Fogiolo, Naum Vechil Hargi, Alexe Peloponisu, Sotir Papadopolu şi Anastase Argirocastritul. Duca se uneşte cu dînşii.

Chehaia-bei ajunge la Nucet cu o coloană împărţită în două aripe. Duca aleargă în ajutorul lui Colocotroni şi Orfano. Aripa dreaptă a turcilor a luat pe greci pe la spate şi i-a respins spre Nucet. Turcii risipesc ambele corpuri grece. Ipsilante aleargă cu batalionul sacru şi cu corpul de arnăuţi din Tîrgovişte. îi întîmpină în fugă, cearcă să-i întoarcă şi nu reuşeşte.

Ipsilante pleacă la Rîmnicul-Vîlcii cu toată oştirea. Chehaia-bei ocupă Tîrgoviştea la 22 mai. Turcii prind 24 de soldaţi din batalionul sacru. Chehaia-bei dă ordin de îi spînzură la marginea oraşului. Ghencea se închină lui chehaia-bei. Sava şi alţi arnăuţi fac asemenea. Ei aduc un contingent de 1000 arnăuţi. Udrischi, secretarul consulului austriac, îi însoţeşte în Tîrgovişte. Tahir-aga garantează pentru Sava. Chehaia-bei îi iartă şi îi primeşte în serviciul său.

Sava ia două mii de turci călări şi o mie de arnăuţi şi merge înaintea lui Ipsilante. La rîul Dîmboviţa, la cîrciuma de piatră, în Muscel, întîlneşte 600 de greci; unii, voind să scape, se înec în rîu; douăzeci sunt prinşi şi descăpitaţi şi li se trimit căpăţînile lui chehaia-bei.

Ipsilante se împreună cu căpitan Iordache, Macedonschi şi Prodan, şi cu o mică trupă din oştirea lui Tudor.

Dupe cîteva loviri mici în care luară parte şi din români, Ipsilante, strîngîndu-şi toate corpurile în număr de 16000 oameni, a pornit contra turcilor la Drăgăşani.

Sub lanţul unui deal despre nord ce merge cînd lin, cînd curb, se face o cîmpie netedă ale cărei margini, într-o mare distanţă de la deal, sunt udate de Olt. La una din curbele ce prezentă acest deal ieşind cîteva păsuri în cîmpie, se află o podişcă peste un rîuleţ neînsemnat; această podişcă trebuia să serve de linie despărţitoare între armate. Ipsilante îşi rezervase poalele dealurilor pentru corpul de arnăuţi de rezervă. Căpitan Iordache Olimpie şi Caravia Vasilie cu corpurile lor formau aripa dreaptă. Aripa stingă se compunea de arnăuţi, greci, sîrbi şi bulgari. In fata centrului eră batalionul sacru cu tunurile lui Tudor. Batalionul se împărţea în patru companii, compania întîi sub Dimitrie Şuţu, a doua sub Dracula din Stachia, a treia sub Andronic, a patra sub Rizu. Niculae Ipsilante avea comanda supremă a batalionului.

Căpitan Oarcă figura aici cu micul său corp de panduri în număr de opt sute şi cu cîţiva alţi capi mai mici.

A. Ipsilante voi cu orice preţ să scoaţă un corp de turci din monăstirea Şerbăneşti. Batalionul pleacă cu muzica în frunte. Un corp de arnăuţi îi urmează. Husarii şi cazacii greci se întrec a rivaliza cu batalionul sacru. Ipsilante, cu corpurile de rezervă, priveşte mişcările de departe. Turcii din Şerbăneşti las pe greci să se apropie. Batalionul sacru face foc cu două tunuri asupra monăstirei. Corpul turcesc ce ocupa monăstirea iese din monăstire şi merge contra grecilor. Alte corpuri turceşti, din monăstirea Strejeşti, Stăneşti şi Mamul, ies repede, se unesc şi înconjur pe greci.

Corpul cel mare al grecilor era corpul de rezervă.

Acest corp vede batalionul sacru înconjurat. Ia ordin să înainteze. Rezerva se înspăimîntă şi se pune a fugi, urmată de trupele din aripa dreaptă; fuga lor este repede, nesocotită, fără ordin. Niminea nu îi goneşte, şi aceste trupe înspăimîntate nu se opresc decît la Olt în care mulţi din ei se înec, voind a trece rîul.

Batalionul sacru stă în bătaie. Corpul de opt sute panduri români sub Oarcă înaintează atunci spre scăparea batalionului de bravi.

Căpitan Iordache le zise:

— Fraţilor! să nu-i lăsăm să se pearză, fiind şi ei tot creştini ca noi!

Arnăuţii lui căpitan Iordache urmez pandurilor. Lupta începe teribilă. Iapa pe care încăleca căpitan Iordache cade ucisă. Aceasta face pe căpitan Iordache să rămîie înapoi. Căpitan Oarcă merge înainte cu cei cinci sute de panduri pedestri şi trei sute călări.

Românii ţin pept la şease mii de turci; dau răsuflet batalionului sacru care combate înecat de numărul turcilor.

Fără căpitan Oarcă şi pandurii săi, nu numai că n-ar fi scăpat un singur soldat din batalionul sacru, dar încă Alexandru Ipsilante s-ar fi prins sau s-ar fi ucis. Acest mic corp de panduri se puse ca o perdea de fer înaintea turcilor, turcii nu mai putură face un pas înainte. Dacă căpitan Oarcă ar fi primit atunci un ajutor de panduri, clacă armele soldaţilor săi ar fi fost mai bune, dacă ar fi avut iarbă şi gloanţe, românii ar fi fărîmat pe turci.

Românii scap restul batalionului sacru, pun în goană pe turci, cari să scap în monăstirea Şerbăneşti.

Batalionul sacru din 800 oameni a rămas 120 de oameni. El a perdut toate tunurile ce le avea de la Tudor. Cîte patru căpitanii ce îl comandau au căzut vitejeşte în luptă. Nicolae Ipsilante, comandantul lor, a scăpat prin fugă.

Pandurii români au perdut 48 de oameni morţi şi răniţi.

Pandurii s-au retras la Rîmnic, apoi la Cîineni.

Batalionul sacru s-a luptat ca sparţiaţii. Căpitan Oarcă cu pandurii au scăpat onoarea bătăliei. Intre capii ce s-au luptat sub Oarcă, unul din cei mai viteji a fost Radoţi.

DEM SE SCHIMBA

A doua zi după gonirea lui Dem de la serata colonelului, dimineaţa pe la 10 oare, Dem recitea scrisoarea maică-sei. Recitea urmarea scrisoarei pe care cititorii noştri n-o cunosc. Iaca rîndurile ce citea:

„...Viaţa, fiul meu, trebuie primită cum este. Omul cel mai fericit este acela care se mulţumeşte cu soartă sa şi nu rîvneşte la bunurile celor alţi. îndată ce vei ieşi din această regulă, nu mai este nici un mijloc de mulţumire în viaţă. Nici un bine pămîntesc nu ne mai poate mulţumi. Bogăţia şi mărirea au şi ele durerile lor, cînd omul nu ştie a se mulţumi în ceea ce se află. Mulţi bogaţi în palatele lor, în mijlocul mulţumirilor şi strălucirilor, sunt mai nefericiţi decît săracul în coliba sa. Aceasta se întîmplă cînd omul nu ştie a se mulţumi pe soarta sa.

Fii supus înaintea voinţei lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar nu fi tîrîtor, nici linguşitor î Respectează pe ceialţi, fără a te despreţui pe tine.

Nu-ţi face din puntul cinstei un mijloc de a te bate cu cei ce te vor lovi. Cinstea este comoara săracului. Cel ce o are poate să o ucigă; cei cari caut să i-o răpească nu izbutesc niciodată.

Cinstea pentru omul cinstit este ca mirosul pentru trandafir, pe care nici vîntul, nici vermele, nici ploaia nu i-l pot dezlipi de dînsul. A pretinde a face să se restatornicească cinstea unui om cu sabia în mînă este a-şi pune la îndoială fiinţa cinstei.

Un om poate să se facă nedrept, oamenii însă nu se fac nedrepţi. Dreptatea întîrzie de multe ori, dar niciodată nu lipseşte a veni. Lasă lumea şi timpul să judece între tine şi între vrăjmaşii tăi! Aceşti doi sunt cei mai mari prieteni ai omului nedreptăţit. Cea mai mare fericire poate să fie pentru un om decît după ce a trăit, să poată auzi părerile de rău ale prietenilor săi, întemeiate pe aceasta că nu a făcut nimeni nici iln rău în viaţa sa! Ştii tu cît este de adîncă această vorbă? Orice om trăieşte cată să fie asuprit de ceialţi. A fi asuprit, nedreptăţit, rău înţeles şi a rămînea mare în toată viaţa, fără a căuta să-şi răzbune, să lovească, aceasta este demn de Dumnezeu. Nu te lăsa a te tîrî de părerile unor oameni rătăciţi ce iau simţimîntele nobile şi mă-rinimoase pentru slăbiciune şi mărginire a minţei şi a inimei; acei oameni nu înţeleg aceste simţimînte nobile şi mărinimoase şi de aceea vorbesc astfel. Dacă aceşti oameni cu sufletele mărinimoase se numesc slabi, apbi providenţa cerească ce este mărinimoasa cea mai mare este slăbiciune!

Nimeni nu poate trece între o haită de cîni ce sfîşiu un leş, fără să deştepte mormăitul acestor cîni.

Iată trista, dar adevărata icoană a oamenilor, a unor oameni cari nu au primit de la ziditor decît chipul omenesc. Aceste haite tu le vei întîlni în tot pasuL vieţei tele. Învaţă a trece înainte, despreţuind aceste mormăituri! Nu te înspăimînta însă pentru lume căci este astfel! Evanghelia noastră ne zice: ‘mulţi chemaţi, puţini aleşi’.

Florile cele mai frumoase încă sunt înconjurate de ghimpi. Nu lua niciodată ghimpii după flori.

Nu alege societăţile bogaţilor, nici nu despreţui poporul cel sărac. Tu ştii, fătul meu, că cei mai frumoşi trandafiri nasc şi cresc din băligar. Să nu ai însă nici ură pentru cei bogaţi şi dragoste pentru cei săraci hotărîtă de mai-nainte, căci tu ştii asemenea că din flori nasc mărăcini şi din mărăcini nasc flori...”

Dem nu mai citi, el părea gînditor.

„Mama, îşi zise el, nu va să-mi răzbun; îmi recomandă aceasta cu tot denadinsul în rîndurile de sus... Iacă-mă încurcat!”

Nu apucase a zice bine aceste vorbe şi figura palidă şi inteligentă a lui Vel se arătă la uşă.

— Ce faci, voinicule, îi zise Vel intrînd şi şezînd pe pat, ostenit. Nu ştii ce rău mi-a părut de cele ce ţi s-a întîmplat aseară la colonelul î Apoi cată să ştii că el însuşi şi nevasta sa sunt tare întristaţi, şă nu te superi tu... vina nu este a lor, vina este a societăţei în care trăim; astfel sunt clasele aristocratice; vin în lumea nouă încărcate de rugina trecutului. Ele au numai forma. Fondul lipseşte, inima lipseşte, rezonul filosofic lipseşte... bune Dumnezeu! lumea nu va rămînea totdauna rîsul celor puternici.

Dem ridică ochii mari asupra lui Vel.

— Şi această clasă aristocratică crezi că poate să piară? îl întrebă Dem.

— Dacă crez? răspunse Vel. Sînt sigur, şi mai curînd decît gîndeşti tu, decît gîndeşte ea. — Bravo, iacă şi Radoţi! Vino, Radoţi, să mîngîiem pe acest copil. El nu crede în progres, nu crede că vom scăpa de aristocraţi!

— Cînd vom voi noi, răspunse fostul căpitan de panduri ce înaintă în cameră. Dem se îndoieşte? adaogă el. Atunci poate că are dreptate să crează că lumea va fi totdeauna o turmă să o tunză ciocoii; dacă toți ar fugi ca Dem de la faptă, ce mai este de sperat?

— Şi cine ţi-a spus că Dem fuge de la faptă? întrebă Vel.

— Nu zic că fuge, dar nu cutează, şovăieşte...

— Aidea! zise Vel. Eu cunosc pe Dem. Dem are inimă. După cele întîmplate aseară, Dem trebuie să arăte că are inimă.

Dem nu zise nimic, dar luă scrisoarea mă-sei după masă şi o dăte lui Vel.

— Scrisoarea de la mumă-mea ce este moartă, zise el.

Vel citeşte.

— Înţeleg, răspunse acesta. Iacă ce te opreşte a veni cu noi. O mumă către fiul său nu poate seri decît astfel, părinţii noştri toţi ne vorbesc astfel. Este datoria lor. După părinţi vin profesorii cari tot astfel ne recomand a face. Nu este de mirare să recomandăm tot astfel copiilor noştri; dar aceasta nu ne va opri de a ne face datoria noastră către ţară, precum nu au oprit nici pe părinţii noştri. Să înconjurăm testamentele părinţilor cu respectul şi adoraţiunea noastră şi să ne ocupăm de cele vii!

— Bine zici, Vel, strigă Radoţi. Să ne ocupăm de cele vii.

— Şi cari sunt ţara.

— Scrisoarea mumă-mei, zise Dem, mă îndeamnă să mă sacrific pentru ţară.

— Atunci suntem în regulă, zise Radoţi.

— Nu-mi plac mijloacele voastre, zise Dem, nu voi a lovi în umbră.

— Vom lovi în lumină, zise Vel surîzînd.

— Şi în faţă, adăogă Radoţi.

Dem păru gînditor.

— Nu vei fi niciodată decît un poet, urmă Vel. Trebuie a te decide îndată pentru acţiune. Noi, adică tu şi eu şi alţii ca noi, nu suntem născuţi a trăi pentru noi. Născînd, ursita ne-a însemnat în frunte ca proprii d-a fi sacrificaţi pentru ţară. Acest semn este talentul ce ne-a dat. Curînd sau mai tîrziu ţara va veni să-şi ceară de la noi îndeplinirea misiunei noastre. Eşti tu atît de nepăsător la suferinţele ţărei în care ai născut? în care vei trăi şi vei muri? Libertatea patriei nu află în sufletul tău mai mult loc decît nişte prejudecăţi, frumoase daca vrei, dar cari în împrejurările de faţă nu au nici o valoare? Cu aceste credinţi, tu poţi deveni tot atît de rău pentru ţară ca şi aceia cari o lovesc. Între acela ce loveşte dreptatea, ţara, şi acela ce nu va să le apere, deosebirea este aceea ce se află între cel ce îneacă pe un om şi cel ce îl vede înecîndu-se, ce poate să îl scape, dar care trece înainte cu nepăsare. Eu nu-ţi zic nimic, te las pînă mîne să te gîndeşti, mîne însă voi un răspuns, acum adio.

Vel, vorbind astfel, îşi ia pălăria şi iese. Radoţi îl urmează clătenînd din cap. Dem rămîne gînditor pe scaunul său de lemn.

La ce se gîridea Dem atunci?

La o femeie care îl despreţuia.

În acel moment cocoana Elenca intră în cameră.

— Ei bine, broască! ce ai să mai zici? zise cocoana

Elenca, puind amîndouă minele în şolduri şi luînd un aer de triumf. Am auzit ce ai păţit aseară la bal. Nu ţi-am zis eu să nu te duci la ciocoi căci ai să te vestejeşti?

Zicînd aceste vorbe, ea se pune pe un rîs cu hohot.

— Vezi că Elenca are dreptate şi ştie ce zice? urmă ea. Eu ştiu cine sunt ciocoii... dar voi nu ascultaţi bătrîneţea care ştie ce zice, şi iacă ce ţi se întâmplă.

Dem nu zicea nimic, el lăsase capul în jos şi se gîndea.

— Taci? zise cocoana Elenca, nu răspunzi, ţi-a făgut rău ciocoiul care te-a gonit afară din bal, după ce te-a invitat... dar ascultă, nu-ţi face grijă de una ca asta. Ceea ce ţi s-a întîmplat este încă puţin cu ceea ce are să ţi se întîmple în viaţă, dacă nu vei şti să rămîi în teapa ta. Fiece lighioană trăieşte în sfera ei. Fiece om trăieşte în sfera lui. Dumneata ai vrut să te ridici, şi iacă cum, ai căzut. Bine că nu trăieşte săraca ta mamă să afle astfel de lucruri ruşinoase!

La aceste vorbe Dem ridică fruntea.

— Dar a cui e vina? adăogă cocoana Elenca. Eu ţi-am | zis şi nu m-ai ascultat. Dacă ar fi trăit mamă-ta poate că pe dînsa ai fi ascultat-o.

Ea apăsă pe aceste cuvinte.

— Nu te plînge eă nu te ascult ca pe mamă-mea, zise Dem, o dată nu te-am ascultat şi...

— Şi ai păţit-o, zise cocoana Elenca triumfătoare.

—- Şi am aflat că trebuie să te ascult, urmă Dem.

— Vezi aşa, aclăogă cocoana Elenca, eşti băiat de treabă. Aşa te voi. Acum uită ce ţi s-a întîmplat! Dă încolo pe ciocoi că sunt caii dracului! brasla satanei! cuibul şarpelui! vatra iadului! balele turbatului!

Un dorobanţ intră cu o scrisoare de la ministerul unde Dem era copist.

El aducea o scrisoare către Dem. Dem o deschide, o citeşte, devine palid.

— Iar vro istorie, zise cocoana Elenca. Ce este?

— Nimic, răspunse Dem, lucruri d-ale cancelariei.

Cocoana Elenca ieşi. Dorobanţul făcu asemenea.

Dem rămase pe gînduri. Scrisoarea ce îi dase dorobanţul era un ordin al ministrului. Printr-acest ordin Dem era destituat şi înlocuit cu un lacheu al unei dame mari. Dem nu zise nimic. Aruncă scrisoarea pe masă. Dupe cîteva minute, el zise în fine:

— Şi acum cu ce voi mai cumpăra eu flori duminica să pun pe mormîntul mamă-mei?

Sărmane doritor nebun! Tu nu te gîndişi la existenţa ta, ci la florile ce cumpărai ca să pui în fiecare duminică pe mormîntul mamă-tei!

— Trebuie să-mi caut un mijloc de viaţă, zise Dem, nu poci să fiu o povară acestei bune bătrîne care a făcut atît de mult pentru mine şi care este atît de săracă. Ea nu poate să mă hrănească. Aşadar trebuie să mă mut de aici.

Cocoana Elenca reintră la Dem.

— Ştiu ce carte ai primit, zise ea, te-a scos din post, bravo ciocoi!

— Nu m-a scos din post, zise Dem.

— Ba te-a scos, răspunse cocoana Elenca, dorobanţul mi-a spus tot, în locul tău a pus pe un ciocoi al unei cocoane mari. Iacă pentru ce te-am dat eu la carte. Iacă pentru ce îţi strici sănătatea, scriind şi citind noaptea pe această masă ca liliecii, pînă la ziuă. Bre! bre! bre! spurcată lighioană este ciocoiul!...

— Nu te mai supăra, zise Dem cu bunătate. Eu nu-ţi voi face nici o greutate. Astăzi chiar mă voi duce să-mi găsesc un căpătîi. Voi intra la vreo lipscănie...

— Nu voi! răspunse cocoana Elenca cu mărire. Voi să înveţi carte precum ai început; voi să te fac om! da! voi să înveţi mai multă carte decît ministrul care te-a scos din post şi decît copiii lui! Lucrurile nu au să mai fie precum au fost. Domnia ţârei nu va mai fi a ciocoilor şi a vitelor, ci a acelora cari vor şti mai multă carte. Vei sta cu mine încă. Nu te turbura că sînt săracă. Voi găsi eu mijloace a mă hrăni şi pe mine şi pe tine; mînile acestea zhîrcite pot să lucreze încă şi să cîştige hrana mumei şi a copilului ei. Cînd vei fi în stare să cîştigi prin darurile tele, mă vei hrăni tu pe mine. Îţi trebuie bani? Iacă, am cinci sute de lei strînşi din lucrul meu, fă-ţi treaba cu dînşii, doar nu s-ar bucura ciocoii de răul ce vor să facă. Na!

Dem era confuziat. El îi ia mîna şi i-o sărută, fără să poată zice o vorbă.

— Ministrul tău care te-a scos din post, ciocoiul tău care te-a dat afară de la bal, lasă-i pe mine. Mă duc la S-tu Elefterie să dau un sărindar, să-i blestem, şi cînd S-tu Elefterie nu o face ce voi eu, mă voi duce la fermecătoare şi voi face a li se lua mînile şi picioarele. Nu ştiu ei cine este cocoana Elenca!... O să fac atît ciocoii, cit şi ciocoaicele să vie ila tine, călări pe nuiele de alun. Nu mă face că plec acum la ciocoiul care te-a dat afară din bal, mă pui în poartă şi vai de ciocoaica lui: Ciocoaică fără ruşine şi fără obraz! ce ai gîndit tu? ai dat afară din bal un băiat curat ca un înger de trup şi de suflet, şi ţi-ai deschis patul amorezului tău spurcat de trup şi de suflet şi l-ai primit în braţele tele, pe el, pe eî cari joc cărţi, cari fur cînd au slujbe, cari înşăl pe prietini, cari vînd pe tată şi pe mumă, cari nu au nimic sînt în lume! Şi voi striga, bărbatului: Săracule de minte şi de inimă! baba babelor! ruşinea ruşinelor! pune mîna şi-ţi numără coarnele şi petele dupe frunte! pune urechea şi ascultă blestemele văduvilor care le-ai despoiat! In casa ta o singură dată a intrat un înger şi diavolul s-a turburat şi s-a zvîrcolit în inima ta şi a soţilor tăi în cele rele, şi s-au tras de la faţa lui, căci vederea lui îi făceau să se roşească pentru păcatele lor. Şi voi merge la ministru care te-a scos şi-i voi striga: dobitocule! dobitocule! ce ai făcut? ai aruncat diamantul şi ai luat topazul. Nu este însă vina ta‘, căci eşti dobitoc. Isus zice: nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor! Tu, ca un porc ce eşti, ai călcat mărgăritarul în picioare!

Cocoana Elenca aprinsă astfel, începu să tuşască şi fuse silită a curma discursul său cel curios.

Cînd termină tuşitul, zise lui Dem:

— Eu sunt mama ta, îţi poruncesc să şezi aici şi să fii vesel!

Dupe aceste vorbe să retrase şi vocea sa se auzi prin curte vorbind găinilor.

— Are nobil şi frumos suflet această bătrînă, îşi zise Dem.

— Dem! Dem! se auzi afară. Era cocoana Elenca ce striga.

— Dem! Dem! friptura şi oăle sunt pe masă!... vino, repetă cocoana Elenca.

NEHOTĂRÎREA ȘI HOTĂRÎREA

Noaptea ce veni după această zi fuse teribilă pentru Dem. A doua zi el trebuia să dea un răspuns lui Vel.

Miezul nopţei bătuse la orologiul de la Bărăţie. Cocoana Elenca dormea în camera ei. Dem veghea însă în odăiţa sa, cu capul pe mîni, cu coatele pe masă. Era trei oare de cînd se afla în această poziţiune.

La ce gîndea el?

Ideea dacă trebuie să intre în societatea de regene-raţiune se lupta cu credinţele lui leale inspirate de mamă-sa.

„Ce vor să facă aceşti oameni? se întrebă Dem. O revoluţiune. Ce este o revoluţiune? Este răsturnarea lucrurilor celor vechi, îndreptarea relelor, vindecarea rănilor sub cari ţara este îngenucheată, este frumosul soare al libertăţii ce are să răsară în mijlocul întune-recului în cari ne aflăm. Libertatea este atît de dulce! Vai! astăzi suntem robi! Mai multe milioane de români robi la nişte boieri care ei însuşi sunt robi la streini! Omul nu poate nici să scrie, nici să vorbească aceea ce cugetă, aceea ce simte. Dumnezeu însă l-a născut liber.

Ce vor aceşti oameni? Să dea patriei libertatea de care are trebuinţă, să facă ca toţi fiii ţărei să fie egali înaintea legei, să facă ca legile să se execute pentru toţi să facă ca dreptatea să fie pentru cel sărac ca şi pentru cel bogat; să lovească tirania, abuzul, hoţia, şi pentru acestea ei sunt gata a se sacrifica, şi eu ce ştiu acestea, nu voi să mă duc cu dînşii să lupt şi să mor cu dînşii pentru libertate, pentru dreptate, pentru adevăr? Nii voi, mă retrag, pe cînd ei mă chem; ah! sînt un mizerabil! sufletul meu e mic şi înjosit. Sînt laş! Locul unui asfe! de om ar fi mai curînd lîngă cei cari fur şi cari robesc ţara, cari asupresc săracul şi favorez pe bogat, cari vînd patria streinilor. Dar nu, simţ că îmi iubesc patria, iubesc libertatea, iubesc dreptatea! mâ simţ în stare a muri pentru ele. Nu, lumea nu va zice niciodată: «acest om servă tirania şi tîlhăria!» Mumă-mea ar muri de durere să ştie că fiul ei nu face mai multjdecît ar face un mizerabil spion. Nu! aceasta nu va fi, sînt liberal, sînt drept, sînt onest. Dar ce fac pentru libertate, pentru dreptate, pentru onoare? Nimic. Orice tiran, orice tîlhar, orice spion vor zice şi zic că sunt pentru aceste frumoase lucruri; dar nu vor face nimic pentru ele. Ce osebire este dar între mine şi între un tîlhar, un spion? Nu este destul a cugeta şi a vorbi; un mizerabil tîlhar strigă contra tîlhăriilor mai mult decît omul onest; trebuie dar a face, nu a striga; tîlharul strigă, dar nu face. Şi cu toate acestea, eu care sînt o furnică a pămîntului, care nu am după mine nici un trecut, nici fapte, nici experienţă, cu ce drept aş intra în luptă? Cu ce drept, eu care nu sînt nimic aş defia trecutul în credinţele lui, în principiile lui, în religiunea lui, în datinele lui? Eu care nu am după mine nici o faptă, cu ce drept aş combate faptele secolilor înaintaţi? Eu care nu am experienţă, cu ce drept aş zice trecutului: te rătăceşti? Şi chiar dacă scopul ar fi bun, cari sunt mijloacele ce ni se ofer spre a ajunge la scop? Mijloacele cari nu sunt leale, negreşit. A conspira este a lovi în umbră. Aceasta este rău, este grozav; trebuie a trece însuşi prin sînge; este nedrept, căci cei inocenţi pot să piară cu cei vinovaţi. Şi unde sunt vinovaţii? Acei oameni ce rioi îi credem vinovaţi sunt făptura trecutului! în faţă cu trecutul, cu credinţele lor filosofice, ei nu se cred vinovaţi şi nici nu pot să fie. Şi dacă se vor face toate aceste rele spre a ajunge la un scop bun, suntem noi siguri că vom ajunge la un gcop bun? Suntem noi siguri că lumea va fi mai mulţumită atunci? Suntem noi siguri că scopul ce voim noi a ajunge va fi evanghelia viitorului? Şi această scrisoare, şi această mumă ce îmi ordonă să rămîn totdauna leal? Voi călca ordinul ei? Şi acei ce vor să îmbunătăţească lucrurile sunt ei toţi oare buni? sunt ei de bună-credinţă? nu caut ei în toate acestea un mijloc de a mulţumi o ambiţiune personală? Şi eu, mizerabil instrument al ambiţiunilor personale, cu ce mă voi îndrepta înaintea conştiinţei mele, cînd aş cunoaşte că am fost un instrument mizerabil al voinţei lor? Oamenii bă-trini, cu experienţă, m-au încredinţat că mai toate aceste răsturnări se fac în numele libertăţei şi al patriei, în numele fericirei naţiunilor; dar în fund este totdauna o idee ambiţioasă: a ajunge la un scop care mulţumeşte persoanele, şi cînd scopul egoist este ajuns, ei nu se mai gîndesc nici la libertate, nici la fericirea patriei, şi sparg instrumentele sincere cu cari s-au servit, şi pentru cari ei devin cei mai neîmpăcaţi inamici.

Şi cu toate acestea, omul cu principii, omul luminat are o misiune frumoasă în viaţă; are o datorie către societate, către omenire: a se sacrifica pentru ceialţi. Orice om în societate primeşte de la societate dreptul d-a naşte, d-a trăi, d-a se lumina, d-a fi respectat; are o legătură cu societatea, are drepturi, prin urmare are datorii; îndată ce acele datorii ar înceta, drepturile nu mai pot să existe. Fiecine contribuie cu ce poate. Eu iubesc patria mea, deşi nu am nici un drept în ea; dar inima nu este un neguţător ce-şi trage în cumpănă serviciile ce dă în schimb. O iubesc şi nu ştiu pentru ce, şi nu voi să ştiu. O iubesc căci este nefericită. Dacă o iubesc în adevăr, dacă o crez nefericită, pentru ce voi rămînea nepăsător la suferinţele ei?

Tată, mamă, frate, rudă, eu nu am; ţara mea sunt toate acestea pentru mine. Ce îmi pasă mie cine sînt eu şi cine este trecutul? Eu nu sînt nimic decît o idee, trecutul nu este nimic decît o idee; două idei diferite.

Ideea mea este bună. A sprijini patria, libertatea este o idee ifrumoasă; a sprijini dreptatea este o idee sublimă; dreptatea nu este numai dreptatea relativă, este o dreptate absolută. Ceea ce doresc eu este dar bine. Dacă sînt convins că este bine, pentru ce voi recula? Este o trădare a rămînea în urma celoralţi, trădare contra tutulor ce au voinţa mea. Trădare contra juneţei.

Un june nu trebuie nici să cugete, nici să simţă, nici să facă ca cei bătrîni. Este un lucru dureros a fi bătrîn înainte de a îmbătrîni, a fi mort înainte de a muri! Şi ce-mi pasă oare că ar fi rele mijloacele ce s-ar lua spre a ajunge la un scop bun? Mijloacele rele vor privi pe seama celor mai mulţi. Se face ceva în viaţă fără suferind? Nimic. Dumnezeu, ca să vindece multe boale, a trebuit să creeze plante veninate cari fac răul! Voi fi eu oare mai drept decît providenţa? Ar fi nebunie a dori. Şi ce îmi pasă dacă cei ce vor a răsturna lucrurile ar avea în vedere persoana lor? Pentru ce toată lumea nu face astfel? Cînd toţi ar face binele, chiar avînd în vedere persoana lor, lumea ar deveni utn paradis. Este drept a aspira să mulţumească vederile personale, aceia cari ar îmbunătăţi faţa lumei. Şi ce-mi pasă mie daca eu şi alţii ca mine am fi nişte instrumente şi am fi zdrobiţi a doua zi? Să nu ne gîndim la ce vom fi noi! Soldatul cel bun nu cugetă în ajunill bătăliei ce va deveni el a doua zi de bătălie.

Iacă cum se gîndea neîncetat Dem, ce îl frămînta, ce ce îl făcea să sufere.

„Să mă hotărăsc, zise el. Nehotărîrea este mai crudă decît moartea.”

Dar gîndind astfel, ziua veni, soarele se urcă pe orizont şi Vel apăru dimineaţa în camera sa.

— Ai hotărît? îl întrebă el.

— Am hotărît, răspunse Dem.

— Cum?

— Nu mai sînt liber, adăogă Dem.

— Dar ţara ta va fi liberă cel puţin, zise Vel.

Dem luă o hîrtie, o rupse bucăţi şi o prezintă lui Vel, zicînd:

.— Aceasta este scrisoarea mumă-mei. Acum muma mea este patria mea.

Vel îi apucă în braţe şi îl sărută.

GRĂDINA CU CAI

Era duminică pe la şease ore.

Lumea elegantă din Bucureşti se întîlnea pe atunci la grădina surnumită ‘cu cai’ pentru că un întreprinzător avusese ideea a clădi în această grădină un foişor şi a aşeza cai de lemn ce se învîrteau. Această grădină este pe podul de pămînt lîngă Dîmboviţa. De la Grădina cu cai lumea se ducea la Mitropolie unde trecea seara.

Grămezi de cavaleri îmbrăcaţi elegant cu frace civite cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuţite în vîrf, cu ciobotele ascuţite în vîrful lor, cu pantaloni strîmţi pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte, grămezi de dame cu pălării largi cît lipanurile cele bătrîne, cu rochii scumpe, parfumate ca nişte mirese de ţară, se îndreptau către Grădina cu cai, înotînd în pulberea ce trăsurile cari circulau lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea în urmă. Această lume era în trăsuri elegante, avînd pe feciori înapoi, în picioare şi ţinîndu-se de nişte ciucuri mari de mătase lipiţi de trăsuri. Toate aceste trăsuri, pline de cavaleri şi dame, urmau curentul general, către Grădina cu cai. Aproape de intrarea grădinei, doi oameni cu frace civite cu nasturi galbeni mergînd încet, conversînd.

Cel mai bătrîn zicea către cel mai tînăr:

— Am mîncat un pumn de pulbere. Bucureştenii sunt oameni ciudaţi în felul lor. Iarna frămîntă tina cu picioarele şi vara o mănînc, coaptă. Cînd un strein ar veni şi ar vedea de departe această lume, înotînd sub un nor de pulbere, ar crede că este o turmă de boi ce o duce la tăiere, căci numai boii pot suferi să aspire pulbere.

— Nu este vina oamenilor, zise cel mai june, ci a administraţiunei.

— Gîndeşti? răspunse cel mai vîrstnic. Guvernele sunt totdauna ce sunt guvernaţii. ‘Cum e turcul şi pistolul’. Aproposito de politică, urmă acesta, ai intrat în societatea noastră?

— Am intrat, răspunse cel mai june.

— Dar pe iubita o mai vezi?

— Nu am mai văzut-o.

— Te-a trădat, răzbună-ţi! Loveşte-o unde îi pasă.

— Nu voi să-mi răzbun.

— Ai greşală. Ştii epigrama şerpelui şi a femeei?

— Nu ştiu.

— Ascultă:

Intr-acel moment o trăsură elegantă trecu răpede pe lîngă dînşii. In trăsură era o damă tînără şi frumoasă, cu un bărbat. Ea aruncă ochii la cei doi pedestri.

— Ea este, zise în sine cel mai june din pedestri.

— El este, zise în sine dama din trăsură.

Trăsura trecu răpede, stătu la poarta Grădinei cu cai, dama se coborî cu cavalerul ei şi intră în grădină, cei doi prieteni sosiră îndată la poartă.

Toată lumea, oameni, femei, copii, de toate vîrstele, de toate clasele, din toate colorile, circulau pe aleea cea mare, unii dupe alţii, sau unii printre alţii, cătîndu-se unii la alţii, sau mai bine, cătîndu-se unii la vestmintele celoralţi. O bandă de muzică instrumentală executa nişte arii de operă, destul de falş.

Dacă toată această adunare de oameni ar fi fost cîni, vă pot încredinţa că sunetul acei muzici ar fi făcut un efect teribil asupra nervilor lor îneît s-ar fi pus cu toţii să urle. Oamenii însă aveau nervile mai puţin simţibile decît cînii şi gustau aceste sunete descordante ale muzicei în cestiune.

In lumea ce se preumbla pe alee se auzea o murmură surdă, unii se preumblau, alţii conversau. Pe ici, pe colo se auzea idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decît cele ce ei ar fi voit să zică, dar cari ei între ei le înţelegeau.

Unul calcă pe picior pe altul şi-i cere pardon, celalt răspunde mersi! O damă zice unuia bonjur, domnule, domnul îi răspunde bonjur, cheramo! Mai dincolo se fac dialoguri în limba franceză:

— Că fe grand bunica? întreba o fată de doisprezece ani pe o damă de douăzeci şi patru de ani.

— El s-asoa (şeade), răspunse dama cea mai vîrstnică.

— Vu mange du? (dulce) întreba un june dintr-un pensionat pe un funcţionar de la Ministerul Finanţelor.

— Da, răspundea cellalt.

— Voasi corn cet dam s-anculot (se izmeneşte), răspundea încă financiarul, arătînd o damă ce umbla genată de fuste.

Un ofiţer adăoga:

— El a l-aveogleman de pul (orbul găinilor).

— Chel glas vule vu? întrebă un tată pe fiică-sa.

— Glas de limonad (de lămîie), răspundea fata.

Doi şcolari se ţineau de braţ, unul zicea:

— ‘Calipso ne puve se console du d-part d-Ulis’.

Şi cellalt răspundea:

— ‘Dan sa duler el se truve maleores’ etc.

Astfel era limba franceză ce vorbeau unii. Să vedem şi limba română ce vorbeau alţii.

Era începutul epocei acelei boale ce bîntui cîtva timp capitala de a vorbi cu vorbe streine sau dupe cum se zicea,radicale.

— Am citit în jurnal, zicea un profesor de gramatică, că cuestionul dificil ce suspendase relaţioanele occidentale şi orientale a reccevut un soluţion agreabil pentru abitanţii orientului.

— Dar nu ştim cum soluţionul va fi extins în cuestionul ce interesă ginta otomană. Raţionul uman debe să nu fie frapat de volontatea puisinţilor mondului.

Mai dincolo se auzea alt limbagiu; aceştia erau cei fără carte, dar cari voiau să arăte că ştiu ceva. Un lipcan zicea unei dame:

— Nu poţi să-mi reproşezi că te-am trădat. Eu sînt om moderat (cinstit).

Şi dama răspundea:

— Nici vîrsta, nici etatea, nici ilichia dumitale nu te iartă să mă trompezi.

— Atît cugetul, cît şi conştiinţa mea sunt curate.

— Mi-ai dat vorba şi parola şi le-ai călcat.

— Te-am amat şi te-am iubit...

Acestea şi altele multe se auzeau în toate părţile. Un observator ar fi găsit un subiect bogat spre a studia vîrsta soeietăţei ce atunci începea a se ridica ca soarele civilizaţiunii. Această stare de lucruri inspirase unui poet necunoscut ideea spiritualei comedii intitulată Coconu Ianache.

Societatea română nu este de criticat. Ca un copil ce începe a vorbi, a cugeta şi a simţi, ea se lasă a se tîrî fără reflecţiune la aspirările sele naturale către necunoscut. Ea credea că astfel trebuie să fie. Educaţiunea ce se primeşte în şcoli lipsise. Cartea tradiţiunelor era închisă, datinele înapoiate şi barbare. Nu trecuse şease ani de cînd românii aruncaseră ciacşirii şi işlicile, şi cîte alte lucruri aveau încă de aruncat!

Dar să ne ocupăm deocamdată de Dem şi de Luţ pe cari îi văzurăm intrînd în grădină în urma damei din trăsură. Dama ce ocupa inima lui Dem era acum măritată. Ea făcuse o întorsătură prin grădină şi şedea acum pe bancă lîngă soţul său; banca pe care şedea era o canapea de lemn vopsit cenuşiu, era îndoită, adică, la spatele ei avea altă canapea şi amîndouă aveau aceeaşi rezemătoare la spate; partea canapelei din dos era liberă atunci.

Dem şi Luţ trecură pe lîngă această bancă.

— Iacă două locuri, zise Luţ, în dosul canapelei. Să şedem!

— Nu se poate a căta alt loc? răspunse Dem.

— Pentru ce aceasta?

— Pentru... pentru...

— Înţeleg, zise Luţ rîzînd. Persoana cu pricina este acolo.

Dem deveni roşu ca o cireaşă.

— Nu face nimic, urmă Luţ, să şedem.

El zise şi pleacă să şează pe canapea, ocolind puţin. Dem trebui fără voia lui să-l urmeze, sfios, tremurînd. El îşi închipuia că toată adunarea citeşte în inima lui şi toţi ochii se aţint asupra lui. Această cale pînă la canapea de cîteva păsuri i se păru atît de lungă şi dificilă ca deşertele Africei.

Ei şezură pe canapea.

Femeile au o manieră de a vedea fără să se vază că privesc. Dama văzuse pe Dem. Văzuse că Luţ îl tîrîse pe acea bancă, înţelesese sfiala şi turburarea lui şi aştepta curioasă să vază cum se va termina lucrul. Bărbatu-său nu se îndoia de nimic.

— Curagiu, Dem, zise Luţ, doară ochii unei femei nu or fi mai spăimîntători decît glonţurile unui pistol. Ai stat, fără să clipeşti, înaintea unui pistol ce s-a descărcat asupră-ţi la duel, şi nu ai curagiul să întîmpini privirea galeşă a unei pisici de femei!

— Şi-mi vine greu să mă despart de ea.

— Aşa este, o crez, răspunse cocoana Elenca, dar închipuieşte-ţi, Dumnezeu să ferească, că s-ar bolnăvi prin păduri, fără doctori?...

— Ai dreptate, zise muma pe gînduri, o voi trimite la Bucureşti cu dumneata, vă voi da mai mulţi arnăuţi să vă însoţească pe drum. În Bucureşti nimeni nu va şti că este fata mea, apoi o vei încredinţa cucoanei Luxanari, vornicesei, care nu încetează a mi-o cere.

— Şi cînd voi pleca? întrebă cocoana Elenca.

— Mîne de dimineaţă, pe cînd voi pleca şi eu la căpitan Iordache Olimpie, soţul meu.

Această grupă se îndreptă către sat, apoi către o casă.

Acolo, de la poarta curţei stau înşiraţi arnăuţi armaţi cu puşti lungi, în porturi arnăuţeşti muiate în fir. Această gardă se aşează cu respect înaintea dămei. Era garda ce soţul său îi trimisese să o însoţească pe cale. în casă toată lumea era ocupată cu strîngerea bagagelor pentru călătorie.

Cina îl aştepta către acestea. Regină în acest locaş ca și oriîncare parte se întindea autoritatea absolută a soţului său, ea prezida masa şi veghea la trebuinţele femeilor cîte şezură la masă. Lingă dînsa şedea copila.

Cît ţinu cina, dama nu încetă a recomanda cucoanei Elenchi îngrijirea cea mai mare asupra copiliţiei, cînd va fi în Bucureşti şi pînă la Bucureşti.

După cină, fiecare să retrase. Dama se închise în camera ei unde scrise o carte în limba greacă. Către cine scria ea această carte?

Adresa era: vornicesei Luxandra etc.

Scrisoarea avea coprinderea următoare:

„Streină în această ţară, în nici o femeie nu am găsit încrederea şi amicia ce am găsit în tine, dragă surioară. Ţie dar îţi încredinţez această copiliţă pe care ştiu că o iubeşti tot atît cît o iubesc şi eu. Dacă soarta va voi ca eu sau lordache, sau amîndoi, să cădem pradă vrăjmaşilor, fiii muma acestei fete. Zestrea ei va fi în această cutie ce îţi trimiţ împreună cu fata.

Te sărut cu sufletul.

Olimpia.”

Cînd Olimpia termină această scrisoare, părea liniştită şi voi să se culce. Două femei veniră să o dezbrace.

Părul acestei femei este trecut între minunile timpului de atunci. Două femei trebuiau ca să o peptine: una îi peptăna părul şi alta îi ţinea cu amîndouă mînile şi braţele coama ei, care, dupe spusa unor martori oculari, cobora pînă la călcîiele picioarelor.

A doua zi, în faptul zilei, ea chemă pe cocoana Elenca căria încredinţează fata, scrisoarea şi cutia cu diamanturi. Zece arnăuţi fu seră rînduiţi să ducă pe fată la locul destinaţiunei sele. Trăsura în care trebuia să plece dama era trasă la scară. Era o caretă cu cai de poştă. Ea voi să vază pe fetiţa plecînd; o văzu, dupe ce plînse strîngînd-o la sînu-i, atunci se urcă în careta sa; patru alte trăsuri cu femeile ei veneau în urmă, după trăsura sa erau patru arnăuţi călări, la celealte trăsuri cîte doi arnăuţi; o ceată de arnăuţi călări mergeau înainte, o altă ceată mergea în urma trăsurilor.

Astfel această frumuseţe rară părăsi satul Mavrodin cu un cortegiu de regină.

Pînă a urma pe cocoana Elenca cu fata de patru ani la Bucureşti, să spunem ce deveni această frumuseţe. Să spunem cum peri căpitan Iordache Olimpie, bărbatul său.

UN ACT DE VITEJIE

De cîteva zile soarele apusese în fumul puștelor pentru monăstirea Secu. Selim-bei cu un corp de oştire otomană înconjurase monăstirea Secu. Căpitan Iordache Olimpie, cu un corp de arnăuţi, apăra monăstirea. Farmache comanda sub ordinele lui Iordache Olimpie.

Căpitan Iordache Olimpie trecuse în Moldova, ca de acolo să poată scăpa în Rusia. Dar turcii îi astupară calea şi el fuse silit a se închide în Secu cu toată armata sa.

Era seara.

În monăstirea Secu, într-o sală luminată de o candelă, şedeau Farmache şi căpitan Iordache Olimpie. Ei vorbeau despre lucrurile războiului. De mai multe zile monăstirea era înconjurată de armata lui Selim-bei. De mai multe zile turcii băteau zidurile monăstirei, fără să poată a o lua. Seara însă adusese liniştea şi, în aceste momente de pace, cei doi căpitani cugetau la mijloacele de a urma războiul în ziua viitoare.

— Eşti pe gînduri, Farmache? întrebă căpitan Iordache Olimpie.

— Sînt, în adevăr.

— Dar ce ai?

— Ce am! mai mă întrebi ce am? Mîncarea am sfîrşit-o, arnăuţii noştri îi perdem pe toată ziua... nu ştiu unde vom ajunge?

— Ce fel, Farmache, perzi curagiul? Pentru întîia oară te auz vorbind astfel! Nu ştii unde vom ajunge, mă întrebi? Este asta o întrebare ce trebuie să o facă un suflet de viteaz ca tine? Să murim! Iacă răspunsul meu. Voi zice ca Tudor: cînd am ridicat sabia în ţară m-am îmbrăcat cu cămaşa morţei.

— Căpitan Iordache Olimpie! mă cunoşti de mulţi ani, ştii că sînt un viteaz? Ştii că vorbele şi gîndurile mele au fost totdauna vorbele şi gîndurile unui om cuminte? Nu-mi face dar mustrări cari nu le merit. Arnăuţii vor să se predea turcilor; ei murmur astăzi, vor ameninţa mine, vor deschide porţile poimîne.

— Deschiză-le, vom muri noi la postul nostru, făcîndu-ne datoria.

— Dar cînd ar fi vreun mijloc de a face pace cu Se-lim-bei, cu învoire a ne cruţa, nu ar fi mai mintos?

— Eu să capitulez? Niciodată! răspunse căpitan Ior-dache Olimpie cu trufie.

— Gîndeşte-te bine, Olimpie, ai nevastă...

— Farmache, voi muri, dar nu mă voi preda viu turcilor. Turcii nu fac cinste făgăduielilor lor. Cari din arnăuţii ce s-au predat de bună voie nu au fost ucişi de turci?

— Sava, zise Farmache.

— Sava? Să vedem! Chehaia-bei îl păstrează pînă cînd îşi va face treburile cu dînsul, apoi îl va sfărîma. Nu te abate! Turcii pe fiecare zi perd aici mulţi oameni, încă cîteva zile şi Selim-bei, cu restul armatei, va fi silit să se retragă. Noi atunci vom ieşi şi vom trece în Rusia.

In acel moment se auzi afară vocea sentinelelor dupe ziduri.

— Aide să vedem ce este! zise Iordache.

— Alarmă falşă, zise Farmache.

Şi amîndoi, puind pistoalele la brîu şi încingînd iataganele ce le lăsaseră la un moment, ieşiră. Alarma ce se dase deşteptase din somn, chiar în momentul ce adormise, pe frumoasa femeie a lui Olimpie, în camera vecină.

Ea se scoală din patul ei şi se duce să asculte la fereastră. Candela ardea în cameră.

Olimpia era frumoasă în costumul ei de noapte oriental; pe cămaşa sa albă de borangic rîura toată coama sa ce săruta pămîntul.

Olimpia nu mai aude nimic.

— Ce viaţă? îşi zise ea.

Apoi se îndreptă către patul ei.

În acel moment uşa de la sala în care văzurăm pe cei doi căpitani se deschise şi apăru căpitan Farmache.

— Ce vei? întrebă Olimpia. Cine ţi-a dat voie să întri în această cameră? Bărbatul meu a murit?

— Nu a murit încă, răspunse Farmache, dar poate că timpul morţei sele nu este departe.

— Ce vei să zici? striga Olimpia, uitînd un moment costumul ei de noapte şi înaintînd în casă.

— Voi să zic că în această noapte arnăuţii din rno-nastire, înţeleşi cu turcii, vor deschide porţile; că turcii vor intra şi nu vor cruţa nimic, că soarele de mine nu va săruta ochii tăi cei frumoşi. Olimpia mea, am venit dar înainte de a muri a-ţi zice că te iubesc. Este iertat celui ce moare să se spovedească.

— Şi eu, răspunse Olimpia, înainte: de a muri să-mi fie iertat a-ţi zice că te despreţuiesc, Farmache!

— Nu zice aceste vorbe trufaşe! Ele mă omor de o moarte mai crudă decît aceea a vrăjmaşilor. Olimpia, dară te iubesc! Este o patimă adîncă care mă arde ca o flacăre şi care ţi-am tăinuit-o. Turcii vin chiar în această noapte, chiar în această noapte vei cădea prada turbărei lor. Este încă timpul să scapi, vino cu mine, am mijloace să te scap... gîndeşte-te! iacă, îţi dau timp pînă la faptul zilei.

— Te despreţuiesc! răspunse Olimpia cu mîndrie.

— Olimpia, sufletul meu, viaţa mea, ai milă de tine, de junia, de frumuseţea ta, şi te cruţă! Nu suferi să peri! Ceea ce vei suferi este o ucidere de sine, vei peri de nu mă vei urma.

— Te despreţuiesc! mai zise Olimpia înecată de mînie, teme-te de urgia lui căpitan Iordache!

— Îţi dau timp pînă la faptul zilei, mai zise Farmache, voi veni atunci.

Zicînd aceste vorbe, el ieşi.

Olimpia căzu pe pat. Acolo ea se şterse la ochi şi se întrebă dacă nu este un vis ce visase, dacă căpitan Farmache nu era fantasma lui.

Căpitan Iordache Olimpie nu veni. Olimpia auzi mai toată noaptea vocea lui comandînd arnăuţilor în monăstire.

Căpitan Iordache dase ordin să mute toate butoaiele cu iarbă în turnul monăstirei. Această operaţiune ţinu pînă la ziuă.

Olimpia nu dormea. Despre ziuă Farmache i se arătă încă şi îi zise.

— Este încă timpul a scăpa, vino, peste un minut va fi prea tîrziu.

— Te despreţuiesc şi te blestem! strigă Olimpia.

O mare larmă se auzi în curtea monăstirei. Mii de strigăte de oameni, de zgomote de arme răsunară deodată în apropiere.

— Turcii au intrat în cea dintîi curte a monăstirei, zise Farmache. Olimpia, vino!

— Nu voi, zise ea, şi se învălui în coama sa ca într-un giulgiu.

Farmache dispăru.

Cele dintîi raze ale zilei făcură loc vederei omeneşti în mijlocul umbrelor. Căpitan Iordache intră repede în camera femeei sele.

— Scoală şi vino după mine, Olimpio.

— Unde? întreabă ea.

— Vei vedea.

Olimpia îl urmă in costumul ei de noapte. Ieşind în curte, ea auzi zgomote de război. în acest minut a doua poartă a monăstirei se deschidea turcilor de către arnăuţii înţeleşi cu Selim-bei.

Căpitan Iordache conduse pe femeia sa în clopotniţă.

Acolo, el închise uşa pe dinîntru şi urcă scara; cînd fuse în etagiul dintîi, cînd ochii lui zăriră, pe turci pătrunzînd şi vărsîndu-se în curtea monăstirei, aprinse fitilul cel fatal şi îl întinse asupra ierbăriei, cu o mînă; cu ceaaltă, luînd în braţe pe Olimpia, îi zise:

— O sărutare!... Cea din urmă!

Ea înclină fruntea pe peptul său.

Deodată un trăsnet teribil făcu să răsune aerul. O flacără spăimîntătoare lumină tot coprinsul.

Turnul sărise în aer cu căpitan Iordache şi cu Olimpia.

Farmache trecuse la turci cu mai mulţi arnăuţi; ei însă aflară moartea.

Căpitan Iordache Olimpie peri ca un viteaz.

De atunci România nu mai văzu în sînul ei un om capabil de astfel de faptă! Şi acel om care arătă românilor că mai bine este a-şi pune foc şi a sări în aer decît a se preda mişeleşte era un strein, era un grec! Grecia nu era încă moartă în toţi fiii ei.

Negreşit că acest timp era un timp de cădere pentru România, şi cu toate acestea, în comparaţiune cu timpii regulamentari, cită diferinţă! Hrăpirea şi Calomnia astăzi singurele mişc inima acestei societăţi. O, viitor al României! trebuie oare a ne îndoi de tine? Timpii din urmă în România au spălat ruşinea fanarului. Fanarul este în România şi va fi încă mult pînă ce veninul care consumă viaţa naţiunei va deveni atît de teribil, cît va produce o criză.

Nu ne vorbiţi de guvernele voastre. Guvernele voastre vor fi ce sunteţi voi. Răul este în. altă parte, este în voi înşivă. Acolo trebuie căutat, acolo trebuie vindecat.

Timpul de astăzi este mai rău decît timpul înaintea Regulamentului. Şi atunci societatea română avea relele ei. Dar cel puţin ea nu căzuse ca astăzi în acest materialism spăimîntător, care nu are nimic mare, nimic generos. Timpul de astăzi este ca un cer ce nu prezintă decît nori întunecoşi. Rezonul ne-a părăsit, şi inima, lăsată în întunecimi, să rătăceşte şi se hrăneşte de ură şi de răzbunări meschine ca mişcările ce îi dau viaţa. Prepusul ce creşte în spiritul cel vicios coprinde mai toate inimile. Nimeni nu mai găseşte alt mijloc spre a-şi ridica persoana sa decît calomnia. Omul onest este un ilot în această societate. Curînd sau mai tîrsiu el trebuie să piară; hrăpitorii îşi dau vorba, ei se înţeleg în cele rele, cu orice preţ cată să-l sfărâme. Omul onest strică datinele noastre, zic ei, trebuie să-l lovim prin calomnie!

COCOANA ELENCA FACE MINUNI

Dama inimei lui Dem era singură acasă.

Era dimineaţa pe la 10 oare. Soţul său nu intrase încă acasă. El fusese reţinut la o partidă de cărţi. De cîteva zile acest om perdea mulţi bani în cărţi. Nevasta nu ştia nimic. El îi spunea că lipsele lui de noapte purced din ocupaţiuni ce avea cu oamenii politici, în cesti-uni mari pe cari ea nu putea să le înţeleagă. Caterina, acesta era numele ei de botez, băuse o ciocolată şi sta gînditoare. Tocmai atunci cocoana Elenca se prezintă la poarta ei. Ea zise unui servitor să spuie coroniţei că o cocoană voieşte să-i vorbească ceva.

Servitorul împlini misiunea.

— Nu poci să primesc pe nimeni, zise Caterina, oricine va fi.

— Ţine mult să vă vorbească, zise feciorul. Este o femeie ce seamănă a fi de cele ce ghicesc în cărţi...

— De cele ce ghicesc în cărţi? întrebă Caterina. Atunci spune-i să vie.

Cocoana Elenca veni. Figura ei atrase privirile Cate-rinei care nu putu.a-şi ţine rîsul.

— Ştii să dai cu cărţile? o întrebă Caterina.

— Nu ştiu, zise cocoana Elenca.

— Atunci pentru ce ai venit aici?

— A-ţi spune lucruri mai sigure decît acelea ce spun cărţile.

— Ce lucruri? Despre bărbatu-meu?...

— Nu, asta nu mă priveşte. Am un băiat, urmă ea, frumos ca brazii munţilor şi blînd ca turturicele. Acest băiat te-a văzut! L-am crescut eu, căci mumă-sa, ce era o femeie rară, muri încă tînără şi îl lăsă de un an în lume. Săracul, ce frumos era!... mi-aduc aminte!

— Apoi, zise Caterina.

— Acest băiat te-a văzut, s-a înamorat şi acum moare, a ajuns ca o iasmă de dor. Na, te iubeşte, ce vei?...

— Pe mine? zise Caterina, devenind palidă de mî-nie. Pentru astfel de lucruri ruşinoase ai venit aici? Ştii cine sînt eu?

— Dec! zise cocoana Elenca. Nu lua lucrul în rău căci nu este aci nici un rău. Îţi spui că este un băiat ca un înger, un băiat sărac care te iubeşte şi care moare. Am venit să te rog ca să-l scapi, cu o vorbă, cu o minciună, nu-mi pasă. Iţi spun că moare!... N-ai să faci nici o jertfă. Să-i spui o minciună, iată tot; o minciună spre a face un bine, nu este păcat. Vezi, trebuie să se ridice cineva mai presus de ceialţi oameni. Maică-ta sărmana, ce femeie minunată era! O, ce frumuseţe şi bunătate de inimă! ce mărire de suflet! pare că văz...

— Ce fel? întrebă răpede Caterina. Ai cunoscut pe maică-mea?

— Ba bine că n-am cunoscut-o.

— Unde? Cum? Te rog, spune şi mie!

— De cum a venit în ţară... dacă am cunoscut-o? dar nu te-a dat ea mie să te aduc în Bucureşti, cînd s-a dus la căpitan Iordache, la bărbatu-său, plecând din Mavrodin? Nu te-am adus eu aci? Vai! ce am mai păţit şi atunci! Erai de patru anişori, frumuşică ca o porumbiţă; dar rea foc...

— O! şezi, te rog. Vino colea pe scaun. Voi să-mi spui despre maică-mea... Zici că era frumoasă şi bună?...

— Frumoasă! parcă o rupseseşi din soare. Bună! îngerul lui Dumnezeu. Cum te iubea şi cum plîngea cînd te-a dat mie să te aduc în Bucureşti! Parcă ştia sărmana că n-o să te mai vază... Am şi potretul ei pe fildeş. Mi l-a dat cînd ne-am despărţit, zicîndu-mi: „Mamă Elenco, ai milă de fetiţa mea, fii muma ei, dacă voi muri”. Aceste vorbe parcă le auz încă răsunînd la urechile mele!

— Unde este acel potret? întrebă Caterina.

— Acasă la mine, zise cocoana Elenca. Dar de vorba ce ţi-am spus, de copil, nu zici nimic?

— Ai potretul acasă? urmă Gaterina. O să viu să mi-l arăţi. Unde şezi?

— Departe, răspunse ea, trebuie să te duc eu, ca să nemereşti casa.

— Viu, zise Gaterina, viu îndată.

Apoi sună, un serv intră, dă ordin să tragă caleaşca.

— Şi potretul este frumos? întrebă încă Gaterina.

— O să-l vezi şi o să te răpeşti.

Într-acest minut Caterina îşi constrînse deodată toată mişcarea. Ce fel? îşi zise ea în sine, mă voi duce după această femeie? Dar această femeie cine este? Este ea oare aceea ce zice? Ştiu că era o femeie care m-a adus în Bucureşti cînd eram de patru ani; dar să fie aceasta? Pentru ce de atunci ea n-a voit să mă vază? De unde ştiu eu că această femeie nu este o mincinoasă sau o Impostoare?

Apoi, înturnîndu-se către cocoana Elenca, îi zise:

— Am uitat ceva. Astăzi nu voi putea veni. Peste cîteva minute trebuie să merg altundeva unde am promis.

Cocoana Elenca, ageră la spirit, înţelese schimbarea răpede a Caterinci şi surise cu fineţe.

— Ştiu, zise ea, pentru ce te schimbaşi, nu ai încredere în mine, căci nu mă cunoşti, şi bine faci. Dar... iată cineva care mă cunoaşte, urmă ea arătînd la uşă pe muma sufletească a Caterinei care atunci intra.

— Ce faci, Elenco? zise vorniceasa. Dar ce Dumnezeu ai păţit de atîţia ani, să nu vii să mă vezi, nici pe mine, dar nici pe această fată către care aveai oarecare datorie ca una ce ai fost cea mai iubită prietenă a maică-sei?

— N-am venit, şi am făcut rău, răspunse cocoana Elenca, căci iacă fata nu va să mă cunoască.

— Şi fata are dreptate, căci nu te-ai mai văzut.

— Vii acum? întrebă cocoana Elenca încet pe Caterina.

— Taci, răspunse Caterina, să nu ştie mumă-mea.

Aceste vorbe însufleţiră pe cocoana Elenca.

— Ştii ce se vorbeşte în Bucureşti, Caterino? întrebă vorniceasa. Toată lumea admiră devotamentul unui june poet pentru tine. Se zice că s-a bolnăvit de suferinţă!

Caterina deveni roşie şi lăsă ochii în jos.

— Lumea este nebună, răspunse Caterina.

— Vezi, Elenco? întrebă vorniceasa întorcîndu-se către cocoana Elenca, fata ta face minuni! Nu este aşa că este frumoasă şi seamănă cu maică-sa ca două picături de lapte?

— Seamănă, răspunse cocoana Elenca, parcă o văz.

Ochii cocoanei Elenchi se umplură de lacrimi. Caterina văzu şi îi aruncă o căutătură plină de recunoştinţă.

— Am văzut trăsura la scară, întrebă vorniceasa, te duci undeva?

— Mă duc să plimb puţin pe cocoana Elenca. Voi să-i fac toate mulţumirile ce îi făcea maică-mea. Voi face astfel ca de aici înainte să vie des să mă vază, dacă nu pentru mine, dar cel puţin pentru cei ce iubeşte mai mult decît pe mine.

Zicînd aceste vorbe, Caterina se uită în ochii cocoanei Elenchi.

— Şi pe cine poate să iubească mai mult decît pe tine? întrebă vorniceasa.

— Pe bărbatu-meu, răspunse Caterina, privind pe cocoana Elenca.

— Eu vă las să vă duceţi, zise vorniceasa, şi îndată plecă la vizitele sale.

Caterina cu cocoana Elenca plecă acasă la dînsa ca să vază portretul maică-sei. Astfel era pretextul cel puţin.

VIZITA NEAŞTEPTATA

Era două oare după-amiazi.

O trăsură se opri la poarta casei cocoanii Elenchi şi o damă tînără şi frumoasă, însoţită de o bătrînă, se pogorî şi intră în curte pe o portiţă. Dama tînără şi frumoasă era Caterina, bătrîna era cocoana Elenca.

— Vino după mine, zise cocoana Elenca Caterinei.

Şi intră în camera ei urmată de Caterina.

Această casă era tot atît de originală cît era şi stăpîna ei. Era patru camere înşirate, pe dinaintea lor galeria se forma de o prispă de lemn jos şi de un coperămînt îngust sus; la mijlocul prispei se înălţa un pridvor cu două trepte, cu patru colonete de lemn de stejar sculptate şi coperit cu o umbrelă de lemn. Sub această umbrelă era un plafond de stejar sculptat cu multă ciudăţenie; acolo era o laviţă pe care cocoana Elenca îşi bea cafeaua dimineaţa şi pe care noaptea dormea un cîne mare, Samson.

Camera în care intră cocoana Elenca şi Caterina era camera de culcare a stăpînei casei.

Aici totul era învechit, tot avea vîrsta stăpînei casei.

Cînd Caterina intră în cameră, cel dintîi lucru ce făcu fuse să întrebe pe cocoana Elenca despre potretul maică-sei.

— Să-l caut, răspunse cocoana Elenca... Aruncă şalul şi începu să caute prin nişte sepeţele vechi de lemn încrustat cu nacru. Ea caută în sus şi în jos şi nu găseşte ceea ce caută. Deodată se opreşte şi strigă:

— Ştiu unde este, în cealaltă cameră. Să mergem acolo!

Zice şi iese, apoi întră în camera lui Dem, vorbind mereu cu Caterina care se lăsa să se conducă fără să se gîndească chiar. Dem era în camera sa, el fusese bolnav; boala îi dase o serbezie şi o delicateţă care făcea din figura sa tot ce putea vedea cineva de mai poetic. În acel moment el se juca cu o mînă şi părea absorbit în jocul său inocent. Aude uşa deschizîndu-se, păsuri de femei înaintînd în cameră, el rădică ochii.

— Viziune! îşi zise el, frigurile mă prinde iar, si puse mina pe frunte.

Dar viziunea nu dispăru, din contră fuse foarte amabilă şi salută pe Dem cu atîta graţie naturală şi bunătate, incit Dem se încredinţă că nu are a face cu spiritele din frigurile sele.

— Mă iartă, domnule Dem, zise Caterina. Nu ştiam că şezi aici. Mi s-a făcut o surpriză în adevăr neaştep* tată, ce o sînt datoare curiozităţei fiicei ce ciaută să găsească potretul maică-sei. Cocoana Elenca are acel potret şi pretinde că îl are în această cameră.

Dem voi să răspundă şi nu găsi nici o vorbă, făcu rişte mişcări din cap fără înţeles.

In acest timp cocoana Elenca căta într-un vechi se-peţel ce se afla într-un dulap din această cameră.

Caterina aruncă ochii asupra lui Dem care îşi lăsă ochii în jos.

— Iată-l! strigă cocoana Elenca cu triumf. Iată acel potret frumos! Vedeţi!

Vine de la dulap cu potretul în formă de medalion şi îl pune sub ochii Caterinci care îl priveşte cu lăcomie şi îl ia în mînă.

— O, maică! strigă Caterina ce sărută potretul. Ce frumoasă! ce înger! ah! cît sînt de fericită că l-am găsit! Cocoană Elenco, crez că nu o să suferi a mă lăsa despărţită de acest potret?

La toată acestă scenă Dem rămase ca uluit. Inima lui bătea cu putere. îşi strîngea mînă în mînă ca să-şi dea -o conteninţă oarecare; ar fi zis cineva că e o jună fecioară surprinsă deodată de toate dorinţele sele.

Cocoana Elenca lăsă pe Caterina să admire potretul maică-sei şi se folosi chiar de aceasta ca să iasă şi să o lase singură cu Dem. Caterina, preocupată cu contemplarea potretului, nu băgă de seamă că era singură cu Dem.

Caterina privea potretul. Dem sta în picioare cu mîna pe masă şi cu ochii pironiţi în jos, fără să facă o mişcare, fără să zică o vorbă.

Cînd Caterina ridică ochii dupe potret, văzu că este cu Dem singură. Ea roşi.

Caterina era aproape potretul maică-sei. Aceeaşi coamă bogată şi frumoasă, aceleaşi mîni şi picioare mici, aceeaşi gură delicată şi rumenă, aceiaşi ochi plini de strălucire ce recheamă fiicele Olimpului.

Ea nu zise nimic, aşteptă ca Dem să-i vorbească. Dem nu zise nimic, în fine tot ea rupse tăcerea.

— Nu mă aşteptam să te găsesc aici. Aţei şezi?

— Aici, zise Dem.

— Ai fost bolnav?

— Dară, răspunse Dem.

Caterina văzu că nu poate să-l facă să vorbească.

Cîteva ore înainte, Dem, singur în camera sa, printre un buchet de iluziuni şi dorinţi rîzătoare, de cîte ori nu gîndise la această frumoasă figură ce iubea? De cîte ori poate cu sufletul nu o îmbrăţişase? cu gîndul nu îi vorbise? de cîte ori poate nu-şi zisese în sine: „să fie ea acolo, ce nu i-aş zice?” şi în solitudinea lui ce limbagiu frumos, ce imagini graţioase nu găsea el ca să adrese acestei fiinţi ce lipsea? Şi acum cînd ea este acolo, în realitate, Dem este sfios, tăcut, nu găseşte o idee, nu poate zice o vorbă. In fine să decide a vorbi cu mare greutate, inima îi bate, buzele îi tremur.

— Frumos timp!

— Frumos timp!

Frumos timp! Iată tot ce putu găsi acest înamorat şi cu toate acestea, aceste două vorbe, zise astfel, erau un volum, erau sublime, erau naturale. Spuneau mai mult decît a putut zice toţi amanţii de la Romeo pînă astăzi. Caterina era femeie de spirit şi de inimă. Ea înţelese toată profunditatea acestor două vorbe şi se roşi. Ea puse ochii din nou pe potretul maică-sei.

— Şi de ce boală ai suferit? întrebă ea.

— Nu ştiu, răspunse Dem.

— Cînd te-ai bolnăvit?

— Sunt multe zile... într-o zi...

— Poate în ziua cînd ai venit la noi? întrebă ea. Era zi noroasă, mi-aduc aminte, te-am văzut, dar n-am putut să te primesc; nu-mi făcusem toaleta încă... femeile sunt roabe ale datinilor lor. Am să-ţi fac mustrări. De cînd m-am măritat ai încetat a mai veni la maica mea vorniceasa, cel puţin, eşti un capriţios!

— Nu merit mustrări, zise Dem. Timpul mi l-a luat şcoala...

— Şcoala? răspunse Caterina. La vîrsta dumitale, timpul ce dai şcolilor îl răpeşti de la cei ce vor să te vază, şi asta nu este bine.

La aceste vorbe Dem trecu mîna pe frunte, el simţi toată inima sa mişcîndu-se.

— Sunt puţini şi poate nu sunt nicidecum aceia cărora le răpesc timpul şi îl dau şcoalelor, nu am rude, nu am amici, nu am...

— Tot poet? zise Caterina, rîzînd silită. Apropo, urmă ea, am să-ţi fac o rugăciune, mi se pare că ai oarecare înrîurire asupra acestei bătrîne care te-a crescut. Ea are portretul maică-mei, voi să îl iau şi mi-e teamă că nu va voi să mi-l dea. Uneşte-te cu mine să o rugăm să mi-l dea.

— Aceasta se va face, răspunse Dem.

— Iţi mulţumesc dinainte, răspunse Caterina. Dar ştii că-mi pare rău să te văz bolnav astfel! Ce faci ca să te bolnăveşti, nu mai face! Astfel voi eu! urmă ea, trebuie să asculţi! Vino pe la noi, voi să te prezint bărbatului meu, ne vom sili a te face vesel!...

În acest moment cocoana Elenca intră.

— Mamă! zise Caterina, dă-mi mie acest portret.

— Nu se poate, răspunse cocoana Elenca cu gravitate.

— Oh î dă-mi-l, mamă, şi-ţi voi da şi eu cu ce să treci bătrîneţele.

— Bătrînţele? zise cocoana Elenca atinsă, sînt atît de bătrînă? Să-mi dai pe el bani? Nu, puiculiţa mai-chii! cocoana Elenca nu vinde pe bani suvenirile de la persoanile ce a iubit.

— Mă iartă, mamă! zise Caterina, n-am vrut să zic astfel.

— Portretul acesta ţi-l voi da cînd voi muri.

—Dar e departe pînă acolo... eu voi să trăieşti mult, mult, mult, şi să-mi dai mie acest portret.

— Mă unesc şi eu cu această rugăciune, zise Dem. Ce faci cu acel portret tare pînă mai ieri îl aveai aruncat?

— Taci tu, broască! zise cocoana Elenca încet lui Dem, tu nu cunoşti încă lumea. Apoi, întorcîndu-se către Caterina, zise:

— Să mă mai gîndesc, poate să ţi-l trimit acasă cînd acest băiat va putea să iasă ca să ţi-l aducă.

— Cînd va fi acea zi?

— Totul spînzură de tămăduirea lui, răspunse cocoana Elenca.

— Eşti fără milă! zise Caterina încet cocoanei Elen-chi, şi întorcîndu-se surîzătoare ca o roză către figura palidă şi întristată a lui Dem, îi zise:

— Acum, domnule, îndoit sînt interesată să te faci bine.

Caterina salută şi plecă, cocoana Elenca o însoţi pînă la trăsură.

Dem rămase singur.

— O, zi de farmec şi de fericire! zise el, aici! în această cameră mizerabilă unde fiecare scîndură pe care a călcat este udată ele lacrimile ce am vărsat pentru dînsa! Ea aici... dar să vedem! toate acestea n-au fost oare un vis? n-au fost efectul frigurilor?

Şi el se uită împrejur! zăreşte o mănuşe de damă, o ridică... mănuşa Caterinei, această mănuşe răspîndea parfumul adoratei sele, el o strînge sub buze, o strînge la sînu-i ou patimă şi vorbeşte singur:

— Ea a fost! dară, a fost aici, este adevăr, ea a călcat pe aceste scînduri; a şezut un minut pe acel pat. Da, da, poate să şează acolo! acel pat nu este încărcat de mătăsuri şi de batistă, dar este curat ca patul lui Dumnezeu! Voi păstra această mănuşe; ea va fi pentru mine, în singurătatea mea, o dulce consolaţiune. Cu această mănuşe nu voi mai fi singur, nu voi mai fi nefericit. Binecuvîntată să fii, o, zi care îmi dai atîta fericire!...

— Măi, dar nebun eşti de te smoceşti astfel! îi strigă Luţ ce intră atunci şi îl bătu pe umeri.

— Tu eşti! zise Dem.

— Eu am văzut o damă tînără şi frumoasă ieşind de aici; cu o caleaşcă răpitoare; dar nu am cunoscut-o căci purta văl. Doară nu o fi ieşit de la tine?

— De la mine? întrebă Dem, roşindu-se.

— Nu te roşi, băiete, nu te voi bănui pe tine de astfel de bune fortuni, eşti incapabil î... Dar ce zic! o mie de draci să mă ia, dacă nu este adevărat! Măi ce trâii să văz! iată o batistă, batista damei din trăsură.

Zicînd astfel, ridică de jos o batistă albă şi fină. Dem deveni roşu.

— Să vedem iniţialele. C. D. Cine să fie această C. D.? C. adică Casia, Clotilda, Claudia, Cleopatra, Casau dra sau Caterina, puţin îmi pasă! Dar nu-mi spui că eşti cărbune ascuns? Această damă frumoasă a fost aici la tine în cameră. Ca să se afle batista ei aici şi ca să vie aici la tine, cată să aibă un cuvînt de amor. Bravo, Dem. Văz că ai profitat de lecţiunele mele. Faci şi taci, şi mie nu-mi spui nimic.

— În adevăr, răspunse Dem, sfios, nici eu nu ştiu ce este această batistă. Cum a venit aici, nu-mi explic.

În acel moment eînele Samson intră în cameră cu un lemn în gură.

— Iată, urmă Dem, ce poate să fie. Dama clin trăsură sau alta poate a perdut batista pe la poartă. Cinele a găsit-o şi a adus-o aici. Vezi, chiar acum aduce un lemn în gură.

Luţ se uită la cîne.

— O mie de draci să ia pe cîni! zise el, cu toate acestea tot nu am rămas convins. O să povestesc această anecdotă astă-seară la colonelul... ştii, cel cu pricina, care te-a dat afară atunci.

La acest nume Dem simţi inima sa zbîrlindu-se de ură.

Luţ, fără să mai zică ceva, ieşi rîzînd şi luînd cu dîn-sul batista.

Dem voi să oprească pe Luţ, să-i ceară batista, şi se reţinu. Cu ce drept i-ar fi cerut acea batistă? Teama a nu compromite pe Caterina îl opri în loc.

A DOUA SERATĂ LA COLONEL, AL DOILEA SCANDAL

Două zile după scena ce se trecu la Dem, colonelul date o serată. El avea mania seratelor. Tip de burghez înnobilat, el credea că stima lumei se cîştigă învitînd oamenii la mese şi la baluri; că aceasta este destul spre a i se uita sau scuza mijloacele prin cari el adunase atîtea bogăţii. Sărmanul om! gîndea ca cei ce fac păcatele şi cred că dînd daruri la biserici sunt iertaţi. Toţi aceşti oaspeţi cari veneau la masa sa erau cei dinţii ce îşi permiteau cele mai urîcioase epigrame asupra înavuţirei bietului colonel. Lumea iubeşte averea celui care o cîştigă rău, dar nu stimă pe cela ce a cîştigat-o rău. Iată ce colonelul nu a putut înţelege. Astfel cînd auzea că unul din oaspeţii săi ar fi zis cutare vorbă picantă asupra lui, el se supăra şi striga: „Ingratul! mănîncă de | două ori pe săptămînă la mine!”

În acea zi fusese un prînz mare la colonelul. Toată lumea, oameni şi femei, erau bine dispuşi. După masă, nevasta colonelului juca la piano cîteva arii voioase, o polcă, un vals. Cîţiva cavaleri invitară damele şi polcară, valsară, rîzînd.

În acest timp, un june cu părul lung, cu favorite lungi, cu barba rasă pe bărbie, cu mustăţi trase în cosmetic, cu unghiile lungi ca acelea ale Măriei Egiptencei în potretul adoptat în biserica greacă, privind printr-un ochi de sticlă şi mirosind a pomadă şi a miere de Anglia, şezînd lîngă nevasta colonelului, îi sufla la urechi, din timp în timp, cîte o vorbă. Să vedea că tînărul îi declara inima sa, căci dama roşea cîteodată, lăsa ochii în jos sau îi ridică în plafond ca Magdalina ce se pocăieşte.

Să vedem ce era vorba.

— Ştii ce s-a întîmplat, sunt două zile, d-ei C. D., îi zicea junele.

— Nu ştiu, răspunde dama, dar îmi faci plăcere să-mi spui.

— Tot oraşul urlă.

— Cum se poate? dar ce lucru? o intrigă de amor?

— Ai ghicit, şi pentru cine? ce gust? îţi închipu-j ieşti? A făcut sacrificiul să meargă la amantul ei acasă, să lase trăsura ei cu livreaua ei la poarta amantului său, şi ce este mai ridicol e că acest amant nu este altul deeît poetul Dem, acel june ridicol pe care l-aţi poftit odată afară, nepeptenat şi neîngrijit.

— Curios lucru! zise nevasta colonelului. Sînt fericită că auz aceasta, căci în adevăr nu iubesc pe această femeie; este mîndră ca o principesă, pare că nu ştie lumea că este fiică adoptivă a vornicesei. Mi-ai face o mare plăcere să spui această anecdotă în gura mare.

— Ce-mi dai? întrebă tînărul.

— Ce să-ţi dau? întrebă dama.

— O sărutare!

— Taci, monstru ce eşti.

La aceste vorbe, junele se ridică, muzica încetează, danţul asemenea. Junele cu capul în păr zice:

— Doamnelor şi domnilor! ascultaţi o anecdotă curioasă.

După aceasta începu să spuie anecdota precum o spusese nevestei colonelului, cruţînd numai numele Caterinei, dar nu şi numele lui Dem, şi toată lumea scoase un vuiet de mirare şi de dispreţ pentru Caterina.

— încă ceva, zise Luţ ce se arătă atunci în sală, încă ceva ce nu a ştiut oratorul nostru graţios. Această damă ce a fost la Dem, a lăsat să-i cază o batistă, şi această batistă iat-o... are două iniţiale, C. D.

— Batista nevestei mele! strigă colonelul furios, examinînd batista.

PROPOZITIUNE DE DUEL

A doua zi după această scenă, pe la 10 oare dimineaţa, Dem era singur şi scria în camera lui. Oarecine bate la uşă.

— Intră! zise Dem.

Doi inşi intrară în casă. Dem cunoscu pe bărbatul Caterinei şi tremură. Celalt era un ofiţer adiotant al domnului.

— D-ta eşti d. Dem? întrebă bărbatul Caterinei.

— Eu, domnule.

— Şi eu sunt Damian. D-sa este adiotantul S... Amîndoi suntem trimişi de colonelul... Ne place a crede, domnule, că ne-am adresat la un june care ştie să apreţuiască cesti-unele de onoare. Femeia sa a fost aici, sunt trei zile, aici la d-ta. Onoarea colonelului cere reparare, înţelegi?

Dem nu se aşteptase la aceasta. Caterina venise la dînsul, iar nu nevasta colonelului; şi bărbatul Caterinei venea din partea colonelului, să provoace pe Dem în duel pentru că nevasta colonelului venise la dînsul acasă. Dem văzu aici o mistificaţiune. El ar fi explicat îndată adevărul, dar să temu să nu compromită pe Caterina. Ocaziunea a-şi răzbuna asupra aceluia care îl gonise din bal era bună. Tăcu şi primi lucrul, fără nici o explicare.

— Nu-mi este mie dat, zise el, a cerceta cauzele pentru cari sînt provocat; priimesc propoziţiunea de duel. Peste două oare martorii mei au să vă întîlnească, regalaţi totul împreună.

— Cari sunt martorii, d-le? întrebă Damian.

— Vel şi Luţ, răspunse Dem.

Martorii cei doi salutară pe Dem cu politeţă şi plecară. Dem căpătă energia şi puterea ce îi lipsise atîta timp.

— Voi scăpa onoarea Caterinei, zise el.

Şi luîndu-şi pălăria, se duse să caute pe Vel şi pe Luţ. El se duse la Luţ acasă. Acesta cum îl văzu începu să rîză.

— Vino! zise el. Domnia-ta eşti un mare ipocrit. Dama ce am văzut la tine era nevasta colonelului. Bravo, Dem! Batista a recunoscut-o colonelul, te-a provocat în duel şi vii la mine să mă iei martor? Primesc.

— Voi pentru ca să-mi fii martor.

— Să mergem şi la Vel! zise Luţ.

Şi amîndoi plecară la Vel.

Ei întîlniră pe Vel pe Podul Mogoşoaii, îl opresc, îi spun cele întîmplate şi îl invită a fi martor.

— Toate acestea, zise Vel, pentru mine sunt o farsă. Dar, membru al societăţei, trebuie să priimesc a veni în ajutorul unui frate zidar.

Ei regulară unde să găsească pe ceilalţi doi martori. Vel şi Luţ merseră să-i găsească. Dem se întoarse acasă liniştit.

Acest duel era deja cunoscut în tot oraşul. Era asemenea cunoscută şi cauza lui. Colonelul gonise pe nevastă, care se duse la părinţi. Ea era neconsolată. In deşert cată să proteste contra acestei acuzări nedrepte, jurăminte, rugăciuni, lacrimi, nimic nu reuşiră pe lîngă colonelul.

Seara aceea Dem fuse chemat să doarmă la Vel.

A doua zi pe la cinci oare de dimineaţă, Dem împreună cu Vel şi cu Luţ se aruncară într-o trăsură de birjă şi plecară la pădurea de la Băneasa.

Totdeodată veni şi colonelul cu martorii săi. Ei se salutară şi intrară în pădure. Acolo martorii găsiră un tărîm, îl măsurară cincisprezece paşi, îneăreară pistoalele. Bătăuşii trebuiau să tragă la comandă deodată amîndoi.

Cînd fiecare luă locul, martorii se retraseră la o parte, unul comandă una!... două!... trei!... Se auzi descărcătura unui pistol. Colonelul descărnase pistolul. Dem era îngenuche, glonţul colonelului îl lovise în picior. Dem descărcă atunci pistolul în aer. In deşert colonelul ceru ca Dem să tragă într-însul. Dem nu voi, martorii, lău-dînd fapta lui Dem, găsiră că nu se cuvine a mai încărca pistoalele. Medicul legă rana lui Dem. Vel şi Luţ se însărcinară să ducă pe Dem rănit acasă.

Astfel se termină duelul. Toate simpatiile erau acum pentru Dem.

Cocoana Elenca, văzînd pe Dem aducîndu-l acasă rănit, făcu atîta larmă, cit se strînseră vecinii.

Vel zise că îl trîntise calul. Cocoana Elenca crezu. Medicul veni către seară.

Rana lui Dem nu era periculoasă, dar avea trebuinţă de căutare. In acea noapte rănitul dormi.

A doua zi cel dintîi om ce se prezintă la Dem fuse colonelul. Acesta venea să se scuze la Dem pentru rana ce îi făcuse.

— Bine ai venit, zise Dem. Ieri nu am voit a-ţi spune nimic. După duel însă îţi voi spune. Domnia-ta m-ai provocat fără motiv. Eu o dată am văzut pe dama du-mitale în viaţa mea, la domnia-ta acasă. Dama ce a venit la mine, ce a uitat batista, era o altă damă. Iniţialele nu dovedesc nimic, a putut să aibă aceleaşi iniţiale ca femeia d-le.

— Îmi zici acestea cu sinceritate? întrebă colonelul.

— Domnule, răspunse Dem, eu nu ştiu să minţ, îţi jur pe mormîntul maicei mele î

Colonelul sărută pe Dem cu furia ce îi da o bucurie neaşteptată. Apoi plecă răpede să-şi aducă femeia acasă înapoi şi să-i facă scuzele.

Mai mulţi veniră să vază pe Dem.

Cocoana Elenca nu înţelegea nimic despre toate aceste vizite şi se întreba: „Ce vin p-aici toţi aceşti ciocoi?”

A treia zi dupe duel, Dem avu friguri, aceasta îngriji mult pe medic. Vel veni cu Cheren să vază pe Dem. Che-ren ieşi de aici pe gînduri. Veni încă o dată către seară cu doctorul medic. Dem avea o pulsaţie de 140. Delira. Inflamaţiunea era în toată puterea sa. Cheren trecu noaptea pînă a doua zi cu Vel iîngă bolnav.

A doua zi medicul cere un consult. Cheren aduce opt medici. Aceşti învăţaţi declar că nu este alt mijloc de scăpare decît să taie piciorul bolnavului. Cheren se împotriveşte.

Cocoana Elenca plînge.

CATERINA

Caterina auzise deja atît din lume, cît şi de la bărbatu-său, duelul şi cauza lui. Ea înţelesese că ea fusese cauza acestui duel, că femeia colonelului suferise cu nedrept. Dacă ea ar fi ştiut lucrul de mai-nainte, ar fi spus bărbatu-său cele ce se întîmplase şi ar fi oprit orice rău: dar ea aflase tîrziu, şi fiindcă acum orice ar fi zis nu mai putea cruţa pe nimeni, ea tăcu. Către acestea rana lui Dem o turbura mult. De trei ori pe zi trimitea la cocoana Elenca să afle despre starea bolnavului, şi ştirile ce primea, din ce în ce mai rele, o făceau nefericită.

„Eu sînt cauza nenorocirilor acestui copil, se mustra ea, pentru ce m-am dus în acea casă? Şi cu toate acestea, conştiinţa îmi zice că trebuie să mă duc încă. Aş voi să-l văz. El s-a bătut în duel numai ca să nu mă compromită pe mine, prin explicaţiuni ce ar fi fost în drept a da. Aceasta este frumos din parte-i. Voi să-l văz.”

După toate acest gînduri, Caterina trimise să cheme pe cocoana Elenca. Aceasta veni îndată.

— Nu scapă, zise cocoana Elenca, înecîndu-se de plîns.

Aceste lacrimi făcură pe Caterina să plîngă.

— Sărmanul băiat î zise ea. Mamă, să mergem să-l vedem astă-seară. Vino de mă ia.

— Ce poţi să-i faci? zise cocoana Elenca, opt doctori nu pot să-i facă nimic.

— Ai dreptate, răspunse Caterina. Iată, să mergem la biserică să fac privighere.

— Asta este mai bine.

— Dar astă-seară să mergem la el.

— Fie! răspunse cocoana Elenca.

Aceste două femei plecară la biserici să dea sărindare.

Seara veni, nici o schimbare în pulsul bolnavului.

Medicii plecaseră desperaţi. Cheren plecase. Luţ urmîndu-l, zise:

— Muza şi-a frînt piciorul şi poezia a dat ortul popii!

O trăsură se opri la poartă. Caterina cu cocoana Elenca veniră. Serva c oco anii Elenehii ieşi din camera lui Dem şi spuse că nu mai e nimini strein în casă. Caterina intră. Ea privi pe bolnav care delira, faţa lui era palidă, părul castaniu de mătase îi cădea cu răsfăţare pe obraji.

Caterina nu putu să ţie o lacrimă.

Ea scoase un mir de la biserică. Se apropie de bolnav, îl unge pe frunte şi îl vîră în bucla de păr a bolnavului.

Aceste două femei vegheară pînă la miezul nopţii lîngă acest cadaver părăsit de ştiinţa omenească.

Mirul căzuse din păr. Caterina întinde mîna, îl ia şi îl pune din nou în bucla părului. Mîna ei răsfăţa această buclă graţioasă. Nu apucă să ia mîna încă din bucla lui, cînd el scoase un suspin şi deschise ochii. Un surîs de fericire trecu pe această faţă de mort. O criză se făcuse. Dem era scăpat, pulsul scăzuse, delirul se stinsese. Dem sărută mîna delicată ce trecuse în bucla sa.

Peste zece minute Caterina se urcă în trăsură.

— El a scăpat, zise ea, dar acum eu sînt bolnavă, o, Dumnezeul meu.

Cititorii îşi aduc aminte negreşit de ideea tristă ce-şi făcuse Dem de caracterul adoratei sele. El credea că o cheamă Elena şi crezu. O numea astfel, şi ea îl lăsase în această idee. Cînd Dem se plînse Caterinei că se mărită cu altul, aceasta voi să-i dea lui o idee tristă despre caracterul ei, ca prin acest-mijloc să-l depărteze şi mai mult de dînsa. Astfel ea îi zise cînd o văzu la Mitropolie: „Fac o partidă bună, un bărbat de 60 de ani şi milionar! Voi fi scuzată să iubesc pe cine îmi place? închipuieşte să fi consimţit să mă iei? Eşti un copil, abia ai şeaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci şi cinci, îţi mărturisesc că nu aş voi lîngă tine să joc rola ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine...”

Aceste vorbe Caterina le zisese lui Dem cu intenţiune să facă să se răcească de dînsa. Se făcea rea, ca să displacă. Aceasta dovedeşte înţelepciunea ei. Şi cu toate acestea, Caterina nu reuşise; Dem o blestema şi o adora.

ANUL PATIMILOR

Ţara confientă în viitorul ei pînă aici începu să pearză speranţele sele ce pusese în domnitorul de atunci. Erau legi în ţară, şi legile nu se executau. Cine abdica orice simţ de dreptate, de libertate, de civilizaţiune, acela, dacă ar fi avut fruntea pătată de o mie de crime, acela era cel chemat. Cine era independinte, cine îşi iubea ţara, patria, onoarea, dar care nu făcea capitulaţiuni de conştiinţă înaintea unui guvernămînt arbitrar, nedrept, tiran, stupid, antinaţional, acela era prigonit, acela era lovit, acela era fărâmat; istoria tutulor guvernelor arbitrare şi corupte.

În sfera de sus, o aristocraţie fără prestigiu, fără inteliginţă, fără fiertate, fără principe, mişcindu-se într-un cerc de idei mici, de intrigi, de anticamera palatului şi consulatelor; făcînd opoziţiune pentru posturi şi prin trădări sau petiţiuni,,nu mai putea servi la altceva mai mare deeît a scoate un ferman pentru destituirea domnitorului. Un guvern, ieşit din acest cerc de cugetări mici, de patimi mici, era demn de izvorul său. Acest guvern sau mai bine acest sistem, era expresiunea arbitrarului şi imoralităţei. El tremura înaintea consulilor, înaintea aristocraţiei, înaintea partidelor, înaintea poporului. El era mai slab deeît toate acestea. Slăbiciunea îl făcu arbitrar, slăbiciunea sa îl făcea nedrept, voia să fie cîteodată tare şi înţelegea rău tăria; cînd era vorba a sacrifica unul din drepturile ţărei către streini, a umili mîndria, a vesteji demnitatea ţărei, el era slab; cînd era vorba a lovi înîntru printr-un act de nedreptate, o familie slabă, un individ slab, el mergea înainte, nimic nu-l oprea. El înţelegea că tăria unui guvernămînt consistă în a lovi pe cutare sau cutare prin violarea legei; că violinţa era energia; că prudinţa era slăbiciunea. El nu ştia că toate guvernele ce s-au înlăturat de la prin-cipile de prudinţă şi moderaţiune au căzut; că violinţa la guvern nu este la locul ei; că lumea va fi totdauna a acelora ce rezonează, iar nu a acelora ce simt.

Se văzură acte ciudate, un ministru dinîntru bătu cu palma pe un foncţionar al statului în public, pentru că trăsura acestui din urmă întîrziase de a face loc tră-surei ministrului la scara ministerului. Un ministru de Dreptate bătu asemenea pe un foncţionar la scara ministerului Dreptăţei. Prefectul poliţiei punea prin silă de tundea pe foncţionarii ce aveau părul lung, oriunde îi întîlneau.

Poliţaiul de la Piteşti, suferind în Bucureşti această operaţiune silită şi trimis tuns la locul sau, îndată ce ajunse în Piteşti chemă toţi junii foncţionari şi îi tunse prin silă. Cînd aceştia îi cerură ordinul în puterea căruia făcea astfel, el le arătă capul său tuns. Domnitorul el însuşi căzuse în aceste rătăciri. Intr-o zi întîlni pe scara Curţei administrative pe Marin Sergescu, i se păru că are părul prea lung şi dete ordin să-l tunză prin silă. Altădată capul unei mese din secretariat se plînse domnului care era acolo pentru priimirea petiţiunelor, că a perdut o hîrtie ce i se cerea. Domnul dăte ordin să caute în buzunar pe toţi oamenii, ce se aflau in Curtea administrativă, români şi streini fără osebire; aceasta se făcu.

Se văzură miniştri săraci îmbogăţindu-se cîteva luni de la intrarea în funcţiuni; casieri despuind lăzile statului, daţi în judecată şi achitaţi prin bani daţi oamenilor înrîuritori. Dreptatea la tribunale şi la curţi se vindea în ziua mare, fără ruşine, fără frică de pedepsire; pîinea si carnea capitalei deveniră un mijloc de îmbogăţire pentru cîţiva din guvern. Oştirea se specula pînă asupra pîinei soldatului. Procesele erau un mijloc de rapină la curţi; trimise la întărirea domnitorului, se făceau un mijloc de guvernămînt. Tronul era înconjurat de o camarilă de oameni fără principii, fără demnitate. Aceşti oameni se puneau între tron şi între naţiune. Ei ascundeau domnitorului suferinţele şi nemulţumirile publice şi îl adormeau în idei mincinoase asupra situaţiunei. Aceşti oameni făceau tot, pe cei oneşti îi loveau cu mîna domnitorului, pe cei răi îi îmbrăţişau. Calomnia, minciuna erau armele lor. Domnitorul îi credea, îi asculta, fără să cerceteze. Ei îi calomniau pe oamenii cei mai oneşti ca hrăpitori şi domnul îi lovea; pe hrăpitori îi recomanda ca oameni oneşti şi domnul îi înconjura de stimă. Pe cei ce nu intrau în clica lor îi prezintau ca inamici ai tronului, şi tronul asculta şi lovea, şi aceşti curtezani prădau ţara, insultau dreptatea prin mîna domnitorului, îşi creau averi peste averi în ochii lumii şi nimeni nu cuteza a-i critica. Cugetarea era oprimată. Guvernele rele nu vor a fi libertatea cugetărei, căci le este teamă să nu se dezvălească crimele lor de cari au conştiinţă. Această camarilă a veştejit gloria lui Alexandru Ghica, această camarilă a răsturnat tronul, ulindu-l.

Ţara gemea sub hrăpirile camarilei miniştrilor şi funcţionarilor, şi domnul ştia aceste rane şi nu le vindeca. Lasă să hrăpească ca să-şi susţie tronul. Dar nenorocit este acel principe ce-şi sprijină tronul prin tîlhari. Acel sprijin este chiar slăbirea lui.

Tronul are trebuinţă de oameni oneşti spre a se sprijini, precum un edificiu are trebuinţă de proptele sănătoase spre a fi tare. Proptelele putrede slăbesc edificiul. Un domn face faptele cele mai mari, cele mai memorabile; sunt uitate, sunt neluate în seamă, din momentul ce nu va şti să introducă respectul legilor şi moralitatea în administraţiune, căci, să nu ne înşelăm, cît de coruptă şi degradată să fie o societate, principii de morală rămîn totdauna puteri ci, morala este un atribut a lui Dumnezeu ce coboară şi conduce societăţile omeneşti. Nu este nici un criminal care să nu aibă conştiinţa crimelor sele.

Tărîmul diplomaţiei încă nu era liniştit.

Rusia nu găsi în Alexandru Ghica instrumentul ferm cu care să ajungă la scopurile sele. Ea avea nevoie de alt om. Ea vedea cu mulţumire murmurele ce se ridicau deja din toate părţile ţărei. Adesea chiar ea le încuragia în secret, încuragiînd sistemul aducător de nemulţumiri al guvernului. Nu era depărtat timpul cînd Rusia trebuia să lovească. Pentru acestea ea aştepta venirea Adu-nărei Generale. Acolo trebuia să se treacă scena ce încarcă de glorie numele lui Cîmpineanu. Acolo drepturile cele mai sînte ale ţărei trebuiau să fie îngenucheate, şi acolo omul ales pentru înjunghiere trebuia să fie Alexandru Ghica.

Acum să ne înturnăm puţin la eroii romanului nostru.

Dem este însănătoşit. Caterina făcuse tot ce putuse ca să plece cu soţul său în Francia, Cucoana Elenea era mîndră căci scăpase, zicea ea, viaţa lui Dem cu un mir şi credea acum mai mult în cele sînte. Amicii socie-tăţei de regeneraţiune păreau serioşi şi preocupaţi; ei aveau figurile eonspirătorilor. Certele politice de partide variaseră îndoiala, neîncrederea şi răceala între familii. Nu vedeai două familii cari să fie bine împreună. Capitala prezintă atunci acel spaţiu de timp care precedă o mare vijelie. O tăcere şi o indiferinţă prefăcută. Lovirea ce Rusia era să dea drepturilor naţiunei se presimţea în depărtare.

Adunarea Generală se deschise în această situaţiune.

Liberalii ridic capul.

Într-o seară pe la apusul soarelui, doi oameni descoperiţi şi cu pălăria în mînă, cu părul lung, se opriră în faţa caselor Golescu unde astăzi se află palatul tronului. Peste drum de ast palat era o farmacie. La uşa farmaciei, la dreapta şi la stînga, erau atîrnate două portrete de mărime naturală, pe lemn. Unul era portretul lui Socrat şi celalt al lui Ipocrat. Pe fiecare portret era scris cu litere latine numele.

Cei doi oameni se opriră în faţa portretelor. După ce priviră cîtva timp, unul din ei zise:

— Socrates!

Celalt răspunse:

— Ipocrates.

Aceasta să repetă necontenit în timp de un pătrar de oră. Trecătorii, văzînd această scenă ciudată care nu avea nici un înţeles, se opriră să vază ce are să iasă de aici. In cîteva minute strada era plină de curioşi. Farmacistul ieşi, acesta invită pe cei doi domnişori să înceteze acel manegiu ce aducea supărare magaziei sele. Ei nici nu voiră să-l asculte şi urmară prin a striga: „Socrates! Ipocrates!”

Farmacistul se mînie, chemă poliţia. Poliţia nu cuteză a goni pe aceşti doi domnişori.

Femeia farmacistului vine la rîndul ei a ruga pe cei doi domnişori să se ducă. Această femeie era frumoasă. Cei doi originali, la rugăciunele ei, salutară şi plecară.

Într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, pe o casă mare, pe Podul Mogoşoaii, se văzură trei domnişori stînd cu ochii aţintaţi spre răsărit. Era casa unui poet. Poetul cu alţi doi inşi se urcaseră pe casă, ca să vază şi să admire răsăritul soarelui sau aurora. Vecinii, văzînd aceşti oameni pe casă şi neînţelegînd gusturile lor poetice, crezură că este foc, dară alarma, poliţia şi pompierii îi suprinseră pe casă, privind aurora.

În altă zi, cinci juni, feciori de boieri, intrară în casa unui boier, armaţi. Legară pe servitori, pe stăpînul casei şi voiră a răpi pe stăpîna casei, jună şi frumoasă femeie pe acele timpuri.

Un alt fecior de boier văzu într-o zi o damă tînără şi frumoasă în trăsură. Să răpede, să urcă în trăsură, o sărută, dama leşină.

Domnitorul chemă într-o zi pe secretarul vorniciei închisorilor şi îl bate cu ciubucul.

Un boier mare, bătrîn şi original, trece într-o zi cu trăsura pe la Curtea judicătorească. Cînd se apropie de acest loc, scoase capul pe porţile caretei şi strigă cu putere vizitiului să mîie caii în galop, să nu-i prinză hoţii. Cînd trecu de Curte, stătu şi zise vizitiului să se caute în pozunar să vază dacă nu l-a despoiat hoţii de la Curtea judicătorească.

Am putea cita o mie de fapţi de această natură; dar credem că sunt îndestui aceştia ca să dovedim că guvernului i se urîse cu cîrma şi guvernaţilor cu guvernul. Perise credinţa într-o parte şi într-alta. Guvernul nu mai credea în guvernaţi; guvernaţii nu mai credeau în guvern. Ce aşteptau dar? Un divors.

Cînd într-o ţară lucrurile ajung acolo ca să lipsească credinţa, acel guvern este perdut. Guvernul era bolnav, simptomele boalei sele anunţau o boală fără vindecare. Lumea ştia aceasta. Guvernul înţelese şi el aceasta. Era condamnat la moarte şi o ştia, şi aceasta îl făcea şi mai violinte, prin urmare şi mai slab. Niciodată un guvern nu devine mai furios decît atunci cînd înţelege că este slab, că piere. El este ca omul ce vede că se îneacă. Se simte că îşi pierde puterile şi se acaţă cu mînile de orice întîlneşte.

CONSPIRATIUNI UNITE

Consulul rus conspira contra ţărei. Boierii şi juna Românie contra domnului, domnul contra consulului rus. Dar consulul cel dintîi dăte semnalul. într-una din serile lunci lui decemvriu a aceluiaş an în care ne-am aflat pînă aici cu diferitele scene de cari am vofbit, membrii zidari ai societăţei de regeneraţiune fură invitaţi a se aduna în loje. Această adunare extraordinară fuse ocazionată prin vorbele ce se răspîndiseră în popor, ziceri banale cari însoţeau totdauna stările de nemulţumire generală: „au să vie ruşii!”

În acea seară nu lipsi de la loje mai nici un membru. Sala era plină. Noi cunoaştem deja această sală. Era aceea ce văzurăm cu ocaziunea intrărei lui Radoţi în societatea de francmasonerie. Aceeaşi tăcere, aceeaşi obscuritate, acelaşi aer misterios şi lugubru, cu diferinţă că acum membrii erau mai numeroşi. Societatea făcuse progres. Ea cîştigase, între alţii, clerici şi profesori, şi chiar nişte vechi militari. Nu este nimic mai puteric în lume decît societăţile ce se formez într-o idee mare şi generoasă! Principii au fost şi vor fi totdauna pro-blama evenimentelor in societăţile omeneşti. Guvernele slabe se înşel cînd cred că în loc de a satisface trebuinţele civilizaţiunei, trebuie să le reziste; orice rezistenţă se fărîmă, orice persecuţiuhe atunci are drept rezultat a crea martiri şi a da prestigiu principiilor ce vor să zdrobească.

Era un timp de boală, era aproape de a face criză. Guvernul era nebun, partidele politice nebune, poporul nebun. Toţi doreau ceva şi nimeni nu era bine sigur de ceea ce dorea.

Curierul român începuse luptele sele filologice, ajutat de Curierul de ambe sexe.

Aceste foi linguşind guvernul, clasa privilegiată, tămîind toate partidele şi toate clasele, aveau un scop naţional şi politic. Cantorul de avis al lui Carcalechi, subvenţionat de guvern, lăuda dobitoceşte: nu avea nici principii, nici scop. Nu era o idee; era un catalog de laude nedemne ce răspîndea dezgustul sau ridicolul. Românii, ajunşi la o nouă eră, citeau, iubeau să citească. Cîţiva poeţi începură să cînte. Epoca inspira. Inima era tînără şi plină de speranţă în viitor. Astăzi inimile au perdut acea tinereţe. Societatea a căzut in materialism. Românii nu mai citesc, nu se mai instruiesc. Regimul guvernelor arbitrare a îmbătrânit sufletul acestei societăţi încă în a sa copilărie. Ea a îmbătrînit fără să înveţe nimic; s-a uzat, fără să trăiască!

Societăţi literare se formau şi prosperau. Oamenii de inimă şi de cugetare se vedeau, se cunoşteau. Astăzi toţi aceşti oameni trăiesc izolaţi, nu se văd doi cari să fie bine împreună.

Care este cauza?

Atunci era o clasă privilegiată, un cerc strimt care singur domina. Tot ce nu făcea parte din acest cerc nu însemna nimic. Toţi dar aveau acelaşi interes, a combate această clasă; acest interes îi unea pe toţi.

Acest cerc s-a fărîmat, acum lupta nu mai este de la naţiune contra unei clase, este de la individ la individ, Comerciul în mîna streinilor, industria în mîna streinilor, profesiunile liberale în mîna streinilor. Românii se fac plugari sau funcţionari publici. Semn de decadinţă!

Rest barbar al timpurilor de concuistă! Egalitatea a găsit clasele de jos nepregătite pentru aceste sînte principii. Poporul este periculos numai cînd îşi rupe lanţurile. Aceste răni vor trece cu timpul.

Datinile n-au făcut mare progres de treizeci de ani, poporul a rămas tot acela. Comoţiunile, schimbările au fost în ordinul ideilor politice şi sociale; reformele au trecut pe d-asupra grămezilor, fără să le deştepte. Lumina lor nu a pătruns în popor, ele au venit de sus, de la partidele politice sau de afară. Poporul dorea ceva şi nu ştia bine ce doreşte; guvernele nu ştiau bine ce trebuie să-i dea. Poporului trebuie timp încă spre a face cunoştinţă cu reformele guvernelor; lor înşile trebuie timp spre a înţelege că reformele noi n-au misiunea a slăbi autoritatea. Legilor le trebuie timp spre a fi executate. Luminele lipsesc cu oamenii. Lumea nu va să se lumine.

De treizeci de ani a început întinderea ideilor. Din această mînă de oameni de care vom vorbi a purces toate drepturile naţionale şi politice ce a dobîndit România. Am zis că deja societatea de regeneraţiune avea în sînul ei membri din toate clasele şi profesiunele. Aceasta era un mare pas cîştigat asupra trecutului. Şedinţa începu într-un chip solemnel şi grav.

Cheren era deja omul către care se înturnau toate speranţele junei Românii. Ursita îi păstra în analele istoriei ţărei o rolă frumoasă. Această rolă trebuia să se joace de dînsul a doua zi, în sala Adunărei. Cînd toţi membri şezură, Cheren ceru cuvîntul.

— Ştiţi, zise el, în Regulamentul Organic s-a strecurat o clauză care, graţie generalului Kissileff, s-a năbuşit pe paginea ei sub piatra mormîntului. Iacă ce este: ^şrpânii să nu aibă dreptul a-şi da legile lor interioare decît după ce vor fi sancţionate de puterea suzerană şi protectriţă. Este uciderea autonomiei ţărei. Rusia a deschis acum mormîntul acestui articol ucigător pentru drepturile patriei noastre. Mine se va pune în dezbaterea Adunărei Generale a ţărei. Mîne este dar ziua de moarte sau de viaţă.

Această novelă căzu ca un trăsnet asupra celor mai mulţi membri cari nu cunoscuseră această pretenţiune a Cabinetului rus.

— Să impună aceasta cu baionetile! strigară unii

din membri, dar noi, cel puţin, să nu primim î

— Să protestăm! strigară alţii.

Nu se află nimini de altă opiniune.

Vel ceru Cuvîntul:

— Dacă toţi sunteţi de părere a protesta cu energie, Cheren îşi va face mine în Adunare datoria de deputat, ¿ar atunci cată să luăm îndatorire a-l sprijini!

— Îl sprijinim! strigară toţi cu o singură voce.

Aceste cuvinte fuseră ruperea definitivă a junei Românii cu tronul lui Alexandru Ghica.

Ce făcea acel domn? Era el capabil a trăda drepturile patriei sele? Nu credem. Cum dar primise a trimite în dezbaterea Adunărei această nefericită călcare a drepturilor ţărei? O trimitea el cu gîndul că Adunarea o va respinge? Şi pentru aceasta formase o maioritate de deputaţi credincioşi? Nu credem, căci această lege se priimi a doua zi de acea Adunare.

Alexandru Ghica nu credea în gravitatea călcărei drepturilor ţărei prin această lege. Acele drepturi fuseseră atît de călcate de streini, încît călcarea de faţă îi părea de o importanţă mai puţin gravă decît era în realitate. Afară de aceasta, el credea că Rusia caută un pretext ca să ocupe ţara. A face acest sacrificiu spre a scăpa ţara de conflicte, şi într-un timp mai priincios a deşira această hîrtie de călcare, i se păru mai înţelept decît a suferi consecuinţele mîniei Cabinetului de Peters-burg, Nu s-a făcut niciodată, sau de guvern, sau de un individ, o faptă de slăbiciune sau de călcare a drepturilor ţărei, fără ca acel guvern, acel individ să nu aibă un rezon bazat chiar pe interesele drepturilor ţărei ce le calcă în picioare. Boierii ce ieşeau cu flori înaintea streinilor făceau, după ei, un sacrificiu patriotic: era de a nu mînia leul. Cei cari primeau decoraţiunele şi le purtau, credeau că fac un act politic, tot pentru acele cuvinte. Ei sărutau mîna ce nu puteau să o muşte!

Dem era acum bine de tot.

El se afla în această sală unde se discuta viaţa ţărei sele. El care totdauna fusese mai bătrîn decît vîrsta sa, astădată devenise violinte. In tot timpul acestei şedinţe nocturne şedea lîngă Luţ. Luţ avu mare greutate să-l reţie de a nu striga.

— Fii lin! îi zicea Luţ! Ce dracul! de cînd te-ai bătut în duel, te-ai făcut mai belicos, omule fără barbă. Acesta era epitetul ce îi da el. Omul politic, urma Luţ, rezonînd şi vorbind în felul lui, este un cal, şi politica este un drum. Calul ce o ia la început răpede nu ajunge niciodată la ţinta lui: stă pe cale. Nu te necăji niciodată în vieaţă. Necazul vine la om cînd fuge mintea. Inima şi mintea sunt ca ziua şi noaptea ce nu pot trăi împreună. Lasă să vorbească cei alţi. Cînd îi vorbi, vorbeşte totdauna în urtmă şi vei vorbi mai bine. Eu ştiu ce ai voi să vorbeşti: ai vrea să zici că trebuie să se facă o manifestare armată, nu este aşa? Lasă ideile alea! Propune baricade de brînză şi arme de codri de pîne de la Babic ca să meargă românii să se bată. Se bate cineva pentru că se adaogă un articol în Regulament? Se calcă drepturile ţărei, ziceţi voi? Dar cînd s-au respectat vreodată? Drepturile ţărei nu se fac a se respecta decît cu armele în mînă, şi tu vezi bine că românii sunt armaţi cu buchiete de flori, spre a arunca celor ce le-au călcat drepturile ţărei. ‘Capul plecat nu îl taie sabia’, zice vorba. Românii urmez înţelepciunea acestei vorbe şi fac bine. Mîne o să-ţi plîng de milă, o să te văz închis la vreo mănăstire, şi aitunici toţi cîţi te îndemnau la fapte patriotice au să te înjure; iar patria are să-ţi facă o cunună de ştir. Lasă dar mai încet.

— Luţ, îi zise Dem, altădată cînd îmi vorbeai astfel, mă supăram, acum te ascult cu indiferinţă. Ce este acest sistem afectat de a voi a rîde de lucrurile cele mai sacre? Eu nu priimesc aceste idei de bătrîn stricat. Simţ altfel, cuget altfel; simţ şi cuget cu inima mea, cu vîrsta mea. Tu arunci paie ude pe flacăre, şi nu vezi că flacărea le îneacă şi le consumă? Ceea ce se va face mîne, fie mîne privite ca nebunii î Nu-mi pasă! aceste fapte vor produce un mare bine în viitor. Nebun eşti tu dacă crezi că noi lucrăm pentru astăzi! — Nebun! Numese nebun pe bătrînul care, cu un picior în groapă, sădesc pomi ce au să fie într-o zi copaci; dar nimeni nu este mai înţelept decît acel bătrîn care gîndeşte la viitor.

— Poliţia! strigă o voce în sală, poliţia a încongiurat casa!

— Să intre! răspunse Cheren.

Un căpitan de poliţie, scurt, şchiop, chior, intră în sală, cu un gîrbaci în mină.

— Iacă imaginea guvernului de astăzi, zise Luţ lui Dem.

— Am ordin a deşerta această sală, zise căpitanul de poliţie.

— Vedeţi că are conştiinţa răului ce va să facă domnul, zise Cheren. Apoi, întumîndu-se către membri: înţelepciunea ne zice că trebuie să ne risipim.

După cinci minute sala era deşartă. Oamenii poliţiei, cu luminări în mînă, căutau prin toate unghiurile şi prin sobe, doară de vor găsi ceva hîrtii. Căpitanul de poliţie, strîmb şi chiorînd, veghia asupra lor.

ADUNAREA GENERALA ŞI DRAMA

Era o zi frumoasă, zi în care trebuia să se treacă drama perderei drepturilor ţărei. Cerul pare că favora lucrarea ce era să se facă, ca să vează pînă unde omul este capabil a purta înjosirea sa.

Deputaţii treceau la Mitropolie; poporul din Bucureşti, iniţiat în dureroasa dramă ce era să se treacă la Mitropolie, se aduna aici cu frică şi cu curiozitate. Tot oraşul era aşteptător spre a cunoaşte rezultatul.

Adunarea de atunci era expresiunea clasei boierilor, maioritatea ei era pentru guvern. Nici un simţimînt nobil şi patriotic nu făcea să bată aceste inimi pe cari ignoranţa le păstrase încă mici şi umilite.

Şedinţa fuse vijălioasă. Ministrul din Afară dăte citire actului prin care toate legile făcute de ţară nu puteau să aibă putere decît după ce s-ar fi aprobat de curtea suzerană şi protectriţă. Miniştrii erau trişti; ei aveau conştiinţa loviturei de moarte ce se da ţărei; deputaţii guvernului erau trişti; deputaţii patrioţi erau inspiraţi, voioşi şi străluciţi ca martirii în momentul muncilor lor. Maioritatea era tristă, căci ştia că are să învingă, învingerea era ruşinea sa. O murmură adîneă se auzi în toată sala: era un suspin. Ar fi zis cineva că este cel din urmă suspin al României pe cruce. Acest suspin se repetă afară din sală, pe urmă pe toate stradele, în toate casele. Poporul, copil teribil fără petrecere şi fără eleganţă, avu mai mult spirit în acea zi. Evenimentul îi sîngeră inima şi mînia lui se vărsă în epigrame amari. Negreşit, poporul român, pe acele timpuri, nu avea nimic a perde. Ţara lui putea să aibă autonomia sau să nu o aibă, soarta lui nu se schimba, el nu era liber, el nu avea nici un drept la viaţa politică a ţărei lui. Streinii puteau să ocupe ţara sau să nu o ocupe, aceasta nu-i făcea nici cald, nici frig, căci el însuşi era ca strein în ţara lui. Insulta, închisoarea, bătaia, conduse de arbitrarul cel mai barbar, aceasta era condiţiunea lui în societate.

Poporul era învinsul timpului şi purta jugul cu răbdare şi cu hotărîre. Către acestea, instinctul învinsului ce se gîndeşte a-şi scutura într-o zi lanţurile îl făcu să întoarcă încă un ochi compătimitor pentru această ţară. Apoi omul este astfel, că începe de multe ori să iubească chiar relele lui. S-au văzut prizonieri cari, despărţindu-se de închisorile lor, au simţit oarecari păreri de rău.

Astfel poporul din Bucureşti simpatiza cu opoziţiu-nea. Ici o grupă de oameni, stînd şi vorbind, lăsa să se auză aceste vorbe:

— S-a sfîrşit cu ţara, zicea unul.

— Te înşeli, răspundea altul. S-a sfîrşit cu boierii. ‘Apa curge, petrile rămîn’.

— Dar domnul ce face? mai întreba unul.

— Domnul? dar nu este şi el tot din boieri, răspundea altul.

Mai dincolo la altă grupă, alte idei.

— De ce primesc boierii voinţele Rusiei? Mai bine să se bată pînă la cea din urmă răsuflare!...

— Cu işlicile! zicea altul rîzînd. Ei dau drepturile ţârei ca să-şi scape posturile lor; dar cînd ar fi vorba să-şi scape viaţa, oare ce n-ar da?

— Să ucidem pe boieri astăzi! striga la o altă grupă un măcelar.

— N-ai ucis astă-dimineaţă destui boi! răspundea altul rîzînd.

Pe dealul Mitropoliei, în mijlocul unei grupe mari de oameni, Luţ sta şi ţinea un cuvînt în felul său.

— Ei, fraţilor! să vă mai plîngeţi altă dată că grecii uciseră drepturile ţărei! Iacă boierii români că fac mai rău decît grecii! Dar nu este vorba acolo. Noi ce trebuie să facem lucruri mari! Să dovedim că avem o patrie, că suntem vii, că suntem stăpîni, şi decît a peri cu ruşine în trădarea ciocoilor, mai bine această ţară...

Luţ nu apucă să termine vorba şi un ofiţer de poliţie îl apucă de gît şi îl tîrăşte după dînsul. Grupa se risipise.

Vel, Dem şi alţi tineri se arestaseră în alte părţi unde se găsiră propagînd.

Către acestea şedinţa Adunărei devenea furtunoasă. Cheren vorbea. De cîte ori acest orator cerea cuvîntul, toată Adunarea, deşi în mare parte ostilă, păstra o tăcere religioasă care era un semn de admiraţiunea ce purta acestui cap de partidă.

— A trebuit oare a trăi, zicea Cheren, ca să fiu martor la un act care răpeşte drepturile ţărei cele mai sînte? drepturile ei de naţiune, drepturi ce de la începutul acestei ţări au fost respectate chiar în timpi de nenorociri. Prada, focul şi sabia au trecut de multe ori pe sînul ţărei noastre. Streinii au călcat cu picioarele cailor lor mormintele părinţilor noştri; dar nu au fă-rîmat drepturile naţiunei şi românii nu au voit niciodată a seri ei cu mîna lor perderea acestor sînte drepturi. Astăzi însă se jărtfeşte viaţa politică a ţărei şi aceasta cînd se face? Sub un domn român! şi se face de români!... şi nici un glas nu se ridică! Ce fel? voi, epis-copi, păstori ai poporului, voi, toiaguri sufleteşti ale ţărei în zilele de slăbiciuni şi de dureri, suferiţi voi să se calce drepturile ţărei, fără să ziceţi cel puţin o vorbă, fără să faceţi o mişcare? Schimbatu-s-a oare misiunea voastră pe pămînt? Aveţi voi astăzi ruşine de datoria ce vă impune haina ce purtaţi?... Dar pentru ce îmi voi perde vorbele? Inimile sunt îngheţate pretutindeni!... Cine la glasul cinstei şi la glasul naţiei mai poate aici să simţă bătînd inima? Voi zice cele din urmă vorbe. Vă rog, vă conjur, în numele copiilor voştri, nu le pregătiţi un viitor atît de nenorocit! Ei au să vă blesteme într-o zi. Nu le fărîmaţi viitorul! Viitorul este al lor, numai al lor, şi noi nu avem dreptul să ucidem ceea ce este al fiilor noştri.

Mai mulţi oratori vorbiră.

Discursurile făcură o adîncă întipărire asupra Adunărei. Dar impresiunea ţinu un minut. Ea fuse ca mişcarea de viaţă galvanică asupra cadavrelor.

Ei votară, maioritatea votă pederea drepturilor ţărei.

Dar nu, nu era perderea ţărei ce ei votară; era perderea acestei clase oligarhice, era dar scăparea României.

Ţara, auzind cele petrecute în Adunare, tremură de spaimă. Trebuia aceasta ca să deştepte spiritul şi inima sa. Nenorocirile cele mari sunt cauza faptelor celor mari la naţiuni şi la indivizi.

Ţara începu să cugete.

Dumnezeu combinase toate aceste lucruri ca să ajungă la scopul său. Drama divină este infinitul şi actele seale sunt secolii fără număr. Viaţa tutulor naţiunelor este scrisă în această carte de mai nainte. România era destinată a avea o soartă mai bună, şi o prepara, prin încercări, să merite soarta ce o aştepta. Acest eveniment scăpă ţara. Tot ce am dobîndit astăzi purcede direct din această călcare a drepturilor ţărei.

Trei zile în urma acestui act, România nu mai era aceea. Ea cugeta. O naţiune ce cugetă este aproape de scăpare. România cugeta. România era acum matură; oamenii perdură acest spirit de nepăsare ce începea cu viaţa şi se termina cu moartea lor; perdură pînă la acele datine de dezmerdări primitive cu cari un popor iese din noaptea barbariei. Cugetarea aduse trebuinţa de a se întruni; născu lumina, lumina făcu pe cei mai mulţi a se recunoaşte. Acum fiecine vedea rîpa către care mergea împinşi de întunerec şi căutară să evite prăpastia.

Domnul el însuşi se deşteptă ca dintr-un vis.

El se plînse la Cabinetul din Petersburg împotriva opoziţiunei din Adunare. Rusia îi promise, făţiş, sprijinul ei, dar îi ceru pentru aceasta punerea în legi a articolului ce răpea dreptul de autonomie al ţărei. Domnul crezu că lucrul acesta nu poate să aibă consecuinţi serioase. Cea dintîi eroare era făcută în ziua cînd se adresă la streini şi se plînse contra compatrioţilor săi; cea de-a doua era numai o consecuinţă. Niciodată în politică nu se face un serviciu fără a reclama un alt serviciu.

Astfel în toţi timpii s-au perdut drepturile ţărei. Slăbiciunea ţărei a venit totdauna cînd unirea a lipsit dintre români.

Domnul văzu eroarea ce făcuse şi să decise a o repara mai tîrziu. El o repară. Fără să voiască, deveni unul din autorii evenimentelor ce se preparau. Revoluţiunea cîştigă un om puteric. Pînă atunci înisă rola sa nu se schimbă.

VĂTAFUL AGIEI

Dem şi Luţ erau arestaţi.

înainte de a se închide, amîndoi fuseră duşi la prefectura poliţiei ce se numea pe atunci agie. Acolo îi puseră într-o cameră cu furii. Cei ce furau, cei ce asasinau erau confundaţi acolo cu cei ce voiau respectul drepturilor patriei lor. Cînd ei intrară aici, Dem păru indignat.

— Cu furii la un loc! zise el.

— Ce face asta? răspune Luţ. Isus nu a fost răsticnit pe cruce între doi furi? De atunci sunt una mie opt sute treizeci şi şeapte de ani. Nu-ţi spuneam eu ţie că de atunci pînă acum spiritul omenesc nu a progresat în nimic? Iacă acum vezi cu ochii. Naţiunile au rămas naţiuni şi guvernele au rămas guverne.

El se puse să rîză tare, apoi urmă:

— Ce curioasă semănare între lucrurile evreilor de atunci şi lucrurile noastre de astăzi! Pilat este astăzi...

Să nu mai spunem numele! Negreşit nu este departe ziua cînd un Titus va veni să calce în picioare mîndria fireştilor noştri! Păstrează-te bine, băiete, că ai să vezi lucruri mari în această ţară. Cînd zic lucruri mari, nu înţeleg lucruri bune, căci eu, îţi repet, nu crez în bine. Cînd se va fărîma înrîurirea Rusiei dupe aceste ţări, va veni înrîurirea Turciei, Austriei sau cine mai ştie care; cînd se vor fărîma ciocoii vechi, vor veni ciocoii noi. Aceşti de faţă cel puţin sunt săturaţi; cei ce au să vie vor fi flămînzi. Dumnezeu să aibă îndurare atunci de creştini!

— Ce tot latri, măi? întrebă cu despreţ un hoţ pe Luţ, îţi toacă gura ca o moară stricată.

— Aşa batjocoreau cei doi tîlhari pe Isus pe cruce, zise Luţ, îndreptîndu-se către Dem. Dar nu lua în seamă, căci poate să fie chiar pus de poliţie să ne cate gîlceavă.

— Nu răspunzi? întrebă hoţul.

— Domnia lor sunt coconaşi! zise un alt hoţ rîzînd.

— Ce aţi furat voi, măi, de v-a adus aici? întrebă un al treilea hoţ.

— Borfaşi! zise alt hoţ cu despreţ.

— Mai prost încă, răspunse Luţ, nici nu am apucat să furăm şi ne-a prins cu mîna în traistă.

— Dar de unde veniţi? întrebă un hoţ. Să prinză înainte de a pune la o parte? Sunteţi ageamii şi n-aveţi semne de pricopseală. Mai bine rămîneţi în meseria proastă de slugi pentru care să vede că sunteţi născuţi. D-alde voi au fost cari au înjosit meseria noastră prin nedibăcie.

— Strînge şi taci! zise Luţ lui Dem.

— Hoţiile s-au stîrpit prin păduri, zise un hoţ, dar s-au înţolit prin divanuri.

— Să ne facem boieri! zise un hoţ.

— Lesne, răspunse altul, slujbele nu se dau fără bani.

Un dorobanţ intră în închisoare cu biciul în mînâ. Se uită asupra tutulor arestanţilor, lovi pe unul cu biciul cam în glumă, şi văzînd pe Luţ şi Dem, le zise:

— Voi veniţi cu mine, căci vă cheamă vătaful.

Cei doi arestanţi se duseră după dorobanţ. Acest din urmă îi conduse în sala de sus unde era vătaful agiei.

— Aţi vrut să răzvrătiţi poporul! le zise vătaful, aţi înjurat pe excelenţia-sa consolul, aţi înfruntat pe puternica împărăţie. Pînă cînd aceste fapte nelegiuite? Ce vreţi? Să faceţi revoluţie? Să vie streinii în ţară?... nu vreţi pe boieri? nu este aşa? vreţi să fiţi şi voi boieri!... Săraca ţară! cînd o ajunge pe mînele voastre! Măi, astă ţară nu poate fără boieri! Dar unde s-a mai văzut mai bună stăpînire deeît cea de astăzi, mai bun domn decît cel de astăzi? Toată lumea este mulţumită. Şi ţara merge ca un ceasornic! Mi-este milă de voi!... o să vă mănînce puşcăria!... nu era mai bine să plecaţi capul şi să lăsaţi pe alţii să îndrepteze lumea? să luaţi o pîine şi să nu vă turburaţi mintea cu parascovenii franţozeşti!

— Tot aşa ziceam şi eu băiatului ăsta, zise Luţ, că n-o să îndreptăm noi lumea.

— Dacă îi ziceai astfel, tu de ce nu ai urmat astfel? mai zise vătaful. Dar vremea nu este perdută. Iată, stăpînirea poate să închiză ochii pentru astă una dată, dumneata eşti mai vîrsnie, te văz deştept, poţi fi de folos în multe lucruri stăpînirei... putem să-ţi dăm o slujbă foarte delicată... n-ai să lucrezi cu coatele pe masă; ceva mai bine, mă înţelegi? In loc să strigi împotriva stăpînirei, mai bine să vii şi să ajuţi stăpînirea în luptele ei cu revoluţionarii, să-i dai poveţe ce să facă la multe lucruri pe cari ea nu le ştie şi dumneata le afli în locurile unde te duci...

— Să mă faceţi spion? zise Luţ rîzînd.

— Cine ţi-a vorbit de spion? întrebă vătaful. Să te facem privighetor pe lîngă noi. Asta este ceva mai mult... Să luăm şi pe băiatul ăsta?... mi se pare sprinten... nu trebuie să vă supăraţi de a priveghea pentru partida sa. Şi chiar cînd ar fi cineva... ceea ce ai zis... este oare ruşine? dar un sp... poate să fie ce este şi să fie om cinstit.

— Ascultă, domnule, zise Dem, ai bunătate de ne dă drumul sau ne trimite la închisoare, căci n-ai găsit pe cine cauţi.

— Eşti limbut! zise vătaful, elătenind din cap, o să scurtăm noi limba aceea.

— în adevăr, zise Luţ, dacă suntem vinovaţi, să ne pedepsească!

— Să vedem, răspunse vătaful. O să vă ia tacrir. Să vie grafierul!

Grafierul era aci. Veni. Vătaful şi grafierul şed la o masă.

— Cum te cheamă? întrebă vătaful pe Luţ.

— Luţ.

— Luţ? şi mai cum?

— Luţ, numai Luţ.

— De cîţi ani eşti?

— Am perdut ceaslovul pe care tata însemnase ziua naşterei mele.

— Pune treizeci şi cinci de ani, zise vătaful către grafier.

— Ai fost astăzi la Mitropolie?

— Am fost.

— Ce-ai vorbit oamenilor acolo?

— Am vorbit că consolul rus este părintele nostru cel mai bun.

— N-ai vorbit aşa!

— Ba aşa!

— Ba minţi! căci nu te aresta de vorbeai aşa!

— Fiindcă m-a arestat a trebuit să vorbesc altfel? Atunci scrie că am zis că consolul rus este un părinte rău pentru români...

— încet! strigă vătaful.

— Că va să fărîme drepturile ţârei, şi fără o provincie...

— Nu seri asfel de lucruri! strigă vătaful către grafier, că ne prăpădeşte Dumnezeu!...

— Am zis că românii mai bine să moară decît să sufere...

— Destul! strigă vătaful. Destul!... Du-te, grafiere!... şi să vie dorobanţii să-i ducă p-amîndoi la puşcărie!...

Totodată, ca cînd i-ar fi venit o idee sublimă, se opri, se lovi peste frunte cu palma şi zise în sine însuşi: „Ce prost sînt! Acest om a zis vorbe mari, vorbe cari s-au zis sau se pot scrie în tacrir... nu aş plutea eu, din aceste vorbe, să scoţ un complot?... să iau o decoraţie cel puţin? o slujbă mai bună?... de ce nu? Treaba noastră este a născoci din nimic comploturile de revoluţii, altfel ce am mai păzi noi aici? Voi lua mărturisirea de tacrir, de va fi trebuinţă, voi născoci doi martori cari să sprijine declaraţia sub cuvînt că au auzit zicînd aceste vorbe la Mitropolie. Omul acesta este un conspirator; era ieri seară la Cheren..."

— Grafier, scrie ce ai auzit de la dumnealui!

Grafierul scrise vorbele ce zisese Luţ.

Cînd grafierul scrisese, vătaful ceru hîrtia, o strînse şi, luîndu-şi şapca, ieşi răpede, recomandînd grafierului să păzească bine pe cei doi arestanţi.

El plecă cu trăsura. Dupe cîteva minute trăsura sa intră în curtea consulatului rus. Coboară din trăsură. Se anunţă, zice că are să vorbească cu consulul despre un complot împotriva Rusiei. Consulul avea adunare la dîn-sul. Boierii din partida rusească erau aici. Un serv zise consulului încet că vătaful agiei cere să-l vază în secret spre a-i descoperi un mare complot împotriva vieţei împăratului Rusiei. Servul adăogise vorbele de „împotriva vieţei împăratului Rusiei" sau din cauză că i se păruse a înţelege astfel, sau din cauză că la ruşi atunci Rusia şi împăratul erau aceeaşi idee. Consulul, auzind aceste vorbe, tresări fără voia lui. Se sculă şi trecu într-un cabinet unde chemă pe vătaful agiei.

— Ce este? întrebă el.

Vătaful de agie îi arătă tacrirul ce luase lui Luţ şi în care acesta atacase pe consulul Rusiei.

— Numai atîta? întrebă consulul. Era vorba de complot asupra vieţei împăratului! Oricum va fi, trimite pe aceşti doi tineri la puşcărie, mîne li se va lua tacriruri mai lungi.

Consulul se întoarse în salon.

Vătaful veni la agie, unde dăte ordin să transmute pe cei doi arestanţi la puşcărie. Cînd arestanţii fură porniţi, vătaful zise:

— Am luat crucea!

PUŞCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU

Pe piaţa ce să vede astăzi în faţă eu hanul Manuc era altădată o curte largă, îngrădită cu ziduri nalte ca o cetăţuie. În mijlocul acestei curţi era o biserică; locul acestei biserici este acolo unde să vede astăzi o cruce îngrădită. La dreapta porţei cetăţuiei era o casă ce da cu o coastă la pod şi să prelungea înîntru. In această casă era direcţiunea închisorilor. Alte rînduri de case şiruite în curte serveau de chilii pentru arestanţi; un grilaj despărţea o curte mică a administraţiunii de curtea arestanţilor. Puşcăria era locul cel mai rău văzut de popor. La poarta acestei puşcării poporul văzuse în diferite epoce lucruri înfiorătoare: văzuse capete tăiate şi atîrnate.

Văzuse cadavre spînzurate, înaintea Regulamentului; în anii din urmă văzuse femei criminale, rase, lănţuite şi expuse la vederea publicului.

Aici fură aduşi Luţ şi Dem. Logofătul Iordache îi priimi cu bucuria obicinuită ce simţea de cîte ori vedea venind arestanţi. Li se dete o cameră în şirul caselor unde era administraţiunea, deşi logofătul Iordache pretinse că mai bine ar fi aceşti doi boieri să locuiască cu arestanţii criminali unde este viaţa mai veselă. Vătaful agiei stărui să-i puie singuri într-o cameră, în casa administraţiunei. Tot el recomandă să se oprească de a veni cineva să-i vază sau de a-i lăsa a comunica cu cineva din oraş sau prin orice alt mijloc. Era destul un astfel de ordin ca logofătul Iordache să îşi facă datoria sa cu scumpătate.

Vorba să răspîndise în Bucureşti că s-a descoperit un complot ce avea ramuri în Petersburg şi care avea ţinta a ucide pe împăratul. Fiecine explica faptul precum voia şi îi da tot felul de podoabe. Se ştia că Luţ şi Dem fuseseră arestaţi, dar nimeni nu putu crede că ei erau arestaţi pentru complotul de atentat împotriva vieţei împăratului Rusiei. Fraţii societăţii de regeneraţiune, îndată ce auziră despre arestarea acelor doi, alergară în toate părţile ca să mijlocească libertatea lor.

Cocoana Elenca fuse înştiinţată prin ei de arestarea lui Dem. Ea primi ştirea cu nepăsare, pe urmă să puse

a blama pe Dem că nu se mai astîmpără. Cînd termină cu Dem, să apucă de guvern a-i adresa tot felul de mustrări mai mult sau mai puţin preţioase. „Dar vorbele sunt vorbe, adăogă ea, şi el şede în închisoare, trebuie să mă duc să mă rog pe ici, pe colo ca să-l scap. Dar unde voi merge! Cunoşteam odată mulţi boieri, acum m-au uitat toţi, căci n-am vrut să mă mai duc la dînşii. Caterina s-a dus cu bărbatu-său în ţări streine. Dacă m-aş duce la vorniceasa?... Ştii că n-ar fi rău să încerc? Ea este bună şi cunoaşte mulţi boieri... mă duc la dînsa.”

Cocoana Elenca zise şi îndată puse şalul şi îşi legă capul cu barişul verde cu ciucuri, care era costumul cel mare al său, şi plecă.

Ea găsi pe vorniceasă, îi spuse motivul venirei sele. Vorniceasa îi promise să vorbească cu nişte persoane. Ea se ţinu de parolă, vorbi cu ministrul, dar nu putu deocamdată dobîndi decît voia ca să meargă cocoana Elenca să vază pe Dem în puşcărie.

UN CARACTER DE TEMNIŢAR CUM NU SE VEDE ÎN TOATE ZILELE

Pe la anul 1800 trăia în Ploieşti o familie sărmană care avea şeapte copii. Capul familiei se chema Iordache şi femeia lui Stanca; băiatul întîi născut luase numele tatălui său. Această familie trăia de astăzi pînă mîne, întrebuinţînd micul comerciu pe piei de miei ce le cumpăra de la păstori şi le vindea la cojocari sau la căciu-lari, argăsite. Comerciul său nu mergea bine de la un timp încoace, nu putea nici să hrănească această familie, încet, încet mizeria începuse să intre în această casă şi să nu mai iasă niciodată. Bietul jupîn Iordache vedea cu destulă durere cum familia sa suferea de cele mai trebuincioase ale vieţei şi nu se putea face nimic, copiii să măreau, nu aveau nici haine pe dînşii.

Pe la anul 1800 întîmplarea făcu ca cocoana Elenca să meargă la schitul Ţigăneşti, între Ploieşti şi Bucureşti. Acolo ea cunoscu familia lui jupîn Iordache. Jupîn Iordaehe, nemaiavînd cu ce trăi, în Ploieşti, în desperarea lui plecă la schitul Ţigăneşti, cu femeia şi şeapte copii, unde speră să-i hrănească cîtva timp din generozitatea maicilor. Femeia lui jupîn Iordaehe era o femeie de inimă. Mizeria în care căzuse o făcea să fie nenorocită sufleteşte. De cîtva timp căzuse într-un fel de melancolie care era semnul slăbirei spiritului său. Intr-o zi dăte chiar semne de alienaţiune mintală. Cîteva zile încă, şi această indispoziţiune, constată o boală serioasă. După celealte nenorociri ce izbiră pe jupîn Iordache, înnebunirea soţiei sele fuse coroana.

Maicile să interesară de soarta acestei nenorocite familii. în acele zile veni cocoana Elenca la schit. Ea văzu pe bolnavă, văzu nişte scene triste şi plîngeroase între mama bolnavă şi între şeapte copii mărunţi ce o înconjurau. Inima cocoanei Elenchi se atinse de aceste lucruri. Din propria sa iniţiativă, ea dete o sumă de bani lui jupîn Iordache, cu cari bani să poată urma comerciul său de piei. Afară de aceasta, pe copilul cel mai mare, Iordache, îl dete să înveţe carte la un dascăl în Bucureşti cu a sa cheltuială.

Ea plăti în timp de trei ani cheltuielile cu acest copil. Dascălul la care şedea observase că Iordaehe avea spiritul mărginit; dar că era foarte supus şi plecat. Conştiinţios astfel precum conştiinţa sa era. Mergea la biserică în toate zilele; citea viaţa sînţilor ziua şi noaptea; se ruga la Dumnezeu regulat de trei ori pe zi. Cînd se punea la masă făcea semnul crucei şi rostea o rugăciune; cînd se culca, se închina, după ce citea lungi rugăciuni; apoi aprindea tămîie în odaie. Să observăm însă, pe lîngă toate acestea, că nu avea inimă pentru nimic mare, pentru nimic frumos. Simţimîntele lui erau meschine, cugetările lui erau meschine. Nici un elan nu mişca sufletul său. El nu avea nici copilărie, nici tinereţe. El nu visa ca cei alţi copilandri. Era pozitiv ca o mahină rece, ca o carte scrisă din ordinul unui guvern. Avea credinţa cînelui buldoc către stăpînul său; dar şi răutatea acestui cîne contra tutulor celor ce supăr pe stăpînul său. Avea ceva din stofa din care se fac spionii si canonarhii; ceva poliţienesc şi ecliziastic totodată; avea ceva şi mai mult, avea ceva din natura gîzilor. El niciodată, în jocurile sele cu copiii, nu se certa, nu se bătea; el ciupea pe furiş. Silit odată, fără voia lui, la o luptă cu un băiat, şi supărat pînă la furie, apucă pe acel copil cu dinţii de buze şi îi rupse o buză. înţelegea anevoie şi învăţa cu stăruire. Răbdarea lui era proverbială. Tot felul de poziţiuni incomode pentru toată lumea el le suferea cu nepăsare. Dascălul nu voia să-l pedepsească din cauză că orice pedeapsă ce i. să da, el încerca voluntar acea pedeapsă mai mult decît ar fi voit cel care îl pedepsea. Dacă îl punea în genuchi pe piatră, el apăsa cu genuchii în piatră ca să sufere. Dacă îl lovea cu nuiaua pe palme, el contribuia, prin poziţiunea ce da palmei înaintea nuielei, ca loviturile să le primească mai dureroase. Astfel sunt în mică parte semnele ce da în copilărie despre caracterul ce era să aibă într-o zi acest copil. Iordache, după trei ani, părăsi pe dascălul şi intră la o bogaserie ca ucenic. Aceasta i se întîmplă cu ocaziunea luptei silite în care muşcă buza camaradului său. Cocoana Elenca află despre acest fapt, dar se mulţumi a-i trimite de cînd în cînd cîte un ajutor.

Iordache nu stătu ani mulţi în comerciu. El merse într-o zi la cocoana Elenca să o roage a mijloci pe la cunoştinţele sele, să-l primească la vreun calem. Acum el era flăcăiandru, părinţii săi murise. Ceea ce făcu pe cocoana Elenca să alerge din casă în casă de boier, ca să aşeze în vreun calem pe Iordache. Fuse făgăduinţa ce-i dete că el are să îngrijească de fraţii şi surorile sele rămaşi orfani. Cocoana Elenca izbuti să i se dea un calem.

De atunci Iordache nu mai venea să vază pe cocoana Elenca. Cocoana Elenca sărăcise şi el era deja un calemgiu de oarecare însemnătate. Iordache era şi ingrat, dar aceasta nu ţinea de caracterul său; nerecunoştinţa, trebuie să nu ascundem, ţine de caracterul naţiunei române. Sunt puţine excepţiuni acei oaroeni la noi cari port recunoştinţa binefacerilor ce au primit. Cei mai mulţi sunt ca debitorii cei răi, căror le perzi amici a sau stima îndată ce îi împrumuţi cu bani. Negreşit că cel ce face binele trebuie să-l uite îndată şi cel ce îl primeşte să nu-l uite. Dar lucrul se întîmplă altfel: la noi, cel ce face binele cuiva nu îl uită, şi cel care primeşte binele îl uită. Cîteodată însă se întîmplă nu numai să-l uite, dar încă să plătească facerea de bine prin rău! Triste simptome de cădere morală!

în anul 1837 Iordache se afla îngrijitor asupra puşcăriei.

Să ne înturnăm acum la şirul istoriei noastre.

Cocoana Elenca se prezintă cu un bilet de la vornicul, închisorilor către Iordache. Prin acest bilet se scria că liberă este purtătoarea biletului să vază pe Dem şi Luţ, faţă cu îngrijitorul puşcăriei.

PUŞCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU

Dar aci trebuie să ne oprim ca să spunem cititorilor despre spectacolul înfiorător ce văzu cocoana Elenca la puşcărie.

Ea văzu multă lume adunată la poarta puşcăriei, dar nu băgă de seamă, intră în curte, ţiind biletul la mînă.

— Pentru vătaful Iordache de la vornicu! strigă cocoana Elenca, arătînd biletul la nişte gardieni. Unde este vătaful Iordache? întrebă ea.

Şi guardienii îi răspunse:

— Iată-l, vine cu rasa!

— Cu rasa? întrebă ea.

— Cu rasa... ce? zise un guardian.

— Care rasă?

— Ei! te faci că nu ştii! Femeia care şi-a omorît bărbatul şi pe care a ras-o la cap şi are să o puie pe pod afară, să o vază lumea, în timp de trei zile mereu.

— Vai! ce grozăvie.

— Dar dă-te la o parte, că iacă aduce pe rasă să o scoată afară la poartă.

— Dar vătaful Iordache? întrebă cocoana Elenca.

— Este ăla care tîrăşte pe rasa de braţ, uite-l! zise un guardian.

— Vai de mine! ce am trăit să văz pe bietul Iordache gîde; în adevăr, lordache, ocolit de o ceată de guardieni, cu mîna înfiptă în gîtul unei femei, venea către poartă; femeia purta o dulamă de aba jumătate vînătă şi jumătate albicioasă cum port arestanţii statului. Gîtul ei era ocolit de o leasă lată de fer, din această leasă înainta un laţ al cărui căpătîi îl duceau guardienii.

Capul ei era de tot ras şi dezvelit. Cocoana Elenca, la această vedere nu putu răbda fără să strige:

— Vai! nu voi mai putea da biletul în mîna acestui om!

Şi se trase înapoi cu spaimă, apoi să amestecă cu ceaaltă lume ce să adunase pe stradă împrejurul unui pat de lemn în formă de cutie şi cu un stîlp la spate, pe care era să urce pe condamnată.

Iordache vine cu femeia rasă. El însuşi îi dete mîna să urce pe patul de expoziţiune pe această nenorocită, fiinţă. Femeia întîrzia, să observă că lordache îi frîngea braţul furiş, ca să o facă să se urce mai repede. Să observă asemenea că figura lui strălucea de o bucurie stranie. Femeia se lipi cu spatele de stîlp; leasa de fer ce purta la gît avea o toartă mai mică. Această toartă se agăţă de un clinei de fer bătut în stîlp şi astfel femeia rasă, lipită cu spatele de stîlp, era silită a sta neîncetat în picioare. Ea trebuia să fie expusă la vederea publică cel puţin trei zile. Spectacol barbar! pedeapsă degrădătoare oprită de spiritul care dictează legile la naţiunele civilizate! Legea pedepseşte, ridică viaţa criminalului, dar nu degradă omul în criminal! nu insultă criminalul. Poporul văzu aceasta şi se înfioră de dezgust, puţini voiră să privească.

Asupra capului femeei rase se vedea o tablă neagră şi pe care era scris cu cretă cuvintele că şi-a omorît bărbatul.

Era într-o sîmbătă. La poarta puşcăriei, pe stradă, în acea zi era un adevărat teatru. Nu trecuse zece minute de la expoziţiunea femeei rase şi iată că soldaţii aduc pe arestanţii din puşcărie, aici pe piaţă, ca să-i bată la spate cu nuiele. Această corecţiune se făcea în toate sîmbetele regulat; îi lovea de faţă cu publicul, ca mijloc de a inspira moralul. Dezbrăcară pe arestanţi, unul cîte unul, ca să-i bată peste cămaşă. Iordache, ce era încă acolo, nu lăsă pe oamenii săi să bată: voi să bată el singur; aceasta o făcea totdauna de cîte ori să arăta ocaziunea de a bate pe cineva cu nuiele. îşi súmese mînecele anteriului şi pulpanele, luă două nuiele cu care să lovească d-odată, ca să nu treacă numărul loviturilor, dar ca să facă pe arestant a suferi îndoit. Iordache lovea; să observă că lovind, strîngea din dinţi cu sete; ochii săi străluceau d-o bucurie infernală; figura lui să contractase. Dacă cineva, în acel moment, ar fi examinat părul său dupe cap, ar fi văzut că părul său să contractase ca perii ursului în mînie.

Cocoana Elenca văzu aceasta şi puţin rămase să se căiască de binefacerile ce făcuse acestui monstru cu chip de om.

— Nu poci să mai văz pe blestematul acesta, zise ea, mă duc, Dumnezeu să scape pe Dem!

Ea zise şi plecă, scuipînd asupra lui Iordache care bătea încă pe nenorociţii arestanţi.

Cînd toate aceste barbare operaţiuni se terminară pentru acea zi şi arestanţii, guarda şi femeia rasă reintrară în închisoare, cocoana Elenca se arătă iară la puşcărie cu biletul. Ea hotărîse să nu mai vază pe Iordache, se duse acasă, trecuse cîteva oare; dar nerăbdarea şi neodihna îi frămînta sufletul, nu putu să mai stea, se duse din nou la puşcărie.

Astă dată ea putu să vorbească cu Iordache. Cînd cocoana Elenca intră, Iordache da ordine prin curte.

— Bună ziua, logofete, îi zise cocoana Elenca, văzîndu-l.

— Mulţumim dumitale, cocoană Elenco, răspunse Iordache. Ce vînt te aduse pe aici, nu cumva vii să vezi pe cei doi ce i-a trimis aici, între cari unul este copilul ce ai crescut?

— Pentru aceea am venit, iacă şi un bilet de la vornicul, zise cocoana Elenca.

— De la vornicu? răspunse Iordache.

El luă biletul eu respect şi îl puse la frunte, pe urmă îl citi.

— Să te duc să-l vezi, urmă Iordache.

— Bine, logofete, dar ia spune-mi, te-am văzut ducînd pe acea femeie rasă, apoi bătînd singur pe hoţi cu nuiele!

— Ce vrei, cocoană? răspunse Iordache închinîndu-se, Dumnezeu şi stăpînirea!

— Dar, logofete Iordache, zise încă o dată cocoana; Elenca, cred că nici Dumnezeu, nici stăpînirea nu-ţi zice să faci singur aceste lucruri ce le fac gîzii numai.

— Dumnezeu şi stăpînirea! urmă el, eu îmi fac da-| toria. Sînt plătit ca să-mi fac datoria.

| — Dar, făcînd ceea ce faci, faci mai mult decît datoria! zise cocoana Elenca supărată.

— Dumnezeu şi stăpînirea! repetă acesta maniac, făcînd încă o dată semnul crucei, apoi urmă: vino după mine. Daca vei să vezi pe cei doi, ştii, trebuie să-i vezi două, trei minute şi să le vorbeşti de faţă cu mine; te vestesc încă, să nu zici o vorbă mai mult decît trebuie, şi daca poţi, să cauţi încă, prin poveţe bune, să aduci la cunoştinţă şi la dragostea stăpînirei pe aceste două oi rătăcite.

— Ei! logofete Iordache! dar nu te mai cunosc cum te-ai schimbat!

— Dumnezeu şi stăpînirea! zise el, plecînd înainte cu capul în jos şi cu mînile la pept ca un paracliser ipocrit. In fine, cocoana Elenca ajunse la uşa camerei unde erau închişi cei doi tineri. Logofătul Iordache scoase cheia j din buzunar şi deschise uşa, apoi zise la doi guarzi să j stea la uşă şi cocoanei Elenchi să intre. Cocoana Elenca intră. Logofătul Iordache rămase la uşă, în picioare, cu mînile încrucişate pe pept şi cu capul în jos.

Mirarea lui Dem fuse mare a vedea pe cocoana Elenca venind să-i viziteze. Cocoana Elenca îi zise:

— Iacă-te în puşcărie! ce o vrea Dumnezeu! săracă Elenca, d-aia ai trăit tu, să vezi ce n-a văzut neam din neamul tău! bat-o nevoia de po... po... litrică... polilică! Ce o mai fi şi aia nu ştiu. Iacă şi boierul ce venea la noi!... amîndoi la un loc! Am venit să văz ce faceţi.

Dar cine v-a îndemnat să înjuraţi stăpînirea? ia spuneţi-mi mie! ce vreţi voi, bre? o să vă faceţi voi domni în ţară? Vă perdeţi tinereţile şi viaţă ca să faceţi tre-bile boierilor cari umblu după mere acre, şi cari mîne, după ce vă vor pune în ispită, au să vă dea cu piciorul! Patrie, libertate! de unde au mai venit şi aceste ispite? Noi, în tinereţile noastre, trăiam fără aste gînduri, şi trăiam bine! nu ne închidea nimeni, ne plecam capul la cite o casă de boier şi nu vream să ştim de nimic! cînd boierul era fără huzmet, noi, oamenii lui, cam pătimeam; dar îndată ce lua o isprăvnicie, o slujbă lîngă domn, se schimba lucrul: mergea cu el toţi oamenii lui, pe toţi îi chivernisea, şi care nu strîngea pentru vremi grele, atîta mai rău pentru el; nu era vina stăpînirei.

— Ce zile binecuvîntate de Dumnezeu! zise logofătul Iordache.

— Aşa să ştii, răspunse cocoana Elenca. Iacă logofătul, ce era un calic, care n-avea unde să-şi plece capul şi pe care eu, Elenca asta, l-am cules din noroi şi l-am procopsit. Poate să vă spuie.

Cocoana Elenca zise aceste vorbe cu intenţiune.

— Dumnezeu şi stăpînirea! zise logofătul Iordache.

— Dar astăzi nu mai înţeleg nimic, urmă Elenca, patria şi libertatea! şi alt nimic...

Se observă că de cîte ori cocoana Elenca pronunţa aceste două nume, logofătul Iordache îşi făcu semnul crucei.

— Lăsaţi-vă de secături, măi băieţi, şi apucaţi-vă de muncă. Patria nu dă de mîncare şi libertatea vă ia şi bucăţica care o aveţi în gură.

— Aşa este, răspunse Luţ, ai dreptate, patria şi libertatea sunt două laţuri cu cari voim a prinde norocul, şi cînd prindem norocul, rupem laţurile căci nu ne mai trebuie. Dar de mai multe ori, în loc să prindem norocul, prindem pe dracul de coadă, cum am făcut noi.

— Iacă vorbe bune! zise cocoana Elenca. De ce Dem nu gîndeşte astfel? Dar aste gînduri mintoase ţi-au venit tîrziu, din nenorocire? întrebă ea pe Luţ.

— Ba le-am avut totdauna, răspunse Luţ.

— Dacă le-ai avut, de ce nu le-ai urmat? întrebă

cocoana Elenca.

— Aşa! murmură logofătul Iordache.

— Aici am greşit, răspunse Luţ.

— Se căieşte! murmură logofătul Iordache.

Dem pînă aci nu zisese nimic.

— Să-ţi trimiţ de mîncare? îl întrebă cocoana Elenca.

— Ne dă stăpînirea de mîncare, răspunse Dem.

— Comisia! strigă un guardian, deschizînd uşa.

— Ce comisie? întrebă Dem.

— Care o să vă ia tacrir, zise logofătul Iordache.

— Iar o să ne ia tacrir? întrebă Luţ.

— Să mergem noi, zise Iordache cocoanei Elenchi

— O să le facă vreun rău, Iordache?

-— Dumnezeu şi stăpînirea! mai răspunse el.

Cocoana Elenca ieşi cu Iordache.

Se numise o comisiune de trei persoane cari să ia tacrir lui Luţ şi Dem. Aceste persoane erau vornicul închisorilor, prefectul şi spătarul.

Aceşti trei demnitari erau boieri de clasa întîi. Posturile înalte se dau atunci numai la boierii mari de clasa întîi. Ele aveau raport cu rangul. Meritul personal nu da dreptul la posturi unde cunoştinţele erau mai mult cerute. Rangurile ţineau locul capacităţei. Era o ierarhie rău înţeleasă şi mai rău aplicată. De la extremitate, mai tîrziu, românii căzură în altă extremitate. Atunci funcţiunile nu se da decît la ranguri; mai tîrziu se dară la toată lumea, fără osebire, afară de meritul personal, care, prescris de doi secoli din această ţară astăzi încă este nevoit să se prezinte cu nume schimbat, ca să fie bine primit. Această rană se va vindeca mai tîrziu, cînd lumi-nele umplînd ochii poporului, guvernul el însuşi, va fi nevoit a cugeta, a simţi şi a face ca secolul său. Guvernele, afară de nişte rari excepţiuni, sunt ceea ce este naţiunea.

Aceasta se întîmplă mai adesea sub guvernele constituţionale; guvernele se văd silite, de multe ori fără j voia lor, a se coborî la popor în loc să ridice poporul la ele. Cetăţenii au un vot la alegeri; dacă cetăţenii fac parte dintr-o societate luminată, sacrifică toate interesele personale intereselor generale şi are respectul legilor ca o religiune; concesiunele ce le fac guvernele nu pot să fie de natură a înclina fruntea guvernelor dacă însă societatea este coruptă, dacă despreţuieşte legile în fiinţă, dacă sacrifică interesele generale intereselor personale, guvernele sunt nevoite a face concesiuni a pleca fruntea, a sacrifica tot pentru ca să placă alegătorilor. S-au văzut guverne cari au călcat pe d-asupra acestor menajamente şi au mers înainte la ţinta lor, ridicînd naţiunea la dînsele. Aceste guverne sunt rari. Astfel dar cel dintîi lucru este ca să se lumine naţiunea. Revoluţiunea politică la români nu a ajuns la scopul ei. Ea a creat legile; este mult, dar nu este destul; trebuie ca legile să se respecte cu religiune, şi pentru aceasta nu este revoluţiunea politică care poate să o facă, ci revoluţiunea datinelor poporului: lumina.

Să ne înturnăm la şirul istoriei noastre.

Cet trei mari demnitari veniră să facă procesul-verbal celor doi bănuiţi politici. Guvernul ştia bine că aceşti doi bănuiţi erau inocenţi, dar, pentru că vătaful agiei pronunţase înaintea consulului rus nişte vorbe foarte grave în socoteala acestor doi, ca să capete o cruce, politica guvernului cerea să se facă o serioasă formă de cercetare.

Cei trei comisari intrară în camera unde se află Luţ şi Dem, urmaţi de un secretar şi de logofătul Iordache. Se aduseră scaune, o masă cu hîrtie şi cu călimări. Comisarii şezură pe scaune în jurul mesei. Acuzaţii stătură în picioare. Lîngă ei se vedeau secretarul şi Iordache.

Şeful agiei cel dintîi zise lui Luţ.

— Cum te cheamă?

— Luţ.

— Unde eşti născut?

— Într-un balon.

Şeful agiei se posomorî, pe cînd vornicul şi spătarul începură a rîde.

— Aici nu este loc de glumă, zise prefectul, vei să răspunzi serios la cele ce te întreb? căci de unde nu, voi fi silit să iau măsuri foarte aspre.

Şeful agiei cunoştea bine pe Luţ. El îl avea de multe ori la masa sa, în secretele sele. Către acestea misiunea lui îl făcea să fie serios şi să se prefacă chiar că nu îl cunoaşte.

Luţ răspunse:

— Sînt român, sunteţi români. Ne cunoaştem. D. aga ştie prea bine ce este în fundul acestei cercetări, adică: nimic! Oamenii dumisale ne-au arestat la Mitropolie căci am vorbit între cîţiva amici aceea ce vorbesc chiar cu domnia-sa, aceea ce vorbeşte chiar domnia-sa. Eram în drept să mă plîng pentru această arestare, nu zic nimic; dar cînd văz că ni se face cercetare de înaltă trădare, mi se pare că jucăm cu toţi o comedie, şi aceasta, la întrebările ciudate ce mi se pun, că unde m-am născut,mă face să răspunz: în balon!

— N-am venit aici să rezonez cu voi! zice aga, ci să vă cercetez. Vei să răspunzi la întrebările ce fac sau nu vei?

— Nu voi, răspunse Luţ.

— Pentru ce? răspunse spătarul.

— Pentru ce? Vreţi să vă spun pentru ce?

— Spune!

— Pentru că serviţi la doi Dumnezei totdodată, pentru că voiţi să înşelaţi şi pe unul, şi pe altul; pentru că aţi perdut şi demnitatea de boieri români şi nu aveţi nici curagiul de a fi robi ruseşti!

— Asta este o îndrăzneală neauzită! strigăagasculîndu-se după scaun.

— Merită a-i trimite la Snagov, strigă spătarul!

— Merită a le da drumul să se ducă pe acasă, zise vornicul temniţilor.

— Ce fel, arhon vornice! zise aga, dumneata vorbeşti astfel?

— Eu, răspunse vornicul.

Un adiotant domnesc tăie la începutul ei o ceartă care era să devie poate serioasă; el intră şi zise:

— M. S. ordonă să daţi drumul celor doi arestaţi!

— Vezi! zise vornicul.

— S-a împăcat Pilat şi Caiafa a plecat capul, zise Luţ lui Dem.

— Dacă este astfel, să plecăm! zise comisarii.

— Lăsaţi slobozi pe aceşti doi! zise vornicul lui logofătul Iordache.!

Luţ şi Dem plecară cu grabă, lăsînd încă pe cei trei comisari în uimirea lor.

— Păcat că se duc aceşti doi boieri! zise logofătul

Iordache, mă dedasem cu ei, săracii! Dumnezeu şi stăpînirea!

Cel dinţii om ce Luţ şi Dem întîlniră, ieşind, fu Vel.

— Aţi scăpat? întrebă Vel, şi eu am fost arestat şi am ieşit astăzi. Veniţi cu mine la Cheren şi acolo veţi afla mai multe lucruri; Adunarea are să se închiză.

Din toate acestea rezultă un lucru, că vătaful agiei perdu speranţa d-a lua crucea.:

UN SPIONAGIU CURIOS

A doua zi de la ziua cînd se trecură scenele descrise în cartea precedintă, seara pe la şease ore, trei oameni, acoperiţi de mantale lungi şi cu pălăriile îndesate pe cap, se întîlniră la podul de lîngă Sîntul Ioan din piaţa birjilor. Cîte trei veniră din diferite părţi. Mai întîi sosi unul, acesta aşteptă pe pod. Se preumblă în lungul podului, mergînd şi înturnîndu-se cu neastîmpăr! În fine un al doilea individ se arătă învălit în manta ca cei dintîi. Noul venit, îndată ce ajunse la căpătîiul podului despre partea birjelor, stătu şi aşteptă. După un minut, omul ce se preumbla neîncetat pe pod fuse faţă în faţă cu cel de la căpătîiul podului.

— Bună seara, colonelul meu! zise omul care era venit mai-nainte.

— Bună seara, căpitane! răspunse celalt. Crez că n-am întîrziat. N-a venit încă C. care are să ne dea instrucţiunele trebuincioase ca ce să facem?

— Nimeni încă, răspunse căpitanul, şi îţi închipuieşti cît sînt de curios să aflu lucrul ce va să ne propuie.

— Şi eu sînt curios, răspunse colonelul cu nepăsare, ca cînd ar fi cunoscut natura propunerei pentru care se proiectase întîlnirea. Cu toate acestea, vom vedea în curînd.

— Iacă vine cineva! zise căpitanul.

Era un copist de la canţelarie care se ducea la teatru cîntînd încet:

— Ce bice i-ar trebui domnişorului! zise colonelul.

— Bice, bice! răspunse căpitanul, dar să mai judi-cam şi altfel, colonelule. S-a dus domnia biciului. Biciul era bun pe cît poporul pleca capul sub bici, dar astăzi, vezi că poporul ridică capul, îţi ia biciul din rnînă. Să deşteaptă mulţimea, cercetează, compară, judică şi zice cine sunt boierii? Cine suntem noi? cu ce ei sunt mai buni decît noi? şi iară cercetează şi găseşte că boierii nu sunt mai buni decît poporul, în nimic. Vezi dar că îndată ce ajunge lucrul ca poporul să se lumineze, să îţi ia biciul din mînă şi să-l arunce...

— Dar ştii, căpitane, că pentru un militar vorbele ce zici nu sunt potrivite!

— Nu-ţi vorbesc ca militar, îţi vorbesc ca om.

În acel moment soseşte omul ce se aştepta.

— Bună seara, colonelule.

— Sărut mînile, zise colonelul, înclinîndu-se cu respect.

— Să nu perdem timpul, zise omul venit în urmă, iaca pentru ce am voit să ne întîlnim aici...

El se plecă la urechea colonelului şi şopti:

— Zici că pot spune orice înaintea acestui căpitan?

— Poţi, zise colonelul, este discret, răspunz de eh

— Iacă ce este vorba, urmă omul venit în urmă. Duhul de revoluţie a intrat chiar în ofiţerii noştri români şi aceasta este un lucru serios. Guvernul are bănuială că căpitanul Els, care are o companie de pedestrime, se află în relaţie strînsă cu Cîmpineanu şi cu toată banda lui de revoluţionari. Nu voi să vă pregătesc, printr-o lungă precuvîntare, asupra sujetului. Întru d-a dreptul într-însul şi zic: ştii, dragă colonelule, că eşti bănuit de oarecari lipsuri de bani publici? Nu zic aceasta ca să te insult. Negreşit că sunt vrăjmaşii dumitale cari te-au pîrît. Este un prilegiu minunat ca să arăţi guvernului că eşti credincios şi că pîra vrăjmaşilor a fost neadevărată. Iacă ce este. Guvernul voieşte să ştie ce ştie acest Els despre revoluţionarii lui, ce fac ei, cum stă planul lor. Şi ca să ştie aceasta, cere de la dumneata care eşti în relaţie cu Els, să-l ispiteşti şi să afli tot, şi de la dumneata, domnule căpitane, care eşti în legături şi mai strînse cu Els. Veţi invita la masă pe Els; veţi da un prînz strălucit, cu vinuri streine de cele mai bune. Veţi fi veseli. Veţi căuta a îmbăta pe Els, daca va şti ceva, va spune tot ce va şti şi veţi însemna tot ce va spune.

— Planul e minunat, strigă colonelul.

— Nu e aşa? răspunse omul venit în urmă.

— Planul este infam! strigă căpitanul. Ce fel, domnule? Crezi dumneata că un ofiţer june, un soldat bun ca mine va fi în stare să trădeze astfel, pînă a se face spion? Dar nu ştii dumneata că un soldat ce afr face un act de trădare către amicii săi, ar fi în stare a face un act de trădare şi către guvernul său? Şi dumneata propui aceasta unui soldat? dumneata care zici că soldaţii trebuie să rămîie ca verginele? Nu înţelegi că dacă vrei ea soldatul să nu trade steagul său, nu trebuie a-l învăţa ca să trade pe amicii săi! Treaba soldatului cel bun este a fi supus la lege şi la ordinile şefului său în serviciu, a pleca, a şedea, a se bate, a-şi da viaţa şi sîn-gele pentru steag, pentru cinstea oştirei; dar nu a trăda pe amici. Cine tradă amicii poate să-şi trade şi patria, şi legea, şi steagul, şi domnul său. Du-te, domnule, căci nu vei găsi un ofiţer român, în oştirea română, care să se facă trădător şi spion către nimeni, nici către guvern, nici către amici.

Vorbind astfel, el scoase un epolet şi îl aruncă în faţă omului venit în urmă, adăogînd:

— Nu voi fi eu care voi necinsti epoletul fraţilor mei de arme!

El aruncînd epoletul şi plecă/

— Acest om este nebun! zise omul venit în urmă, şi cu toate acestea mi l-ai recomandat astfel!

— Am greşit, răspunse colonelul. Ştiam că este om de cuvînt şi asta m-a înşelat.

— Om de cuvînt? vezi, colonelule, că ai încă trebuinţă de experienţă în lume. Să mărturisim că nevasta dumitale este mai pătrunzătoare... In politică ce vom face noi cu oamenii de principii sau de cuvînt, cum zici? Ne trebuie oameni fără principii sau oameni fără de cuvînt. Cu aceştia faci trebile. Oameni ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracul, cari nu au conştiinţă şi cinste, căci trebile ce voim a face cu ei nu sunt nici conştiincioase, nici cinstite, şi necesitatea politică le cere. Nu fac aluziune la dumneata. Dumneata nu eşti un instrument vil. înţelegi ce faci, ştii că sunt de făcut lucruri cari par a fi contra regulelor absurde ale unei educaţii rău înţelese, dar ai în vedere un scop mare, care dacă ar fi cunoscut, ar scuza mijloacele luate. Dar să nu perdem timpul. Mîne vei da această masă. Alăturaţi cîţiva prieteni dibaci. Doamna dumitale va putea face mult întru aceasta, dacă îi vei încredinţa secretul.

— Fii în pace, răspunse colonelul, asta este treaba mea. Astfel mîne seară, la această oră, îţi voi încunoş-tiinţa rezultatul lucrărilor noastre. Acum mă duc sâ invit pe Els pentru mîne la masă.

— Mîne seară la această oră, dar aici la pod!

— Prea bine.

— îmi vei spune numele căpitanului ce ne-a lăsat, ca să se puie sub privigherea poliţiei.

— Mîne seară vom regula şi aceasta.

— Atunci, la revedere!

— La revedere! sărut mînile.

Omul venit în urmă luă drumul către palatul domnesc. Colonelul se duse la Els.

Pe drum colonelul auzi mai mulţi oameni şi copii cîntînd nişte epigrame contra domnului şi miniştrilor.

Colonelul zise în sine: „Răul se întinde. Dar eu ce puteam face? Cu revoluţionarii nu aveam nimic de cîştigat. Or izbuti sau nu or izbuti, nu se ştie; neizbutind, ce mă fac eu? Pe urmă vezi că vor să-mi ia socotelile la oştire... şi asta mă stinge. Cel mai bun lucru dar este să rămîi în bune relaţii cu revoluţionarii; să-i chem la masă, la bal, şi în fund să fiu înţeles cu guvernul; guvernul nu mă va bănui, căci îi voi denunţa pe revoluţionari. Aceşti din urmă nu mă vor bănui, căci mă ţin stricat cu guvernul, pe care nu voi înceta a-l critica şi a-l insulta în adunările noastre.”

Astfel vorbea colonelul cînd ajunse la casa lui Els. Els era acasă. Se mai aflau aici Luţ, Dem şi Vel. Colonelul fuse contrariat de a găsi aici pe aceşti trei juni, cu toate acestea, trebui să se supuie voinţei so artei.

Amfitrionul renumit în oraş, colonelul fuse priimit cu aplaude de aceşti juni.

— Sînt sigur că colonelul vine să invite pe cineva din noi la masă, zise Luţ.

— Aşa este, răspunse colonelul, şi pentru ce nu? Vă mărturisesc că m-am obicinuit a prinzi cu lume şi eu şi soţia mea. Acest obicei, şi cînd este vorba de convivi amabili, este anevoie de schimbat, foarte anevoie.

— Dar ia seama, dragă colonelule, mai zise Luţ, să nu mănînci cu oaspeţii dumitale moşia ce ai cumpărat f Sînt sigur că în fiece prînz să mănîncă cîte un clăcaş; pe urmă va veni rîndul morilor, cîrciumilor.

— Fie, zise colonelul. Cînd se va sfîrşi, vom găsi încă de mîncat.

— în adevăr, zise Vel, eşti foarte bogat?

— Nu sînt foarte bogat, răspunse colonelul, dar nu sînt om sărac.

— Şi cărui din noi vei face onoarea de a-l invita la masă? întrebă Luţ.

— Pe toţi cîţi sunteţi aici, răspunse colonelul, arun-cînd ochii asupra oaspeţilor.

— Afară de mine! zise Dem, sînt invitat în altă parte.

— Lui Dem i-e frică să nu paţă ce a mai păţit.

— C!nd mă gîndesc, răspunse colonelul, mă ruşinez de ruşinea mea. D-nu Dem ştie cit m-am căit de această nenorocită întîmplare. Cred că îmi vei face plăcerea a veni, cel puţin seara?

— Se poate, zise Dem.

— Aşadar, veniţi? întrebă colonelul.

Şi junii noştri răspunseră afirmativ.

— Cum merge carul statului? întrebă Luţ. Auz că a schimbat un cal care nu vrea să dea în ham şi a pus un catîr; dacă nici acum nu va merge carul, apoi nu ştiu cînd va mai merge!

— Păcat că nu este colonelul in minister! zise Els.

— Am mînca cel puţin căprioare şi icre moi în toate zilele, zise Luţ.

— Ministru, eu! zise colonelul, nu ambiţionez acest post, apoi şi principii mei liberali nu-mi iert. Cu altă politică şi cu alţi oameni, nu aş zice ba.

— Fie aşa! zise Dem, am auzit însă că ai fi voit odată să fii agă şi că-ţi făcuseşi şi uniforma.

— Agă? da, e frumos post... dar iacă., eu întîrziez... mă duc, am cuvîntul dumneavoastră.

Colonelul mai zise cîteva vorbe şi ieşi,

Cînd junii fuseră singuri, Luţ zise:

— Cum acest om care era sărac ca turnul Colţei, fără să facă comerciu, fără să ia o mare zestre, fără să moştenească nici măcar o curcă plouată, fără să cîştige nici în lotărie, nici în cărţi, şeade astăzi pe un milion ^Negreşit că mica sa leafă abia i-ar fi ajuns de coşniţa din toate zilele!

— Acesta este un secret pe care tu nu îl vei afla niciodată, zise Els, dar să respectăm pe amfitrion şi să vorbim de alte lucruri.

— Ştiu, zise Luţ, tu faci curte nevestei lui.

— Mărturisesc că îmi place, răspunse Els.

— Dar nu ştiu dacă tu îi placi ei? întrebă Vel.

— Şi dacă i-aş place, urmă Els, mijlocul? Cred că este foarte virtuoasă.

— Fericiţi cei simpli, zise Luţ, căci a lor este împărăţia cerului! Căpitane poete, te hrăneşti cu bucolicele şi cu georgieile lui Virgil. Ai fi fost bun să te faci episcop.

— Ascultă, Els, zise Vel, ai scris nişte epigrame din cari multe le cîntă poporul pe strade. Am auzit că eşti bănuit şi tu că faci parte din societatea noastră. Iţi spui aceasta, ca să ştii. Se zice chiar că Edem ar fi explicat epigramele tele ca o aluziune la domn.

— Apropo, zise Luţ, aţi citit fabula lui Alexandrescu, Boul şi viţelul? Nimic mai potrivit cu împrejurările politice de astăzi!

— Ştii ceva din ea? întrebă Dem.

— Nu-mi aduc bine aminte, ştiu că sunt boi, viţei, cirezi...

— Incît îţi vine să umbli în patru picioare, citind-o, zise Els.

— E gelos poetul, zise Luţ, gelozie de meserie.

— Cum merge Curierul român şi cel de ambe sexe?întrebă Dem.

— Curierul român ne dă nuvele din afară şi Curierul de ambe sexe ne vorbeşte de filologie.

— Face cît îl lasă a face cenzura, zise Vel.

— Vestitorul prosperă, zise Luţ.

— S-a schimbat în foaie semioficială şi şi-a schimbat literile, după ce a vestit publicului că se va îmbunătăţi.

— Cea mai bună foaie este tot Buletinul, zise Luţ. Aci se citesc vitele de pripas.

— Era o foaie Pămîntenul, zise Vel, era bună.

— Era România, Mozaicul, zise Dem, au murit.

— Era Vestitorul bisericesc, zise Luţ, acesta te adormea cel puţin.

— Văz că astă-seară conversaţiunea noastră lîncezează, zise Vel, propui să mergem la teatru. Eu voi să merg la teatru român, căci am o presimţire că se va închide în curînd.

— Ştii ceva? întrebă Els.

— Să voroveşte prin unele saloane.

— Să trăiască teatrul, zise Luţ, să mergem să-l îngropăm!

A doua zi, la patru ore, în salonul colonelului se aflau toţi junii de mai sus, afară de Dem.

Els vorbea cu nevasta colonelului. Els era un june ofiţer cu talent de poet. Din nenorocire, el avea poezia numai în versuri, nu şi în inima sa. Era îngîmfat de ideea boierismului din care el nu izvorîse. Cu timp şi fără timp, vorbea de masă ca să poată zice că ieri a mîn-cat la cutare sau la cutare boier mare, că cutare boier mare, că cutare damă mare i-a zis cutare lucru. Era egoist. îngrijea de fiinţa sa morală şi fizică ca de un copil care avea trebuinţă. Vorbele şi faptele sele erau măsurate cu cumpăna. Cugetările sele nu să ridicau mai presus de lucrul cugetărilor ordinare ale societăţei, inima sa era incapabilă de acele împingeri spre sacrifice şi abnegaţiune ce denunţă pe adevăratul poet. El nu ar fi voit să sufere nici un minut măcar pentru o poftă de dreptate, de patriotism. Amabil către acestea eu toată lumea; onest în relaţiunele cu amicii săi; patriot pe cît un om ce nu face nici un rău patriei poate să fie.

El îşi închipuise a face curte nevestei colonelului. Această idee i-o dete ea însuşi. Nevasta colonelului iubea să fie curtenită. Ea avea spiritul voios şi sprinten; iubea cu deosebire să fie cîntată de poeţi; ea însăşi făcea versuri, destul de mediocre. Cînd cunoscu pe Els îi zise:

— Să-mi scrii în albumul cum ştii să scrii, şi albumul meu va începe din acea zi să aibă un preţ.

Els fuse încîntat de aceste vorbe şi-i turnă în album o poezie care era un fel de declaraţiune de amor. Colonelul zisese nevestei sele:

— Politica cere astă-seară să fii amabilă cu Els. Lasă-l să te curtenească chiar. Daca vei putea, fă să-şî pearză capul.

Această recomandaţiune era îndestul pentru Alcmena modernă, ca să facă să înnebunească pe junele poet.

Ea fuse cochetă, fuse perfidă. Rola ei fiind ordonată, ea avu spirit. Els, fiind de bună-credinţă, zise lucruri banale, fuse prost.

Masa fuse splendidă, vinurile mai ales străluciră aici eu profuziune şi lux. Els credea că a făcut concuista unei inimi de zeiţă. Era transportat în al zecelea cer; de multa bucurie, bău mult, să ameţi.

Colonelul propuse lui Els să treacă într-o cameră vecină să se odihnească. Nevasta colonelului îi servi de călăuză; mina ei mică şi albă îi puse o pernă pe căpătâiul unei canapele şi culcă pe poet care îi sărută mina eu patimă.

— Te voi face doamnă, zise el.

— Doamnă? răspunse ea.

în acel moment colonelul veni.

— Meriţi, urmă Els, ameţit. In adevăr colonelul ar fi domnul ce ne-ar trebui nouă, păcat că este altul candidat.

— Cine? întrebă colonelul.

— Ah, iacă-l. Cine? mă întrebi, nu poci să spun.

— Nu mă crezi îndestul iniţiat în lucrurile patriei?... n-ai destulă încredere în mine?

— Şi în mine! zise femeia, strîngîndu-i mîna.

— Avem alt candidat... Dar, îmi promiteţi a nu spune niciodată ce veţi auzi de la mine?

— Fii sigur, zise colonelul.

— Asemenea nu vei spune ce vei auzi de la mine? zise femeia încet.

— Oh! ascultaţi... noi ne pregătim de revoluţie. Unul din ai noştri va pleca la Moldova, alţii la Paris şi la Londra. O parte din ofiţeri este cîştigată. O parte din boieri asemenea. Planul este să prindem pe domn şi pe miniştri în biserică şi să proclamăm un alt domn...

— Cînd o să faceţi? întrebă colonelul.

— Peste o lună... dar secret... dacă vrei să fii spătar...

— Ce face? Els, strigară oaspeţii, deschizând uşa.

Colonelul se duse la locul de întîlnire.

Junii noştri, după ce petrecură cîteva momente încă în casa sa, se retraseră încredinţând pe noul Samson în braţele Dalilei sele, şi se duseră la Cheren.

O MICĂ ȘEDINȚĂ ÎNTRE OAMENII DIN CARE A IEŞIT UNIREA ŢĂRILOR

La Cheren era o adunare secretă.

Cheren vorbea amicilor săi:

— Nu ştim ce are să se întîmple de astăzi pînă mîne. Tărîmul este arat şi acum trebuie să aruncăm sămînţa. Sămînţa ce vom arunca va da rod într-o zi, dacă nu aşa de curând cum doresc unii din noi, dar mai târziu; câţiva ani mai târziu sunt puţin in comparaţiune cu viaţa naţiunei. Tărâmul in care trebuie să semănăm noi este inima românilor, şi sămânţa ce trebuie să semănăm este ideea unirei ţărilor române. Mergeţi dar unii din voi a împlini această sântă datorie in această ţară, alţii in Moldova. Moldova mai ales a rămas cu totul in urmă. Îmbrăţişaţi toate profesiunile cari vor fi de natură a vă pune în raport cu junimea, căci actul cel mare al unirei se va face intr-o zi de această junime numai când ea va deveni matură. Nu vă perdeţi vorbele cu cei bătrâni! Inima lor este prea uscată ca să poată primi şi inmugura ideile mari şi generoase. Apostolii noştri, meniţi a propaga în Moldova aceste idei, cată să se armeze cu răbdarea îngerilor. Să rămîie neîncetat într-o stare de modestie, de simplitate, de supunere, cele mai puterice arme spre a atrage simpatiile omeneşti de cari aveţi trebuinţă. Faptele lor trebuiesc să fie consecuinte cu o purtare încununată de virtuţi. Orice partidă politică ce nu va observa cu scumpătate aceste îndatoriri va peri fără să izbutească. Interesele persoanei şi partidei cată să fie înecate în interesele generale. Orice partidă politică sau socială ce va propaga ideile mari şi naţionale, şi se va prezenta prinţr-o purtare ce nu va fi înconjurată de onoare, de virtuţi, nu numai nu va reuşi, dar încă va peri, căci faptele vor dezminţi vorbele. Să lăudaţi ideile şi să vă îndreptaţi la oamenii aleşi, iar nu la gloate. Să nu linguşiţi patimile gloatelor! Este adevărat că partidele ce linguşesc patimile gloatelor izbutesc de multe ori a se aşeza pe un piedestal; dar acest piedestal este ‘fraged, căci opiniunele bazate pe patimi se risipesc ră-pede, pe cînd cele ce se bazează pe raţiune sunt singure temeinice. Oricare ar fi ţara şi forma guvernului său, fie cea mai democratică din lume, opiniunea minorităţei inteliginte totdauna face opiniunea maiorităţei. Gloatele nu au opiniunele lor proprii; ele i-au opiniunile minorităţilor inteliginte şi le apropriază.

Astfel vorbi Cheren şi adunarea trebui să aleagă un membru care să aibă misiunea a se însărcina cu propaganda în Moldova. Căta să mai aleagă un membru care să ţie corespondinţă cu dânsul şi să comunice societăţei totul. Aceşti membri se aleseră: pentru Moldova se alese On, pentru Valahia se alese Vel.

On era un june remarcabil; natura-i lase o inteliginţă extraordinară. Această inteliginţă el o perfecţionă prin studii adînci şi briliante în şcoalele din Paris. On trebuia să plece a doua zi în Moldova.

Membrii se sărutară; ei aveau toţi lacrimele în ochi, cugetînd că va veni o zi cînd, din această faptă obscură, puterea ideei va arunca lumina sa şi va risipi întune-recul în care zăcea naţiunea. O, juni începători ai sîntei idei de unire! mulţi din voi nu mai sunt în viaţă. Ei au căzut în luptele ce veniră în urmă, flacăra sufletului lor a ars argilul peritor, şi pămîntul a acoperit ţărîna lor, şi timpul a şters numele lor din cartea vieţei, fără ca ţara să ştie că ei au fost începătorii unirei! Alţii însă, fără putere sufletească, au renegat de la marile idei, au murit cu sufletul, deşi trăiesc încă cu corpul. Şi dacă astăzi unirea ar putea fi pusă pe jeratecul morţei, ei ar aprinde focul pentru ardere! Patimele au născut aceste nenorociri. Ei n-au înţeles că aceia ce iau iniţiativa faptelor mari, nu trebuie să caute a se folosi de dînsele personal. Dar să nu vestejim laurii lor, ei şi-au făcut o nobilă datorie.