PARTEA I

Iubite B,

De cîteva zile mă aflu la Petreni, moşia d-lui N. Colescu. Ah! iubitul meu, ce locuri minunate! ce plăcere a lăcui în sînul munţilor, departe de deşărtăciunele omeneşti! cum cugetul se înalţă mai presus de lumea de argil, în acest templu dumnezeiesc! cum toate simţurile se află într-o mirare neîncetată! cum inima se simte tînără şi curată ca profumul suav al cascadelor!... Fermecul naturei ne îndumnezeieşte şi invită inima la amor. Numai între oameni omul se face aspru; numai între oameni răzbunarea rădică braţul a lovi!... în lumea deşartă în care am trăit, nu era un singur minut în care să nu fiu în ceartă cu ursita vieţii mele. Aice, la vederea acestor locuri, de cîte ori nu mi-am înălţat inima mai presus de lanţul deşărtăciunelor omeneşti; de cîte ori, uitînd relele omenirei, am îmbrăţişat-o cu lacrime!...

Dar societatea de femei frumoase şi spirituale, întru care mă aflu, adaog fermecul acestui loc încîntător! Ce femei! ce viaţă dulce!... Ah! bunurile vieţei nu cunoscusem pînă aice şi ades ziceam în mine: „Am trăit şi traiul este amar!...„Ce vrei, dragul meu? eu nu cunoşteam ce fericire gustă acela care are o familie: pîn-a nu mă naşte, moartea a secerat pe tatăl meu; pîn-a nu cunoaşte lumea, maică-mea s-a dus după tatăl meu; am trăit şi am crescut, pînă la vîrsta aceasta, străin ca un copil picat din lună.

Astăzi, am găsit viaţa intimă, familia... căci trebuie să ştii, aici sînt în familia mea. Dl. N. Colescu mă iubeşte ca pe copilml său; femeile mă răsfaţă... Smărăndiţa, soţia d-lui N. Colescu, mă cheamă poetul ei favorit de multe ori copilul său... Are douăzeci şi cinci de ani, şi este un tip de frumuseţă; fără exagerare, o frumuseţă rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineaţa vieţei sale se înclină melancolică!... un suflet plin de blîndeţă; o inteligenţă superioară; multe cunoştinţe, mai ales pentru o damă din timpul şi din ţara noastră!... Nu sînt mare cunoscător în femei, dar Smărăndiţa mi se pare femeia ce am visat.

D-nul N. Colescu este boier mare. Nu are nici spirit, nici învăţătură; asemine el n-are voinţă, şi mai ales pe lingă soţia; dar are bună judecată şi inima îngerească.

Zoe este nepoată Smărăndiţei: o copilă de cincisprezece anişori; chipul mătuşe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-l bagă în seamă; plină de spirit şi de inimă...

Mărioara este o amică a Smărăndiţei: o fată de boier mare, de 18—20 de ani; nu este prea frumoasă, dar drăgălaşă ca luna lui mai!... vorbele ei răsună ca o muzică sublimă; ideile cele mai comune în gura ei se îndum-nezeiesc!

Duduca este cu totul altceva: o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată; un lucru ridicol, atît pentru spiritul, cît şi pentru fizicul ei. Cu toate aceste, are inimă. Natura face uneori cîte o compensaţie: acolo unde nu este spirit, este inimă; acolo unde nu e frumuseţă, este spirit.

Această duducă — după cum îmi spune dl. N. Colescu — de la vîrsta de 16 ani pînă astăzi, visează un bărbat!... dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basme. In tinereţile sale, mai mulţi, atraşi de fermecu! averei ei, îi ceruseră mina; ea nu voi pe nici unul, fiindcă nici unul nu se asemăna cu idealul viselor sale. Mai tîrziu nime nu se arătă! Atunci, Duduca plecă în străinătate să găsească vreun conte seau baron scăpătat, să împarţă cu dînsul averile şi inima sa; dar peste doi ani, se reîntoarse iarăşi singură. In timpul ocupaţiei Principatelor, inima ei bătu, doar o va cere vreun ofiţer; însă nici macar un doboşăr nu o ceru!... cu toate aceste, ea tot aşteaptă un soţ. O femeie ce nu află pe nimene în lume care să vrea să se lege de ursita ei trebuie să sufere; această suferinţă o face rea; dar Duduca, din contra, pare fireşte voioasă... poate că speranţa, ce nu a lă-sat-o încă, face acest efect asupra caracterului său.

Eu însă petrec cu Duduca foarte bine; ea se crede literată pentru că a cetit tot ce s-a tipărit prin Curierul românesc și prin Curierul de ambe sexe; știe de rost toate versurile vechi și nouă; cântă toate cânticele, cu toate că glasul ei nu este prea încântător. Ea este aceea ce zic franțezii cu adevărat bas-bleu.

Iţi scriu din camera mea, ce dă asupra grădinei, pe o masă încărcată de cărţi de tot felul... Dulcele profum al florilor şi al rîului intră în cameră şi mă îmbată! stelele sclipesc voioase în spaţiul curat al cerului, ca bucuria în inima mea, şi seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele într-altele! Privighitoarea cîntă îa ferestrile mele, îngînată de dulcea murmură a rîului şi a sipetelor! Ah! cum totul e voios şi fericit împregiurul meu!... pentru ce numai eu sînt neodihnit?... nu ştiu ce am, căci viitorul mă înspăimîntă!...

2 mai

Astăzi, d. N. Colescu îmi zise să rămîi totdeauna cu dînşii şi să nu fac nici o deosăbire de familia sa şi a mea, dîndu-mi cuvinte că este dator să facă tot pentru mine, căci am talent şi trebuie să lucrez ca să dau iimbei româneşti o vină de vieaţă literară. Mi-a zis că i se rupe inima când vede la popoarele străine înflorind frumoasele arte și literatura, iar la noi, nimic, nimic!... acestea sunt vorbele sale

Dl. N. Colescu este român bun. Bătrânii noştri era mai buni decît noi, mai români. Noi ne-am germanizat, fran-ţizat; ştim mai multe decît ei, dar nu mai sîntem români!... O! patria mea! amorul tău se va stinge pînă în sfîrşit în inimile fiilor tăi?...

Astă-dimineaţă, preumblîndu-mă prin grădină, întîlnii fără veste pe Mărioara. Nu-ţi poţi închipui ce efect mi-a făcut această întîînire! Voiam să intru în chioşc (pavilion) spre a mă deda meditaţiilor mele; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de curînd culese. După ce-mi făcui reverinţa, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat?... eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese... ea se roşi şi, voind să-şi ascundă rumeneala, ieşi răpide din chioşc săltînd prin grădină ca o gazelă!...

3 mai

Astăzi în chioşc am găsit toată societatea damelor despre care ţi-am vorbit. Mai era încă şi Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiţei. Andrei, cum îl ştii, tăcut, serios, dar loial. Elena, frumoasă şi amorată de bărbatul său. Toată societatea vorbea, rîdea, cînta; totul insufla fericire şi bucurie.

Mărioara, în acest amestec, trecînd pe lîngă mine, îmi recită o strofă din poeziile lui Bolintineanu:

Ia-ţi harpa de aur, poetule june!

Şi cîntă, căci ochii-mi de lacrimi sînt plini;

Şi pentru aceasta pe frunte-ţi voi pune

Ghirlandă de crini.

Puteam eu, cu timiditatea mea, să răspund ceva? Ştii, amice?... poetul se găseşte uneori în poziţia cea mai nenorocită în societate: se vede astfel osîndit, încît trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent.

Voii a întrerumpe pe Mărioara; aturice îi zisei:

— Ieri m-ai întrebat dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat?... să-ţi arăt un vers făcut de un amic al meu asupra acestui sujet.

Duduca, cum văzu că scot hîrtia din buzunar, sări de se puse lîngă mine, invitînd toată adunarea a asculta. Toţi mă încungiurară şi eu cetii:

O ghirlandă-mi trebui mie,

Ca să pot să mai trăiesc,

Să mai viu la veselie

Şi viaţă să simţesc;

Dar ghirlandă împletită

De fecioare voiesc eu

Căci mi-e inim-amorţită

Şi chiar seacă-n peptul meu.

Cine poate a mi-o da,

Căci eu dulce-i voi cînta?

— Curioasă idee! zise Duduca, ce au poeţii, nu ştiu, că tot ghirlande de fecioare visează ei.

— Şi încă tinere, îi răspunsei eu.

— Of! matia mu zise Duduca, care ştia greceşte.

Copiliţe tinerele,

Ce tot staţi şi vă gîndiţi?

Adunaţi la floricele

Şi ghirlanda-mi împletiţi.

Pin’ ce cîmpul e în floare

Pe amor încununaţi;

Căci ca mîine floarea moare

Şi de dor o să oftaţi,

Şi cînd flori nu veţi afla,

La ghirlande veţi visa.

— Asta-i mai puţin decît nimică, zise Duduca.

— Ba prea bine, zise Mărioara.

Iute-iute, copiliţe,

O ghirlandă-mi împletiţi,

Cu-ale voastre dulci guriţe

Nodurile le uniţi.

Pe copilul cel zburdatic

Ce Amor lumea-l numi,

Cu un cîntic nebunatic

Il voi face a veni.

Voi ghirlanda îmi veţi da

Şi eu vouă voi cînta.

— Poetul cade în mitologie, zise Duduca.

— Nu e nicicum prozaic, zise Maria.

Lăcrimioara vă zîmbeşte

Lîng-un trist nu-mă-uita.

Ochiul care le priveşte

Face minte-a cugeta.

Prin somn nu vi se arată

Nici o umbră de amor?

Au nu-i timpul ca să bată

Peptul vostru simţitor?

A! cînd flori nu veţi afla

Şi amorul va zbura.

— Tot amor şi iar amor, zise Duduca.

De simțiți vreo durere

Lăcrimioare adunaţi.

De vă trebui mîngîiere,

La nu-mă-uita cătaţi.

O durere, cât de mare

Lăcrimioarele alin,

Nu-mă-uita dulce pare

Sufletelor ce suspin.

Vă grăbiți a le-aduna

Căci ca mîine nu le-ţi afla.

— Cred şi eu, dacă le-a bate bruma! zise Duduca. Toţi riseră la exclamaţia aceasta.

Mai luaţi şi viorele,

Mai luaţi şi crinişor;

Luați rose, micșunele

Luați fel de fel de flori

Și cântați cu veselie

La ghirlandă împletind

căci ca mâine, cine ştie?

Nu vă voi vedea zîmbind.

Și când voi veți înceta

Vai! și eu n-oi mai cânta

Mărioara şi cu Zoe, îndemnate de Smărăndiţa, rmi aduseră în triumf o ghirlandă. Duduca, puindu-se între ele:

— Iaca ghirlanda care-ţi trebuie!

— Dar daţi-o autorului, zisei.

— nu e de d-ta făcut versul acesta?

— Nu! Autorul este la Moldova. Numele lui, Sion.

— Sion? acest nume adevărat este? unii cred că e un nume fictiv, un ideal.

— Ba foarte adevărat. Eu îl cunosc din corespon-dinţă, şi am o mare simpatie pentru el Are talent acest

tînăr, dar pătimeşte de două boale, ca şi mine, de ne~ avere şi de lene. Altfel ar avea şi nume mai mare, şi ar şi lucra mai mult.

Pe cînd ne ocupam de critica lui Sion, iată că veni la noi şi Alexandru C... El are o moşie în vecinătate şi e încîntat totdeauna de frumuseţile, spiritul, averea şi nobilimea sa; tot dorul său pare a fi să-l cunoască lumea ca un Don Juan românesc! In politică este legitimist sau partizan a lui Enric V, pe care niciodată nu l-a văzut; are o metodă cu totul originală de a se, reproduce în lume: cu boierinaşii de pe la ţară vorbeşte himie şi fizică; iar aceştia, neînţelegînd nimică şi nevoind să-o arăte, îi dau totdeauna dreptate. Smărăndiţa îl întrebă ce-i fac surorile?... el răspunse că peste curînd are să le călugărească, căci, crescînd în mănăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume.

8 mai

Ştii tu pentru ce această Mărioară este totdeauna în închipuirea mea? „Ţi-e dragă”, îmi zici... Eu să iubesc! o, nu!... Esite scris ca să nu cunosc acest simţimînt; inima-mi e mută, spiritu-mi rîde de orice patimă de natura aceasta. Cum voi iubi eu, eu carele mă îndoiesc de orice iubire!... Pentru mine o femeie este un lucru neînţeles: amorul la ea trece ca un vis; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubeşte. Omul pentru dînsa este o mirază ce face să se preţuiască meritele ei; fără acest interes, ea nu ar iubi; în scurt, egoismul personificat, — iată cum înţeleg eu o femeie.

Apoi este altă întrebare: dacă această Mărioară ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine, şi nu pe altul? Fără stare, fără nume, scos afară din legile societăţii; — ceva care face să zîmbească oamenii la numele meu... Cele ce-ţi scriu sînt triste, dar sînt adevărate!...

8 mai

Mărioara a plecat cu tată-său, Duduca şi Alexandru C... Peste cîteva zile se vor înturna. Alexandru se urcă în trăsura ei;el mi se pare prea ocupat de dînsa!...

11 mai

Fără să-mi fie dragă, gîndesc neîncetat la dînsa... această gîndire îmi face rău!... m-am făcut nesuferit, tăcut... Cînd sînt în societate, voi să fiu singur; singur, doresc societatea!... adesea părăsesc casa... ochii-mi rătăcesc pe cîmpii şi se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec... Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare... mi se păru că este a ei;... alerg înainte... iluziune!... un poştaş se înturna cu caii fără trăsură!... atunci mă îndreptai cătră un sat aşezat în culmea dealului!... o poziţie desfătătoare! o dumbravă de mestea-căni formează poarta acestui rai pămîntesc. Mă rătăcisem pintre aceşti arbori de argint cari, încununaţi cu ramuri de smarald, îşi perd picioarele într-un tapet de iarbă împestriţat cu miroase de flori.

Acolo, la picioarele unei măguri, diotr-o stincă de peatră curge o apă rece şi limpede ce, împărţindu-se în mai multe rîuleţe, se perde în iarbă mărmurînd. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere: bălaie şi rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime şi de sănătate; avea o talie elegantă; păru-i gălbior des şi încreţit, împletit în două coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vîntuleţe. Două zevelci roşii, cu felurite flori, o copereau peste cămaşa-i albă, de la mijloc în jos. Doi ochi albaştri coperiţi de gene lungi şi aurite... iată chipul ei. îndată ce mă zări, stete şi lăsă cofa cu apă jos.

— Pentru ce te-ai oprit? o întrebai eu.

— Este obicei de la bătrîni, îmi răspunse copila, cînd trece un călător, să stăm dacă venim de la fîntînă.

— Dacă este aşa, dă-mi să sorb şi eu din astă cofă. Cum te cheamă?

— Tudora.

Copila rădică vasul pînă în dreptul buzelor mele şi lăsă ochii în jos. Pe cînd fcteam apă, ochii mei întîlniră pe ai săi ce-i rădicase. Ea văzu şi roşi.

— Ai părinţi?

— Am un tată bătrîn.

— Colo, în sat?

— Ah, zise copila, pînă ieri, dar astăzi...

— Astăzi, ce?

— L-au închis la subcîrmuire, ca să dea arendaşului patru sute de lei ce i-ar fi dator., după ce i-a vîndut tot pînă şi ferul plugului!... Ei, boierule, nu este dreptate pe pămînt!... am fost şi m-am rugat de subcîrmuitor să-i dea drumul ca să poată munci şi plăti cu încetul; subcîrmuitorul se vede om bun, dar mi-a zis că sînt alţii care nici pe el nu-l lasă să mă asculte... Mi-a zis să mă rog de proprietarul moşiei... M-am rugat... dar îmi crapă faţa de ruşine, cînd mă gîndesc ce mi-a zis!... Of, of! nelegiuiţi sînt unii oameni!

La aceste vorbe, vrui să-i dau banii ce-i trebuia; dar nu aveam asupră-mi.

— Unde şezi? o întrebai.

— Cea dintîi casă din sat, la stînga.

— Fii mîine acasă. Pe la ameazăzi îţi voi aduce banii.

— Vrei să rîzi? îmi zise ea.

— Nicidecum, drăguţă. Un creştin bun trebuie să facă^bine. Deşi nu sînt prea bogat, dar acest bine ţi-l pot face fără să mă struncin şi fără să-ţi cer nici o slujbă. Fii sigură, mîine viu.

— O, Dumnezeule! strigă ea, încrucişîndu-şi mîinele şi uitîndu-se la cer. Aşadar tot sînt oamni buni pre pămînt!... Eu, domnule, vezi d-ta, sînt o fată proastă; nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să-ţi mulţămesc... Ea nu putu să urmeză: lacrimile o înecaseră.

Noi ne despărţirăm.

O, Dumnezeule! pentru ce oamenii sînt aşa de răi

13 mai

— Ştii ceva? îmi zise Alexandru C., întrînd. Eşti drag Mărioarei... numai de tine vorbea. Să te văz!

— Să te văz pe tine, îi răspunsei.

— Pe mine? nu. Cu filele îţi perzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine şi vorbe dulci; cel mult dacă agiungi să te capeţi cu cîteva sărutări fără rezultat. Eu unul sînt, cum zice vorba, pentru vînatul lesne: femeile măritate sînt patima mea. Dar fiindcă este vorba de fete, apoi, trebuie să ştii că cunosc una, o mîndruliţă, cum zice poetul Alecsandri:

Cu flori galbine-n cosiţă,

Cu flori roşii pe guriţă.

Asta deşi e fată, dar iesă din catigoria celorlante: o ţărăncuţă, o fată sărmană, lesne de prins în laţ, fără suspine şi bilete. Mîime sau poimîne am de gînd să şterg cel de pre urmă vers al poetului... înţelegi?

— Ruşine şi păcat!

— Sang-dieu! Ascultă, părinte Dorotei! cei ce au făcut legile erau mai învăţaţi decît tine. Găseşte-mi un singur paragraf într-o condică, unde legiuitorul pedepseşte fapta, cu bună învoială făcută între doi, şi care nu supără pe a doua persoană. Nu e vorba de nevrîsnicie, de silă, de înşelăciune, ci de bună învoială. Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului; cît pentru conştiinţă, asta e o marfă de care uşor mă pot desface. Eu nu mai sînt Alexandru acela pe care-l cunoşteai tu; cu toată ideea ce-i fi avînd despre uşurinţa caracterului meu, am suferit multe de la oameni. Cînd întrai în lume, credeam că am a face cu îngerii; mai tîrziu văzui că mă înşelasem; lumea mi se arătă ceea ce era: o societate de nerozi şi de tîlhari. Unii mă înşelară, alţii mă despreţuiră!... atunci a trebuit să iau o rolă, şi iată ce zisei: „Oamenii sînt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, şi ei îmi vor întinde mîna; de nu, mă vor zdrobi. între aceste două alternative trebuie să aleg.” Mă făcui ca ceialalţi. Atunci veni rîndul meu. Oamenii mă înşelară, îi înşelăi şi eu; mă despreţuiră, îi despreţuii şi eu. Ce necuviinţă vezi întru aceasta? mi-am răzbunat î răzbunarea este singura dreptate pe pămînt. Am fost drept. Oamenii niciodată n-or fi mai buni!... cel ce are puterea în mână şi-ţi vorbeşte de fericirea altora te înşală; demagogul care strigă pe strade te înşală; femeia ce-ţi zice că te iubeşte te înşaiă; cel ce-ţi strînge mina te înşală; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te înşală. Ce mai aştepţi dar?

— Alexandre! vorbeşti ca un om în ajunul de a se face tîlhar sau de a-şi curma viaţa singur, însă sînt încredinţat că ceea ce zici este o glumă. Intr-un caz sau în altul, nu pot să-ţi dau nici un răspuns...

— Mergeţi la stupină? zise Smărăndiţa, ce intră în casă.

14 mai

Ai auzit, iubite B..., ce principuri are acest Alexandru? sînt mai mulţi ca el aice; oameni pentru care moral, onor, patrie nimic sînt!... La dînsul aceasta nu vine din supărare, din suferinţă, precum zice el... ci din lipsa cunoştinţelor; felul cu care a expus aceasta o dovedeşte curat.

Eu am dat braţul Mărioarei... braţul ei pe braţul meu!... o, fermec necunoscut!... credeam că o să mor de mulţămire!... Niciodată n-am văzut ceva mai graţios.

— Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia, îm zise ea, adevăr e?... cînd porneşti?

— Prea adevăr! peste o lună.

— Aşa curînd?... şi cînd o să te întorci?

— Poate niciodată.

— Niciodată!... dar părinţii d-tale?

— Au murit de mult timp.

— Dar ţara? dar cunoştinţele?... ştii că este trist ceea ce zici? să vede că eşti poet.

— Poet? iar această vorbă!... în adevăr trebuie să mărturisim că bieţii poeţi sînt rău înţeleşi în lumea aceasta. Poezia este luată de o uşurătate. Un adevăr în gura poetului este o poezie; un simţiment în inima lui este o poezie! Ei nu pot să spuie nici dorinţile lor, nici părerile lor... tot este poezie la ei...

— Vezi ce locuri frumoase! îmi zise Mărioara zîm-hind şi schimbîncl vorba, ca cînd înţelese de unde voiam să merg.

— Încântătoare!... sărmanii poeţi! sînt luaţi ca copii!... Nu ştiu dacă şi d-ta nu faci parte cu ceilalţi?

— Eu? nu; te încredinţez!

— Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om?

— De ce nu?

— Aşadar, dacă ziceam... Aici buzele mele îngheţară.

— Dacă îmi ziceai... ce?

— Că-mi eşti dragă! îi zisei în sfîrşit.

— Taci, taci! îmi zise ea, lovindu-mă cu mănuşa peste gură.

Agiunserăm la stupină. Dumbrava eră plină de albine» Stuparul, un bătrîn cu perii albi, ne ieşi înainte.

— Ce-ţi fac copiii? îl întrebă doamna N.

— Numai zece mi-au rămas! răspunse moşul dă-tinînd din cap.

Domnul N. Colescu atunce voi să-şi arăte cunoştinţile sale despre fiziologia albinelor.

— Videţi, zise el, fiece stup are cîte o albină mare ce se cheamă trîntor... aceasta nu face miere, dar cînd e vorba de mîncare, el aleargă cel întîi. Este o mare asemănare între albine şi oameni: instrucţiile celor din urmă...

Un ţipet ce scoase Mărioara opri pe dl. N. Colescu de la istorisire...

— M-a muşcat de buze î strigă Mărioara.

— Muşcă, căci le bateţi, zise moşul.

— Eu nu mai stau aice.

Ah! cu ce plăcere aş fi făcut ca păstorul antic sub cuvînt de a suge veninul ce o viespe înfipsese în gura drăguţei sale, se îmbătă de o lungă sărutare.

— Să mergem! zise d-na N. Colescu.

— Să mergem! zise boierul, supărat că n-a putut sfîrşi ştienţificu-i cuvînt.

— Sînt alte muşcături mai rele; dar acelea nu în-spăimîntă! mai urmă d-nul N. Colescu, aruncând o căutătură asupra lui Alexandru.

Inţălegi tu ceva?

15 mai

Mărioara mă iubeşte!... rîzi de mine cit vei voi... nu-mi pasă. Este adevărat că ţi-am scris că femeia este o egoistă... dar ce vrei? egoismul este un bine mare pre pămînt; fără el, nu s-ar ţinea rînduiala lucrurilor, fără el, unii, ca să facă plăcere altora, s-ar arunca în foc şi în apă...

O! dulce fericire i vei trece şi tu ca o lumină într-a-ceastă noapte ce este viaţa mea, ca să faci şi mai amară rămăşiţa zilelor mele!...

16 mai

Voi să-ţi scriu cîteva rînduri comice: astăzi, Smărăndiţa îmi arătă o scrisoare deschisă.

— Vrei să rîzi? mă întrebă ea. Această carte vine de la un moş al meu... Am măritat pe soră-mea, pe Elena, cu un tînăr ce-i e drag şi o face fericită. Moşu-meu nu găseşte ginerile de viţă mare;... ceteşte!

„Smărăndiţă!

Ginerile ce a luat pe Elena o fi avînd multe merite, o fi învăţat ca Guizot şi viteaz ca Napoleon, dar tot viţă de gios este! Tată-său abia era clucer şi nu avea voie să poarte nici barbă! Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conţi de Rîmnic, marchizi de Craiova au stat în neamul nostru, precum genealogia, ce am dat să-mi facă la Paris, mărturiseşte. Dar tu ai stricat totul! răspunderea să cază asupra ta; eu îmi spăl mînele ca Pilat din Pont!...

Ştefan B”

La cetirea acestei scrisori, nu puturăm a ne ţinea rîsul.

— O să răspunzi?

— La astfel de scrisoare nu pot să răspund serios.

— Atunce răspunde rîzînd: satira este un mijloc de îndreptare al celor rătăciţi; prin batjocoră Platon a ucis pe sofişti, Pascal pe cazuişti, Voltaire pe fanatici.

— Batjocora face pe oameni ipocriţi, fără să-i îndrepteze... Dar să lăsăm aceasta; eşti vînător?... mîine avem să mergem toate femeile, cu d. N. Colescu, la vînătoare în munţi. O să ne însoţeşti?

23 mai

Nu ţi-am scris de şepte zile. De şese zile sînt în pat, şi Zoe nu mă lasă să scriu. Ştii că era să mergem la vînătoare; ascultă ce mi s-a întîmplat.

Smărăndiţa, Elena, Mărioara şi Duduca se puseră în-tr-o trăsură, avînd pe Alexandru pe scaunul vezeteului. Andrei, Zoe şi eu, în altă trăsură. Dl. N. Colescu mergea călare. După noi venea un car cu merinde şi cîţiva vînă-tori de munte. Frumuseţile tinerei Zoe înfloresc răpide ca un arbor In primăvară.

— Nu mai scrii poezii? mă întrebă ea.

— Nu, domnişoară. Aş scrie şi proză dar nici asta nu voi.

— Păcat! ai fi scris bine.

— Şi pe urmă?

— Gloria! zise ea zîmbind.

— Gloria este un vis, zic filosofii.

— Zic, dar aceasta nu-i opreşte de a o dori. De eram eu poet...

— Ce-ai fi făcut?...

— Aş fi scris toată viaţa mea.

— Cu care scop?

— Cu scop ca să las limbei mele o literatură şi să împlinesc o datorie cătră patria mea. Dar d-voastră, poeţii, nu voiţi a scrie dacă persoana dumneavoastră nu trage oarecare folos; şi dacă s-ar face o lege care să vă oprească de a subscrie cele ce compuneţi, nu aţi mai scrie niciodată.

— Poate că ai dreptate; dar eu mă mir de ce nu v-apucaţi d-voastră, demuazele şi dame, să faceţi aceea ce pretindeţi de la noi.

— Nouă ne lipsesc mijloacele care le aveţi d-voastră, bărbaţii. Noi nu putem forma o educaţie naţională ea d-voastră: în pensionatele unde învăţăm noi, cîrmuirea nu s-a îngrijit ca să statornicească o educaţie şi o instrucţie naţională. Pensionatele sînt dirijate numai de nemţi şi de franţezi; nu învăţăm decît nişte biete limbi străine, şi cînd ieşim, abia ne putem scrie numele nostru; apoi mamele îndată ne mărită, apoi menajul, copiii:..

Vorbind astfel, părea că-i supărată, şi supărarea da un nou fermec frumuseţilor sale.

Într-acest minut, Andrei se deşteptă din distracţia lui.

— Am cetit ieri, zise el, un poet iranţez; mi-a plăcut poeziile lui, fiind foarte simple şi naturale. Eroii de care vorbeşte pare că-i vezi cu ochii; vorbele lor, pare că le auzi... astfel au un interes mai mult. Eu cred că aceasta este adevărata poezie!...

— Nu sînt de părerea asta, Andrei! poezia eete o invenţie; poetul ce are nenorocirea să nu ştie sau sa nu gîndească aceasta, nu mai scrie poezii; el poate fi istoric, romanţier, jurnalist, afară de poet. A crea, a născoci, iată misia unui poet.

În timpul acesta trăsura damelor se opreşte în marginea unui sat, sub poalele munţilor; a noastră se alătură de dînsa.

Mărioara era prea ocupată. Ce n-aş fi dat să-i fi putut zice macar două vorbe!

— De aici, îmi zise Smărăndiţa, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări.

Vînătorii aduc caii. Damele se coborîră din trăsură. Găsii ocazie atunci a strînge braţul Mărioarei, ajutîndu-i să se coboare din trăsură.

Dl. N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliţă pintre vînători, dete semnul de plecare. Cînii începură să latre, oamenii să se mişte. Damele se aruncară pe cai, iar noi pornirăm pe jos, pe lîngă caii lor, ducînd pe ai noştri de căpestre. Eu mă alăturez de Mărioara.

— O să te osteneşti, îmi zise ea.

— Aş dori toată viaţa mea să nu se mai sfîrşască călătoria asta.

— Nici o vorbă, nici chiar cătră cei mai iubiţi?...

— Iţi jur!

— Spune-mi încă o dată, Manoile, mă iubeşti tu? Acest cuvînt este dulce ca viaţa. Adevăr este că-ţi sînt dragă, Manoile?

— Tot ce-mi era drag în lume s-a făcut nevăzut înaintea ta!

— Nu te cred.

— Te îndoieşti încă? cum as putea să te încredinţez, Mărioară?

— Dovedindu-mi că nu iubeşti pe Smărăndiţa.

— Smărăndiţa!... ah, Dumnezeule! ce idee ţ-a trecut prin gînd!... Dar ea este pentru mine ca o soră.

— Sînt geloasă şi de surori, Manoile! şi tot cel ce iubeşte trebuie să poarte şi simţimentul acesta. Interesul care-ţi poartă ea întărită toate prepusurile mele... Ieri, am luat seama, ţi-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîşiet inima!... Manoile, te rog, fie-ţi milă de slăbiciunea mea... şi fiindcă tu nu mă iubeşti...

— Nu te iubesc?... o, Dumnezeul meu! cum nu-mi pot sfîşia peptul pentru ca să cetească în inima mea!

— Ei, bine, dacă este aşa, să mă asculţi!

— Spune, Mărioară, spune ce vrei, şi mă vei vedea dacă te iubesc.

— Eu pretind, Manoile, să pleci de aice.

— Să plec? să plec? dar ce ar zice oamenii aceştia? cu ce cuvînt m-oi îndepărta

— Nu mă iubeşti, Manoile; căci dacă inima ta ar simţi ceea ce simte a mea, nu m-ai face să sufăr... te-ai duce îndată.

— Bine, Mărioară, bine... dacă vrei numaidecît, voi pleca; dar spune-mi pentru ce?

— Făgăduieşte-mi că vei pleca.

— Făgăduiesc; mă jur.

— Mulţămesc, Manoile, zise ea strîngîndu-mă de mină. Acuma vrei să-ţi spun pentru ce? Pricina este că voi să te iubesc eu, şi numai eu. Nu-mi e destul să ştiu că nu iubeşti pe Smărăndiţa, dar voi ca nici ea să te iubească pe tine.

Convorbirea noastră se curmă după două oare trecute ea două minute. Ajunsesem într-o poiană.

Locul pe care ne-am fost oprit era încununat de o dumbravă verde de brazi. Ici-colo să înălţa nişte vîrfuri de munţi ca nişte piramide negre. De aici, ochii noştri rătăceau asupra mai multor dealuri mici şi se perdeau în umbra văilor lor albite de rîuîeţe. Mai departe, o stîncă eoperită de ninsoare şi perdută în aburi era lăcaşul singuratic al şoimului. Dincolo ochiul vedea o stană de peatră, goală, a căria sîn se deschidea şi da naştere unui brad rătăcit de soţii săi. In sînul pădurei posomorite ce încununa dealul pe care stăm noi, se vărsa dintr-un codru o cascadă de apă limpede. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit; iar de aci, se vărsa prin jgheaburi şi se ascundea prin deosebite crăpături, ca nişte şopîrle de argint.

Intr-un minut, toţi vînătorii se împărţiră pe la posturile lor de pîndă.

Damele noastre, fermecate de frumuseţa acestor locuri, merseră să vizite pădurea; apoi se aşezară la umbra unui stejar, unde aşteptau cu nerăbdare timpul prînzului.

Dl. N. Colescu este un vînător vestit. Viaţa lui este plină de anecdote vînătoreşti. Vînatul pentru dînsul este o pasiune neînvinsă; mai multe pei de urşi, de lupi, de vulpi, de căprioare; mai multe părechi de coarne de cerbi şi de ţapi; mai multe măsele de porci fălbatici şi, pe lingă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi onorabile din partea sa. El, după ce împărţi pe ceilalţi vînători, veni şi la mine.

— Manoile, dar tu dat-ai cu puşca de cînd eşti?

— Am ucis, zisei eu, în viaţa mea un piţigoi, un bot-gros, un ciocîrlan şi o rîndunică; socot că de mi-ar fi ieşit înainte o fiară mai mare, mai lesne aş fi ucis-o.

— Caută dar să nu-ţi tremure mîna cînd îi vede pe giupînul urs, căci acela e mai fioros decît un botgros. Tu să stai aice lîngă femei; dac-a veni ursul, trage fără temere!

Vorbind astfel, ţipă din corn şi se făcu nevăzut pintre copaci, lăsînd încă doi vînători spre apărarea femeilor, ia întîmplare de a veni ursul.

Pîn-atunce nu fusesem niciodată la vînătoare, aşa-zicînd, formală. Dar nu-ţi poţi închipui ce impresiune mi-a făcut cînd am auzit, îndată după semnul dat de dl. N. Colescu, răsunînd văile de ţipetele gonacilor. Fă-ţi idee de larma ce poate să facă în codru, şi mai ales în munţi, vro două sute de oameni şi vro treizeci de cîni ţipînd deodată sub poalele codrului, în felurite glasuri şi tonuri. Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii; pare că aşteptam, din minut în minut, să văd deschizîndu-se cerul şi pămintul. Mie mi se suisă părul în vîrful capului şi stăm în extaz cu puşca pe braţe, pe rădăcina unui arbor tăiat.

Damele sta, aşteptînd să auză vro descărcătură de puşcă; dar tăcerea se prelungea... astfel, urîndu-li-se, veniră cătră locul unde mă aflam eu.

— Cît eşti de serios! îmi zisă Smărăndiţa, parcă eşti un foncţionar din garda naţională ce se crede un adevărat soldat.

— Îmi vine să arunc arma; şi aş face-o, de nu mi-ar fi ruşine de vînători, care or să zică că de frică am fugit.

— De frică! nu este nici un pericol, mi se pare. Dar iaca!... iaca căprioara... dă-i foc... dă!

În adevăr, o căprioară sprintenă ca o gazelă venea asupra mea cu o repegiune de fulger, atît însă mă încîntă frumuseţa ei, încît refuzăi de a da.

— Ce faci? zişi Smărăndiţa.

— Mi-e milă, răspunsei, biaţa fiinţă! ce mi-a greşit ea, mie sau altora, pentru ca *ă-i răpesc zilele?

Căprioara trecu pe lîngă mine fără să mă vază macar. Damele, celelalte, văzînd-o, începură a rîde. Smărăndiţa îmi dete dreptate.

— Îmi păstrez încărcătura pentru urs, zisei eu, pentru ca să mă îndrept mai bine.

— Un urs! răspunseră femeile.

— Un urs! strigă Duduca căzînd pe iarbă.

— Manoile! îmi zisă Mărioara apropiindu-se de mine, nu pune în pericol, căci cel mai mic rău ce ţi s-ar întîmpla mi-ar zdrobi inima şi viaţa.

— Aş muri ferice apărîndu-te, Mărioara me! Zece vieţi de aş avea, toate le-aş da pentru tine. Ştii tu, dulce fetică, că eu nu mai pot trăi singur de acum înainte?...

Nu apucai să sfîrşesc vorba şi deodată o descărcătură de carabine făcu să răsune văile una după alta. După aceasta se auzi un răcnet ce făcu să se zburlească părul în capul nostru.

Mai mulţi vînători strigau: „Feriţi! feriţi! ursul! ursul!”

În adevăr, un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. Damele, înmărmurite de spaimă, nu aflară nici bărbăţia fugei.

Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatec, îl ochi!... Plumbul său pătrunsă gura ursului şi se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră şi făcură o roată împrejurul capului; gura lui vărsa spume roşii; ochii lui se făcură ca două picături de sînge... scoase un răcnet... îşi muşcă labele, apoi căută în toate părţile să vază de unde venisă glonţul. Damele stau între mine şi între urs, în calea lui. Acesta le vede şi se aruncă cu turbare asupra lor.

Un minut, şi aceste femei ar fi fost sfîşiete: trebuia un om de bunăvoinţă să se sacrifice pentru ele: orice alt mijloc era nefolositor.

Zoe era în urma lor. Ea voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de o mărăciune şi o ţină în loc. Eu mă arunc între urs şi între fetică. Animalul, văzîndu-mă, năvăli asupră-mi, iar femeile scăpară prin fugă. Ursul veni aşa de repede, încât nu-mi dete timpul ca să descarc carabina. Această carabină avea o baionetă; baioneta mi-a scăoat vieaţa.

Îi înfipse! ferul în gît, şi-l ţinui la o distanţă oarecare.

Andrei, văzînd pericolul în care mă aflam, alergă înf agiutoriul meu; dar neputînd trage în urs de fiică să nu mă lovească, scoase un cuţit de vînătoare şi, cu sîngele race al său, împlîntă ferul în coastele fiorosului animal. Acesta răcneşte, şovăie, cade; dar, în căderea sa, îmi sfîşie cu gheara umărul sting... rana mea sîngeră... sîngele cură ca un izvor.

Damele, văzînd că ursul cade, stau într-o depărtare de noi, temîndu-se să nu se rădice animalul. Smărăndiţa şi Zoe veniră pînă la mine... O, Doamne! pentru ce Mă-rioara nu se apropie?... frica în inima ei să fie mai tare decît amorul?... Smărăndiţa îmi legă rana; cu toate aceste, pierderea sîngelui fu atîta de mare, că, după cîte-va minute, căzui pe braţele ei, fără simţire.

Cînd mă deşteptai, eram acasă.

Cele întîi raze ale soarelui încălziră ochii mei. O femeie jună şi frumoasă, stînd în picioare la căpătîiul patului meu, înclina capul peste fruntea mea şi părea că numără fiece suflare a vieţei mele. Mi se păru un vis frumos şi reînchisei ochii, de frică să nu mă trezesc. Dar o lacrimă căzută pe frunte-mi mă deşteptă cu desăvîrşire. Era d-na N. Colescu.

Atunci îmi adusei aminte de scena din munte, şi recunoscui că fusesem leşinat.

Smărăndiţa veghează noaptea lîngă capul meu.

— Ce, aici? o întrebăi eu cu un glas slab.

— Taci, îmi răspunsă ea, nu vorbi!... eşti rănit... ai fost leşinat!...

— Cel puţin lasă-mă să-ţi mulţămesc pentru...

— Nu voi să-mi zici nimic.

— Eşti un înger!

— Sînt femeie... ţi-ai pus viaţa în pericol pentru mine, eu trebuie să-ţi mulţămesc.

— Amiciţia ce-mi arăţi mă atinge atît, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc.

— Ia seama, îmi răspunse ea zîmbind, căci după socoteala ce faci îmi rămîi dator, şi eu sînt o creditoare exactă...

— Orice vrei!... chiar şi să tac cît oi fi bolnav.

— Tăcerea mai înitîi, apoi altceva... mi-ai făgăduit să nu faci niciodată nimic fără să mă întrebi.

— înnoiesc făgăduinţa.

— Bine, zise ea, acum mă duc să mă odihnesc, îţi voi trimete o privighitoare care ţi-a face mulţămire.

„Pentru ce Smărăndiţa îmi ceru să-i repet făgăduinţa ce-i dasem, de a nu face nimic fără să o întreb?... Ce însemnează aceasta? Temerea Mărioarei să fie adevărată?... nu, nu... sînt nebun.”

După cîteva minute întră Zoe. Ochii ei negri şi dulci străluceau în lacrimi de bucurie, părul ei era împletit în două coade lungi şi bogate ce îi cădea pe spete; în păru-i negru, lingă ureche, avea o roză de grădină.

— Cum îţi este?... îţi aduc un pahar de limonadă fierbinte... să sorbi... îţi va face bine...

— Oare?

— Desigur. Dar doctorul a zis să nu te las să vorbeşti.

— Iar dacă voi vorbi?

— Boala se poate prelungi.

— Dar dacă n-oi putea?

— Trebuie să poţi; şi cu astă tocmală ţi-oi da floarea asta, ce ţi-o trimete Mărioara!

— Mărioara! Mărioara!

— Ei, bine! ce ai? astfel îmi făgăduieşti să taci?

— Tac, tac; dar dă-mi floarea.

Zoe îmi de te roza ce o avea lîngă ureche.

— Ah! doctorul mă opreşte să vorbesc, şi eu vreau să scriu.

— Să scrii? nu se poate fără ştirea lui.

— Dar Esculap nu mă vede.

— Dar te văd eu şi trebuie să-mi dau seamă. Voia este la mine şi nu ţ-o dau.

Ea zise aceste vorbe cu un ton astît de poroncitor, că nu avui cum să mă împotrivesc acestui înger păzitor. Ea puse paharul pe masă. Eu întinsei mina să-i iau, dar o durere ce simţii în braţ mă opri.

— Vezi? nu poţi mişca mîna, şi vrei să scrii! Vorbind astfel, şezu pe marginea patului, lîngă căpătîiul meu. Trebuie să te hrănesc eu, iar mînuşiţa ei albă purtă paharul la gura mea. Suflarea ei era dulce şi fragedă ca profumul florilor. Ieri seara, urmă copila, era sfadă mare în salon despre nemurirea sufletului. Andrei, îmi aduc aminte, zicea că sufletul este nemuritor şi da dovadă nu ştiu pe care filosof, zicînd: sufletul este o substanţă simplă, ceva ce nu este materie; prin urmare, neavînd margini, nu este supus stricărei, şi încheie că este nemuritor. Dl. Alexandru zicea că numai nesfîrşitul este nemuritor, că omul, neînţelegînd nesfîrşitul, este sfîrşitul, deci sufletul este peritor. Ce gîndeşti d-ta la aceasta?

— Nici unul, nici altul, nu ştiu... cît pentru mine, cred...

— Bine faci.

— Un om merge cu picioarele sale pînă unde dă de un rîu sau de altă stavilă. Aci pasul său se opreşte şi numai privirea merge înainte. Astfel este şi omul înaintea unor întrebări. Cuvîntul, cînd ajunge la culmea ce-i este însemnată, se opreşte şi numai simţimentul poate trece dincolo de linia aceasta.

Pentru mine, asta este un lucru de simţiment: îmi place să cred; aceasta mă face fericit.

— Ai vorbit pre mult, îmi zise Zoe.

într-acest minut Mărioara intră în cameră.

— Cum te afli? mă întrebă ea.

Văzînd-o, inima-mi bătu atît de tare, că crezui că o să cază din peptul meu. O flacără trecu peste faţa mea.

— Ah! domnule! nu credeam că mîna care scrie

Rămîind singur cu Mărioara, văzui că nu pot vorbi.

— Supărat? De ce, drăguliţă?

Ea îmi întinse mîna şi eu o încărcai cu dulci sărutări.

— Nu-ţi voi da niciodată prilej să te mai superi pe mine, mai zise Mărioara. Se zice că certele trecătoare între doi ce se iubesc sînt pline de fermec... cit pentru mine, nu voi să gust apest fermec, oricît de dulce ar fi, căci atîta te iubesc, încît, dac-aş şti că suferi un minut de durere din pricina mea, aş muri de durere.

— Mărioară! înger dulce al vieţii mele! mai zi aceste vorbe! ele răsună la urechile mele ca har pile antice!

— Dar nu voi nici tu să mă faci să sufăr... oricare ar fi pricina suferinţelor mele, numai de la tine să nu vie, nu-mi pasă! iar dacă tu ai fi acela ce mi-ar da prilej de suferinţă, o, Manoile! sărmana inima mea s-ar zdrobi!...

— Ce zici tu, dulce şi crudă Mărioară! Dar eu sînt numai voinţa ta, cugetarea ta, simţirea ta, subt o altă

; un lucru ce-ţi zîmbeşte, cu care poţi să te faci şi să-l zdrobeşti sub picioarele tale.

— Vorbele tale, Manoile, îmi îmbată inima, însă spune-mi, drăguţul meu, sînt ele sincere?

— Sincere? pentru ce te îndoieşti, sufletul meu?... îndoiala, ca vermele floarea, sfărîmă inima în care întră. Dar nu; tu ai cuvînt, vorbele nu dovedesc nimic... trebuie fapte... ei, bine, viaţa mea! ceri-mi o dovadă... orice vrei... poţi să-mi zici: „Aruncă-te în foc, în apă voi face tot pentru amorul tău”; tot, înţălegi tu?

— Mulţămesc, Manoile!... Nu ai trebuinţă de astfel de sacrificiuri, ca să placi inimei mele; căci moartea ta, o, dulcele meu! ar curma deodată şi zilile mele. Tu-mi poţi da altă dovadă de iubire; poţi să-mi rădici deasupra inimei vălul cel posomorit ce mi l-a aruncat gelozia... Manoile! Manoile! pune mîna ta pe inima mea: acolo este un dor adînc, un dor de care numai lipsirea ta de aice poate să-l împace... sînt geloasă, geloasă ca o tigreasă!...

— Dar pentru ce, scumpă Mărioară?

— Pentru ce? mă întrebi pentru ce? Ştiu eu! întreabă inima mea, pentru ce te iubeşte?

— Voieşti să plec? Voi pleca astăzi, mîine, cmd vei voi... însă ai gîndit cît o să sufăr departe de tine? Ochii mei, nemaivăzîndu-te, or să se închiză şi or să se des-chiză în lacrămi! Zilele mi se vor părea lungi ca anii; viaţa, fără tine, va fi amară... tot ce mă încînta mai nainte va perde fermeerul său; şi dacă aş fi osîndit a nu te mai videa, numai mormîntul aş putea să mai iubesc după tine.

— Nu, Manoilul meu!... trei zile după plecarea ta de aice voi veni după tine, oriunde te vei afla, şi amorul cel mai sincer va fi preţul suferinţelor tale...

— Cum vrei, Mărioară...

— Aşadar, pleci? ah! tu mă linişteşti şi mă fericeşti... voi gîndi la tine ziua şi noaptea...

Vorbind astfel, ea plecă fruntea pe buzele mele... Gura mea pe buzele sale!... O, fericire dumnezeiască! de ce nu am murit sub sărutările ei!...

Zoe întră însoţită de doctor. Mărioara se depărtă repede.

Esculapul îmi cercetă rana de la umăr.

— Merge bine, zise el; peste trei-patru zile vei putea ieşi.

Toţi oaspeţii d-lui N. Colescu intrară în camera mea.

— Ce faci, voinioule? mă întrebă d. N. Colescu.

— Iată un om! zise Duduca. Dacă nu erai d-ta aş fi fost moartă.

Zicînd aceste vorbe, ea se uită lung la Alexandru.

— Ce te uiţi aşa? răspunse acesta. Vrei să zici că am fugit? te înşăli; vînătorii pot să mărturisească... văzîn-du-vă în pericol, am aruncat carabina, ce-mi era netrebuincioasă, şi am alergat să iau un cuţit de vînătoare...

— Eşti fricos, îi zise Duduca. Pentru toată lumea, n-aş voi să iau un bărbat ca d-ta.

— Ai curaj, răspunse acesta, căci cel ce-ţi va da mîna ar trebui să aibă mare curaj.

Dl. N. Colescu rîse cu plăcere.

— Să lăsăm pe Manoil, zice el. Poate că are trebuinţă de linişte.

— Eu rămîn să-l îngrijesc, zise groasa Duducă.

— Nu are cine să-l îngrijească, îi răspunsă d. N. Colescu.

— Eşti nesimţitor! strigă ea.

După aceste vorbe se făcu un rîs general; toţi ieşiră, afară de Zoe.

— Ce face doamna N. Colescu? întrebai pe copilă.

— Doarme. Toată noaptea a veghiet.

— Ce înger!

— Înger, nu-i aşa? Ea nu urăşte pe nime... niciodată gura ei nu se deschide să zică o vorbă amară... toţi o iubesc...

— Dar d-ta?

— Eu? este tot ce iubesc pe lume. De la moartea maică-mea, ea-i ţine locul: cînd mă vede, ochii i se îm-plu de lacrămi de bucurie...

— Eşti fericită, căci are cine să te iubească, trist lucru este omul singur pe lume!... eu, care nu am părinţi, fraţi, pe nimeni, în sfîrşit... Ah! cît de amară mi se pare singurătatea!...

— Nu-ţi face inimă ră, zisă ea cu o lacrămă în ochi. Cit vei fi aice, nu vei fi singur; eu te-oi iubi şi te-oi îngriji ca pe un frate!

— Cit voi fi aice! dar peste trei zile trebuie să plec...

— Să pleci? dar doctorul? dar mătuşica? dar eu? o, nu te-om lăsa. Eşti singur, mi-ai zis; dacă te-i îmbolnăvi, cine o să te caute?

Doamna N. Colescu întră în camera mea.

— Mătuşică! zisă Zoe, spune-i că este nebunie să plece; vra să se pornească peste trei zile!...

— Vrei să pleci?

— Îndată ce voi fi bine.

— Bine, zise Smărăndiţa.

— Bine! ce zici, mătuşică? Dar dacă s-a bolnăvi iar?... nu vezi cît e de slab?

— Noi nu-l vom lăsa, zise Smărăndiţa zîmbind; şi d-lui va fi bun a rămîne.

— Am dat cuvînt, zisei.

— Cel puţin n-o să întîrzii şi o să ne scrii de unde vei fi, nu-i aşa? pînă atunce însă, să guşti ceva, foame ţi-e?

— Aş mînca ceva.

— Zoe! strigă să aducă o supă!

Copila ieşi.

— Mi-ai făgăduit, zise Smărăndiţa, să nu faci nimic făr-a mă întreba... hotărîrea-ţi de plecare mă încredinţează că-ţi calci cuvîntul.

— Oh! iartă-mă; dar o scrisoare de la Bucureşti...

— Nu-i adevărat.

Ţi-am fost scris că plec peste trei zile; iată opt şi sînt tot aice! „Eşti un om fără hotărîre”, vei zice tu ca totdeauna. Dar dac-ai sti cauza, ţi-ai retrage vorba îndată.

Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un palat măreţ, după ce s-a îmbătat de fel de fel de vise că va trece la umbra lui o viaţă fericită, vede picînd într-unminut edificiul său.

Mărioara, acel înger ce-mi da viaţă, acel suflet candid, curat, nu mai este! Vorbele ei, zîmbetul ei, amorul ei, sărutările ei, fum şi minciună! Iubeşte pe altul!

Ţi-aduci aminte unde eram pe la sfîrşitul scrisorii din urmă?

După ce rămăsăi singur, un fecior îmi adusă supa. Acesta este un om din felul acelora de care [se] zice: „îi prinde mîna la toate”. Unul din oamenii aceia ce vorbesc singuri cînd nu se află un al doile.

— Mări! aş fi dat simbria me pe un an s-o fi ucis eu!... să fi văzut atunci, duminica la horă, cum s-ar fi uitat fetele la mine! pînă şi fata popii cu ochii verzi ca brîul diaconiţei... şi nişte buze!... parc-a mîncat vişene!... dar fudulă, cum nu ţi-a mai dat ochii... mai lesne te apropii de moş popa cînd adună colaci duminica!... zău, mai bine de dv. boierii... cuconiţa Mărioara, fată de boier, şi...

— Şi ce?

— Ce, nu ştii?

— Ce să ştiu?

— Ce am zis?

— Ai zis, Mărioara, fată de boier, şi...

— Şi... dar să nu mă spui.

— Nu te teme.!

— Se lasă de o sărută domnul Lisandru.

— Cum poţi s-o zici asta?

— Nu-i vina mea... nu face foc, că fum nu iesă.

— Ai dovadă?

— Colo! colo! zisă el bătîndu-şi peptul.

Atunci scoasă un bilet şi mi-l dete. Il deschid repede şi cetesc:

„Amorul tău e minciună! trebuie să-mi dovedeşti ca să mă încredinţezi... te aştept la miezul nopţii, în grădină lîngă leul de marmură...”

Această lovitură fu crudă! Dar mă mîngîiam că tot nu va fi adevărat.

Toţi sîntem astfel: moartea vine să ne închiză ochii; noi simţim şi tremurăm; cu toate aceste, o rază de speranţă zîmbeşte încă între noi şi mormîntul nostru. Cea din urmă rază de speranţă zboară eu cea din urmă suflare a vieţii!

Feciorul luă cu el scrisoarea şi blestemile mele.

Zoe veni.

— Eşti gînditor? îmi zisă ea.

— Mi-am schimbat hotărîrea.

— Cum?

— Nu mai plec.

— Bravo, zisă copila cu bucurie.

— Am gîndit aşa: „Zoe vra să rămîi aice. Aceasta îi face plăcere... de ce să n-o ascult?”

— Adevărat?

— Foarte adevărat, îngerul meu!

4 iunie

E noapte, încă cinci minute... Mărioara are a veni în grădină... să mă scol, să ascult!... toată lumea doarme... e miezul nopţii, şi nopţile de vară sînt mici!... nu se aude nimic, decît privighetoarea cane din cînd în eînd, obosită, sloboade cîte un trist ţipet, descordat ca dorul inimei mele... minute fatale î voi o să hotărîţi soarta mea!... Orlogiul de la poarta curţei bate miezul nopţii... tot corpu-mi tremură... picioarele mele slabe abia mă ţin... iată-mă lîngă statua leului... să mă ascund după aceşti arburaşi de liliac, ca să văd de la întuneric adevărul ce o să-mi zdrobească inima!... nici o frunză nu se mişcă... bolta cerului e încărcată de nori... auz o şoptă!... o umbră înaintează prin întuneric... Alexandru se pune pe piedestalul statuei şi începe a şuiera uşor un cîntec monoton şi discordat... trec zece-cincisprezece minute... Mărioara nu mai vine... poate sînt înşălat... cîte bănuiri nu-mi trece prin cap... dar auz fîşiitura unei rochii!... o femeie trece pe lîngă mine şi merge spre Alexandru... o şoptă! să ascult!...

— Mi-ai zis să viu aice, dacă te iubesc. Iată-mă! Ah, Alexandre! mustrările ce-mi faci nu le merit!...

Ce auz!... aceste vorbe!... Nu e Mărioara!...

— Ai dat biletul Mărioarei? întrebai pe feciorul cel limbut.

— Nu l-am dat e.c. Mărioarei, domnul Lisandru mi-e drag, să-l bag de cap în sîn! lasă că-mi zice: „hei, mă şi se uită la mine printr-un petec de steclă; dar nu scoate să-ţi dea o para!...

— Ce-ai făcut dar, biletul?...

— L-am dat cucoanei Duducăi, ca să se bată dracii în capete.

Atunci înţălesei că femeia din grădină era Duduca.

— Mai am un bilet, zisă feciorul, acesta e de la c.c. Mărioara; am să-l dau domnului Lisandru.

— Să videm.

Luai biletul.

„Alexandre!

Pentru ce te plîngi de mine? cum a putut să-ţi treacă prin minte că o să-mi placă Manoil?! am mai bun gust, trebui să ştii... Manoil! un om care nu ştie a face decît versuri şi care nu are alta decît poezia! care nu este de potriva mea, nici după raportul nobilimei, nici după raportul bogăţiei... Eşti copil!... Ş-apoi el o să plece... ce dovadă poate fi mai bună împotriva bănuielilor tale?”

— Lasă-mi biletul acesta!>

— Ia-l, îmi zisă feciorul.

„Ah, Mărioară!... socoteam că eşti o cochetă; dar eşti o infamă".

7 iunie

— Mi-ai fost dat parola să pleci, îmi zisă Mărioara.

— Mărioară, îi zisei, cu mîna asta nu pot scrie! Voi să însemnez rufele ce am dat la spălătură... scrie, drăgii-şoara mea!

Ea luă pana şi hîrtia şi scrisă cele ce îi dictai. După ce-i mulţămii, luai talismanul acesta şi-l ascunsei în sînt ca să cercetez în urmă dacă scrisoarea seamănă cu a biletului.

— Aşadar, o să pleci?... mă mai întrebă Mărioara.

— Voi pleca, drăguliţă... dar pentru ce vrei să mă goneşti aşa curînd?... Ei, Mărioară, Mărioară! ştiu eu de ce voieşti tu să plec...

Ea roşi şi zisă:

— Nu aveai trebuinţă să mi-o spui, căci ţi-am spus-o eu.

— Nu ascunde simţimente adevărate sub vorbe măgulitoare şi făţarnice...

— Ce vrei să zici? Nu te înţăleg, Manoile! ce vra să zică schimbarea asta repede?!

— Schimbarea asta repede! ai cuvînt, e repede... dar ce face timpul? o oară, o minută, pot face mai mult deci t un secol... dacă vreodată lumea s-ar zdrobi, un minut, o secundă ar fi destul pentru aceasta: eu sînt o mică atomă. Pentru ce te miri că m-am schimbat atîta de curînd? „Nu mă înţălegi”, mi-ai zis. Ascultă, Mărioară! îţi voi vorbi cu demnitate şi cu respect, şi nu pentru că meriţi, dar pentru că nu mi se cuvine mie a vorbi niciodată... a vorbi cu nişte astfel... Tu, Mărioară, iubeşti pe altul; nu te mustru pentru aceasta; nici nu voi să-ţi vorbesc ca un preceptor... dar te mustru pentru că m-ai amăgit! dacă nu mă iubeai, dacă altul era în inima ta, pentru ce nu m-ai răspins? Atunci, stima mea ar fi crescut pentru tine... acuma simţ numai un despreţ adînc!... nu ţi-am făcut niciodată nici un rău, pentru ce să voieşti nenorocirea mea? pentru ce să mă înşeli? nu eram fericit poate înainte de a te iubi, dar credeam în fericire; credeam în sinceritatea oamenilor şi în sfinţenia unui cuvînt dat... astăzi mi-ai răpit credinţa aceasta! Ieri, inima-mi era încă tînără, astăzi, un bătrîn de o sută de ani nu ar voi să-şi schimbe inima cu mine! Cînd te-am văzut pentru întîia oară, credeam că întîlnesc un înger, încungiurat de aereala tuturor calităţilor lui; fruntea ta strălucea de inocenţie şi îmi zicea: minciuna este străină pe buzele aceste! sărutarea doarme încă pe fruntea astă candidă! fiece vorbă a ta răsuna la urechile mele ea o muzică dumnezeiască; şi abia una murea pe buaele tale, şi alta mîngîia urechea mea!... astăzi, acea fiinţă dulce şi curată s-a stins ca un vis poetic! astăzi, inima mea s-a închis la orice iubire; amorul tău pare că n-a existat niciodată!... dar ce rău ţi-am făcut, pentru ca să merit astfel de trădare?

Vorbind aşa, mă înecasăm în lacrămi.

— Nu; nu se poate!... am auzit şi am văzut rău... nu, căci ar fi prea trist, prea crud pentru omenire!

Plîngeam ca un copil şi căzui pe pat, unde-mi ascunsei lacrămile şi suspinele mele.

— Ești nebun! îmi zisă ea. Nebun! ce lucru aduce bănuială în inima ta, Manoile?

— Un bilet ce ţi-a scris Alexandru, şi altul ce i-ai scris tu lui...

— Din aceasta şi mai puţin înţăleg!... dar sînt eu răspunzătoare de cele ce scriu alţii? eşti sigur că biletul ce zici c-am scris eu este adevărat?... Apoi cine te îneredin-ţază că acel ce-a scris biletile astea n-a voit să facă intrigi?... Manoile! tu ai inimă bună şi nobilă; dar eşti copil şi lesne crezător!... osîndeşti făr-a te gîndi îndestul. Nu, tu nu cunoşti inima mea; nu ştii ce amor are ea pentru tine! nu cunoşti încă ce sînt oamenii; biletile acestea nu pot fi scrise de mine, nici de Alexandru... gîndeşte-te bine... adu-ţi aminte! Smărăndiţa te iubeşte: ea poate vra să puie răceală între noi... gelozia este demnă de orice întreprindere...?

— Smărăndiţa! ah! nu... viaţa-mi pun pentru dînsa!

— Cugetă bine! cine ţi-a dat biletele aceste?

— Un fecior.

— Un fecior? vezi? de unde ştii că acela nu era poroncit... dar eu nu voiesc, acuzînd pe alţii, să mă dezvinovăţesc eu... cercetează singur... pîn-atunci, lasă-mă să-ţi spun cît te iubesc!... ah! Manoile! amar ai întristat inima mea cu vorbele tale! eşti foarte nedrept, Manoilul meu! vrei să auzi un cuvînt încă de amor?... din ziua în care te-am văzut, o, îngerul meu, o viaţă nouă a început pentru mine! zilele trec pline de dulceaţă şi de fericire! aş voi ca viaţa mea să nu mai aibă sfîrşit, sau să se stîngă într-unul din minutele acele cînd îmi zici: te iubesc!... dar tu eşti crud... simţi plăcere să vezi curgînd lacrămile mele! eşti fericit cînd îmi zdrobeşti inima!... dar pentru aceasta nu te pot urî, sufletul meu!

Vorbind astfel, fruntea ei se plecă pe fruntea mea... buzele noastre se întîlniră, lacrămile noastre se amestecară. Uitai tot.

8 iunie

Fericire! fericire! dulce sargente, cătră care sufletul meu zboară însetat! în deşert voi să sorb din undele tale: tu te usuci îndată ce atingi de buza mea!

Haragul de vie cade şi în căderea lui atrage viţa după sine.

Astfel şi femeia, în căderea ei, atrage omul care-şi legasă ursita de ursita ei.

Mărioara m-a tîrît în căderea sa.

„Sigur eşti că-i vinovată?” mă vei întreba.

Ascultă:

îndată ce ieşi de la mine, deschisei biletul ei cătră Alexandru; îl alăturăi cu scrisoarea Mărioarei ce-mi lăsase însemnînd rufele.

Scrisoarea este tot aceea, nici o deosebire!

Vezi dar că toate s-au isprăvit.

9 iunie

Îmblu fugar pe dealuri şi pe văi.

— Ce te faci? mă întrebă Zoe astăzi. Toată lumea de doreşte, mătuşica e tare îngrijită!... nu e bine ce faci! eşti trist, tăcut, suferi! şi nu vrei să spui nimărui ce ai!... socoteşti că nimeni nu merită încrederea?

11 iunie

Nu mai sînt stăpîn nici pe necazul meu, nici pe lacrămile mele!... dar lumea aceasta este un infern! O, Dumnezeul meu, nu mă lăsa!...

Iţi aduci aminte? făgăduisăm unei fete să-i duc patru sute lei, pentru ca să scoată pe tatăl său de la închisoare... ei, bine! poţi să mă mustri şi să mă blestemi!... sînt mn nebun, un ucigător!... abia ieri mi-am adus aminte de dînsa.

Ieri dar, alergai să-i duc banii, temîndu-mă să nu fie prea tîrziu.

Mă apropii de casa ei. Pe prispă afară, văz un bătrîn cu părul alb şi cu ochii în lacrămi. Cîteva femei din sat stau tăcute împregiurul său. Ele îmi făcură loc.

— Unde este Tudora? întrebai.

— Tudora?... îmi răspunsă una din femei cu lacrimile în ochi.

Adunarea lor, starea bătrînului, ce mi se păru a ii tata Tudorei, îmi deteră o tristă părere de rău.

— Iată tată-său, îmi răspunsă femeia pe care o în-trebasăm.

— Moşule, unde este fiica ta?

— Ce vrei cu ea? zisă acesta rădicînd capul.

— Îi aduc nişte bani cu care să răscumpere datoria tată-său.

— E prea tîrziu, răspunsă moşul.

— Cum?... unde e fata?

El îmi arătă cu mîna casa.

— A murit? întrebai cu nerăbdare.

— De murea, ar fi fost mai bine de ea, dar Dumnezeu a păstrat-o, pentru ca să mă amărască şi mai mult!...

— Ce vra să zică aste spuneţi-mi, pentru D-zeu!

Moşul îşi şterse ochii cu mînica cămeşii şi-mi zisă:

— Când eram închis ia subcîrmuire pentru datorie, biată fată alerga din casă în casă să facă banii; dar fără nici un folos! căci oamenii din satul nostru sînt sărmani. Proprietarul auzi de una ca asta, şi o chemă la curte. „Ţine patru sute lei să scăpi pe tată-tău!” Atunci copila plînse de bucurie. „Dar avem să facem o toc-mală”, mai zisă proprietarul. „Orice vrei”, răspunsă copila.

La chipul de învoială ce-i spusă acesta, fata aruncă banii şi ieşi plîngînd. Subeîrmuitorul zisăse Tudorei că de n-a aduce banii în două zile, are să mă bată şi să mă trimită în heară la cîrmuire. Peste două zile mă scoasă din închisoare să mă bată. Atunci Tudora vini ţipînd şi se aruncă în braţele mele, „Nu-i bateţi, strigă ea, căci în două ceasuri aduc banii!”

Copila fugi ca fulgerul îpainte de a apuca să-i vorbesc ceva. Subcîrmuitorul, peste două ceasuri priimind banii, dete poruncă să mă sloboadă. Eu Munci pornii cu copila la sat. Cînd intrai în casă, Tudora cu ochii roşii de plîns. „Unde ai găsit banii?” o întrebai. Ea nu ştia ce să-mi răspundă. Treaba asta nu-mi plăcu: nişte gînduri rele îmi trecură prin cap. O muiere îmi spusă mai pe urmă adevărul. Copila, cu o zi mai nainte de a mă scoate să mă bată, era plină de bucurie; căci, zicea ea, aşteaptă un boier de omenie să-i aducă patru sute de lei. Dar, după ce scăpătă soarele şi nu se arătă nimeni, biata copilă îşi smulsă părul şi plînse amar. Atunci veni la dînsa o babă uricioasă şi-i zisă:

„Mîni or să bată pe tată-tău; el slab şi bătrîn... poate să moară în bătaie... stă în mîna ta să-l mîntui... haide la boier să-ţi dea patru sute de lei... tocmala o ştii...” Tudora nu ştia ce să mai facă... cinstea îi era dragă... dar cum să mă lasă să mă bată?... afurisita de babă nu o slăbi pînă ce-i perdu sufletul!...

La aceste vorbe, unchiaşul scoasă un gemăt de durere; apoi urmă:

— Cînd aflai aceste perdui minţile şi luai toporul s-o ucig. Dar cînd o văzui în ochi îmi căzu ferul din mînă, că-mi era dragă ca soarele. „De unde ai luat banii?” strigăi încă o dată. Ea pusă ochii în gios şi tăcu ca pămîn-tul. „De unde ai luat banii, ticăloaso?” o mai întrebai. Atunci căzu la picioarele mele plîngînd. „Tudoră! Tu-doră! numai pentru tine rămăsesăm încă în lume, părul meu alb îmi sta cu drag pînă astăzi, căci nu era ruşinat... la horă, la nuntă, nici o fată nu era mai frumoasă! oamenii ziceau văzîndu-te: «Ferice de tatăl tău!» iar eu,auzind aşa, plîngeam de bucurie! tu creşteai ca un brad verde dinaintea casii mele şi călătorii se opreau ca să privască... cînd aveam vrun năcaz, mă întorceam acasă şi vederea ta mă făcea să uit durerile mele, căci erai curată ca îngerii şi-mi erai dragă ca lumina! astăzi copiii m-or arăta cu degetul şi vor zice: «Iată un tată ce şi-a vîndut sufletul fiicei sale» trecătorii vor ocoli casa mea de acum înainte! cînd voi avea un păs, vederea ta nu mă va mingîia... o, copilul meu, fii blăstămată!” Astfel îi vorbii; dar ochii mi se împlură de lacrămi... m-am căit... vroii s-o rădic., o, Dumnezeule!... nu zicea nimic... nu vedea nimic... nebunisă!... Tudoră! Tudoră! iartă-mă, fata mea!

— Cine mă cheamă? strigă Tudoră din casă.

Unele femei se depărtară cu copiii în braţe.

Tudoră ieşi. Faţa ei era galbănă şi veştedă; ochii stînşi în pulbere; straiele sfîşiete.

— Cine mă cheamă? strigă încă o dată, fără să se uite la mine.

Eu... nu mă cunoşti?

Nefericita fată rădică ochii asupra mea, buzele ei se întinseră şi se distinseră; ochii ei străluciră un minut.

— Tu mă chemi?... cine eşti tu?... nu te cunosc! ce câţi aici?... ce mai ceri?...

Atunci faţa ei îngălbeni şi mai mult

O mişcare nervoasă îi cuprinsă tot corpul.

— Stăi! stăi! tu mi-ai răpit viaţa şi liniştea... voi să te sugrum...

Vorbind astfel, se aruncă cu furie asupra mea, eu mă trăsei la o parte.

— A zburat! zisă ea rîzînd cu hohot.

După aceasta, se întoarse în casă, şoptipd: „Tu creşteai ca un brad verde înaintea casei mele...”

— Ţine, zisei bătrînului, iată patru sute lei să-i înapoieşti proprietarului. Mai ţine alţi patru sute să-ţi cumperi boi... mîne voi trimete un doctor... poate să o lecuiască.

— Cei patru sute lei ai proprietarului îi iau, ca să răscumpăr cinstea sîngelui meu; ceilalţi, nu; căci nu am multe zile de trai... de doctor nu este trebuinţă.

— Cine este proprietarul? întrebai.

— D. Alexandru... răspunsă o femeie.

— Te voi răzbuna, cu sîngele meu!

12 iunie

Un deşert amar este în inima mea!... aş voi să mor 1... nimic nu mă ţine pe pămînt!... ce gîndeşti tu despre suflet? Omul e prea neferice aice jos, ca să sfîrşească aice; prea sus, prin facultăţile sale, ca să aibă aceeaşi ursită ca o reptilă!... am cîteodată minute cînd sufletul meu se îmbată de o dezmerdare cerească... Ah! cum aş voi atunce, legănat de visul de raze al inimei, să nu mă mai cobor în coperemîntul ţărînos în care sînt legat!... dar... eu rămîi încă în lume... visele dulci zboară, şi realitatea mă priveşte rînjind!...

Lăsaţi-mă cel puţin a crede că este o altă viaţă, a căriia seninătate nici un dar nu o turbură! unde minciuna este necunoscută; unde amorul este nesfîrşit... între noi să rămîie, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor?...

O, cărţile!... iată începutul durerilor mele!... cum aş fi voit să fiu un muncitor de aceia ce-şi trec viaţa în simplicitate şi nu se mai comunică cu cugetările altora!...

13 iunie

Ştii tu ce vra să zică viaţa de familie? ah! dragul meu! fără Smărăndiţa, fără Zoe, aş fi mort!... ele sînt adese pe lîngă mine, întrecînd toate dorinţele mele; în-tristîndu-se de întristarea mea; bucurîndu-se de cîte ori un zîmbet rătăcit îmi întinereşte faţa!... tu ştii, abia sînt de douăzeci şi unul de ani; cine mă vede îmi dă treizeci.

15 iunie

Aice se întîmplă, în umbră, lucruri cu totul ciudate. Ieri eram singur în grădină. Smărăndiţa veni acolo ţiind în mînă un bilet deschis.

— Ce însemnează gluma asta? îmi zisă ea. Cum îmi iaci declaraţii, fără să-mi cei voie? Ai uitat tocmala noastră?

— Ce declaraţii?

— Poate vrei să tăgăduieşti? ce este asta? Îmi dete biletul şi cetii:

„Doamna mea!

să sper c-a mai rămas pentru mine o zi dulce în viaţă!...

Ştii bine: sînt copil... nu-mi zdrobi inima şi ihaţa cu dispreţul!

Manoil”

— Era timp să rid şi eu o dată î răspunsăi rîzînd după citirea acestui bilet. Un om sau o femeie care se respectă nu scrie bilete.

— Cred, Manoile, şi-mi pare bine, dar voi să disco-păr eine se apucă de astfel de intrigi fără rost.

— Aşteaptă, îi zisei şi, scoţînd biletul Mărioarei, văzui că scriptura, pe ici, pe cole, semăna. r Am aflat, îi mai zisei, cine face intrigile astea.

— Cine?

—Oh! nu-ţi voi spune niciodată.

— Dacă nu este secretul d-tale, nu te silesc să-mi spui.

— Nu este secretul meu, şi nici n-am dat parola să tac.

— Apoi, dar, ce te opreşte?

— Vei să ştii? ei, bine î scrisoarea asta este plăsmuită de Mărioara. Iată însemnarea asta de rufe, uită-te şi la bilet!...

— Ai cuvînt, îmi zisă ea. — Apoi căzu în gînduri.

— Nu spune nimărui; îmi repetă ea.

Care este ţelul Mărioarei, să facă astfel de intrigi? vra să mă gonească de aici?

16 iunie

Zilele trec; şi, dintr-una într-alta, întristarea cîştigă loc în inima mea!

Sînt atît de distract, încît am uitat să-ţi vorbesc de cele ce mi s-au întîmplat în aste două-trei zile.

Smărăndiţa (negreşit pentru ca să-mi facă plăcere), pusă la cale să mergem la o mănăstire de maici în munţi.

Eram singur.

— Vii la mănăstire? mă întrebă Zoe întrînd. îmi aruncăi ochii asupră-i. Noroasa ei cosiţă era împletită cu bobocei de roze. O rochie de amazonă verde şi un guler alb de batistă era toată podoaba ei. în mînă ţinea o pălărie de paie; în ceilaltă un bici.

— Vrei să mă însoţeşti calare? altfel mătuşica nu mă lasă să încalec.

— N-am gust să văd mănăstirea, domnişoară.

— Eu viu să te rog... dacă nu-ţi face plăcere, nu veni; voi rămînea şi eu acasă.

— Văd că refuzul meu te costă; nu voi să mă crezi de rău... viu, domnişoară!

— Vii?

— Ce n-ar face cineva pentru un înger atît de dulce!...

N-apucă a auzi cuvintele mele şi Zoe ieşi, sărind de

bucurie şi spuindu-mi că la scară este un cal înşelat pentru mine.

— Aibi grijă de Zoe, îmi zisă Smărăndiţa cînd pornirăm. Să nu facă nebunii,-şi să o răpească calul.

Zoe abia se văzu în cîmp şi pusă calul în galop; trebuia să mă ţin de dînsa după ordinul ce-mi dasă Smărăndiţa.

în tot cursul călătoriei, Mărioara întorcea capul cătră mine.

— Ce are Mărioara de se tot uită la d-ta, îmi zisă frumoasa mea amazonă.

— Domnişoară, mai opreşte-ţi calul, căci nu mă pot ţinea de d-ta mai mult... ş-apoi al meu e cam tare în gură şi mi-a cam obosit braţul.

— Dar d-ta de ce nu vorbeşti Mărioarei? poate ai vreo bănuială pe dînsa?... de cînd am înţeles aceasta, nu-mi mai e dragă.

După o oară de călătorie, ajunserăm la porţile schitului. Stariţa ne ieşi înainte. Intrarăm într-o sală foarte curată, dar foarte simplu mobilată. Sărutarăm mina stanţei, apoi şezurăm.

După cîteva vorbe neînsemnătoare, Smărăndiţa începu cu stariţa o convorbire religioasă, din care nu înţelesei nimic.

Zoe venisă lîngă mine. Ea era fragedă şi rumenă ca un frag. Voia să-mi vorbească de cai, — şi vorbele se înecau în buzele sale; atîta mulţămire avea să-mi vorbească!

— Ia uită-te, îmi şopti, Mărioara ce rău să uită la mine î

— Nu băga de samă!

— Dar nu i-am făcut nimică.

— Ce spuneţi voi acolo la ureche? ne zice d. N. Colescu.

Zoe roşi ca sîngele.

Două surori tinere au adus dulceaţă şi cafea. Una din ele, care părea a fi mai mare, avea numai şasespre-zece ani; frumoasă ca o zînă. Celelaltă, de o frumuseţă mai mediocră, dar cu ochii mult mai frumoşi, negri, în care se îneca cel ce se uita la ea.

Maica stariţa ne spusă că aceste două surori mîne au să se călugărească, şi ne invită să asistăm la ceremonie. La aceste vorbe fetele, care sta în picioare aşteptînd să ia felegenele de cafe de pe la noi, schimbară feţele; cea mai mică ieşi, iar cea mai mare plecă capul în gios şi scăpă cîteva lacrime pe tabla. Eu, care o priveam, mîntuindu-mi cafeaua, mă sculăi să pui felegeanul pe tabla şi ea atunce rădică la mine doi ochi frumoşi albaştri care se scălda în lacrămi ca două viorele în rouă dimineţii.

După ce adună toate felegenele, tînăra soră ieşi.

Poţi să-ţi închipuieşti de cîtă întristare s-a împlut sufletul meu!

„Sărmană copilă! tu nu ai fost născută să te veste-zeşti la umbra acestei închisori! cînd te-ai născut pe lume, maică-ta te legăna pe braţile sale şi visa pentru tine cununa maritagiului î această cunună se schimbă Intr-un văl etern. Mai tîrziu, cîte vise frumoase nu îmbăta închipuirea ta cea tînără! tu visai, o viaţă dulce şi plină de iubire în sinul uneii familii!... un soţ june şi frumos ca visele tale; palate, ciiamanturi!... ah! iată-te astăzi aruncată în mijlocul unor inimi ce nu mai bat pentru lumea aceasta î soţul tău este crucea altarului; vestmintele-ţi aurite, rasa ta; diamantele, lacrămile tale; palatul tău, biserica!...”

Un sunet trist de clopote mă trezi din aceste meditaţii.

— Îmi pare rău, zisă stariţa, că aţi venit într-o zi tristă. Clopotul vesteşte despărţirea dintre noi a unei surori. Vă rog, daţi-mi voie să-mi împlinesc astă tristă datorie, de a fi faţă la înmormîntare.

Damele arătară dorinţa de a merge împreună cu stariţa în ogradă spre a merge la biserică. Domnul N. Co-lescu şi Andrei le urmară.

Eu rămăsăi în galeria chiliilor ce dă asupra ogrăzii. Mă pusăi pe o laviţă care era acolo.

O călugăriţă de o vîrstă cam înaintată, dar de o figură foarte dulce, trecu pe lîngă mine.

— Cine este sora aceasta? o întrebăi.

— O, domnule! domnişorule! istoria surorii aceştia este vrednică de ştiut... zău aşa!

— Te rog, spune-mi-o, măicuţă!

— Sînt două luni, răspunsă călugăriţa, răposata se afla în casa părinţască. Era tînără şi frumoasă. Părinţii era bogaţi şi le era dragă, căci numai atîta fată avea. Fetile vecinilor o pizmuiau, căci nu era nici una ca dînsa de frumoasă. Deodată, faţa ei începu a se schimba şi a se vesteji ca o floare bătută de brumă; ochii i se împlea în tot minutul de lacrămi... nu mai ieşea din casă... în deşert bieţii părinţi căuta chipuri s-o dezmerde: nimic n-o mîngîia. Tată-său, nemaiştiind ce să-i facă, îi zisă într-o zi că este hotărît s-o mărite, şi îi lasă voie să-şi aleagă singură soţul. Copila zîmbi cu amărăciune şi răspunsă: „Dacă mă iubiţi, duceţi-mă la mănăstire”. Părinţii ei, întîi, nu voiră; dar văzînd că fata de ce mergea, melancolia-i creştea, nu mai avură ce face şi aduseră la mănăstire. După ce a venit aici, îşi trecea zilele în lacrămi şi în rugăciuni, ca cînd o mare mustrare de cuget o gonea. Cînd ieşea din chilie, mergea numai la biserică, şi nu voia macar să se uite la verdeaţa dealurilor şi a brazilor ce încungiură mănăstirea. Cu o zi înaintea morţii, chemă toate maicele să le vorbească. „Zilele mele s-au numărat, zisă ea. Astăzi-mîine voi lăsa lumea astă deşartă. Pentru aceea vă chem înaintea plecării mele, ca să yă dezvălesc durerile mele. Eram fată tînără şi fericită la părinţi; dar, într-o zi, patima întră în inima mea... O, bune maice! iertaţi-mă dacă, în minutul cînd plec dintre voi, voi să zic un cuvînt care niciodată n-a profo-nat urechea voastră!... am iubit!... Acela ce-mi era drag nu a fost demn de curăţenia inimei mele... Eu credeam că mă iubeşte... cine la vîrsta mea nu s-ar fi înşălat?... Nu mă întrebaţi de numele său... în rugăciunele voastre rugaţi pentru sufletul lui, căci e un suflet pierdut... abătut de la legile lui D-zeu... un suflet negru, care negreşit a să cază în negre prăpăstii!... Aş voi să afle că, la a mea plecare din lume, l-am iertat!...”

Vorbind astfel se îneca de plîns.

A doua zi maica stariţa merse să o vadă. Ea era culcată pe un pat. In locul veştmintelor călugăreşti, ea purta o rochie albă de mireasă! O cunună de roze pe frunte. Cine o videa astfel socotea că doarme. Era moartă.

Astfel vorbea călugăriţa şi încetă. Iar eu rămăsei cufundat în gînduri amare.

— Şi cine să fi fost înşălătorul ei?

— Asta nime nu ştie. Din toate călugăriţele şi surorile din mănăstire, ea trăia mai bine cu una din surorile care slujesc la maica stariţa... aceea poate să ştie...

— Dar surorile aste care slujesc la stariţa, cine sînt?

— Sînte fete de boier. Mîni se călugăresc. Ele nu voiesc. Maica stariţa a trimes de ştire fratelui lor, care trebuie să vie, că nu şede departe.

— Ş-apoi cum să le călugărească cu sila?

— Ei, domnule! dacă este stăruinţa părinţilor, şi dacă părinţii sînt boieri... pentru noi, cele sărace, altă socoteală; ne călugărim cînd voim, şi dacă voim...

Călugăriţa mă lăsă, şi eu rămăsei zdrobit de amărăciune. Poate-se, în secolul în care trăim, să se tolereze astfel de tiranii? Auzi colo! călugărie cu de-a sila! şî pentru ce? pentru oa un părinte să facă mai fericiţi pe unii din fii; pentru ca un frate să mănînce moştenirea părinţească? O, Dumnezeul meu! răi sînt oamenii pe lume!

Dăduserăm făgăduinţa să rămînem pînă a doua zi, ceremonia înmormîntării se Isprăvi şi societatea noastră iarăşi se întruni în salonul stăriţiei.

Luminările se aprinseră, căci era seară, şi lumina lor se lupta cu lumina lunei care răzbate pe ferestrele salonului.

Eu ieşii, cu h Oftări re să mă preîmblu în împregiuri-mile mănăstirei. Cînd mă coborîi în ogradă, văzui o trăsură cu patru cai ce sosise. Din ea coborî d. Alexandru C... Mă făcui că nu-l cunosc şi ieşii pe poarta mănăstirei. Mă îndreptai către un iaz, care se videa lucind pe vale, puţin mai în sus. Ajungînd acolo, mă aşezai pe mal, pentru ca să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele.

Cerul e senin, ca sufletul cel nevinovat... stelele nenumărate, ca năsipul mării, scînteiază care de care mai mult, şi ochiul care le priveşte se îneacă în ele!... luna, ca un glob de aur, învioşază noaptea, care este simbolul întristării... împregiurui meu e numai o armonie răpitoare!... grierii ce şuşuie... prepeliţele ce se întrec cu cristeii... murmura rîului care pe deasupra iezeturei cade într-o mică cascadă pe un jgheab... Pe luciul apei alte stele şi altă lună se întrec în strălucire, şi ochiul încîn-tat pune sufletul în mirare... Dumnezeul meu! în extazul în care mă găsesc, tu oare m-ai aruncat?... cugetările mele tu oare mi le răpeşti în minutul acesta?... Ce fericire! lasă-mă, Doamne, pentru toaită viaţa în starea aceasta, ori fă ca să mor fără întârziere!...

Dar ce aud?... tăcerea se întrerumpe împregiurui meu!... un tropot... o fiinţă înaintează răpede fugind.,. Dumnezeul meu!... ce vra să facă?.

— Opreşte-te! strig ăi, rădicîndu-mă în picioare.

— Ah!... şi văzui căzînd la pămînt fiinţa ce mi se părea că e o vedenie.

Mă apropii... ce să văd!... o femeie!... mă uit, ea leşinase!... o rădic... sora cu ochii albaştri care-mi dăduse cafea la stariţa!... îmbrăcată într-un capot negru... neîncinsă... desculţă... cu capul gol şi cu pletile zbârlite în neorînduială pe umere... Dumnezeul meu! ce să fac?...

O ţineam încă răzămată pe genunchiul meu, şi uimit de asemine întîmplare, nu ştiam ce hotărîre să apuc... în sfîrşit simţesc că peptul i se bate... începe a mişca... se uită la mine... sare deodată in picioare... se smuceşte de la mine... iar o apuc...

— Ce ai, pentru Dumnezeu! îi zisei.

— Voi să mor, lasă-mă să mor!

— Ce fel?

— Acolo! acolo! îmi zisă ea, arătîndu-mi heleşteul şi trăgîndu-se spre el.

— Nu te-oi lăsa niciodată; nu î dar vino-ţi în fire, pentru D-zeu î să te omori? e păcat. Eşti tînără... trebuie să te bucuri de viaţă... eşti frumoasă... poţi să fii fericită...

— Fericită! Oh! Dumnezeule! Lasă-mă să mă-nec!

După împotrivirile ce-i făcui, în sfîrşit o făcu să-mi spuie istoria ei.

Ea, împreună cu soră-sa, rămîind fără de părinţi, fură date de fratele lor cel mai mare spre creştere, pe lîngă o mătuşă a lor, călugăriţă. Crescătoarea lor, în devotismul ei, credea că ar face mare serviciu lui D-zeu ademenindu-şi nepoatele la viaţa monacală. Fetele, deşi în-trevidea în lume o altă fericire, dar nu avea ce face, căci în timiditatea lor nu se puteau opune rhătuşei; apoi că fratele lor le spunea hotărîtor că el nu va ave cu ce să le înzestreze spre a le mărita şi, chiar de ar avea, ar fi prea tîrziu, căci vîrsta le s-a înaintit şi ele n-au apucat a şti nici franţuzeşte, nici a juca contradaţul. Călugăriţa muri şi le încredinţă stariţei. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moştenire.

Inchipuieşte-ţi frate, ce efect mi-a făcut cînd aflăi că aceste surori nenorocite sînt surori ale lui Alexandru C!...

Nu e destul atîta. Stariţa, simţind că copilele nu vor să se călugărească, a dat de ştire fratelui lor. Acesta, viind, a chemat într-o chilie pe Frosa, sora cea mai mare, şi închizînd uşa a întrebat-o de ce nu voieşte a se călugări. Ea răspunse că vroieşte a trăi în lume. Atunci poronci slugei lui şi o luă de cap, ş-apoi însuşi ticălosul de frate o bătu cu biciul pînă ce biata copilă pronunţă cuvîntul: „Voi”.

— Iată pentru ce voi să mor, îmi zisă ea.

— Trebuie să te supui soartei, soro î

— Să mă supui soartei... dar dacă am o inimă... dacă iubesc pe cineva... cu care voi să trăiesc unită toată viaţa mea?

— Dar el, dacă te iubeşte, pentru ce te lasă în aşa stare?

— Nu este aice, domnule! Tată-sâu l-a trimis pentru nişte trebi ale sale peste hotar, închipuieşte-ţi, el care mă iubeşte atîta de mult, cînd se va întoarce, ce o să simtă văzîndu-mă călugărită.

— Pot să ştiu numele lui?

— Văd că eşti un tînăr cu inima nobilă. Mă încred; îţi spun: el este Nae P...

— Mi-a fost conşcoler.

— Poate şi prietin? oh! te rog, domnule, mîntui-mă! Fă ceva pentru mine, căci el îţi va fi îndatorit pentru toată viaţa... ce bun tînăr!... nu-i aşa? el mă iubeşte ca sufletul... are o inimă!... ştiu că are să se întoarcă cînd o auzi de moartea surori-sa.

— A avut o soră, care a murit?

— Dar... chiar astăzi am îngropat-o. Aţi văzut şi d-voastră.

— Tînăra care a-ngropat-o astăzi?

— Aşa, domnule! ea a murit jărtfă fratelui meu.'

— Aşadar, fratele d-tale este un monstru, pentru Dumnezeu î

— Ce! d-ta ştii?

— Ştiu toată istoria, dar nu ştiam că fratele d-tale era care... dar sora d-tale ce va face?

— Ea va face ceea ce voi face eu, ea nu este hotă-fîtoare.

— Ascultă, domnişoară. Deşi sînt tînăr, încrede-te în sfatul meu. Cu fratele nu e nimică de făcut; el este fără inimă şi foarte hotărîtor. Nime nu poate să-ţi dea nici un ajutor. Cu toată inima aş vra să-ţi dau orice ajutor, dar îmi e cu neputinţă. Să-ţi pierzi viaţa e păcat şi cu aceasta ţi-ai ucide amantul care ştiu că are o inimă simţitoare. Să te împotriveşti este în deşert, căci vei fi expusă la torturile fratelui. Călugăreşte-te, şi aceasta nu te poate opri a trăi cu omul care iubeşti.

— Să înşel pe D-zeu? o! asta n-oi face.

— D-zeu, carele este drept, nu va privi ca nelegiuire amorul d-tale. Rasa care-ţi vor pune e cu sila. D-zeu îţi va da voie să o lepezi cinci nu vei fi vrednică a o purta.

— O, Dumnezeul meu! zisă biata copilă; fie după voia ta!

Mă întorsei cu sora în mănăstire.

Societatea noastră era adunată în salonul stăriţiei. Alexandru şedea pe un scaun lîngă stariţa. Smărăndiţa se preîmbla.

— Unde ai fost? îmi zisă ea.

— Am scăpat un suflet de la peire.

— Ce fel? Dar pe aici nu ştii ce s-a întîmplat?

— Ştiu, voieşti să-mi spui despre surorile lui Alexandru? Pe cea mai mare am scăpat-o de la moarte; era să se înece într-un heleşteu; din întîmplare, aflîndu-mă pe acolo, am oprit-o de la hotărîrea ei.

— După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mănăstire, şi era cu toţii îngrijiţi.

— Dar ce zici despre soarta copilelor acestora? Nu e chip a le mîntui?

— Nici un chip. Ar trebui să se supuie soartei.

— Pe cea mai mare am înduplecat-o. 1

— Bine. Cea mai mică nu rezistă. Mai tîrziu... vom videa.

Convorbirea aceasta, făcută la o parte, nu fu auzită de nime. Stariţa ne anunţă oara de cinat. Zoe veni şi-mi luă braţul pentru ca să trecem în salonul de refectorie. Alexandru luă pe Mărioara, şi d. N. Colescu pe Smărăndiţa.

In timpul mesei, domnea o monotonie mare; toate sufletele pare că era ocupate de întristare. Alexandru era schimbat la faţă, ca un om care s-ar lupta cu mustrarea de cuget şi cu hotărîrea sa totodată. Mărioara din cînd în cînd îi adresa cîte o vorbă, la care el nu răspundea decît cu vreun semn tăcut. Smărăndiţa era silită din cînd în cînd a răspunde cîte o vorbă scurtă la întrebările ce-i făcea stariţa.

— Tot aşa trist eşti? mă întrebă Zoe.

— Nicidecum.

— Ai auzit ce s-a trecut p-aice?

— Ştiu toate, îngerul meu!

— Unde ai fost?

— M-am preîmblat pe afară din mănăstire, am fost pin’ la heleşteu.

— Mi-au vorbit nişte călugăriţi de heleşteul acela. Mi-au spus că în el multe suflete s-au înecat. Era teamă că sora lui Alexandru să nu se fi aruncat acolo. Era să trimită stariţa s-o urmărească, cînd s-a făcut nevăzută; dar Alexandru a zis că s-o Lase mai bine să se peardă, să nu-i mai audă numele.

— În adevăr că era să se pearză nenorocita, dar eu am mîntuit-o.

— Eşti un înger!

Cina se sfîrşi. Fiecare se retrase în camera de dormit.

Ieşii încă o dată în curtea mănăstirei. Frumuseţa na-turei mă îndemna să mă preîmblu încă cîtva timp şi să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele.

Trecînd pe lîngă biserică, luăi sama că e luminată. Mă duc la uşă... o văd deschisă! era aprinse numai can-delile, care răspîndea o lumină foarte slabă. In altar se auzea un glas obosit care cetea la rugăciuni. Mă hotărăsc a intra... în dreapta şi în stînga, puţine călugăriţe ocupa cîteva strane şi sta nemişcate ca nişte fantasme... înaintea icoanei Mîntuitorului două fiinţe îmbrăcate în haine albe sta îngenunchete şi din cînd în cînd făcea semnul crucei!...

Nu ştiam unde mă aflu... părea că visez... o călugăriţă se coboară din strană şi se apropie de mine... recunoscui călugăriţă oare-mi vorbise in galeria stăriţiei...

— Pofteşti să şezi în strană? îmi zise ea.

— Dar ce vra să zică slujba aceasta în timp de noapte?

— Totdeauna cînd vreo soră este să se mărite cu Domnul, trebuie să se facă privighere. în sfîrşit, surorile de care ţi-am vorbit se călugăresc. lată-ie colo, înaintea icoanei Mîntuitorului. în starea în care le vezi or să stea pînă mîne la liturghie, cînd au să priimească shima. Dar pînă mîne nu e nimica de văzut.

înaintai puţin, şi văzui întorcînd capul cătră mine fecioarele. Cea mai mare, după ce mă văzu, lipi fruntea of? piedestalul icoanei şi se înecă în suspine. Cea mai mică, mai indiferentă, se întoarsă cu nepăsare.

Era despletite, cu părul lăsat pe spinare şi pe umere; încălţate numai cu călţuni albi de lînă; şi haina ce le acoporea era o simplă cămaşă de lînă albă.

Pentru un minut credeam că mă aflu în timpurile antice şi că văd două vestale osîndite de druizi a fi îngropate de vii. Lacrămile îmi curseră fără să le pot opri; şi, ieşind, mă şuii în camera me.

20 Iunie

Amice! scrisoarea precedentă fiind cam lungă, cred că te-a ostenit, cetind-o. Am hotărît dar să-ţi adresez una şi mai lungă, spre despăgubire.

In sfîrşit acum mă găsesc iarăşi în casa domnului N. Colescu. Nu voi să-ţi mai descriu ceremonia călugăriei surorilor lui Alexandru. Astfel de ceremonii se văd, dar nu se descriu. Este ceva trist, care-ţi rumpe inima. Cînd se cînta „din braţele părinteşti" trebuie să ştii că de piatră să fie inima omului, trebuie să plîngă. Biserica era plină: tineri şi bătrîni plîng la cîfitarea numită ca nişte copii; preoţii şi cîntăreţele nu-şi putea face slujba lor de plînsete. Fecioara cu ochii albaştri, cînd i-a pus preotul foarfica în păr pentru ca s-o tundă, a leşinat, însuşi Alexandru a leşinat! poate că niciodată pînă atuncea mustrarea de cuget n-a influenţat inima sa. Eu, unul, mă făcusem, nu ştiu de ce, ca marmura: aşteptam să se deschidă pămîntul ca să mă înghiţă. Cît aş fi voit în ziua aceea să plîng! dar am fost trei zile bolnav, fiindcă n-am avut lacrămi pentru trei minute.

La înturnare, domnul N. Colescu a încălecat calul: meu, fiindcă, precum îţi spui, eram bolnav. Eu şezui Mngă Mărioara, avînd în faţă pe buna Smărăndiţă, care îngrijea de mine ca de un frate.

O! Smărăndiţă este un înger! Dumnezeul meu! cum de nu ai făcut toate femeile, după inima ei? ce fericită: ar fi lumea!

Dar Mărioara!... O, nu mai este nici o îndoială... ea este o fată degradată... eu un om perdut. Este scris să cunosc omenirea în ceea ce, are mai uricios. Lumea mâ află atîta de schimbat, cît se teme să nu-mi perd minţile!... eu însumi mă tem de aceasta!...

21 iunie

Ieri sara am avut dispută despre literatura românească. Chipul cu care românii judecă astăzi pe poeţi este comic. Dar de ce să zic românii? mai bine cîţiva oameni făr’ de inimă sau ignorenţi.

Era două dame din Bucureşti, cu bărbaţii lor. Ele veniseră să treacă vara la o moşie din vecinătate. Una din aceste dame se ocupă de literatură, de cînd un poet român i-a adresat un sonet.

— Pentru ce nu mai scrii? mă întrebă aceasta.

Eram într-unul din minutele cele rele; apoi această întrebare o auzisăm aşa de des, că mă supăra.

— Pentru ce, şi pentru cine să scriu? îi răspunsei. N-are cine să le cetească; iar cei ce le cetesc nu înţeleg nimic. Un poet la noi este privit ca un bufon. Şi fiindcă meseria bufonilor este mai gustată decît poezia, poeţii s-ar face mai bine bufoni.

— Pacat, zise Duduca, că domnii de la Reglement încoace nu mai au soitari. Acum ştii că ar avea mulţi.

— înţăleg, un talent să scrie pentru posteritate, nu pentru ziua de astăzi. Cine are geniu şi nu va observa aceasta, se va perde. Va scrie aceea ce geniul său îl inspiră, suferinţele patriei sale, durerile inimei sale... şi ce va folosi? exilul îl aşteaptă, drept toată răsplătirea. Ştii d-ta ce va să zică un exilat?... un om afară de lege; oamenii îl urăsc, se sfiesc de el; îl privesc ca pe un făcător de rele. li rămîne dar, pentru ca să placă, să scrie numai ode la zilele aniversale ale celor mari, sau sonete pe albomenele cucoanelor... iată cum se perde un geniu. Dar sînt poeţi pe care nimeni nu poate să-i întreacă în această meserie, şi atunci te afli, cu tot talentul, în urma lui? Cătină şi altor poeţi făcători de ode sau odobaşi, cum le zice dramaticul nostru Alecsandri.

— Cătină? răspunse d-na S... Acest june are talent. Să ceteşti un sonet ce-a făcut pentru mine, supt titlu: Versuri urâte la o femeie frumoasănimic mai poetic, mai adevărat!... după Cătină vine V..., E..., P..., coroanele poeţilor!... Se vede că nu i-ai cetit? Ascultă cîteva versuri din poetul meu favorit:

Iar eu, pe sub mantelă,

Te fur, o, a mea belă!...

Pare că auzi vorbind cavalerii din secolul de mijlocul, cu insusianţa lor amoroasă!...

— Ştiu şi eu o strofă din poeţii ce i-ai numit. Dă-mi voie să o cetesc.

— Ceteşte!...

IELELE

Unele, goale,

Mâncau din oale

Găluști prea groase

Prea nodoroase...

Hururum

Brum

Toată adunarea rîsă.

— Ce face asta? răspunse d-na S... din contra, găsesc o originalitate rară: c-est le sublime du laid... şi chiar de se află vreun vers rău, nu face nimic, lîngă atîte altele sublime.

— Din nenorocire, lîngă atîte răle abia se află cîte unul bun. Eu credeam insă că coroana poeţilor noştri erau Cîrlova, Alexandrescu, Alecsandri, Sion, Negruzzi, Murăşanu, Donici...

— Uf! ce nume! ce grozăvii! cum v-aţi stricat gustul! acuma, înţăleg; pe Cîrlova să-l mai pui între poeţi, fiindcă e mort; pe Alexandrescu iarăşi, fiindcă-a făcut ceva şi fiindcă acum a încetat de a mai scrie... dar ceilalţi pe care mi-i numeşti, nu înţăleg cu ce obraz se mai pot acăţa pe Parnas.

— Îmi pare rău, doamna mea, că mă pui în poziţie să fac acuma un curs de literatură... cînd socot c-ar fi mai bine să petrecem jucînd gajurile sau calul alb.

— Gajurile şi calul alb, răspunse doamna S..., sînt jocuri de mahala. Ar fi şi păcat, noi, care începem a şti cite ceva, să ne ocupăm cu,astfel de petreceri ordinare. Spune-mi, de exemplu, ce găseşti d-ta în Alecsandri, de mi-l pui între poeţi?

— Alecsandri, doamna mea, a făcut mai mult decît mulţi din poeţii noştri. El a renviat muza poporală, care de secoli zăcea uitată şi care era ameninţată a se perde în gura ţiganilor lăutari, care au urmat vechilor trubaduri ce au avut poporul odinioară. Baladele, doinile, horile poporale, în care este istoria patriei, suferinţele poporului, poezia şi caracterul natural al românului cu dispoziţiile sale de eroism, generozitate, loialitate şi simţibilitate; aceste balade, doine şi hore, care Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici, pe colea, au ştiut a le întocmi şi a le reproduce atît de bine, sînt un tezaur pentru literatura românească. Nu este o bucată în care să nu vezi o eleganţă, o idee sau un sublim.

— Poate, domnul meu, răspunse d-na S..., însă nu ştiu cum... baladele, doinele şi horele de care-mi vorbeşti prea put a crîşmă... a trivialitate... sau cum am zice, a ţărănie...

— Cu atîta mai mult merit au, doamna mea. Ele au ieşit din sufletul, din inima poporului; şi negreşit că poporul nostru n-a putut să cînte şcoala lui V. Hugo, Lamartine, Béranger şi alţii, după care poeţii noştri să screm a cînta. Cu toate aceste el, în simplicitatea lui, făr-a să consulta cu literaturi străine, făr-a şti ceti sau scrie, a cîntat aşa cum n-a mai cîntat alt popor.

După aceasta scosei balade de ale lui Alecsandri, şi le cetii. Toată societatea aplaudă şi-mi dete dreptate.

Apoi, veni vorba la Sion.

— Sion, zisei eu reluînd cuvîntul, după cîteva bucăţi care a publicat se vede că urmează şcoalei lui Béranger. Eu, deşi nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cu vînt: un poet să lucreze după dispoziţia sa, să facă ceva bun şi interesant, şi poate ca imitător să aibă tot atîta merit ca şi un original.

Virgil a imitat pe Orner, Dante pe Virgil, şi alţii pe acesta; şi cu toate aceste sînt nemuritori! Sion, dacă cu lucrările lui nu ne uimeşte, dar place; versurile lui sînt concise, limpezi, uşoare şi armonioase. El este un poet care ne trebuia. Versurile lui de împregiurări vor caracteriza zilele în care trăim.

Cetii Boieritul, Punga mea,Privighitoarea, Anul nouşi societatea sprijini opinia mea.

D-na S... mă provocă să-mi dau opinia despre Ne-gruzzi, „căci afară de vro două bucăţele de versuri amoroase, nu ştiu, zise ea, ce a mai făcut”.

— Negruzzi, doamna mea, este unul din cei mai buni scriitori ai noştri. Gustul şi eleganţa stilului său, compunerile sale originale în proză şi în versuri, traducerile sale din V. Hugo şi Cantimir caracterizează pe omul care ştie arta scrierii.

— Dar Murăşanu? ce vei zice de Murăşanu?... of! îi să vorbeşti de poezia Ardealului şi o să mă strîngi de gît, zise d-na S...

— Este adevăr, doamna mea, că poezia Ardealului nu prea e recomăndabilă. Dar să ne mulţămim, căci Ardealul, dacă nu ne-a dat poeţi, dar cel puţin ne-a dat bărbaţi ca Lazăr, P. Maior, Şincai şi alţii, care, fiindcă trăim astăzi nu-i numesc, care vor fi nemuritori. Murăşanul însă este destul să fie unul singur poet. El nu ţine de şcoala literaturei franţeze, pentru că acolo limba aceasta nu se cultivă. El este din şcoala germană mai cu samă; sombru, aspru, meditativ dar cu inimă, loial şi naţionalist. Nu am lîngă mine ceva din bucăţile cîte le-a publicat în Gazeta de Transilvania, dar țiu minte o strofă din bucata: O privire peste Carpați

La noi e mărul putred, nu-i chip de curățire!

Și tot ce se spereazăsînt sîmburii din el

Acestii cer plîntare, silinţă şi unire.

Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel...

— Ai dreptate, zise d-na S... Aici este o aluziune atît de naivă şi de adevărată, că-ţi stoarce lacrămi; şi trebuia numai un transilvănean, care a gemut atîta timp sub unguri, să o exprime.

S-a mai vorbit după aceasta despre mai mulţi poeţi; eu îmi dădui opinia fără nici o scrupulozitate. De la o vreme venii la sfadă cu d-na S... Smărăndiţa închise seanţa, zicînd:

— Manoil are cuvint; numai eînd este vorba de gustul românilor, se a rată ou totul descuragiat. Trebui, cu toate aceste, să-şi aducă aminte că nu este timp mult de cînd românii ieşiră din' întunericul neştiinţei şi că progresul ce au făcut în literatură este prea mult, pentru un termin aşa de scurt. Ceea ce ne face să sperăm că, peste cîţiva ani, literatura şi gustul vor merge departe.

Ne despărţim, căci noaptea era înaintată. Eu trecui în apartamentul meu.

22 iunie

Seara trecută fu una din cele mai amare ce am cunoscut.

Doamna N. Colescu îmi propuse o preîmblare pe dealuri.

Plecarăm însoţiţi numai de Zoe.

Cînd ne urcarăm In vîrful dealului, aruncarăm ochii cătră cîmpii. Valea era coperită de umbrele serei; cerul aprindea pe rînd, pe rînd fanarele sale; aerul răcoros şi profumător ne îmbătase.

— Văzîndu-te cineva, ar zice că nu mai eşti din lumea aceasta, atîta semeni de rece la toate, pînă şi la fermecul acestor locuri! îmi zise Smărăndiţa.

— Acela nu s-ar înşăla.

— Dar pentru ce, Manoile?

— Viaţa... viaţa mă apasă!

— Să luăm lucrurile cum sînt, răspunse Smărăndiţa. Să nu pierdem din vedere că acel ce ne-a dat viaţa nu ne era cu nimică dator. Lumea poate să fie mai rea decît credem noi; dar asta nu este un cuvînt ca să ne perdem curagiul şi să chemăm moartea!... cîte lucruri bune ne rămîne a face!... şi cîte lucruri bune ne sînt iară, ca să ne mîngîie de cele răle. Manoile, eşti nedrept şi insulţi provedinţa cînd te plângi astfel despre viaţă!

— Provedinţa!!...

— Ascultă, Manoile! Te îndoieşti de provedinţă, te îndoieşti de toate de la un timp încoace... o ştiu... de aice purcede dezgustul ce cerci... Dar iată-ne departe de lume, într-acest templu măreţ al naturei... dezbracă-ţi sufletul de patimile omeneşti, priveşte stelele cereşti care, atrase şi re-mpinse una cătră alta, se înturnă fiecare în sfera ei, cu orîngluială ce niciodată nu s-au turburat! pe pămînt toate făpturile împrumută una altia sprijinul trebuitor; animalele dau ierburilor aerul cel stricat şi ierburile, curăţindu-l, îl întorc înapoi; vezi omul, vezi raporturile ce se află între puterile sale înţălegătoare şi legile lumei materiale la care este supus! Toaite aceste nu ajung să-ţi dovedească că este o provedinţă ce privighează neîncetat...

— Vei să zici că tot e bine, tot e la locul său?... crede-mă, nu-mi spui nimic nou... toţi filosofii mulţămiţi au zis aceasta înainte de noi... viaţa este un bine!...

— Dar cum?

— Un rău!

— Prin urmare, totul este o lucrare a unei întîm-plări oarbe?

— Se poate.

— Dar dacă întîmplarea a făcut lucrurile, pentru ce de la începutul lor pînă astăzi nu a mai produs nimic nou?

— Această obiecţie este serioasă, dar nu este la întrebarea mea: eu nu am hotărît că întîmplarea a făcut lucrurile... Cu toate aceste îţi voi răspunde îndată ce mă voi lumina la cele ce voi să te întreb. Cum o să împaci ideea provedinţei cu atîteia răle ce ne încungiură? oriunde aruncăm ochii, întîlnim răul alăturea cu binele, viţiul alăturea cu virtutea; alăturea cu un om care gustă toate fericirile, altul care se luptă cu toate suferinţele! pentru ce a trebuit fearăle şi ierburile veninoase? reptilele, vulcanii, boalele şi moartea? precum şi egalitatea inteliginţilor?

— Mai întîi am să-ţi spun că vorbeşti ca un avocat. Cu toate aceste, întrebarea îmi pare uşoară: alţii au zis-o mâi nainte. Ceea ce ţi se pare rău îmbrăţişază numai interesul particular. De unde ştiu dacă nu este o lege care face ca toate acele răle despre care un individ se plînge, să fie folositoare interesului general? De unde ştii că starea socială nu este aşăzată pe trebuinţele ce oamenii au unii de alţii?

— Din toate aceste vei să dovedeşti că rălele erau trebuincioase în folosul armoniei? Eu încă cred că acel ce au făcut lucrurile din mimica, şi a cărui inteliginţă este perfectă, ar fi putut face ca, fără a fi răul, să meargă această armonie.

Vorbind astfel, un idiot videm că trece pe o potică, aproape de noi. El se opri, văzîndu-ne, să cerşească. Era surd, mut, guşat, fără un ochi... ceva înspăimîntător!

— Priveşte această făptură! zisei doamnei N. Colescu. Sînt încredinţat că o să-mi răspunzi: „Facerea lui este folositoare la interesul general!” Ştii ce are drept să zică acesta, după raţionămîntul d-tale? Iată ce: „Dacă lumea trăieşte, dacă armonia se susţine, eu sînt pricina: prin urâciunea mea voi cunoaşteţi a preţui frumosul; prin nenorocirile mele voi sînteţi fericiţi!" Zici iară că suma binelui în lume nu covîrşeşte suma răului, atît în ordinul moral cît şi în cel fizic?

— Este lesne de dovedit... aruncă ochii asupra generaţiilor omeneşti; maioritatea oamenilor ţine la viaţă; aceasta dovedeşte că viaţa este un bine, oricare ar fi condiţia unui om.

— Este adevărat că oamenii ţin la viaţă; dar nu pentru că ea este un bine, ci pentru că oamenii sînt sceptici. Apoi viaţa este un bine numai cît o compari cu moartea, adecă cu un rău a cărui trebuinţă nu o înţăleg.

— Manoile! Manoile! de cîtva timp eşti foarte schimbat!... Inima îţi era tînără ca floarea dimineţilor, plină de vise şi de credinţă... Astăzi vorbele-ţi mă înspăimîntă! unde-ţi este tinereţa şi bucuria, copilul meu? cine te-ar auzi n-ar putea să te asculte!... în sufletu-ţi se trece ceva!... pentru ce-mi ascunzi durerile tale? nu este nici ignorenţa, nici viţiul care te fac să cugeţi astfel; ci o durere, o suferinţă amară!... Eşti singur în lume; aceasta te amărăşte, poate; dar familia noastră ţi-a deschis braţele: ai în mine o mumă, în Zoe o soră... am face totul să te videm voios, fericit... pentru ce ascunzi de noi dorul ce suferi în tăcere?

Aceste vorbe tinere îmi zdrobiră inima... ea era plină... lacrimile mă înecară; şi, ascunzîndu-mi faţa în mîni plîngeam ca un copil.

26 iunie

Mărioara a plecat!

Ieri seara, Smărăndiţa, Zoe şi eu pornirăm cu trăsura, la un sat în vecinătate, unde guvernanta Zoei se dusesă, de o lună, să facă cură de zăr.

Pe cale ne apucă o ploaie de vijălie, şi furăm siliţi a ne adăposti intr-o posadă. Ploaia trecu repede, dar rîurile ce trebuia să trecem de mai multe ori se îngro-şau cu repegiune. Cociul declara că nu este putinţă nici a merge, a trece înainte, nici a ne înturna, şi că trebuie să trecem noaptea în posadă.

Posada avea o singură cameră. Damele se aruncară îmbrăcate pe pat; eu, pe o laviţă de lemn. Acolo trecui nişte minute amare... capul îmi era greu... mă prinseră frigurile. Cu toate acestea, adormeam cînd şi cînd, adese deşteptat de cîte un spasm sau cîte un vis rău. Vijelia reîncepusă afară. Gemătul vîntului, şuierătura ploaiei, tunetele mă deşteptară cu totul. In delirul frigurilor mele mă gîndeam la Mărioara. „Cum? îmi ziceam, făptură atît de drăgălaşă, atît de dulce, a putut să cadă atît de jos î... ce rău i-am făcut să-mi stingă astfel toate bucuriile inimei mele?" şi gîndind astfel, suspinam neîncetat.

— Eşti bolnav? mă întrebă Smărăndiţa.

— Nu.

— Dar de ce suspini?

Vorbind aşa, se sculă şi veni lîngă mine.

— Suferi, şi nu vei să-mi spui nimic! mai zise ea, puindu-mi mîna pe frunte. Fruntea îţi arde ca flacăra şi ochii sînt plini le lacrămi!... Manoiie, cunosc pricina care te face să suferi!... nebunie! iată tot ce pot să-ţi zic... oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferinţelor lor!... ţi-am mai spus de multe ori: să mă întrebi şi pe mine cînd vei să faci ceva; nu m-ai ascultat. Dacă m-ai fi Întrebat mai înainte de a se naşte în inima ta acest simţiment nebun, ţi-aş fi zis să te fereşti de Mărioara: ea este o fată uşoară, fără spirit, fără inimă; încîntată de rangul tată-său; şi dacă arată dimpotrivă, o face numai împinsă de deşarta dorinţă să placă la toţi; nu numai atîta: ea are toate defectele unei inteliginţi mărginite, fără să aibă cualităţile ei; nici bunătatea, nici sinceritatea.... poate să te lase să crezi că-i eşti drag: minciună! ea nu poate să iubească pe nimeni!... poate să te lase să glndeşti că o să-ţi dea mina; minciună! ea visează prinţi!...

Cînd ţi-am zis să nu faci nimic făr-a mă asculta, gîndul meu era la dînsa; căci ştiam că este cochetă şi tu copil şi credul.

Uită-te la fetiţa asta ce doarme colo! vezi ce frumuseţe!... inima ei este curată ca lumina!... mi-ai zis că eşti singur în lume: iată o soţie ce voiam să-ţi dau. Nu eşti bogat... Zoe are o stare mare. Ea poate să te iubească; şi dacă nu mă înşăl, poate, te iubeşte î...

— Zoe! Zoe!... strigai eu.

La vorbele mele, fetiţa se deşteptă.

— Zoe! Manoil este bolnav!... bolnav, draga mea!... şi tu eşti pricina, zise Smărăndiţa.

— Eu, mătuşică?

— Tu şi numai tu poţi să-i dai sănătatea şi bucuria.

— Dar, mătuşică, nu te înţăleg...

— Ascultă, copila mea. Manoil te iubeşte şi mi-a cerut mîna ta.

— Ce zici? întrebai pe d-na N. Colescu.

Vorbele Smărăndiţei scoaseră Zoei un ah! de mirare; dar nu putu zice nimic.

— Te iubeşte, şi eu primesc eu bucurie propunerea ce mi-a făcut, căci este singurul om ce poate să înţăleagă inima ta. Acum rămîne la tine, dacă vei să fii ferice... peste doi ani, o să vă cunun... pînă atunce, Manoil trebuie să meargă să-şi complecte învăţăturile sale. Zoe, tu ai la sîn o cruce de aur, ce ţ-au dat-o maică-ta murind; dă-o lui Manoil!... Dacă pînă în doi ani se va face nedemn de tine, tu îi vei eere crucea, şi din ziua aceea nu-l vei mai videa.

Mi se părea că visez.

Copila scoase crucea şi o dete d-nei N. Colescu, care o legă la gîtul meu, zicîndu-mi:

— Mărioara nu mai trăieşte pentru tine!

Smărăndiţa voieşte să plec.

Ea a făcut o nebunie!... Zoe este frumoasă!... Ieri o privii cu luare-aminte, mai cu interes... o fecioară de ale lui Rafael... la cincisprezece ani!... Zoe nu va fi cochetă: prea frumoasă pentru aceasta, numai femeile jumătate frumoase sînt cochete.

Sărmana fetiţă!... aş vrea să ştiu ce se trece în inima sa!... de cînd cu întîmplarea de la posadă, cînd mă vede, roşeşte şi lasă ochii în jos.

Dar adio! te voi videa cît de curînd!

Manoil

PARTEA II

20 decemvrie

Iubite B...,

De doi ani nu ţi-am mai scris... ai tot dreptul sau să-mi bănuieşti, sau să mă crezi de mort. Mort încă nu sînt, frate! dar schimbat, schimbat întru toate: nu mai sînt nici umbra lui Manoil, căci umbra unui om lesne ar putea să-i samene, iar eu...

M-am aruncat în braţele tuturor dezmerdărilor... cei mai frumoşi cai albioni au avut onoarea să primble persoana mea pe cele mai frumoase strade ale cetăţilor italiene; vinul cel mai scump, bucatele cele mai rari au împodobit masa mea şi au îmbuibat stomahul meu, cele mai graţioase copile ale lui Pafos au încununat fruntea mea de flori şi de sărutări. Apoi dacă trebuie să-ţi spun şi aceasta, am stricat mai multe măritişe nepotrivite, ceea ce nu este un mic serviciu pentru umanitate.

Marchize, contese, prinţese, mai mult sau mai puţin de contrabandă, mi-au rămas foarte recunoscătoare; şi astăzi port cu mine o ladă de bileti dulci şi de păr de toate colorurile, negru de la o marchiză andaluză din Spania; castaniu de la o primadonă germană; bălai de la o prinţesă poloneză; roşu de la o tînără miladi; şi,, dacă nu mă înşăl, am o buclă sivă, de la o prinţesă de sînge... vezi dar că am pro viziune destul de îndestulătoare; dacă te vei însura şi dacă vei lua o femeie care nu va avea o cosiţă destul de bogată, poţi să te adresezi la mine; îţi voi da cît îi va trebui.

Pare că te văd clătind din cap.

Pentru numele lui D-zeu! nu voi să mai aud morală. Păstrează înţeleptele-ţi sentinţe pentru copiii tăi; sau tipăreşte-le în Vestitorul românesc și în Zimbrul de la Iaşi, ca să le cetească prin mahalale în lungile seri de iarnă!... Pentru mine, două drumuri îmi rămîn încă: să cîştig în cărţi, sau să-mi dau un pistol în cap.

Haide! nu mai plînge; şi mai ales încetează de a osîndi slăbăciunele omeneşti; căci, vezi tu, iubite amice, dacă omul nu ar fi supus acestor slăbăciuni, ar fi o monstruozitate. Între om şi viciu nu este loc decît pentru un ipocrit. Trebuie să fi înţăles că nu sînt un filosof fără filosofie; plec de la un princip.

Trebuie a ucide timpul, pentru ca să nu ne ucidă el pe noi. Lumea cu fenomenele sale s-au produs prin întîlnirea atomelor; iar voluptatea este principul tuturor faptelor noastre. Aristid şi Epicur, care au pus aceste principe, erau mai cu minte decît tine şi decît mine, nu-ţi fie teamă! Căci, în sfîrşit, ce este vieaţa omenească? Un vis, au zis poeţii. Ei, bine! dacă este un vis, fie un vis dulce, iar nu un vis rău! este scurtă, să o trecem voios, cu această condiţie o priimesc, altfel, adio;... Astfel, cînd văd o mulţime de mizerabili, pentru care soarele a încetat de a mai străluci, că îşi acaţă mînile de marginele mormîntului lor, nu pot decît să-i nesocotesc; nu te mira; tu însuţi ai zis-o:

Cei ce poartă lanțul, ș-a trăi mai vor

Merită să-l poarte spre ruşinea lor.

22 decemvrie

Acuma mă apropii de hotarele ţărei mele. încă trei zile, şi voi videa faţa tuturor persoanelor despre care ţi-am vorbit în cele dintîi scrisori; acel d. N. Colescu, aşa de bun şi aşa de lesne de înşălat!... Smărăndiţa cea preţioasă, care-ţi spuneam că este femeia ce am visat!... Zoe, logodnica mea de la posadă!... Elena şi Andrei, exemplul amorului băcănesc!... Mărioara... uf! acest nume îmi face o impresie curioasă!... femeia asta a călcat în picioare viaţa şi tinereţa mea... şi m-a aruncat în prăpastia tuturor viciurilor!

îmi voi răzbuna, o, femeie fără inimă! căci acum nu te mai iubesc.

Zoe trebuie să se fi făcut frumoasă. Ştiu că are să se supere biata copilă cînd mi-a cere crucea ce mi-a dat şi n-o să aibă de unde o lua î Căci în sfîrşit are să mi-o ceară, pentru că m-am făcut nedemn de dînsa... dar mă vei întreba ce am făcut crucea? ei, bine! cea mai frumoasă mînă din staturile papei mi-a luat-o, jucîndu-se prin sinul meu! In deşert am voit să mă împotrivesc: seniora Letiţia plîngea cu ochii cei mai dulci şi cei mai frumoşi ce s-au văzut vreodată; şi tu ştii, mai lesne poate cineva înfrunta armia papei, decât doi ochi de contesă înecaţi în plîns...

Bucureşti, 10 ianuarie

Nu este trist a părăsi ţara în care te-ai născut; ci a te înturna în sinul ei, după o lungă lipsă! Vorba asta ţi s-a părea că nu este la locul ei în gura mea? fii liniştit: nu sînt trist ca acel călător care, după o lungă lipsire, se înturnă acasă şi cu ochii în lacrămi caută în deşert lucrurile ce fermeca tinereţa sa. Oh! nu; aceste floricele cu care poeţii umplu scrierile lor, cînd nu au idei mai serioase, nu mai bat la poarta mea; sânt trist, căci aerul ce răsuflu aice mă apasă; oamenii ce-mi vorbesc mi se pare că sînt de carton.

Iubite B..., nu-mi mai iubesc nici patria! aş da zece ani din vieaţa mea să mai scap o dată din închisoarea asta.

„Vorbeşti astfel de patria ta?” parcă aud zicînd o mulţime de patrioţi înfocaţi.

Dar; că m-am convins că patriotismul este numai o fanfaronadă la cei mai mulţi; sau de nu, un egoism între mai mulţi indivizi. Acolo unde mi-e bine şi acolo unde-mi place, acolo este patria mea, şi este de prisos ca s-o iubesc, căci ea poate exista şi fără iubirea mea. Dar, ca să scurtez vorba, nu fac nici o deosebire între un popor care se laudă cu numele şi între un gentilom ridicol ce face paradă cu titlurile şi armele familiei sale, mai ales cînd nobleţă se sfîrşeşte la el: lucrul este tot acela; căci în balanţa celui ce a făcut lumea un popor nu trage mai mult decît un individ.

Aceasta iar voi patrioţii aţi scris-o.

Dar să lăsăm vorbele astea seci... cel întîi lucru ce am făcut, ajungînd în Bucureşti, a fost să întreb dacă se fac mari perderi în cărţi. Mi s-a răspuns că se perd pe seară şi pînă la cinci mii ducaţi. Vestea aceasta m-a mai împăcat cu patria.

12 ianuarie

M-am dus în casa domnului A..., unde auzeam că se gioacă cărţile. în asemine casă nu are nevoie cineva a fi prezentat; poate intra cineva ca într-o cafenea, fără a se adresa macar cătră gazdă.

Cît mi-a săltat inima întrînd în casa aceasta de bucurie! trebuie să ştii că mult m-am căit de timpul ce am pierdut prin străinătate; acolo, dacă intri într-o casă de joc, eşti tot cu frica-n spate; poliţia, îndată ce ar simţi, îndată mi-ţi confiscă banii şi arestează giucătorii. Aice, din contra; libertate absolută! Ş-apoi încă ne mai plîn-gem de regimenul guvernului!?

Închipuieşte-ţi o sală mare şi alte patru odăi lăturale, pline de mese de cărţi, şi la toate mesele jucători de toate colorile, de toate vîrstele şi de toate jocurile. Aici se joacă préférence illustrée, care se mai zice şi rusesc... dincolo preferanţ simplu... mai colo vist... apoi vist-preferanţ... mai dincolo pichet, mai dincolo otuz-bir... albţvelve... ecarte! sfichiu, panţarola... ghiordum... stos... şi altele multe, de care, deşi învăţasem multe pe unde am umblat, dar, drept să-ţi spun, nu le ştiam pe toate.

Ce frumos! pe fiecare masă cîte două luminări; împregiur jucători şi spectatori, bărbaţi, copii şi femei... Ce? crezi că copiii şi femeile nu joacă? te înşăli, frate; acel ce nu joacă cărţile nu ştie rostul vieţei... Nu ştie a trăi...

Nu cunoşteam pe nime, şi credeam că voi face tristă figură în societatea asta. Dar nu apucai încă a colinda toate mesele şi deodată mă văzui împresurat de mai mulţi care mă îndemna la joc, ba sfichiu, ba preferanţ, ba una, ba alta.

Mă determinăi a mă prinde la preferanţ, în care excelam mai bine decît în alte jocuri. Partizanii mei era o damă ca de 50 de ani şi doi băieţăi, unul mai tînăr şi altul mai bătrîn decît mine. Jucarăm două taloane; intrasem în al treilea. Eu aveam un curs de carte extraordinar şi cîştigam mai două mii de fise, care, socotite cîte 20 parale, cum jucam, îmi da o perspectivă de cîştig frumoasă. Cucoana nu prea avea chef, căci nu avea favoare: la un joc ce a făcut, am pus-o platcă... ce să vezi? Se face foc cucoana!... începe a striga, a mă insulta, a ţipa... încep a mă apăra... ea, atunce, se scoală, ia peria şi şterge tot de pe masă; şi se scoală, zicînd că ea nu plăteşte, că nu mai joacă, că nu e drept, că nu ştiu ce... Neavînd la cine apela, m-am sculat şi am voit să mă pun la stos. Bancherul nu mă priimi să pun mai jos de 10 galbeni pe carte, asta era condiţia lui. Voi să ies. Coborîndu-mă jos, văd toţi ciocoii, adică slugile, grămădiţi împregiurul unei luminări. Mă apropii: ce să văd? unul făcea stos şi toţi ceilalţi juca la stosul său, care nu era mai mult de vro 10 iermeliici. „Hai să joc aice, am zis, nime nu mă cunoaşte.” Joc... Sparg bancul... el atuncea scoate ceasornicul... i-l iau... pune burnuzul în preţ de 5 galbini... i-l iau, şi mă duc...

A doua zi, aflîndu-mă pe pod, îmbrăcat cu burnuzul cîştigat, mă văzui întîmpinat de un domn care s-a oprit cu trăsura în dreptul meu.

— Domnule, burnuzul este al meu.

— Eu l-am cîştigat în cărţi.

— Domnule, vei binevoi a mă urma la poliţie.

Nu putui scăpa. Poliţia mă sili să dau burnuzul, şi eu să mă dispăgubesc de la cel ce mi l-a dat. Dar unde trebuia să-l găsesc? El, după ce a jucat burnuzul stăpîni-său, a fugit: am cam simţit ruşinea acestei avanture, dar am zis: „Astfel este soarta, nu e vina mea”.

15 ianuarie

După întâmplarea cu burnuzul, m-am dus încă o dată la casa domnului A... Dar astă dată cu o sumă de 40 du-câţi ce m-am împrumutat.

Norocul nu mă favoră. După ce am perdut toţi banii, un jucător, care nici mă cunoştea, îmi propuse să mă împrumute. Eu îl privii cu mirare.

— Ce te uiţi, domnule? Adevăraţii jucăuşi sînt fizio-gnomişti; n-au nevoie de a se şti pentru a se cunoaşte. Ai pierdut? te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea.

îmi dete cincizeci de galbeni.

— Să-ţi dau înscris? îl întrebai.

— Jucătorii au credet la jucători, îmi zise.

Luai banii. Jucai; perdui.

18 ianuarie

Ieri m-am dus la Petreni să văd pe bunii mei amici, domnul şi doamna N. Colescu.

Cînd eram aproape de casa boierească, mi-am zis: doamna N. Colescu este frumoasă şi spirituală; Zoe, sin-gura rivală ce poate avea... voi face din mătuşică o Normă şi din nepoată o Adalgiţă!... Acesta va rfi un mijloc sigur ca să scap de creditori şi încă mai mult mina Zoei. Maritagiul e bun pentru bacali şi pentru dăscăli.

Cătră aceste, cîţiva servi ce m-au fost cunoscut îmi ieşiră înainte. Eu întrebai de d. N. Colescu.

Ei răspunseră că se află dus la vînătoare. Cînd întrebai de Smărăndiţa, nimeni nu-mi răspunse şi toţi mă invitară să mă urc, cu o manieră ce mă lăsă să presimţ o nenorocire.

În capul scărei întâlnii pe Duduca.

Fiinţa astă voluminoasă se aruncă în braţele mele, rîzînd şi plîngînd deodată.

— Iată-te, în sfîrşit, Manoile î... Ce bucurie pe Zoe cînd a afla c-ai venit!...

— Unde e Smărăndiţa?

— Smărăndiţa? răspunse ea, înecată de plîns; Smărăndiţa?... în pămînt!...

Vestea asta nu-mi plăcu nicidecum, pentru că-mi văzui deodată toate planurile sfărmate.

— Dar Zoe? mai întrebai pe Duduca.

— O să vie îndată... Zoe s-a făcut frumoasă ca ziua; cu toate necazurile şi supărările ce a avut de un timp încoace...

Duduca nu apucă să sfîrşască şi Zoe intră.

— Am auzit c-ai venit ş-am alergat într-un suflet... Apoi, părîndu-i-se că a zis prea mult: Foarte frumos şi delicat din partea d-tale să vii să ne vezi... mătuşica ar fi fost fericită astăzi, dacă...

Nu putu să sfîrşască vorba, căci ochii săi învăluiţi în nişte gene lungi şi neguroase, i se înecară în lacrămi. Apoi, întîlnindu-mi mîna:

— Mă iartă, domnule, că te priimesc cu lacrămile în O să şezi cîteva zile cu noi, nu-i aşa? ştiu că o să ţi se urască, dar...

— Să mi se urască?... Dar abia am ajuns în Bucureşti, şi cel întîi lucru ce am făcut a fost să iau caii de poştă şi să viu să vă văd... nu, dragă Zoe, nu gîndeşti ceea ce zici; nu-i aşa?

— Nu, zise ea, era o glumă... să facem pace... îmi iau vorba înapoi... cu condiţie să stai macar trei zile aici.

— Trei ani, dacă voieşti.

— Mulţămesc. Cum nu sînt eu sora d-tale! zise ea gînditoare.

în adevăr, iubite B..., copila asta s-a făcut atit de frumoasă, încît ucide orice altă frumuseţă. Ce păcat că nu va să ia locul Letiţiei!... Cu Zoe, aş trăi chiar zece zile fără să mi se urască!...

Cătră acestea, domnul N. Colescu se întoarse de la vînătoare. Zoe ieşi înainte să-i vestească ajungerea mea.

Acesta mă priimi cu o bucurie exaltată.

Nimic nu-i putea rechema mai mult pe Smărăndiţa decît eu, şi aceasta îl îmbăta de fericire. Cum mă văzu, mă luă în braţele sale, unde mă ţinu strîns mai la cinci minute fără să poată zice o vorbă.

Moartea soţiei sale îl schimbase atît, încît abia putui a-l recunoaşte; părul său albise ca ninsoarea, faţa i se îngălbinise, ochii îi erau stinşi; se gîrbovise şi pierduse bucuria şi vorba.

— Am auzit că ai cheltuit prin ţări streine tot ce-ţi rămăsese de la unchiul tău... moşia ţi s-a vîndut la licitaţie pentru datorii... ai răjnas sărac şi strein... trebui să te gîndeşti la viitor... averea pentru un om este libertatea... şi iată ce ai perdut... Dar să lăsăm acestea pentru altă dată... acum să mergem să cinăm. Zoe! ia braţul lui Manoil!

Vorbind astfel, ne duserăm în sala de mîncare, în sala aceea unde, sînt aproape doi ani, îmi aveam locul între Zoe şi Smărăndiţa. Zoe era încă acolo, mai formată, mai graţioasă; dar Smărăndiţa trecuse ca un vis frumos î Îmi aruncai ochii în dreapta mea, unde altădată eram obicinuit să o văd şi să-i vorbesc... lucru ciudat! scaunul ei era acolo, talerul, şervetul erau acolo, ca cînd o aştepta dintr-un minut într-altul să vie la masă!...

Domnul N. Colescu, după cum îmi spuse Zoe mai pe urmă, dase ordin ca nimini niciodată să nu ocupe acel loc şi în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca cînd ar fi fost încă în vieaţă! De multe ori el se întîmpla să rămîie singur la masă: atunci închipuindu-şi că Smărăndiţa este acolo, vorbea oare întregi cu fantasma imaginaţiei sale. La masă, cercetînd de mai multe cunoştinţe, întrebai şi de Mărioara. La acest nume nimeni nu voi să-mi răspundă. Tăcerea asta are o însemnătate, înţălegi tu?

Abia ne scularăm de la masă, unde domnul N. Colescu rămase încă, după obiceiul său, şi dînd braţul Zoei, trecurăm într-un salon. Acolo Duduca ne lăsă singuri cîteva minute. Fără să simţesc nicicum amor, Zoe fermecă deodată toate simţirile mele prin frumuseţa ei.

„Ea mă iubeşte, îmi zisei; eu iarăşi nu sînt om care să nu ştiu a mă folosi de ocazii... voi face-o metresa mea; voi promite tot ce s-a cere şi voi lăsa-o să creadă că o iubesc: fetele sînt credule şi nu te înşală niciodată pînă ce ele înseşi nu se înşală.”

— Eşti pe gînduri? mă întrebă copila. Te căieşti poate că ai dat cuvîntul să şezi trii zile aice? te cred; toţi sînt trişti în casa asta acum!...

— Sînt două zile care niciodată în vieaţa mea nu le voi uita; una plină de impresii dureroase, ziua cînd am fost silit să plec de aice; alta, o, Zoica mea! crede că-ţi vorbesc cu sinceritate! alta plină de fericire, ziua, de astăzi; ziua în care ochii mei au putut să te mai vadă o dată! sînt pe gînduri, este adevărat; dar aceste sînt gînduri plăcute ca viaţa, vise de speranţă şi de fericire ce mă răpesc şi de care-mi este teamă să nu se răsipească îndată ce ai deschide gura să vorbeşti, o, Zoe!... Ah! dulce copiliţă! dacă nu vrei să fii pentru mine decît o cunoştinţă, o soră, taci, nu zice nimică! căci o vorbă rece, indiferentă, căzută din buze-ţi, îmi va zdrobi inima şi vieaţa!...

La vorbele aceste, copila zîmbi de fericire.

— Auzit-am oare bine? zise ea. Vorbele aceste să fie oare sincere!...

— Mă întrebi dacă vorbesc cu sinceritate? o, D-zeul meu! pentru ce nu pot depune acuma la picioarele tale, Zoe dragă, lacrămile ce am vărsat şi cugetările ce am închinat suvenirei tale?... Atunci poate m-ai crede, o, frumoasă copilă! Zoe voi să răspundă, dar Duduca se arătă la uşă.

— Trebuie să-ţi vorbesc fără marturi, îi zisei... la noapte aşteaptă-mă...

— Ce zici? peste putinţă!...

— Apoi dar mîne plec... şi nu mă vezi niciodată.

— Vino! vino! răspunse ea.

Pînă ne despărţirăm seara, Zoe dete ordin să mă ducă în vechea mea cameră. Lucru ciudat! de doi ani aproape nimeni nu lăcuise aice! toate hîrtiile şi cărţile mele le aflai aruncate pe masă astfel cum le lepădasăm eu cînd m-am pornit.

Camera asta îmi aduse nişte suvenire dureroase. Colo este fereasta ce dă asupra grădinei; grădina era odată verde şi înflorită; astăzi, uscată şi tăcută!... Femeia ce domnea în locurile aceste doarme în sînul pămîntului. „Sărmană Smărăndiţă! nu te voi mai videa niciodată!... în deşert ascult cu luare-aminte ca să aud paşii Mărioarei prin grădină!... nimic, nici o frunză nu se mişcă!... Colo este încă patul meu, pe care l-am udat de multe ori cu lacrămi... dar eu sînt astăzi schimbat!...” Mă înfundai în asemine gîndiri şi lacrămile îmi veniră în ochi... „Slăbăciune!” îmi ziisei, şi sunai să-mi aducă o butelcă de vin de Drăgăşami, ca să gonesc impresiile cele dureroase.

Mă răstumai pe o canape lingă foc să fum o ţigară. Aşteptind butilca de vin,şi fumînd ţigara, cugetam la Zoe; crezînd că e lingă mine, îi cîntam dondănind versurile lui Sion asupra ţigarei:

Aşa, dragă copiliţă!

O ţigară ş-o guriţă!

Paf! puf!

Zboară fum!

Paf! puf!

Toate-s scrum!

Dar vinul mă exalta şi mai mult, casa începu a mi se părea că se învîrteşte cu mine... Voii să ies ca să mă duc la dar căzui iarăşi pe pat şi adormii. Umbra Smărăndiţei se arată înaintea mea.

„Iată-te, îmi zise fantoma aceasta. Altădată tu erai floarea tinerimei noastre! patria ta pusesă în tine atîta speranţă!... inima ta era tînără şi plină de candoare ca o fecioară; cîţi te cunoşteau nu puteau să se oprească de a te iubi... iar astăzi, cel mai degrădat om nu s-ar crede stimat ca să-ţi strîngă mîna; cel ce crezuse în talentul tău astăzi roşeşte că a putut avea o asemipe cugetare; inima ta s-a îmbătrînit, s-a degradat şi nu mai poate să bată de acum înainte decît la fapta nefolositoare!... pentru ce ai venit în casa aceasta? Vrei să amăgeşti pe Zoe; pare că roşeşti de a fi singur de felul tău, şi vrei să tirăşti în tina în care te afli tu fiinţa astă tînără şi inocentă!...”

La aceste cuvinte mă deşteptăi.

Ieşii în grădină: noaptea era întunecoasă! ninsoarea cădea nencetat; fruntea îmi ardea ca o flacără; un orologiu sună o oară după miazănoapte.

„Aide! zisei. Am avut un vis rău... iată, tot morţii nu mai vin". îmi aruncăi ochii la ferestrele apartamentului Zoei: erau iluminate; pe perdele mi se păru că văd de-semnîndu-se umbra ei.

In două minute am fost la uşa apartamentului ei. Zoe, auzind paşii mei, se pusese pe o canapea cu o carte în mînă, ca cînd ar fi voit să-mi arăte indiferinţă. Cînd întrai, ea se rădică, şi lăsînd cartea îmi întinse mîna ei cea mică şi albă ca zăpada.

— Ai cerut să-mi vorbeşti fără marturi, îmi zise ea. Să videm ce ai să-mi spui?

Niciodată n-am văzut-o mai frumoasă: ochii săi ardeau ca doi diamanţi negri în umbra stufoaselor ei gene de velură. Buzele sale rumioare, deschizîndu-se, lăsa să se vadă nişte dinţi mărunţi şi albi ca mărgăritarul. Părul ei neguros şi lucios era strîns în dosul capului, sub un văl de blondă neagră; două şuviţe întunecoase ca două aripioare de corb se întindeau peste tîmple şi se perdeau pe după urechi, obrajii săi nu aveau un caracter; ca unda cea limpede, pe cînd ziua se îngînă cu noaptea, astfel şi feţişoarele ei schimbau neîncetat culorile într-acel minut. Era învestită într-un capot de casă, de şal verde cadrilat şi crăpat de la mijloc în jos, sub care se vedea o fustă de batistă fină şi albă ca ninsoarea. Preste mijloc era încinsă cu un brîuleţ de mătasă împletit cu fir de aur, cu ale cărui căpătîie se juca ca cu nişte metanii; sînu-i rotund era ascuns pînă la gît în peptarul capotului ei, al cărui guler se răsfrîngea ca o şemizetă.

— N-am să-ţi spun nimică ce nu ţi-aş fi spus de faţă cu Smărăndiţa... Insă numai cu ea...

— Atunci, şezi aice, îmi zise Zoe, făcîndu-mi loc pe canapea lingă dînsa.

— Nu, Zoică! locul meu nu este acolo, ci la picioarele tale! am trebuinţă de iertarea ta, o, copilă cerească!... nu ţi-am scris niciodată... m-am purtat ca un mizerabil... dar ce vrei? nu sînt atît de vinovat precum s-ar crede: te iubesc şi sufeream în tăcere: nu eram sigur că scrisorile mele or să-ţi facă mulţămire... fără aceasta...

— Mi-ai fi scris, Manoile, nu-i aşa?... Oh, îmi place a crede aceasta... dar vezi, erai atît de rece cînd ai plecat! ş-apoi, nu puteam să-ţi spun nimica!...

— Aşadar, mă iubeşti, Zoe?... Oh! zi încă o dată... vorba aceasta mă face fericit.

— Pentru ce să zic vorba aceasta, Manoilul meu?... dar scoală-te şi şezi lîngă mine... că şi eu am atîtea lucruri să-ţi spun!... De cînd mătuşica... sînt singură; sufăr în tăcere... inima-mi e plină... aveam trebuinţă de un frate căruia să-i spun toate şi care să mă înţăleagă...

— Zoe, îngerul meu! lasă vorbele astea la o parte, ca să nu vorbim decît de fericirea ce simţ să te revăd... lasă-mă să te privesc în faţă; să mă îmbăt admirînd frumuseţile tale, căci te-ai făcut frumoasă ca lumina zilei!... lasă-mă să sărut mîna asta mică şi albă, ce am strîns-o de atîtea ori în visurile mele!... ştii tu, copilă? niciodată nu s-a văzut frumuseţă mai încîntătoare!... cele mai fermecătoare făpturi ale naturei şi ale artei se îneacă în frumuseţă ta!... Zoe, lasă-mă să sărut cosiţele aceste!... De cîte ori în nopţile exilului meu nu zis să o văd încă o dată ş-apoi să mor!... reazămă-ţi capul, o, dulce înger, pe umărul meu, să te privesc!... Suflarea ta e dulce ca profumul florilor!... ea mă încîntă şi mă îmbată!... lasă-mă să răsuflu suflarea sinului tău virginal!...

— Manoile, mai păstrezi crucea mea ce ai primit-o din mînite Smărăndiţei?

— Niciodată nu m-a părăsit... nici o seară, nici o dimineaţă nu a trecut fără s-o încarc de sărutări şi de la-crămi... Dar pentru ce mă întrebi, Zoica mea?

— Pardon, Manoile... o idee ce mi-a vinit...

— Dar, dar, crucea ta o am, şi ea nu mă va părăsi pînă la mormînt... dar. o, Dumnezeule! Zoe, pentru ce plîngi?

— Oh! nimic... de recunoştinţă...

— Inţăleg... dulce înger! dacă lacrămile aceste sînt numai rezultatul îndoielei ce ai despre sinceritatea mea, şterge-le, Zoică, şterge-le îndată î... nu depinde decît de la tine, dulce fetiţă... o vorbă, şi!... dar pentru ce laşi să-ţi curgă iară lacrimile?... Zoe, frumuseţile cu care natura te-a adornat nu mai sînt ale tale... lasă-mă să te privesc încă o dată... să te strîng încă o dată la sînul meu!... Zoe, o sărutare!... Cea dintîi sărutare, Zoe!... o sărutare, şi vieaţa mea va fi a ta!...

— Lasă-mă, Manoile... o, Dumnezeul meu, ce ai? eşti galbăn... privirea ta este sălbatică... mă sperii... lasă-mă... vai! tu nu mă iubeşti!...

— O sărutare, Zoe!... nu te smulge din braţele mele, căci după tine tîrăşti vieaţa mea!... o sărutare!... tu eşti amanta mea, mireasa mea!... vieaţa mea este vieaţa ta! voinţa mea, voinţa ta!... Zoe!... Zoe!...

— Lasă-mă! lasă-mă!... ţip!... o, Manoile, Manoile!... presimţimentul meu era adevărat: tu nu mă iubeşti! căci nu este amor fără respect, şi tu nu mă respectezi... Oh! lasă-mă, şi du-te de aice!...

Zoe se dezbătea în braţele mele... Eu o strîngeam la sînu-mi şi o înecam de sărutări.

Nu ştiu cum se întîmplă, dar luminele se stinseră... capul mi se întoarse... Zoe, speriată serios, îşi adună toate puterile şi, smucindu-se, alunecă ca o umbră din braţele mele. Alerg după dînsa prin întunerec... aud un mic zgomot... umblu pipăind... o prind din nou în braţe!... Dar, abia o strîng la sînu-mi, şi începe să rîdă cu hohot... lumina se aprinse, şi eu mă văzui cu Duduca în braţe!

— Aşa-i că nu-ţi trecea prin gînd că sînt eu? ha! ha! ha!... am ascultat la uşă!... şi cînd m-am încredinţat care-ţi era gîndul... ha! ha! ha!... am stîns luminele şi, smulgîndu-ţi pe Zoe din braţe, am rămas în locul ei... Ha! ha! ha!... oi să rîd un an întreg, de istoria asta... Manoile, nu-ţi rămîne decît să pleci de aici şi să nu cauţi să vezi pe Zoe decît după ce vei dobîndi iertarea ei...

— Voi pleca numaidecît, dar spune-mi: Zoe era în complotul acesta?

— Vrei să-ţi spun adevărul? nu era.

Abia isprăvi şi începu să rîdă.

A doua zi plecai de dimineaţă, făr-a zice adio nici macar domnului N. Colescu... Acuma rîde şi tu... nu-mi pasă!

22 ianuarie

Nu ţi-am scris de cîteva zile. Crezi că eşecul ce am întîmpinat la Petreni mi-a îngheţat pana în mînă? nu te teme.

Mititica Zoe era foarte graţioasă, în adevăr; dar acum nu mai gîndesc la dînsa. Alexandru S... avea cuvînt cînd zicea: „Prefer femeile măritate”. Astfel am şi pus în lucrare axiomele acestui mare observator.

Sînt cinci zile de cînd m-am introdus pintre ceea ce se numeşte aice (stil de afişuri) înalta nobilime. Cinci zile de cînd am aruncat ochii pe una din cele mai fru-moaşe femei din capitală. Dar mai înainte de a-ţi spune istoria asta, voi să-ţi descriu circul persoanelor pintre care m-am introdus.

Cînd treci prin Valahia de la margini pînă la Bucureşti, nu poţi crede că vei găsi în saloanele boierilor o societate care este diametral opusă cu mizeria cimpiei. Bucureştii este ca un vas din acele cu aburi ce rătăcesc pe sălbaticile mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai complecte, dar pe al căruia bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societăţii şi mai alese lucruri ce incintă simţurile şi spiritul.

Luxul cel mai mare, aice, stă în eleganţa echipajelor, mulţimea servilor, bogăţia apartamentelor şi tualeta damelor. Nimic de artă: în tot Bucureştii nu găseşti un tablou original sau copie des grands maîtres iar bibliotecile cele mai mari, cînd nu sînt numai desemnate de păreţi, sînt încă întrebuinţate ca mobile ce ar împodobi camera.

Conversaţia nu este nici mai puţin plăcută, nici mai puţin spirituală în saloanele Parisului, însă nu iesă niciodată din şirul ideilor ordinare.

Limba ce se vorbeşte este mai mult o franţuzască, umplută pe ici pe cole cu vorbe româneşti. Literatura franceză singură este cunoscută; de cea naţională n-au nici o idee şi pentru cultura ei nici un zel. Bărbaţii trec serile jucînd cărţi. Femeile, cele bătrîne şi slute asemine, iar cele tinere şi frumoase se ocupă numai de a plăcea. Pot zice că ele sînt şi mai spirituale decît bărbaţii; au multă inimă şi sînt totdeodată drăgălaşe şi fără prejudecăţi, ceea ce-mi iesă bine la socoteală.

În două zile, dintr-un capăt al Bucureştilor se lăţi numele meu. Dar de ce? am cîştigat în cărţi vro trii mii ducaţi: mă instalăi în case bune; îmi făcui echipagiu strălucit, haine de minune, lachei cu livrele.

La Paris cunoscusem o damă româncă, foarte spirituală, dar nici tînără, nici frumoasă. Auzeam că în casa se fac întîlniri amoroase, dar nu credeam. într-o sară am văzut-o la teatru; ducîndu-mă în lojă la dînsa, îmi bănui de ce nu-i făcusem onoarea de a o vizita. I-am spus că a doua zi voi veni. Mă duc. Care fu surpriza mea, frate, cînd văzui acolo pe Frosa; pe Frosa, care am scăpat-o de la moarte; pe Frosa, care se călugărise în ochii mei!

Ea îmi spuse pe scurt că, auzind de venirea mea, făcu cunoştinţă cu doamna S... vestită mijlocitoare pentru întâlniri, şi astfel făcu ca să mă vadă. îmi spuse că amantul ei, viind de peste hotar, o răpi din mănăstire şi se cunună cu ea; apoi a fost osîndită pe trei luni la închisoare, dar după aceea a căpătat libertatea şi voia de a trăi cu bărbatul.

După invitarea ce-mi făcu, m-am dus la dînsa acasă; am văzut pe bărbatu-său. Nae P... este boier mare şi bogat; tată-său murind, îl lăsă moştenitor pe o avere bună; acuma e în slujbă mare; boier de Divan!

Dar Frosa e răpitoare. Ea acum nu are mai mult de 19 ani; bălaie ca o stea rătăcită în noapte; frumoasă ca un serafim; vie, vorbariţă, cochetă... ca cînd n-ar fi îmbrăcat niciodată rasa. Cum o văzui, făcui planul de a mi-o face metresă. Am înţăles că ea nu are sîngele rece al Şarlotei lui Werter, ce plînta curechi, nici virtutea Corneliei, căria i se rosese degetele torcînd la lînă. Ea are prea mult spirit ca să lase să treacă cei mai frumoşi ani ai vieţii sale fără să culeagă florile primăverilor lor; si are prea mult gust pentru ca sa puie în practică o virtute băcălească. Nu prea are idei, pentru că la mănăstire nu le-a putut căpăta, dar întru această mă însărcinez eu să-i însuflu cît de multe; în curînd, sînt sigur, ea va avea mai multe idei şi decît mine; prin urmare, sper că-mi voi forma o metresă rară de care să mă pizmuiască toţi.

26 ianuarie

B...,

Sînt pe aproape de fericire; pe aproape de a-mi realiza planul. Frosa mă iubeşte; am înţeles că mă iubeşte. Astăzi, ducîndu-mă la ea, îmi spuse că bărbatu-său s-a dus la ţară şi că doreşte să cineze deseară la mine acasă, fără altă condiţiune decît să fiu discret.

Trebui să ştii că am pierdut capul de bucurie; şi nu vei tăgădui că nu am cuvînt. Sărmane B..., nu te invit niciodată să te însori: sînt cinci zile numai de cind m-am cunoscut cu Frosa, şi bietul Nae e pe aproape de a purta coarnele. Cu toate aceste, însoară-te, însă trebui să-ţi schimbi ideile ce ai despre femei.

27 ianuarie

Seara trecută m-am dus la balul mascat unde Frosa îmi dase euvînt să ne întîlnim.

— Plus il y a des fous, plus on rit îmi zise bălaiul meu serafim, îndată ce mă văzu. Pentru aceea să ducem cu noi două părechi amorate! femeile vor să păstreze masca... Dar ce-ţi pasă? să le lăsăm această plăcere; pe la sfîrşitul cinei sper că ele singure or să se demaşte... apoi te încredinţez că va fi ceva original.

În adevăr propoziţiunea Frosei îmi păru, originală. Priimii bucuros, şi trimesei feciorul acasă să prepare o cină pentru şese persoane.

Frosa se duse, şi peste cîteva minute veni însoţită de două dame si doi cavaleri mascaţi.

— Să mergem! îmi zise ea.

Cele patru maşte ne urmară fără să zică o vorbă.

Eu mă urcai cu Frosa în trăsura mea; iar în careta ei se încărcară cei patru necunoscuţi.

Cina era splendidă. Fiece cavaler se puse cu dama lui la masă.

Una din dame era tare voioasă, ceialaltă, şi care şedea lingă mine, părea gînditoare şi ochii ei mari şi negri erau ocupaţi mai mult de mine decît de cavalerul ei.

Frosa începu conversaţia, făcînd o diatribă spirituală şi muşcătoare asupra celor mai multe femei ce văzuse la bal. Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, îneît ai fi zis că le pune un fer roşu pe frunte.

A-ţi scrie toate cîte s-au zis ar fi prea lung; apoi nici nu-mi aduc bine aminte; îţi voi zice numai cîteva:

— Văzut-aţi, zise ea, pe d-na M... îmbrăcată în albastru din cap păr-în picioare? în adevăr sămăna o cocardă tricoloră franţuzască.

Asta ne făcu să rîdem.'

— Ha! ha! făcu unul din cavaleri ce înţălese mai tîrziu jocul de vorbe al Frosei.

— În sănătatea Frosei! strigai, rădicînd paharul.

Toastul meu se priimi în strigări de bucurie.

— Ciocoi! împleţi paharul încă o dată!... voi să-nec durerile mele!...

— Manoile, zise Frosa, eşti inspirat... împrovizează-ne o poezie.

— Bucuros! dar dă-mi un sujet.

— Un sujet? şi care altul decît vieaţa ta î

— Fie!

Apoi începui prin strofa aceasta:

I

Singur eu venit-am pe acest pămînt,

Singur mă voi duce în al meu mormânt!

Mina unei mume nu m-a legănat;

Pe-al prunciei leagăn, dorul mi-a cîntat!

Dar cu toate aceste, l-ăl vieţii soare,

Eu creșteam în lume ca o dulce floare...

Umpleţi înc-o dată cupa mea cu vin,

Să înec într-însa crudul meu suspin!...

Toţi bătură în palme, strigară: „bravo” şi rădicară toastul în sănătatea mea.

— Alt cuplet! alt cuplet! strigară toţi.

II

O femeie însă..., cine ar fi crezut?

O fe...

Aice mă oprii: îmi era cu neputinţă să mai urmez... lucru ciudat! talentul meu mă părăsisă!...

Dacă dama ce şedea lîngă mine mă privea ţintă, şi ochii ei juca în lacrămi.

— Cu atîta mai bine, îi zisei. Ce e bun talentul în ţara care trăim?... nu mai pot urma... Ciocoi! vărsaţi vin! să beau pînă cînd zorile vor săruta genile de aur ale Frosei!... O, iubita vieţii mele! nu deschide rana inimei mele!... îmi faci un rău crud!...

— Dacă este aşa, Manoile, eu însumi te rog să nu mai urmezi... Femeile sînt egoiste, voiam să ştiu dacă am vreo rivală...

— Numai atîta? O! îţi voi spune bucuros! am iubit o dată în viaţa mea, cîteva zile numai...

— Mărioara?

— Ai gîcit! dar acest nume acuma este mort în inima mea; vezi: îl pronunţ cu indiferinţă... pot să-l şi blastăm!...

— Dar am auzit mai vorbindu-se de o Zoe...

— Zoe... ce nume ai pronunţat!...

— Ah! vezi?... Am gîcit! Zoe ţi-e dragă!... dar nu sînt geloasă... ea nu te iubeşte... căci nu poate să iubească doi deodată... sărmana copilă! amorul ce are pentru L... are s-o ucidă!...

— Ceea ce zici este o calumnie, Froso! zi-mi că muma mea s-a prostituat la lacheii tăi, zi ce vrei despre mine; nu-mi pasă! dar ceea ce ai zis despre Zoe nu-ţi dau voie a o repeta!... căci eşti femeie şi nu pot să o răzbun... Dacă un altul decît tine ar fi zis aceasta, un bărbat... pe D-zeul meu!...o vieaţă am şi ţin la dînsa mai puţin... decît la paharul aces-ta!...

Paharul ce aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăţi.

— Manoile! tu mă amerinţi?

— Voi să stimezi şi tu pe acei ce stimez eu.

— Această este un despotism nesuferit!... îţi spun că femeia asta nu-mi place, pentru că o iubeşti... dovideşte din contra!

— Tu eşti geloasă sau te prifaci a fi! nu-mi pasă! n-am trebuinţă să-ţi dovidesc că te iubesc numai pe tine: aş zice o minciună...

— Vezi!

— Froso! să facem pace, şi ascultă bine ceea ce voi să-ţi spun. Nu iubesc nici pe Zoe, nici pe nimeni. Pentru Zoe am stimă şi amicie ca pentru o soră; pentru tine, un capriciu... iată tot! să te iubesc, Froso? sărmană copilă! dar pot?... inima mea este uscată!... ce vrei tu? nu este vina mea... soarele poate să se stingă sau să se facă mai călduros; pămîntul să se despice sau să se facă mai roditor; lumea poate să [se] peardă sau să se facă perfectă; toate aceste nu merită să le dau nici o căutătură de ochi... nu mai cred în nimică, şi inima-mi nu mai bate pentru nimică, afară decît pentru vinul acest fermecător; nu mai cred în nimică; iar în amorul femeilor mai puţin decît în toate...

— Dar mi se pare că era odată vorba să iei pe Zoe de femeie, Manoile?

— Ceea ce-mi zici este o glumă... să mă însor cu Zoe; eu, cel mai desfrînat între oameni, cu Zoe, un copil încă, exemplul blîndeţii şi al candoarei?... cel puţin pînă astăzi... nu-mi pasă cauza pentru care eşti nebună, Froso! Dar tu nu ştii nimic, copila mea! vezi tu junii aceştia ce mă încunjoară şi nu fac nimic fără să mă consulte? femeile aceste ce se dispută pentru mine? toţi! tu însuţi, Froso, şi chiar Zoe, peste cîteva zile vor întoarce capul de la mine, şi se vor ruşina căci mi-au dat mîna!... şi ştii tu pentru ce? pentru că ca mine echipaj, servi, mobile, diamante, toate le voi pierde. Sărmană copilă! tu nu ştii încă ce sînt oamenii! nu mă caută pentru ochii mei; oamenii nu mă considerează pentru talentul meu sau pentru mine; ci pentru poziţia mea! ce vrei? oamenii sînt ca paserile: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează; iar cînd frunza şi floarea se usucă, ele zbor şi-l ocolesc! Pentru aceea nu voi să las nimănui plăcerea de a mă despreţui: înainte de a cerca nenorocirea acesta, îmi voi da un pistol în cap... e sigur cum te văd...

— Ce ai, fetiţă? întrebă Frosa pe dama ce şedea lîngă mine.

— Nimic!... răspunsă aceasta, şi căzu leşinată în braţele mele.

Cea dintîi mişcare ce făcui fu să-i scot masca, crezînd că aceasta o năbuşeşte.

Nu poate să-ţi treacă prin gînd ce am văzut! Era Zoe.

O luai în braţe şi o dusei pe canape. Umblînd şi făcînid toate mişcările aceaste, mi se părea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie!

Cu toate aceste, nu voii să încredinţez nimărui grija de a o deştepta. Şezui aproape de dînsa, ţiind graţiosul ei cap pe sînul meu.

Peste cinci minute Zoe deschisă ochii.

— Manoile! îmi zisă ea, nu-mi vei ierta niciodată, poate, astă urmare; nu-i aşa? Dar, Manoile, trebuie să te văd încă o dată, sau să mor!...

— Explică-te, Zoe; nu te înţeleg.

— Dar; îţi voi spune tot... însă... nu sîntem singuri...

— Ieşiţi! Ioane! Constantine!... nu sînt acasă pentru nimeni...

Servii ieşiră.

— Dar ochii nu mă înşală... Andrei! Elena!... aice!... maştele acele!... îmi perd capul!... Zoe, spune-mi ce însămnează toate aceste? spune-mi, nu sînt nebun? sînt eu? tu? ei?...

— Linişteşte-te, Manoile!

— Iată-ne singuri!

— Dar... însă lasă-mă să-mi adun ideile... vai! am suferit atîta!...

— Sărmană copilă!

— Noaptea în care ne-am întîlnit la ţară, Manoile, a fost una din cele mai dulci şi totodată din cele mai crude ce am trecut! dulce, căci te-am văzut, căci am crezut un minut că mă iubeşti... crudă, căci mai pe urmă purtarea ta m-a făcut să înţeleg... dar să nu mai vorbim despre aceasta... voi să uit tot... a doua zi plecaşi, supărat!... ideea că poate nu te voi mai videa îmi rupea inima; şi vieaţa mea mi se părea că cade în bucăţi la picioarele mele... Mă bolnăvii... cîteva rude veniră să mă vadă... între alţii veni şi Frosa... îi spusei tot; de la ziua călugăriei ei capatasăm cea mai mare simpatie pentru dînsa, şi ea mă iubeşte ca o sor. Voii să te văd, cu orice preţ... Frosa îmi făgădui că în mai puţin de şese zile o să te întîlnesc; ceea ce s-a şi făcut întocmai: să facă cunoştinţa-ţi, să te lasă să crezi că te iubeşte, apoi să cinezi împreună aice, unde sub cuvînt că sîntem nişte amatori de plăceri, să pot să te aud, fără ca să ştii.

Mai întîi nu primii: mi se părea o crimă să amăgesc... dar, o, Manoile! te iubesc atîta de mult! trebui dar să ascult ce-mi dictează inima!

Mulţămesc că mă apărai pe cînd Frosa mă calomnia, înadins... vorbele tale era ca un balsam pentru durerile mele!... era să plec, încă de atunci! dar ceea ce ai fost zis la urmă, despre hotărîrea ce ai luat de a muri, mi-a făcut un rău crud!... dar era o glumă, nu-i aşa?... ah! zi că era o glumă!...

— Da, da... o glumă, Zoe, ca să treacă timpul.

— Acum sînt încredinţată că nu mă iubeşti î... nu-ţi mai fac nici o mustrare... ci o rugăminte: să-ţi păstrezi vieaţa şi sănătatea!... ţi-am spus tot... acum trebuie să plec... Manoile, încă un cuvînt! n-o să te ucizi, nu-i aş a?

— Nu, nu... dragă soră! am glumit!

— Adio! îmi zisă ea suspinînd şi aseunzînd capul în sînul meu. Apoi sculîndu-se repede: Pardon! Pardon! Manoile... sînt nebună!...

Cîte frumuseţii cîtă candoare, şi cîtă iubire!...

De ce nu pot să te iubesc, o, tu cea mai nobilă dintre femei?... sau mai bine, pentru ce mă iubeşti tu atîta de mult?...

30 ianuarie

Ieri seara am fost la bal, cu intenţie mai mult să întîlnesc pe Frosa şi să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut.

închipuieşte-ţi, iubite B..., cît de nebune sînt femeile şi ce sacrificii nu sînt în stare să facă cînd le întră cîte ceva în cap!

Nebuna aceasta, spre exemplu, jucă un rol tare delicat: ea risca a-şi compromite reputaţiunea în ochii lumei şi fericirea vieţii sale. Ah! iubitul meu, pentru ce creatura cea mai graţioasă, cea mai nobilă, cea mai simţitoare a trebuit să usuce florile tinereţii mele!...

— De ce stai pe gînduri? mă întrebă o mască. Ai numai o lună să trăieşti; profită de plăcerile vieţii!... Dă-mi braţul şi nu fi supărat de mine...

Nu înţelesesăm glasul... eram în distracţie... Masca îmi lua braţul şi mă tîrî prin sală... Eu o urmam ca cînd eram magnetizat.

— Toată lumea se veseleşte, numai tu să fii trist, Manoile?... Eşti copil, dragul meu!

Ieşind din distracţie, înţălesei că masca care mă întreba era Frosa.

— Lasă-mă, Froso! sînt mînios pe tine!

— Ai dreptate, Manoile!... am făcut rău, îţi mărturisesc; dar ce vrei? Zoe m-a mîngîiat mult în nenorocirile mele; eu îi eram datoare chiar cu recunoştinţă. Puteam eu să o las să moară? ea te iubea atît de mult!... Astăzi, mulţămită lui D-zeu! roşeşte de cîteva minute de slăbăciune.

— Ce vrei să zici?

— Voi să zic că nu cunoşti încă femeile, Manoile (mă vei ierta că te numesc încă astfel?); insultă o femeie; pune-i ferul roşu pe frunte; cu toate aceste ea poate încă să te iubească; însă teme-te să nu o pui niciodată într-o poziţie umilitoare, căci amorul propriu...

— Ce fel?

— Lucrul e foarte simplu: Zoe nemaipurtîndu-mi nici un interes, pot să sper... că vei fi mai puţin scrupuloasă cu mine?...

— Mai încet, micul meu don Juan!.. ascultă, Manoil î voi să-ţi vorbesc serios: îi port un interes de soră; iată tot. Dar închipuieşti-ţi (lucru ce ar fi cu neputinţă!) că aş avea un alt simţămint; ei, bine! mă crezi tu că eu sînt o femeie care nu poate afla în datoriile sale atlta putere ca să-l înfrîne? însă eu, Manoile, ţi-o repet: nu iubesc; nu pot iubi decît pe bărbatul meu...

Dar să lăsăm acestea, ca să nu ne mai aducem niciodată aminte. Spune-mi: cunoscut-ai măşti?... în adevăr, ce însemnează galanteria asta?... Iţi vorbesc şi nu mă asculţi... unde-ţi sînt gîndurile?

— Ah! Zoe se crede umilită?

— Ei, bine! ce-ţi pasă? ai zis?

— Da... negreşit... mi-a venit o idee... din întîm-plare... cine este femeia aceea ce dă braţul ofiţerului celuia?

— Ce? n-o cunoşti?

— Mi se pare... dar nu... mă-nşel... este peste putinţă...

— Este Mărioara. Vezi cum s-a schimbat? pentru Dumnezeu, Manoile, ce ai?...

— Mărioara... şi colonelul cela este bărbatul ei?

— Văd că eşti la a.b.c. despre cele ce privesc pe nenorocita asta! Să şedem aici, şi să-ţi spun istoria ei.

— Da, da... niciodată n-aş fi crezut să o văd atîta de schimbată!

— Sînt aproape doi ani... după plecarea domniii-tale. Intr-o zi, aflarăm că Mărioara se mărită.

Asta fu un eveniment în Bucureşti, căci nu era un singur om de societate care să nu fi admirat spiritul şi graţiile ei. Puţine femei, care să nu fi fost geloase pentru interesul ce oamenii îi purtau. Bărbatul ce trebuia să ia era din cei întîi boieri, bogat şi influent, dar bătrîn; fără cunoştinţe. Tata Mărioarei se opunea la asemine măritiş pentru cuvîntul că ginerile era cu trii ani mai bătrîn decît socrul; dar Mărioara, nu ştiu pentru care cuvînt, îl voia cu orice preţ. Nunta se făcu. Nu trecu o lună, şi Mărioara fugi la moşia frate-meu. Fuga asta făcu scandal mare în Bucureşti. Bărbatul Mărioarei se plînse la Curte. Frate-meu fu exilat la o mănăstire; iar Mărioara a se întoarce la barbatu-său sau a se închide pentru totdeauna într-o mănăstire. Atunce ea avu recurs la cîteva persoane influente, dintre streini, cu condiţiile acele cu care Maria Egipteanca făcu cu căpitanul corăbiei; căsătoria ei fu stricată şi bărbatul îndatorit a întoarce zestrea.

Un june ofiţer de husari, ce domnea peste inima ei, în mai puţin de trei luni jucă în cărţi toate diamantele Mărioarei. Pe de altă parte, ea ţinea casă deschisă, în care era primiţi şi desfătaţi toţi ofiţerii armiei de ocupaţie: mese splendide, baluri se repetau în toate zilele. Astfel încît fu silită să se împrumute, puind toată averea sa în gaj.

Tînărul husar trebui să plece din ţară: Mărioara îl urmă în Roşia, de unde, peste două luni, se înturnă într-o desăvîrşită mizerie.,ln lipsa ei, creditorii, nepri-imind regulat interesele, îi vîndură moşia la licitaţie. Această se făcu, sau nu se făcu, după regulă, nu ştiu; îndestul că averea ei se vîndu mai pe nimica, şi nu se putu plăti toată datoria.

Mărioara nu era o femeie care să moară de foame; în mai puţin de o lună îşi reluă zborul ei de mai nainte. Astă dată amantul ei era un evreu bogat; trebile îi mergea cît se poate de bine. Intr-o zi însă fiul lui Israil găsi ascuns în apartamentul Mărioarei un ofiţer de cozaci. Evreul strigă; pusă înainte sacrificiile ce făcu să pentru dînsa; ofiţerul, supărat de atîta larmă, trasă sabia şi pusă în fugă pe rival; apoi, fără mai multă ceremonie, se întoarce şi taie coada Mesalinei aceştia. In curs de trei zile după întîmplarea asta, el umbla din casă în casă, arătînd talismanul său.

Pe altă parte, fiul Iudeii îi luă înapoi toate darurile ce-i făcusă; iar Mărioara, părăsită de rude şi cunoştinţe, se văzu pe poduri.

Pre cît o femeie poate să se degrade şi să se prostituie, Mărioara se cufundă în huma tuturor viciurilor. Astă dată nu mai era amorul plăcerilor oare o tîra în perire, ci trebuinţa: trebuia să se prostituie pentru o bucată de pîne.

Astăzi, mulţămită ofiţerului celuia ce-i dă braţul, ea s-a mai împiciorat.

Dar, uită-te, Manoile! cum toate femeile îşi întorc capul cînd o văd!

— Acum înţăleg pentru ce, cînd întrebam de dînsa, toţi tăceau sau clătinau din cap.

— Cele ce auzi despre dînsa trebuie să-ţi facă o im-presiune tristă, Manoile!... Nu vei tăgădui că ai iubit-o mult...

— Vai! era cel dintîi amor... dar să nu mai vorbim despre aceasta!... o nebunie!... să plecăm de aice!... vederea ei mă dezgustă!...

— Manoile, te iubesc ca o soră: de aceea voi să-ţi vorbesc fără făţărie... Dar să-mi făgăduieşti un lucru!

— Orice vrei.

— Să nu te superi de ceea ce voi să-ţi spun, macar oricît de amar ar fi adevărul vorbelor mele!

— Iţi jur!

— Ziceai că vederea Mărioarei te dezgustă; pentru ce? pentru că te-a înşalat altădată, sau pentru că ţi se pare degradată astăzi?

— Pentru cel din urmă quvînt.

— Bine. Acum ascultă: după obiceiurile de astăzi, bărbaţii sînt şi mai liberi, şi mai toleraţi în faptele lor decît femeile. Dacă îi întrebi, răspund: natura aşa a voit! consecuinţele libertăţii la o femeie sînt funeste! deci femeia nu poate să aibă aceeaşi libertate ca bărbatul; prin urmare, femeia nu trebuie să fie virtuoasă numai pentru amorul virtuţei, ci şi de temerea relelor con-secuinţe: astfel că, urmînd acestui rezonămînt, dacă s-ar inventa o maşină care să întîmpene consecuinţele la care o femeie este expusă prin libertatea sa, morala nu este pentru nemica, şi femeia poate să se degrade în toate privinţele!... Eu însă nu împărtăşesc absurditatea asta şi cred că şi d-ta eşti de părerea mea!

— Unde vrei să vii?

— Am vrut să-ţi arăt că bărbat şi femeie sînt egali înaintea virtuţei; că, prin urmare, un bărbat prostituat trăieşte cît o femeie prostituată. Manoile, ziceai că femeia asta te dezgustă pentru că este o prostituată! ai cuvînt; dar, între noi să fie, ştii că nu poţi să-i arunci piatra? ştii că dezgustul ce-ţi insuflă Mesalina aceasta, poţi să însufli şi tu, dacă nu astăzi cînd prestijul trăieşte încă, dar mîne, mai tîrziu, celei mai dulci, mai frumoase şi mai nobile, Zoei?

— Ştiu.

— Ştii? şi mi-o zici asta cu sînge rece? nu cugeţi să te îndreptezi?...

— Ţi-o zic cu sînge rece pentru c-o ştiu bine. Să mă îndreptez? este prea tîrziu. Ascultă, Froso, şi crede că-ţi vorbesc cu sinceritate; nu mai am inimă; vieaţa îmi este o povoară; lumina soarelui mă apasă; nu mai găsesc mulţămire decît în viciu; vezi dar că, ca să mă îndreptez, va să zică să mor... Dar ce însemnează mişcarea asta? pentru ce toată lumea se duce acolo?...

— Ce femeie frumoasă î şopti unul pe la urechile mele.

* — Aş da vieaţa mea pe un zîmbet al ei! răspunsă un altul, şi alergă să-i iasă înainte.

— Ce? nu mă-nşăl, Froso?... priveşte: ea este... Zoe! Zoe la braţul generalului... nu, nu se poate.

— Ai gîcit, ea este, Zoe... dar pentru ce te miri?

— Nu, nu mă mir, dar o ştiam la ţară.

— Te înşelai... de două zile Zoe este în Bucureşti; şede la una din mătuşile sale, amică a generalului care-i dă braţul... Nu pot gîndi nimic rău; dar ţi-am spus: teme-te de a pune vreodată pe femeie într-o poziţie umilitoare... vezi cum toată lumea o priveşte?... în adevăr, Manoile, copila asta este regina frumuseţilor... ţine, dacă vrei, hai s-o vedem; dă-mi braţul: voi s-o mistific puţintel...

Mă lăsai să mă poarte.

Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulţimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; şi ajunserăm pînă la dînsa.

Frosa îi adresă cîteva vorbe pe care nu le auzii. Eu o salutai. Zoe îmi răspunsă printr-o rece închinare din cap.

— Cine este tînărul acesta? o întrebă generalul rus.

— Nu-l cunosc, răspunsă ea, şi răspunsul ei veni pînă la urechile mele.

— Auzi tu? Zoe, îngerul acela... o, indignitate!... fiindcă-i la braţ cu generalul nu mă cunoaşte!... In adevăr, iubită, mi-e teamă să nu nebunesc!...

— Ce ai? mă întrebă Frosa. Eşti preocupat şi palid!...

— O să-ţi cer iertare, dacă nu pot sta mai mult aice... Eşti prea delicată, ca să nu-mi dai voie să plec... nu mi-e bine... pămîntul se învîrteşte cu mine...

— Şi unde te duci? mă întrebă ea.

— Unde mă duc? ştiu eu!...

Zicînd aşa, salutai şi plecai spre uşă. Aici însă mă întîlnii faţă-n faţă cu Zoe.

— Eşti ca celelalte, îi zisei.

Ea zîmbi ca cînd necazul meu îi făcea plăcere.

Ieşii din bal.

Te încredinţez că niciodată în vieaţa mea nu am suferit atîta!

Mărioara, prostituată!... Zoe nu va să mă recunoască! Oh!... dar lumea asta este un iad!... Plecai pe jos în mijlocul nopţii, fără să ştiu unde mă duc picioarele... nu mai ştiu ce fac şi ce gîndesc!... dar dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcut să sîngere inima ce ar fi cetit... era frig; eu, însă, nu simţeam nimic...

Cînd mă trezii eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului... eram ostenit... şezui la rădăcina unui tei de lingă şosea. Acolo auzii urletul unui lup, nu departe. In durerea me simţeam o fericire de a fi sfîşiet de fiara asta sălbatică... astfel o aşteptam cu bucurie... cînd zgomotul a doi armasari, ce tîra repede o sanie, mă făcu să întorc capul. Era lună. Sania se opri înaintea mea.

— Manoile! Manoile! mă chemă un glas de femeie.

Era Frosa.

Mă rădicai şi mă dusei cătră sanie.

— Ce faci acolo, la oara asta?

— Aştept să vie lupii... dobitoacele astea, sărmanele, urlă de foame... voi să le procur o cină delicată.

— In adevăr... o, Dumnezeule! sîntem pierduţi! îi aud urlînd... Manoile, urcă-te iute în sanie...

— Iată-i, vin cu cîrdul! strigă vezeteul... urcă-te, domnule, că eu plec... am femeie şi copii, şi n-am gust să-mi rămîie oasele aice!...

— Mergi! îi strigai eu.

Vezeteul întoarse sania repede să plece. Frosa se rădică în picioare şi se lăsă să cadă din sanie în ninsoare: caii zbura ca vîntul spre oraş. Eu alergai să rădic femeia ce mai voia să moară cu mine, decît să mă lase în prada lupilor.

— Ceea ce faci, Froso, este o nebunie.

— Tu mi-ai scăpat vieaţa, şi eu sînt datoare să scăp pe a ta, pentru ca să fim chit.

— Ce fel poţi să mi-o scăpi, cînd nu vei putea să-mi dai nici un ajutor? din contra, şi tu eşti supusă pericolului.

— Ba nu; fiarăle astea, cînd ne-or vedea doi, s-ar spăimînta şi ar fugi.

Lupii veneau alergînd spre noi.

— Iată-i cum vin de repede!... or să ne sfîşie!... Zicînd vorbele astea se lipi de mine, şi strîn-gîndu-mă în braţe: apără-te, Manoile!...

— Dar cum să mă apăr? n-am cea mai mică armă; ceea ce pot să |ac este ca să le ies înainte eu... cum nu sînt mulţi, cu mine s~ar sătura, şi tu vei scăpa... Froso!... o idee... mîne servitorii tăi or să vie să ne culeagă oasele... Lumea o să zică că noi ne-am iubit, şi că întîlni-rea noastră a fost culpabilă... Froso, asta este o nenorocire de care nu te mai poţi apăra... Froso! lupii sînt încă departe... înainte de a muri, lasă-mă să gust un minut de fericire!... să răsuflu suflarea ta cea dulce... Fii a mea, Froso î... şi viaţa noastră să zboare într-o lungă sărutare de amor şi de voluptate!..

— Manoile, pentru ce vrei să te despreţuieşti? niciodată, niciodată!... oi muri curată cum am mai trăit: iată singura fericire ce voi să gust înainte de a muri... dar priveşte... vin!...

Frosa, tremurînd de spaimă şi de frig, se strînge lîngă mine ca o floare ce se tupilă în iarbă.

Lupii ajung... dar, în loc să se arunce asupra noastră, ne privesc şi trec repede spărioşi.

Ne-am fost făcut de spaimă singuri.

Fearăle acele era nişte cîni întîrziaţi pe aproape la un cadavru de cal, unde, siliţi de a lăsa locul unei potaie de lup, alergau sperioşi.

La noutatea asta neaşteptată, Frosa săltă de bucurie, şi aruncîndu-se în braţele mele:

— Acum o sărutare de soră! îmi zisă ea.

Buzele mele întîlniră pe ale sale fragede şi profu-mate... puţin trebui şă mor de plăcere!...

— Acum să mergem, Manoile...

— Să mergem.

Plecarăm cătră oraş. Dar nu făcurăm cincizeci de paşi, şi Frosa îmi zise:

— Manoile! eu nu-mi mai simt picioarele, nu mai pot merge.

— Ce? eşti desculţă? o întrebai eu, uitîndu-mă lai picioarele ei.

— Cînd am sărit din sanie, mi-am pierdut pantofii şi mantela... Dar ce să fac, Manoile? eu oi să mor de frig... oi să-mi pierd picioarele!

— Trebuie să te iau în braţe.

Ea primi bucuroasă.

O luai în braţe şi îi învălii picioarele în mantela mea. Mînile sale reci ca gheaţa le încălzeam sub buzele mele.

După cîteva minute:

— Cum ai venit după mine? o întrebai eu.

— Cînd ai ieşit din bal, aveai figura unui om ce merge să se ucidă: mi-era teamă să nu faci vreo nebunie... te-am urmat cu sania încet pînă la locul unde ai stat. Trebuie să mărturiseşti, Manoile, că eşti copil de tot!... dacă-ţi eram soră, te-aş fi corectat... dar nu sînt decît o amică, şi nu pot decît să fiu indulgentă la toate nebuniile ce-ţi trec prin gînd.

— Eşti un înger, Froso!... Ah! pentru ce toate femeile nu sînt aşa?

— Vrei să faci aluzie la Mărioara?

— Ţi-am zis-o: numele acesta e mort pentru mine.

— Apoi dar, de cine vorbeşti?...

— Să vorbim altele, Froso!... lasă-mă să te admir de devotamentul ce ai arătat astă-noapte... eşti femeie rară... uşoară, nebunatică... iartă dacă-ţi vorbesc astfel: dar un caracter...

Nu apucai să-mi isprăvesc vorba, şi întîlnirăm sania Frosei întorcîndu-se să ne caute. Vezeteul pînă la barieră dase zborul cailor, fără să ştie că stăpîna sa a sărit jos; dar cînd a stat şi a văzut că ea lipseşte, a crezut că a perdut-o şi, avînd teamă; s-a întors s-o caute.

Sania se opri; ne urcarăm în ea şi intrarăm în Bucureşti.

29 ianuarie

Ţi s-o fi urît cu scrisorile, mele! dar vei? asta e singura mea mîngîiere.

Dar ştii tu, iubite? încă o iluzie perdută de la mine; şi aceasta era cea mai din urmă care-mi rămăsese! Zoe s-a perdut!...

30 ianuarie

Astă dată, hotărîrea ce am luat va fi nestrămutabilă. Peste cîteva zile, nu voi mai fi pe lume. Pînă atunce însă am să-mi scot din capete... am să-mi întocmesc un nou harem din cele dintîi fiice ale lui Pafos. Regina lor va fi Mărioara.

Ieri am jucat cărţi: am cîştigat două mii galbini.

Astă-dimineaţă era bîlci, sau, cum zic moldovenii, iarmaroc în salonul meu.

Toate matroanele bătrîne din Bucureşti se aflau aice.

— Cine-mi cunoaşte pe una Mărioara? întrebai turma asta de babe.

Toate-mi răspunseră că numele acesta le este cunoscut.

„Ciudat!... ce-mi spuse Frosa?... ce interes ar avea s-o calomnieze?...”

— Ce fel este ea? mă întrebă una din babe.

În cîteva trăsuri îi făcui portretul şi biografia ei.

— Ştiu cine vrei să zici... Nebiruita! urmă ea, îndreptîndu-se cătră celelalte femei, care începură a rîde. Lasă-te pe mine!

1 fevruarie

Cele dintîi umbre ale serei copereau capitala la vederea călătorilor întîrziaţi.

Bucureştii sînt voioşi [în] serile carnevalului. Era o zi de duminică: mii de sănii, trase de cîte doi cai fu-gători şi coperiţi de pînze albe, pături şi clopoţei, lunecau ca nişte umbre zgomotoase pe Podul Mogoşoaei, de ici pînă colo, încărcate de tot felul de oameni, de toate vîrstele şi de toate condiţiile, învăliţi în tot felul de blane bogate şi călduroase.

Strigătul vezeteilor, amestecat cu ţipetele unor femei, ce dau, de cîte ori o sanie era aproape să se zdrobească de alta, cu rîsul celor nepăsători şi cu zgomotul miilor de clopoţei forma un zgomot mare şi confuz, care semăna [cu] o muzică bizară ce punea în mişcare dănţuitorii aceşti fantastici.

De prisos a-ţi mai spune că mă amestecasem cu aceşti nebuni. Sania mea era încărcată de cîţiva oameni, iar eu mînam doi cai şi mai nebuni decît noi.

Nu a rămas o singură sanie pe care să n-o fi atins în treacătul nostru; pe multe le-am răsturnat, pe multe le-am sfărmat. O sanie trecu repede ca săgeata pe lingă noi: era Zoe, cu o damă, în sania generalului rus.

„Zoe, în sania omului aceluia!... ah! nu, mă înşel: nu se poate!”

Voii cu orice preţ să ajung sania ca să mă informez mai bine.

Dau bici cailor şi arunc hăţurile din mină. Două săgeţi aruncate totdeodată nu ar fi zburat cu mai mare repegiune. Ajungem sania în care era Zoe: nu mă înşelasem... Zoe, văzînd caii mei liberi, înţelese, poate, că acesta era efectul supărării mele; nu ştiu, dar scoase un ţipet ce găsi eho în inima mea.

Noi trecurăm ca fulgerul şi pînă la barieră răturna-răm mai multe alte sănii.

Dar umbra se îndesise; primblătorii începuse a se retrage.

Ne întoarserăm dar acasă, să primim graţioasele nimfe ce trebuia să vie.

— Nu mai este îndoială, zisei; Zoe e perdută!...

Abia intrarăm în casă şi lacheul îmi anonţă sosirea unei fiice a Vinerii.

Zisei să intre.

— Cum te cheamă, drăguliţă? o întrebai.

— Din ce tărîmuri vii, neiculiţă? îmi răspunse ea. Aolio! una este Zlatca Evreica, de la munte pînă la Dunăre, în Ţara Românească.

Era o femeie frumoasă; avea o talie elegantă şi o figură expresivă, cu trăsuri foarte nobile şi proporţio-nate; dar albită ea un părete.

După aceasta veni una, încă copilă, încă novisă; timidă şi speriată ca o păserică prinsă în laţ. Ea pleca ochii şi părea că roşeşte de meseria ce uneltea. Aceasta veni însoţită de mumă-sa. O mumă ce-şi aduce copila să o sacrifice pe altarul viciului! o mumă!... mîna ei a netezit cosiţele sale şi le-a împodobit de flori, ca să placă, şi mîna acestei mume n-a tremurat î... gura ei i-a dictat, poate chiar fără voia acestei sărmane creaturi, locul unde trebuie să se prostituie, şi această gură pronunţă încă numele dulce de fiică!... şi toate aceste pentru puţină pîne î...

Uşa se deschide, toată adunarea bate-n palme.

— Nebiruita! Nebiruita!... strigară toţi cu o vie plăcere.

Era Mărioara.

Vederea aceasta îmi făcu o impresie curioasă. Ochii mi se umplură de lacrămi.

— Cine-i stăpînul casei? mă întrebă ea.

— Iată-l, îi răspunse unul; Manoil...

— Manoil? zise Mărioara gînditoare.

— Ce ai, Nebiruito? ce ai rămas pe gînduri?

— Nimic... o suvenire... am cunoscut, sînt doi ani, un Manoil... Vede? întrebă ea pe un june. *

— Vede, îi răspunse acesta.

— Loveşte cole î îmi zise Mărioara, întinzîndu-mi mîna.

— Ce ai întrebat de văd?

— Nu înţelegi limbagiul nostru?... ai bani? riată ce am întrebat. Dar iată Creaţa, Despinca, fata cucoanei!... Ei, scena se deschise frumos... înainte! Să trăiască sultanul!... Ascultă, drăguţă, îmi zise ea puindu-mi braţul împrejurul gîtului, eşti al meu, şi te iau... dar spune-mi, unde diavolul ai ascuns pîn-acum ochişorii cei drăgălaşi, de nu i-am văzut pe aici?... Eşti frumos, Manoilul meu... ah! cît am să te iubesc!...

— De mîne înainte.

— De mîne? nu voi... din astă-seară... Oh! nu voi suferi să te văd la picioarele altiia...

— Am dat parola... copila asta care o vezi... »

— A! copilita asta, ce ţine ochii în jos ca o mireasă de la Ploieşti! cine eşti tu, care vii să-mi răpeşti amantul?... Cine te-a adus aice?

— Taci, Mărioaro... te rog.

— Este timpul ca să mergem la club, zise unul din convivi.

— Plecăm! strigară toţi.

Lacheii aduseră o colecţie de măşti şi domine; fiecare îşi alese costumul, şi în cinci minute am fost gata.

— Ce faci? întrebai pe fetiţa cea timidă, ce o adu-sesă mumă-sa, şi care sta la o parte fără să se mişte.

— Voi să-ţi vorbesc, îmi zise ea, dar nu aici.

— Să-mi vorbeşti? vino în salon.

Ea mă urmă. Acolo, se aruncă la picioarele mele şi, luîndu-mi mînile, le încărcă de sărutări.

— Scapă-mă, scapă-mă! îmi zise ea plîngînd; eşti bun şi nobil... mă vei înţălege, şi fie-ţi milă de mine!...

— Ce este? spune...

— Oh! domnule... femeia asta ce m-a adus aice este mumă-mea... femeia asta ce va să mă peardă este mu-mă-mea. Ea are un amant care-i cere bani; nu este nimic care să nu facă pentru dînsul; preţul, cu care ea vra să-mi vîndă cinstea, este în folosul omului aceluia... Am venit fără voia mea... Sînt cîteva zile, ea îmi propuse să mă duc la un boier; eu m-am împotrivit, m-am rugat, am plîns; dar în zădar... apoi i-am spus că oi să fug în lume... atunci ea sări asupra mea ca o fiară şi-mi făcu trupul vînăt de bătăi... însă nu izbuti a mă pierde. Astăzi iar îmi propuse. Atunci îmi zisei: „M-oi duce, poate că omul căruia mă vinde va fi mai cu inimă decît mumă-mea... poate că în fundul inimei lui va fi mai rămas încă o lacrimă de compătimire... poate-i va fi milă de mine şi mi-a scăpa cinstea, şi mă va smulge din ghearele acestei mume crude!...” O, Dumnezeule, aşa-i că nu m-am înşelat?

— Rădică-te, copilă; n-ai nici o temere!... oi să te trimet la o cucoană la ţară, unde vei fi în siguranţie... Luai condeiul atunce şi scrisei:

„Dragă Duducă!

Fetiţa asta este virtutea personificată. Ea îţi va spune ce soartă o goneşte. O pui sub protecţia d-tale; ştiu că eşti bună şi generoasă pentru toţi şi pentru toate; fii ji pentru dînsa. Adio, dragă Duducă, nu mă uita!

Manoil"

Chemai pe slugă.

— Mine să te scoli de dimineaţă, să iai caii de poştă, să-i pui la călească şi să te duci la Petreni cu scrisoarea şi cu copila asta; îmi vei răspunde de dînsa cu capul. Du-te!... Iar tu, copilă, intră colo, în cabinetul meu, şi te odihneşte pînă mîne dimineaţă...

— Mulţămim, domnule, mulţămim!... eşti un suflet generos şi nobil!...

Mersei să însoţesc pe ceilalţi.

Sala balului era încă plină. Căutai pretutindene să văd pe Zoe. Deşartă dorinţă!

Intrai în sala unde se joacă cărţi, tîrînd după mine trupa zgomotoasă. Zoe nu era nici aici.

Pe masă era o movilă de aur.

Un evreu, în mijlocul a douăzeci de puntători, întorcea neîncetat o păreehe de cărţi în mînă.

— Va banque îi strigai eu, puind o carţe pe masă.

La vorbele aceste toţi întoarseră capul cătră mine,

privindu-mă cu mirare; şi fiecare îşi trase cartea ce pusesă.

— Scoate bani, zisă bancherul, sau scoate-ţi masca, ca să te cunosc.

Aruncai pe masă o pungă cu o mie de ducaţi. Ochii evreului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd, ce vede o pradă. Mîna-i tremura ca la Cain; vorba i se încurca pe buze.

— Cartea pe faţă! îmi zise el.

— Mergi înainte!... stăi!... am cîştigat!...

Luai banii şi ieşii în sală, dînd braţul Mărioarei.

— Acum să cinăm, dragii mei?

— Să cinăm, ziseră femeile.

Trecurăm într-un cabinet la o parte. Aici dădui ordin să se puie şesesprezece talgere. O mulţime de cunoştinţe veniră de mă felicitară.

Invitai pe toţi la masă. Eram opt bărbaţi; ne mai trebuia trei femei... şeful poliţiei se însărcină să le aducă.

Ne puserăm la masă. Mărioara desfăta societatea prin glumele sale.

— în sănătatea lui Manoil! strigă unul, rădicînd un toast.

— Vivat!...

Toastele se repetară, şi vinul curgea în torent.

— Eu proclam pe Manoil şeful nostru! strigă un altul.

— Cel mai frumos amant ce am avut! zisă Mărioara, cerîndu-mi o sărutare.

— Să trăiască Manoil!

Capul mi se întorcea.

— Pentru ce te-ai întors din Roşia, Nebiruito? strigă unul.

— Amorul patriei a înturnat-o, zisă un altul.

— Taci, Petrachi! zisă Mărioara. Tu nu deschizi niciodată gura decît ca să spui o prostie... vedeţi cum se scriu istoriile în secolul nostru?

— Apoi, dar, spune tu.

— Băiete, dacă vreodată te vei apuca să scrii biografia mea, scrie că Nebiruita s-a întors din Roşia pentru că amantul ei nu mai avea nici un ban. Nu-mi place să mă linguşască nimeni.

— Nebiruito, îi mai zisă unul, eu mă însărcinez să scriu vieaţa ta, cu condiţie să-mi spui cîti bărbaţi ai iubit?

— Dar ce naiba aveţi, domnilor, în astă-seară?... ar zice cineva că v-aţi lăsat duhul la uşă!... cîţi bărbaţi am iubit?... voieşti să mă insulţi? dragul meu, pentru Dumnezeu! nu-mi scrie vieaţa, căci în loc sif faci un roman sau o tragedie, te vei trezi că ai făcut o novelă pastorală.

— E nepreţuită! zisă altul.

—Vorbeşti ca cînd nu te cunoaşte nimeni, zisă aga; sînt doi ani, la Petreni, erai nebună de amor după un... să-l mai numesc?

— Zi mai bine după doi... şi pentru ce să nu-i numeşti?... să-i spun eu: unul era Alexandru, şi altul Manoil... ca tine, dragul meu... şi îţi seamănă... da este multă vreme de cînd n-am mai auzit vorbindu-se de din-sul... sînt sigură că a murit, cel dinţii era mai pozitiv, şi a ştiut să se folosească de şederea mea la ţară. Cel al doile era un poet... mă iubea, sărmanul, ca un nătărău; dar fu mai puţin folosit decît Alexandru; însă vă jur că n-am iubit nici pe unul, nici pe altul.

— Eşti dar o femeie fără inimă, îi răspunsă unul.

— Eşti un nebun, ii zisă ea; auzindu-te, cineva ar crede că eşti un vieţuitor din lună! o femeie care se prostituie la cel dinţii sosit care-i zice că o iubeşte, că moare de amor, este o femeie de inimă, nu-i aşa? dar, oameni de aceia sînt mulţi; toţi pot să-ţi zică că te iubesc, că mor de amor... vorbele nu costă nimic... Trebuie dar să te dai la toţi, căci trebuie să ai inimă!...

— Este nepreţuită, repetă cel ce mai zisesă vorba această.

— O idee! strigă unul.

— Care?

— Să mergem să jucăm cărţi, şi cine va cîştiga să dea toţi banii Nebiruitei... i se cuvine, căci, pre legea mea, este nepreţuită!

— Bun! răspunsei eu... am două mii ducaţi cu mine; toată starea mea în bani! ori îi pisez toţi, pri îi îndoiesc şi-i împart cu Nebiruita.

— Ştii ce, neiculiţă? îmi zisă Mărioara. Inchipuieş-te-ţi că ai cîştigat aste două mii ducaţi care-i ai; şi, daci eşti hotărît să-i împărţi cu mine, dă-mi acum o mie.

— Lasă-mă, Mărioaro! mia care mi-o ceri poate o să-mi aducă norocul. Să cîştig încă două mii! ş-apoi să vezi vieadtă ce o să ducem!

— Bravo! noroc bun, Manoile! un toast în norocul lui Manoil, domnilor!

— Bravo! ziseră toţi; toastele se repetară; şi eu, însoţit de vreo doi din convivi, plecai, lăsînd pe ceilalţi cu femeile la masă.

— Ai perdut, îmi zisă el cu sînge rece.

— îi zisei, puind altă carte.

El amestecă cărţile, le întoarse:

— Ai perdut, îmi mai zisă el, scoţîndu-mi-o în faţă.

Dau toţi banii ce aveam.

— Nasturii cei frumoşi de briliant nu-i joci?

— O sută de ducaţi mă ţin.

— Fie, ţi-i primesc cu două sute.

— Iarăşi ai perdut! îmi zice.

— Caii si trăsura, cinci sut# de galbini.

— Fie! ’

— întoarce, că cartea-i pe masă.

— Ai perdut iarăşi, domnişorule!

— Mobilele şi tot ce am în casă, trei sute de galbini! primeşti?

— Fie... stos!

— Valet î

— Ai perdut iarăşi!

— Fă-mi credit.

— Nu se poate. Apoi, plecîndu-se la urechile mele: Zoe te iubeşte, îmi zise... renunţă la dînsa; o mie cTe ducaţi să jucăm!

— Generalule!

— Gîndeşte-te; ia-ţi seamă!

— Fie! îi zisei, şi simţii că casa se învîrteşte cu mine.

— Ai perdut, îmi zisă el, şi lăsă cărţile din mînă. Apoi, plecîndu-se iarăşi la urechea mea: Astă*-sară chiar voi veni să iau în stăpînire caii şi apartamentul d-tale, cu tot ce se află înlăuntru.

— Astă-seară? nu se poate; o! unde să mă culc?

— Unde ştii... asta nu mă priveşte.

— Dar, generalule, fii omenos!

— Vrei să-ţi fac graţie?...

— Graţie? Află, domnule, că românul nu cere graţie în nenorocirile sale!

Eram desperat. Mă întorsei în cabinetul unde aşteptau femeile.

— Am perdut tot!...

— Nu e nimică, răspunsă Mărioara, nici eu vra să zică n-am cîştigat. Mîni o să-ţi întorci. Umpleţi paharele, domnilor! şampania deşteaptă bucuria şi sparge întristarea î

Capul meu vuia; credeam că casa se întoarce cu mine, vedeam oamenii pe jumătate; pare că toţi dăn-ţuia înaintea ochilor mei! Mărioara nu era mai puţin ameţită; părul ei scurtat şi castaniu cădea pe umerii albi ca laptele. Ea se pleca pe mine, gura ei căta neîncetat cînd buzele mele, cînd paharul de şampanie.

— Vieaţa e tristă, amicii mei! să bem, ca să înecăm

durerile ce simţim!... *

— Ce? ai şi tu dureri? o întrebă unul.

— Dacă am dureri?... crezi că vieaţa ce o duc îmi este plăcută? crezi că nu am o minută în care roşesc de mine însumi şi plîng cu lacrămi?

Zicînd vorbele aceste, o înecă plînsul.

— Dar sînt nebună! urmă ea. Dragii mei, iertaţi-mă, uitasem că eu sînt aici ca să vă fac de petrecere... să bem... bucuria va veni!... vino, scumpul meu Manoile... o sărutare, o lungă sărutare, şi fii voios, astfel este cartea.

— Dar am perdut tot.

— Ce fel?

— Tot, îţi zic; acela ce cerşeşte pe poduri este mai bogat pe lîngă mine... nu mai am nimic...

— Nici cu ce plăti masa?

— Nu mai am nici unde dormi astă-noapte, am perdut trăsura, caii, casa şi tot ce am înlăuntru... nu mai am decît fracu ăsta ce vedeţi asupra mea!...

— Adevărat, strigară doi inşi, noi am fost marturi la aceasta.

— Dacă este aşa, zisă Mărioara, îţi fac reverinţele mele, domnule Manoile! vei plăti scump farsa ce ne-ai jucat!...

— Dacă este aşa, zisă birtaşul, vei avea bunătate să-mi laşi aice fracul...

— Bravo! strigă altul, dezbrăeaţi-l!

Oameni şi femei puseră mîna pe mine; într-un minut eram jumătate dezbrăcat.

— Aide! zise un vechi camarad, fă-ne ceva versuri» să te iertăm!

— Ce? este poet acesta?

— Atîta-i lipsea!

— Manoile, dacă eşti poet, gîceşte cu ce se rimează poeţel?

— Cu uşurel, răspunsă altul.

— Ba cu mişel, strigă un altul, şi toţi începură să rîdă.

— îmi vei plăti cu sîngele tău aceasta! îi strigai.

Rîsul lor se adăogi.

— Manoile, fă-mi o odă, să te plătesc aice...

— D-zeul meu! cine mă va scăpa?...

— Eu, răspunsă un glas de femeie.

Mă întorsei şi văzui o femeie în mască, care-mi întinsă mîna.

— Vino, Manoile!

— Zoe!...

— Unde să vie, zisă birtaşul, este dator cu o sută de galbini.

— Iată-i, zisă ea, aruncînd o pungă plină cu aur.

Birtaşul numără banii şi află soma îndoită.

— Dacă este aşa, am cinste să mă închin...

— Vino, vino, Manoilul meu!...

Mă îmbrăcai şi urmai acest înger ceresc.

— Să ieşim de aice, zise Zoe.

— Dar unde să mergem?

— Acasă.

— La mine?

— Dar.

— Dar nu ştii nimic?... dreptul de a reintra în casă l-am perdut în cărţi... casa mea va fi orizonul de acum înainte...

— O, Dumnezeule!

—Zoe! Zoe! sînt un mizerabil... numai moartea poate să mă scape!...

— Manoile, nu vorbi astfel...

— Zoe, nu sînt demn de pardon... am jucat în cărţi... întoaree-ţi ochii de la mine, căci ai să auzi un lucru grozav!

— Pentru D-zeu, mă spării!...

— Am jucat în cărţi... pardon... pardon... pe tine, Zoe, pe tine te-am jucat...

— Nu te înţeleg...

— Un om mi-a zis: „Zoe te iubeşte; renunţă la ea, şi să jucăm: dacă perd, perd o mie de ducaţi, dacă cîş-tig... u

— D-zeul meu! dar eşti nebun!... unde o să dormi astă-noapte?...

— Să mergi la Frosa, sau la Elena... aşteaptă-mă un minut... voi să le intîlnesc...

Zoe se duse.

Generalul trecu pe lingă mine.

— O vorbă, domnule!

— Două, dacă vrei.

— Dinioarea erai egalul meu; acum nu ai nici unde să treci noaptea. Vino să-ti fac o propunere.

— Care?

— Ştii că sînt puternic?... înaintea mea nu este nici o autoritate aice care să rădice fruntea...

— O ştiu.

— Eu din astă-sară îţi iau casa în stăpînire.

— Poţi.

— Dar pot totodată, nu numai să te las acasă, dar să-ţi întorc şi banii ce am cîştigat.

— Cum?

— Mai întîi să ieşim îndată de aice.

— Pe urmă?

— Acasă ţi-oi spune.

— Primesc.

Ieşirăm din bal, în cîteva minute furăm acasă.

— Ia o hîrtie şi scrie ce ţi-oi dicta eu...

— Numai să nu fie o laşitate.

— Domnule!

— Dictează... vom videa...

„Zoe!

Dacă vrei să mă vezi încă o dată, cîteva minute înainte de a muri, grăbește de vino.”

Destul. Acum subscrie şi trimite scrisoarea la Zoe. Tu vei pleca de-acasă, înţălegi?... iată condiţia de care îţi vorbeam.

— Ascultă, generalule! am călătorit mult; am văzut tot felul de ţări... prin urmare am cunoscut tot felul de mizerabili!... iar nici unul care să te întreacă!...

Generalul se sculă.

— Domnule! astă insultă se poate spăla numai vieaţa!...

Nu apucă să mîntuie şi deodată văzui că uşa cabinetului se deschise repede.

Era Frosa şi Zoe.

— Mulţămesc, Manoile! mulţămesc, îmi zise Zoe; ai inimă nobilă.

— Stăi, generalule, zise Frosa... ascultă, Manoile, omul acesta este un laş, un ticălos... cărţile cu care ţi-a cîştigat erau măsluite... nu-i eşti cu nimică dator!...

— Doamnă, ie-ţi seama!... o să-mi răzbun amar! zise generalul ieşind.

— Să-ţi răzbuni asupra unei femei? nu este noutate ceea ce zici.

— Cărţile era prifăcute?

— Asculta, Manoile. De cînd ai intrat în bal, nu te-am scăpat un minut din vederea mea; pe cînd jucaţi, eram acolo, lîngă generalul; un ofiţer îi da de cîte ori puntai o păreche de cărţi pe ascuns; privitorii şoptiră la ure-chele mele: „Cărţile sînt măsluite, îl înşeală!...” însă nime nu avu curagiul să ţi-o spuie ţie... eram indignată, cu atlta mai mult căci auzisem ce-ţi şoptise generalul... astfel îi smulsei cărţile din mînă: „Generalule, eşti un laş" îi zisei. „Vedeţi, domnilor", mă îndreptai cătră mai mulţi jucători care, examinîndu-se, declarară că aveam dreptate. Te căutam să-ţi spui, cînd găsii pe Zoe spăimîntată de nenorcirea ce ţi se întîmplase. Copila îmi zise că te-a văzut în bal; te căutarăm în deşert. Atunci, crezînd că ai venit acasă, alergarăm aci, tocmai pe cînd intrai cu generalul. Temîndu-ne de vreo laşitate din partea acestui om, ne ascunserăm în cabinetul cela de unde am auzit toate.

— Mulţămesc, bunul meu Manoil... căci dacă mi-ai fi trimes scrisoarea aceea, aş fi venit îndată.

— Dar e tîrziu... Zoe, să mergem acasă.

— Da, buna mea Frosă.

— Manoile, cred că o să te videm înainte de plecare, nu-i aşa?

— De plecare? nu înţăleg ce vrei să zici.

— Ne ducem la Paris... cel mult... peste patru zile...

— Singură?...

— Cu Zoe, Elena si Andrei...

— Cu Zoe?

Ducru ciudat î... Noutatea asta făcu o impresie străină asupra mea... nu ştiu ce simţii, dar aş fi voit ca Zoe să nu plece, sau să nu plece fără de mine. Văzui în imaginaţia mea, ca printr-un vis, copila aceasta, lăsată în voile sale, ocolită de adoratori... iar eu şters din suvenirea sa... oh! eram gelos!... „Zoe pleacă!...” cuvîntul acesta îmi făcea rău, ea era singura fiinţă ce se mai interesa de mine; şi o perdeam pentru totdeauna, poate.

— Ei, bine? mă întrebă Zoe cu Frosa.

Aş fi dat lumea ca să nu plece.

— O, D-zeule! aşadar am să rămîn cu totul străin în lume!...

Cu vorbele aceste mă înecă plînsul.

— Trebuie să fiu prea degradat şi prea nefericit, de bunăoară că toată lumea mă părăseşte.

îmi ascunsei capul în mîni şi, fără să voi, plîngeam ca un copil.

— Zoe! dacă inima nu te mai ţine aice şi dacă sînt ursit să văd stîngîndu-se cele mai dulci vise de fericire ale vieţii mele, şi să mor de durere, pleacă! pleacă! singurul lucru ce te rog este: să nu mai gîndeşti, şi să nu-ţi mai aduci aminte de mine. Dar eşti crudă, Zoe î... căci eu nu am meritat o lovitură ca aceasta!... ah! in adevăr, doamna mea, sînt nebun ca să vorbesc astfel!... căci, în sfîrşit, cine sînt eu?... un om vil şi degradat, pe care sufletele cele mai vile şi mai degradate ar fi trebuit să-l părăsească!... da, da, sînt nebun... ah! pardon, pardon, Zoe, dacă am crezut un minut că un înger ca tine a putut să mă iubească!...

— Nu-ţi ziceam eu? zise Zoe, aruncîndu-se în braţul meu. Te iubesc, te iubesc! Manoilul meu!... nu, nu voi pleca; o durere desperată îmi insufla ideea aceasta... dar acum... oh! zi, zi încă o dată că mă iubeşti!... vorba asta în gura ta este dulce ca vieaţa!...

. Vorbele, fără şir, se grămădeau pe buzele sale: lacrimile străluceau în genele ei.

— Te iubesc! Zoia mea!... încă de mult, eu însumi nu ştiam... da, da, te iubesc! eînd auzii că ai să pleci, mi se păru că o mînă de fer îmi smulge inima!...

La vorbele aceste, Zoe plîngea cu hohot.

— Iartă-mă, îmi zise ea. Sînt atît de fericită!... nu ştiu ce zic, ce fac!... ah! cînd ai şti cît sufeream!...

— Zoe! numai eu am trebuinţă de iertare.

— Fetică! zise Frosa, este miezul nopţii, să mergem!

— Dar, Zoica mea!... acum să te duci... ai făcut un om feriqit, ai rădicat un om din tina ticăloşiei... acum poţi să te duci şi fii mulţumită cu inima ta... aducerea-aminte a cuvintelor tale va rămînea să mă mîngîie în singurătatea mea!...

— Mîne vom prinzi împreună! zise Frosa, şi făpturile astea june şi drăgălaşe dispărură ca două umbre de fericire.

3 fevruarie

Abia cele dintîi raze ale zilei pătrunseră în camera mea, şi generalul trimise doi marturi să mă cheme la duel.

— Generalul îmi face mare onoare, le răspunsei eu. Primesc cu plăcere propunerea sa... nu aveţi trebuinţă a vă înţelege cu martorii mei; mă voi bate ou armele ce va voi generalul... locul, pavilionul de la Băneasa; la amiazăzi voi fi acolo cu martorii mei. *

Trimişii generalului ieşiră.

— Domnule Manoile î îmi zise Ana, copila ce o smulsesem din ghearele prostituţiei şi care dormea într-un cabinet alăturea, aşteptînd să plece la ţară.

— Ce vrei, Ano?

— Vrei să te baţi în duel? am auzit tot fără să voi; te încredinţez... nu-mi puteam astupa urechile.

— Ei, bine! şi pe urmă?

— Poate să te omoare!... ce păcat!... eşti atît de bun, atît de mărinimos!... Dacă aş putea, te-aş opri; dar nu am nici un drept asupra d-tale. Iţi fac însă o rugăciune!

— Spune, copilă!

— Lasă-mă să stau încă astăzi aice... Rănit, ferească Dumnezeu! să aibă cine să te caute: o femeie se pricepe mai bine...

— Eşti liberă să faci ce vrei.

Mă îmbrăcai şi ieşii să-mi caut marturi.

Băgai de seamă că toată lumea ce mă cunoştea şi ce întîlneam, sau întorcea capul, sau se uita la mine cu curiozitate. îmi închipui că aceasta vine de la scena ce avusesăm la bal.

Merg la doi inşi care-i cunoşteam; îi rog să-mi fie martori: nu vor să primească.

Oriunde mă îndreptai, îmi închiseră uşa.

Temîndu-mă să nu lipsesc de la randevu, alergai la Băneasa, fără martori. Nimeni! aştept acolo: nimeni.

Mă întorc acasă; întreb dacă cineva m-a căutat: nimeni!...

— Cu atît mai bine că n-ai găsit pe nime, zise Ana.

— Ano, mi-am luat de seamă că tu nu trebuie să te duci la ţară. Ţi-am găsit eu un loc mai bun aice în Bucureşti. Este aice o domnişoară frumoasă la chip ca şi la suflet. Ea mă iubeşte; eu o iubesc ca vieaţa. Dar sînt nebun!... Ce-ţi vorbesc eu ţie astfel de lucruri?... tu nu ştii încă ce vra să zică a iubi.

— Îţi cer iertare, domnule Manoile î îmi zise ea. Sînt de cincisprezece ani, este adevărat; dar nenorocirile mi-au dat douăzeci. Părăsită de mumă, de toată lumea, simţeam trebuinţa de a iubi ceva... iubesc un băiet de doiuăzeci de ani, care, ca mine, este şi el străin în lume; noi, săracii, noi iubim mai mult decît d-vstră, căci în vieaţa simplă şi tristă, inima este singura a noastră comoară.

— Bine, Ano, şi unde este iubitul tău?

— El este în casa logofătului B...

— In ce condiţie?

— Rob.

— Rob? ţigan? tu, o fiinţă atît de frumuşică, să iubeşti un ţigan!

— Aşa, domnule, şi încă cu iubirea cea mai adevărată. Dar cînd ai şti ce suflet are băiatul ăsta; cînd ai şti cltu-i de bun, delicat, cuminte... O! domnule! nime n-ar zice că e ţigan. Să-l auzi cît de dulce vorbeşte i să vezi cum scrie...

— Cum? un ţigan să ştie carte?

— Dar, domnuleT Dascălul care avea boierul în casă pentru copii l-a învăţat şi pe dînsul carte. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăţa, căci avea tragere de inimă. Nu este destul atîta, dar el şi zugrăveşte, domnule! a învăţat şi zugrăvitura de la dascălul acela. Să vezi cum mi-o făcut portretul meu, fără să fiu faţă...

Vorbind astfel îmi scoase un cadru mic, cu două feţe.

Pe o parte era portretul ei, desemnat cu tuş; era destul de bine, pe ceia parte era un portret bărbătesc.

— Dar acest portret al cui e?

— Este portretul său. L-am rugat eu, şi s-a zugrăvit singur în oglindă. Aşa că-i bine, domnule?

— Amantul tău, Ano, este cu talent, şi îţi dau dreptate să-l iubeşti.

— Aşa-i că e păcat, domnule, să fie rob? închipu-ieşte-ţi ce voi face eu acuma cu iubirea mea? eu nu-I pot dobîndi decît făcîndu-mă roabă; şi ştii, domnule? numai ideea asta mă face să nebunesc. Este grozav lucru a fi cineva rob, domnule, nu-i aşa?

— Ai dreptate, copila mea! robia este amară!

— De multe ori l-am îndemnat eu să se hotărască să fugă cu mine; să trecem în altă ţară şi să ne facem nevăzuţi de aice, ca să trăim liberi, dar el nu vra, căci nu se îndură să lase pe mumă-sa, pe care o iubeşte ca sufletul. Eu, una, nu ştiu cum poate el să-şi iubească muma. El să şi teme: boierul, stăpînul său, e mare şi puternic; el, prin ocîrmuire, îndată ne-ar urmări şi ne-ar prinde, şi atunce ar fi vai de el!... Ah! Dumnezeule! cînd ar şti Stănică că eu sînt aice, sînt sigură că s-ar ucide!...

— Linişteşte-te, Ano! Zoe o să facă fericirea voastră... sînt încredinţat...

— Ah! domnule Manoile! ce văd eurtea e plină de cazaci! Uită-te!...

Copila ieşi şi după două minute întră spărietă.

— Domnule Manoile! poliţia!...

— Zi să intre!

Secretarul poliţiei intră însoţit de doi.

— Cunoşti stiletul acesta? mă întrebă poliţaiul, arătîndu-mi un cuţit plin de sînge.

— Este al meu, îi răspunsei, literile aste iniţiale mărturisesc. Dar cum sa află el în mîna d-tale? ieri încă era pe masa mea, aice!...

— Acest stilet s-a găsit în noaptea trecută înfipt în inima colonelului P...! zise el.

— Amantul unei femei numită Mărioara?

— Vezi că ştii? scrieţi aceasta, domnilor, ca prima d-sale arătare!... Acuma, domnule Manoile, trebuie să înţălegi că este bănuială qum că uciderea asta s-a comis de d-ta... Mărioara aceea te acuză, şi cuţitul acesta, care nu tăgăduieşti că e al d-tale...

— Ce fel mă actiză? Mărioara?

— Zice că te-a văzut ieşind din camera colonelului...

— Calomnie, domnule! calomnie infamă!

— Acuma deodată d-ta eşti arestat, domnule! înţălegi bine că nimeni nu poate zice încă că d-ta eşti ucigătorul... este bănuială... noi ne facem datoria pînă cînd tribunalul va hotărî...

Apoi turnîndu-se cătră Ana:

— Fata asta, oricine ar fi, se socoteşte arestată. Porunca zice să te arestăm în casa d-tale... o persoană deosebită ca d-ta nu are loc la puşcărie... Nimeni nu poate ieşi de aici! Acuma, domnilor, noi să mergem!

Poliţia ieşi.

— Domnule Manoil! nu eşti vinovat... D-zeu însuşi să mi-o zică, nu o cred!...

— Eşti bună, Ano; îţi mulţămesc! Nu mă tem de legi. Dreptatea va fi pentru mine... sînt calomniat... dar am cuvînt să mă tulbur: calomnia este ca un cărbune stîns, ce nu te arde, dar te mînjeşte. Ieri seara încă, eram ferice ca o pasere în aer; şi astăzi... dar este o fatalitate ce cade asupra mea! abia îmi zîmbeşte un minut de fericire... şi se stînge ca un vis!... Zoe, poate, nu va crede niciodată că sînt nevinovat! toată lumea mă va ocoli; părinţii mă vor arăta copiilor lor, şi vor zice: „Acest om este un ucigător!”

Un serv îmi aduse o scrisoare.

O scrisoare! poate de la Zoe!... O deschid... era de la martorii generalului.

„Domnule!

N-am venit la randevu pentru că ești acuzat de ucigător. D-ta înțălegi că cît timp vei purta acest nume, nu potți sp te bați ca un om onorabil.”

Scrisoarea aceasta îmi explică primirea cea rece a cunoştinţelor mele în ziua aceasta; refuzul martorilor

Zgomotul se răspîndise în oraş că sînt ucigător.

Mulţimea credulă, fiara aceasta cu o sută de inimi şi fără nici un cap, se strînse înainte casei mele. Unii strigau: „Afară ucigătorul"!, alţii aruncară cu petre în fereşte. Pe Ana o răni la cap. Poliţia veni şi împrăştiă norodul.

4 fevruarie

Toată lumea mă ocoleşte. Zoe plînge; nenorocirea mea îi va ucide vieaţa; trebuie să mă fi despreţuind!...

Numai la nenorocire cunoaştem adevăraţii amici!... eu însă nu am nici unul, căci toţi m-au părăsit, pînă şi Ana. Toţi, afară de unul, care niciodată n-a avut un bine deosebit de la mine; German, sărmanul bătrîn să-l fi văzut cum îmi lua mînele şi le săruta, zicîndu-mi: „Curagiu... Dumnezeu e bun!"...

Ana, care o credeam a fi un înger, însuşi ea a fugit! dar sînt nebun! pentru ce mă voi plînge? trebuie să sufăr urmările faptelor mele! cine altul, decît eu însuşi,, este cauza tuturor acestor nenorociri?...

5 fevruarie

Nu trebuie să osîndim repede.

Zoe a venit să mă vadă.

Abia intră în camera mea şi mi se aruncă în braţe plîngînd.

— Manoile! toţi te părăsesc! în familia noastră nime nu vra să mai audă de tine vorbind; numai unchiul meu îţi ţine parte. în lume, femeile, mai generoase decît bărbaţii, au luat partida ta; dar eu sînt sigură despre inocenţa ta!... Eu, Manoile, sînt încredinţată că nu eşti culpabil... eşti jucăria unei intrigi infame... Ah, ce necaz am avut pînă să viu aice!...

— Zoe! îngerul meu, care-mi dai vieaţă în minutele aceste! îmi zici că eşti sigură de inocenţa mea!... ei, bine!... sînt fericit!... ucigă-mă; voi muri cu nepăsare! ce-mi pasă că lumea mă ocoleşte? tu îmi rămîi, Zoica.

mea!... Lumea, pentru mine, eşti tu! Amorul unei femei degradate m-a fost degradat, şi îmi făcusă vieaţa povoară; amorul tău mă rădică şi-mi face zilele plăcute!... Lasă-mă să-ţi sărut mînile:.. picioarele... o, sufletul meu! lasă-mă să te admir! eşti frumoasă sub costumul acest negru! frumoasă ca dimineaţa care iesă din umbrele nopţii!... Lasă-mă să admir floriţş acele cereşti şi fragede ce soarele tinereţei le seamănă pe feţele tale!... să le admir eu, eu singur!... căci vezi, Zoică, sînt gelos şi de lumina zilei ce te sărută!...

— Manoile!...

— Sînt nebun, nu-i aşa?

— Nu am zis aceasta. Dar pentru ce. să fii gelos?... sau mai bine... da, da, Manoile, fii gelos!... şi mă iubeşte!... eu însuşi sînt geloasă... Ah... cînd ai şti cît am suferit pe cînd te vedeam vorbind cu alte femei!... dar eram nebună; nu aveam cuvînt; aşa e, Manoile? Ah, zi că nu aveam cuvînt!

— Copilă!

— Mi se părea numai că am cuvînt; nu este aşa?

— Zoe, poţi bine să zici vorba asta, căci nu eram atît de căzut, pre cît mă arătam. Fiinţele acele voioase ce aveau numai chipul femeilor se împărtăşea de masa mea, dar nu şi de inima mea.

Dar să lăsăm vorbele aceste, o, dulce înger! trecutul mă face să roşesc şi să tremur!... mi se pare că mă trezesc cu patimă şi cu sinceritate!... însă adu-ţi aminte! sînt ucigător, cel puţin în opinia lumei.

— Şi ce-ţi pasă de lume, ai zis, dacă eu te iubesc... apoi, mîne vei fi liber... căci eşti inocent... o! sînt sigură că degetul lui D-zeu va descoperi inocenţa ta... odată liber... plecăm de aice, în ţări streine!

— Ai uitat că eu nu mai am nimica?

— Dacă vrei tu, Manoilul meu, oricînd mi-ai zice, mîna aceasta va fi a ta!... eu am avere mare... ce este al meu, va fi al tău... nu o să fii bărbatul meu?...

— Lumea o să zică că mă hrăneşti tu.

— Ce-mi pasă de lume?

— Conştiinţa mea!

— Conştiinţa ta? dar este întemeiată pe pre judeţele lumei... Vom merge la moşiile mele, care sînt largi şi frumoase. Eu voi fi fericită pretutindene unde vei fi tu. Vom lucra pămîntul. Tu nu vei urmări vieaţa vaga-bondantă a slujbelor, nu-i aşa? Trăind la ţară ne vom deda la o vieaţă dulce, pastorală; vom avea cărţi cari să ne distragă; ne vom cultiva spiritul... şi amorul va face din inimile noastre nişte modele demne de paradis... în cîţiva ani, culţivînd moşiile, vom îmbunătăţi starea locuitorilor; vom face mult bine; ş-apoi în scurt vei face starea tu însuţi, şi stârea aceea va fi a ta. Apoi, tu nu ştii, Manoile, tu nu eşti sărac precît gîndeşti... moşia ta s-a vîndut la licitaţie; dar unchiu-meu a cumpărat-o pentru tine.

— Adevărat?...

— Eu am scris acturile.

— Ah! Zoe! eşti încîntătoare!

— Nu, zi-mi că am cuvînt.

— Tot cuvîntul, îngerul meu!

— Vezi aşa, acum eşti cuminte!

— Dar judecata?

— Eşti inocent, Manoile; şi nu ai a te îngriji.

Secretarul poliţiei intră în cameră.

— Doamna mea! este timp... Măria-sa Doamna te aşteaptă!...

— Viu.

Acest trimis se închină şi ieşi.

— Voiam să te văd... însă nu puteam să răzbat aice, zise Zoe, care vru să-mi explice aceasta. Atunci m-am dus la Doamna; i-am căzut la picioare; i-am spus că eşti inocent... că voi să te văd... Doamna este un suflet bun şi nobil... m-au luat ş-am venit împreună aice... este afară, mă aşteaptă... Adio, Manoile... o să fii liber... sau dacă ursita nu va avea îndurare, oh! te voi însoţi, Manoile, oriunde, în exil şi în mormînt!...

7 fevruarie

Iubite B...

De două zile s-au întîmplat lucruri cît mi se pare că visez!

Ieri era să ies înaintea judecăţii... la douăsprezece oare, poliţia veni la mine; mă puseră într-o trăsură închisă şi merserăm la Divan.

Domnul numise o comisie înadins, compusă de cinci membri dintre persoanele cele mai onorabile. Cînd intrai în sală, toţi judecătorii aruncară ochii asupra mea şi păreau că compătimesc cu mine. Adevărul este că opinia publică este luminată de o zi, mulţămită femeilor.

Mărioara şi servitorii mortului erau aci. Aceasta purta negru; faţa ei, altădată strălucitoare de frumuseţă şi frăgezime, acuma era veştedă, încreţită şi vînătă; privirea ci stinsă şi spărioasă.

— Femeie! întrebă prezidentul, un boier gros cu ochelari; unde te-ai născut?

— în Bucureşti.

— Care-ţi este meseria?

— Cusutoreasă... modistă.

— Cum te cheamă?

— Mărioara din botez...

— Iar din gura oamenilor, Nebiruita! strigă un ga-tnen dintre auzitori, şi toată lumea rîse.

— De cîţi ani eşti?

— Douăzeci.

— Pentru ce acuzezi pe ¡acest om, cu ce îl dovedeşti şi de unde îl cunoşti?

— Îl acuz ca ucigător al colonelului P... am auzit gemete în camera colonelului... am alergat, crezînd că este bolnav... dar abia am deschis uşa, şi am văzut un om furios ieşind din casă... acel om mi se păru să fie Manoil... intrai în cameră, şi aflai pe colonel înecat în sînge şi cu un cuţit în inimă; iau cuţitul, îl privesc; era cuţitul lui Manoil... Pe Manoil îl cunosc de cîteva zile...

— Acuzatule, cunoşti cuţitul acesta?

— Este al meu, făcut de comandă la Paris, cu cifra mea pe el.

— Dar tu, Mario, cum ai ştiut că cuţitul acesta este a lui Manoil?

— Pentru că-l văzusem la dînsul acasă.

Nu-ţi voi scrie urmarea proţesului acestuia, fiind lungă şi neînsemnătoare; destul că după acuzarea femeii aceştia, judecătorii începură a se îndoi despre inocenţa mea.

Eram uluit. Avocatul mă apăra rău. Punctul principal era să dovedesc, de la miezul nopţii pînă a doua zi la zece oare, cum mi-am întrebuinţat timpul, fiindcă uciderea pentru care eram acuzat se făcuse în acest spaţiu. Din nenorocire, oarele aceste le trecusem singur: la miezul nopţii, plecase Zoe şi Frosa; German nu ştia că am intrat; numai Ana ar fi putut mărturisi, şi aceasta fugise.

— Este vinovat! şopti unul din ascultători, videţi că nu ştie ce să răspundă?

În timpul acesta, uşa se deschise răpede; o femeie intră strigînd: „Aşteptaţi! aşteptaţi!

Era Ana.

— Eu sînt fiica unei femei sărmane. Muma mea de vro două zile nu mîncase nimic, căci n-aveam pe ce cumpăra o bucată de pine... lacrămile ei îmi rupea inima, dar n-aveam nici o putere î... cum s-o scap?... îmi veni în minte o idee amară... hotărîi să-mi vînd cinstea pe o bucată de pine, ca să scăp vieaţa maică-mea... o rugai să mă ducă la d. Manoil. Ea se împotrivi; eu o rugai; foamea o birui şi în sfîrşit mă duse ea singură acolo unde îi zisesem. D. Manoil îi dete preţul... muma mea, lăsîndu-mă acolo, plecă! Ei, bine! de la miezul nopţii pîn-a doua zi la zece oare, am fost împreună, şi d. Manoil nu a ieşit din casă... iar cînd poliţia a venit să-l aresteze m-a aflat acolo.

Vorbele aceste făcură o impresie străină asupra judecătorilor.

— Cum o să dovedeşti cele ce zici? întrebă prezidentul.

— Poate spune chiar femeia asta, zise Ana, arătînd pe Mărioara. Ne-am întîlnit acolo, la d. Manoil; ba încă dumneii pretindea să fie amoreza domnului Manoil, şi pe mine mă lua în bajocoră... Dacă voiţi să mai aveţi dovadă, chemaţi şi pe maică-mea, şi vă va spune.

— Unde e maică-ta?

— Este aici afară.

Aprozii chemară pe muma Anei. Aceasta intră şi mărturisi că este adevărat.

— Toate aceste sînt bune, răspunse prezidentul, dar trebuie să dovedeşti că în adevăr ai fost cu dînsul pînă la ziuă.

— Fata asta este necinstită! strigă un băiet palid de mînie. Nu daţi ascultare vorbelor ei, boieri!... ea minţeşte şi înşală!... să vedeţi, cinstiţi boieri! mi-era dragă; dar ce dragă, n-auzi!... şi ea, şireata, zicea c-ar muri pentru mine!... minciuni!... Duminică seara se duse la omul acesta, însoţită de mumă-sa, să se vîndă! eu i-am bănuit... apoi mă luai după ele; ele intrară în casa d-lui; eu stătui la poartă. Peste cîteva minute mu-ma-sa ieşi... ea rămase acolo... eram să nebunesc!... m-am pus să pîndesc la poartă... iată că d. Manoil iesă însoţit de alţi oameni şi de cîteva femei cu măşti; nici una din aceste nu semăna să fie Ana... atunci alergai în casă; fata asta se culcase în patul domnului Manoil!... iar ieşii la poartă fără să ştiu ce fac; era unsprezece ceasuri. Atunci d. Manoil veni încă cu altul; mai pe urmă două muieri cu măşti... omul ieşi iar... cele două muieri şăzu aici pînă ce bătu miezul nopţii la Bărăţie, apoi se duseră. Atunci, vrui iarăşi să mă încredinţez dacă una n-ar fi Ana... intru pe unde ştiam locul... mă uit în casă... era culcată tot în pat!... turbai!... îmi veni în gînd să pui foc casii; dar nu aveam cu ce!... mă pţisei la pindă în curte, cu ochii ţintiţi la ferestrele unde era Ana... văzui două umbre pe perdele şi căzui în ninsoare, plîn-gînd!... A doua zi d. Manoil ieşi din casă; mă luai după el, cu gînd să-l bat, sau chiar să-l şi ucid ca să-mi răzbun... el merse pe ici pe colo, unde abia intra ş-apoi iar ieşa; apoi ş-a luat drumul la Băneasa... acolo eram...

— Destul! zise prezidentul. Ai spus tot ce trebuia să ştim.

— Stănică! zise Ana. Iartă-mă!...

— Taci! taci! şi fugi din ochii mei, fată pîngărită!, tu ai rupt inima mea!... nu puneţi temei, boieri, pe vorbele ei; ea minte!

Judecătorii intrară în camera de consiliu. După cincisprezece minute, ieşiră şi declarară în unanimitate că sînt inocent, însă fiindcă pricina nu s-a isprăvit încă, să fiu chezeşuit a mă întoarce la Divan, cînd voi fi chemat spre a da oarecare răspunsuri la întrebările ce mi se vor face.

Totdeodată poronciră arestarea Mărioarei şi a servitorilor colonelului ucis. Cînd ieşii afară, unii mă sărutară; alţii mă purtară în triumf.

Acasă, mulţime de oameni veniră să mă vadă. După aceştia, Ana.

— Ano! mi-ai scăpat mai mult decît viaţa!...

— Domnule Manoile, erai nevinovat... ş-apoi d-ta fu-seseşi atît de bun pentru mine!...

— Ţi-oi fi recunoscător... dar fapta asta e prea mare ca să pot să ţi-o plătesc.

— Nu voi nimică... mulţămirea că te-am scăpat este destul... sărmanul Stănică! a făcut un bine fără să ştie!... durerea lui îmi sfîşia inima!... dar pe urmă i-am spus adevărul, l-am împăcat... m-a trimis să-ţi cer voie să vie să te vadă...

— Să vie, Ano! mi-ar face plăcere să-i strîng mîna!

— Două dame vor să intre! zise German. Frosa şi Zoe!

— Ai scăpat, îmi ziseră ele.

— Nu-ţi ziceam eu că eşti inocent? zise Zoe. Manoile, cît ai suferit!... dar, în sfîrşit, ai scăpat! unde este fata aceea ce s-a dat pentru tine, să-i mulţămesc... Dar aşa-i, Manoile, că tu n-o iubeşti cu inima, pe fata aceea?

— Nu, Zoe... fata asta este aice... iat-o... întreabă-o, şi ea îţi va spune.

Ana spuse istoria ei; Zoe o sărută şi-i făgădui că-i va da toată protecţia ei.

Stănică se arătă la uşă.

— Iată-l! strigă Ana.

— Stănică! îi zisei, de astăzi mă însărcinez cu fericirea ta!... Ana o să aibă o zestre ca o fată de boieri... tu vei fi răscumpărat de la stăpînul tău, ş-apoi slobod, şi soţ fericit al Anei.

Copiii se îmbrăţişară şi plîngeau de bucurie.

9 fevruarie

Mărioara ieri cheamă pe Zoe, de la închisoarea unde se afla.

— Simţ că o să mor, îi zise ea. Manoil este inocent: eu am ucis pe colonelul P... înadins, că să perd pe Manoil... pentru aceasta i-am furat cuţitul său...

— Mărioară! nu te voi întreba de ai ucis pe omul acela: D-zeu te va judeca... dar ce-ţi făcuse Manoil, dar ai voit să-l pierzi?

— Ce-mi făcuse? el este pricina de sufăr eu astăzi... pricina tuturor necazurilor mele... Manoil m-a iubit; eu nu-l iubeam... mai tîrziu îl iubeam; dar el mă despreţui cu cruzime!... apoi plecă în streinătate... Mă măritai cu un bărbat bătrîn, crezînd să-l fac să călătorească, numai să văd pe Manoil... din căsătoria asta, purceseră toate rălele mele... Ce vrei să ştii? îl iubeam încă după doi ani; sau mai bine, îl iubeam, ca să-mi răzbun asupra lui!... iată ce te-am chemat să-ţi spun, îţi repet: Manoil este nevinovat... încă cîteva minute şi mor... fii fericită, Zoe!...

Mărioara muri, mărturisind crimenul ei. Astfel se închise dosarul acestei pricini la Divan.

10 iulie

Iubite B...,

Manoil este însurat. Zoe îl iubeşte. Ei trăiesc la ţară. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce schimbare!... şi mai ales cîtă fericire este în familia asta! Duduca trăieşte cu dînşii. Domnul N. Colescu vine de şede la ei ca la copiii săi; el o să le lesă toată averea lui după moarte. Stănică este vatav la moşia lui Manoil; el nu e mai mult rob; el e liber şi însurat cu Ana.

Dar iarăşi viu la Manoil. Ai zice că este o fată de cincisprezece ani; atît inima lui s-a curăţit, s-a nobilat, lîngă femeia sa! Atît este adevărat că o femeie face dintr-un om un demon sau un înger, orice vei voi.

Postscriptum

Domnul Alexandru a murit. S-a găsit ucis, în pădure, aflîndu-se la vînat. Se vorbeşte că tatăl Tudorei şi-a răzbunat.