I
BOERII ȘI NEGUSTORII.

Casa cea veche a familiei Jienilor din orașul Caracal.

Boerii în vremele de demult până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, și chiar cât-va timp după aceia, nu desprețuiau comer-ciul și pe comercianți, cura l-au desprețuit urmașii lor de atunci încoa și până mai deunăzi, ci-l îm-brățișeau cu căldură, şi cei mai mulți din ei îl exercitau și se îmbogățeau învârtind negustorii. Ce e dreptul nici o dată vre-un boer n-a deschis prăvălie în vre-o piață de desfacere, nici ca prăvăliașiu și nici chiar ca toptangiu; această sarcină.au lasat-o în tot-d-auna în sarcina pros-timei, și mai cu seamă în a Grecilor și Armenilor. Primul și unicul boer care a deschis prăvălie-și a afișat d-asupra ei numele său, a fost C. A. Rossetti. De câți-va ani încoa mulți urmași d-ai foștilor boeri, își pun firmele lor la depozitele de desfacere a produselor fermelor lor, și bine fac că astfel ese la iveală resultatul progresului și al civilisațiunei.

Negoțul în tot d-auna a fost bănos, și boeru-lui în tot d-auna i-a plăcut banii ori-cât de mulți, căci, de când s-a pomenit boerismul în Valachia sau Moldova, acestei clase de oameni privelegt-ați, i-a plăcut luxul, cheltuiala mare, casa deschisă, mesele îmbelșiugate și traiul ambudent. Boe-rului, pentru a duce acest traiu risipitor, îi trebuia bani mulți, și moșiele, de și întinse și numeroase, nu puteau procura veniturile ce erau indespen-sabile unei vieți atât de costătoare, căci pe a-tunci fondul fonciar era prea scăzut; se făcea de ordinar schimb între o moșie măricică și o familie de țigani robi, iar venitul, cu toate că țăranii erau tot atât de asupriți ca și acum, era foarte mic, pentru că grânele, din cauza lipsei de multe debușeuri și de mijloace de-transport, se vindeau pe un preț foarte mic.

Până aproape de punerea în aplicare a Re-gulamentului Organic, vinderea grânelor ce producea pământul Valachiei şi al Moldovei, constituia un monopol al împărăției turcești, numit Capan, care împărăție avea prilegiul exclusiv d-a cumpăra grâu, meiu, orz, ovăz, făină, unt, brânză, cirivișiu, seu, ceară, vite mari și mici și alte produse ale pământului, pe un preț ficsat de capanlîi împărătești, adică de niște împuterniciți ai capanului (jigni-ței) imperiale, care veneau în fie-care an la epoci anume ficsate, la anumite porturi, și cumpărau productele de care avea împărăția nevde, cu pre-țuri ficsate de ei, de cumpărători, care tirește erau foarte scăzute,

Pentru a înlesni sarcina acestor capanlâi și a-i scuti de perderi mari de timp, un număr oarecare de pământeni, trimiteau prin sate oameni, d-ai lor, care cumpărau productele de la locuitori pe prețuri de nimica, și le transportau la diferite schele. Acești aprovizionatori pământeni erau mai cu seamă boeri, căci Fanarioți, ca să împace pe boerii pământeni și să-i oprească d-a reclama la Poartă contra faptelor lor, au făcut o legiuire prin care se hotăra ca ori-ce huzmet, adică întreprindere de ori-ce natură, să se‘dea numai boerilor, cari puteau să-și asocieze,ca tovarăși sau subaltern, negustori sau specialiști în meserie dintre prostime. Cu chipul acesta toate huzmeturile, ha-vaeturile, rușfeturile și zeciuelele au încăput numai în mânele boerilor.

Pe atunci atunci vămile, salinele, poștele, aprovizio-nările, dijmăritul, fumăritul, căminăritul, oeritul, văcăritul, vinăriciul, măjerilul, erbăritul, cotăritul, tutunăiitul. narturile, zeciuelele și tot felul de taxe ce se perceau de la negustori sau locuitori, se dau în întrepriză la cochii vechi, adică prin licitație publică, și cei ce se presentau la mezat erau numai boeri, boeri mari de tot, tot d-auna în tovărășie cu un număr oare-care de negustori capitaliști, căci ei n-aveau nici timp nici pricepere ca să ducă la un sfârșit bun o întreprindere comercială nici nu vreau să se bage în asemenea întreprinderi alt capital de cât marea lor influență. In numărul acestor boeri negustori care luău huzmeturile în întreprindere pe la începutul se-colului al XIX-lea se pot prenumera ca cei mai fruntași: Căminaru loan Hagi Moscu, Paharnicul Gr. Hrisoscoleo, Medelnicerul Manolache Hri-soscoleo, Paharnicul Iordache Deșliu, Slugerul Enache Niculescu, Slugerul Enache Politimos, Ma-rele Vistier Const. Varlaam, Marele Vornic Mi-halaahe Mânu, Pitarul Dumitrache Polizu sau Po-lizache, Postelnicul Filip Lenș, Baron Costache Bellu, Baron Ștefan Meitani, Baron Săchelario, Spătarul Gherache, Șetrarul Chirian Arbust, Pi-taru Ion Scufa, Pitarul Scarlat Petroviei Armis, Serdarul Lazăr Kalenderu etc. Ei şi încă alții mai mărunței, în tovărășie între dânși, precum și cîți-va negustori, au luat pe rând în antrepriuză ex-plotarea poștelor, a vămilor, a ocnelor, a huz-meturilor, a havaeturilorși a rușfeturilor enumerate mai sus, și unii din ei au reușit să strângă averi mari din explotarea lor, iar unii au sărăcit și au mofluzit, spre pildă Hâgi Moscu, Polizache, Sachelario și Baron Meitani, cari une-ori, împinși, fiind de lăcomia câștigului, luau în explotare mai toate huzmeturile.

Tot atât de bănoase erau și întreprinderile particulare de aprivizionări de producte, de blănuri, de vite, de seuri și de produse animale, fie pentru ca-panul imperial turcesc, fie pentru gealepii, sur-tecciii, saegii și capanlâi turci, armeni și greci, atât din Constantinopole cât și din orașele de pe marginea Dunărei, fie pentru alte întrepuinderi în care statul nu era amestecat, Acești speculanți cu toate că amatorii le ofereau prețuri ridicole, totuși realizau câștiguri însemnate, căci bieții producători' erau siliți să le vânză pe ni-miica, din cauză că pe atunci granițele erau închise pentru asemenea producte altor mușterii de cât celor ce veneau din Turcia. Cu asemenea soiu de comerț se ocupau mai ales boerii proprietari din județele de pe marginea Dunării; aceștia «erau în cele mai strânse legături, atât cu negustorii cât și cupașialele dinorașele și serhaturile (județele) de pe malul turcesc al Dunărei. Familii întregi, din tată în fiu, abandonau onorurile și funcțiunile la care avea drept prin nașterea lor ca să ocupe, renunțau la ranguri și demnițăți și se o-cupau numai cu grija învârtirei treburilor lor negustorești. Oltenia mai cu seamă producea în număr mai mare ca Muntenia de asemenea soiu de boeri negustori.

Jienii de la Isvoare care, cu toate că după cum cu dreptate afirmă D-l I. Ghica în scrisoa-rea sa adresată lui V. Alexandri la 26 Decembrie 1882, erau boeri de țară, totuși erau prenumerați din timpurile cele mai îndepărtate între boerii cei mai Alintași din județul Romanați; și tot din vre-murile cele mai îndepărtare, au făcut parte din numărul acelor boeri negustori, despre care au vorbit mai sus, și prin produsul muncei lor ne-gustorești au strâns averi însemnate.

II
CINE AU FOST JIENII.

Familia Jienilor este o familie veche oltenească, a cărei origină se perde în negura timpurilor. Negreșit n-a fost, cum pretinde un scoborâtor dintr-această familie, urmașea unui Cessianus, care a comandat o legiune romană pe vremea împăratului Caracal, fundatorul orașului Caracal, capitala județului Romanați și patria Jienilor. Nici unul din Jien, zice D-l I. Ghica în aceiași scrisoare, nu s-a gândit măcar că era strănepot al lui Cessianus secretarul lui Traian, văr cu Sa-lustiu, și mai în urmă proconsul în Dacia; nici unul din ei nu se gândea să se potrivească cu Banii Fii pești, cu Vornicii Crețulești și Logofeții Bârcăriești, dar purtau ciacșiri roșii și meși galbeni, precum și ișlic cu perna verde, în patru colțuri; boer tot boer! Dar a fost o familie foarte numeroasă, foarte onrabilă, foarte stimată și foarte cunoscută prin bogăția sa, prin relațiunile cu fruntașii Turcilor din Nicopole, Rahova și Vidin și prin importanta comercilui ce învârteau cu partea de peste Dunăre.

Ei până latinele secolului al XVIIl-lea au fost boeri de a treia clasă și au dobândit numai ran-guri boerești foarte mici, căci nu prea le plăcea să se înfigă spre a dobândi favoarea voevozilor și a boerilor lor, căci acea înfigere costa bani mulți și multe ploconeli, ci preferau să-și vadă mai bine de comercial lor, care le procura bani mulți. Cu toate acestea posedau multe moșii, mai ales pe valea Tesluiului, multe vii și un mare număr de munți, pe care i cultivau prin oameni d-ai lor. Cele mai vestite vii din preajma Drăgășianilor, mai cu seamă via de la Fălcoiu a fost proprietatea lor; asemeni și moșiele Iezerul, Svorasca, Leul, Făl-coiul și altele; în Iezer era conacul principal de țară al întregei familii; de aceia, pe lângă numele de Jieni, ei purtau și humele de boerii de la Iezer.

Cei mai vechi boeri Jieni ce am putut alia prin decumenle publice dintr-această țară, în care până la anul 1779 nu s-au păstrat nici o copie după actele oficiale ale Douuiitorilor și diferiților dregători, au fost boerii Amza și Dumitrache din Iezer, boeri de clasa III care făceau parte dintre boerii mărunți din județul Romanați și după valea Tăsluiului. Acești doi boeri au contribuit împreună numai cu suma de 15 taleri, în ziua de 29 Septembrie 1719, la danii făcut de boerii Olteni împărătesei Maria Tereza. cu ocazia anexării Olteniei pe lângă Austria?) Acesta e primul document oficial ce pomenește de numele Jienilor.

Tradiția Oltenilor, și mai cu seamă a Romana-țenilor, a fost mai credincioasă ca oficialitatea a-mintirei acestor boeri, care, de și mici la început, totuși au fost în tot d-auna iubiți de către concetățenii lor. Au fost iubiți pentru că, din tată în fiu, Jienii au păstrat tradiția d-afi buni, blânzi, îngăduitori. generoși și iertători față cu țăranirde pe mo-șiele lor și d-a fi niște escelenți cetățeni față cu societatea în care trăiau. Erau în cele mai buni legături de prietenie cu toți boerii din județul lor și din întreaga Oltenia, fie Greci fie Români, pentru că nu alergau după ranguri și boerii, ca să facă stânjenite iubitorilor d-asemenea vanități, ci-i lăsau pe ei să parvie a dobândi ranguri însemnate, pe când ei se îndeleniceâu cu osârdie ca să se îmbogățească prin munca câmpului și întreprinderi comerciale. Mulțumită acestei stăruitoare ocupa-țiuni și a averei considerabile ce câștigase Jienii, reușiră să dobândească pe piețele Europene și Asiatice o reputație solidă ca cei. mai vrednici de încredere oameni de afaceri din Țara Românească.

Grecii care cotropise, nu numai functiunele cele mai însemnate.și mai toate rangurile toerești. dar și cele mai bănoase afaceri negustorești, cu toate că Jienii nu le disputase furicțiele și onorurile ne fiind din fire vanitoși, totuși îi urau, îi pismuiau, și-i pândeau ca să le pregătească peirea. pentru că prea se îmbogoțeau, și prin bani pliteau deveni puternici.

Sarcină ce ’și luase d-a nimici o familie cu o reputațiune atât de solidă nu fu pentru dânșii prea lesnicioasă, pentru că faptele bune și meritorii ale adversarilor lor se transformase într-un scut puternic mai tare ca oțelul călit de mai multe ori, care-i apăra de ori-ce atac, fie venit din față fie dat pe din dos. Acel scut le fu procurat mai cu seamă de nețărmurita iubire ce simțea poporul român pentru ei.

Poporul, prostimea cum se zicea pe atunci, iubea pe Jieni și se uitau cu drag la ei; pentru că erau urmași direcți ai vechilor moșneni Români, care s-au luptat și și-au vărsat sângele a-părând drepturile patriei lor, ca să nu fie încălcate de lacomii venetici, sub Mircea, sub Vlad Dracul, sub Țepeș, sub Radu de la Afumați, sub Mihai Viteazul și sub Matei Rasârab. Poporul spera că, atunci când va sosi ora așteptată de toți Românii neaoși, numai niște boeri ca Jienii, ca și moșii și strămoșii lor, se vor pune în fruntea lor și iarăși îi vor duce la biruință. Iubi a poporul pe a-ceastă familie de Români, ar căror strămoși contribuise să ridice până la înnălțimea nemurirei faima vitejiei românești, pentru că mulți din ei își găsise moartea pe câmpul de onoare apărân-du-și patria; iubea poponfi pe această familie a Jienilor din inimă, pentru că toți erau niște naționaliști pasionați, toți iubeau cu nesațiu și până la frenesie tot ce era românesc și se fereau pe.cât le era prin putință de contactul și de înrudirea lor cu Grecii; îi iubeau pentru că ei erau tot d-auna bucuroși să facă jertfele cele mai mari pentru un act național, o faptă românească, un pas spre progres.

Poporul român iubea încă pe Jieni pentru că mai toți purtau portul lor, portul moșnenilor de la țară, și puțini din ei adoptase portul turcesc, sau mai bine fanariot ce adoptase majoritatea boerilor și chiar unii din negustorii români. Cei mai mulți Jieni preferau a purta zeghe, sucman, poturi, dulamă țărănească și căciulă de' hârșie, de câta purta, antiriu, fermenea, scurteică, giubea lungă până la pământ și islic colțurat sau rotund.

Erau Jienii iubiți de poporul Român pentru cu erau oameni voinici, sănătoși, curagioși, netemători de moarte, îndrăzneți, vânători pasionați, trăgaci dibaci,' mânuitori de arme iscusiți, și iubitori de petrecere la prindă sub cerul liber, spre a face de petrecanie fiarelor de pradă. Asemenea oameni pasionați pentru arme, într-o vreme în care portul armelor era oprit prostime! și îngăduit numai pri-veligiaților, erau iubiți de popor pentru că sperau bieți Români, bieți Olteni, bieți subjugați desrnos-țeniți de toate drepturile, sperau zic, să recapete o dată, prin unul din ei, acele drepturi după care ei suspinau mai amarnic ca toți cei-l-alți Români, pentru că greu a fost jugul ce le-a pus în spinare Austriaci, și i-au silit să-l poarte în decurs de aproape 50 de ani, căt au fost sub stăpânirea lor, greu era și jugul ce le-au pus Fanarioții, după ce Oltul din nemțesc a devenit turcesc, a-dică românesc, și Oltenia a fost redată Valahiei. Iubeau poporul pe Jieni, pentru că dintre boerii de, dincolo de Olt, și mai cu seamă din județul Romanați, numai Jienii le ușurau povara ce-la-păsau prin un tratament mai blând; numai ei se ferească d-a intra în contact de rudenie și de prietenie cu Grecii, și numai ci, prin marea trecere ce aveau pe lângă autoritățile locale, reușeau să le dea dreptate când aveau. Mulțumită sprijinului ce dau Jienii prostimei, și mai cu seamă sără-cimei, zabieții turci sau mumbașiri Greci, nu cutezau să se năpustească cu potopul lor de asupriri peste bietul norod, ci erau nevoiți să-l cruțe, căci de nu, la cel mai mic semn făcut de un Jiean toata gloata mulțimei se ridica ca un singur om și răsvrătirea era gata.

Jienii erau iubiți și de către boeri pământeni, de la cei mai fruntași până la cei mai mici, și cu toate că ei la început fură numai niște boeri; de țară rămași fără nici un rang în arhondologiei, totuși fusese în tot-d-auna băgați în seamă, atât de către boerii de clasa întâi, cât și de cei d-a doua și a treia, precum și de boerănași și slujbași; toți cu toți se simțeau foarte măguliți cu amiciția lor și erau foarte bucuroși să se înrudească cu ei, însurându-și feciorii cu fetele Jienilor ori măritându-și fetele cu feciorii Jienilor. Boerii români, câți bruma mai rămăsese aciuiți pe la moșiele lor sau se găseați locuind prin orășelele Olteniei, îi prenumărau, cu drag printre cei mai de seamă din rândurile lor, se mândreau cu prietenia lor și câți nu puteau să se înrudească cu ei prin cuscrenie, se înrudeau prin cumetrii, botezându-le și cununân-du-le copii, sau propunându-le să boteze sau să cunune ei pe ai lor. In ceia-ce privește amiciția, boerilor, negreșit a jucat oarecare rol și marea avere ce ei dobândise. Jienii se îmbogățise în scurtă vreme foarte mult, pentru că, de și boeri get beget coada vacii, încă de la descălicătoare, nu erau mândri și fuduli față de prostime, cum erau majoritatea contiporanilor lor, și nu se credeau înjosiți d-a intra în tovărășie negustorească cu mulți comerțianți români de neam prost pentru a-și învârti negoțul împreună cu ei, în cea mai egală colegialitate, și d-a fi în contact infim cu ei în toate zilele ca cum ar fi fost de aceiași condițiune socială, fapt blamat de toată lumea boerească și considerat ca o mare înjoșire, într-acea vreme în care națiunea Română era despărțită în două felii cu totul deosebiteîn boeri și mojici.

De ordinar boerii, în marea lor majoritate, se ocupau pe atunci numai cu îndeplinirea slujbelor publice ce priimeau, în schimbul unei sume mari de bani ce dau de la mai marii și protectorii lor, și unii din ei mai puțini mlădioși, se ocupau cu agricultura și trăiau printre țărani; puțini din ei, cei mai deștepți și mai întreprinzători se ocupau şi cu comercial. Intre aceștia se prenumerau și Jienii, care nu se rușinau d-a învârti un comer-ciu întins de diferite vinderi și cumpărări, mai cu seamă de aprovizionări de producte și vite, d-a întreține relațiuni de afaceri foarte întinse, atât cu comercianții români din Principat, cât și cu bancherii și toptangii sași, unguri, sârbi, și români din Caransebeș, Lugoș, Temișoara, Sibiu, Brașov, Pesta și Viena, precum și cu Gealepii, Cazaclâi, ’Saegii și Sureccii Turci, Greci. Armeni, Bulgari sau Evrei din Constantinopol sau orașele turcești de pe marginea Dunărei. Ei făceau bune afaceri și cu mocaiiii și economii de vite din întreaga Transilvanie, cari își pășteau oile prin munții și câmpiile țârei Românești.

III
FII LUI AMZA JIANU

Cei d-ăntâi Jieni, al căror nume au ajuns până, în vremea noastră au fost Amza și Dumitrache, care la anul 1719 trebue să fi fost foarte tineri, căci aminteri n-ar fi putut contribui ei numai cu 15 taleri la darul făcut de către boeri Olteni împărătesei Maria Tereza. Această coritribuțiune a fost mai mult impusă de autorități după stare,de cât benevolă. Jieni, de și oameni bogați au subscris la un loc numai cu 15 taleri, pe când alți boeri de aceiași condițiune au subscris până la 300 taleri. N-am putut alia care au fost urmașii lui Dumitrache, dar am aflat că Amza a avut trei fii: pe Radu, pe Amza, pe Stan și o fată. Radu a avut doi fii cu Rada soția sa și anume: pe Răducu și pe Iancu. Amzache a avut iarăși doi copii cu soția sa Ilinca, adică pe Amzuță și pe Grigore, iar Stan a avut trei fii pe Zamfir, pe lordache și pe Stănuță. Răducu în fine a avut cinci fii, pe Amzică, pe Dumitrache, pe Nicolache, pe Mihala-che și pe Iancu, care deveni mai târziu căpitan de haiduci; a mai avut și o fată a nume Ancuța. N-am aflat daca Iancu fiul lui Radu a avut copii sau nu, știu numai că Grigore fiul lui; Amzache a avut un fiu numit Stefănică.

Mai nainte d-a ajunge cu descrierea la faptele legendarului nostru erou, precum, și la-cauzele care l-a provocat ca să se facă haiduc, mai nainte d-a începe istorisirea vieței moșului și tatălui său ce au provocat acele cauze, cred că nu e de prisos a spune câte ce-va despre Amzache și Stan frații moșiului său și despre copii lor. Amzache a preferat cultivarea pământului și s-a stabilit la una din moșiile părintești ce au căzut în partea sa, și s-a făcut moșier în toată puterea cuvântului. El a trăit între țărani și s-a deprins cu traiul lor; a ușurat pe cât a putut nevoile lor, dar a adoptat asprimea apucăturilor lor, franchețea firei lor și modul lor de a vorbi și d-a se purta. N-a iubit boeriele și nici n-a alergat după ele; de aceia, cu toate că se înrudea cu cei mai fruntași boeri din Oltenia, în tot decursul lungei sale vieți n-a putut ajunge mai mult de cât sluger, după cum reese dintr-o scrisoare a sa din 12 Februarie anul 1781, și care a fost adresată nepotului său Hagi Popp din Sibiu.

Fiul lui Grigorie a fost mai ambițios; el a alergat după boerii, a iubit pe boeri mai mult de cât pe țărani, a trăit în Caracal între boeri, ca un boer, adică stând pe saltea fără să muncească, nu s-a mai ocupat ca tatăl său de munca pământului, ci după moartea lui a dat moșiile în arendă și s-a pus cu ardoare să-și toace ștarea părintească și să trăiască în belșug și saltanat. Acest Jian cu dare multă de bani,a dobândit rangul de Clucer, care îl scotea din rândul boerilor de clasa treia, în care se născuse și trăise tatăl său, și-l suia în treapta boerilor de clasa doua, și chiar între cei fruntași.

In schimb a pierdut averea şi a emanetat mo-șiele, s-a îndatorat pe la toți cămătarii și a a-juns într-o stare atât de tristă, în cât la 22 Mai anul 1821, fugind din Caracăl de frica consecin-țelor mișcărei lui Tudor Vladimirescu, cu toate că pandurii n-aveau ce să-i mai fure, a scris lui Zenobie, fiul lui Hagi Popp din Sibiu, pe când se găsea în pasul Vulcanului, următoarea scrisoare:

„Ne aflăm în viață, iar de altele ce am pă-timit cu rebelionul ce s-a făcut, numai unul Dumnezeu știe. La vreme de bătrânețe să ajung e starea în care mă aflu, ne având nici de chel-tuială, nici haine de primenit! Am rămas și eu mai pe urmă că să viu acolo. Pentru fiul meu Ștefan ce vine acolo, să-l aibi întocmai ca pe fiul D-tale. Făcându-se pace voi răspunde D-tale, că crez că în starea ce-l vei vedea, nu-l vei mai cunoaște că-mi este fiu, că am ajuns cum n-am gândit..... Fiul meu acolo este străin, pe altul nu știe; se află și cu copii mici.

Mulțumită ajutorului bănesc dat de către Zenovie Popp, de Stănuță Jianu, și chiar de Iancu Jianu haiducul, care i-au împrumutat fără dobândă, cu 900 taleri, în schimbul zălogirei a două suflete de țigani a putut să o ducă târâșiu grăpișiu până ce a vândut o parte din moșii și s-a plătit de datorii. Grigorie a murit în oare îndestulare, iar fiul său și-a refăcut averea și a redevenit boer bogat; el fu autorul Jienilor cari au adoptat numele de Cezieni; el fu și autorul legendei lui Cesianus, ca unul ce făcuse studii literarii serioase în academia din Viena.

Stan al treilea fiu al lui Amza Jianu fu mai ambițios ca cei-lalți vioi frați ai săi și dădu la iveală această predisposiție chiar din anii copilăriei sale. El nu se mulțumi cu soarta ce-i pregătea nașterea, posițiunea și averea părinților săi ei, din vârsta sa cea mai fragedă, vru să fie mai mult de cât un moșier cultivator de pământ, sau negustor, speculator de grâne; el vru să fie ce-va mai mult, ca să ajungă ce-va mai departe ca frații săi. Nu disprețul negoțul, dar vru să fie negustor modern, comerciant european, speculant în mare și cu resurse noi ajutate de știință.

Negoțul de bancă abia se înființase în Țară Românească, mai mult pentru înlesnirea nevoilor momentane ale statului, de cât pentru înlesnirea necesităților particularilor în transacțiele lor interioare şi internaționale. Primele case de banei din Valachia fură înființate de câtre Baron Bar-bu Belu, Ioan Hagi Moscu, Grigorie Băluță, Postelnicul Filip Lenș, Baron Ștefan Meitani, Baron Sachelarie, Pitarul Polizache Dumitriu și câți-va alții. Tot p-atunci, adică pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a stabilit în Țara Românească și negoțul de toptangirie, introdus de câți-va negustori Greci, Armeni și bulgari, veniți din Constantino-pole, Vidin, Silistra, Brașov și Sibiu, care legară niște relațiuni întinse de comerț cu orașele din care venise. Intre acești toptangii fu unul a nume Manicati Safran, grec de origină, dar de mult stabilit în Sibiu,în care din vremuri îndepărtate Grecii aveau o colonie foarte importantă compusă numai din negustori bogați; acest Manicati stabili pe la anul 1750 o sucursală la Craiova, la care venea foarte adesea, dar își menținu la Sibiu casa sa principală de bancă și de toptangerie universală.

Stan ceru tatălui său ca să-l trimeată la Sibiu spre a învăța limba Germană și știința comercială, mai ales de bancă, în școala săsească de acolo, și, după terminarea cursurilor într-acea școală, să facă practică negustorească modernă în casa de bancă și de toptangerie a lui Manicati Safran, cu care tatăl, său se afla în strânse relațiuni negustorești, și avu satisfacțiunea d-a dobândi consimțământul bătrânului Amză care prinse foarte bucuros. După ce termină stiudiile și făcu vre-o trei ani practică în cantorul lui Manicati, Stan reveni în Oltenia și se stabili în Craiova, unde, deschise, cu capitalul ce-i-a dat tatăl său, un cantor asemenea ca cel al fostului său stăpân, dar deocamdată în proporțiuni mai modeste.

Intreprinderile sale negustorești merse de minune, capitalul ce băgase în comerț fu îndoit peste foarte scurt timp, încercarea sa fu sprijinită cu căldură de către toți boerii Olteni, care îi încredințară bucuroși capitalurile și clientela lor, și toți fruntașii boerismului din localitate priviră cu ochi buni încercarea unui boer din rândurile lor d-a face negoț în mare și în legătură cu strei-nătatea după principiele cerințelor moderne. A-ceasta îmbrățișare avu ca consețință strângerea unei averi considerabile, dar în același timp o împovărare de lucru-atât de.mare. în cât peste scurt timp nu mai putu prididi singur toate cerințele ce reclamau cantorul său. ast-fel că fu nevoit să caute să dobândească un nou ajutor vrednic de deplina sa încredere și preparat ca și el pentru ca să conducă întreprinderea unui comerciu în mare.

Pentru a aduce la îndeplinire acest scop, Stan Jianu puse ochii pe un tânăr a nume Stan Popp, care era tiu al surorei sale Dumitrana, măritată după un Român macedonean stabilit de mai multă vreme în Craiova, care tânăr își făcea uce-niciea la un negustor craiovean anume Petre Luca. Acest tânăr din primii ani ai activității sale dătu la iveală mări aptitudini negustorești; pe a-cest tânăr nepoțel se hotărî Jianu să-l ia drept ajutor, și, pentru a-l desăvârși în știința comercială, îl trimise tot la Sibiu ca să se desăvârșească în aceiași școală și în aceiași casă comercială în care învățase și el. Pentru a aduce la îndeplinire acest plan, Stan Jianu trimise pe Stan Popp la Ma-nicati Safran, cu o scrisoare de recomandație scrisă și subscrisă de el și avu mulțumirea d-a fi satisfăcut, căci încă din anul 1768, intrase în corespondență negustorească cu el și dobândise sarcina d-a representa marea casă a lui Manicati în Craiova Se bucură Jianu că băiatul i-a priimit propunerea că a plecat la Sibiu, că s-a pus cu ardoare pe învățătură și că nu fa dat de minciună; s-a bucurat Stan Jianu că protegiatul său a început să dea la iveală peste scurt timp niște aptitiduni comerciale surprinzătoare; s-a bucurat el că tânărul ucenic a făcut în scurtă vreme niște progrese uimitoare, dar toate aceste însușiri scoase în evidență de el, lui nu-i fură de nici un folos, căci de progresele făcute de pro-tegiatul său nu se bucura nici el, dar nici fostul stăpân al băiatului, care asemenea îl prriegea, dar pe sub mână ca să nu se certe cu Stan Jianu, care era un adversar de temut.

Ca și Stan Jianu, Petre Luca spera să facă din Stan Popp uri tovarășiu, și lucrase în consecință, dar văzând că-i era peste putință, că el se lipea mortiși de Sibiu și în Sibiu vrea să remâe, fu nevoit să se mulțumească cu mai puțin. El avea o unică fată, tânără, frumoasă și cu minte; de și ar li putut dobândi ca ginere un tănăr mai cu stare și mai cu vază, totuși fostul stăpân al lui Stan Popp Petre Luca, care de multă vreme pusese ochiri pe fostul său ucenic, se hotărî să nu ție seamă că băiatul era sărac și se hotărî să-i dea de soție pe fiica sa Păunica, și. apoi să-i facă fo-varășiu 'pe din două la partea sa de câștig.

Dintr-aceste două planuri rivale nu se realisă de cât unul și acela, pe jumătate. Stan Popp pe la anul 1778 luă în căsătorie pe Păunica fata lui Petre Luca, negustorul de cordovane din Craiova, și făcu o nuntă frumoasă în orașul său natal, dar, după,ce trecură pefrecerile nunței, gine-rile nu vru să priimească propunerile socrului său, ci se înturna la Sibiu, luând cu sine pe tânăra sa soție, și intra ca tovarășiu în casa de top-tangerie a lui Manicati Safran, care se ocupa mai -cu seamă cu negoțul de lână. Acest Safran des-chisese pe la anul 1770,1a Sibiu, pe seama sa, un mare magazin de toptangerie, în care se vindea cam de toate, de la băcănia occidentală și orientală și până la obiectele de lux cele mai scumpe și mai variate, sau materialuri cele mai grosolane dar mai bănoase. Pe lângă acest magazin avea și un cantor, prin care întreținea relațiuni comerciale cu toate casele de comerciu mai însemnate din Occident și Orient, și mulțumită activității sale el reuși a dobândi în scurt timp o importanță foarte-mare. El legâ cu Țara Românească, și mai ales cu Oltenia și cu boerii săi, cei mari niște relațiuni foarte întinse și reuși să câștige o avere foarte mare. După căsătoria lui Hagi Popp, Manicati Safran cedă acastuia conducerea acestui magazin universal, și dânsul se mulțumi numai cu învârtirea negoțului de lână. Casa Popp rămase în ființă, desvoltându.-se mereu, până la anul 1836, târziu după moartea lui Stan, când fiul, său Zenovie luă conducerea casei părintești, în tovărășie cu mu-mă-sa, activa și priceputa Păunica, spre cel mai mare bine al casei. Zenovie, după moartea maicii sale, a continuat s-o conducă el singur până când s-a retras, dincomerciu foarte bogat, după, ce a devenit cavaler de Bemșteten, sfetnic imperial și director al Bancei Naționale austriacă din Viena.

Din căsătoria lui Stan Popp cu Păunica fata lui Petru Luca, au eșit patru fii, și a nume: Constantin, care fiind de constituție slabă și bolnăvicioasă muri în anul 1809 Îq vârstă de 19 ani, în ziua de 9/21 Iunie 1809, la un an după moartea tatălui său; apoi‘Zamfirache care a îmbrățișat cariera militară și s-a făcut ofițer în armata austri-acă; după aceia Zenovie care a continuat a conduce afacerile comerciale ale tatălui său împreună cu mama sa, care era o femee foarte energică și pricepută, și cu ajutorul omului lor de încredere Stan Popovici, și în fine Alexandru băiatul cel mai mic, care a murit fiind încă copil. A mai avut ț și o fată mai maro ca băeții, a nume Mariuța, pe care a măritat-o tatăl său pe când era încă în viață, adică pe la începutul anului 1792, după Iosif fiul lui Manicati Safran fostul său tovarășiu. Acest Iosif Manicati continua a învârti comerciul de negustor de lână întreprins de tatăl său.

Hagi Stan Popp a mai avut un frate mai mic anume Ioan Popp, care a locuit în Craiova și a făcut comerț tot de țoptangerie, împreună cu un mare întreprinzător de afaceri negustorești anume Mihai Tudoran, fin prin cununie al lui Stan, precum și cu negustorul Teodor Mihai. Hagi Popp a mai avut ca cumnat pe boerul Mihail Soco-lescu, care ținea în căsătorie pe o soră măi mică-a Păunichi. Cu acest cumnat Hagiu n-a trăit nici o dată în bună înțelegere, ci a fost mereu în proces de judecată, căci era om lacom și iubitor de cârcote de judecăți. Stan a mai avut ca corespondent, în Craiova, pe Antonie Nicolantin. El a murit în adânci bătrânețe, în luna Noembrie anul 1808 și a fost înmormântat în Sibiu, la spatele ajta-rului bisericei ortodoxe din Groapă (Iosefstadt) care fusese zidită din temelie, în anul 1768, de către soacra sa, jupâneasa Stanca soția lui Hagi Petru Luca, iar în anul 1802, ea fiind dărâmată de un cutremur de pământ, a fost reclădită de dânsul, împreună cu o școală pentru.copii, înființată, tot de el. Curând după moartea sa au mai fost tamormântați la stânga sa: copii săi Constatin și Alexandru morți de tineri, și ce-va mai târziu la dreapta sa: soția sa Păuna sau Perona, precum și fiica sa Mărița Manicati.

Hotărârea luată de Stan Popp d-a se stabili în Sibiu contrarie foarte mult planurile negustorești ale lui Stan Jianu și-l descurajă atât de mult în cât îl hotărî ca, peste oare-care timp, să renunțe la întreprinderile sale negustorești, adică să închiză cantorul său de bancă, să redevie boer ca rudele sale și să urmeze înclinările sale firești, pare-l atrăgea spre viața de slujbaș al statului. Mai nainte de a lua această extremă hotărâre, fiind încă negustor, îricepu a prepara terenul pentru a aduce la îndeplinire o decisiune de mult proectată și tot mereu amânată, adică aceia d-a face o călătorie la Constantinopole, spre a face cunoștiință cu neguțătorii cei mari din capitala imperului otoman, cu care era în relațiuni zilnice, și de acolo să,se ducă la Ierusalim spre a vizita locurile sfinte.

Din vremurile cele mai depărtate și până pe la mijlocul secolului al XIX, era obiceiul ca negus-torii cu oare-care dare de mână să se ducă negreșit în agialâc la Ierusalim, unde să stea nouă luni, pentru a face pelerinagiu la pe sfintele locuri din Palestina, și după aceia să capete titlu de agili. Această onoare costa pe pelerini mulți bani, peste o mie galbeni venitici de familie, pentru că cădeau pradă rapacității călugărilor Greci, care-i găzduiâu și tot de o dată îi jefuiau fără de rușine. In fie-care an, în luna Septembre, plecau caravane întregi de închinători din diferite orașe ale lumei creștine ortodoxe r bărbați și femei, spre a se duce la Ierusalim, și fie-care caravană își alegea ca conducător și tălmaciu pe câte un fruntașiu dintre concetățenii lor, care era mai umblat ca toți în părțile orientului și se întâmpla șă știe limba turcească. In anul 1768 negustorii Olteni formară o caravană compusă din mai bine de dpuă zeci de familii, dintre care făcu parte și Stan Popp din Sibiu, Stan. Jianu, precum și marii negustori craioveni: Gbeorghe cumătrului Stan Jianu și Petru Luca socru lui Stan Popp, Toți acești negustori, după întoarcerea lor de la Ierusalim, care avu loc prin luna Maiu anul 1769, începură să poarte numele de hagiu; ast-fel în urma acestei călătorii sfinte fie-care din ei începură a purta numele de: Hagi Stan Jianu, Hagi Stan Popp, Hagi George și Hagi Petru Luca. Stan Jianu, care voiagease mult prin părțile orientului spre a-și vedea de interesele sale comerciale, și care fusese silit de împrejurări ca să învețe limba turcească, spre a putea să se înțeleagă cu pașia-lele, aianii, beii, efenzii și negustori turci de prin serhaturi, tusese ales ca conducător și tălmaciu al caravanei sale.

Peste scurt timp după reînturnarea sa cu bine din locurile sfinte, Hagi Stan Jianul, fiind îndemnat de ambițiunea d-a văna vre-o funcțiune publică și d-a reintra în tagma boerească, începu să lichideze încetul cu încetul daraverile sale negustorești, începând prin a-și restrânge afacerile, până ce, în cele din urmă, termina prin a închide prăvălia și a înceta cu totul comerțul și o-perațiunile de bancă; pe care le trecu în socoteala nepotului său Hagi Stan Popp.

Fiind neguțător, el reușise a dobândi, mulțumită relatiunilor ce întreținuse cu boerii cei mai fruntași ai Olteniei, diferite ranguri mici de boe-rie. ast-fel: în anul 1768 căpătase rangul de medel-nicer, iar în anul 1776 pe acela de sluger, dar nu se mărginea numai aci ambițiunea sa. Aspi-rațiunile sale erau cu mult mai mari, voia să sboare sus, sus de tot, dorea să devie egal cu Ote-teleșenii, Zătrenii, Brailoi, Obedenii, Poenarii, So-cotenii, Mileștii, Fălcoienii, Buzeștii, Fărcășenii, Părscovenii, Bălacenii, Urdărenii și-alții, cu care ai săi se rudeau dar nu se egalau.

Ca să-și ajungă la acest scop, în anul 1784, fiind Mihai Suțu Domnitor, Stan deschise punga mare de tot și, prin dare de mulți bani, reuși să dobândească rangul de paharnic, care ’l scotea din rândul boerănașilor și îl prenumeră printre boerii.de clasa-doua, nu între cei din coadă, ci aproape printre fruntași. Vazându-și realizat acest vis ce dorea de multă vreme, dar fără speranță de a-l vedea realizat, Stan Jianu se grăbi a dărâma vechia casă în care stătuse pân-atunci, de și era încă bună și îndestul de trainică, și clădi în locu-i o casă mare boerească cu o mulțime de încăperi nalte și spațioase, și, pentru a face' onoare noului rang ce dobândise, începu să se ocupe în modul cel mai stăruitor, cu cultivarea relațiunilor celor mai intime cu boerii cei mai fruntași, cu care el se rudea sau se găsea în strânse relațiuni de cuscrenie sau de afaceri bănești, și a face pe cât se poate mai coridjale a-cele relațiuni. Pentru a ajunge la acest scop, el începu să țină casă mare și deschisă în casele boerești ce clădise, pe cari le mobilase cu un lues aproape european ce uimea pe toată lumea, și pe care o împodobise cu mult gust, în confor-mitate cu moda contimporană, și o populase cu o mulțime de slugi. Intr-acea casă începu să dea el mese și baluri strălucite, să întreție relațiuni de strânsă prietenie cu boeri cei mai mari din localitate și să uimească pe toată lumea prin luesul, obiectelor și mâncărilor ce se vedeau și se consumau în casa și pe masa sa, toate procurate lui din Sibiu de nepotul său Hagi Stan Popp, mâncări ce mulți boeri bogați încă nu le gustase pân-atunci, după cum reese din scrisorile publicate de D-l N. lorga în cartea sa întitulată: Scrisori de boeri și negustori olteni și munteni între anii 1760 și 1791.

Aceste relațiuni susținute cu mari cheltueli con-tribuiră ca Stan Jianu să dobândească o mare considerațiune pe lângă concetățenii săi și ’l învredniciră să fie în mai multe rînduri ales ca omul lor de încredere și reprezentant al lor în diferite împrejurări importante Ast-fel bberi Olteni când luară hotărârea d-a trimete o solie la Constantinopole pentru a cere o domnie pământeană și a numi ca Domn al Munteniei pe Ștefan Prășcoveânu, îl prenumerară și pe el între soli, în locul boerului Cocorescu, care fusese ales membru în acea solie dar care se îmbolnăvise fără veste, astfel că nu mai putu să plece într-o călătorie atât de lungă. Boerii Craioveni au ales pe Jianu ca să-i înlocuiască, pentru că călătorise prip partea locului și avea cunoștință de locuri, de oameni și de limba turcească.

Tot mulțumită acestei înrîuriri, bătrânul paharnic Constantin Obedeanu îl lăsâ în anul 1753, la moartea sa, ca epitrop al averei sale, alături de ginerile său Ștefan Prășcoveânu, cu care Jianu mai târziu se încuscri, după cum vom vedea mai la vale. El mai avu ca tovarășiu la această epi-tropie și pe marele ban Constantin Strâmbeanu precum și pe marele negustor Hagi George, care-i botezase pe Zamfir fiul său cel mai mare.

Intr-acest timp frații săi Radu și Amzache, stau retrași în Caracăl, fără să facă ce-va ca să se pomenească numele lor și. fără să dea din mâini c.a să dobândească înăintăriîn rangurile boerești. Ei stau la o parte, mulțumindu-se numai cu modestele, caftanuri ce li se dăttise în tinerețea lor și se ocupau: unul cu negoțul de strângător de producte, și altul cu cultura pământului. Ei nu avură prilegiul să cadă în ispită d-a fi ambițioși și d-a umbla după ranguri mari, pentru că ocu-jațiunile lor nu-i făcea să șimță nevoe. Cu totul dt-fel fu Stan; fiind în contact zilnic cu lumea comercială apuseană, la care titlul și rangul de noblețe joacă mare rol, fusese silit să fie mai ambițios și să solicite de la cei mari din țara sa ranguri de boer care să-l scoată în evidență.

Hagi Stan Jianu, după ce s-a retras din co-merciu a stăruit pe lângă protectori săi ca să. dobândească o funcțiune publică cu oare-care vază, pentru ca să nu stea fără nici o ocupație, și a reușit să dobândească de la Nicolae Vodă Ca-ragea, în ziua de 1 Aprilie 1783, funcțiunea de-mădular în Divanul Crâiovei, funcțiune aproape onorifică, căci era plătită numai cu 90 de taleri pe lună, dar care era foarte în vază și-i aducea, venituri lăturalnice de mai multe mii de taleri pe an. La 1 Aprilie 1784 fu întărit în aceeași funcțiune de Mihalache Vodă Suțu, iar la 20 Mai-l786, fu confirmat de Niculae Vodă Mavrogheni. Acest din urmă Domnitor fu pentru ambițiosul boer o providență care-i realiză cele mai scumpe dorințe și cele mai mari ambițiuni ale sale, dar această protecțiune, care din nenorocire dură abia doi ani, îl costa o mulțime mare de bani..

El trecuse din rândul boerilor de clasa III în rândul boerilor de clasa II și se făcuse ena-mu-che-ena-su cu d-al de Bujorenii, Rudenii, Roma-neștii, Olăneștii, Berindei, Crețenii, Moringlăvenii, Grecenii și Berzenii din județele Dolj și Romanați, dar ambițiunea sa nu se mulțumea numai cu atât; dorea să ajungă și dânsul boer de clasa I. Aflând că Niculae Mavrogheni dedea ranguri în-nalte în schimbul unei dări de mulții bani, se-hotărî să facă oare care sacrificii bănești însemnate spre a sări și el între boeri de clasa I-a. Pentru a-și ajunge scopul dorit, în vara anului 1787, făcu niște cheltueli nebune pentru a găzdui pe noul Domnitor în casa sa, atunci când el vizita Craiova, și imediat după aceia puse la dispoziția lui Vodă punga și creditul său și se făcu bancherul plătitor al tuturor risipelor fantastice făcute de acest bizar organizator pentru a crea o armată pământeană. Pentru toate aceste sacrificii care se urcau la mai multe mii de galbeni, Mavrogheni, în luna Decembrie anul 1786, îl ridică la rangul de mare Postelnic, rang care-l prenumera printre boeri din protipendadă, adică de clasa l-a, și ’i da dreptul să poarte barbă și islic rotund, onoare prea mare chiar într-acea epocă de înjosire a rangurilor boerești.

Din nenorocire pentru el, această onoare avu o durată prea scurtă și protecția unui om ca-prițios ca Mavrogheni dăinui abia până la începutul anului 1788, când, ne mai vrând sau he mai putând să dea bani cât vrea Mavrogheni și să satisfacă numeroasele și stăruitoarele lui cereri, căzu în urgia năbădăiosului Domnitor și fu nevoit să fugă în Sibiu și să caute adăpost pe lângă nepotul său Hagi Sfari Popp ca să scape cu viață. Averea sa fu confiscată de către Mavrogheni și dăruită bisericei Isvorul Tămăduirei din București prin pitacul de la 17 Mai anul 1788, astfel că îptr-o clipă se spulberă toată deșarta sa mărire. Intr-adevăr, după cum el însuși mărturisește în-tr-o scrisoare adresată lui Hagi Popp, chiar ran-gul său de mare Postelnici care atrăsese asupra-i ura multor pismași, îl perdu în anul 1791, după învingerea și uciderea lui Nicolae Mavrogheni, când' Sultanul turcesc, după încheierea păcei cu Aus-triacii făcu cunoscut obstei, printr-un hatișerif imperial adus de Vodă Mihalache Suțu, care se suia pe tronul Țârei Românești pentru a treia oară, că desființa toate rangurile date de fostul Domnitor în timpul celor doi ani ai domniei sale și retrograda la rangurile ce avusese mai nainte pe toți cei înălțați la rang mai mare de către acel Domnitor. Printr-acel hatișerif Stan Jianu era retrogradat la rangul de Paharnic ce avusese mai nainte. Această retrogradare mâhni foarte mult pe bietul Hagiu, care cheltuise o sumedenie de bani pentru a-l dobândi, și iarăși cheltuise galbenii cu nemiluita pentru a-l purta cu demnitate.

IV
CEI TREI FII AI LUI STAN JIANUL.

Hagi Stan Jianu a fost om bogat s-a bucu-rat de multă considerație și mare trecere pe lângă conțetățcnii săi, a fost onorat de diferiți Domnitori cu ranguri numeroase și mai pre sus de posiția sa socială, și a ocupat funcțiunea de judecător la Divanul Craiovpi fără de întrerupere de ca 1 Aprilie 1783 și până la finele lui Martie 1788, când a căzut în dizgrația lui Mavro-gheni, restinip foarte îndelungat într-acea vreme de nestatornicie și preschimbări continue; a fost pismuit și râmnit de un mare număr de persoane, mai sus puse ca el și a trecut față 'de toată lumea ca omul cel mai fericit; cu toate acestea n-a fost fericit, ci din contră, omul cel mai nenorocit, căci a avut o viață casnică din cele mai frământate, mai turburate și mai prigonite de furtuni violenți. Cu soția sa el a trăit bine, dar a rămas văduv peste scurt timp după nașterea ultimului lor copil, și a -fost nevoit' să conducă singur rostul casei.

Din căsătoria sa a avut trei băeți: pe Zamfir sau Zamfirache, pe Gheorghe, Ghiță sau Ghițică, și pe Stan, ori Stănuț sau Ștefănică; a avut și o fată al cărui nume nu l-am aflat, dar care a fost măritată după un boer antime Nicolae Vlădoianu; această fată și acest ginere au murit de tineri' și i-au lăsat în spinare două fete mici, pe care le-a crescut și le-a măritat el cu câți-va ani mai nainte d-a muri.

Zamfir Jianu fiul mai mare al hagiului, a fost cel mai bun, cel mai cu minte și cel mai înzestrat cu daruri alese dintre copii săi. Din mica sa copilărie, Zamfir s-a distins ca un băiat silitor, deștept, ascultător, sârguitor la învățătură și foarte muncitor. Tatăl său, văzând că fiul său mai mare era înzestrat cu niște însușiri atât de eminente, fu trimis la Sibiu ca să se desevârsească la învățătură în școalele săsești de acolo, și în acele școli, băiatul avu prilejul să învețe mai multe limbi străine, iar la Viena știința dreptului.

După ce își termina ștudiile pe la anul 1779, Zamfirache se căsători în anul 1780 cu o fată de boer mare din localitate anume llinca, care aduse în casa bărbatului său prea multe nazuri, niște fumuri din cale afară de mari, dar foarte puțină zestre. Atât tânărul cât și tatăl său, nu se uitară la zestrea ce le-a adus mireasa în casă, ci au căutat numai ca ea să iasă pământ bun, ceea ce nu s-a întâmplat, cum vom vedea mai la vale. La nunta-lor au avut loc niște petreceri ne mai pomenite în Craiova. Hagiul a făcut multe cheltueli costisitoare şi Hagi Popp și-a despuiat prăvălia de tot ce a avut mai bun și mai frumos pentru a împodobi saloanele socrului, iatacul mirilor și ospățul dje nuntă, dar aceste petreceri n-au a-dus în casa cea nouă fericirea sperată, pentru căllinca avea un caracter fantastic, arțăgos, capri-țios, evaporat și imposibil de cârmuit; ea era pornită să dea numai porunci și să i se aducă la îndeplinire toate ordinile, ori cât de imposibil ar fi fost de realizat. Dintr-această căsătorie s-au născut două fete și un băiat, dar acest băiat eși mut și surd și trăi în decurs de aproape cinci-spre-zece ani într-o viață de întuneric și de chin, spre cea mai mare greutate, amărăciune și durere a moșului său,-în a cărui sarcină căzuse creșterea lui, după cum vom vedea mai la vale.

Pentru ca fiul său să nu stea fără de ocupa-țiune, Hagi Stan Jianu încă din anul 1782 a reușit să dobândească pentru el postul de judecător al județului Dolj, post ce ocupâ tânărul până la moartea sa, care, din nenorocire pentru tatăl, său avu loc peste trei ani după căsătoria sa.

Indată după însurătoarea fiului său, pentru ca să-și arate recunoștința față de Cel a tot puternic, care l-a învrednicit ca, dintr-un biet boerănașiu să devie boer mare și bogat, și pentru ca să îndure pe Cel de sus ca norocul lui să se reverșe și peste fii săi, în anul 1781 Hagi Stan a construit din temelie, cu cheltuiala sa, pe moșia lui Preajba din județul Dolj, o biserică de piatră cu hramul Sf. George, pe care o înconjură de chilii mănăsterești în care așe-zâ un număr oare-care de călugări, săraci și neputincioși ca să ’și găsească adăpost, hrană și chiverniseală. A mai clădit aproape de biserică o școală în care să învețe de pomană copii de țărani români, ca să scrie și să citească carte românească. Tot de o dată a înzestrat Biserica și școala cu venituri îndestulătoare și sigure pentru întreținerea lor. Acostă biserieȘ fu terminată fin anul 1782, și sfințită în ziua d t 1 Septembrie același an. Pentru ca acele venituri să fie și mai mari, locuitori din satul Preajba, care se ocupau cu tăbăcitul peilor de oi, și-au luat de buna lor voe obligațiunea, prin zapisul de la 15 Octombrie Anul 1783,d-a plăti câte 10 parale de fie care piele de oaie tăbăcită și vândută de ei. Această obligațiune a fost întărită și de Mihai Vodă Șuțu prin hrisov domnesc. Prinți-alt hrisov cu data din 2 Iulie 1792 aceiași mănăstire și școala a mai dobândit diferite mili domnești pentru între-ținerea clerului bisericei, hrana săracilor, chiver-niseala călugărilor și plata lefilor dascălilor. Însuși Stan în anul 1795, mai nainte, d-a muri, simțindu-se bolnav și slab, prin scrisoarea sa din 19 Iulie ce a trimis lui Hagi Popp. a dispus ca din fondurile aflate în păstrare la el, pe lângă ce a mai dat la fondarea sa să trimeată mă-năstirei Preajba câte 1000 taleri pe fie care an, cu condiție ca ea să fie în tot d-auna neatâr-nată, sub epitropie aleasă de sătejii, iar nu în-chinată la altă monastire și să aibă școală, în care să învețe copii de pomană, iar cu ceia ce va prisosi să se mărite fete sărace.

Generoasă fu faptă lui Stan Jianu și folositoare fu dânsa pentru obște, dar nu-i aduse norocul așteptat, căci peste scurt timp după aceea nevasta fiului său Zamfir născu băiatul cel mut și surd, și în anul 1875 chiar el Zamfir, speranța tatălui său, toiagul bătrâneților lui, bucuria sa cea mare, se îmbolnăvi de o boală ușiure, pe care ne-priceperea unor medici neînvățați, cum erau mulți pe atunci în țara noastră, o înrăutăți, și în luna lui August îl făcu să moară cu zile, spre cea mai mare disperare a tatălui său. E foarte mișcătoare și atingătoare scrisoarea din 16 August 1785, prin care bătrânul nemângâiat anunța lui Hagi Popp moartea fiului său prea iubit. Iată conținutul cel jalnic al acelei scrisori:

«Focul ce arde a pururea în inima mea din pricina perderei prea iubitului, prea procopsitului și prea înțeleptului meu fiu, e mai mare și mai mistuitor ca cel ce a isbit pe Iov. Mie mi se pare că este totul vis acel foc ce m-a călcat: îmi pare că fiul meu este dus în vre-o călătorie sau în vre-o slujbă, de nu-l văd înainte ochilor mei, iar când îmi vine câte o scrisoare de la vre-o rubedenie sau de la vre-un prieten, de mân-gâere, (și îmi scriu de mângâere cunoscând că este adevărat focul ce m-a călcat) atunci îmi aprind focul jalei...... Ași fi poftit după păcatele mele să mă fi pedepsit Dumnezeu, ori cu pagubă pe a perde tot ce am, ori mie să-mi fi dat pa-timcă de boală, să pătimesc până la sfârșitul vi-eței mele în scârbă și în durere, și să-mi fi trăit răposatul, căci la lipsa în care m-ași fi aflat și la durerile boalei m-ași fi chivernisit și m-ași fi mângâiat cu înțelepțiunea ce avea. Numai neputând întoarce focul ce m-a călcat, zic și ei: Domnul a dat, Domnul a luat, și poate fi ca la sfârșitul meu să vrea Dumnezeu să n-am nici o mângâere, că la el îmi era toată nădejdea.

«Chiar vrăjmași mei vor fi la mâhnire, și vor zice: de ce să nu pătimesc eu dureri de lipsă și de boală pentru păcatele mele, și să se în-tâmple moartea lui fără de-vreme și fără pricina de moarte că, fiind sănătos, vrând să fie și mai sănătos, a fost înșelat de un becisnic de doctor ce avem aici și, din doftoriile ce i-a dat, la nouă zile l-am îngropat. Of! of! ce foc m-a călcat»

16 August 1785

Groaznic plânse tatăl moartea fiului său, dar so-ția răposatului, de și rămăsese, văduvă prea tânără, nu prea și plânse, soțul cu atâta foc, ci se, consolâ de pierderea irreparabilă ce îndură foarte repede, și își cerni numai hainele corpului dar inima îi ră-mase tot vioae, tot zburdalnică, tot fantastică și tot iubitoare de petreceri. Haine! haine, nu-mai haine cere noru-mea! strigâ bietul Stan Jianu într-o scrisoare ce adresă lui Hagi Popp, la 11 Martie anul 1794, de și avea în spinare două fete mici și un băiat infirm. Ea cerea și bă-trânul trebuia să facă ha-ine, și să-i îndeplinească toate capriciile, pentru onoarea cei făcuse că rămăsese în casa sa, căci aminteri istericalele, țipetele și leșinurile nu mai aveau sfârșit. Trebuia să-i facă voile, că de unde nu îl amenința cu părăsirea casei și cu măritișul, ca să trăiască și ea ca toate femeile pe lume, că încă era tânără și fru-moasă.

Sărmanul de el! ca s-o distreze a trimis-o la Sibiu spre a sta acolo în timpul Războiului din Turci, Austriaci și Ruși, iar în luna Februarie anul 1788 s-a dus și el acolo ca să-i ție com-panie, și prefera să se strice cu Mavrogheni și să sufere consețințele răsbunărei lui, numai să se supue ordinelor sale. Toate, aceste sacrificii le făcu bietul bătrân numai pentrua o împăca; pen-tru că se plângea că-i era urât ca să stea sin-gură în țară străină. Bietul bătrân s-a expus ca să-și vadă întreaga avere confiscată de năbădă-iosul voevod în folosul besericei «Teodochi Pighi»(Isvorul Tamăduirei) din marginea Bucureștilor, clădită de el, dar toate sacrificiile ce făcaru nu fură de nici un folos, căci noru-sa m-a ras mulțumită. Ea în anul 1794, luna August, a dar o jalbă lui Vodă Mihai Suțu, prin care cerea Măriei sale ca socrul său să-i înapoeze zestrea din care avea lipsă, precum și partea de mişire la care ar fi avut drept, bărbatul său, dacă ar fi trăit după moartea tatălui său, de și el era încă în viață și o întreține a domnește. Evident, Divanul Domnesc, după ce a târît până pe la București pe bătrân, bolnav și plin de ppdagră, și după ce la strâgănit de mai multe ori, a respins cererea ingratei nu-rori și a obligat-o să continue d-a sta în casa so-crului său până ce se va remărita sau își va crește copii. De și certată cu socrul ei, ea rămase în casa lui și continuă d-a-l despera prin pretențiile sale, căci la el găsea lux și îmbelșiugare, pe când în casa tatălui ei domnea sărăcia lucie.

Ghiţă fiul cel d-al doilea al Hagiului n-a se-mănat nici de cum fratelui său mai mare; el a învăţat prea puţină carte grecească şi românea-scă în casa părintească, de la câţi-va dascăli din localitate, şi apoi a început să facă practică ne-gustoricească în cantoarele tatălui său dar nu cu gândul d-a se face negustor, ci cu acela d-a că-păta vre-o slujbuliţă grasă. In anul 1781 s-a căsătorit şi el cu Joiţa fata lui Ştefan Proşco-veanu, fostul candidat la Domnie, prin stăruinţa ma-rele cocoane Sofisceasca Ştirboaica şi Stolniceasa Bengeasca, şi printr-această căsătorie familia bo-erănașilor Jieni s-a înrudit cu aceia a celui mai mare dintre boeri Olteni, care își măritase pe altă fată mai mică a sa după marele boer Iordache Cantacuzino, urmaşul direct al unui împărat bi-zantin. Această căsătorie, care mai întâi se ho-tărîse a se face înainte de Rusalii, s-a făcut pe la finele lunei lui Iulie, după ce ginerile, în urma mai multor strapețe și dare de mulți bani, a reușit să dobândească rangul de șetrar. Nunta fu splendidă; la ea lua parte tot ce a avut boe-rimea din Oltenia mai ilustru; asemeni și Hagi Popp și-a dat osteneala d-a veni într-adins din Sibiu împreună cu soția sa Păunica, spre a desfășura cu acea ocazie un lux uimitor prin hainele și sculele prețioase ce purtau amândoi. A-ceastă nuntă a costat pe Hagiu 7000 mii lei; sumă enormă pe atunci. S-a cheltuit mult, s-a mâncat mult, s-a băut și mai mult și s-a închinat multe pahare în sănătatea și fericirea mirilor, dar nici această căsătorie n-a fost fericită.

Joița aduse din casa, părintească în aceia a Jia-nului: fastul, luxul, risipa, grandomanie cocoa-nelor din vreuiea și de răngul său și, cu toate că i se făcea toate voile și nazurile, ea nu se arăta mulțumită și adesea umilea ne bărbatul său adu-cându-i aminte că familia lui era mai proastă ca a sa. Frumoasă era fata Prăscovanului, dar un chip zugrăvit și alt nințic, după nimerita expre-siune a lui Hagi Stan. Ea era chiar prea frumoasă, dar fără pic fie inimă, țanțoșă, aron-gantă, îngâmfată peste măsură de rangul de mare, vornic halea (în foncție), ce ocupa tatăl său, și de marea noblețe a familiei sale. Ca să împace aplecarea spre grandomanie a nurorei sale. Hagi Stan făcu ce făcu și, prin dare de mulți bani pe ici pe colea, reuși să dobândească pentru fiul său Ghiță, de la Vodă Nicolae Mavrogheni, pe lângă rangul de Medelnicer, ce dobândise la 23 Iunie 1796, și funcțiunea de Ispravnic în județul Romanați, fiind în tovărășie cu Pitarul Enache Fărcășeanul. Mult costâ pe hagiu această funcțiune, dar ceia ce dorise el să dobândească printr-în-sa, adică mutarea nurorii sale din casa sa, nu putu, s-o dobândească. Caracalul nu plăcu Joiței, căci era mic, urît și lipsit de aer, de aspect pitoresc și de familii mari boerești cu care să petreacă precum dorea ea, fata unui Prășcovean; de aceia nici nu-și dădu osteneala să se deranjeze, ca să urmeze pe bărbatul său și să se ducă să se stabilească în capitala Romanaților. Văzându-se tot cu nora în spinare și cu mutrele ei înaintea ochilor, Hagț Stan dădu altă sumă de bani și obținu permutarea fiului său Ghiță de la Romanați în județul Gorj, permutare care avu loc în anul 1787. De astă dată scăpă de Joița, că Târgu Jiului, oraș pito-resc de munte și populat de mulți boeri și co-coane, plăcu nurori sale și peste scurt timp se strămutâ acolo.

Această căsătorie ar fi putut să fie fericită pen-tru soți, cu toate nazurile femei, pentru că Hagi Stan da mai în fie-care săptămână câte o mare serbare de recepțiune boierimii din Craiova, în vastele sale saloane mobilate europenește, iar Jo-ița născu soțului său trei copii; dar, cu un carac-ter imposibil ca al ei și cu aplicarea sa spre lux şi risipă, nu se putea cimenta buna armonie între doi soți, cu toate că amândoi se potriveau la caractere, căci amândoi erau vanitoși, îmgân-fați și risipitori. Nu fu fericită pentru că ei mi se potriveau la rang și naștere, însușiri cari pe atunci erau o condiție esențială la o bună căsnicie, și dintr-această cauză provocau multe certuri, cu care ocazie fie-care rostea multe cuvinte o-fensătoare. Cu toate acestea, ispravnicatul, fiind însoțit de fastul unei vieți mereu în sărbătoare, avu darul să ție pe cei doi soți în oare-care bună înțelegere ca la un an și jumătate, și să le dea prilejul să nu se facă de ocară la Târgu-Jiului. Din nenorocire pacea și armonia în Casa lui Ghiță dura prea puțin, adică până în primăvara anului 1788, când Hagi Stan, căzând în dizgrația, lui Mavrogheni, fu silit să fugă din Craiova în Sibiu ca să scape de pedeapsa cu moarte rostită de năbădăiosul Domnitor. In urma acestei dizgrații, Ghiță fu nevoit șă părăsească și el în grabă isprăvnicatul și Târgul Jiului, ca să mă

În vastele lui saloane mobilate europeneşte Stan da mai în fie-care săptămână câte o mare n Craiova. Pag. 55

plătelească du pielea sa gloaba tatalui sau și să fugă împreună cu nevasta sa în Sibiu, de unde se înturnâ în Craiova abia în anul 1789, după retragerea Nemților din țară. Această reînturnare fu fatală căsniciei sale căci ea îl sili să reintre în obcuritatea din care eșise, spre cea mai mare disperare a soției sale, care reîncepu seria de gâlcevi și de trai rau.

Dihoniele și certurile dintre acești doi soți produse o mare nenorocire; din cauza neîngrijjrei a-cestei mumi svăpăiate, care ’și lăsa copii pe manele slugilor, cei trei copii se îmbolnăviră pe rând în anul 1793, de vărsat, și tot pe rând muriră în ur-ma acestei boale epidemice.. Această nenorocire zgudui puternic pe Ghiță, îi zăpăci capul îi turburâ mintea și îl făcu' să cază la pat greu bolnav de tiphos sau-lingoare cum îi zicea pe atuci, în cât tatăl său întră în grija că-l va pierde și pe el cum a pierdut pe Zamfir. Din norocire pentru bătrân, boala a fost trecătoare, Ghiță s-a însănătoșit, dar a rămas năuc, zăpăcit și capiu în toată viața sa, din care cauză adesea avea năluciri care-l făcea să aiureze.

Nevasta sa profită de această slăbiciune a bărbatului său, și în luna, Iulie 1794 dătu lui vodă Mihalache Șuțu, o jalbă prin care-l ruga cu la-crămi fierbinți ca să intervie pe lângă părintele Mitropolit ca s-o despartă de bărbatul său, care era atât de, nebun, în cât viața sa fera mereu ta primejdie Mitropolitul Dosoftei Fifitis priimind acea jalbă și examinând pricina, a respins cererea de, divorț, pe motivul că nimeni nu poate do-bândi despărțenie de soțul sau de soția care a contractat boala nebuniei în timpul căsniciei, ci so-țul sănătos trebuia să rămâie lângă cel bolnav ca să-i caute și să-i îngrijească. A admis numai ca soții să se mute din câsa părintească în altă parte și să trăiască departe ue părinți, doar se va întări căsniciea printr-acea separare.

Vodă Suțu a întărit anaforaoa mitropolitului prin pitacul de la 20 Septembre 1794, și a obligat pe Hagi Stan tatăl soțului reclamant, ca să acorde Jiului său mijloace de traiu departe de casa pă-rinteâscă, ceia ce Jianu a priimit cu bucurie.

Această căsnicie nu avu o durată prea mare. După moartea lui Hagi Stan, care avu loc în anul 1796, Ghiță, ne mai putând să trăiască cu soția, sa, care devenise foarte nervoasă și rea peste măsură, ceru și obținu de la episcopul de Râm-nic despărțenia, și se însurâ cu Săftica Vilara, care dărui o fată ce se mărită cu Stolnicul Constantin Zătreanu. Nici cu această soție n-a avut parte Ghiță ca să trăiască mult, căci în anul 1802 el a încetat din viață mai nainte d-a împlini 50 de ani, din cauza spaimei ce-i a cauzat în anul 1801 năvălirea Cârjaliilor și Pasvantlăilor, precum și a trudelor și ostenenilor ce a îndurat în timpul fugii sale în creerii munților la Câineni.

Joița s-a remăritat în anul 1797, peste un an, după despărțenia sa, de și trecuse de 40 de ani, cu serdarul Constantin Lazăr, un grecoteiu care nu era mai de neam decât fostul ei băr-bat, dar cu care a trăit bine și fără dihonie, pentru că el era să-nătos ca Ghihță, mai tânăr, mai voinic și mai a-ceasta căsătorie i-a fost atât de nenorocoasă, și l-a sărăcit-o atât de mult, în cât la 25 Aprilie, anul 1816, a fost silită să roage pe Zenovie Popp, sub numele de Joița Jianca, de și trăia cu Ser-darul Lazăr, ca să priimească, ca logofăt practicant în cantorul său, pe tânărul ei fiu ce dobân-dise din căsătoria sa cu soțul său d-al doilea.

Ea a trăit împreună cu Lazăr în sărăcie, mi-luită de soru-sa Cantacozinoaica, până după anul 1824 de când i s-a pierdut urma.

Cel d-al treilea fiu Stănuță semăna fratelui său Ghiță ca două, picături de apă. El fu tot atât de mărginit minte, tot atât de urîtore învățătură și tot atât de vanitos și înfumurat ca și cel-l-alt. A învățat carte prea puțină în casa părintească, tot dela niște dăscăli Greci, și pe urmă s-a alipit ca grămătic și țiitor de cataștișe pe lângă cantorul tatălui său și practică în el cât timp fu deschis; dar, din primii pași ce făcu pe această cale, dădu tatălui său dovezile sele mai neîndoioase că el nu era bun pentru negoț, ci numai pentru slujbă. Dregătoriele, funcțiunele publice și cinurile grase, ele erau mai potrivite cu aptitudinea, gustul și am-bițiunea sa. Era din fire iute, țanțoș, mândru, arogant, leneși gâlcevilor, fudul, iubitor de petreceri, chiolhangiu, fantastic și cartofor pasionat. Pe lângă aceasta îi plăcea călătoriele de plăcere, zamparalîcurile cu femeile ușioare precum și alte petreceri costătoare, dărăpănătoare, de viață sine potrivite cu starea sa de fiu de negustor și de boer dintre cei mai fruntași.

Ca să-l astâmpere după drumuri și să-l înduplece să se apuce de vre-o ocupație bare-care Hagi Stan, prin dare de mulți bani, a obținut de la Vodă Mavrogheni ca săi înnalțe, d-a dreptul în rangul de serdar, ceia ce, după cum singur mărturisește în scrisoarea de la 23 Iulie 1787 adresată lui Hagi Popp era, precum am mai spus, prea mult pentru vârsta sa. Tot în același an în Decembre în urma: altei dări, de bani, a do-bandit tot pentru Stănuță sarcina taxidar la oeritului din Mehedinți, pe când el hagiul şi tatăl său fu însărcinat cu orâduiala zaheralei oş-tilor; turcești pentru Oltenia întreagă, din care pricină nici mâncarea nu-i tihnea. Toate aces-tea au durat un spațiu de timp foarte scurt, căci în primăvara anului 1788, toți cu toții au fost siliți să ia drumul pribegiei spre Sibiu, căci au căzut în disgrația lui Mavrogheni, din cauză ca, Hagiul, n-a mai putut sau n-a vrut; să mai dea bani.

În timpul șederei sale în Sibiu, Stănuță care, era leneș dar prost nu era, a învățat bine limba nemțească, s-a luat bine pe, lângă înalții funcționari nemți, a venit cu o parte din ei în Țara Românească, atunci când s-a stabilit în ambele Principate un guvern provizoriu austriac și, ce-a făcut ce a dres nu se știe, să știe, nu-mai că a înduplecat pe generării Mitrovitz ca să-i dea unul din cele două posturi de ispravnic în ispravnicatul din județul Mehedinți, funcțiune ușioară, frumoasă și bănoasă, care-i aducea un venit anual până la 50 pungi cu bani, funcțiune ce a păstrat cât timp au stat Nemții în țară sși au guvernat ambele Principate.

Cât fu cârmuitor, administrâ el cum admini-strâ județul, mai mult cu gârbaciul de cât cu vor-ba bună, jefuind în dreapta și în stânga pe locuitori, bătând pe cine-i cădea pe mână, în cât numele său deveni în curând odios, dar nici această plașcă ce căzuse pe capul său n-a a-vut o durata prea mare. Când nu administra în-tr-asemenea sens, el își petrecea timpul dispo-nibil întreținând, un traiu luxos, pompos și risipitor; colinda județul cu fel de fel de călind roi, în echipage domnești, și o ducea numai în petreceri, și în nesfârșite chiolhanuri, care-l făcea să cheltuiască mulți bani, să contracteze datorii și mai mari și să-și dărapene sănătatea.. Mai a-les patima jocului de cărți, care la Nemții, câ și la Rușii dintr-acea vreme, era foarte răspândită, atât printre ofițeri cât și printre feciorii de boeri din Cerneți, îl făcu să toace mulțimea de bani ce-i trimetea tatăl său pe fie-care lună, și pe lângă aceasta să intre în datorii dărăpănătoare. Asemenea purtare deșiuchiată și âcest traiu des-chilibrat, patima sa cea, neînfrânată a jocului de cărți, care ’l silea să facă din noapte zi și din ziuă noapte; această aruncare de bani cu pumnul pe fereastră și acea viață de desfrâhare și de nechjb-zuială, care-i înstreina simpatia tuturor boerilor Ma-hedințeni, amari peste măsură pe tatăl său și-l făcu să se îmbolnăvească de piatră, care se agrava și începu a-l chinui într-un mod cumplit, mai cu seamă după ce se încredința că toate dojenile și toate înțeleptele povețe ce dedea el acestui tiu nesocotit și toate amenințările cu care-l spe-ria că va desmoşteni rămâneau nefolositoare.

Primele simtoane aje boalei ce începu să-l chinuiască le simți Hagi Stan în anul 1790, și, cu toate că avea bani mulți și mijloace îndestulă-toăre ca să, se caute nu putu să preîntâmpine progresele răului mai din vreme, pentru că în Craiova erau niște doctori păcătoși și nici o farmacie în care să i se prepare medicamentele.

Cât timp armata austriacă ocupase capitala Olteniei, fusese o singură farmacie în întreaga ca-pitală a Olteniei, care funcționase până ce oștile imperiale primi ordin d-a trece peste Dunăre, spre a urmări pe Turci; dar după ce ocupați-unea austriacă a deșertat Oltenia, acea farmacie care de și civilă, era la dispoziția armatei nem-țești; s-a mutat peste Dunăre împreună cu șta-bul acelei armate. De aceia fu el nevoit, prin scrisoarea de la 13 Iunie 1790, ca să ceară lui Hagi Popp să ’i trimită niscai-va medicamente de acolo.

Cu toate că boala ce-l tortura îl făcea să sufere în modul cel mai cumplit, totuși mult încer-catul bătrân, nu încetă d-a se gândi să-și mân-gâe pe căt putea copii și să potolească întru câtva nebuniele ce făceau svăpăiatele sale nurori, care nu erau una mai bună ca cea-l-altă. El se sbătea cu moartea în durerele cele mai cumplite, și cu toate acestea mai avea inima să se ocupe cu satisfacerea gusturilor lor extra-vagânte și a înclinărilor lor spre lux și găteli costisitoare. Deschide lada cea neagră de chiparos, scrise el lui Hagi Popp în epistola ce trimise la Sibiu în ziua de 11 Octombre 1790, printr-un lipcan al lui Marchelius, Consulul general austriac, și scoate din ea o giubea malotea cu vărgi de fir și îmblănită cu nurcă; asemeni și o roche cu ari-teriul ei. Giubeaoa Ilinchii este îmblănită cu jder și rochia fără mânici, și cea cu nurcă este a Zoiței, și rochia cu antiriul ei. Mai scoate, și un binișiu al lui Ghiță de postâv cu jder, din care să se facă un tenculeț. Numai să le pui într-o lădiță de scânduri subțirele ca să nu se sfărâme.

Toate aceste haine scumpe le păstra Hagi Stan Jianul în casele ce a ținut cu chirie în Sibiu în tot timpul răsboiului dintre 1788 și 1789 și din timpul ocupațiunei austriace, în care timp nuro-rile sale își peteceau vremea mai mult în capitala Transilvanei de cât a Olteniei, căci într-acele vremuri turburi, prețioasele lor zile nu erau la siguranță și la adăpostul vre-unei primejdii neașteptate pe malul Jiului. Toate aceste capricii reclamau cheltueli mari, pe care bătrânul Hagiu le suporta cu mulțumire numai să nu re mai auză gura. De cheltuială el nu se ferea, dar de ceartă și de cicăleală fugea că de foc, și cu toate acestea, de și bolnav, de ea nu putea să scape. Ceruse hainele pomenite mai sus, de la nepotul său, pentru că se pregătea să aibă loc în familia sa niște mari serbări.

Pe când suferea și se văeta de cumplita boală de piatră care ’l apuca în partea stângă în de-șert și la rinichiu aproape de spinare, Hagi Stan; Jianu avu parte să facă și el o mare cheltuială de care să nu-i pară rău și pe care s-o supoarte cu bucurie și cu multă tragere de inimă; într-acea v vreme avu parte să mărite pe una din fetele răposate sale fiice și a lui Nicolae Vlâdoianu asemenea răposat, care ajunsese în vârstă de măritat, pe care o dătu la casa sa, și o înzestrâ dându-i o zes-tre frumoasă. Ast-fel în ziua de 22 Ianuarie anul 1791 avu satisfacțiunea de a-și logodi pe nepoată-sa Tița su cămărașiul Constantin, după ce a stricat prima logodnă a ei cu fiul stolnicului Bră-iloiu făcută în luna Decembrie anul 1789, fiind că tânărul fusese trimis surghiun pentru pricini politice. De și suferind, Hagiul făcu acea logodnă cu mare fast și cu o pompă neobicinuită, invitând ca să asiste la ea toți generalii și ofițerii superiori austrieci câți se aflau în Craiova, precum și pe toți boerii cej mari din Oltenia. Cununia urma curând după logodnă; ea fu tot atât de pompuoasă. Toate aceste amănunte reies din scrisoarea ce adresâ Hagiul Jianu lui Hagi Popp în ziua de 22 Ianuarie anul 1791.

In toamna anului 1791 trupele austriace au deșertat Principatele, după ce Turcia a încheiat pace, mai întâiu cu austriacii și după aceia și cu Hușii, și administrația chesaro-crăiască a încetat spre cea mai mare bucurie a lui Hagi Stan, care se săturase d-atâta strapațe și cereri de bani ce ’i făceau comandirii armatei imperiale în numele guvernului lor. Curând după plecarea Nemților veni să ocupe tronul Țărei Românești Mi-halache Șuțu, orânduit de Poartă, care ocupa pentru a treia, oară acest tron. El aduse cu sine un firman împărătesc, care, pentru a nimici tot ce făcuse Mavrogheni în Țara Românească, lua de la ori-cine poseda toate rangurile de boerie date de acest domnitor în tot timpul celor doi ani ai săi de domnie. In urma acestui hatișerif, Stănuță rămase fără nici un rang de boerie; prin urmare fu trecut din nou între birțiici, iar tatăl său fu retrogradat de la rangul de mare postelnic iarăși la rangul de paharnic, pe care ’l purtă din nou de la începutul anului 1791 și până la moartea sa, cu toăte stăruințele ce pusese d-a redeveni mare Postelnic. Rușinea ce păți îngâmfatul fiu ăl Hagiului d-a redeveni om prost fără de rang, îl mâhni atât de mult în cât îl trânti la pat foarte greu bolnav. Pe lângă lipsa de boerie veni pe d-asupra și înlocuirea sa, din postul de ispravnic printr-un om devotat noii domnii, ceia-ce ’l sili să plece din Gemeți, bolnav cum era, și să se întoarne mâhnit și rușinat în Craiova.

Văzând pe fiul său bolnav Hagi Stan uitâ pro-p-riele sale dureri, și se puse cu ardoare în adevăr părintească, ca să ’și caute feciorul spre a-l isbăvi de moarte, mâi ales când îl văzu în prada unei nesimțiri amestecată cu delir furios, care-l îngrijurâ foarte mult. Boala de care suferea Stanică era tot frigurile tiphoide, tot boala de care zăcuse Ghiță altă dată, tot termolimico, cum îi ziceau medicii pe atunci. Bătrânul văzându-și feciorul în nesimțire și aiurând, își umplu casa cu fel de fel de medici, care il căutară fără de nici o ispravă în decurs de mai bine de o lună, și cu fel de fel de medicamente aduse din Sibiu cu multă cheltuială. Văzând că vremea trecea, boala creștea în loc d-a scădea și că Sțănuță se topea în văz de ochi, Hagiul a adus din București pe Doctorul Dumitrache Marcu, ca să stea neprecurmat pe lângă săferind, ca să supravegheze pe cei-l-alți Doctori care se schimbau la fie-care oră, și să oprească pe bolnav d-a face vre-o atacsie, când ar fi coprins de nebunia cauzată de boală. Trebuia păzit bine bolnavul, căci în momentele furiei-sărea din pat, își rupea hainele de pe el și vrea să sfâșie și să sfărâme tot ce întâlnea în cale, iar tatăl său, de și sta în picioare neadormit ziua și noaptea, nu mai putea să-i mai reție, fiind foarte slăbit de propria sa boală. Văzând pe fiul său aproape nebun, bătrânul se sperie, crezu că Stanică a fost stăpânit de cine știe ce duhuri necurate, cum se credea pe atunci de lume care era foarte superstițioasă, și fără să mai ție seamă de spusele și recomandările Doctorilor, îi congedia pe toți, opri numai pe Dumitru Marcu ca să îngrijească de nepotul său cel mut, puse cai la butca sa de drum și plecâ împreună cu fiul cel bolnav la mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea unde sunt moaștele Sf. Grigorie Decapolitul jungând acolo își lăsâ băiatul în chilia și îngrijirea unui călugăr, ca să-i citească acatestul sfântului lângă racla sa, precum și moliftele Sf. Va-sile, doar o da D-zeu să facă o minune cu el. Minunea s-a tăcut nu se știe cum și prin ce împrejurări, credința hagiului a reușit șă iasă triumfătoare, Dumnezeu sau întâmplarea, credeți cum veți voi, a făcut o mare minune și moliftele călugărului -sau băile în apă rece pe timp de toamnă, în gârla Bistriței, a produs o reacțiune miraculoasă căci peste câte-va săptămâni Stănică s-a întors acasă sănătos și cu totul vindecat.

V
MOARTEA LUI HAGI STAN JIANU.

După ce și-a văzut fiul pe picioare și scăpat cu desăvârșire, Hagi Stan nu pregetă, și, cu toată boala sa, dădu fuga la București, se duse la Vodă, îi căzu la picioare și ’i ceru cu lacrămi ferbinți ca să redea fiului său boeria perdută prin hatișeriful imperial. Vodă se milostivi, cererea îi fu priimită și tatăl reuși a obține pentru fiul său rangul solicitat, după ce dătudupă obiceiu, o însemnată sumă de bani. Acest fapt e confirmat prin scrisoarea ce însuși Stănuță a adresat vărului său Hagi Popp la 16 Octombre 1791, în care se subscrie iarăși cu rangul de Serdar. De îndată ce își boeri din nou feciorul, Hagi Stan intră în dăr-doră să-i însoare și începu să-i caute o soție. De astă dată nu mai vru să facă noră o fată de boer mare plină de fumuri și de nazuri, că destul o pățise cu fata Prăscoveanului, ci începu să caute o soție pentru fiul său, dintre fetele de boeri mai mărunței, pentru că, „destul m-am fript o dată cu lapte ferbinte, zice dânsul într-o scrisoare ce a adresat nepotului său la 3 Februarie 1792; acum sunt nevoit să suflu și în lapte covăsit, ca să nu mă arz, și să nu mai auz șipenoru-mea aceasta că e fata cutăruia de neam mare. Inștiințându-mă că Bălașa, copila pahamicesei Maria Bibeas-ca și fiica paharnicului Ștefan Bibescu, (care a murit între anii 1782 și 1786), fată care este și la chip curățică; și de mumă-sa pedepsită, că văz că, de când a murit Paharnicul Bibescu, a chivernisit copii și casa stă pe loc, ba încă e mai cu spor. De aceia m-am bucurat, tăcând logodna, cu ierologhie, (cu preot,) căci nunta, dacă voiu trăi, va fi după Sf. înviere, iar de mi se va întâmpla și moarte, încă voiu lăsa cu blestem de a o săvârși, ast-fel că va fi veselie în scurtă vreme.» Hagiu termină această epistolă poftind pe Popp să vie la nuntă.

Logodna s-a făcut cu preoți și mare tămbă-lău, de și Hagiul era în cumpănă de moarte, după cum reese din scrisoarea sa de la 1 Martie a-celași an, dar iubirea copilului său avu asupra-i atâta putere, încât îi îngădui să-și stăpânească suferința, să suspende prin voința sa progresul boalei și să înfrâneze răul până după nuntă. A-cea nuntă nu se putu face după Paște cum fusese hotărâtă, pentru că Stănuță plecase la București ca să facă târguelele de nuntă și nu se mai întorcea. Cu toate acestea ea a avut loc dar, abea pe la finele lunei lui Iunie 1792, pentru că, fiind la București, după ce terminase cu târguelele, Stănuță uitase că tatăl său era greu bolnav, și umblase în dreapta și stânga ca să recapete isprăvnicia perdută. Căsătoria s-a făcut cu aceiași pompă și cheltuială ca și la cei-l-alți frați la ea au luat parte toți Jienii în păr, precum și cu fruntașii boerimei din Oltenia. Cu acea ocazie bă-trânul a făcut cele mai mari cheltueli, pentru a asigura fericirea copiilor săi, dar n-a putut să do-bândească prin bani aceia ce se căpăta numai B prin noroc și prin voia soartei. Bălașa n-a eșit mai bună, de cât Ilinca și Joița; ea fu tot atât de țanțoșe și de îmfumurată ca și cumnatele sale și gr tot ca ele fu cât se poate de risipitoare, de rea și de vanitoasă. ca și-dânsele ea iubea mai mult lenea, luxul și gâlceava, de cât munca, simplicitatea și blândețea. Se vede că s-a apropiat minutul de a-mi face datoria călătoriei celei de obște, tot fiind supărat de patimele și nenorocirile ce am avut cu fii mei, ast-fel că-mi. va fi sfârșitul cu mâhnire, ast-fel se plânge bietul hagiu nepotului său în scrisoarea ce-i a adresat la 15 A-prilie 1793.

Cu câte-va zile mai târziu, prin scrisoarea sa de la 1 Maiu 1793, adecă abia peste zese luni de la căsătoria fiului Său Stănuță cu fata Bibeas-chii, amărâtul bătrân a scris nepotului său: «Văz pentru păcatele mele, că chironomi n-am, că Ghiță tot mai spre rău merge, care poate să și moară, dar cât va trăi partea lui la ce casă las? Din fiul meu Zamfir a rămas un copil care acum este de 15 ani și este mut și surd; mumă-sa o am aici în casă și o știi ce fel este, și poate să se mărite după cum îi este firea. Pe fiul meu Stănică l-am însurat, socotind Că va fi norumea ca mumă-sa, dar este numai un chip zugrăvit, dar încolo nimic! Fiul meu, după cum i-am cunoscut firea: mândrie, iuțime, care, cum au fost Nemți aici, a fost tot ispravnic, și a, câștigat până la 30 pungi de bani, și acum aud că este și dator să dea bani; a cheltuit cu cărțile și cu mândrii. L-am trimis la București de a luat boerie, stricându-se boeriile lui Mavrogheni, și. i-am făcut nunta ca și celorlalți, încă mai cu multe scule și haine; care am cheltuit cu boeria și nunta până la 7000 lei. L-am plătit și de datorii, dar mâine este iar la loc; să-i dau să facă negustorie, dar el cere isprăv-nicie, ca să jefuiască, să bată, să fie cu pompă; numele și fa stricat cu isprăvniciile Nemților. Ar vrea să i se dea numai venitul moștenirei, iar banii i-ar depune la casa împărătească.

Din cauza apucăturilor celor rele ale lui Stănuță și al caracterului insuportabil al soției sale Bălașa care pe fie ce zi se accentua din ce în ce mai rău, căsnicia dintre soți fu de la început rea, căci Stănuță începu a face din nou noaptea zi, lipsind d-a casă cu săptămânile pentru jocul de cărți, iar ea îl gonea d-a casă cu gura, astfel că traiul lor deveni traiul cu vătraiul! Intr-acest timp bietul hagi Stan mergea 'cu boala din ce în ce mai spre rău, din care cauză fu nevoit a aduce din nou din București pe chir Dumitrache Marcu doctorul ca, să-i îngrijească și pe el.

Pe când hagiul era mai amărât ca tot-d-auna, din cauza boalei sale, iată că de odată în luna August anul 1794, toate nurorile sale pornesc cu jalbă către Vodă Alecu Moruzi, prin care Joița și Bălașa cereau intervenirea sa pe lângă Mitropolitul ca să le despartă de bărbații lor, iar Ilinca mai ceru încă pe d-asupraca Divanul Domnesc să oblige pe socrul său ca să-i împlinească lipsa de zestre, cheltuită de ea cu-răposatul său bărbat în timpul cât a trăit împreună, pentru a putea să se remărite, precum și să-i încredințeze ei copii săi pentru ai crește dânsa; îi mai ceru încă și partea de moștenire ce s-ar fi cuvenit copiilor ei din averea moșului lor, de și el era încă în viață.

Aproape un an a bătătorit bietul bătrân drumul cel lung dintre Craiova și București, tot du-cându-se și întorcându-se, tot suind jși scoborând până ce a tocit scara pivanului și a palatului domnesc, și-tot apărându-și drepturile ce avea; a alergat sărmanul prin toate părțile, bolnav foarte rău, cu picioarele umflate ca ulcele de po-dagră, cu pântecele umflat de s-a făcut clopot, și cu umflătura mergând mereu în sus până ce i-a coprins, mijlocul. Dintr-această cauză cei doi copii ai săi îl luau de subțiori și ’l dau jos din pat, îl duceau până la călească de subțiori, îl scobo-rau tot ast-fel, și tot țiindu-l de subțiori îl făceau să sue și să scoboare scările Divanurilor. Dintr-a-ceastă cauză bătrânul era silit să târască după sine pretutindeni pe un Doctor anume Pal, și- a-desea să consulte, plătmdu-l foarte gras, pe un alt Doctor Grec, venit de curând în București, care învățase medicina în Franța și avea şi spi-țărie cu el. Probabil acest doctor a fost Doctorul Silivestru Filitis nepotul Mitropolitului Dositeiu. Acest doctor l-a îndopat de i s-a acrit cu praf de pietre roșii, și cu fel.de. fel de alte doctorii care nu i-a fost de nici un folos și nu i-a adus nici o ușiurare. Alergat-a bătrânul, suferit-a el, dar în cele din urmă aceste osteneli şi aceste ' suferințe au fost încoronate de succes. Divanul și Vodă i-au dat câștig de cauză, respingând cererea llinchi, și a oblîgat-o ca: sau să stea ca până atunci în casa socrului ei, sau să se mute, luându-și zestrea ce avea în ființă, fără nici un adaos, căci tatăl în viață nu e respunzător de cheltuelile unui tiu vârstnic; a oblîgat-o însă să lase copii în casa moșiului lor, căci în ea ei vor găsi mai multă îndestulare și mai mare îngrijire. Cu acest rezultat s-a întors bătrânul la Craiova în ziua de 3 Aprilie 1795 mulțumind lui Dumnezeu că l-a adus sănătos la căscioara sa.

Scăpat-a el de procese și de străgăniri judecătorești, ștrânsuși-a el picioarele de pe drumuri, și apucatu-s-a el să trăiască mai bine-și în o petrecere, doar o uita amărăciunile trecutului și durerile cauzate de boale, dar de necazuri n-a. scăpat. Doctorii i-au recomandat să iasă în toate zilele din casă, când în trăsură când călare, spre a face mișcări multe. Ca să aducă la îndeplinire această prescripțiune medicală, bătrânul și-a cumpărat telegari noi din târgul Sibiului, precum și un cal scump de călărie de la, nemeși și popi ungurești, care creșteau cai frumoși; dup-aceia și-a schimbat robii și roabele din curte și casă, care-l servise pân-atunci dar nu-l mai mulțumeau, prin slugi și slujnice de neam săsesc aduse din Sibiu, care să-i servească mai bine și să știe a găti, bucate mai gustoase, și copturi și prăjituri mai bine preparate; dar cu toate acestea de boală și. de efectele sale tot nu putu să scape.

Strapețele, necazurile, suferințele și progresele acelei boale ce nu iartă nici o dată pe cel ce a încăput în ghiarefe sale, în cele din urmă l-a trântit la pat, dar doctorii l-au forțat ca să se scoale-și să se plimbe călare dimineața, cel puțin două, ore pe fîe-care zi. Intr-acest timp, îndemnat fiind de unii din Doctori, a vrut să se ducă la Balta Albă, care pe atunci era renumită ca vindecătoare-de boâle de picioare; dar alți doctori i-au spus să se ducă la Cozia ca să facă cura cu apă de Că-ciulata spre a se vindeca de piatră, dar din cauza, certei dintre doctori, el nu s-a dus nicăeri, căci, doctorii nu se înțelegeau între dânși, și în timpul certei lor, boala se agrava pe fie ce zi ce trecea și-l țintuia în patul de durere. Nu s-a dus nici color nici dincolo din cauza acestor diverginți de păreri, și bietul hagiu a rămas, pe loc în Craiova, căci una îi spusese că la Balta albă s-ar fi ivit ciuma, și alții că imprejurimele Coziei erau bântuite de tălhari. Neștiind ce să facă, bietul bătrân scrise nepotului său la Sibiu ca să consulte pe Doctorul Naistater din localitate, care era vestit pe atunci ea specialist în materiea de cură cu ape. minerale-și să-i trimeată reapunsul. Acest respuns mântuitor întârzie prea mult; el sosi în luna lui Septembrie, adică după ce trecu sezonul băilor, astfel că bolnavul nu profita de acel consult și rămase în patul său ca să se caute tot cu praf de-pietre roșii turnat în apă, pe care îl bea dimineața și seara, și tot să iasă în fie care zi din -casă,cu picioarele umflate ca uleele:, cu pântecele umflat ca foalele și țipând de durere; era silit să călătorească în așa hal câte două ore pe zi, căci asemenea regim îi prescrisese Doctorul Pal.

Intr-acest timp el văzând bine ceia ce-l aștepta, puse la cale tot ce trebuia pentru asigurarea existenței bisericei și școalei sale din Preajba, pe care le înzestrâ domnește cu câte 100 taleri pe fie care an, plus moșia Preajba; după aceia și-a -curățit curtea și casa de țigani, pe care ’i a des-robit și i-a înlocuit cu slugi libere; apoi a împărțit, fiind încă în viață, banii și sculele ce avea la cei doi fii ai săi și la nora sa cea mare; a dispus verbal, fără a face testament în scris, cum să se împartă averea nemișcătoare între fii, noră și nepoți și după aceia a inceput să aștepte moartea în liniște. Se vede că ea nu venea și Doctorii erau grăbiți; dânși nu vrură să ție seamă de halul în care victima lor se găsea, ci l-a sculat cu zorul și fără milă din patul de durere, ast-fel că în cele din urmă, tot după povața doctorilor s-a apucat de vânătoare, a început să bătătorească de dimineața până seara potecile din pădure, urmat de vânători și câini, și armat până în dinți cu arme bune de precisiune, toate cumpărate prin Hagi Pdpp, până ce în Cele din urmă, pe la începutul lui Iulie anul 1796, n-a mai putut să se mai scoale, ci de astă dată a căzut la pat ca să nu se mai ridice, bolnav de răceală, și a murit muncit de groaznice chinuri, după ce a împlinit 70 de ani. Corpul său a fost înmormântat ân tinda bisericei de la Preajba. Aceste detalii rees din epistola răposatului din 19 Iunie 1795 adresată lui Hagi Popp, precum și din aceia a fiului său Stanuță de la 8 Iulie 1796, prin care anunța, moartea tatălui său.

Astfel s-a stins cel mai activ, cel mai bogat, cel mai întreprinzător, cel mai ambițios și cel mai neastâmpărat dintre Jieni, unchiul cel mare al eroului nostru, și tatăl celor trei fii cari au murit lără să lase moștenitori direcți.

VI
REVOLUȚIUNEA DIN CRAIOVA ȘI CARACAL

Pe când Hagi Stan Jianu, fiind încă în viață, suia și scobora scările palaturilor din București, umblând după cârcote de judecăți puse pe spinarea lui și a copiilor săi, în Principatul Valachiei fierbeau în piepturile mai tuturor boerifor pământeni, ca apa într-o căldare pusă pe foc viu, fel de fel de revolte, fel de fel de porniri, fel de fel de patime, între care se deosebea mai-cu asupra cea mai pasionată: revolta provocată de faptele asupritoare ala, elementului grecesp în prejudițiul populației autochone, care se svârcolea în ghia-reje celei mai apăsătoare prigoniri.

Alexandru Moruzi, ce e dreptul, a fost un Domnitor blând, drept, echitabil și nelacom; el personal n-a apăsat pe popor prin biruri prea grele, nici n-a făcut mai grea starea de mai nainte, dar a avut și el un defect: prea a iubit pe compatrioți săi greci, prea i-a pus pe ei în tot felul de func-țiuni publice mari și mici, prea a lăsat d-p parte pe boerii pământeni, ca să se uite cu jind și cu mâinele în sân cum mâncau veneticii pâinea cea îmbelșugată a slujbelor, pe când ei înghițeau în sec, prea închidea ochii asupra faptelor incorecte săvârșite de acei slujbași străini, și prea priimea cu nepăsare reclamațiunile ce se iveau pe ici pe colea, din partea boerilor băștinași, contra faptelor săvârșite de acești favoriți ai soartei.

Intre boerii care se destingea mai mult ca toți ca nemulțumit de starea de lucruri creată de Al. Moruzi, și care avea mai mult curagiu ca toți să ’și exprime nemulțumirea, era Clucerul Dumitrache Fălcoianu, boer de clasa 11-a, care prin nașterea sa, prin instrucțiunea și educațiu-nea sași prin modul cum și-a servit țara, ar fi avut dreptul să ocupe una din cele mai înalte funcțiuni publice. El, prin meritele.sale de juri-consult eminent, calitate foarte rară pe acele vremuri, ar fi trebuit să fie de mult timp introdus între boerii divanlâi de prima clasă și în mare chiverniseală; cu toate acestea sta pe dinafară, căci.divanul era împănat de Greci, care odată cu capul nu s-ar fi îndurat să iasă din cașcavalul în care au intrat, spre a intra un român, și nici Vodă nu se îndura să se lipsească de coloborarea lor: căci daca Grecii pierdeau chiverniseala și din țările Române, numai găseau aiurea unde să se chivernisească și chiar să se adăpostească.

Unii istorici îl acuză că ar li fost ambițios, că prea ar fi avut multă încredere în meritile sale, prea se înfigea și vrea ca cu zorul să intre în divan; se prea poate; dar ce om care se simte că e ce-va de capul lui nu e ambițios și nu se înfige ca să ajungă cu un moment mai curând acolo unde se simte că merită să ajungă? Daca odată me-ritele sale erau evidente și de nimeni tăgăduite năzuința sa era justificată.

Fiind împiedecat de Greci d-a ajunge la ținta dorințelor sale, el a început printre boerii pământeni, cari ca și el sufereau din cauza Grecilor, o campanie vie contra lor, și ca consecință neapărată a început să conspire și contra lui Vodă Moruzi. Mai întâi el se sili a dobândi cât mai mulți aderenți și a înjgheba în toată țara comitete de conspiratori, recrutați numai dintre boerii pământeni și dintre aceștia pe cei mai fruntași. Această conspirație avu ca motiv principal nenumăratele incendii de case, de clăi și de pă-tule ce de cât-va timp începuse șă isbucnească pe toată întinderea, țărei mai ales în Oltenia. Aceste incendii aprinse de mâini necunoscute, probabil de către niște țărani puși de niște criminali, bân-tuiau numai proprietățile boerilor pământeni, și puneau foc numai la ariile boerilor care îndrăznise, să cârtească pe față sontra catacrisurilor (a-busurilor) comise de slușbașii Greci. Peste scurt timp aceste focuri începură să pârjolească și casele, holdele și pătulele locuitorilor mai fruntași, țăranii începură să se prigonească ei între ei, și să se nimicească unii pe alții prin groaznice răzbunări.. Rău voitorii Românilor împrăștiară zvonul că aceste fapte ar fi fost puse la cale de către boeri, dar în realitate îndemnătorii erau slujbași greci, și apoi tot ei califica ca o protestare contra nedreptăților repețite suferite de țărăni din partea propietarilor de moșii. Emisarii Grecilor șopteau la urechile celor păgubiți că acele sinistre ar fi fost niște produse ale disperărei și niște acte de ven-detta (răsbunare) din. partea clăcașilor apăsați contra apăsătorilor lor, cari ar fi fost boerii pământeni, iar nu Grecii cari se îmbogățeau în câțiva ani numai prin asupriri și strâmbătăți. Aceaste acuzațiuni, pe care toți boerii le respingeau ca nedrepte, revoltă pe toți boerii autochtoni și-i determină ca să se grăbească a se înscri între conspiratorii ostili lui Vodă Moruzi, spre a prepara răsturnarea și înlocuirea sa prin bătrânul Alex. Ipsilante. care, susțineau ei, se purtase cu boerii și poporul român ca un adevărat Român.

Al. Vodă Moruzi a descoperit din vreme toate ițele acestei conspirațiuni și a aflat chiar numele unora dintre conspiratori, căci în tot-d-auna s-a găsit spioni care să știe să se insinueze în mijlocul adunărilor secrete și să le denunțe la vreme celor interesați scopurile și tendințele lor răsturnătoare, dar de o cam dată găsi cu cale să fie mărinimos, îndurător și ertător. Se găsi și de astă dată ca ori-când spioni, chiar printre boerii pământeni, care prevesti pe Vodă la timp, dar Moruzi de o cam dată vru să-i dezarmeze prin clemență și satisfăcând câte-va din reclamațiunile lor. Aflând că un număr oare-care de Caracaleui mărginași, care se ocupau cu munca câmpului s-au dus în grămadă în ziua de 26 Iunie anul 1793 și, în mod ostentativ, au atacat casa logofătului Stoica, cu care ei se găseau în cârcotă de judecată, și că au jefuit-o și pe urmă au pârjolit-o, aflând că resculații, ajungând la acea casă, au devas-tat-o împreună cu tot avutul și după aceia i-ar fi dat foc, Vodă față cu această faptă calificată de toată lumea ca crimă anarhică, se mărgini ca, în loc d-a trimite bumbașiri la fața locului ca să aresteze pe căpeteniele răsculaților, să-i bage în fiare, să-i ridice pe sus și să-i aducă la București spre a-și priimi pedeapsa ce meritau cu toată străjnicia, se mărgini să triineață în ziua de 13 Iunie un pi-tac adresat Căimăcamului Craiovei, ispravnicilor județelor de peste Olt, și chiar locuitorilor dintr-a-cea parte. Printr-acel pitac M. Sa poruncea cu slrăjnicie ca să fie toți cu băgare de seamă ca să nu se mai repete asemenea fapte vrednice de osândă, provocate de ori ce fel de motiv, fie provenit din resbunare pentru pricine de judecată, fie din ceartă ori neînțelegeri pentru cislă, dijmă sau ori ce socoteală între proprietari și clăcași, fie din pizmă între locuitori între ei, ori cu boerii, din care pricină pun foc noaptea de-i arde casa, ori pim-nița cu ce are în ea, ori fânul sau ori ce namestie mai bună ar avea, și apoi șunt gata a priimi chiar și jurământ, fără nici o sliială sau, temere de D-zeu. Care pentru această necuviincioasă faptă, s-a mai dat poruncă domnească de obște încă din vremea lui Vodă Nicolae Caragea. ca la ori-ce sat se va întâmpla fapta aceasta, atunci să se supue tot satul a plăti toată paguba păgubașului. Dar fi-ind-că i s-a făcut arătare, cum că unii din locuitori încă nu s-au părăsit de această necuviincioasă faptă ci-și acum o urmează, poruncește iM. Sa locuitorilor cu străjnicie ca să părăsească fie care de a hrăni asemenea gând, căci la caz contrariu, ori unde se va da foc, imediat obștea să dea pe față pe cela ce a îndrăznit a face mai sus numita netrebnicie. spre a fi pedepsit strajnic. iar la caz contrariu tot satul va priimi asemenea aspră pe-deapsă.

Vodă crezu că în urma acestei măsuri ocrotitoare pentru proprietari, boerii se vor împăca, se vor astâmpăra și vor renunța la scopurile lor răsturnătoare, dar s-a înșelat, căci boerii n-au dezarmat, nicin-au renunțat la hotărîrea ce luase d-a-l prăbuși, ci au continuat d-a se organiza, d-a se într-ar-ma, atât ei cât și scutelnici lor, d-a-și întări casele de ipe la moșii și d-ași mări numărul aderenților prin bo-erănași. moșneni, mazili, neamuri și alți priveligiați mai mărunței. Vodă aflâ-la timp, tot prin spionii săi, aceste fapte, și iarăși, cu gândul ca să le suprime mijlocul cel mai principal d-a avea vre-un efect pornirea lor spre rebeliune, dătu poruncă la toate is-prăvniciile din țâră ca, de o cam dată, să nu mai îngădue băcanilor, precum și la nici un alt negustor d-a mai vinde iarbă de pușcă, alice și gloanțe. A-cest ordin fu scânteia care aprinse mina; eaisbucni mai întâi în Caracal și apoi imediat la Craiova. Răs-culații de o cam dată au cerut în mod energic revocarea acelui ordin, ca unul ce-i dezarma și-i punea înimposibilitate d-a se apăra contra hoților ce se înmulțise într-un mod îngrozitor și bântuiau mai cu seamă pe cei ce locuiau p-afară; după a-ceia nevăzânduse ascultați, reclamagii eșiră afară pe strade și începură să facă gură mare și chiar zurba. In capul boerilor protestatori din Roma-nați era tânărul Grigore Jianu, fiul lui Amza, fratele mai mic al lui Radu cel bătrân și frate mai mare al lui Hagi Stan.

Acest Grigore era un tânăr (învăpăiat de dragoste pentru țară,..un naționalist înfocat și un dușman de moarte al Grecilor; el știu prin cuvinte înflăcărate să ademenească pe vărul său Sțănuță, care era mai de o vârstă cu el, (Iancu pe atunci era un copil, n-avea nici 5 ani, astfel că ' nu putu să ia parte la mișcare). In mijlocul Iunie lui Noembrie 1793 locuitorii din Caracal, prin îndemnul lui GrigOre Jianu, eșiră în stradă și cerură în gură mare revocarea ordinului privitor la oprirea vin-derei erbei de pușcă, dar tot de odată protestară și contra Grecilor și cerură îndepărtarea lor din treburile publice. Cei din Craiova făcură același lucru tot în aceiași zi. In capul acestei revolte a Craio-venilor fură: Postelnicul lamandi Copcea, loniță sin Matraca, Hristodor Nicolescu, Scarlat Milco-veanu, N. Gigârtu, Mincu Vulturescu și Pitarul Stănuță Jianu, toți boeri din Craiova. In capul mișcărei din Caracal fu: Serdarul Grigore Jianu, slugerul de arie Nicolae Greceanu, Petrică Postelnicul și Luțu Broscarul. Toți acești boeri ridicară steag de revoltă în aceiași zi, și cerură același lucru, adică alungarea slușbașilor Greci.

Vodă fiind prevenit mai din vreme prin destăinuirile unor Spioni amestecați printre conspiratori, făcu imprudența d-a se arătâ iarăși clement, și dătu ordin Caimacamului Craiovei la 30 Noembre ca să-i erte, să le treacă cu vederea greșeala ce au făcut, să-i dezarmeze pe cei ce au eșit pe stradă purtând arme și să-i povățuiască a petrece în liniște și feriți de urmările rele.

Se vede că această indulgență domnească n-a produs efectul dorit, căci boerii din întreaga Oltenie i se solidarizară cu Craio venii și Caracalenii și cerură fr în umanimitate isgonirea din Oltenia a Grecilor cu care Vodă umplusese întreaga țară româneas-că, și mai cu seamă Oltenia, și acaparase toate funcțiunile publice. Capii și sufletele acestei mișcări fură Grigorie Jianu și Nicolae Greceanu; ei scrise lui Dimitrie Fălcoianu ca să se pue în fruntea lor și să le călăuzească pașii.

Văzând că nu era de glumit că lucrurile luau o turnură din ce în ce mai amenințătoare și că revolta în spirite creștea și lua proporțiuni îngri- jurătoare, Vodă Moruzi dătu, în ziua de 13 Decembre 1793, ordin-volnicie Vătafului de la Curtea Domnească ca să pornească fără de zăbavă spre Oltenia, sămeargă în grabă la Caracal, să puie în fiare pe Jianu, Greceanu, Petrică Postelnicul și pe Bai-ractarul, să-i ridice pe sus, să pornească împreună cu ei spțe Craiova și, ajungând acolo, să-i facă teslim (să-i predea) în mâinele Caimacamului, căruia M. Șa va trimite poruncă pentru pedeapsa lor, ca unii ce s-au dovedit a fi începători și chiar pricinuitori ai răscoalei ce s-a urmat în Caracal. Ordinul s-a executat întocmai și arestanți au fost trimiși în surghiunie: unii la Bistrița iar alții la Tismana. Tot aceiași soartă au avut și răscillații din Craiova, adică Postelnicul lamandi Copcea care, a fost trimis surghiun la ' rCernica și loniță Matraca și Hristodor Nicolescu care, prin poruncele de la 8 și 10 Februarie 1794, au fost trimiși surghiun la Znagov.

Scarlat Milcoveanu, N. Gigârlui și Mincu Vul-turescu fură trimiși, după porunca lui Vodă, la București spre a fi judecați d« Măria Sa în Divanul Domnesc, și tot de o dată fu chemat și Dumitru Fălcoianu care fusese acuzat ca prim instigator. Acuzații se înfățișară înaintea Divanului pe-la finele lunei Decembre anul 1793 și avură curajul să susție cu energie plângerile și revendicările lor înnaintea lui Vodă. Ei susținură cu bărbăție că abuzurile administrației din Oltenia erau atât de mari, în cât provocau răsvrătirea Oltenilor. Fălcoianu adaogă că năvălirea grecească era o calomitale publică. «Energicii apărători ai poporului, zice D-l V. A. Ureche în Istoria Românilor, declarară în Divanul domnesc din București, în fața Domnului, că ei se simt în stare-d-a dovedi că sînt adevărate toate acuzațiunile ce aduc acelei administrații, înaintea unei anchete-serioase făcută chiar de mădulare ale divanului.. Asemenea declarații displac tot d-a-una guvernanților, mai cu seamă când ele sunt drepfe, temeinice și s-au petrecut sub Domniele din vremea Fanari-oților. Cu toate -acestea, neputându-se refuza, ancheta fu admisa de Divan, dar fu ticluită în a-șea mod de către niște agenți devotați ai slujbașilor abusivi și ai protectorilor lor, în cât vinovății, în urma acelei anchete ce s-a făcut cu cea mai vădită părtinire, au eșit basmale curate, abuzurile, care în Oltenia provocau vendete și incendiari de case, au rămas nepedepșjte, învinovățitorii au fost învinovățiți și osândiți de Divan, iar Vodă, a hotărît ca hoții de păgubași să fie surghiuniți la monastirea Arnota.

Dumitru Fălcoianu care nu s-a dovedit a fi a-mestecat în revoltele Oltenilor, a fost de o cam data lăsat în libertate, dar peste scurt timp, adică la 1 August 1795. de odată, fără de veste și fără nici un motiv, el fu lipsit de toți scutelnicii ce avea, ridicat d-a casă, pus în fiare şi trimis surghiun la Tismana. unde stătu închis până în anul 1796. când Alecu Moruzi fu mazilit și înlocuit. Această pedeapsă fu dată de Poartă ca urmare a acestor samovolnicii ce a săvârșit Moruzi. Acest Voevod le-a săvârșit cu gândul d-a-și prelungi domnia; după ce a tolerat prea mult agitațiile, apoi s-ă apucat d-a înnăbuși prin asprime ori-ce Tel de redamațiune, și s-a ales cu ceia ce nici nu s-a gândit.- Aceia ce a vrut el nu s-a mai putut, ci fu mazilit și înlocuit prin bătrânu Al. Ip-silanti, care mai domnise între 1771-l782, și care de îndată ce se sui pe tron, dătu drumul tuturor exilaților.

Alai nainte d-a avea loc schimbarea de Domnie, Alecu Moruzi, fiind încă pe tron, după ce văzu majoritatea conspiratorilor la umbră, se grăbi a repeta prin pitarul din 6 Martie 1796, adresat marelui Spătar precum și epistatului Agiei din București, ordinul ce dătuse în anul trecut, prin care le poruncea să oprească vânzarea ierbei de pușcă de către băcani, sub pretecst că din cauza ei s-ar putea întâmpla nenorociri ca împușcări fără de voe, incendii și explozii prin imprudență, și tot de o dată putea servi hoților al căror număr se înmulțise în mod îngrijitor.

VI
STINGEREA FAMILIEI LUI HAGI STAN JIANU.

Stănuță Jianu la început se aprinsese rău, e-șise în stradă armat până în dinți și se pusese în fruntea răsculaților celor mai energici și mai holărîți d-a împinge lucrurile până în pânzele, albe, dar. după ce văzu c-a eșit lucrurile rău, că poporul s-a astâmpărat și c-a sosit momentul pedepsei, el, de îndată ce a zărit pe strade un număr oare-care de slujitori armați, și de îndată ce au început arestările căpetenielor, ne fiind om cu-ragis și învăpăiat ca verii săi, s-a dat d-o parte în mod prudent, s-a făcut mititel în cel mai retras din iatacurile părintești și s-a grăbit după aceia d-a se ocupa numai de căutarea sănătății tatălui său care încă trăia, dar mergea din rău în mai rău.

Hagi Stan se bucura de mare trecere pe lângă Caimacamul Craiovei, pentru că el era bancherul băniei și înlesnea autoritățile cu bani până ce se strângeau birurile; pentru aceia nici un slujbaș din Craiova măre sau mic n-ar fi fost în stare să-i strice batîrul. Hagiul, de îndată ce afla despre amestecul fiului său mai mic în răsvrătirea tre-cută, scrise Caimacamului să treacă cu vederea greșeala făcută de fiul său, îi promise că în viitor el nu se va mai lăsa a fi amăgit de poveți rele date de niște tineri fără minte ca și el, și-l rugă să nu-l aresteze nici să-i implice în proces. ci să cocoloșească lucrurile și să le facă mu-șiama. Așea a făcut Caimacamul, și Stan a scăpat eftin și a continuat a trăi ca vai de lume cu femeia sa care nu-l putea suferi, dar nu mai cuteza să ceară despărțenie după pățitania cumnatei sale Joița.

Intr-acest timp bătrânu Stan Jianu slăbea, se topea, se apropia cu pași grăbiți de ceasul mor-ței, se stingea ca o candelă în care a ars tot unt-de-lemnul, dar călărea mereu și gemând, chiar plângând une-ori de durere, făcea vânătoare, că așea îi porunceau doctorii cei ne miloși. Mai na-inte însă d-a-și da obștescul seu sfârșit, se gândi, precum am zis mai sus la opera cea mai bună ce a făcut în viața sa, la monastirea Preajba și la școala alipită pe lângă ea și-i asigura viitorul pentru perpetuitate. Mai întâiu a depus la casa de bancă a lui Hagi Popp un capital, care să asigure acelui sf. locasiu un venit anul de 1000 taleri; cu condiție ca. să nu fie închinată la nici o monastire, ci să fie administrată de o epitropie, -care să îngrijească de scoală, în care copii să învețe de pomană. La biserică, unde să se roage creștinii din localitate, la monastire, unde să se adăpostească și să se hrănească bătrânii și neputincioșii,și la scoală în care să învețe de pomană copii săracilor, s-a gândit în ultimul stadiu al viețai sale bătrânul paharnic Hagi Stan unchiul tatălui lui Iancu Jianu, a eroului nostru, care pește vre-o trei-zeci de ani părăsi viața îmbelșuigată a boerului bogat spre a se lupta cu slujitorii veneticilor ca să apere drepturile poporului asuprit și doborît de venetici. Pentru a asigura durabilitatea și perpetuarea actului seu de generositate. bătrânul hagiu luă o parte din prisosul moștenirei copiilor sei și ’l dădu mo-nâstirei ca capital nealienabil, din venitul căruia să se întreție biserica, monastirea și școala, căci copii sei, zice el în scrisoarea ce a adresat lui Hagi Popp da 19 Iulie 1795, aveau ce clirono-misi, căci le-a lăsat destui bani, scule și moșii, care să le asigure o existență îmbelșiugată în perpetuitate, numai șă nu semene cu Băluță 0-bedeanu, adică să fie niște risipitori.

Aceasta fu ultima scrisoare ce el a adresat nepotului său, aceasta a fost ultima sa gândire și aceasta preocupare l-a stăpânit în paroxismul ultimelor dureri-ce l-au turmentat și care peste scurt timp i-a cauzal moartea, o moarte foarte chinuită și precedată de niște dureri îngrozitoare. Acest sfârșit trebue să se fi petrecut ce-va mai nainte de 8 Iulie 1786, căci, la data de mai sus, fiul său mai mic. Serdarul Stănică Jianu, a scris vărului seu Hagi Popp epistola prin care făcea cpmnscut că răposatul taică-seu la sfârșitul vieței sale n-a apucat să-și facă dietă, din pricină că: ori vrăjmașii nu i-au dat vreme, ori-că el, sciind că avea dietă făcută încă de pe când se găsea la Timișioara, n-a mai găsit de cuviință ca să mai facă alta.

S-a dus bătrânul care a jucat un rol îndestul de important în vremea lui, în țara lui și în o-rașul lui, și în locul său au rămas doi feciori, unul mai nul și mai risipitor ca altul, doi fii care nu i-au semănat întru nimic. Am spus mai sus ce s-a ales de Ghiță; să spuiu acum cum s-a sfârșit. Stănică, spre a ne împlini datoria ce singuri ne-am luat d-a face un istoric, pe cât am putut maia-mănunțit și mai exact, al familiei Jienilor din: Oltenia.

Rămaind singur, de capul seu și stăpân al unei a-veri îndestul de însemnată, Serdarul Stănuță nu s-a. încercat să tragă foloase de tristele experiențe ce a cules în trecut prin primejdioasele suferințe ce a îndurat, nici să dea ascultare tatălui seu, care-l-a rugat ferbinte să nu semene lui Băluță Ohe-deanu, care a tocat în zamparabcuri imensa a-vere părintească, până ce a rămas muritor de foame pe drumuri, ci a făcut din contra, s-a pus cu ardoare ca să-și risipească averea fără nici o» chibzuire și să comande la Sibiu fel de fel de lucruri costătoare și inutile, care-l înecară în mări datorii. In asemenea comande se mărgini întreaga activitate a corespondenței ce el întreținu până în anul 1821, mai întâiu cu vărul seu Hagi Stan Popp, iar după moartea aceluia, care avu loc în luna Noembrie anul 1808, cu nepotul său Zenobie, care continuă d-a conduce casa părintească în asociație cu mama sa jupâneasa Pău-nica, care era o femee și jumătate cu mult superioară multor bărbați în pricepere și activitate.

Stanică continuă d-a umbla cu limba' scoasă după slujbe și d-a da bani mulți ca să 16 capete, iar după ce căpăta ver-una, nu mai vedea de ea, o negligea, își cheltuia vremea în petreceri și des-frânări, de și nu mai era copil, și peste scurt timp o perdea și iar alerga din nou după alta. Ast-fel la 3 Maiu anul 1812, el a fost numit Ispravnic de Gorj împreună cu medglnicerul lanache Săm-boteanu, când a dobândit și rangul de paharnic, iar la 1 Iunie același an, după mai puțin de o lună de isprăvnicie, a fost destituit din nou, din cauză tot de negligență, și înlocuit prin serdarul Costache Stefănescu.

In timpul băjeniei celei mari din Oltenia, provocată de năvălirea și pustiirea manafilor Pasvăntlăi și Cărjalii, care a avut loc în primăvara anului 1802, Stănică a fugit din Craiova și s-a ascuns în munții Vulcanului, unde a stat până s-au potolit lucrurile, Când s-a reîntors în Craiova spre a repara tot ce arsese și stricase Turcii rebeli. După ce repară tot, puse oare-care ordine în chiverniseala averei ce încă-i mai rămăsese și dobândise rang nou și chiar o slujbă nouă, Stănuță, care reușise a se despărți de fata Bibeaschi, se hotărî să se însoare din nou, și la 15 Septem-bre anul 1815 comunică nepotului său Zenobie că s-a căsătorit a doua oară, luând de soție o copilă greacă din Țarigrad, anume Zmaranda, nepoata logofătului Samurcaș, care fusese în mai multe rânduri caimacam al Craiovei.

După a doua sa însurătoare, el nu s-a astâmpărat nici a pus capăt cheltuelelor sale nebunești, ci a continuat d-a se ocupa, mai ales cu: politica, care era defectul său cel mai dărăpăna-tor, și a dus-o ast-fel pisând apa până în anul 1821. Intr-acest timp, în orele sale libere, s-a o-cupat și a reușit a-și regula toate socotelele cu Zenovie Popp, căruia avea să dea mulți bani, fie dați din mână cu împrumut, fie cheltuiți cu plata a o mulțime de obiecte de lux luate pe datorie, și a isbutit a plăti tot până la o para. După ce s-a văzut limpede și curat, tot nu s-a astâmpărat, ci în luna Aprilie 22 anul 1822, a. scris lui Zenovie o epistolă, prin care ’l ruga să-l înlesnească cu suma enormă de 150,000 lei, pe-care să-i dea cu împrumut fără dobândă Pașei ce ocupase Oltenia spre a potoli zavera, care bani avea să-i trimeată pașei din Silistra pentru plata ascherilor. Acești bani promitea a-i plăti el peste o lună, în care timp spera să se restabilească pacea în țară. Spre a îndupleca pe nepotul său, Stănică promise să-i plătească în aur, ast-fel că, pe lângă dobânda ce-i va răspunde, el va face și pomană, căci va contribui la restabilirea păcei în țara natala a tatălui său, și pe lângă acestea toate va trage și un-folos din schimbul banilor. Din această afacere Stă-nuță a perdut mult, căci Turcii au plătit cu țârâ-ita și în monedă proastă de argint, în decurs de mai mulți ani, pe când dânsul a trebuit să plă-tească nepotului său în aur și să mai dea pe d-a-supra și dobândă. Noroc pe el că Zmărăndița nu i-a făcut copii, cum hu-i făcuse nici Bălășica, și că soția d-a doua a fost mai cu minte ca cea -d-întâiu, căci a putut să se cumpănească și să iasă din încurcătură fără a se ruina cu desăvârșire,

Nu se cunoaște data exactă a morții Pahar-nicului Stănuță Jianu; se știe numai că în corespondența cassei de comerț a lui Hagi Popp, care a durat până în anul 1836, când Zenovie Popp s-a mutat la Viena, unde a ocupat o funcție publică însemnată, nu se găsește altă scrisoare subscrisă de Stănuță fără numai aceia din 1 Maiu anul 1827. prin care cerea nepotului său să-i cumpere de la Viena o cingătoare de surpătură (hernia) ce s-a inventat de curând. Se vede că a început să sufere și el de boala ce a răpus pe tatăl său și că, curând după aceia, a încetat din viață și a murit fără moștenitori, ca și fratele său Ghiță, ca și țiul lui Zamfir, ast-fel că șireaua lui Hagi Stan din neamul Jienilor s-a stins. In răstimpul dintre anul 1796 și 1810 Stănuță a fost -orânduit de Divanul Craiovei ca epitrop al nepotului său Iancu Jianu eroul nostru, după cum vom vedea mai la vale.

VII
CAPTIVITATEA LUI RADU MOȘIUL LUI IANCU JIANU ȘI URMĂRILE EI

Am descris mai pe larg poate de i-ât ar fi trebuit în istoria întâmplărilor haiducului național Iancu Jianu, istoria rudelor lui, și mai ales p-a lui Hagi Stan și p-a fiilor săi, pentru care cer ertare îngăduitorilor mei cititori, pentru că poate i-am importunat, numai cu intenția de a le face cunoscut cât de sus a fost născut eroul nostru, și cât de jos s-a scoborîl el însuși. împins fiind numai de dragostea ce simțea pentru poporul de jos. Numai prin cunoașterea trecutului familiei sale, vom putea să ne dăm seama ce mari sacrificii a făcut el pentru a se scoborî din palatele părintești în codru, și ce ranguri, ce onoruri și ce bogății a părăsit el. spre a deveni un biet haiduc, un umilit dar viteaz apărător al drepturilor connaționalilor hii. A părăsit case boerești spre a trăi sub umbră de copatiu, expus arșiței, frigului, ploii sau gloanțelor, și din privilegiat ocrotit de o mulțime de slujitori, a preferat să fie întocmai ca mulțimea, ca oameni din popor: un oropsit, un alungat din lume, un prigonit de slujitori și un fugar în tot momentul expus morții. Nu sărăcia, nu lipsa, nu setea de bani a trimis pe Iancu în codru, ci un alt sentiment, pe care-l vom afla citind cefe ce urmează de aci încolo.

Știm că Iancu Jianu a fost fiul cel mai mic al lui Răducu Jianu, și că acesta a fost fiul mai nfare al lui Radu cel bătrân, fratele lui Amza cel mare și al lui Hagi Stan. Acest Radu bătrânul și-a început cariera sa de mare negustor de producte și-vite pe la anul 1720 și a fost cel mai mare dintre frații săi, dar nici o dată n-a trăit în bună armonie cu acești frați, pentru că el, urmând tradiția ce-i a lăsat ca moștenire tatăl său, s-a ocupat numai cu întreprinderile negustorești și a neglijat cu desăvârșire ocupațiunile boerești și cultivarea pământului. Acest fiu de boerănaș a trăit ca un negustor fără mult fast și pretenții, țiind o casă modestă și fără multe slugi, pe când frați săi trăiau ca niște boeri și se ocupau: Am-zache cu cultivarea pământului, iar Stan cu trebife de mare funcționar, precum am spus mai sus. Dintr-această causă dăinuia între frați oare-care dihonie; cei mici se plângeau că cel mare, prin viața sa simplă și fără nici un aparat, le înjosea neamul și micșiora prestigiul numelui lor. Această dihonie a rămas de moștenire și la fii celor trei frați, care firește au dus viața și au adoptat obiceiurile părintești. Dintr-aceștia fiul cel mai mare al lui Amzache, lonită, nu haiducul, ci altul, s-a stabilit pentru mult timp în Viena și a trăit acolo până aproape de bătrânețe ca un boer oriental; a trăit printre Grecii fruntași din capitala imperiului austriac, a vorbit și scris numai în limba greacă, a fost unfilogrec înfocat și a subscris în tot d-auna Zianos. Copii lui, după ce vărul lor Iancu Jianu s-a făcut haiduc, cum vom vedea mai la vale, s-au numit Zieni, și au purtat acest nume până mai deună-zi când, mi se pare că s-au stins.

Fiul d-al doilea Grigorie s-a dus asemeni în Viena, ca să învețe carte superioară, pentru că această capitală era pe atunci orașiul în care copii de Români bogați se duceau spre a se desăvârși în învățătură, iar după ce si-a terminat studiele, s-a reîntors în țară și a trăit în ea ca un boer. El nu și-a urît limba strămoșească nici n-a uitat a vorbi românește; din potrivă a iubit pe Români, și mai cu seamă pe țărani, a fost un patriot învăpăiat în sensul patrioților din timpul său; a fost unul din căpeteniele rescuîaților din Craiova cari au resturnat pe Al. Vodă Moruzi; a cheltuit o bună parte din averea sa pentru a sprijini pe sub mână mișcarea lui Tudor Vladimirescu, și de îndată ce Oltenia a fost ocupată de către Turci, el a fugit în munți, și de acolo în Banat, și a preferat a suferi mizeria și surghiunia până ce s-a restabilit liniștea, dar cu toate acestea, după ce Iancu s-a făcut, haiduc, s’:, grăbit și el să-și schimbe numele, și din Jianu s-a schimbat în Cesianu, nume ce poartă și azi descendență săi.

Fii lui Stan, știm ce au devenit, căci am des-scris pe larg trecutul lor în capitolele precedente; ei au continuata d-a întreține cu descedenții lui Radu niște relățiuni cât se poate de reci, dar, după ce Iancu nepotul lor a apucat calea Codrului, Stănică, singurul care a apucat acea vreme, nici nu s-a gândit să-și schimbe numele, poate pentru că n-avea copii, nici nu s-a ferit d-ași ascunde rudenia cu el. Fratele său Ghiță n-a putut să-l schimbe, căci deja murise fără moștenitori, și Ionică unicul fiu al lui Zamfirache, care se născuse mut, surd și bolnav, și care a trăit o viață chinuită de suferințe, fiind mereu bolnav, deja murise în vârstă de 15 ani.

Urmașii lui Radu, cari fură foarte numeroși și care au dat Olteniei și țârei întregi un mare număr de odrasle viguroase și folositoare patriei lor, de și au suferit mult din cauza mâlmirei ce le-au pricinuit fapta rudeniei lor cea mai de aproape, n-au încetat d-a purta numele de Jianu, d-a se simți mândri că purtau acest nume, ce a rămas stimat și onorabil, chiar un urma săvârșirei faptelor fratelui și unchiului lor și s-au silit să spele acea pată printr-o conduită exemplară, prin fapte vrednice de laudă și prin o reputațiune bine me-ritată de oameni eminamente oneşti. Ei au urmat fără șovăire calea urmată de străbunii lor, ca-lea adevăraților boeri Români, semănată numai cu fapte bune și acte patriotice, cari duce la ţinta ce urmează ori ce patriot, adică realizarea progresului, a binelui public și a prosrităţii naţionale. De și unul din ei a urmat o cale care numai bo-erească nu a fost, cum vom vedea mai la vale, totuși majoritatea acestei numeroase familii, în considerație că Iancu a urmărit realizarea unui mare ideal național, au ținut să fie și ei națio-naliști, au făcut fapte românești și nici unul din membrii acestei spițe numeroase nu și-au părăsit numele de familie părintesc, ci și-au dat toate silințele, prin faptele lor, ca să contribue ca acest nume să fie din zi în zi mai stimat, mai onorabil și mai demn de purtat.

Chiar Iancu, după ce s-a lăsat de haiducie, prin o purtare exemplară s-a silit să șteargă din amintirea trecutului faptele sale cele vrednice de osândă, după lege și scriptură, și să scoată în evidență numai isprăvile lui vitejești și să se mândrească cu ele ca cu niște fapte eroice. Nu e vorbă, a fost foarte mult ajutat în dobândirea a-cestui rezultat, de către făuritorii legendei sale, cari au lăsat în umbra uitărei tot ce a fost mic și vrednic de blamat din actele sale, și au scos în relief numai faptele lui eroice, naționalismul lui cel vrednic d-a servi drept pilduire, suferințele poporului ce el a vrut să ușiureze și tot ce a fost mare și frumos în aventura sa. Mulțumită acestor corectări, acești cântăreți și apologiști ne-cunoscuți au reușit să facă din numele lui, numele lui Iancu Jianu, un nume legendar, frumos, mândru și vrednic de purtat.

Bătrânul Radu Jianu, după cum rezultă din actul comunicat D-lui Gr. Tocilescu de către D-l Amza Jianu, și publicat în „Revista pentru Arheologie, Istorie și Filologie“, a avut de soție pe-Rada, fiică de boer din localitate, cu care a â-vut doi fii de parte bărbătească: pe Răducu și pe loniță, nu acela ce a purtat numele de Zianos și nici eroul nostru, ci altul, ai cărui urmași nu-ii am putut afla, nici daca a avut urmași sau ba.

Bătrânul Radu Jianu pe lângă agricultură, vi-nicultură creștere de vite și alte lucruri atingă-toare de agricultură, se mai ocupa și de altele: învârtea felurite negustorii, cari erau în raport cu agricultura, strângea bucate, unt. piei, vite și miere, pe cari le vindea gealepilor și cazaclâilor Turci de la Diiu și Rahova, cu prețuri bune și cu bani peșin și făcea afaceri minunate.

Deja încă de pe atunci nu mai erau Turcii ceia ce fusese Turcii de altă dată, adică niște oameni eminamente cinstiți, conștiincioși, drepți, țiitori de cuvânt, oameni de omenie și nepărtinitori, cum fusese până pe la începutul secolului al XVIII. Contactul cu Grecii fanarioți, care din zi în zi se-făcea mai strâns și mai familiar, îi silise să împrumute relele lor obiceiuri și să devie lacomi, hrăpăreți, asupritori, mincinoși, necinstiți și necredincioși în îndeplinirea cuvântului dat. Aplecarea lor spre lux, fast, trufie, cheltueli nechibzuite, desfrânări și traiu deschilibrat, îi sileau să cheltuiască mai mult de cât aveau, și să-și dă-rapene averile,’să contracteze datorii mari și să se gândească de a-și crea venituri ilicite din funcțiunile ce ocupau. Negreșit ghiaurul, adică creștinul, era gâscă de jumulit, oaia de tuns, țapul expiator, mai ales cel cu avere mare.

Radu Jianu avea la Diiu reputația că ar fi fost om foarte bogat, atăt de avut în cât ar fi putut să excite lăcomia unui Pașe turcesc; în mod foarte firesc această reputațiune excită lăcomia lui Husein Pașa de la Diiu, care îl cunoștea de a-proape. căci de multe ori îi vânduse zaherale însemnate pe socoteala hasnalei împărătești.

Așia dar, pela anul 1738, luna Martie, pe când Oltenia, de și era încă sub stăpânirea Austriaci-lor, în urma funestului tractat, de la Pasarovici, se afla pe atunci ocupată militărește de către Turci cari se războiau încă din anul 1735 cu Austriecii și cu Rușii; pe când Husein Pașa se afla tă-bărît în preajma monăstirei Cozia și oștirea Turcească furnica peste toată suprafața pământului dintre Dunăre, Olt și Carpați, Radu, fiind furni-rbr al oștirilor Turcești și încrezându-se în făgă-duiala dată de însuși marele Vizir, că nici un fir de păr din cap românesc nu va fi atins, precum și în contractul formal ce închease chiar cu Pașa și în promisiunea făcută de amicul său cum că persoana, familia și avutul său se vor bucura de cea mai deplină libertate, se dusese spre cartierul general al lui Husein Pașa, adică spre Co-zia, însoțit de femeia sa Rada și de fii săi Radu și Iancu, ca să execute contractul încheiat, și tot de odată familia sa să facă băi la Călimănești, iar el personal să facă oare-care afaceri comerciale prin munții Oltului. Pe atunci era credința nestrămutată cum că ceia ce pronunța Turcul era sfânt și păzit cu sfințenie; cu toate acestea Hu-sein Pașa, de și Turc, pentru care cuvântul dat este lucru sfânt, își uitâ de promisiunea ce făcuse, nesocoti făgăduiala marelui Vizir și, de îndată ce aflâ că Jianu se afla instalat la Căli-mănești, în apropiere de tabăra turcească, împreună cu familia sa, crezând că acesta ar fi având asupra sa sume mari de bani, puse pe chehaiaua sa anume Mahomed Aga, să pue mâna pe Jianu și pe familia sa, și-după ce-i arestâ ca pe niște prizonieri de resboi, ordona omului său de încredere ca să-i buzunărească de tot ce ar fi găsit asupra lor. ca un hoț de rând, și să le mai ceară încă și o sumă însemnată pentru desrobire. Ceia ce ordonâ Pașa se făcu întocmai. Radu Jianu fu a-restat împreună cu femeia sa Rada și cu feciorii săi Radu și Iancu; ei fură puși la propreală ca niște prizonieri de răsboi, de și Turcii nu se găseau în răsboi cu Țara Românească, și după aceia toți pe rînd fură buzunăriți în toată forma, dar buzunăreala nu avu rezultatul așteptat; în chimirul Jianului, Mahomed Aga nu găsi mai mult de cât câte-va sutimi de lei, atât cât îi trebuia omului să cheltuiască pe drum și la băi, căci marfa ce ai’ fi vrut să strîngă o plătea, cum e-ra obiceiul pe atunci, cu bani ghiață, la predare.

Ca să nu remâe de rușine, adică să dea creștinului drumul fără nici o altă asupreală, nu-i venea de loc la socoteală Turcului, căci i se perdea prestigiul, adică spaima ce inspira nenorocitelor de raiale numele de păgân. Asemenea nu-i venea la socoteală să renunțe la bănoasele speranțe ce Fa îndemnat, când s-a hotărît să pue mana tam-ne- sam pe bietul creștin, ci a găsit cu sale ca să-i arunce în. spinare vina că ar fi fost un spion nemțesc, vină care nu se potrivea cu el nici măcar ca nuca în perete, căci Jianu, în decursul domniei Austriacilor în Oltenia, nu numai că nu dovedise nici un fel de simpatie pentru Nemți, dar încă s-a luptat din toate puterile, împreună cu alți patrioți Români, pe cât l-au er-tat mijloacele, ca să alunge pentru tot-d-auna din patria sa pe Nemți și guvernul lor.

Ce să faca dar? inventă, altă stratagemă. Prea puternicul pașe știa prin sine însuși, și mai aflase şi de pe la îndatoritorii informatori, cari nu lipsesc nici o dată d-a furnica pe lângă aseme nea soiu de oameni când creștinul dă de primejdie; aflase, zic, cum că Radu avea stare mare, avea bani buluc. în orașiul său. și că se scălda numai în rubiele și mahmudele, prin urmare putea să plătească cu cea mai mare înlesnire orice sumă iar fi cerut pentru desrobire, și ’i puse capul la preț; el ceru drept răscumpărare pentru capul lui, al femei și ale celor doi copii ai săi, și drept despăgubire pentru desrobire, suma de lei vechi 1730, sumă care azi ar părea o bagatelă aproape ne însemnată pentru ori-ce proprietar de moșii, dar care pe atunci era foarte exorbitantă, căci banii în acele timpuri erau așa de scumpi în cât un leu prețuia mai mult de cât o sută din vremea de astăzi.

Când auzi bietul creștin d-asemenea satara, îșl smulse părul și barba, plânse amarnic, atât el cât și femeia și copii lui, se jurâ pe tot ce are omui prea agoniseau averi pământești, ci cheltuiau toti banii ce căpătau pentru a ajuta pe cei în nevoi și a înălța sf. Biserici. El cheltuise o sumă mare de bani cu tipărirea penticostariilui tradus pentru prima dată în românește de predecesorul său e-piscopul Damashin, și restul îl împărțise pe la mai mulți boeri și târgoveți fără dare de mână, ca să scape prin pribegire de iataganul și sabia turcească.

Cu toate acestea tot găsi să-i dea 50 galbeni de aur, cari pe atunci umblau 5, lei precum și o sută taleri în argint. De acolo tânărul Radu plecâ mult mai ușurat și mai animat de speranță că va reuși, căci episcopul, daca n-avusese să-i dea mai mulți bani, îl căpuise cu o mulțime de scrisori de recomandare pe la mai mulți boeri fruntași din Oltenia, care de sigur aveau să se înduplece ca să ’și deschidă pungile, chiar pe un asemenea timp de foc, spre a-l împrumuta pe chezășia episcopului.

Așea dar, de îndată ce a ajuns la Caracal, Radu înduplicâ pe vornicul C. Bălăcescu ca. să i dea 65 de taleri, și pe căpitanul Petru Zătreanu ca să-i împrumute cu 33 taleri. Alai strânse de la Constantin Beișeanu 32 taleri, da la Iordan Giurgiuvea-nu și tovarășii săi 50 taleri, de la loan Cojocarii, prin jupan Chiriac. 163 taleri, de la fratele lui Conda Călărașii! 37 taleri și pol de la părintele egumen Hotăranu galbeni de aur 5, de la fratele Andrei Moldoveanu 7 pol de la Barbu Portăresei! 10 talere, de la Nedelcu Gherlan 10 talere și de la Marin de la Segarcea 30 taleri; toate aceste sume fură date cu împrumut dar fără dobândă. Numai un turc anume Mustafa de la Diiu, (Vidin), cu care tatăl său făcuse mai multe afaceri bănești însemnate, l-a împrumuta cu 100 talere cu dobândă; asemenea și sluga sa din prăvălie anume Constantin iarăși 100 taleri și tot cu dobândă.

Cu aceste sume împrumutate și cu câți-va bani găsiți a casă, putu Radu să încherberească suma desrobirei hotărîtă de Turc, și să aibă timp d-a se întoarce la Cozia mai nainte d-a sosi termenul fatal. După ce priimi banii, turcul numai avu în cotro; el fu nevoit să dea drumul lui Jianu, cu nevast-a și copii lui, și să-l căpătuiască cu teș-eherele, care să-l asigure că d-aci încolo o să poată să trăiască nesupărat de Turci.

VIII
JUDECĂȚILE IN SECOLUL TRECUT.

Bătrânul Jianu scăpâ de robia turcească, dar de robia pricinuită de urmările relei purtări a Turcilor față de el, nu scăpâ în toată viața sa, căci necazurile, supărările și amărăciunele ce-i pricinuiră resultatele acelei robii fură atât de numeroase și de sdrobitoare, în cât îl turtiră sub cotropitoarea lor greutate.

Multe și dureroase fură acele amărăciuni; multe și ucigătoare fură suferințele ce îndurâ bietu Radu Jianu după întorcerea sa de la Cozia. Mai întâiu găsi tot avutul său mișcător și nemișcător din Caracal prădat și devastat de către ienicerii Pa-șalei, cari trecuse de la Diiu spre a.merge către Cozia, și care-și înseipnase calea prin pustiire. Cu ocazia acestei treceri prădalnice, casele Jianului fusese, arse și dărîmate. moara și hanul său de la moșiea vecină cu orașiul asemeni fusese arse și dărîmate, pătulele, hambarele și magaziele pline cu provizii ce adunase din țară pe bani gata, spre a le preda oștilor împărătești, fusese golite și jefuite, chiar holdele după câmp, care promiteau a fi mano ase. fusese zopite și pârjolite. Nu-i mai rămăsese drept avuție alt de cât negrul pământ, pe care hoardele cotropitoare nu putuse să-l ia nici să-l pârjolească. Văzând acest groaznic prăpăd, bietul bătrân se luâ cu mânele de păr și plânse cu mare jale împreună cu soția și copii săi perderea ce i s-a pricinuit, și blestemă cu foc neamul păgânilor nimicitori; cu toate acestea nu se descuragiâ, ci se puse cu ardoare și bărbăție pe muncă ca să-și repare avutul, spre a ’l aduce, măcar în parte, în starea înfloritoare de mai nainte.

El în viața lui făcuse nult bine, mai la toți concetățenii săi, mai cu seamă megiașilor de prin prejur, cari erau mai toți cu dare de mână, dar după nenorocirea ce i se întâmplase n-a fost plătit de vecini și prietenii săi cu aceiași monedă El, cum am spus mai sus, în numerar n-avu. sese mai nimic, pentru că ori-cine căsca gur-la dânsul și cerea să-l ajute, el bucuros își deș-lega punga și nu-l lăsa să plece cu mâna goală; mai ales patrioții, adică acei boeri, cari rămăsese credincioși domniei pământene și conspirau spre a alunga pe.Austriac! din Oltenia și a ’și încorpora moșioara lor cu patria mumă, lor le deschisese în tot d-auna punga largă de tot și dătuse fără să socotească. Cu toate acestea, când fu și el la ananghiie și vru să ceară și el înapoi o mică parte din ceia-ce dătuse altora, atunci se schimbară cu totul lucrurile; în locul acelei bune-voințe generoase și încurajetoare cu care priimișe el pe toți cei ce-i ceruse ajutor, nu întâmpină alt de cât refusuri mai mult ori mai puțin deghizate, mustrări pentru conduita sa risipitoare, împutări cum că din. pricina purtărei sale echivoce față cu Turcii, au atras și asupra lor urgia Turcului, ast-fel că, pe ângă el au fost și ei nevoiți să îndure aspre per-secuțiuni din partea păgânilor, și multe altele de același fel.

Chiar acei ce împrumutase pe fiul său Radu, dintre cari mai toți lusese larg ajutați de Radu Jianu în timpul prosperității sale, nu se mulțumiră numai ca să-i refuze o mică amânare la scadență, ci îi amintiră că ’i mai datora încă și alte sume ce nu 'detuse, și-i cerură să le înapoeze la soroc sumele împrumutate, pe care i le-a dat. împinși fiind numai de milă ca să-l scape di» jugul robiei. Patriotismul și expunerea pentru apărarea naționalismului român au fost slăbiciunile cele mai pronunțate, la mulți din membri familiei Jianu, precum vom vedea mai la vale, dar acel patriotism a fost răsplătit lui Radu prin cea mai neagră ingratitudine. Văzând și văzând că de la recunoștința oamenilor numai avea nimic ce aștepta, văzând că creditorii, adică acei ce împrumutase pe fiul său ca să plătească gloaba turcilor, îl stângeau în ușe, și ’i cereau cu insistență restituirea banilor lor, văzând mai cu seamă că fratele său Stan, la care ședea în gazdă, căci casele sale erau încă arse, împins fiind de soția sa care era o viperă de femee, îi da mereu să înțeleagă că găzduirea sa și-a familiei sale a durat prea muțt și a ajuns a fi o povară; văzând iarăși că datornicii săi, cari erau îndestul de numeroși, se făceau că nu aud când le cerea măcar o părticică din aceia ce i datorau, iar cine avea să ia ce-va cerea cu două guri, amărâtul bătrân, își luâ inima în dinți și. cu mare jale și multă părere de rău, puse în vânzare câte-va curele de moșie ce avea spre partea muntelui; le vându pe ce apă nu curge fratelui său Hagi Stan, și după aceia se puse cu ardoare ca să-și rezidească casele, moara și hanu, să-și reumple pătulele, hambarele și magaziele, să-și cultive moșiele și să reînceapă bănosul său comerț, mai ales după retragerea Turcilor. în urma păcii ce se încheiase cu Nemți prin care se realipise Oltenia de Țara Românească.

Vremurile erau cât se poate de priincioase pentru învârtirea unui comerț așa de bănos, mai a-les când se învârtea de un om experimentat și activ cum era Radu Jianu; puțin timp ar fi trebuit bătrânului ca să ’și restabilească posiția, să recapete ce a perdut, să plătească aceia ce datora și să răscumpere aceia ce vânduse, dar soarta nu vru să fie îndurătoare cu el, procleta și dușmănoasa de ursită rea nu-l lăsâ în pace, ci s-a amestecat ca să-i strice toate bunele sale com-binațiuni.

Era bătrân Radu Jianu, trecuse de 70 de ani, dar era încă verde și promitea a trece peste 80 de ani; însă supărările ce-i pricinuise perderea ce încercase și mai ales ingratitudinea omenească îi minară pe nesimțite sănătatea și-l apropiară cu încetul de mormânt. El însă nu băgâ de seamă, își râse de suferință, înjugă boala la carul voinței sale, își râse de dureri și merse înainte spre ținta dorinței lui; însă până într-o zi fură toate. Coțușea de boală răbda ea cât răbdâ, se supuse ea cât se supuse acelei voințe de fer, dar îi veni și ei apa la moară, și într-o zi puse mâna pe bătrânul rebel, îl înhățâ strajnic de pept, îl trânti la pat și, după trei zile de luptă,o luptă de uriaș, îl răsturnă drept în negrul mormânt. Abia se sfârșise reconstruirea casei, moarei și a hanului, când Radu Jianu se culcă ca să nu se mai scoale.

Moartea lui Radu Jianu care avu loc pe la 1755 ar fi fost pentru nenorociți! săi fii întocmai ca lovitura dn grație pentru condamnați! la moarte; ea i-ar fi -istovit pe toți cu totul, dacă între cei doi frați n-ar fi fost Răducu, fiul cel mai mare al răposatului, un tânăr plin de inimă și de bărbăție și un om care nu se sperie de fiteși-ce primejdie. Mai toți aceia cari avusese să dea tatălui său precum știm, n-au mai vrut să dea nimic urmașilor bătrânului răposat, și pe nimeni nu putu ei să apu-ce, căci, p-acele vremuri patriarhale vorba era vorbă și făgăduiala făgăduială, ast-fel că împrumuturile, transacțiunîle și daraverile se făceau mai mult prin viu graiu și prin răboj, și foarte rar, rar de tot. prin zapise și ispisoace. Intre Români toarte rar se găsea om care să-și calce cuvântul, dar din nenorocire pentru fii Jianului, bătrânul Radu învârtise comerțnl-mai mult cu străinii, și printre ei, cu toată prolitatea ce domnea pe atunci între oameni, totuși se găsiră, mai cu seamă după niște epoci de tnrburare și prigonire, cum fusese acelea ale invaziunei turcești din anii 1738 și 1739, se găsiră zic îndestui oameni pe cari îi lăsară inima să se bucure la copii celui ce-i ajutase și să nu se fie de vorbă.

Cei ce aveau să dea, cum ziserăm, nu se prea grăbiră să dea, dar cei ce aveau să ia veniră în păr; ba încă pe lângă ei se mai înfățișară și o bună sumă de ființe fără inimă și demnitate, ca toți străini, gealepi armeni și evrei, pripășitul după la Diiu şi Belgrad, cari își priimise până în-tr-o para de la răposatul tot dreptul lor, dar pe care lăcomia îi îndemnase să fie necinstiți. Aceste lepădături ale țărilor megiașe cutezară să jure, după moartea tatălui lui Răducu, că n-au priimit nimic de la bătrân și să ceară de la fiu a doua plată. Radu Jianu, de și era destul de mare ca să învârtească un comerciu ca al tatălui său cu pricepere și iscusință, fiind pe vremea robiei o-cupat cu învățătura, și ne apucând încă să fie inițiat de bătrân în secretele daraverilor comerciu-lui său, nu putu să distingă datoriile bune de cele mincinoase, nici să recunoască pe debitori răi de plată și neomenoși dintre cei cinstiți.

Văzându-se împresurat de atâta leotă de creditori, Radu care împlinise 35 de ani la moartea tatălui său, nu-și perdu cumpătul, ci din contră se ridică la înălțimea situațiunei ceru termene de plată creditorilor, și, după ce dobândi cu chiu cu vai răgaz de la toți, începu să vândă fără grabă, adică cu preț bun. marile aprovizionări făcute de tatăl său și, cu banii prinși din ele, începu să plătească, mai întâi pe cei mici adică pe cei săraci, şi după aceia pe străini, lăsând mai la urmă pe boerii și pe negustorii pănJnteni cari se arătau mai îngăduitori.

După ce achită toate datoriile, Radu se puse cu o activitate fără preget pe lucru, adică continua d-ași cultiva pământurile și d-a învârti comerciu de strângător de bucate și, din câștigul ce putu agonisi, urmâ d-a plăti într-una pe datornicii ce rămăsese mai în urmă, fără a înstrăina din pământurile moștenite de la părinți, alt-ceva de cât numai câți-va munți isolați și câte-va curele de moșie de mică însemnătate. Cu banii prinși pe acele moșii el plăti mai cu seamă datoriile ce făcuse dânsul ca să des robească pe părinții și pe fratele său Iancu din robia turcească; însă când să zică: Doamne ajută, atunci își aprinse mai rău pae în cap și intra într-o vâltoare de procese, în care se sbătu.'el și urmașii lui, aproape 30 de ani.

In anul în care plăti ultimilc datorii ale tatălui său, veni în vârstă legiuită fratele său Iancu. Acesta care nu era vestitul haiduc, ci unchiul lui, de îndată ce ajunse în vârstă, se grăbi d-a cere fratelui său partea sa de moștenire. Radu priimi bucuros și numai de cât scoase la iveală catastifele și tă-gârța de zapise și lițuiți. Fratele său priimi drept bune toate condeele din catastișe, ca drept cheltuite, și luâ asupra sa partea ce i se cuvenea din datoriile tatălui său și descărca pe fratele său de sumele ce a plătit pentru exoflisirea lor. Dar, când fu vorba să. ție în seamă și plata datoriei de 1730 lei, contractată pentru a da Turcilor gloaba desivbirei. atunci Iancu își schimbă părerea și nu viu cu nici un preț să o ție în seamă și să recunoască ca burtă vânzarea munților și curelelor de moșie, pretinzând cum că acele zapise de datorie erau subscrise de el, adică de fratele său, iar nu de răposatul lor părinte, prin urmare îl privea numai pe el.

In deșert Radu se încercă să-i explice c-a subscris el zapisele, liind că dânsul fusese trimis de către Turci ca să facă rost de bani, pe când el, Iancu, împreună cu muma și tatăl lor, erau ținuți la popreală; în desert bătrânul episcop Clement, care se restabilise pe tronul episcopal, încredința pe Iancu Jianu că Radu grăia adevărul; în deșert afirma prin jurământ chiar bătrâna lor mumă, cum că tot ce spunea fratele său era sfântul a-devăr, căci nu fu chip să înduplece pe Iancu d-a considera ca bine cheltuită suma de 1730 lei, nici d-a recunoaște ca bine vândute făstoaicele de moșii, de și însuși el fusese robit de Turci și desrobit cu acei bani.

El cerea într-una făstoaicele de moșii sau valoarea lor, și nu vrea să știe de cei 1730 de lei. Neputându-se să se înțeleagă, la urma urmelor, a-lergâ la judecată și ceru fratelui său să-i dea: sau moșiele vândute în ființă, sau în locul lor o sumă de bani întreit mai mare de cât făceau acele sfericele. Judecățile chiar azi țin cât lumea și pământul și nu se sfârșesc în șiruri de ani, necum p-atunci când domnea în toată prosperitatea sa erra străgănirilor și a venalităței!

Condica lui Caragea încă nu se pusese în aplicare și nici nu se alcătuise, căci loan Caragea încă nu se suise pe tron; pe atunci încă nu se pusese în vigoare nici măcar condica lui Ipsilante, și domnea încă marea condică a obiceiurilor pământului, obiceiuri adunate în colecția de legiuri a lui Matei Basarab, comentate și mult alterate de către is-cusițiidiaci fanarioți. Pe atunci judecățile țineau cu zecimile de ani și se judecau de generațiuni întregi de cileni și cinovnici; dar cu toții, de la diacul cel mai inferior și până la mădularele divanului judecătoresc de șeapte și chiar până la obștea celor 12 boeri veliți, precum și a mădularelor înnaltului divan domnesc, nu se urneau din loc de cât numai prin bani. Ei dau dreptatea, nu acelora ce o aveau, ci mai cu seamă acelora ce dau mai multe rușfeturi. Vai de acela ce nu vrea sau nu putea să dea! el era mai dinainte condamnat.

Pe vremea Fanarioților se mai amesteca un nou factor la distribuirea dreptăței, adică înrîu-rirea politică. Acei ce erau reputați ca urători sau prigonitori ai Grecilor, acei ce dedeau dovezi că nu prea sufereau bucuroși jugul Fanarioților, și mai ales cei de peste Olt, cari fusese, pe drept ori pe nedrept, cu cuvânt sau fără cuvânt, acuzați cum că ar iî simpatisat cu Austriaci și ar ti fost bucuroși să mai dăinuiască încă în Oltenia domnia Nemțească, aceia erau mai mult ea ori care prigoniți și zădărîți de șicanele și asupririle celor însărcinați cu împărțirea dreptăței, de și între judecători nu erau numai Greci. Acei nenorociți m au amenințați să piarză pricinile cele mai drepte.

Radu Jianu era unul din numărul acelora cari nu avea ochi buni înaintea Grecilor. Pe drept sau pe nedrept, toată leota veneticilor cotropitori vedeau în el pe unul din cei mai aprigi inamici ai Fanarioților și pe unul din dușmani cei maiholărîți ai domniei de fapt a liftei din Fanar. El, dar. când se. înfățișa înaintea justiției, cu toate zdrobitoarele probe și mărturii ce înfățișea înaintea divanului judecătoresc, nu dobândea dreptatea ce a-vea, ci, neputând fi ras așa dintr-o dată, era a-mânat din zi în zi, tărăgănit și dus de la Ana-tei Caiafa, de la divan la divan, de la Caracal la Râmnicul Vâlcei și d-acolo la Craiova. Sărmanul de el! era plimbat din loc în loc, sub cuvânt că ar fi fost de trebuință să se facă constatări la fața locului, numai și numai ca să calicească pe împricinat, cheltuind mereu, și tot de o dată să se piardă urma zdrobitoarelor mărturii ce a-vea, prin moartea martorilor, sau prin alte accidente stergătoare de dovezi.

Când fu pusă în aplicare codica lui Ipsilante, în anul 1775, judecata lui Radu Jianu cu fratele său apucase să se trimeată spre înfățișare la Divanul Domnesc, dar Vodă Ipsilante, crezând că făcea bine, retrimise pricina ca să se judece din nou de către noul Divan. Dintr-această cauză noi amânări,' noi străgăniri și noi cheltueli; ast-fel și-a petrecut bietul Radu o viață întreagă, alergând din judecăți în judecăți și încurcându-se din ce în ce mai rău în mreaja unui dedal de formalități de procedură, una mai machiavelică ca alta, până ce ajunse cu judecata înaintea divanului domnesc, așteptând de la dânsul anafo-raua definitivă bună sau rea. Ajungând la acel stadiu, tocmai când să zică Doamne ajută că a scăpat, căci la urma urmelor isbutise să smulgă de la boerii veliți o anafora favorabilă, se pomeni că Vodă Nicolae Caragea, care înlocui pe dreptul Ipsilante, în loc să întărească hotărîrea definitivă, anula toată procedura urmată până atunci și trimise pe potrivnici iarăși la primele instanțe, ca să se judece din nou, nu după obiceiul pământului cum se judecase până atunci, ci după pravila decretată de predecesorul său, de și acea pra-”vilă prevedea ca pricinile dinainte de; promulgarea acelei legi să se judece după vechiul obiceiu.

Radu Jianu, aflând această știre, fu coprins de așea de mare amărăciune și scârbă, în cât căzu la pat greu bolnav. Zăcu el multă vreme, dar nu muri, ci merse înainte cu cârcota de judecată și, după ce se însănătoși, se duse d-a dreptul la Ca-ragea Vodă, căzu în genuche la picioarele sale și-i ceru cu gură mare să-i facă dreptate și să precurme o dată un proces atât de îndelungat. Caragea îi făcu pe voe, aduse pricina de judecată înaintea divanului, și divanul rosti anaforaua cea mult așteptată, pe care Vodă se grăbi a o întări, dar ce surprinză și ce decepțiune pe bietul împricinat!

In sfârșit, la urma urmelor, sfânta dreptate fu îngenuchiată, nedreptatea eși triumfătoare, Răducu fu ras fără speranțe de îndreptare și condamnat să întoarcă lui Iancu valoarea curelelor vândute, împreună cu venitul lor de la vânzare și până la plata banilor, în urma unei prețuiri ce se va face de 12 boeri veliți, plus pravilnica dobândă

IX
COPILĂRIA LUI IANCU JIANU.

Răducu Jianu a fost un om foarte prigonit de noroc, dar un om tare și răbdător; el îndurase cu bărbăție toate străgănirile unei judecăți costisitoare, care durară mai bine de 30 de ani, che-tui în judecăți tot venitul moșielor sale, pentru a suporta grelele cheltueli de judecată, dar, cu toate acestea, chiar după ce perdu definitiv procesul, nu se descuragiâ, nici nu căzu la pat doborât de povara atâtor emoțiuni zdrobitoare, ci îndură toti cu bărbăție și inimă bună, întocmai ca în timpuri normale, și de bolnăvit nu se îmbolnăvi, și fireasca sa dispoziție nu perdu. Om vesel și chefliu a fost el în viața lui, om vesel și chefliu a rămas pănă la moarte. FJ s-a născut pe la anul 1818, prin urmare, când cu robirea tatălui său, a avut numai vre-o 17 ani, și după toate probabilitățile a trăit peste 84 de ani, căci Iancu Jianu haiducu, când a rămas orfan de tată n-a avut mai mult de 15 ani, și în anul 1815 abia împlinise 30 de ani, prin urmare a fost născut pe la anul 1784.

Procesul l-a perdut pe vremea lui Nicolae Cara-gea, adică cam pe la anul 1782, și flind-că a fost executat de fratele său cu mumbașiri (portărei)

Iancu Jianu haiduc în vârstă de 19 ani. (Pag. 125)

Stâncuța prima iubita a lui Iancu Jianu haiducul. (Pag. 126)

ca să-i plătească banii.fără de zăbavă, Răducu și-a zălogit toate moșiele și venitul lor la vărul s u Hagi Stan Popp, și-a plătit întreaga datorie până la o para. Cu acea ocazie, llind-că n-a o-prit nimic pentru întreținerea sa și a numeroasei sale familii, s-a dus în București împreună cu unchiul său Paharnicul Stan Jianu, care ocupa postul de judecător în Divanul Craiovei, a căzut cu mătanie la picioarele lui Vodă Hangerliu, care înlocuise pe Caragea, precum și la ale boerilor divanului care protegeau familia lor, și a reușit să obție funcție de ispravnic sameșiu în județul său, pe care a păstrat-o câtă vreme a fost pe tron Hangerliu. Intr-acest resfimp Răducu a reușit să se plătească de întreaga datorie contractată către Hagi Popp, iară să. vânză o singură moșie. După uciderea lui Hangerliu, fu mazilit și el, adică lipsit de isprăvnicie, și, ca să nu stea de geaba, s-a retras la una din moșiele sale după valea Taz-lăului, și s-a apucat de plugărie. Mulțumită acestei ocupațiuni și a sârguinței ce a depus în cultivarea pământului, el a reușit să-și îndrepteze averea și, curând după aceia, să ’și vadă visul cu ochii, adică să ’și însoare pe Amzuță, fiul său cel mai mare, cu o fată de boer bogat și mare din localitate,’ adică cu Catinca din neamul Crețeștilor, care frumoasă era, bogată era, dar era și mândră foc și plină de nazuri și de fumuri.

Socrului nu plăcu firea nurorei sale, dar fiului fi plăcu foarte, căci se brodise ca să fie, și el îngâmfat și fudul, cum am zice, nu stricase Dumnezeu două case. Radu și soția sa cam tânjiră, dar daca văzură că tinerii se înțelegeau de minune, îi lăsară în pace și nu ziseră nimic, căci doar nu ei aveau să ție casă cu asemenea noră. După ce avu loc însurătoarea lui Amza, Radu trimise la Sibiu pe fiul său d-al doilea, pe Dumitrache. pentru ca să învețe oare-care carte străină, mai ales nemțească, și după aceia să facă și puțină practică negustorească, la vărul său Stan Popp. Peste trei ani făcu același lucru și cu Nicolae, iar pe la anul 1796 și cuMihalache, că tuturor fraților lui Iancu le plăcuse cartea și procopseala, dar când veni rândul și al fiului său mai mic, adică al lui Iancu, nu fu chip să-l urnească din curtea casei părintești, că el nu iubea cartea, nu iubea pe dascăli, nu iubea străinătatea și pe străini, ci iubea cu pasiune viața la- țară, traiul sub cerul liber, câmpie-le și codrurile din jurul casei părintești.

Răducu Jianu nu prea se supără că fiul său mai mic Iancu, nu prea se arăta cu o aplicare prea mare pentru învățătură, pentru că nici el nu prea învățase carte multă în tinerețea sa și, slavă Domnului, după ce se apucase de vechea ocupaJțiune strămoșească, adică de agricultură, care pe atunci nu prea cerea știință de multă carte, cu dânsa reușise să iasă din hărtoapă și să-și refacă averea. Văzându-și copilul cel mai mic că nu-l trăgea nici de loc inima spre carte, s-a hotărît ca să-l destine și pe el agriculturei și să se hotărească să-i bășcăluiască, mai nainte de moartea sa, ca parte a lui, moșia sa de pe valea Tazlăului ce cultiva, el însuși și care îl îmbogățise. Avea dreptate bătrânul; pe atunci majoritatea boerilor plugari nu-și creșteau copii cu multă carte grecească, nici nu le inspira ambițiunea d-a deveni niște concurenți ai feciorilor de boeri mari, la slujbe de cinovnici prin isprăv-nicii și divanuri, ci, de mici copii, îi învățau să se deprinză cu munca câmpului și-i puneau să le dea mână de ajutor. Cei patru fii mai mari ai Jianului învățase carte multă de îndată ce fusese trimiși în streinătate, dar mai nainte d-a pleca, dătuse mânâi de ajutor tatălui lor la cultivarea pământului cu multă tragere de inimă. Cu totul din potrivă, Iancu, fiul său mai mic,nici nu vru să învețe carte, dar nici nu vru să dea la iveală cea mai mică aplecare pentru agricultură.

Lui Iancu nu-i plăcea plugul și pace bună, dar îi plăcea cai, pușca, vânătoarea de urși și de capre negre, viața sub cerul liber, traiul trudit pe pământul gol, mâncare rudimentară pe iarbă verde și încurrarea d-a călare, pe cai sălbateci și pe câmpii lueii, ziua și noaptea. Aceste exerciții corporale, cu care începuse să se deprindă încă de cănd n-avea mai mult de 14 ani, îl pârli la față,îi îngroașe pielea, îi înăspri mâinele și-i făcu să dobândească o fire cam rebelă, neascultătoare și prea independentă, dar îl făcu să capete tot de o dată și niște mușchi de oțel, o sănătate de fier și o putere extra-ordinară. ast-fel că peste scurt timp deveni vestit în călărie și vânătoare, Iancu se făcuse atât de dibaciu în exercițiurile corporale, în cât la 15 ani încăleca fugaciul cel mai sălbatec, chiar din fugă, fără să pue piciorul în scară, ci numai înfigând mâna în coama calului, și băga glonțul prin veriga de inel.

Acest băiat fii precoce în toate, în amor ca și în exerciții corporale. Umblând mereu după vânătoare, bătătorind mereu drumurile mari, cu- treerând înlr-una satele și dormind mai mult prin păduri de cât sub acoperișuri de casă, avu prilejul să se îndrăgostească cu o fată de țăran, cu o fetișcană mândră a nume Stăncuța, și cu toate că n-avea nici nouă-spre-zece ani. vru s-o ia de nevastă.

Jianu bătrânul, zice D-nul Ioan Ghica în scrisoarea sa de la 26 Decembrie 1882 adresată lui V. Alexandri, de și habar n-avea că era strănepot al lui Cesianus. de și nu se portrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purtau ciacșiri roșii, meși galbeni și ișlic cu perna verde în patru colțuri, boer tot boer, nu s-a învoit să lase pe țiul său să ia de nevastă o mojică. Cum să se învoiască el să se încuscrească cu un clăcașiu?

«Văzând că se îngroșea gluma și că dragostea se întețea, Radu Jianu s-a hotărît să ’și ducă băiatul la Caracal. Zis și făcut, cam cu voe, cam techer mecher, cum s-a putut. Tânărul a doua zi, după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul și fuga înnapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pimniță, el a spart ușea. Tată-său dac-a văzut și văzut că nu-i venea de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului ca să-l închidă la Strihaia. Băiatul țeapăn, a trântit slujitorii și pe egumen, și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el daca s-a văzut strâmt or at, s-a înhăitat cu vr-o câți-va flăcăi cu care copi-ferise:

Tot ca dânsul de bărbați

Și pe cai încălecați

Lungi de mână,

Tari de vână

Și croiți pentru pricină,

și au apucat câmpii.

«Mai bine de un an a pribegit Iancu prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită, luată de pe la ciobani, și desiidând potera. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jeluia, ci numai se găzduia, fugea de poteră și de panduri cât putea, dar când îl încolțea, apoi se a-păra:

Căci nu vrea

Viu să se dea.

Gloanțele lui mergeau mai drept de cât ale ar-năuților domnești.»

Intr-acest timp de pribegie al tânărului ștrengar, tatăl său se gândi ca să-l astâmpere cu un mijloc mai subțire. El crezu că, dacă ar stârpi cauza răului, poate ar stârpi și răul și va isbuti a readuce în casa părintească pe fiul cel rebel; așa dar, într-o zi chemâ la sine pe tatăl Stăncuței drăguța fiului său, și ’i propuse să-și mărite fata cu un țăran de seama ei, iar el o va înzestra cu două perechi de boi, o vacă, un rând de boc-cealâcuri, o salbă cu zece galbeni împărătești și altele ale casei, cum vedeți o zestre de om chiabur pe acea vreme. Tatăl fetei priimi; asemenea și fata, căci de când a fugit de la casa părintească, Iancu nu mai dătuse pe la iubita sa, de frică să nu fie prins, și ea, pe semne, ne iubin-du-l cu focul cu care el o iubea, își luase nădejdea de la el și ’șipotolise învăpăiarea din trecut.

Stăncuța se mărită, făcu și copii, dar Iancu tot nu se reîntoarse în casa părintească; această întâmplare neplăcută a fiului său mai mic amărî până, la suflet pe bătrânul Radu Jianu și ’i grăbi moartea, care avu loc pe la anul 1802, când deja trecuse de 84 de ani. Aflând de moartea tatălui său, aflând asemeni că bătrânul și-a împărțit averea în șease părți și a bășcăluit câte o parte la iie-care din copii săi, Iancu s-a mâhnit foarte că a perdut un tată bun ca pâinea caldă, și, cu inima înfrântă și smerită, s-a întors la casa părintească, ca să plângă pe mormântul a-celuia ce-l făcuse om, și pe care el îl amărâse atât de mult. Tot de odată porni cu gândul să mân-gâe pe muma-sa, pe care o iubea foarte mult.

Inturnându-se din codru spre casă părintească, bietul tânăr se abătu pe la Valea rea, în care locuia Stăncuța, iubita lui, care încă-i era dragă de se topea, și pe care n-o văzuse de aproape doi ani trecuți, dar intrând în sat, aflâ de la un tănăr de seama sa, cu care se cunoștea, că ingrata l-a trădat,s-a măritat de mai bine de un an cu un țăran de seama sa, că deja avea un copil și că pe el l-a lăsat buzat. Această știre, care apoi fu confirmată de toți cei din sat, dătu lui Iancu o lovitură de măciucă drept în țeasta capului, iar copilărescului său amor o lovitură de moarte. Acest incident puse capăt primei aventuri haiducești a eroului nostru. El îl strânse de pe drumuri și ’l alipi de casa mamei sale.

Când ajunse a casă, adică la conacul moșiei de pe valea Tăsluiului. Iancu găsi acolo numai mormântul tatălui său și plânse pe el până ce se sătura; la conac însă nu găsi mamă, nugăsi soră, nu găsi frate, ci numai figuri streine, chipuri necunoscute! Ajungînd la acel conac aflâ de la oamenii ce întâlni că acea moșie, la împărțeală, a căzut în partea fratelui său Amzache, și că acela a arenda-t-o, iar el sta la casa părintească din Caracal, care asemeni a căzut ca parte a lui. Aflând toate acestea, Iancu a plecat mâhnit de la acel conac în care își trăise cei mai frumoși ani ai copilăriei sale, și s-a dus la Caracal, dar ajungând acolo a' aflat că muma sa, jupâneasa Stăncuța, nu mai sta în bătrâna casă părintească a Jienilor, în care ’i născuse pe toți, ci a fost nevoită să plece, ca să se adăpostească prin alte tărâmuri, din cauză că nu putea să se înțeleagă cu noru-sa Calin ca. Chiar bătrâna casă părintească dispăruse, fusese dată la pământ și înlocuită cu o casă bo-erească mare, naltă, încăpătoare, luxoasă, dar cu alt stil de cât bătrânul și comodul stil românesc. Ceia ce aflâ îl mâhni, îl amărî și ’l făcu să-i pară rău că a hoinărit atâta timp prin codru, fără de nici uu scop sau folos, și că a cheltuit o bunătate de vreme ce putea întrebuința mai cu folos, în niște fapte copilărești, cațe avusese ca consecință prima și cea mai teribilă decepțiune a sa.

Aflând de la unii din amicii casei care locu-au în Caracal cum că, după moartea tatălui său. muma-sa împreună cu toate rudele sale a numit ca epitrop al său, al Ancuții și al lui Mihalache, singurii frați care încă erau nevârstmci, pe Stănică Jianu, care, din cele descrise în capitolele precedente știm cam ee poamă bună era, s-a dus la Craiova ca să-i facă o vizită și să afle de la el soarta marnei sale și a fraților săi. Ajungând acolo fu bine priimit de Stănică și dobândi de la dânsul toate informațiele de care a avut iievoe. De la el a aflat că fratele său Mihalache a plecat din casa părintească în lipsa sa, pe când tatăl său încă trăia, că s-a dus la Sibiu ca să învețe și el carte nemțească și să înlocuiască pe Dumitrache care se întorsese la Caracal, că Dumitrache s-a însurat și s-a apucat tot de plugărie, cultivându-și moșiele ce-i căzuse ca parte de moștenire, și tot de la el afla că viața jupânesei Stăn-cuța sub același acoperemânt cu jupâneasa Ca-tincuța devenise peste putință, căci soacra și nora se iubeau ca câinele cu pisica.

Ne putând să mai stea în fosta sa casă șine câtandisind să locuiască în Caracal în altă casă streină luată cu chirie, jupâneasa Stanca fusese nevoită să părăsească orașiul în care se născuse, în care trăise pân-atunci în timpul ernei și în care îmbătrânise, și s-a dus împreună cu Ancuța ca să se stabilească în casele sale din capătul viei din marginea Drăgășanilor, ce o priimise ca zestre de la părinții săi. Viind la Drăgășiani, jupâneasa Stanca a adus cu sine şi o familie de patru țigani, robi ai ei, adică pe.Alexie vizitiul curții, care într-a-celași timp era și un vânător vestit, pe nevas-ta-sa Ilinca care era o bucătăreasă renumită, precum și pe cele două fete ale lor: Safta și Marghioala, fetișcane între trei-spre-zece și un-spre-zece ani, spre a face serviciul de fete în casă.

Tot de la Stănuță aflâ Iancu că relațiunile dintre jupâneasa Stăncuța și fiul său Amzache devenise atât de puțin cordiale. în cât, având necesitate de îndeplinirea a o mulțime de formalități-necesare epitropiei averei copiilor șăi minori, ca bătrînasă nu mai fie în dese relâțiuni cu el și să nu-l vază supărându-se ori de câte ori îl deranja cu acele formalități, renunțase de buna voia sa la sarcina de epitroapă, ce era un drept legiuit al său, ca mamă și tutore legală, înduplecase și pe Amzache ca să renunțe la drept urile de epitrop, în lipsa sa, ca frate mai mare, și, în comun acord numise ca epitrop pe altă persoană, adică pe dânsul, pe Stanică Jianu fiul lui Hagi Stan, unchiul bărbatului său, de și acela locuia în Craiova, era foarte mult ocupat cu treburile isprăvnicatelor ce administra, care-l plimbau când într-un județ când într-altul, și pe lângă acestea toate mai avea și reputațiunea de om negligent și risipitor; îl numiră tocmai că era ceva mai strein și mai îndepărtat.

Din norocire acest epitrop risipitor al propriei sale averi nu risipi nimica din averea copiilor lui Răducu Jianu, dar nici nu îngriji tocmai bine de ea, ci lăsa pe jupâneasa Stăncuța ca s-o îngrijească și s-o administreze cum va sti și se va pricepe, ceia ce ea făcu cu multă tragere de inimă, căci își iubea copii. Acea avere fu administrată cu mare-tragere de inimă, dar nu cu multă pricepere, căci văduva lui Răducu nu era bă-talnică nici iscusită în conducerea unor dara\ eri de bani. Această nepricepere avu urmări funeste pentru copii săi mai mici, căci în realitate îi dătu pe mâna lui Amzache și Dumitrache. Stanca îmbătrânind prea mult, fu silită ca să dea pe mâna lor averea fraților lor mai mici cu care ei făcură aceia ce știură. Stanică se ocupă numai cu corto-roși rea nenumăratelor procese rămase în suspen-siune după moartea tatălui lor.

Iată sorgintea' noilor procese ce avură să descurce copii lui Răducu după ce perdură pe tatăl lor: Iancu fratele lui Răducu murise peste uri an după moartea acestuia, adică în anul 1803. și în locu-i rămăsese ca moștenitori copii acestora. A-cești copii, de și tatăl lor priimise de la fratele său toate sumele ce avea să priimească, în urma procesului câștigat, și d-a precurma printr-o înțelegere frățească pretențiile de venituri, dobânzi și cheltueli de judecată, la care susțineau c-avea drept, în Joc d-a se mulțumi cu capetele deja priimite, și d-a se feri d-a mai reîncepe să bătătorească lunga tale a judecăților, intentară fiilor lui Răducu noi procese de pretențiuni de despăgubiri, și începură să sue din nou seările Di-vanurilor, până ce în cele din urmă se văzură cu toții caliciți și numai vechilii lor îmbogățiți, cum s-a întâmplat și se întâmplă și azi în ori ce prigonire de judecată.

După ce dobândi de la. epitropul său toate a-ceste informațiuni, iar pe d-asupra o dare de seamă detaliată des pre mersul proceselor, Iancu pleca de la Craiova, și se duse la Drăgășani, spre a revedea pe maică sa și pe sora sa. Întâlnirea cu muma și cu sora lui fu foarte duioasă și însoțită de multe lacrămi și îmbrățișeri. După aceia Iancu rămase la Drăgășani și nu se duse d-acolo de cât numai ca să vâneze fiare sălbatece împreună cu iubitul său Alexe țiganul, care fusese în copilăria sa singurul său dascăl, povățuitor și prieten iubit.

Reviind la casa părintească, el nu-mai vru să se-ocupe cu învățătura de carte, ci înduplecă pe mu-mă-sa ca să se mulțumească numai cu ceia ce eF învățase, adică să știe șă scrie și să citească în limba Românească, de la dascălul bisericei din satul în care copilărise și să vorbească limba Greaca antică și modernă ce învățase de la dascălul grec ce făcuse burduf de carte pe fratele său Mihalache, precum și limba turcească pe care tatăl său o vorbise în perfecțiune.

Mihalache din mica sa copilărie a fost foarte aplecat spre învățătură, ast-fel că peste scurt timp învățase tot ce știa Grecul profesorul său, însă Iancu eroul nostru tot din mica copilărie nu se-mânase nici de loc fratelui său. De bine de rău învățase și el să scrie și să citească grecește a-pla. cam cum dătu Dumnezeu, dar, de și nu învățase multă carte grecească, peste scurt timp a învățat să vorbească grecește și turcește de-i tu-ruia gura. Tot de o dată mai dătu din mica sa copilărie la iveală o foarte mare aplicare pentru un alt soiu de învățătură, despre care am vorbit mai sus, al cărei dascăl fusese Alexe vizitiul, în brațele căruia el crescuse și care aproape îl dădăcise, fiind mai mare de cât el cam cu vre-o treizeci de ani. Crescându-l țiganul îl învățase tot ceia ce știuse el, adică cum să dreseze și să conducă în perfecțiune cai cei mai nărăvași și cum să vâneze pasărea din sbor. Nu fu pentru el o pagubă foarte-mare neștiința de multă carte, pentru că pe a-tunci exercițiile corporale erau mai apreciate și mai folositoare de cât cele spirituale. Pe atunci edu-cațiunea intelectuală, adică instrucțiunea, nu prea. era răspândită în societatea română și nu intrase încă în gustul public. Fii oamenilor din popor, ai muncitorilor, meseriașilor, negustorilor, ai boerănașilor și chiar ai boerilor cei de clasa a patra și a treia nu învățau pe atunci carte nici măcar să iscălească, pentru că nu simțeau încă necesitatea sa. Cât despre fii țăranilor nici nu fac pomeneală, căci ei, orbii și nepricepuții, nici azi când instrucțiunea a ajuns pâinea cea din toate zilele al tuturor oamenilor, alimentul neapărat existenței omenești, nu simt acea necesitate. Pe atunci, adică pe la începutul secolului al XIX, se găseau mulți boefi de clasa a doua și chiar boeri de clasa întâia, fruntași între fruntași, care iscăleau prin punere de pecetie, căci nu știau nici măcar azi-buche. Abia între capii boerilor vestiți instrucțiunea răzbise cu oare care intensitate și făcuse oare-care progrese, dar acea instrucțiune n-a fost românească. ferească Dumnezeu, ci streină, precum din nenorocire este și astăzi în clasa noastră de elită.

Pe atunci feciorii de boeri învăţând limba gre-cească, precum moșii și strămoşii lor care apucase câte o carte în mână, învățase limba slavonă, și precum și astăzi, nepoţii şi strănepoții lor învaţă limba Franceză. Trebuia să învețe gre-ceşte boerii contimporani ai Jianului, pentru că grecește voribeau boerii și cocoanele de atunci în-tre dânşii; trebue dar ca și urmașii lor să învețe negreșit franțuzește, căci limba franceză vorbesc între dânșii odraslele boerești. Cu toate acestea instrucțiunea, de și fu grecească, totuși dătuse oare-care rezultate bune, produsese câți-va oameni procopsiți, spre pildă pe Gotești, Bălăceni, Văcărești, Greceni, Câmpineni, Moțnuleni, Slăti-neni. Filipești și alți câți-va, și pusese cartea îrt e-îâna tuturor odraslelor boerești. Incolo ignoranța cea mai desevârșită se resfăța cu mândrie în negura celui mai absolut întunerec, căci știința de carte nu era pe atunci trebuincioasă de cât numai popilor, dascălilor, călugărilor, logofeților de divan, calemgiilor și diacilor.

Boerul n-avea nevoe să știe carte pentru ca să ocupe posturile cele mai importante; el le ocupa, nu pentru că era vrednic de ele, nici pentru că era dotat cu însușirile și cunoștințele trebuincioase lor, ci pentru că era boer și avea prin naștere drept la toate funcțiele potrivite cu rangul său. Lucrarea brutală, de cancelarie, o făcea logofătul, logofețelu), diacul sau calemgiul, iar boerul punea numai turaua sau pecetia încrustată pe inel sub cele scrise; d-aceia mergeau treburile așa de bine în bine-cuvântatele țări Românești! Ignoranți rămâneau numai Românii, pe când Grecii nu neglijeau instrucțiunea cu nepăsarea cu care o negligiau Românii, ci învățau pe copii lor carte, măcar d-ar li foșt de trei palme în frunte, sau un calic ca vai de el, căci învățătura era pâinea lor, de toate zilele și cheia care deschidea Fanariotului poarta spre procopsire și înavuțire. Iată prin ce minune reușise Fanaripții să.cotropească Țările Române cu atâta înlesnire și să ocupe cele mai bănoase locuri ale boerilor pământeni.

Mihalache și Iancu copii Jianului în copilăria, lor, pe lângă cartea grecească ce le predase dascălul grec ce locuia în casa lui Răducu, mai învățase și puțină carte românească, pentru că se ntâmplase ca casa lor să fie în apropiere de biserica satului, și, după cum știm noi, cei care a-vem mai mult de șease-zeci de ani, ținem minte că, chiar până în prima jumătate a acestui secol și chiar până la anul 1855, toate privdoarele bisericilor erau transformate în niște școli mititele, în care dascălul sau difteriul de la biserică învăța pe copii Românilor din ntahala carte românească, unii chiar și grecească, cât se poate de elementară, dar îndestulătoare, pentru a putea să scrie, cum la Dumnezeu, și să citească pe slovenite Bucoavna. Pe atunci Bucoavna, Cias-lovul și Psaltirea erau singurile cărți ce se dau copiilor într-acele școli, și falanga și lovirea palmelor cu linia era unica metodă pedagogică. In tinda unei biserici și de la un dascăl de biserică am dobândit chiar eu, primele noțiuni de citire pe o carte tipărită. A citi litere de mână am învățat mai întâi, și mama mea a fost primul meu învățător; a citi litere de tipar am înbățat de la dascălul Ion de la Popa Chițu, în anul 1818, iar, în anul 1819 și 1850 am continuat a învăța, a scrie, a socoti și a citi curent, la musiu Hristache loaniii, în curtea bisericei' Oțetari. In șccola sa, care era cu plată, am învățat până ce s-a deschis clasa primară de la Caimata, adică până în luna Aprilie anul 1851 unde am trecut împreună cu el. eu Ca școlar și el ca profesor în primele două clase.

După ce învățată tot ce putură să învețe din Bucoavnă, ceaslov și psaltire, copii Jiantdui urmară lirestele și propriele lor aplicări și înclinări, fără nici o siluire din partea tatălui lor care era blândețea și bunătatea încarnată. După ce învăță de la dascălul Grec tot ceia ce știa el, Mihalache devenind băețel de 15 ani, ceruse și obținuse voe de la tatăl său ca să se ducă la Sibiu, ca să înlocuiască în școala săsească de acolo pe fratele său Dumitrache, care scrisese babacului său că a învățat tot ce trebuia să știe, și că vrea să se re-întoarne în țara, spre a se ocupa ca și fratele său Amza cu cultura pământului pe una din mo-șiele părintești, precum și cu comercial de cereale și vite. Tatăl lor le dătu voia cerută la amândoi și îi lăsă pe unul să vie și pe altul să plece. A-jungând la Sibiu, Mihalache întră în școală și, după ce o termină, nu se grăbi a imita pe fratele său Dumitrache. adică să se reîntoarne numai de cât în țară, a se însura ca și el tot cu o fată de boer, și d-a se muta la țară spre a se ocupa cu munca câmpului. După ce termină școala săsească, Mihalache rămase la Sibiu și se alipi pe lângă unchiul său Hagi Stan Popp care, precum știm, locuia acolo și învârtea un mare negoț cu Țara Românească. Tocmai după ce stătu mai mulți ani atașeat pe lângă acea casă și învăță toată știința și practica comercială, veni și el în țară și se stabili în Caracal, deveni un bencher mare și făcu o avere colosală, negreșit după moartea tatălui său. Nicolache s-a stabilit la Sibiu, în mod definitiv, nu s-a însurat nici o dată, a trăit din venitul moșielor sale, pe care le cultiva Dumitrache, și a murit în vârstă de vro șease-zeci de ani fără de moștenitori.

X
DRAGOSTE FRĂȚEASCĂ.

Reîntortându-se în casa părintească după a-venturele sale amoroase și hoinăritul său prin munți și păduri, care durară aproape doi ani. Iancu se apucă tot de viața ce dusese în copilăria sa. adică tot de vânătoare, în tovărășie cu credinciosul său rob Alexe, fără să întâmpine vre-o împotrivire sau măcar o observațiune din partea mumei sale care, îndemnată fiind de oarba iubire ce simțea pentru fiul său cel mai mic, îl lăsâ de capul său. stăpân pe timpul de zi și de noapte, ca să facă ce-o vrea și să urineze fireștile sale înclinări.

Aceste înclinări l-a făcut să fugă de lumea orașelor, de camarazi de aceiași vârstă și poziție socială ca el, de ori-ce relațiuni cu clasa bo-erească, și mai ales cu femeile și fetele din lumea sa, și să trăiască într-o singurătate sălbatecă, departe de lume, departe de oameni, departe de societate. In schimb iubea pe țărani, cu care se învățase să trăiască, și al căror port îl purta de preferință de când cu aventura sa amoroasă cu Stăncuța; de atunci încoa îi era drag să fie în contact cu sătenii și simțea pentru ei o simpatie vădită; pe fetele, surorile și nevestele țăranilor însă de la pățitania sa cu coțușea de Stăncuță nu mai le iubea și fugea cu oroare vădită de bolile, petrecerile contactul cu ele.

Aceiași lipsă de afecțiune ce el simțea pentru fii de boeri de seama sa, simțea și pentru frați, săi mai mari, mai cu seamă pentru Amzache care, la rândul său, a simțit pentru el o repulsi-une vădită chiar din copilăria lui, pentru că gusturile și plăcerile lui era în contrast vădit cu gusturile și cu plăcerile fratelui său mai mare. El iubea pe plugari pe când Amzache îi ura de moarte, de și făcea plugărie; el îi apăra, pe când fratele său îi prigonea; el purta mai în fie care zi eu drag frumosul costum românesc, pe când Am-zache îl ura și purta numai costumul turcesc ce purtau boeri mari și mici din vremea sa. Această antipatie reciprocă se transformă cu timpul în-tr-o răceală și indiferență vădită, iar răceala în-tr-o ură surdă, într-o adevărată dușmănie. Aceiași răceală începu să simță și Dumitrache pentru Iancu; acesta îl mustra, adesea cu asprime, mai ales pentru că prea da nas mocârțanilor de țărani purtăndu-se cu ei prea pe picior de egalitate. Cel ce se purta mai aspru și mai arogant cu Iancu era tot Amzache, care era din fire om san-chiu și supărăcios. El venea foarte rar la Drăgășani ca să vadă pe mama sa, dar de câte ori venea, nu se sfia d-a spune în auzul tuturor că fratele său mai mic s-a născut pentru nenorocirea întregei sale familii, și d-al împroșca cu ascuțișul sarcasmelor sale înțepătoare. Dumitrașcu fratele său d-al doilea venea ce-va mai des ca, să vadă pe mama sa; el nu mergea cu ura prea departe, dar totuși nu se purta mai bine cu Iancu; el îl privea cu dispreț, îl Irata cu semeție de sus și-l batjocorea ca cum nu i-ar fi fost frate bun. Numai Nicolache fratele său d-al treilea, care de ordinar sta în Sibiu și une ori chiar la Viena, și numai câte odată venea ca mosafîr la Caracal, și din când în când da o raită până la Drăgășani, spre a sta câte o săptămână împreună cu mama sa, numai el se purta cu bietul Iancu ceva mai omenește, mai frățește, și, cu toate că era mai mare de cât el numai cu șapte ani, îl trata aproape ca un părinte. Când se întâlneau Nicolache vorbea lui Iancu tot ca un frate mai mare, adică tot mustrându-l și dojenindu-l pentru fireasca sa sălbăticie, dar cu oare-care blândețe, cu multă bunătate și cu vocea blajină a unui povă-țuitor care îi vrea binele. Din nenorocire pentru eroul nostru, acest frate vizita foarte rar casa mamei sale și petrecea cea mai mare parte a vieței sale în streinătate.

Mihalache care era mai mare ca Iancu numai cu trei ani, și care își petrecuse anii copilăriei împreună cu el, fu mai prietenos de cât toți cu fratele său mai mic și se purtâ cu el ca un adevărat frate; din nenorocire pentru viitorul haiduc, acest frate care era mai iubit ca toți de către el, în momentul cel critic al crizei, care a dispus de viitorul său, lipsia din țară; de cât-va timp el plecase la Viena spre a se desăvârși în studii înalte. Dânsul fiind ocupat cu învățătura, n-avea timp ca să scrie mamei sale spre a o informa de sănătatea lui sau s-o întrebe de sănătate, ne cum să mai întreție cu Iancu vre-o corespondență, cu toate că se iubise mâiînull de cât cei-l-alți, cât timp trăise împreună.

Când e vorba despre Scrdarul Stanică unchiul și epitropul lor. din descrierea ce am făcut mai sus despre viața și firea sa. știm ce poamă de om era. Puțin îi păsa lui de copii vărului său și de apucăturile lor: el se ocupa numai cu îngâm-fata sa persoană și de bunul său traiu, mai a-les de când fusese înălțat la rang și devenise paharnic. El se mărginea numai în îndeplinirea sar-cinei ce ’i impusese judecătoria, adică d-a arenda moșiele orfanilor și d-a aduce de două ori pe an câștiurile acelor moşii la Drăgășiani și d-a le da în mâna verei sale Stanca. Cât despre fratele său Ghiță, el nici nu știa daca a avut vărul său Răducu vre-un copil și ce s-a făcut cu el.

Față cu această stare de lucruri, văzându-se urinării d-atâta ură, d-atâta dispreț și d-atâta indiferență, ce putea să facă și să învețe un tânăr de 21 de ani abia eșit din anii copilăriei, mai cu seamă un tânăr care din fire era rebel ori cărei disciplină și aproape sălbatec, care avusese și avea încă ca mentor pe un adevărat sălbatec, pe Alexe? In mod firesc s-a întâmplat aceia ce trebuia să se întâmple; robul care l-a luat de la pieptul mamei sale de îndată ce ea l-a înțărcat, și l-a dădăcit până ce l-a făcut băiat mare, a devenit dascălul său pentru exercițiuri-le sale corporale și mentorul care îi călăuzea pașii prin hățişurile codrilor vecini, în care-i plăcea să-și petreacă vremea mai mult de cât în casa părintească; el deveni tovarășiul vieței sale singuratice. Vânătoarea fu marele pretext al lip-sei sale de acasă, a traiului său mai mult în pădure și al prelungitelor sale petreceri peste munți și văi, peste dealuri și câmpii, printre colți și râpe, și mumă-sa nu putu să-l îndărăgneze d-a urma această înclinare, căci ea era o petrecere în adevăr boerească, și fiul sau era fiu de boer.

Pentru ca să fie un bun vânător, Alexe a învățat pe elevul său să încalece calul cel mai nărăvaș în în fuga lui cea mai nebună, să înstruneze armăsarul cel mai sălbatec aproape într-o clipă, să mânuiască tot felul de arme cu măestria u-nui profesor de scrimă și să tragă la țintă până ce reuși să împuște la sigur păsărică din zbor. Pentru a-și satisface această înclinare, Iancu peste un an după înturnarea sa, a reușit șă înduplece pe mama sa, să-i dea în grija sa și a lui Alexe via ei de d-asupra Drăgășanilor, și a stabili acolo o mică casă de vânătoare pentru el și robul lui, transformând în locuință vânătoreas-că foișorul de d-asupra cramei acelei vii. Acolo sălbatecul fiu al sălbăticiei a învățat pe elevul său să se desăvârșeăscă în deprinderile cu care se obicinuise de mic copil, să se familiariseze cu trudele traiului la aer liber, și să-l învețe a dor-mi mai multe zile d-a rândul pe pământul gol și sub cerul liber. Mulțumită acestor deprinderi el reuși în cele din urmă să nu mai simță asprimea gerului, arșița soarelui, frigul nopților de toamnă, umezeala pământului udat de ploae și chiar ploaia cea mai răpăitoare și viscolul cel mai furios ce ar fi căzut peste corpul său, chiar când n-ar fi fost gros îmbrăcat. In cele din urmă el putu să doarmă noaptea fără nici un acoperământ mai multe săptămâni d-a rândul, fie în mijlocul câmpiei, fie sub adăpostul porumbiștelor, fie sub stu-fișul pădurilor, culcat pe pământul gol și fără să fie învelit cu alt-ceva de cât cu o ipingea, și să mănînce ori ce s-ar fi găsit: pâine uscată, mămăligă mucedă, slănină râncedă, pastrama uscată, brânză învechită, pește sărat de cea mai ordinară calitate, ceapă, usturoi și chiar rădăcini de burueni, cu cea mai mare poftă și fără să i se strice stomacul, ca ori-ce fecior de țăran sărac. Când mânca mai bine, mânca atunci când îi gătea Alese, care era de ordinar bucătarul său în timp de vânătoare, adică în tot timpul verei.

Această viață îl sili să părăsească hainele de fiu de boer și să se îmbrace în haine țărănești, care erau mai potrivite de traiul sub cerul liber, și, fiind mereu pe drumuri dupâ vânat, avu prilejul să intre în contact cu țăranii, să le afle păsurile, să le cunoască firea și să prinză simpatie pentru acest, neam atât de vrednic de cel mai viu interes și atâta de mult prigonit de cârmui-torii acestei țări. In cele din urmă el începu a-i iubi, a se interesa de soarta lor, a îmbrățișa cauza lor, a se indentifica cu ei și a le lua apărarea cu cea mai mare căldură. Asemenea sentimente, o ast-fel de viață și niște ast-fel de deprinderi contribuită ca cu timpul Iancu să se trans-forme din boer în adevărat țăran, să capete o forță musculară extraordinar de mare, o sănătate de fier și o neînvinsă înclinare spre viața de vânător, ast-fel că peste scurt timp, mai în-nainte d-a împlini 21 de ani, dobândi reputația de cel mai bun vânător din Oltenia.

După ce fu numit Ispravnic de Gorj, și fu ne-voit să se strămute în Târgul Jiului, sub domnia lui Constantin Vodă Ipsilante, adică la 1805, Stănuță Jianu fu silit să renunțe la epitropia copiilor vărului său Răducu, cu toate că Iancu în-tr-acel an abia împlinise 20 de ani, iar Ancuța n-avea nici 15, prin urmare amândoi erau încă nevârstnici. Plecând la Târgul Jiului, el dădu socoteală despre avutul și starea succesiunei în mâinile lui Amzache și Dumitrache, frații mai mari ai lui Iancu, și aceștia o luară și o împărțiră pe din două între ei, fără a spune ce-va mamei lor. Cu acea ocazie lacomii frați bășcălui-ră părțile lui Nicolache și a lui Mihalache, care, fiind vârstnici, își luâ fie care partea sa și o a-rendară la cine găsiră ei cu cale; iar părțile cuvenite lui Iancu şi Ancuței, cari încă nu deveniseră majori, fură cotropite și luate cu japca, fără măcar să le facă cunoscut. După ce comise acest act de nedreptate, ei se mărginiră a da ce-va mamei lor, atât cât să nu moară de foame pe fie-care an, iar fraților lor nici o lăscae. Ian-cu, de și băiat mare și în ilichie d-a judeca și d-a aprecia nedreptatea ce i se făcea, se lăsă să fie jefuit fără a protesta, și se mulțumi a lua în deplină stăpânire numai patru răzoare din via părintească de la Fălcoiu, precum și via cunos-cută mai mult sub numele de Via cu foișorul, care era situată pe un deal izolat și cât se poate de sălbatec din preajma Drăgășianilor și din a-propierea monastirei Govora. Această vie îi fusese dăruită de mumă-sa încă de când s-a instalat în ea, și cu toate că ea era o paragină necultivată, Iancu o iubea și petrecea cu drag într-însa, pentru că de la ea putea merge până în vârfurile Carpaților, prin coamele dealurilor ce-și dau mâna cu munți Builei ce umbresc monastirile Bistrița, Arnota și Horez, și se întinde lâ dreapta până la Olănești și Frăsinei și la stânga până la Po-lovraci.

Această viață mereu sub aer liber, acest trai rudimentar în mijlocul naturei, și această petrecere mereu cu arma în mână și într-una în luptă cu dobitoacele sălbatice, contribuiră foarte mult de a pregăti pe eroul nostru pentru viitoarea sa viață de voinic, de a-l face păunașiu de codru, și d-a-l transforma din boer în haiduc.

XI
DEȘTEPTAREA LEULUI.

Vremea trecea, vârsta eroului nostru creștea, evenimentele ce se scurgeau împreună cu vremea produceau în societate o transformare extraordinară, dar cu toate acestea Iancu Jianu nu se schimba nici la fire, nici la traiu, nici la obiceiuri și nici la port, ci devenea din zi în zi un vânător din ce în ce mai passionat și într-același timp un misantrop din ce în ce mai sălbatec. Incetul cu încetul începu să nu mai iubească omenirea, mai cu seamă pe orășeni, să fugă de contactul cu dânsa, să urască întrunirile sociale și familare ale boerilor și să prefere numai pe țărani. Mai târziu începu să iubească mai numai animalele, și în cele din urmă să prefere chiar contactul cu fiarele sălbatice ca să scape de contactul cu oamenii. Cu toate acestea nu încetă d-a iubi pe țărani, d-a căula contactul cu ei, d-a sta la sfat cu ei, d-a asculta povestirea păsurilor, suferințelor și nevoilor lor și d-a culege dorințele lor, speranțele lor năzuințele lor care, daca s-ar fi reali-zat vre o dată, i-ar fi scăpat după părerea lor de toate suferințele ce îndurau. Iubea Iancu pe țărani pentru că societatea din vremea sa, boe-rii propietari de moșii și chiar organele autorităților de atunci, socoteau pe țăran ca pe o vită de muncă, bună numai să poarte jugul sau hamul și să muncească pănă ce va cădea la pământ doborât de trudă și de oboseală, iar nu ca pe o ființă cuvântătoare, ca pe un egal al lor. Boerii învârstiți tratau pe sătean ca pe o vită, iar el, un tânăr încă ne ispitit într-ale tainelor omenești, considera pe țăran ca pe un om ca toți oamenii, ca pe unicul om cu care ar fi putut să se înțeleagă el era poate unica ființă omenească clin vremea sa, care ar fi dorit ca acea vită cuvântătoare ce poartă numele de țăran, să se transforme în om ca toți oamenii, redându-i-se drepturile ce ’i fusese hrăpite.

Pentru ca să fie mai în contact cu țăranii, cărora vrea să le ia apărarea, precum și cu fiarele de pradă ce vrea să vâneze, Iancu își strămutase domiciliul în mod dennitiv în Via cu foișorul și transformase crama ei într-o adevărată casă de vânătoare, sau mai drept vorbind într-o mică citadelă, întărită conform tuturor regulilor tip îm tărire dintr-acea epocă. Pentru ce? poate că nici el n-ar fi putut să răspundă în anul 1806, mai înainte d-a reîncepe răsboiul dintre Ruși și Turci, care începu în toamna acelui ari și dura până în vara anului 1812. Acest mic bastion îi servi mai târziu drept refugiu sigur și loc bun de apărare în contra Muscalilor și Cazacilor, și nu o dată ci în mai multe rânduri. In timpul ocupați-unei Rusești, care nu dura mai puțin de șease ani, spre cea mai mare disperare a țăranilor ro-mâni, precum vom vedea mai la vale.

Mutându-se de la Drăgășani la Foișior, spre cea mai mare nemulțumire a maicei sale, el fu nevoit a nesocoti toate lacrimile și rugăciunile ei și ale surorei sale Ancuța, dar plecând, Iancu nu și-a mutat la vie și lucrurile ce mobilau iata-cul său de la Drăgășani, ci l-a lăsat ast-fel cum fusese, și venea regulat o dată pe lună ca să petreacă două trei zile în casa părintească împreună cu mama sa care, precum știm, îl iubea cu passiune și pe care el o iubea mai mult de cât ori pe cine pe pământ; venea și pentru a vedea pe sora sa care asemenea îl iubea cu foc și pe care el o iubea cu o dragoste învăpăiată. Cu atâta se alesese și el, desmoșteni-tul din averea părintească. Mama sa, jupâneasa Stanca, și sora sa Ancuța îl răsplăteau cu prisos de toate amărăciunile ce îndura de la frații săi mai mari, și-l făceau să uite toate necazurile și supărările ce-i cauzau acele amărăciuni, pentru că ele îl iubeau din tot sufletul. îl iubeau cu patimă, îl iubeau pe cât se poate iubi pe pământ, căci de ordinar femeile simt o vie simpatie și o iubire caldă pentru o ființă prigonită sau nedreptățită de alții.

Erau frumoase și pline de dulceață întâlnirile lunare dintre cei despărțiți. căci unii pe alții se iubeau ca lumina ochilor, unii și alți așteptau cu nerăbdare momentul revederei și unii și alții se strângeau la piept cu transport când se revedeam Evident jupâneasa Stanca și cu Ancuța im beau pe Iancu mai mult de cât pe cei doi frați mai mari ai lui, care se găseau la țară și care le vizitau foarte rar, abia din Joi îh Paști, când își aduceau aminte că au pe pământ o mamă și o soră, sau când se milostiveau ca să le a-ducă câte-va zecimi de taleri, din venitul marei lor averi, cât să nu moară de foame, și atunci potriveau lucrurile ca să stea numai câte-va ore sub acoperământul casei mamei lor.

Mai ales Aricuța care nu fusese răsfățată cu mângâeri din partea fraților ei mai mari, dar fusese în tot d-auna mustrată, dojenită și chiar persicată cu asprime de Amzică și de Dumitrache, pentru ori-ce mică greșeală ce făcea ca un copil, văzând că Iancu, nu numai că n-o certa, dar o mângâia și o consola, stergându-i lacrimile cu năframa sa și cu sărutări calde, simțea pentru el o dragoste nețărmuită. Îl iubea biata copilă, pentru că ori de câte ori o vedea îi vorbea cu blândețe, îi n tezea părul capului cu afecțiune și bunătate și ’i zicea numai vorbe bune și plăcute. Pentru toate aceste fapte generoase din partea fratelui său, ne având alt ce să-i dea drept recunoștință, ea îl răsplătea prin o iubirea nemăr-ginită. Îl iubea iarăși pentru că și ea, ca și el avea o fire ce se asemăna până la oare-care punct, o înclinare spre meditațiuni poetice și visătoare, pentru că iubea și ea ca și el cu pasiune natura, cu deosebire numai că ea, fiind fe-mee, nu iubea natura sălbatecă a munților sau a codrului, ci p-a grădiniței sale plină cu flori mirositoare, pe care o transformase într-un adevărat paradis, cultivând-o cu cea mai mare în-grijire, cu cel mai ales gust și cu o adevărată passiune, ea singură singurică că mânușițele ei.

Timpul vine, timpul se scurge, timpul trece, viața copilului se schimbă în viață de tânăr, și a tânărului în viață de bărbat, apoi în viață de om mator și în fine vine căruntețele, slăbiciunile, bătrânețea, neputința, moartea, căci așea sunt legile naturei, așea a fost lumea de când s-a pomenit, așea e și așea va ti lumea cât va fi pământul; ea e ca o roată ce mereu se învârtește: sue pe unii, scoboară pe alții și lasă pe drum în urmă-i pe mulți ca să nu se mai ridice nici o dată!

Vremea trecea și împreună cu ea Iancu creștea, se mărea, până când din copil se transformase într-un tânăr cbipeșiu și voinic, dar, de și timpul trecea, el nu înceta de ași petrece viața în monotonie, în foișiorul viei sale și d-a cutre-era pădurile alergând după vânat. Trecând vremea și trăind mereu în mijlocul naturei, el crescu ca și natura, în mod firesc și armonios, plin de vigoare și de sănătate. N-a crescut înalt, nici svelt, ci de statură de mijloc, cam bondoc și bine legat, dar cu forme proporționale, cu trăsuri nu tocmai frumoase dar plăcute, cu chica lungă, ondulată și abondentă, cu mijlocul nu prea tras prin inel, dar în proporții armonioase cu restul corpului, cu buzele rumene și cam lăticele, cu buza de jos mai lată ca cea de sus, cu mustața neagră subțirică și frumos răsucită d-asupra unei guri potrivite. cu bărbia tot d-auna rasă și frumos ră-tunjită, cu un cap proporțional, sprijinit pe un gât puternic și plin de nervi viguroși. cu o frunte lată, netedă și senină, în sfârșit un întreg' bine armonizat, ursit să fure mințile fetelor și-nevestelor șr tot de o dată să bage groază în dușmăni.

Nu era frumos, dar era atracțios, era făcut de natură tocmai astfel cum putea să dobândească succese pe lângă femei, și cu toate acestea el nu mai iubea femeile de când a fost trădat de cotușa de Stăncuța, nu ’i plăcea să fie în contact cu ele, fugea d-a se întâlni cu dânsele și nu iubea din tot sexul femeesc pe nimeni afară de cât pe mama și pe sora sa. Timpul trecea, el creștea, atinsese vârsta când tânărul, într-un mod firesc și nesilit de nimeni, începea să fie atras spre femei, deja împlinise 22 de ani, ba chiar îi și trecuse, și cu toate acestea el nici nu se gândea d-ași părăsi singurătatea, spre a se apropia de-sate sau de orașe, pe unde se adunau fetele și-nevestele, în zilele de Duminică ori de sărbătoare la joc, ca măcar să privească cum jucau ele brâu-lețul și cum în joc le săltau piepturile împreună cu sălbile, de făceau să furnice sângele în trup de voinic. Patima dragostei prea de vreme încolțise în inima sa, și prea curând se ofilise și se-uscase, astfel că, din cauza acestui putrigai, nu se găsea în pieptul său nici măcar un locșor în. care să se sălășluiască o dragoste nouă.

In locul patimei iubirei încolțise în inima sa o altă patimă cu mult mai mare, mai îmvăpăiată, mai arzătoare și mai primejdioasă, patimă care încetul cu încetul se făcuse stăpână peste întreaga sa ființă. Acea patimă era passiunea iubirei. de țară, dragostea cea mai înflăcărată pentru neamul său și afecțiunea cea mai vie pentru țăran_ împreună cu vremea se perindase în Principatele Române multe evenimente trecuse, multe domnii și cu ele se săvârșise multe fapte mai mult rele de cât bune, care adusese poporul Român în starea cea mai de plâns. Se dusese domnia lui Cos-tache Ipsilante în Țara Românească și a lui Alexandru Moruzi în Moldova, care ținuse de la 1802 și până lla 1806; după ea venise crudul și lungul răsboi dintre Ruși și Turci, care fură de la 1806 și până la 1812, și care fusese mai funest Românilor de cât Turcilor prin lungimea sa și greutățile ce el impusese populațiunei sărace. Acest Război funest a adus cu el în Principate calamitățile cele mai funeste, greutățile cele mai mari, epidemiile și epizotiile cele mai ucigătoare, foametea cea mai derăpănătoare și mizeria în toată grozăvia sa.

Pe când răsboiul Ruso-turc era mai în toiul, lui, și prăpădul ce căzuse peste Români în cel mai teribil apogeu, atunci Iancu Jianu deschise ochii în lume ca omul cu deplină judecată, începuse să priceapă mizeriile ce se desfășurau în jiurul său, începuse să simță usturimea suferindelor celor mari ce ele produceau, devenise major, împlinise vârsta de 21 de ani, începuse să devie stăpân peste gândul și faptele sale, ajunsese în tine în ilichie, tocmai în vremea în care războiul era mai în floare, mai crâncen și mai distrugător neamului Românesc.

Vedea cu ochii și cu sufletul îndurerat cum cetele de Cazaci luau pe tineri cei mai voinici, și mai în, floarea vârstei din bătăturele lor, cu care, cu boi, cu producte, ci tot ce aveau pe fața pământului mai hun și mai prețios, și-i duceau nu se știa unde, ca să care nu se știa de unde și în ce loc: previziuni rusești, malerialuri rusești, projectile rusești, și ca să se întoarcă Dumnezeu știe când și cum, mai adesea fără vite și fără de care. Mai adesea ori acești tineri se înturnau schimbați în bătrâni ofiliți și obosiți până la istovire, și nu a rare ori nu se mai reîntumau nici o dată. Intr-acest timp rămâneau acasă în sat numai nevestele, felele, copii, părinții bătrâni, frați și surori mici, adică numai guri de hrănit peritoare de foame și fără de nici un ajutor!

Intr-acea vreme de foc și de jale nici un Ro-mân nu putea să stea împietrit și nepăsător față de nenorocirile ce cădeau ca grindina peste capul bieților Români; chiar piatră d-ar fi fost s-ar fi însutlețit, s-ar fi mișcat și ar fi dobândit viață, spre a contribui împreună cu cei vii la punerea unui hotar la atâtea calamități. Ele contribuiră foarte mult ca să deștepte sufletele amorțite ale boerilor Români și să înceapă a se auzi în țara Românească, și mai ales în Oltenia, printre po-pulațiunea pământeană un murmur surd care semăna foarte mult cu depărtatul muget ce scoate leul din largul său piept, când se deșteaptă din tr-un somn lung. Acest muget făcea adesea să se zgudue munții, să se cutremure dealurile, să hă-ulească pădurele, să se înfioreze tot pământul de prin împrejurimi și să tremure de frică veneticii asupritori, dar acele mugete isbucneau din piepturile celor apărați în intervale prea rari, a-veau o durata prea scurtă, și isbucneau în mod prea timid, că nu se găsea între cei cu autoritate față de mulțime un om înzestrat cu darurile și inițiativa unui conducător de mulțime.

Avea de ce să mugească mulțimea poporului Român, avea de ce să răcnească în mod sălbatec massa acelui popor ce din veacuri a fost poporul cel mai apăsat de pe pământ, căci prea era încărcat sărmanul cu lanțuri grele, și prea multe sarcini doborâtoare îi striveau grumajii. Domnia Grecească fusese nesuferită din cauza strâmbătăților și asupririlor; cea Rusească de îndată ce luâ în stăpânire Principatele Române deveni îndoit mai revoltătoare, căci ordinile sale tot prin slușbași Greci se aduceau la îndeplinire. Jaful Zabieților Turci fusese nesuferit, dar al Cazacilor muscălești cari înlocuise pe Turci, devenise îngrozitor, căci el nu mai avea nici un frâu. Funcționarii stăpânirei românești, în majoritate Greci, dându-și mâna cu funcționarii Ruși, devenise mai jefuitori de cât hoții din pădurea Vlășiei. Nimic și nimeni nu mai rămăsese cruțat: popor, cler, monastiri, boeri pământeni, crisove-liți, mazili, neamuri, poslujnici, scutelnici, birnici, toți cu toți fusese puși la dări grele, toți fierbeau într-o apă, toți gemeau sub jugul cel apăsător al Rușilor nesățioși! A mai suporta un jug așea de greu și așea de abusiv era peste poate chiar pentru omul cel mai răbdător; de aceia începu să se auză acel murmur, care la început fu cât se poate de surd și de sfiicios și care, cu timpul, a-junse să fie cât se poate de puternic și de răsunător.

XII
SLUGEREL TUDOR VLADIMIRESCIL

Aceste murmure la început nu fură de nimeni luate în băgare de seamă: nici de Ruși, nici de Greci, nici de Români, căci de mai multe ori poporul împilat murmurase și chiar mugise, dar nu mersese mai departe, căci popor blând și răbdător ca cel Român n-a existat și nici va exista. De astă-dată însă acele murmure fură rostite într-un chip prea tare și prea detunător, în cât începu să neliniștească pe streini și sâ îmbărbăteze pe Români. Ele dobândiră o însemnătate atât de mare, în cât unul din boerii cei fruntași, cari din fire pân-aci fusese cât se poate de prudent, Dumitrașcu Bibescu, îndrăsni a se pune aproape fățiș în capul nemulțumiților și permise murmu-rătorilor să recruteze aderenți, servindu-se cu numele său.

In curând simplele murmure nu se mai găsiră îndestulătoare, ci începu și acțiunea a-și da ființa la iveală. Alai întâiu începu între Olteni iarăși conciliabule secrete, iar consfătuiri la umbra misterului, iar adunări și înțelegeri între nemulțumiți ca în anul 1798; dar, aslă dată capul cel mai inteligent, cel mai activ și cel mai isteț al aceste oculte mișcări; sufletul ei, pot zice creatorul ei, fu feciorul unui simplu clăcașiu din satul Vladi-mir din județul Gorj, un tânăr anume Tudor, feciorul lui Constantin sin Mitrofan, și al Ioanei, amândoi locuitori în satul Vladimir. Acest fecior de țăran, care de mica sa copilărie dăduse dovezi că avea să ajungă ce-va de capul lui, căci, ca nici unul din semenii lui, învățase carte românească și grecească, mai întâiu la popa Pârvu Cruhonil din satul Vladimir și apoi de la dascălul Lupu din Craiova, și prin vrednicia sa, prin, iscusința sa, prin bărbăția și curagiul său, și mai ales prin darul graiului său scurt, franc și tot de o dată convingător, avu darul d-a goni teama și sfiala din inimele unor ființe crescute în robie și trăite a pururea cu frica în sân, și-i făcu să creadă că ar li fost cu putință Românilor d-a răsturna marele și neînvinsul colos al Fanarioților, spre a pune în locu-i dreptatea, nepărtinirea și domnia pământeană. Capul cel mult așteptat de mas-sa gloatelor se găsise.

Intre cei d-ântâiu care, de îndată ce află că capul cel mult dorit s-a găsit și avusese prilejul să audă cuvintele pline de foc ale lui Tudor, acela ce simți mai întâiu ca toți că inima-i tresaltă și se înflăcăra de sânta iubire de țară, fu amicul și protectorul său, Vasile Moangă, care mai întâiu fu condicar al sămeșiei și apoi ajunse chiar sameș al județului Gorjiu și fruntași între boerii Târgo-jieni. După el veniră pe rând să se înscrie în numărul luptătorilor pentru drepturile strămoșești: vărul său Ioniță Burleanu, amicii săi Gâr-dăreanu și Meculescu; Ioniță Crețescu, căpitan Orleanu, logofătul Radu Miu, Nicolae Zoican, V. Ghelmegeanu, Hărgot, Nicolcescu, Drăghiceanu Sârbu, toți fruntașii boerilor pământeni din județul Gorj și Mehedinți, și mai apoi Ștefan Colum-beanu din Craiova, omul de casă al Bibeștilor, și prin el chiar Dumitrașcu Bibescu împreună cu toți oamenii săi, precum și câți-va tineri din fa-miliele Vârvorenilor, Colibășenilor, Brăiloilor, Obe-denilor, Gollinenilor, Otetelișenilor, Prejbenilor etc Cum vedeți județele Mehedinți, Gorj și Dolj, fură împănate de aprigi apostoli ai noii credințe a mântuirei patriei române de jugul venetic. Numai în județul Romanați și Vâlcea nu se numai ra încă nici un aderent devotat printre fruntașii boerilor pământeni.

Două familii pământene erau mai importante pe atunci într-aceste două județe, adică aceia a Jienilor și aceia a Prijbenilor care se înrudea cu cea d-ântăiu, apoi veneau Brătașenii, Obedenii și Olăneștii. Lor dar se adresară amici lui Tudor spre a-i atrage în partea sa, dar nu reușiră, pentru că toți Jienii, în frunte cu Amza Jianu, erau de mult timp trecuți în partea Grecilor de teamă să nu piarză procesele ce aveau unii cu alții, veri între veri, și Prejbenii nu faceau de cât ceia-ce făceau Jienii. Amza împreună cu fratele său Miha-lache, ne fiind dominați de alt sentiment de cât fie acela al interesului lor personal, refuzară d-a se amesteca în conspirație, de teamă să nu fie și mai aspru nedreptățiți de dreptatea judecătorilor lui Samurcaș. Rămânea numai Iancu.

Precum știm, el locuia mai mult la via sa din preajma Drăgășanilor, sau mai bine în pădure, în companie cu Alexe și cu fiarele sălbatice; conspiratorii însă cari, precum se știe, de nimic nu se temeau, nici se dau la o parte din-aintea ori cărui obstacol, alergară, bătură pădurea în crucisiu și curmezișiu și sfârșiră prin a da peste Iancu și ai spune tot ce aveau ei de spus. Aceia ce ei îi spuse fu bine priimit de el; în inima lui Iancu avu un puternic răsunet cuvintele de patrie și libertate, și vorba răscoală avu în urchile sale un farmec atât de mare, în cât, dacă s-ar fi declarat într-acel minut răsboiul, el ar fi fost cel d-ântâiu care ar fi sburat în contra inamicilor; dar pe atunci terenul însă nu era pregătit; până la desnodământul acțiunei mai era încă un deal și o vale, și cu caracterul lui îmvăpăiat tărăgă-neala, conspirațiunea ascunsă și conciliabulele furișate nu se împăcau.

De la prima dată el refuză neted pe acela ce-i propusese participarea, dar conspiratorii care țineau ca cu ori-ce preț să-i prenumere între ei nu se crezură învinși, ci făcură mai multe cer-cări, chiar desperate, doar o pune mâna pe eh In desperare de cauza ei recurse chiar la Tudor, și, cu toate că nu era între el și Iancu nici un fel de legătură, nici măcar de cunoștință, ne cum de amiciție, viitorul cap al revoluțiunei române-din 1821, viitorul Domn Tudor, veni într-o zi la Via cu foișorul ca să dea ochi cu Iancu Jianu spre a se înțelege.

Vorbele tânărului patriot mișcară foarte mult inima viitorului căpitan de haiduci și topi o bună:parte din coaja de ghiață care părea că-î acope-trea inima; vorbele Vladimirescului subție mult.acea coaje, dar n-o topi cu totul. Jianu era încă tânăr, dar singurătatea în care trăise pân-atunci,.precum și caracterul său tăcut și concentrat, îl Ifăcuse să devie un egoist, ca ori-ce pustnic, și un sălbatec fiu al pădurelor, care cu greu se putea alesbăra de deprinderile sale de sihastru.

— Nu pot, zise el în cele din urmă, să mă îm-pac cu ideia înțelegerilor tainice; nu pot să mă unesc cu oamenii ce fug de lumină, nu pot să dau mână de ajutor unor rnueri fricoase, care nu vor și nici nu pot să lucreze pe față, spra a face să înceteze o dată această stare nenorocită ce pri-mejduește ființa țărei noastre. Daca nu suntem în stare să deschidem ochii celor mari, ca să vadă prăpastia spre care alunecăm pe fie-care zi ce trece, dacă cei mari nu vor, iar noi cei mulți dar mici nu suntem în putere să punem mâna pe arme, și să ne răsboim cu dușmanii țărei și ai neamului nostru, apoi pentru ce oare să ne mai sbatem fără de folos, adunându-ne în taină ca să rostim verbe frumoase dar nefolositoare, și să ne primejduim viețile, care poate ar fi mai folositoare patriei făcând alt-ce-va mai bun? Noi n-avem alte arme de cât jucăriele de copii care ne împodobesc brâurile, care sunt frumoase, dar cu care nu putem să ne răsboim de cât cu iepurii și cu prepelițele; asemenea arme sunt bune numai pentru vânătoare de păsări. Cu Muscalii care.au pielea groasă și sunt mulți nu putem s-o scoatem la cale cu niște hangere tocite, cu niște pistoale ruginite și cu alice de iepuri; Ne trebue pentru ei pusei mai bune, gloanțe mai mari, chiar și tunuri și ghiulele; ne mai trebue încă' brațe mai numeroase de cât au Turcii, spre a dovedi pe Muscali. Ne trebue în sfârșit aceia ce n-avem

— Tu ai dreptate, așea e, răspunse într-un târziu Tudor; dar ce să fac em până în ziua în care vom isbuti să le avem? nu vezi că norodul se prăpădește, țăranul se istovește și săracul a ajuns în cea mai de jos treaptă a ticăloșiei?

— Să răbdam cât om avea pe Ruși în casa noastră, că cu ei n-o putem scoate la cale cu fie ce armă; pe urmă, după ce o pleca, om trăi și om vedea.

— Dar dacă n-or mai pleca?

— Atunci va fi o pedeapsă Dumnezeiască care va cădea peste noi pentru păcatele noastre și care ne va osândi la peire; atunci însă, chiar d-am peri ca țară, nu vom peri ca neam; atunci oștile cotropitoare în chip firesc se vor risipi, du-cându-se cei mulți pe la casele lor, și rămâind aici mai puțini: numai atunci vom putea lucra mai în isichie.

— Dar, măi creștine, crezi că sărăcimea va putea să sufere pâti-atunci? citește frate această hârtie, citește această anafora iscălită de mii repolit. de episcop! și de boerii cei mai fruntași; citește această anafora scrisă de marele logofăt al țărei de sus, sub biciul de foc al vederei atâtor nenorociri care au căzut ca cele șeapte răni ale Egiptului peste norodul românesc; citește această zugrăvire credincioasă a stării de lucruri, care s-a scris sub înră-urirea grozăvielor văzute, și care s-a iscălit de mădularele întregului Divan, începând' cu mitropolitul și episcopii, care Divan se găsește sub pre-ședința unui general rus; citește acest isvod al unor fapte văzute de către mădularele acelui divan, care, de și sub poruncile, streinilor, totuși au avut curagiul și bărbăția să iscălească la 6 Aprilie 1809 o anafora, care e cea mai strajnică învinovățire adusă stăpânirei rusești; citește această anafora ce a fost trimeasă generalului feld-mareșal, Prințul Alexandru Prozorovski, glavnoe comandir al întregei oștiri de la Dunăre, și apoi spune, mai poate ori nu mai poate răbda norodul român?

După ce rosti aceste cuvinte, Tudor scoase din sân o coală de hârtie și o dătu lui Iancu, care desfăcu acea hârlie ce era o copie după a-naforaoa Divanului cu data de mai sus, pe care Iancu o citi din cap până în cap, încelinel și cu băgare de seamă. Iată conținutul acestei anaforale:

«Prea înălțatul, prea puternicul și prea milostivul nostru împărat, a căruia mărire Domnul Dumnezeu să o înalțe cu tărie, spre a supușilor săi ocrotire, prin porunca ce a dat bine vestindu-se către obște, a încredințat făgăduința bunei și liniștitei petreceri a tuturor credincioșilor supuși locuitori ai țării aceștia. Auzind-o mare și mic, cu brațele deschise au alergat fieș-carele cu orice îndemânare și cu ori-ce prilejuire, de au întâmpinat și au împlinit toate cererile câte s-au făcut, și când au fost de trebuință pentru împă-răteștile oștiri. în toată cugerea vremei de când, a venit armia rusească în pământul acesta, după, cum din însuși adevăr al lucrurilor este mărtu-isit și de față văzut. Așteptând toți de obște cu mare bucurie să dobândească încredințată fă-găduință, locuitorilor din această țară, fiind după cum este știut, ticăloși mai dinainte cu multe chi-nuri primejdioase, atât cei din cele cinci județe de peste Olt, cât și din cele-l-alte 12 județe de dincoace de Olt, ce se numește Valachia cea mare, ce au îndurat cu răbdare multe greutăți, de și în multe rânduri li s-a întâmplat băjenărie şi împrăștiere, prin părțile vecinătăților, unde au dobândit numai singură scăparea vieței, care a-cele pătimiri au fost o îndestulată pricină de slăbiciune, scădere și de dărăpănare a țărei; dar și după toate acestea, cererile, pentru trebuințele oștirilor, fiind mari și grabnice, am fost siliți locuitori de către stăpânire, cu mari zoruri a se săvârși și a se împlini toate câte de la dânșii s-au cerut, ca să nu cerce oștirile stenahorie. Așea dar cu ajutorul lui Dumnezeu și cu credincioasa noastră supunere, cum au putut, prin toată slăbiciunea s-au nevoit ca să se cunoască adevărata credință. Cu toate acestea cererile mărindu-se și înmulțindu-se, fiind și grabnice pe alocurea, ele au pricinuit norodului multe supărări.

„Divanul, fiind încunoștiințat despre acele sufe-rințe, atât din neprecurmatele jelbi ale locuitorilor, cât și din înștiințarea dregătorilor ce sunt pe la județe, precum și din ceia ce înșine cu amănuntul am luat searna, am dobândit o deplină încredințare că țara a ajuns la o stare de tot proastă, întru cât este aproape de deznădăjduire și putere, nu i-au mai rămas pentru câle patimi i-s’au întâmplat și pentru greutățile ce au luptat supusi acestei țări din pricina sumei mari de za-herele ce s-au împlinit de la dânși; s-au făcui; și împlinirea banilor cu care s-au îndatorat a-i răs-punde. Acești supuși au făcut pe vara trecută și suma fânului ce s-au cerut și l-au cărat pe la locurile unde a fost trebuință, nerămânându-le astă toamnă nici vreme pentru ca să-și facă o-bicinuita semănătură. In toată iarna n-au lipsit din podvoadă cu carele lor, aducând pe la magazii proviant și furaj; dintr-această pricină boi și ‘ trăgători lor s-au bolnăvit cu patimă de gură și de picioare, și sumă multă din ei au și murit, atât de boală cât și pe drumuri, că popas n-au avut cât de puțin bieți oameni ca să poată să își caute și de folosurile lor; alișiverișurile țârei au lipsit, pământul acestei țări, care în toată vremea se acoperea cu semănături, cu prăsila vitelor și cu alte deosebite agoniseli, în anul acesta o prea puțină semănătură de grâu s-a făcut astă toamnă, iar de orz nici de cum, nici este nădejde să se facă.

«Supt umbrirea milostivirei înălțimei tale aflân-du-se țara aceasta, năzuim cu arătare în adevăr și cu rugăciune ca să, se verse o milostivire de a se trimete poruncă să ca conteneze (înceteze) supărările și cererile de care, cum și altele câte până acum s-au urmat, ca să le rămâe locuitorilor vreme de repauz până se vor face semănătura de porumb și de mei, să nu se lase prin-tr-aceasta în obidă și întristăciuni pricinuitoare de periciune pentru acest norod, care s-a purtat cu toată supunerea și credința: și ne rugăm ca să fie bine și cu îndurare priimită cererea și rugă-ciunea ce facem.

Această anafura fusese dată publicităței de către Divan prin slujitorii visteriei, pe sub mână, prin copii ce circulau de la om la om în taină, ast-fel că fu dată în cunoștința tuturor locuitorilor mai de seamă din coprinsul întregului Principat, mai ales a celor din capitalele județelor. O mână discretă dar rămasă necunoscută, făcu să intre un asemenea act și în mâna lui Tudor; de bună seamă acea mână fusese a lui Moangă și prin Tudor în mânele lui Iancu. Ea produse în sufletul Jianului efectul zguduitor așteptat de Tudor, dar acel efect nu fu zgomotos nici intempestiv. După ce citi anaforaoa Divanului, tânărul pustnic, care nu era numai un sihastru urător de lume, ori un mizantrop egpigt, ci mai ales un patriot îmvăpăiat, de îndătă de ’i citi coprinsul, o strânse la loc, o băgâ în-sân și apoi zise:

— Mai nainte d-a-ți răspunde da sau ba, dă-ruește-mi câte-va săptămâni de răsgândire, căci vreau să mă sfătuesc și eu cu oameni mai în vârstă și mai cu cap ca mine, şi răspunsul ce-ți voiu da ți-l voiu aduce eu singur la tine în satul Vladimirești.

— Bine, fie; numai grăbește-te, respunse Tudor, că dacă vei zăbovi prea mult poate nu mai mă vei găsi p-a casă.

— Dar bine unde ai de gând să te duci? întrebă Iancu cu oare-care curiositate.

— Acum nu-ți spuiu; poate că nici nu știu, și nici nu sunt bine hotărât unde am să mă duc; dar peste două săptămâni, daca te vei grăbi să vii, vei aha; atunci îți voiu spune tot adevărul.

— Daca e așea să ne vedem sănătoși peste două săptămâni.

Cu aceste cuvinte se despărțiră cei doi tineri.

I
ILINCA GOFINEANCA

Cât fusese Iancu Jianu un copil, un băețan-dru sau un flăcăiandru, Amzache fratele seu mai mare îl tratase cu dispreț și chiar cu brutalitate,dar numai ca p-un copil stricat care, cu timpul, s-ar fi putut îndrepta; de îndată însă ce s-a făcut mare, a devenit vîrstnic și a început să răsucească mustața, fără însă a se îndrepta, ast-fel cum vreau frații lui mai mari, atunci acei frați au întrat la gânduri, au început să vază în el un dimagog primejdios, un cărvunar răsvrătitor al gloatelor, un bonjurist ațâțător al norodului, și începură să se gândească la mijloacele prin care ar putea isbuti să-i abată din calea cea rea ce apucase și să-l pue în posibilitate d-a nu mai fi primejdios.

Cu câte-va săptămâni mai înainte d-a trece prin sbuiciumul sufletesc descris în nuvela: «Tinerețea lui Iancu Jianu», eroul nostru trecuse printe-un sbucium tot sufletesc, dar cu totul de-osenit de cel ce-l mișcase în urma contactului cu Tudor Vladimirescu. Cum am mai spus într-acea nuvelă, celor doi frați mai mari ai lui Iancu nu le plăcea nici firea, nici apucăturile, nici încli-nările și nici legăturele lui de prietenie, ci vreau să-l desbere de ele.

— Acest băiat o să ajungă cu vremea un des-mățat și jumătate; are să devie nenorocirea și rușinea familiei sale; o să se facă haiduc, hoț de codru, ucigașiu de oameni, tâlhar de drumul mare, o fiară ce va trebui să fie ucisă fătă de milă, dăcă nu vom lua măsuri strajnice mai din vreme, zise Amza oftând din greu.

— Haiduc nu crez să ajungă, răspunse Du-mitrache, dar un răsvrătitor de noroade, un tur-bărator de țărani, un amețitor de capete proaste, da, poate să devie; sunt aproâpe sigur că are să devie și trebue să fim cu luare aminte mai din vreme. Un asemenea om e mai primejdios de căt un haiduc, căci pentru a-l nimici pe el trebue ca stăpânirea să aibă o oștire întreagă, pe când, pentru a veni de hac unui haiduc, îi e destul numai un steag de poterași bine într-ar-mați, în frunte cu un polcovnic destoinie, deștept și curagios.

— Daca Iancu ar deveni haiduc ori turbură-tor, tot primejdios obștei și noă ar fi, replică Am-zică iarăși oftând; de aceia pentru cinstea nu-melui și a neamului, trebue să facem ce-va ca să ocolim primejdia.

— Eu crez că am face bine dacă am face spre pildă oare-care jertfe.

— Ferească D-zeu! numai asta nu; nu te gândești că primejdia ar fi mai mare? Daca-i am da partea de moștenire pe mână, să fii si-gur că: sau va împărți moșia la țărani, cum ne-a spus-o de mai multe ori, ori, cu venitul ei, ar strân-ge niște cete de derbedei și de dalcauci, pe care-i va arma cu ce vă găsi, și apoi se va năpusti spre sate și orașe, spre a ucide pe proprietari; exclamă Amzică cu aprindere.

— Cât ori fi Muscalii în țară n-am grije d-a-șea ce-va, răspunse liniștit fratele său.

— Dar după ce vor pleca? replică Amza cu un ton neliniștit.

— Pân’ atunci om trăi și om vedea.

— Pentru-că averea în mânele lui e o primejdie, cred că am face bine să cerem Diavanului din Cra-iova ca să ne dea voe să-i mai ținem sub epitropie măcar păn-o împlini 25 de ani. Daca nu-i va veni minte nici păn-atunci, numai atunci putem să ne desnădăjduim despre viitorul lui și să-i punem sub vecinică epitropie, ca pe un năuc și descreerat.

— Eu cred că am face mai bine și mai cu minte daca l-am însura. Derbedeul cel mai de-șiuchiat, după ce se vede însurat, se astâmpără și devine om cum se cade.

— Să se însoare el? aida de! dar ce fată se va crede atăt de nenorocită încăt să se îndupleca ca să-i ia de bărbat? întrebă Amza cu întărâtară.

— Multe, căci e chipeș și are pe vino încoa, bată-l’ să-i bată; răspunse Dumitrache cu un ton potolit; gândește-te că are stărăcică bună.

— N-ajunge; dacă o dată capul eșec și cre-erii sdruncinați, de geaba ori câtă avere;fuge lume de el ca de dracul, chiar dacă ar fi o cadra.

— Uite de el nu fuge, neică Amzică, răspunse Dumitrache. bătând în mod familiar pe fratele său mai mare pe umărul drept; spre pil-dă Golfiheanca ar fi foarte bucuroasă să-i facă, ginere; mi-a spus-o în mai multe rânduri ritos (categoric) și fără de ocoluri.

— Ce spui? d-aia vine ea tocmai din Craiova, mai în toate Duminicele ca să ne întrebe de sănătate!

— Dar ce credeai că pentru ochii d-tale sau pentru ai cumnatei Catinchi? aida 'de! dar de unde! Ce zici? tot pentru ochii mamei noastre sau ai surorii noastre Ancuța se duce ea foarte adesea la Drăgășani?

— Negreșit că nu; dar vezi la așa ce-ca nu m-am gândit. Ce e dreptul familia Goifinenilor, e vrednică să se înrudească prin cuscrenie cu a noastră; e de neam bun, curat românesc, și mai cu seamă viță neaoș oltenească. Cocoana Mâriu-ca de când a rămas văduvă s-a purtat bine, s-a ferit d-a face gura lumii să bârfească, și-a crescut copii ca o mumă bună și și-a mărit starea ce-i a rămas de la bărbat, în loc s-o micșoreze risipind-o pe blestemății.

— Unde mai pui că fată e o zaharica, nu alt-ce-va: și frumoasă, și drăguță, și cuminte; halal de bărbatul ce ar lua-o; ar fi în sfârșit o pere-che foarte potrivită.

— Mi-e frică că nu face o asemenea fată de nasul lui Iancu al nostru care, cu firea lui cea sucită, ar face-o nenorocită.

— Treaba lor! ce s-o petrece pe urmă după cununie nu ne privește; cum și-o așterne așea o dormi. Noi să vedem pe Iancu însurat, ca să ne ia inima la loc, și pe urmă, ce-o da târgul și norocul.

— O fi având încai fata o zestre bunicică?

— Cocoana Mariuța dă fetei una din moșii-le rămase de la bărbutul său, precum și prăvă-liele din Craiova, bez o mie de galbeni.

— Bună zestre! are ce toca Iancu pentru a încerca aducerea la îndeplinire a nebuniele lui.

— O dată ce omul se însoară, dă la o parte gărgăunii nebunielor tinereței și se astâmpără.

— Să dsa D-zeu! murmură Amzică oftând.

— Va să zică ne-am învoit? însurăm pe Iancu?

— Da, dac-o vrea el.

— Va vrea, numai mama să vrea.

— De asta nu mă îndoesc; de multe ori mi a pomenit bătrâna de însurătoarea lui.

— Daca e așea mă duc la Drăgășani ca să mă înțeleg cu dânsa, și pe urmă o să mă abat și pe la Craiova ca să dau ochi cu Golfinencele; te las sănătos.

— Umblă sănătos.

Dumitrache s-a dus la Drăgășani, a dat ochi cu mumă-sa, i-a comunicat cele puse la cale de el și de fratele său mai mare și a plecat d-acolo, după ce a dobândit aprobarea mumei sale. Peste o zi și o noapte petrecută la via din Drăgășani, el a pornit spre Craiova și a tras la casa Golfânen-cei, cu care iarăși a avut o convorbire de mai multe ore, și de la care a plecat, după ce a că-zut de acord cu gazda în toate privințele. De a-tunci încoa cocoana Mariuca Golfineaca care, de şi văduvă, nu încetase d-a iubi lumea și desfătările ei, pe cât cerea buna cuviință, începu a renunța la petrecerile din Craiova și a îndrăgi drumul Drăgășanitor, precum și casa bătrânei Jience, pe care o vizita foarte adese, tot d-auna fiind însoțită de fiica sa Ilinca, care era o frumușică de mânca foc, plină de vino ’ncoa, o fată vioae, deșteaptă, veselă, glumeață și într-același timp cu minte. Ele veneau în casa jupânesei Stăn-cuței, nu numai fîind-că Ilencuța era amica intimă a Ancuței sora mai mică a Jienilor, nu numai că mama și fiica erau împinse de dragostea Iliencuței către Ancuța, dar și pentru că muma, știm din ce imbold, pusese ochii pe Iancu, cu intenție ca să-i facă ginere. Era o bucățică vrednică de râmnit fiul cel mai mic al Jienilor, căci de și nu era frumos ca o cadră și, de și ala stat cam bondoc, totuși el era chipeș, arătos, bogat și avea ca parte a sa moștenească trei moșii și o vie. Mumei îi era drag Iancu că avea a-vere, și fetei nu-i displăcea, pentru că era sprinten, vioiu și atracțios, bată-l să-i bată norocul, de și era capi posac și cam-fugea de lume. Știm că frații mai mari ai lui Iancu încurâgiau foarte mult planurile jupânesei Mariuța d-a domestici prin fiica sa pe sălbatecul pustnic și d-a-l readuce prin mrejele căsătoriei din lumea visători-tor în aceia a realităței. Afară de vizita ce-i făcuse Dumitrache mai scrisese și Amzică bătrânei sale, mume, o scrisoare, prin care o ruga cu insistență ca să priimească cât va putea mai bine pe Golfinence și să le ajute în încercările ce vor face ele d-a domestici pe fratele lor, al cărui caracter îi îngrijura foarte mult.

Jupâneasa Stanca aprobă planurile fiilor săi mai mari și se hotărî să vie în ajutorul mamei și fetei Golfinence, pentru a ajunge mai cu înlesnire la

ILINCA GOLFINEANCA Șl ANCUȚA JIANU

realizarea scopului dorit. Asemeni și Ancuța bătu din palme de bucurie aflând că Ilencuța amica sa cea mai bună ar priimi bucuros să-i fie cum-nățică. Precum vedeți toți erau de acord pentru ca acest proect de căsătorie să fie transformat în realitate, afară de unul: viitorul ginere. Toți vânătorii erau gata puși la pândă și cu lațurile gata să prinză vânatul, dar ți-ai găsit pe cine să prinzi! Iancu nu era din acel vânat ce se poate prinde cu una cu două!

La invitările repetate ce-i făcuse muma-sa ca să vie s-o vadă ori de țâțe ori știa c-o să vie și Golfinencile, el se grăbea a răspunde că va veni și chiar venea spre a săruta mâna bătrânei, ba chiar lua parte la toate mesele câte se dedeau în timpul zilelor de iarnă, în Onoarea neașteptatelor mosafire, precum și la sindrofiele ce urmau după aceia, dar atâta tot. Ce-va mai mult; adesea lua parte vie la convorbirea dintre tinerele fete, fără să se arate că era posac, și cu acea ocazie dovedea că nu era lipsit de spirit, nici de manieri alese și nici de umor delicat; era glumeț, cârț înțepător și foarte viu, tocmai cum place femeilor, dar mai mult basta! Ilinca, pentru a captiva bunele grații ale acestui tânăr, care părea a fi mult mai bun de cât reputațiunea sa, pe lângă luxul conform cu epoca ce desfășura ori de câte ori venea la Drăgășani, într-adins spre a place lui Iancu, se încerca ori de câte ori se afla la un loc cu el, ca să-l atace cu toate armele inventate de cochetărie; dar, toate încercările sale rămase zadarnice! Nu perdea ocazie de a-l fascina cu căutătura sa cea pătrunzătoare, d-al săgeta cu ascuțișul viersului său cel fermecător și d-a-i ameți capul cu sunetul graiului său celui cap-tivător, dar de geaba toate!

Iancu o lăsa să-și dea la iveală toate tesau-rele talentelor sale, fără a o împiedeca prin vre-o demonstrație ostilă, ba câte o dată o încurtăgea, mai ales să cânte, căci cânta minunat de bine și avea o voce foarte frumoasă; el merse cu în-curagiarea într-acest sens până ce, în cele din urmă, toți crezură cum că sălbatecul ar fi căzut în cursă. Insăși fata a-nceput să crează că a reușit să topească ghiața, să învingă fiara și să-l ademesnicească. Iancu i-a lăsat pe toți să crează tot ce poftiau și merse înainte cu grațiosi-tățile manifestate față de Ilinca, pănă ce o făcu să creadă că ea a învins, că a început să fie iubită de ursul de d-asupra cramei și-a isbutit să miște din loc blocul de granit; dar, după ce ea se destăinui mumei sale și-i spuse râzând că iubea pe Iancu şi el o iubea pe ea, și după ce jupâneasa Mariuța a comunicat vestea cea bunăr jupânesei Stăncuța și a cerut mâna fiului ei Iancu pentru fiica sa, tocmai atunci s-a aflat adevărul adevărat. Jupâneasa Stanca, care a căzut în aceiași greșală, a comunicat acest demers lui Iancu, și atunci numai s-a dovedit cum că toate femeile au fost greșite, și că blocul de piatră a rămas rece și nemișcat pe loc.

— Dragă mamă, răspunse Jianu cel mai mic mamei sale, după ce ea ’i comunică propunerea Golfinencei, îți mărturisesc din inimă că cererea jupânesei Mariuchi mă mișcă și mă face să mă simt mândru că am putut să fiu pe placul Ilenuței. Ea e singura fată ce ași fi putut să iau de soție, dacă m-ași fi hotărît vre-o dată să mă căsăto-resc, căci e singura ființă femeiască care m-a fermecat prin darurile și însușirile sale, și m-a făcut s-o iubesc aproape ca p-o soră, dar, din nenorocire, eu sunt hotărît într-un mod nestrămutat ca să nu mă însor nici o dată.

— Să nu te însori?! taci Iancule; nu voiu să țe auz vorbind ast-fel căci daca nu te-ai în-sura tu, eu ași fi muma cea mai nenorocită.

— Cu mâhnire sunt silit să îți spun mamă că hotărîrea ce-ți fac cunoscută este nestrămutată; vad bine că ea te supără, dar n-am ce-ți face.

— Și pentru ce dragul meu ai luat această hotărîre?

— Pentru că voi ați voit, tu și răposatul tata.

— Cum și în ce împrejurare, fătul meu? eș-clamă bătrâna uitându-se sperioasă la fiul său.

— Știți bine că am iubit și eu o dată-o fată pe care am găsit-o potrivită cu gusturile mele, pe Tudorița, o fată de țăran. Cu ea puteam trăi, căci se potrivea cu firea și apucăturile mele. N-aveam atunci ce e dreptul, mai mult de 17 ani, dar eram îndestul de voinic și de în putere ca să țiu o casă cum trebue. Mă retrăgeam împreună cu nevastă-mea la una din moșiele ce mi-ar fi dat tata, şi acolo ași fi făcut plugărie și gospodărie țărănească; ași fi trăit ca un țăran chiabur, înconjurat de țărani, trăind între țărani, vorbind ca țăranii, și îmbrăcat ca țăranii; ast-fel trăind ași fi fost omul cel mai fericit, căci ași fi dus viața ce-mi place mie, viața potrivită cu gusturile și firea mea. Voi n-ați voit, voi v-ați împotrivit, voi m-ați împiedecat, măritând cu sila, pe singura fată ce am iubit, cu altul, cu un țăran.

— Cum m-ași fi învoit, fătul meu, să te las să te însori cu o țărancă, tu fecior de boer?

— Dar bine cum ați fi crezut voi, că voiu ca eu vre-o dată o boeroaică, eu care de și boer, nu pot trăi între boeri, pentru că nu ne potrivim a gusturi ori la idei, eu care nu sunt om de lume, precum nici lumea voastră nu e de mine? Eu, mamă, sunt un sălbatec, un fiu al singură-tăţii, un om al codrului; din mica mea copilărie m-am logodit cu codru și cu codru voiu rămânea, și al codrului voiu fi până la moarte.

— Vai de mine! ori vrei sa te faci haiduc? să fi avut oare dreptate Amzache? striga mumă-sa înspăimântată, frângându-și mânele cu desperare.

— O! nu, fii liniștită; pân-acum nu sunt încă holtărît să aduc la îndeplinire cea mai scumpă dorință a lui nenea Amzache; dar poate într-un viitor oare-care, dacă nu s-or îndrepta lucrurile și voiu fi împins de cine știe ce mare nelegiuire, atunci nu zic ba, poate să se întâmple și ana ca asta. Mamă, mamă, multe lucruri neașteptate are să se întâmple, dacă nu se vor îndrepta lucrurile și dacă va merge răul tot crescând să știi că are să vie vremea să curgă sângele pe uliți ca apa după ploae; atunci nu se va putea face pace de cât numai prin haiducie numai haiducii vor isbuti să îndrepteze marele nedreptăți ce bântuiește această nenorocită țară.

— Iancule dragă, așea te rog, dacă vrei să nu mă vezi căzând moartă înnainte-ți, să nu faci nici o dată una ca asta.

— Nu voiu face-o, te încredințez; fii pe pace mamă, nu voiu face de o cam dată nimic.

— Ca să mă încredințezi și să mă liniștești, însoară-te și ia de nevastă pe Ilencuța.

— Vezi asta nu voiu face-o o dată cu capul, căci ași nenoroci pe biata fată, daca ar avea nefericirea să-și lege soarta de a mea, Măicuță...; iubesc prea mult pe Ilinca încât nu vreau s-o văz nenorocită.

— Și pentru ce ai nenoroci-o? spuhne.

— Pentru că eu nu mai sunt făcut pentru traiul de om însurat, nu mai pot iubi a doua nară. De când ați ucis dragostea în inima mea cea tânără, am început să iubesc alt-ce-va; iubesc foarte mult singurătatea, hârtoapele dealurilor, bungetele pădurilor și prăpastiele munților, în care îmi place să trăesc vânând. De când nu mai pot iubi femei, nu mai îmi plac iatacurile cu traiu liniștit din casele orașelor; mie-mi place pustietatea, pe când tuturor femeilor le place lumea, petrecerile, zgomotul și viața.

— Ilenchi îi va plăcea aceia ce îi va placea bărbatului său.

— Nu mamă, te înșeli; după ce se va cununa cu mine își va da toate silințele ca să mă în-duplece să trăesc cum îi va plăcea ei, și eu nu, vreau să îmi leg mâinile și picioarele pentru viitor. Mari întâmplări se pregătesc să aibă loc în curând într-această țară; aceste întâmplări îi va schimba scrisa în bine sau în rău, după cum vom fi pregătiți, și eu vreau ca acele întâmplări să nu mă găsească cu mânele legate. Viitorul va fi bun sau rău după cum vor vrea fii acestei țări; va fi bun pentru ea daca? se vor găsi câți mai mulți tineri de inimă, cari să fie gata în ori ce minut a alerga să se pue sub steagul ei și să ’și jertfească tot până și viața pentru binele ei. Vreau să fiu unul dintre acei fii buni ai țărei mele, care să fie gata a alerga pentru mântuirea patriei.

— Âuzindu-te grăind, Iancule, par-că auz vor-bind pe Tudor din Vladimirești.

— Ca el vorbesc toți tinerii, toți fii de boeri Români din vremea de azi, căci toți văd că țara lor alunecă spre prăvalul peirei, și toți vreau s-o scape. Iată pentru ce mamă nu vreau să mă însor.... cel puțin acum, de o cam dată.

— Dar fii viitor, după ce se vor mai îndrepta lucrurile?

— Pentru viitor nu pot să răspund alt-ce-va de cât trăind și văzând. Până atunci Ilencuța să nu mă aștepte, ci să se mărite cu altul mai bun de cât mine.

— Mai bun ca tine băete nu va găsi ea, și nici nu va vrea să se mărite și să ia pe altul, căci.... biata fată te iubește cu patimă!

— Ei! ași! tocmai pe mine s-a găsit să mă iubească?

— Da, pe tine; și de ce nu?

— Pentru-că e vrednică de plâns; da mamă o plâng din inimă, dar n-am ce-i face, nu pot să mă însor acum; să știi mamă că această e hotărîrea mea cea mai nestrămutată; de azi încolo mă duc în lume, pieiu din naintea ochilor voștri; iau ochi de fiară și voi face tot ce voiu putea spre a mă feri de a mai veni p-aici ca să mai dau ochii cu Ilinca. Te las dar cu bine mamă pentru multă vreme; nu te supăra că iau această hotărîre, căci, cu durere o iau, numai pentru ca să scap o ființă omenească de o mare nenorocire. Așea te rog, nu te încerca să mă împiedeci, că nu vei isbuti ori-ce încercare ai face.

Auzind aceste câvinte zise cu asemenea ton și cu atâta hotărîre, jupâneasa Stanca le spăi-mănta-se încerca să-i reție și să-l roage. Ce să mai rămâe, dar de geaba fură toate încercările și chiar lacrimile ce vărsa atât ea cât și An-cuța pe care mumă-sa în desperare o chemase într-ajutor, căci Iancu se smulse în mod mai brusc din brațele ambelor femei, eși din casă ca o vijelie, încăleca pe cal, eși din curte, apoi din oraș, și se îndreptă, în trapul cel mic al calului, spre București. Porni spre capitala Țărei Românești din propriul său îmbold, fără să se consulte mai întâi cu Tudor Vladimirescu mentorul și povățuitorul său, sau cu vre-unui din tovarăși lui de idei; vom afla mai la vale daca a adus acest pas la îndeplinire ast-fel cum l-a început.

II
HAIDUCIA IN ȚARA ROMÂNEASCĂ PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX.

Iancu plecâ însoțit de credinciosul său Alexe, amândoi călări, cam prin vara anului 1809 și de o cam dată apucâ calea spre București, dar după ce merse cât-va timp, el se opri pe loc în mij-locul drumului, pe când se găsea într-o răspântie de drum mare, și zise întru sine:

— Ei! dar ce fac și unde mă duc eu, câine surd la vânat, fără batalama la mână și fără nici un rost și călăuză? Bucureștii sunt mari, oa-. meni într-ânsul mulți și boerii năzuroși nevoe mare. La cine să mă duc eu și cu cine să stau de vorbă când nu cunosc acolo pe nimeni? Am plecat să fac, acolo unde mă duc, o treabă de ispravă și să săvârșesc ce-va de folos obștei, iar nu să umblu pe drum forfota, tăind câinilor frunză. Vremea trece, împrejurările nu așteaptă un minut de întârziere, toți fii cei buni ăi aceștei țări trebue să se pue în grabă pe muncă, ca să facă ce-va bun și folositor, și eu stau în drum să mă gândesc cu mâi-nele în sân și nuștiu ce să fac și încotro să apuc?! la să fac eu lucrurile cu rost și cu chibzuială; mai mulți se pricep mai bine de cât unul singur; ia să mă duc eu mai întâi la Craiova, ca să mă întâlnesc cu câți-va prieteni d-ai noștri de acolo, de la care să iau sfat și răvașe caresă-mi deschidă porțile boerilor celor mari; trebue să fie cine-va care să mă ajute să fac ceia ce am de gând să fac.

Zis și făcut. Drumurile nu prea erau sigure pentru călători pe la anul 1809, cu toate că Țara Românească era ocupată de zeciuri de mii de oști muscâlești, dar cu toate acestea Iancu merse de la Drăgășani la Craiova, pe drumul cel mare al poștei, mai mult noaptea de cât ziua, însoțit numai de un singur om, de Alexe, și ajunse în capitala Banilor, fără să pată ce-va din partea vre-unui făcător de rele. Ajungând acolo teafăr și nevătămat, se puse fără întârziere în contact cu tineretul boeresc de acolo, adunâ într-o seară în salonul marelui Vornic Dumitrache Bibescu, pe Colibășeni, Columibeni, Crețești, Gârleșteni, Oteteleșeni, Sâmboteni, Săulești, Vârvoreni, Bră-iloi și alții, și după ce schimbară împreună mai multe păreri, căzură cu toții de acord ca Iancu să se ducă la București, spre a se pune în contact cu boeri naționaliști din capitala țărei, și priimi de la ei indicațiunile necesare în privința celor ce avea de făcut, iar din partea Bibescului mai multe scrisori de recomăndație către fruntașii boerilor naționaliști din capitala Valachiei.

Plecând din Craiova cu o scrisoare de reco-mandație către Climent Episcopul Râmnicului, Iancu se mai abătu pe la Caracal, și acolo dădu o-chii cu Obedeni, Prejbeni, Buzești, Fărcășeni, Prăscoveni, Urdăreni, Fălcoeni și alți boeri din localitate, și după ce luâ înțelegere și cu ei, pleca spre București. Ajungând acolo, el trase la Bi-serica celor 40 de Mucenici, metochul episcopiei Râmnicului, și trase la locuința Episcopului, care îl priimi ca pe un copil al său, căci în totd-auna Sf. Sa protegease familia Jienilor, cu care se găsea în strânse legături, mai ales după ce citi scrisoarea de recomandație a Bibescului, în care se spunea scopul care-l aducea la el. Intr-acea casă ospitalieră, Iancu fu găzduit în tot timpul șederei sale în București, căci în casele Episcopului se aduna mai în toate serile cea mai mare parte dintre boeri naționaliști, mai cu seamă tineretul boerilor pământeni. Acolo dânsul avu prilejul să facă cunoștință cu frații Câmpineni, cu Costache Faca, cu Alexandru Farfara, cu fii lui Nicolache Filipescu, cu Tudorache și Barbu Vă-cărescu, cu Grigorie Ghica, cu Grigorie Canta-cuzino și cu Dinicu Golescu conducătorul întregului tineret, cu toate că nu mai era tânăr. Acolo el avu prilejul chiar să discute cu ei în privința situației țărei și să schimbe cu dânșii oare-care idei în privința mijloacelor de îndreptare a nenorocitei situațiuni în care se găseau locuitorii Țărei Românești, de care ei se ocupau mai în special.

Cu acea ocazie Iancu Jianu într-o seară puse în discuțiune chestia vestitei anaforale a înaltului Divan, prin care cerea comandantului suprem al ar-matei rusești oare-care ușurări pentru locuitori, și întrebă pe tinerii Bucureșteni: dacă știu ce răspuns au dat Rușii? Auzind această întrebare Alexandru Farfara, care era mai franc și mai slobod de gură ca toți ceilalți, (de acolo i-a venit porecla de: Farfara dată celor indiscreți și mult vorbitori,) pufni de rîs și zise:

— Se cunoaște că vii de la țară, băete, că altminteri n-ai mai fi făcut o asemenea întrebare.

— Intr-adevăr de la țară viu, respunse Iancu cam înțepat, dar nu e mai puțin adevărat că chiar un Bucureștean e în drept să facă aceiași întrebare, când e în necimoștință de pricină; ori-ce Român e în drept să întrebe pe ori-cine întâlnește: ce respuns au, dat Muscalii la o cerere atât de însemnată și însoțită de atâtea mișcătoare rugăciuni, rostită de înaltul Divan și comitet al țărei?

— Ce răspuns putea să dea Muscalii de cât cel așteptat de toată lumea? răspunse același Farfara; țăranul român e privit de Muscali, și, din nenorocire, de mulți din boerii noștri, Greci sau pământeni, ca o vită de muncă, care trebue să muncească, până cade de istovire și până moare de oboseală, în schimbul unei ticăloase de mâncări puțină și rea, pe care-l lasă s-o mănânce din când în când, pe la soroace rari, pe care să și-o facă singur, numai pentru ca să poată munci cât de mult. Fie-cine dar s-a așteptat la răspunsul ce au dat Rușii. Ei, fiind în răsboiu cu Turcii, a-veau nevoe de zacherale și provianturi (aprovi-sionari de hrană), pe care trebuia să le facă și să le strângă țăranii, aveau nevoe de cărătul lor, precum și a munițielor și a materialelor de răsboiu din Rusia în Turcia; aveau nevoe de fân și de orz pentru cai oștirei lor; toate acestea le făceau și le cărau țăranii și numai țărani ro-mâni, căci alte brațe n-aveau; precum ori-cine, poate să judece, de ele nu se puteau lipsi, trebuia dar să facă aceste munci Românii, ca unii ce erau locuitorii unei provincii turcești luată în t. stăpânire prin puterea armelor de către Ruși; trebuiau împlinite aceste munci cu ori-ce preț, măcar d-ar fi fost să moară toți Românii până la unul, daca așea cereau interesele armiei rusești.

— D-apoi bine, nu tot ast-fel glăsuește cuvântarea și făgăduiala împăratului rostită în vileag, atunci când armia rusească a intrat în Principat, replică Jianu cu o oare-care voiciune; prin acea obștire spunea Alexandru I Țarul Rusiei că oștile sale intrau în Principate ca mântuitoare a lor și ca niște sfârâmătoare a jugului turcesc.

— Așea făgăduia Țarul atuncea pe hârtie, răs- punse Farfara cu sânge rece, și alt-ce-va face azi, după ce ne are în stăpânire. Acum ar vrea să schimbe un jug îndestul de greu printr-altul și mai greu, și din raiale turcești vrea să ne schimbe în supuși muscălești. Dar să nu crezi, băete, că ei s-au mulțumit numai cu atât; în răspunsul ce a dat Divanului. înțocmai ca Turcul după vremea Hângerliului, după ce a mâncat bine la casa Românului, i-a cerut și bani ca plată pentru osteneala dinților. A cerut visteriei noastre bani cti care ei să ție războiul ce au început cu Turcii pentru a pregăti robirea noastră.

— Aida de! exclamă Iancu cu neîncredere.

— Nu crezi? așea n-am crezut nici eu până nu m-am încredințat; citește dar, Tomo necredinciosule, ca să vezi și tu și să te încredințezi cât de mult ne vrea binele Muscalii.

Zicând aceste cuvinte, boerul scoase din sân o hârtie strânsă în patru, o desfăcu, o dădu în mână tânărului oltean, și apoi îi zise:

— Poftim citește.

Iancu luâ hârtia și citi în gura mare cele următoare:

Către Ex. Sa Generalul Cușnicov de la Divan.

„Aprilie 12, anul 1809. Voința și cererea Excelenței tale fiind a se trimite o socoteală cu amănuntul, în care să se coprindă toate datoriile ce are divanul să plătească, cum și toate cheltuelile ce s-au făcut în curgerea acestui an din urmă, osebit să se trimeată un isvod de toate datoriele și cheltuelele ce pot să se întâmple în curgătorul an; așijderea să se adune un izvod mai adevărat și temeinic de toate veniturile ce pot fi, nefîind cu desevârșită deslușire cele cari mai înainte s-au trimis.

„Divanu luând seamă, și, la cererea care se face, și la forma ce s-a trimis, a făcut chibzuirea cea cuviincioasă a se căuta socotelile țărei și ale vistieriei, pe un an întreg, leat 1808, de la Ianuarie și până la sfârșitul lui Decembrie, adică toate veniturile și toate cheltuelile, și așea, dându-se poruncă la Visterie ca să se așterne catastișe cu deamărunt pe anume, s-a socotit că este de trebuință să cerceteze mai întâi socoteala cea orânduită la comisie, care se dedese Ex. Tale de mai nainte, încă de la trecuta luna lui Mai, și s-au întors înapoi ca să se facă după cerere.

„Cu acea socoteală fiind câte va madele fără Idslușire, căci încă nu se priimise -la Visterie eoate socotelile de pe la județe, s-au trimis de s-au adus toți cei cari au fost însărcinați de s-au paradosit (cercetat), fîeși-care în parte, socotind cu chitănțile ce le-au avut. Din aceasta s-a pricinuit oare-care întârziere până a lua săvârșire; așijderea și pentru socoteala de 6 luni după urmă, de la Iulie și până la sfârșitul lui Decembrie când încă nu era isprăvit (terminat). cu Ispravnicii județelor. Trimițându-șe porunci și a-' ducându-se toate aceste socoteli de pe la județe, împreunându-se cu socoteala cea cercetată de comisie. După aceia s-a făcut peste tot o socoteală pe un an, atât de tot venitul, cât și de toate cheltuelile: și ale oștirilor, și ale țărei, cum prin deosebite catastișe se arată pe anume: cei dați cu sineturi, cu pecetluiri ale Divanului și chitănții, arătându-se și madelile (dispozițiile) și pricinile ce sunt; iar mai pe scurt se fac peri-lipsis (explicație) osebit. Până a se aduce toate acele socoteli de pe la județe ce a fost de trebuință, și până a se face catastișele cu deplină înțelegere, trebuia să fie negreșit întârzierea care s-a urmat.

„Acuma gătindu-se se trimiseră toate cu unul din cinovincii vistieriei lacovache Logofătul, având și știință de cele ce se va întreba asupra acestor socoteli, și ca să nu se facă mai multă întârziere, catastișele se trimiseră scrise românește, și acolo, din porunca Ex. tale, se vor tălmăci pe limba rusească, și tot se va vedea de către Ex-celența-Ta pentru izvodul ce se cere, ca să se arate veniturile ce pot să fie pe curgătorul an leat 1809, cum și datoriele și cheltuelele ce pot să se întâmple. Intru adevăr arătă Excelenței Tale după cum acrim, să și poată înțelege că este un lucru necunoscut, și ne fiind știut într-adevăr tot-de-auna poate fi greșită o arătate ca aceia. Veniturile țărei se socotesc: ajutoarele oamenilor ce se urmează cu împlinirea pe două luni, pentru lefile și cheltuelile țărei, pe ludele ce.se află țara câte 3 bani 60 de lude pe lună, ludele care se numesc că stau tot într-o cumpănă, mai ales acum asupra primăverei, și la starea în care se află țara, la slăbiciunea care a ajuns pentru multele greutăți ale împlinirilor, în felurimi de numiri, și pentru multele supărări cari foarte s-au bântuit; de aceea trebue să se facă un simțitor scăzământ de lude, măcar că aceasta este și în obiceiul pământului, socotită mângâerea care s-a urmat și în mulți ani când țara n-a fost cufundată în atâtea valuri de patimi ca să îndemne pe câți vor avea a se apuca de munca pământului, spre agonisirea hranei vieței lor, și întru ajutorul tuturor de obște. Către acestea sunt te-tramiile ce se priimesc de la majili, breslași, cum-paniști, breasla evreească, pe anume fieși-care rătat prin catastif că este dator fie-care să dea la o tetraminie, și dintr-aceștia unii din ei mor, alții se întâmplă de fug alții se sărăcesc, ast-fel că atunci când se închee socotelile Visteriei cu județele, atât ale țărei pentru o diminie, cum și ale celor-l-alte bresle pe o tretiminie, atunci se cunoaște cu adevărat venitul și pricinile cari se întâmplă, sunt rezumaturile Ocnelor și vămilor ce s-au vîndut la Gochii vechi (licitație), la vremea c ea orânduită, și este cunoscută suma cu care s au dat. Dijmăritul se dă la viitoareâ lună a lui Iunie, și vinăritul la luna lui August, și oeritul la luna lui Octombrie. Aceste trei slujbe nu stau tot la o stare, ci se vând dnpă curgerea vremei și după îmbelșugarea timpului, iar suma se cunoaște atunci când se hotărăște la Cochi vechi, când se și dă, în Divan. Așijderea este un lucru necunoscut și pentru cheltuelile și datoriile ce pot să se întâmple, căci ori în ce vreme se urmează după cererea trebuințelor, și mai nainte până când nu se face răspunderile la cele mai multe madele (chestiuni), nu pot fi nici știute, iară numai la vremea cea rânduită,când,cătându-se socoteala Visteriei, se văd și veniturile și cheltuelile pentru cele cumpărate și trimise, atât în trebuința înălțatului Cneaz Prozorofschi, cât și a Excelenței Sale Generalul Cotuzof, ce se. numește în talere 7212 bani 30, precum am mai arătat Excelenței-Tale prin cel dintâi catastif. Acești bani siint dați prin cei cari au fost oranduiți a le cumpăra și a le priimi, după foile ce au dat anume pentru fieș-care; ei sunt arătați și după socotelile ce se tri-meseseră de către Divan, după predlojenia Excelenței-Tale; atunci s-a trimis poruncă către Căminar Răsti ce se află deputat, și face arătare din partea sa, după care scoțându-se copie, se trimite să se vadă de excelența-Ta.

— Ei! ce zici prietene? întrebă Farfara c-un ton cam ironic, așa e că Rușii ne iubesc prea mult și f se interesează prea cu scumpătate de buna stare a țârei noastre cea iubită de ei ca lumina ochilor?! Noi țipăm că nu mai avem de unde da cele ce ni se cer, și eine răspundîn-trebându-ne: cum am strâns birurile în anu! trecut, cum le strângem în anul de față, și ce am dat și n-am dat pentru oștirea împărătească - și-pentru comandirii ei; ba încă ne îndatorează să plătim din sărăcia noastră cea îngrozitoare, pentru trebuințele particulare ale Cneazului Prozo-vski și Generalul Cotuzof, fără a vrea să știe daca putem sau nu a plăti daca mai avem sau hu de-unde mai da și daca mai avem ce să mâncăm?!

— Ce e de făcut daca stau astfel lucrurile? întrebă Jianu foarte consternat și peste măsură de mișcat. Ce trebue să facem, noi tineretul boe-resc, care e nădejdea și viitorul acestei țări? Trebue să stăm cu mâinele în săn, pe când țara, piere?

— Nu; ar fi o nelegiuire, o ucidere de părinți, răspunse cu voiciune Iancu Câmpineanu.

— Atunci ce e de făcut? ce trebue să facem ca să îndreptăm această nenorocită stare de lucruri? întrebă Iancu.

— De! răspunsul e greu de dat, într-această; vreme în care țara e cotropită de oști streine de oști muscălești, care ar zdrobi prin puterea lor covârșitoare ori-ce încercare mântuitoare, o-biectâ Dinicu Golescu cu un ton melancolic.

— Dar nu te gândești, replică Jianu cu aprindere’, că până ce plec Rușii din țară, dacă vor pleca, vre-o dată, țara piere, norodul se istovește, țăranul se prăpădește, și fără de țăran numai avem țară, nu mai avem patrie, nu mai avem drept d-a ne mai prenumera printre noroa-de pe pământ.

— Eu ași găsi leacul, care s-ar putea întrebuința cu folos chiar pe vremea în care Muscalii sunt în țară, dar mi-e frică că n-avem oameni cari să-i aducă la îndeplinire, căci de! la plăcinte toți sunt înainte, iar la război toți înapoi, răspunse Farfara, cu tonul său cel sarcastic și înțepător și cu glasul său cel ironic.

— Și care e acel leac? întrebă cu neastâmpăr și voiciune Iancu.

— Cel întrebuințat de Moldoveni, cel care azi, dincolo de Milcov, e în floare, în ciuda Musca-lilor, care țipă ca din gura șearpelui și se sbu-ciumă în zadar fără a putea să ’i facă ce-va. Trebue să găsim și noi un Bujor, eum au găsit boerii Moldoveni, cătuia să-i dăm mână de ajutor și bani din destui, fie pe sub ascuns, fie pe față, cum au făcut în Moldova Ștefan Catar-giu și Dinu Cantacuzino.

— Cine e acel Bujor și ce amestec are el cu Muscalii întrebă Golescu?

— E un căpitan de haiduci, care cu ajutorul dat de boeri, a ridicat numărul voinicilor ce-i dau ascultare, de la 12 la peste 2000 de luptători, a împănat Moldova cu mai bine de 20 cete de câte 100 voinicii, care ascultă numai de poruncile lui, care cete auîndrăsnit și îndrăsnesc să se lupte cu Rușii.

— Ce spui? exlamâ Iancu tresărind.

— Adevărul; el a cutezat să atace poluori de oști muscălești, să le bată cu tunurile, căci boerii le-au cumpărat chiar tunuri și le-a adus învățători care să ’i deprindă a se sluji cu ele, și-i a îmbărbătat până ce i-au adus în stare să smulgă din mijlocul polcurilor Muscalilor vistieria împărătească.

— Asemenea voinici ne-ar trebui nouă! exla-ma Jianu entusiasmat.

— Ii avem, răspunse tot Farfara; avem mulți, prea mulți chiar; țara e plină de haiduci și de hoți, care furnică prin toată țara, umblă forfota de colo până oolo, calcă și jefuesc pe cine întâlnesc și fac locuitorilor mai mult rău de cât bine; și în codru ca și în lume: la plăcinte înainte și la război înapoi! Țăranii din Moldova, când au simțit că cuțitul le-a ajuns la os, au alergat și aleargă la unele din cetele lui Bujor, se fac haiduci și găsesc în căpitanul cetei un sprijin și un protector, care-i apără de prigoniri, nu numai pe ei, dar și pe cei d-a casă;: pe când aici locuitorii țărani fug de haiducii noștri, că ei îi prigonesc tot atât de amarnic ca și zabieții stăpânirei.

— Dacă e așea ce e de făcut? întrebă tot Jianu, ai cărui ochi începură să scânteeze ca cei de fiară sălbatecă.

— Trebue să căutăm și noi un Bujor, care să fie tot atât de curagios și de isteț ca și el, dar care să fie ce-va mai cărturar ca el, mai învățat ca el, mai de neam ca el, care să știe trecutul nostru, păsurile noastre, nădejdele noastre; Bujorul nostru trebue să aibă cunoștință de cele ce a făcut Nicolae și Ioniță Grozea, precum și Miu pentru Români, și să facă și el așijderea, ba și mai mult ca ei, căci vremurile sunt grele numai unuia asemenea om putem noi să-i dăm? tot sprijinul, ajutorul și banii trebuincioși.

— Eu v-ași găsi pe acel om, care să răspun-ză la toate așteptările voastre, răspunse Iancu Jianu, oare-cum mișcat și cu vocea cam tremurătoare; un om care să aibă oare-care cunoștințe despre haiducii și hoții din țară, și care să se jertfească cu trupul și sufletul pentru binele, și fericirea neamului său, dacă voi v-ați lega prin jurământ că o să-i dați sprijin, nu numai bănesc, dar și în alt chip, prin povețe bune și vești date la vreme și, prin punerea în vederea sa a tuturor poruncilor stăpânirei date în privința haiducilor.

— Despre poruncile privitoare la hoți n-avea nici o grije; sânul mi-e plin cu vrafuri de porunci și raporturi privitoare la ei; nu te teme, am avut eu grije de am luat copii de la spătărie pentru ori-ce împrejurări; uite, poftim, ți le dau-ca să te pliroforisești.

Rostind aceste cuvinte, Farfara dătu în mâna lui Iancu un pachet de hârtii strânse în patru, pe care acesta le băgâ în sân; după aceia a-daose:

— Iar cât pentru ceia ce ceri de la noi, jurăm pe sfânta cruce și pe cinstea noastră de-boeri și oameni de treabă, că vom da viitorului cap de haiduci tot sprijinul, tot ajutorul bănesc precum și de altă natură de care va avea nevoe.

— Jurăm cu toții, strigară toți boerii scoțân-du-și hangerele de la brâu și făcându-Ie cruce, căci pe atunci boerii nu eșiau din casă fără să. aibă brâul înțesat cu arme.

— Bine priimit să fie de Cel de sus jurământul vostru, fiilor, răspunse episcopul Climent, care fusese față la toată sfătuiala descrisă mai sus, și de folos să fie neamului nostru lupta ce va începe pentru mântuirea lui de azi încolo, sub pecetea acestui jurământ. Numai un lucru cer: vărsarea de sânge nefolositoare și cruzimele să lipsească din armele de luptă a viitorilor răsboitori.

— Iți făgăduiesc, prea sfiinte stăpâne, că a-semenea armă va lipsi dintre cele întrebuințate de viitorul căpitan de haiduci, răspunse Iancu.

— Și cine va fi acel căpitan? întreba banul Dumitrache Ghica.

— Eu; de mult m-am pregat eu prin viața ce am dus pân-acum, pentrii această sarcină.

— Tu? un boer? esclamară toți cei de față.

— Da, eu, un boer, și pentru ce nu? Oare coconu Alecu Farfara nu zise mai adiniaori că viitorul căpitan de haiduci trebue să fie om de seamă și cărturar? de unde vreți să găsim un asemenea om de cât printre boeri sau printre clerici? între clerici nu poate fi și nici nu trebue să fie; rămân numai boerii, căci oamenii din norod n-au vreme să învețe carte.

— Ai dreptate' și e bine câ așea să fie; păstorul trebue să fie în tot d-auna mai de seamă ca-turma; D-zeu să-ți încoroneze cu biruința încercarea și să te învrednicească a o duce la capăt cu bine, zise Costache Câmpineânu.

— Amin, adaose toți cei de față, și cu aceste cuvinte se termină convorbirea dintr-acea seară.

III
O CEATĂ A LUI BUJOR IN ȚARA ROMÂNEASCĂ.

Iancu, după ce se înturnâ din București și ajunse la Drăgășani, se închise în cămara ce-i rezervase muma sa în casa ei, ceti cu atențiune toate actele ce-i încredințase Farfara, precum și altele ce-și mai procurase el de pe la prieteni, când trecuse prin Caracal, toate privitoare la haiducii și hoții ce băteau pădurile într-acele vremuri, și nu rămase nici de loc mulțumit de tot ce afla dintr-acele acte. Nici unul din căpeteniile care conduceau numeroasele cete ce bântuiau principalul, nu erau alt-ce-va de cât niște hoți de rând. Nici un sentiment nobil, uman sau patriotic nu le călăuzea pașii, ci numai interesul, setea de câștig îi dusese în codru, și intrând în el jefuiau fără îndurare: și pe bogat și pe sărac fără să aleagă. Pe lângă a-ceasta erau și cruzi, comiteau schinguiri și ucideri fără nici un folos și fără nici' o nevoe, împinși numai de caracterul lor crunt și setos de sânge.

Puțini erau Români; cei mai mulți erau Săcui, Unguri, Sârbi, Bulgari, Arnăuți, Macedoneni, Greci, Muntenegreni, Țigani și Turci; ba încă între toți unul purta și numele de Manaf, o rămășiță rătăcită prin Oltenia, care rămăsese prin codrii de munte de prin vremea Pasvantlâilor, iar altul Cârjaliul, un Turc rămas în Oltenia de pe vremea Cârjaliilor de groaznică memorie pentru Olteni. Guvernul țărei luase oare-care măsuri pentru stârpirea lor, dar, nedispunând. de o armată regulată și disciplinată, numai cu niște slujitori lefegii plătiți cu simbrii ridicole, în mare majoritate străini și chiar com-patrioți d-ai hoților, și pe sub ascuns tovarăși ai lor, ori-ce urmărire era aproape în genere fără de rezultat, căci rhai adesea Cârc-serdarii și vătafii lor erau în înțelegere cu hoții, care ’i plăteau gras și-i prevesteau mai înainte d-a începe urmărirea lor.

De mult timp Țara Românească fusese bântuită de cete de haiduci și hoți, cari se deosi-beau între ei numai prin faptul că haiducii călcau și jefuiau-riumai pe Greci și nu comiteau ucideri sau schinguiri mai nici o dată, iar pe Români, și mai cu seamă pe țărani îi ajutau, pe când hoți eșeau în drumul mare în cale ori cărui trecător, fie strein fie român, d-a valma; și după ce îl jefuîâ, îl mai bătea de dăruială și chiar îl schinguia și adesea ori îl omora fără de nici o trebuință. De la intrarea Rușilor în Țară numărul haiducilor și hoților crescu în loc d-a scădea, de și ei dispuneau mai de o întreagă armătă de cazaci, a căror sarcină era numai d-a păzi siguranța comunicațielor și a tesaurilor trupelor imperiale. Țăranii, de la intrarea trupelor imperiale fură atât de mult apăsați, împovărați și chinuiți, în cât, după căm am aflat din cu-prinsul actelor reproduse mai sus, mulți din ei și-au părăsit casele, au dosit din sate, s-au bă-jenărit și au pornit-o în pribegie. Unii din ei, cei mai bătrâni, mai slabi și mai fricoși, au trecut peste graniță și s-au dus în țări streine ca să ’și găsească o soartă mai bună; alții s-au dus să-și caute adăpostire în codru, ca să pue mâna pe arme și să îngroașe cetele de haiduci și de hoți; da, s-au făcut Românii hoți, căci la disperare când ajunge cuțitul la os, multe rele face omul.

In urma acestui soiu de pribegite, numărul cetelor de haiduci și de hoți s-au înmulțit într-un mod atât de îngrijitor, și îndrăzneala a lor devenit atât de mare, încât la 17 August anul 1807, Căimă-cămia Țărei Românești fu nevoită să trimeată va-tășeilor plaiurilor din județele Slam-Râmnic, Saac, Prahova, Dâmbovița, Muscel și Argeșiuo circulară, prin care îi învita să strângă poteri mari, cu care să stârpească cetele de hoți ce s-au înmulțit peste măsură: deci pentru a opri pe țărani d-a se uni cu ei, să orânduiască în fie-care sat câte patru cinci plăeși vânători, cari să supravegheze de a-proape pe locuitori și să-i silească d-a forma poteri, cari să urmărească pe hoți. Tot deodată dătu la mâna lui Petre Căpitanul din județul Muscel o carte domnească, prin care l-a orânduit în foncția de Cârc-serdar într-acel județ, cu însărcinarea d-a păzi pe boerii locali de hoți. Tot în-tr-același timp Spătăria a trimis 20 de panduri conduși de un căpitan ca să apere județul Ilfov de făcătorii de rele, iar la 10 Iunie 1808, pe lângă potera locală a mai trimis 20 panduri din București pentru același scop.

La 15 August 1808, văzând că răul s-a lățit în toată ţara Divanul a trimis o circulară tuturor ispravnicilor, prin care le da strajnice porunci ca să formeze poteri numeroase, să ridice toate satele spre a goni pe hoți cu urgie, și să ’și dea toate silințele d-a-i prinde vii sau morți. Tot-de-o-dată le-a ordonat ca pe ori cine va arăta nesupunere la acea madea (ordin), să-l pedepsească cu asprime. Zadarnic fu acest ordin, căci, cu toate că satele se ridicară ca un singur om, ele nu făcură nimic, căci nu găsiră nimic, fiind că hoții se topeau și intrau în pământ ca niște năluci, de îndată ce o poteră se apropia de o pădure ca s-o calce. Țăranii prevesteau pe hoți cu mult mai nainte d-a lua poterașii armele în mâni ca să-i urmărească.

Aflând că în pădurea de sub viile din apropiere de vătășia Chițoranilor din județul Saacu, care era tăiată de cinci drumuri mari, s-ar fi pripășit o mare ceată de hoți, care făcea imposibil traiul prin cramele viilor vecine, Divanul la 22 Martie 1809 dădu un ordin ispravnicului de Saacu ca să înființeze o poteră nouă. Ordinul fu executat, potera fu înființată, ea fu compusă din 60 poterași pusă sub comanda cârc-serdarului Anastasie Ceanut, dar hoții nu fură descoperiți, nici proprietarii de vii scutiți de gloaba ce trebuia să dea celor cu flinta lungă, spre a fi cruțați de vizita lor cea neplăută. In loc d-a se stârpi numărul hoților, el se înmulţi şi hai-ducii avură curagiul d-a cotropi chiar pădurile şi munții Olteniei, sub nasul generalului Isaiev, care era un comandant energic și priceput, dar care, cu toate că pusese la dispoziția spătăriei 200 din pandurii săi, și cu toate că aceşti pandurii se unise cu neferi spătăriei, nu făcură nimic, nu stârpiră nimic, hoții sporiră în loc d-a se împuțina și cei ce întâmplător se prindeau, erau mai mult borfași și găinari, iar nici de loc bandiți.

Hoții din Oltenia deveniră atât de curagioși, în cât, după cum rezulta din o jalbă a boernașilor din Cerneți adresată ispravnicului de Mehedinți, s-a ivit împrejurul orașului o ceată de șease-spre-zece hoți, oameni îndrăsneți, tâlhari hotărîți, care umblau pe drum ziua namiezea mare, fără de nici o sfială, călcând și jefuind pe oameni. Ei au mers cu cruzimea până a împușca pe o femee, în mijlocul zilei și chiar în marginea orașiului, ast-fel că din cauza fricei și a spaimei ce le-a pricinuit cutezanța lor, numiții boerănași și-au părăsit casele și s-au dus care unde a putut, departe de acea localitate, iar pentru paza avutului lor, au orânduit cu cheltuiala lor pe un vechiu căpitan de poteră a nume Polcovnicul Dinu Crăiniceanu, care să sară împreună cu potera și să se ia după tâlhari. Acest căpitan n-a putut sa meargă spre a se lua în goana hoților, căci polcovnicul Gavriil Curt, mai marele pandurilor voluntari ce fusese crânduiți de comandantul armiei rusești din Oltenia pentru paza graniței din județul Mehedinți, l-a însăr-cinat ca să supravegheze pe un pandur presupus de hoție, ast-fel că județul întreg a rămas fără nici o strejuire și ocrotiră din partea poterei față de făcătorii de rele. Pentru a precurma acest rău și a pune capăt fără-de-legilor comise de tadrăsneții tâlhari, Divanul Comitet a ordonat numitului polcovnic, Divanului Craiovei precum și ispravnicilor din Mehedinți, prin pitacul de la 6 Iunie 1809, ca să orânduiască pe Polcovnicul Crăiniceanu ca, să se pue în fruntea poterei sale, să spargă ceata de tâlhari, să prinză pe hoți și să ’și împlinească datoria pentru strejuirea și ocrotirea județului și orașului, fără amestecul Polcovnicului Curt, care avea alte sarcini față de comandantul armatei rusești.

Acest ordin a fost executat întocmai, dar ceata de hoți care era comandată de către un ma-naf turc anume Mânu Manafui, fost Pasvăntlîu, de îndată ce află că a pornit potera în urmărirea sa, ea trecu Dunărea printre pichete, sub ocrotirea armatei turcești, care o protegea, se ascunse prin preajma Vidinului și reapăru îndată ce potera se îndepărta de Dunăre.

Citind aceste documente și altele care i s-a trimis de la București ce-va mai în urmă, Iancu Jianu a mai aflat cum că Bujor, vestitul haiduc moldovean, care pusese pe gânduri pe Muscali, a trimis din Moldova în Oltenia pe doi dintre locotenen-ții sâi, adică pe Grigorie Timoteiu și pe Nicolae Diia-șul, cu însărcinarea d-a forma acolo, dintre tinerii localnici, niște cete de haiduci întocmai ca cele din Moldova, și d-a le organiza ast-fel ca să înceapă un răsboiu crâncen cu oștile Rusești. Acei doi căpitani, de îndată ce au sosit în Oltenia, s-au grăbit a ’și recruta o ceată numeroasă dintre flăcăiandri Olteni, și s-au grăbit ca să intre în înțelegere cu Mânu Manaful, spre a-și uni cetele lor, cu ale lui și a lucra în comun, în deplină înțelegere, sub comanda lui și ocrotirea comandantului oștilor turcești din Vidin.

De îndată ce afla cum că Bujor s-a hotărît să ’și întinză operațiunile sale sub ocrotirea Turcilor și probabil în înțelegere cu Nemții în Oltenia sa, Jianu, față cu ivirea acestei cete ce contraria scopurile sale pentru viitor, el care de la Turci nu aștepta nici un bine, pentru Că ei au adus starea de lucruri în care se găseau ambele Valachii, și tot ei mențineau dominațiunea Grecilor în țară, precum nu aștepta vre-un bine nici de la Nemți, care au lăsat în Oltenia amintiri ce se pomeneau cu groază, și nici de la Muscali, căci se vedeau de către toți laptele ce ei făceau, ci așteptau totul numai de la Români, ca numai prin ei înșiși să se scape de nevoi, se hotărî ca cu tot dinadinsul să precipiteze lucrurile, să se facă haiduc, mai curând de cât fusese hotărît, și să ia în mânele sale conducerea haiducismului din întreaga Țară Românească și să împiedice pe Bujor, prin ori-ce chip va putea, d-a- trece.și d-a încuiba vre-una din cetele sale în Țara Românească.

— Nu, strigă el lovind cu putere în masa pe care erau răvășite hârtiele ce citise, nu ne mai trebue Nemți și unelte nemțești în Oltenia noastră. Destul ne-a fost amarul ce au gustat părinții noștri în vreme de mai bine de patru-ze-ci de ani de stăpânire nemțească; nis-a acrit cu ea, n-o mai vrem. Mai bucuroși îngăduim încă câtă-va vreme stăpânirea cea turcească și grecească, după ce ne vom cortorosi de Muscali și pe urmă.... o da D-zeu să ne facem și noi stăpâni peste noi înșine. Daca Bujor umblă în Moldova cu Nemții în cârcă și în luptă cu Muscalii treaba lui, facă ce-o pofti în țara sa, dar aici la noi ba; de și e moldovean; cum am zice frate de același neam și lege cu noi, dar, cu toate acestea mă voiu răs-boi cu el și cu ai lui până în pânzele albe. Daca s-o hotărî să vie să facă cuib la noi cu sprijinul Nemților, vie, dar nădăjduesc să-i dobor, cu toți Nemții lui, căci hotărârea nestrămutată d-a fi și d-a rămânea Români, ne va da mână de ajutor. Da; focul ce simț că clocotește în pieptul meu îmi va da putere de uriaș. Mă fac haiduc fără doar și poate, cu toate că păn-acum nu eram încă hotărît; mă fac voinic de codru, spre a mă lupta, eu haiducul, cu haiducii, ca să fac peste putință înfu-rișarea Nemților în țara Românească. Chiar de azi încep pregătirile trebuincioase.

IV
IANCU JIANU POLCOVNIC DE POTERAȘI

Păsurile cele mari și mai hotărîtoare se pun repede la cale, dar nu se aduc la îndeplinire tot cu aceiași repeziciune, fiind-că intervin dificultățile, pieducele, reflecțiunile mai mature și temerea de nereușită. După aceia Urmează chibzuirile, alcă-tuirea unui plan de execuțiune, rumegarea tuturor amănuntelor acelui plan, cercetarea fie-cărei piedeci în parte, pentru ca să afle mijlocul d-a o e-vita; apoi tocmai după aceia urmează execuțiunea.

După ce se mai găndi cât-va timp, Iancu recunoscu că un pas atât de important și de hotărâtor nu se putea face fără ca să ia mai întâiu o prealabilă înțelegere cu un om mai experimentat ca el, și după aceia se hotărî ca să se ducă să se întâlnească cu Tudor, care era mai în vârstă și mai cu experiență ca el. După ce luâ această ho-tărîre, nu lăsâ să treacă timpul de geaba, ci în-tr-aceiași zi și-a încălicat calul sâu favorit și a pornit spre satul Vladimirești, unde ajungând, se grăbi să se ducă la casa amicului său spre a-i spune în puține cuvinte sauza care l-a adus.

— Bine ai făcut că te-ai gândit la mine și ți-ai dat osteneala ca să vii păn’ aci, că în a-devăr de mare însemnătate sunt hotărârile ce te-ai gândit să iei. In starea în care se găsește țara noastră și în halul în care au ajuns locuitorii ei, numai prin măsuri îndrăznețe și hotă-rîtoare pot iubitorii de neam să ajungă la oarecare îndreptare Să știi că numai prin frică Grecii, ciocoii și asupritorii sărmanului norod pot să se astâmpere și să se abată din calea rea ce au apucat; să mai știi însă că fără soldați deprinși cu luptele, ispitiți în știința războiului și netemători de moarte, omul patriot nu poate să facă nimic, cu toată buna-voință ce ar avea, căci cu mânele goale nu se înfrâng tiranii. Este dar de ne apărată nevoe, trebue negreșit ca patriotul să aibă: soldați ori cât de mulți, arme bune și chiar tunuri, iar la noi în țară nici stăpânirea n-are asemenea lucruri. Cu o bubuitură de tun poți să bagi în pământ pe toți neferii, arnăuții, pandurii, poterașii și bostangii stăpânirei. Haiducia bine chibzuită și cârmuită de un căpitan priceput și curagios, face din niște țărani ce nu știu să ție o armă în mănă, soldații cei mai iscusiți. Pe lângă aceasta, chiria învață pe chirigiu, și omul cel mai necunoscător în treburi, daca se tot izbește cu capul de pragul de sus, începe să vază pe cel de jos, pe acela al primej-dielor, și în scurtă vreme devine căpitanul cel mai destoinic.

— Așea am crezut și eu; de aceia, precum țî-âm spus, m-am hotărît să mă fac căpitan de haiduci.

— Hotărîrea ce ai luat este vrednică de toată lauda și foarte folositoare pentru cei nedreptățiți, dar te-ai gândit vre-o dată la jertfele ce vei face, tu ca om și fecior de boer? te-ai gândit că pentru binele

Polcovnicul Dinu Caraman Căpitanul de Poterași din Oltenia

celor mulți și asupriți ai să jertfești tot ce are omul mai scump, viața? gănditu-te-ai ta împotri-virea rudelor, la larma ce vor face ei, aflând de hotărârea ce vei lua, precum și de învinuirea ce-ți vor face că le batjocorești numele? gănditu-te-ar la piedecile primejdioase ție ce ai tăi îți vor pune în cale, pentru a te abate de la calea ce te-ai: hotărît să apuci, și chiar la putința d-a se gândii la nimicnicirea ta, dacă nu vor izbuti să te în-duplice cu binele?

— M-am gândit la toate.

— Gânditute-ai la lacrimele ce vor vărsa mu-mă-ta și sora-ta, când vor afla că te-ai hotârît să înduri atâtea primejdii, chiar moartea de o-cară, pentru aceia ce nici nu sânt boeri și care fac parte din prostime, cum zic frații tăi, care prețuiesc pe țarani mai prejos de cât vitele?!

— M-am gândit că acea prostime e norodul, nația, neamul românesc, și eu ca român dator sînt să fac pentru binele lui tot ce pot și să mă: jertfesc acestui norod, chiar cu răpunerea vieței.

— Această jertfă trebue să facă ori-și care Român, cu toate mijloacele ce va avea la înde-mână. Dar mai înainte d-a face pasul hotărâtor, trebue să te gândești la desnădejdea ce va co-prinde pe mama-ta atunci când va afla că fiul ei s-a făcut haiduc, adică s-a logodit cu moartea?.

— Oh! Tudore, te rog scumpe frate, taci, nu-mi mai pomeni de mama, că mi se rupe inima, i strigă Iancu cu foc, împreunăndu-și mânele în mod rugător; te rog din suflet nu mai vorbi despre-ea, că numai amintirea ei eîn stare să mă descurajeze până a mă lipsi de toate.

— Trebue să-ți pomenesc și, mai ales de ea; trebue să-ți amintesc toate, auzitu-mai, toate, mai ’nainte d-a apuca să faci pasul hotărîtor; ba chiar am să-ți spui că ea de desnădejde va muri.

— Știu, da! va muri, răspunse Jianu căzând pe un scaun cu totul abătut; apoi după o clipă de răzgândire în tăcere, adause sărind drept în picioare: Și cu toate acestea trebue, trebue să. jertfesc tot, căci aminteri nu e chip de mântuire.

— Bravo! vezi așea te voiu, ești vrednic de pasul ce te-ai hotărît să faci, răspunse Tudor sărind în sus și strângându-i mâna cu căldură. Du-te Iancule, du-te frate, fă-te haiduc cum te-ai hotărît, dar să te faci haiduc cum trebue, jertfind tot pentru binele obștesc, cum a făcut Grozea și Miu mai demult; ferește-te însă să fii haiduc mincinos, căci aminteri te faci tâlhar de rând.

— Știu, dar am nădejde că voi fi astfel cum trebue să fiu, pentru că nu ananghia și nici lăcomia de bani mă va trimite în codru; știi bine că am avere îndestulă rămasă de la părinți.

— Așa e; totul îți prevestește o izbândire sigură și un nume însemnat. Aide, pleacă, du-te, adu la îndeplinire aceea ce te-ai hotărît, și fii încredințat că ai deplina mea încuviințare, mergi și...D-zeu să te învrednicească să izbutești să pui o pârghie puternică la alungarea veneticilor din țară.

— Să dea D-zeu. Să venim acum la a doua parte a pricinei care m-a adus la tine.

— A! bine zici; și eu sînt de părere că nu e bine să lăsăm pe Bujor șă se întemeeze în Țara Românească; nu că e Moldovean, căci Muntean, ori Moldovean tot Român este, ci pentru că el lucrează pe socoteala Nemților, mână în mână cu ei, mai mult pe socoteala lor de cât pe a Moldovenilor, și încuibarea Austriacilor în Oltenia, pe care Nemții încă o doresc din suflet, ne este foarte primejdioasă.

— Stăpânirea din nou a Nemților ar fi pen-noi cea mai mare nenorocire.

— Puindu-te într-acest punct de privire nu te-ai gândit nici o clipă măcar că vei fi pus într-o stare ciudată față de poterași? luptându-te alături cu ei împotriva acelorași dușmani, o să fii nevoit ca să dai stăpânirei mănă de ajutor, pentru a pune pe goană din Oltenia pe Moldovenii ce vin să ne aducă peșcheș pe Nemți? Gândește-te și la această stare în care ai să te găsești, și dacă vrei să mă asculți pe mine, în loc ca să mergi să te războești cu niște haiduci, sub numele de haiduc, du-te d-a dreptul la Căimăcamul din Craiova, cere-i să te numească polcovnic de poterași, sub numele tău, sau sub altul împrumutat, că te va numi, mai ales dacă nu-i vei cere nici o leafă, și după aceia du-te de te războește cu aducătorii de venetici, sub numele de Căpitan de poterași, că poate să ’ți slujească și aceasta la ce-va; e bine să afli și să știi toate lipsurile și peșicherlîcurile întrebuințate de poterași pentru a prinde pe haiduci. Nu e rău să faci școală chiar în rândurile lor, dar mai bine ar fi ca să nu-i slujești sub numele tău, și dacă se poate nici cu chipul tău, ci sub un nume împrumutat și sub un chip plăsmuit, ast-fel ca, la ori-ce împrejurare, numele de Jianu să nu sufere nici meteahnă sau micșorare dacă n-ai isbuti.

— Știi că-mi dătuși o bună idee;, frate Tudore! Așa voi face, mai cu seamă că pentru mine e, mai lesne; voi lua numele de căpitan Caraman, nume ce sună bine la ureche; și, căi despre chip, sunt foarte priceput să-i prefac astfel cum îmi place.

— Bravo? du-te sănătos și cu noroc, căpitane Caramane, căci pe când tu vei sluji sub steagurile spătăriei ca să înveți cum să biruești pe oamenii spătăriei, eu mă voiu duce la Muscali, la generalul Zass, căci singur m-a chemat, ea să slujesc, sub steagul împăratului rusesc, ca parucic (locotenent) de panduri, spre a învăța greaua știință a cârmuirei spre biruință a unu mare număr de soldați.

— Tu la Muscali?! tu Tudor Vladimirescu?

— Și de nu? mie ’mi trebue, pentru a aduce la îndeplinire gândul ce hrănesc, acela d-a scăpa pe Români de jugul tuturor veneticilor, ca să știu meșteșugul d-a povățui osteni mulți și d-ai face să fie soldați cum trebue. De la cine vrei tu șă învăț acest meșteșug? de la Nemți? vezi-că și eu sunt Oltean, nu pot să-i sufer cum nu poți să-i suferi nici tu. De la Turci? ași fi mai bucuros, căci eu nădăjduesc ca, cu ajutorul Turcilor, să scăpăm noi de Greci și de domnia Fanarioților, dar mi-e teamă că de la ei n-am să învăț prea mare lucru. Lasă să învăț mai bine meșteșugul milităriei de la Muscali, precum ai să înveți și tu meșteșugul poterașului de la oamenii stăpânirei, amândoi cu gândul ca, unul să se bată o dată, de va fi nevoe, cu Muscalul, iar ce-l-lalt d-a se răsboi în viitor cu poterașiul ce a slujit sub poruncele sale.’

— Tudore tu ai mare dreptate; nu se caută de unde capeți învățătura; e destul s-o întrebuințezi numai spre binele obștesc.

— Să nu crezi că acesta este cel d-ântâiu pas ce am de gând să fac spre a-mi sluji tara sub po-runca Rușilor. Am mai făcut eu și altele de care nu-ți am vorbit pân’ acum. Nași citește această hârtie, și din cuprinsul ei află ceia ce făceam eu acum noua ani trecuți, pe când mie abia îmi mija mustața, iar tu făceai încă fapte copilărești potrivite cu vârsta ta.

După ce pronunță aceste cuvinte, Tudor dătu lui Iancu o coală de hârtie strânsă în patru, și el citi o poruncă iscălită de Const. Vodă Ipsilante, prin care-l numea vtori comis, și-l orânduia vătaf la plaiul Muntele de sus, județul Mehedinți, și ’i da intrucțiuni foarte întinse în privința ordinei ce trebuia să menție. Intre acele instrucțiuni erau și cele următoare:

«D-sale Ftori Comis Tudorache Vladimirescu.

«Fiind că ne-am înștiințat Domnia mea, cum că vatafii plaiurilor, cu această puțina slobozenie ce au de a face oareși-care certare spre înfrânarea și indreptarea celor ce cad în deșart (greșeli) și vini dintre locuitorii satelor plaiurilor, să întind a pedepsi pre oameni, cu bătăi strajnice și cazne nesuferite, care ei nu sunt slobozi și volnici a-și face aceasta. Iată cu hotărâre poruncim strajnic ca, de acum înnainte, foarte să se ferească vătaful plaiului de niște urmări ca acestea, și să nu fie volnic vătaful de plaiu d-a certa pe locuitori satelor plaiului, ce vor cădea în pricini devine mici mai mult decât două-zeci, trei-zeci de bețe. Care și acestea cercare să nu se cuteze a o face cumva și făr de vină de faptă dovedită, pentru pizmă sau interes: că, aflându-se în urmă se va pedepsi apoi îndoit. Pedeapsa pentru vinele cele mari privește pe ispravnici. Cheltuiala, ori pentru vânaturi, ori pentru șioimi, ori pentru alt-veri-ce să nu fie volnic vătaful de sineși, făr de știrea și porunca Domniei Mele, în scris a face cisle pe sate în plaiu, ci la vremea aceia, după ce se trimit șoimi, ori la vremea vânaturilor, vătaful, făcând foaie de cheltuială cu arătare la ce și câte cât s-au cheltuit și printr-a cui mână: să se cerceteze de către ispravnicii județului. Atunci se va face cisla pentru care se va da și răvașiu. Nu va lăsa plaiul pentru culegerea banilor dăjdiei din sat în sat, ci vă trimite plăeși pentru aceasta. De la toți caznici căți se află locuitori în plaiu să aibă a lua clacă: câte o zi pe an, așijderea să iași de la turmele de oi ce vin în țară, de turmă câte un miel mic dintr-acea primăvară; așijderea să ia și câte un cașiu de stână, și să fie de toate pot-vezile și angariile apărat. Vătaful e scutit și de ploconul domnului Vel Vornic. Nu vei face abuzuri cu pricină că ai-dat avâet mai mult D-lui Vel Vornic, și că ai căutat să-ți scoți avaetul din spinarea săracilor, ci încă și pe vătașei satelor și pe pârcălabi să nu-i îngăduești: ci să petreacă locuitorii cu dreptate după cum este vrerea Domni-ei mele. Să știi că se vor face cercări cu feluri de mijloace, și de vei fi prins cu purtare rea, ho-tărîre avem a te pedepsi cu alaiu, cu bătae, a-colo la vederea tuturora, și apoi cu toiagul și cu ocna, întorcând și jeafurile acelea taapoi. Io. Con-stantin Ipsilant v. v. 1802.

— Și eu n-au știut nimic din toate acestea te ascundeai de mine! murmură Iancu dând din cap cu melancolie.

— Nu, te înșeli, s-a întâmplat numai ca să nu vie vorba despre așa ce-va.

— Ai slujit, mult ca vătaf de plai?

— Aproape șease ani, până după plecarea lui Vodă Ipsilant, când avu loc luarea țărei în stăpânire de către Ruși. Atunci urmai sfatul generalului Isaiev și intraiu în slujba ostășească la Muscali.

— Și eu nici habar n-aveam!

— la mai citește și această hârtie, zise Tudor dându-i încă o altă o coală de hârtie.

— Ce mai e și asta?

— O poruncă ce mi-a mai dat, iscălită tot de a-celași Voevod, în ziua de 20 Decembrie 1805, pe care am adus-o la îndeplinire abia astă-vară.

Jianu desfăcu coala de hârtie și citi următoarele instrucțiuni cu data de 20 Decembrie 1805, pentru vătaful de plai de la Muntele, Județul Mehedinți.

«Mare număr de hoți se pricep a-și găsi tovarăși; să faci bună pază. Să umbli tu, vătașe, singur prin toate satele plăesești, ca să nu se întâmple vre-un om de la vre-un sat din plai, măcar să se adape cu gândul la acest fel de ne-trevnicii. Să-ți deschizi ochii, ca și pentru cei ce vor veni din lăuntru, sau cu pașiușuri sau făr de pașușuri, îndată să înștiințeze pe Dumnealui vel Spătar. Și pe cei ce vor fi cu pașiuși, să-i lăsați după orânduială să treacă, iar cei ce vor fi făr’ de pașiuși să-i opriți acolo și să înștiințați pe Dumnealui vel Spătarul și vei avea răspuns în ce chip să urmezi, că s-a sfatit de dincolo că de aici au trecut hoți acolo, sau de acolo au trecut aici. Acolo în plai te vom spânzura și pe tine și de câți veți fi din plăeși sau potecași. Iată ponturile ce trebue să urmați d-a păzi hotarul despre Transilvania (Ardeal). Înăuntru în Ardeal să nu îndrăznești a lăsa pe nimeni să treacă, ne-având răvăși de drum de la Dumnealui vel Spătar. Răvașele de trecătoare le vei trimete Spătarului care le va arăta Domnului. Cei cu pașiuși de la General îi veți sfătui să meargă întâi la ispravnici, care să-i călăuzească mai departe. Să arăți porunca cu înfricoșare de moarte la Pârcălabii și preoții satelor plăeșești, făcându-i răspunzători pentru hoți tâlharii și gazdele lor. Plecând din sat oamenii, ei să arate acest gând pârcălabului și chezașilor lor. Vei strânge banii numai prin plăeși. Cei ce trec acolo din satele din vale te vor înștiința. Vei face raport Spătarului la câte două săptămâni. Vei însemna pe câți vor veni spre locuință a se așeza în țara Domniei Mele. Vei privi linia hotarului țărei de a se păzi, cum a poruncit Mihai Șuțu în a doua Domnie, ca să nu fie din nici o parte o încălcare a hotarelor».

— Ei ce zici? întrebă Tudor după ce Iancu termină cititul.

— Ce să zic? Polcovnicul Dinu Caraman va face la fel ca vorbi Comisul Tudorache Vladimi-rescu, respunse Jianu ridicându-se în sus, apoi adaose:

— Te las cu D-zeu; mă duc unde îmi zici, ca să iac aceia ce ai făcut și tu, și numai zăbovesc, că sunt grăbit să încep cu un minut mai curând ceia ce am fie gănd să iac.

— Du-te că și eu sunt grăbit să mă duc la Țănțăreni, unde mă așteaptă roata de panduri Români, ce Generalul Zass mi-a dat să povățuesc în lupta cu Turcii, sub povățuirea lui Bimbașea Sava.

V
NIMICIREA CETELOR LUI BUJOR DIN OLTENIA

Chiar în ziua în care sosise și avusese loc convorbirea reprodusă mai sus, Jianu plecâ din Vladimirești și de acolo merse drept la Cerneți, unde se înfățișa generalului Zass, sub chipul unui Polcovnic de panduri încărunțit în lupte și îne-grit sub focul unor răsboae închipuite, ce avusese cu fel de fel de cete de hoți, care purta urmele a o mulțime de răni și de crestături vindecate, și care mai purta și răsunătorul nume de Polcovnicul Dincă Caraman. Sub acest nume el fu recomandat de comandantul armiei rusești din Olte-nia Ispravnicilor județului Mehedinți, care -e grăbiră a-l angaja, ca să șe pue în fruntea unei mari cete de poterași ce-i așteapta gata, armată până în dinți, și fără de zăbavă să înceapă prigonirea noilor cete de haiduci Moldoveni. Această funcție fusese dobândită cu ajutorul unei scrisori de recom-rnda-ție de la Vornicul Dumitrache Bibescu ce i se dă-tuse la trecerea sa prin Craiova, când se întorsese de la Vladimirești spre Drăgășani. Bibescu îi dăduse scrisori de recomendație către general Zașs, și acesta către ispravnicii de Mehedinți, care i-a pus la dispoziție atâția panduri cât tel a eerut. Această încercare a sa fu încoronată cu tot succesul dorit; pe când nu se așteptau, Moldovenii, fură atacați din toate părțile, chiar în cuibul lor, în pădurea din poalele Cloșianilor, de niște puteri su-perioare, care cunoșteau bine localitatea împreună cu colțulețele ei cele mai ascunse, și după o luptă disperată dar scurtă, ceata lui Bujor fu risipită, negreșit în lipsa lui, căci el nu părăsise Moldova, și căpeteniile ei căzură în mâinele po-terașilor.

Mulțumită acestei lovituri atât de reușită, care avu loc în ziua de 10 Noembrie anul 1809, Mânu Manafu, Grigorie Timotei și Nicolae Diașiu, căzură în mâinele Jianului, și fură aduși la Cemeți pe jos, legați cot la cot cu mâinele la spate, conduși de însuși polcovnicul Dinu Caraman, urmat de poterașii săi, și predați în mânile ispravnicilor județului Mehedinți. Printr-această isbitură repede și norocoasă ceata haiducilor moldoveni, compusă numai din oameni localnici, fu risipită, iar cercarea lui Bujor d-ași crea cete de haiduci în Țara Românească a căzut în baltă pentru tot-d-auna.

Iancu reușise să prindă pe haiducii moldoveni și pe Manaful turc cu atâta înlesnire, pentru că aceia nu cunoscuse țara nici colțurile ei dosnice și cu două eșiri, în care să se adăpostească la vreme de nevoe, ca unii ce erau niște străini localităților în care se apucase să haiducească; numai mulțumită acestei împrejurări, Polcovnicul Dinu Caraman isbutise să pue mâna pe adversarii săi, numai printr-o singura isbitură: numai pen-tru că ei erau streini, Olteanul amăut a reușit să le risipească cetele, fără însă ale nimici; numai pentru că le-a atacat cu puteri superioare; a putut Romănățeanu să dovedeașcă pe Mehedin-țeni; și numai pentru că el cunoștea bine locurile, ca unul ce era localnic și le bătătorise de mai multe ori, s-a încununat cu laurii unui succes așa de desăvârșit. După ce a învins pe inamici cu atâta înlesnire, și după ce a priimit de la cei mari; laudele ce a meritat, Iancu Jianu a avut prilejul să facă o constatare foarte prețioasă pentru intențiile ce hrănea să aducă la îndeplinire într-un viitor apropiat, cum că pentru un căpitan de haiduci era foarte trebuincioasă deplina cunoaștere a topografiei. localităților pe unde avea de gând să-și desfășure activitatea sa răsboinică.

Ca și un general, un căpitan de haiduci trebue să cunoască puntele strategice ale unei regiuni de munte sau de câmpie și, fiind că nici b dată nu putea să știe în ce parte de loc avea să fie silit ca să dea lupta cu inamicul, adică cu potera, el trebuia ca negreșit să cunoască de a-proape toate localitățile, țara întreagă. Numai în urma unei asemenea depline conștiințe, mișcările sale ar fi putut să fie elastice, izbiturile sale cu efect și scăparea de primejdie, a sa și a trupei sale, lesnicioasă. Numai prin dobândirea unor asemenea cunoștiințe, el,ar fi dobândit deplina încre-dere a cetașilor săi și ar fi reușit a le impune o ascultare desăvârșită, o supunere oarbă.

Voinicul codrilor, când se simte comandat de an căpitan harnic, care cunoaște bine localitatea în care se găsește, e îndoit mai curagios ca omul care operează în locuri necunoscute; atunci el se luptă cu bărbăție și fără de grijă, ține piept puternic poterei, și sboară spre primejdie cu a-vânt, știind bine că, la caz de oboseală, de slăbiciune, de răzbire și de strimtorare, căpitanul îl va scoate din încurcătură printr-o stratagemă a-bilă, printr-o retragere ia timp bine combinată și printr-o strecurare pe o potecuță cunoscută numai de el.

Cetașii Moldovenilor erau în mare parte Olteni localnici, care cunoșteau bine toate bunge-turile, pârloagele și hârtoapele pădurilor și munților din Județele Mehedinți și Gorj, adică pe unde aveau ei să haiducească; cunoșteau chiar văgă-unele cele mai infundate, priporurilae cele mai primejdioase și potecile cele mai bine ascunse, pe care să se scoboare nevăzuți de nimeni înpră-păstiele cele mai adânci, ori să se cocoațe în vârfurile cele mai neumblate, dar căpitanii lor nu le cunoșteau. In focul luptei soldatul se gândește numai cum să să bată mai bine, pe când căpitanul se gândește mai ales cum să atace mai cu folos și mai la timp, spre a smulge mai cu succes victoria din mânele dușmanilor; se gadește asemenea cum să prepare retragerea cea mai sigură în caz de nereușită. Acești căpitani străini locuhii, au știut să se bată bine și să conducă atacul cu energie și pricepere, căci erau niște bravi și experimentați căpitani, dar când au văzut că au aface cu forțe superioare conduse de un căpitan superior căpitanilor lor în conștiințe strategice, au perdut o bună parte din bărbăția lot; Acei căpitani, ne cunoscând locurile spre a ști cum să se retragă din luptă fără mari perderi, de și s-au luptat ca niște viteji până la ultima extremitate, au căzut prizonieri în manele poterașilor biruitori, pe cânclce-tașii lor, cari cunoșteau bine locurile, au scăpat prin fugă și n-au fost prinși. Acești haiduci, lucrând fie-care pe seama sa și din propriul său imbold, în lipsă de conducători, s-au risipit după înfrângere, au fugit fie-care pe unde a știut și a putut, prin poteci dosnice, și au scăpat, fără să cază unul macar dm ei în mânele poterei. Prin acea fugă negreșit cetele lor haiducești s-au risipit, s-au desființat, a plecat fie-care pe la casa sa, și s-au lăsat de haiducie, pentru că nu s-a mai găsit nimeni care să-i recheme, să-i adune și să-i conducă spre o nouă campanie, poate spre o întâmplătoare biruință.

Resultatul acestei lupte și al acestei victorii prea ușor dobândită, a fost pentru Jianu prilejul a o mulțime de învățăminte. Cu acea ocazie a putut constata cât de avantagios e atacul repede, ne așteptat și susținut de forțe considerabile și, încă odată repet, s-a încredințat că e foarte indispensabilă cunoașterea desăvârșită a locurilor în toate amănunturile lor, căci ea prin o mișcare strategică răpește adversarului putința de retragere. Dacă el și poterași săi ar fi cunoscut localitatea mult mai bine, adică toate potecile ta amănunțimelelor de sigur n-ar fi scăpat nici cetașii olteni care se războise sub comanda Moldovenilor, însă necunoscând potecile tanice ale codrilor a perdut prilejul d-a se mândri și cu acest succes. In urma unei victorii atât de mari prin urmărite șale, atunci când se întoarse la Cemeți, ducând legați pe cei trei căpitani, presupusul Polcovnic Caraman a căpătat, de la ispravnici și de la comandantul garnizoanei din localitate multe laude și chiar o mică gratificație, pe care el a împărțit-o poterașilor întreagă întreguliță, spre bucuria și mai ales spre mirarea tuturor, care erau obi-cinuiți, sub comanda altor polcovnici, cu alte procedări, dar Iancu Jianu n-a rămas mulțumit de re-sultatul campaniei sale, mai ales că n-a reușit să se ție de făgăduiala ce dătuse adică să scape viața celor trei nenorociți prinși de el. Mult s-a rugat, dar n-a reușit să înduplece pe comandantul rus, care era adevăratul stăpân al județului, ca să dăruiască viața acestor bravi dar nenorociți luptători! n-a putut să înduplece pe generalul Zass ca să-i osândească numai la închisoare, ci a avut nemăngăe-rea de a auzipe crudul Moscovit, cum a dat ordinea să-i spânzure pe dată; ce-va mai mult, l-a văzut cum a stăruit ca execuția să aibă loc fără de întârziere. N-a fost mulumit și din cauză că a constatat că cunoașterea și necunoașterea localităței a jucat rolul cel mai principal în resultatul luptei. Aceasta ca învățătură pentru viitoarea campanie ce avea de gând să întreprinză.

El cunoștea bine Oltenia și se bizuia să facă în ea ori-ce ar fi vrut, și să scape teafăr și nevătămat din cursele cele mai meșteșugite, cei s-ar fi întins în ea, dar nu cunoștea Țara Românească cea mare, nu avea nici o idee de alt-ceva afară de drumurile ei cele mari;care pentru un haiduc nu-i erau de nici un folos. Nu-i cunoștea munții cu priponirile lor, nu cunoștea dealurile cu răstoacele lor, tiu cunoștea pădurile cu pârloagele șipotecele lor,

Poterași Români cari au fost comandați de Polcovnicul Caraman, împreună cu ciaușul lor.

și-i trebuia, era nevoe ca să ie cunoască pe toate. Sale cunoască, dar cum? ce trebuia să facă, ca să nu atragă atențiunea cui-va asupra investiga-țiunelor sale? Numai un singur mijloc îi era la îndămână, acela d-a mai rămânea în slujbă încă cât-va timp și d-a face pe Polcovnicul de poterași încă oare-care vreme, până ce va face, sub pro-tecțiunea stăpânirei, experiența de care avea -atâta nevoe, experiența care avea să-i serve sprea lucra în paguba stăpânirei. Zis și făcut.

Jianu a rămas la Cerneți sub numele și chipul Polcovnicului Dinu Caraman atâta timp cât i-a fost de trebuință ca să stârpească toate bandele de hoți din județul Mehedinți; însă după ce a reușit să curățe pădurele de acolo de voinicii de codru și să umple cu mulți dintr-înșii pușcăria Cernețului, fiind cerut cu multă insistență de ispravnicii din județul Gorj, s-a dus la TârguJiu-ui și în câte-va luni a reușit să facă aceiași curățenie și într-acel județ. Cât a stat în capitala acelui județ, nu știu cum și nici de unde pănă unde, muntenegreanul Caraman, care vorbea stricat românește și nu cunoștea pe nimeni dintre Români, afară de șefii săi ierarchici, cu care a întrat în contact de la venirea sa de peste Dunăre în Țara Românească, cel puțin așea pretindea dânsul, iată că de o dată și fără de veste, a început să fie nelipsit în casa și la masa bătrânului Vasile Moangă, amicul întim și dascălul inspirator al lui Tudor Vladimirescii, și să ție adesea împreună cu dânsul, în cea mai curată limbă românească, conciliabule care durau nopți întregi, aproape pănă în revărsatul zorilor. Ce au vorbit ei întro ei și între patru ochi, nu pot să spun, că n-am aflat; pot spune numai că, pe la sfârșitul lui Martie din anul 1811, Caraman a plecat lă Râmnicul Vâlcei ca să facă același lucru, apoi pe la mijlocul lui Aprilie același an a trecut în Cara-cal, căci hoții din Vâlcea au dispărut de îndată ce sa lățit zvonul că el a intrat în Râmnic.

Când Caraman a pornit-o spre CaracaȚ cât-va timp mai nainte d-a ajunge el în acel oraș, Jianu s-a ivit în via sa de lângă Drăgășani, în jurul căreia a făcut o vânătoare care a durat vre-o două zile; după aceia s-a dus la Drăgășani spre a vedea pe mumă-sa și pe soru-sa, spre a săruta mâna uneia și a îmbrățișa pe Ancuța și spre a le spune la amândouă că în lipsa sa, care a durat aproape nouă luni, a fost la București, și a mai colindat și printr-alte orașe din Țara Românească ca să se plimbe și să cunoască țara. De a-colo s-a dus la Caracal sub numele și chipul lui Iancu Jianu, a călcat pragul fratelui său Amza, pe care de mult nu-i mai călcase, și dând ochi cu el, s-a grăbit da-i pofti multă sănătate și da-i spune că va pleca iarăși pentru multă vreme, spre a vizita Moldova și a lipsi d-a casă, cel puțin în-tr-un restimp de un an. Amza nu desaprobâ hotărârea luată de acest frate mai mic al său, pe care, știm că nu-i iubea, și despre care spunea pe față la toată lumea, că îl considera ca p-o nenorocire a familiei. Amzică fu foarte mulțumit când auzi din gura lui Iancu că, va pleca din județul său natal și va lipsi într-un timp mai îndelungat, și să grăbi a-i da și o sumă bunicică ca bani pe cheltuială, cu speranța că doar s-o lipi p-a-colo și n-o mai veni în Caracal ca, evghenia sa, gcsgogea boerul ruginit, să se rușineze că avea ca frate, pe un Cărvunar cu idei de Filfilson.

VI
POLCOVNICUL DINU CARAMAN

După plecarea lui Iancu spre tărimuri îndepărtate, întră Polcovnicul Caraman în capitala județului Romanați, și fu priimit de întregul județ ca un mântuitor, căci din cauza mulțimei hoților ce se încuibase într-acel județ, drumurile cele mari aproape fusese părăsite. Din pricina hoților, tâlharilor și al făcătorilor de rele care de la începutul primăverei începuse a se înmulți în toate părțile județului, casele boerești de pe la moșii începură să nu mai fie locuite de stăpânii lor, arendașii începuse a se muta în orașiu, și drumurile mari atât de mult se pustiise, în cât nici cei ce aveau trebuință să călătorească, nu puteau să meargă acolo unde aveau nevoe, de frică să nu le iasă hoții înainte. Nu numai orășenii dar nici locuitorii satelor nu mai erau siguri de o-dihna lor, iar Merii nici chiar în Caracal nu mai se eredeau la un adăpost ne bântuit în casele lor. Unii din hoții mersese cu îndrăzneala până a călca pe drum haznalele împărăției și a fura chiar și banii vistieriei prinși din biruri.

Cum sosi, Caraman pomi în fruntea poterașilor săi spre una dîn pădurile de pe marginea Dunărei, unde era conacul celei mai primejdioase cete de hoți, și numai decât opri în partea locului pentru câtă-va vreme trecerea și venirea de peste Dunăre a călătorilor și după aceia, ce făcu, ce drese numai el știu, că răzbi pe hoți care îndrăznise să i se împotrivească, după ce înconjurase pădurea din toate părțile, și în cele din urmă, reuși a prinde pe căpitanul ei și pe Cei mai fruntași dintre cetași, și a pune pe goană restul Cetei. Aceiași soartă avu și cele-l-alte cete, mai ales cele de pe marginea Oltului, pe care le distruse cu desăvârșire.

Auzind această ispravă neașteptată, General Zass, care înlocuise pe generalul Isaieff mort de boală și bătrânețe la 26 August (7 Septembre) 1810 la Calafat, îl chema la Craiova pentru a-i mulțumi în persoană pentru succesele ce a repurtat, și a-l însărcina să curățe și județul Dolj, mai ales părțile băltoase despre Bechet, de câte-va cete de hoți ce bântuiau acele localități. După ce repurtâ și acest succes, tot cu aceiași bravură și aceeași înlesnire ca și pe cele precedente, generalul Zass îl ehemâ în cabinetul său, îi mulțumi încă o dată, pentru bravura ce a desfășurat și dibăcia cu care a condus lupta contra bandiților, îi înmâna, o gratificațiune mai însemnată ca aceia ce îi dăduse în anul trecut, precum și o sabie de o-noare, și-i făcu cunoscut că îi da voe să-i ceară ori-ce favoare ar vrea, iar el își lua angajamentul în mod solemn că o va împlini. Dinu răspunse că cea mai mare mulțumire ce i-ar umple lui sufletul de bucurie, ar fi aceia de al recomanda bine-voitoarei protecțiuni a generalului Stetter care de curând devenise vice-președinte al Divanului, și d-al ruga să-i cheme la București, spre a se lupta cu haiducii din Valachia mare, care erau cu mult mai mulți, mai iscusiți și mai primejdioși ca cei din Valachia mică.

— Numai atâta îmi ceri tu? și aceasta ca o mare milostivire din parte-mi? strigă Zass foarte mirat de atâta desinteresare, dar bine ceia ce îmi ceri e o nouă jertfă ce vrei să faci în slujba noastră, de care avem mare nevoe, și pentru care ar trebui să te rugăm noi ca s-o priimești, în loc d-a te ruga tu de noi ca să te trimetem la un șir de primejdii mai mari de cât cele ce ai înfruntat pânâ acum; ar fi trebui ca noi să te rugăm a priimi, iar nu tu pe noi. Daca vrei și ții într-adins, eu sunt gata să scriu lui Stetter, mai cu seamă că de o cam dată, mulțumită vredniciei tale, nu mai avem mare nevoe de ajutorul tău, pentru oare-care vreme, și sunt sigur că Stetter va priimi cu mulțumire, și chiar te va ruga să te duci acolo ca să te pui în fruntea poterașilor din partea locului, spre a curăți și Valachia mare de mulțimea hoților ce o bântuește. Lasă aci potera ta, alege pe unul din cei mai harnici din ei ca să-ți ție locul la nevoe, și tu grăbește-te d-a te pregăti de ducă, că mâine îți dau cartea, care să ’ți deschidă mari de tot ușile palatului vice-pre-ședintelui Divanului Valahiei. Na citește și încre-dințează-te că cei din București au mare nevoe de ajutorul tău.

Zicând aceste cuvinte, Zass îi puse în mână un tenculeț de hârtii strânse în patru și după -aceia îl Goncediâ. Acele hârtii erau copii după mai multe circulari, între care una veche de peste un an, dar care era și atunci de actualitate. A-cea hârtie ce desfăcu și citi Dinu de îndată ce se găsi afară din palat, fu copia unei circulări a întâiului Divan și Comitet din 6 Aprilie 1810 adresată Ispravnicilor din întreaga țară. Printr-acea circulară, Divanul le spunea că a venit vremea pri-măverei, când multe împotrivitoare urmări se pot întâmpina în țară, precum ivire de hoți și de tâlhari, felurimi de prăzi, cazne și omoruri asupra locuitorilor și călătorilor drumași; dar trebuia ca dregătorii fie cărui județ să aibă îndatorirea de a îngriji și a priveghea din vreme ca să se întâmpine cu cele mai iscușite mijloace unele ca aceste întâmplări, care și lirei și oblăduitei sunt cu totul împotrivitoare. Printr-această circulară Divanul le poruncea să privegheze cu neadormită îngrijire, pe cât sta prin putința omului, a desrădăcina din județul fie căruia pe hoți și tâlhari, spre odihna și apărarea călătorilor și locuitorilor. Și fiind-că, din steagurile spătărești, lipseau îndestulă sumă de oameni, care, pentru a se pune acuma la loc de la Visterie este cu neputință, pentru văzuta stare proastă a țărei, care și D-lui Spătar, fiindu-i cunăscută, nici însuși D-lui n-a priimit a cere să se împlinească într-această vreme acea lipsă a steagurilor. Ca acea lipsă să se umple fără de jertfe, ispravnicilor le recomanda să dea locuitorilor strajnice porunci ca, în ceasul când vor simți unde-va nișcai-va hoți și făcători de rele, numai de cât prinZap-cii acelei plăși să facă știre la Ispravnicat, și Ispravnicii să se înțeleagă cu Căpitanii și Polcov-nicii județului, ca să se ia după dânșii, a-i is-goni, a-i prinde sau a-i omorî, căci pentru aceasta însuși Ispravnicii vor fi răspunzători.

«Daca se va întâmpla, urma porunca ca fără de veste, ferească Dumnezeu, să se facă de hoți vre-o Călcare, pradă, caznă sau omorîre cuiva, numai de cât, pe de o parte să se pornească după ei gonaci, iar pe de alta să se înștiințeze Divanul, pentru ori-ce mișcare tâlhărească se va simți; asemeni și Căpitanii și Polcovnicii să înștiințeze Spătăria, mai ales că și generalul vice-președinte al Divanului a încredințat că s-a dat porunci la toți ofițerii ruși din județe ca să le dea ajutor, când li se va arăta vre-o mișcare tâlhărească.

Alături de această hârtie era alta mai nouă, abia sosită la Craiova, care era tot o circulară adresată ispravnicilor, dar cu data de 15 Mai 1811. Prin această circulară Divanul da același instrucțiuni, dar tot de odată le imputa că a descoperit la ei o adevărată dovadă de neîngrijire împotriva datoriei pentru buna și liniștita petrecere a locuitorilor, despre.partea făcătorilor de rele, pentru care în multe rânduri, atât prin scris, cât și prin viu graiu li s-a poruncit ca să ia cele mai strașnice măsuri pentru paza drumurilor județului și a satelor. Prin ea îi mustra că, de și li s-a pus la dispoziție îndestul de mare număr de poterași, și de și le-a dat spre ascultare pe polcovnicul județului, precum și tot nizamul Spătăriei din județ, dar din cauza leneviei și a neîngrijirei ce au arătat la acest punct al ocârmuirci județului, ce este vrednic de cea mai mare luare aminte, n-au pus silință ca să asigure odihna și buna petrecere a locuitorilor, și drumurile' călătorilor, ci au lăsat totul în părăsire, din care pricină drumurile mari s-au părăsit, locuitorii n-au putut să meargă la trebuințele lor, și cârmuitorii și-au atras asupră-le scârbă și supărare din partea celor mai mari stă-pânitori.

Disperați cum că nici acea circulară n-a dat rezultutul dorit, nu din cauză că Ispravnicii nu își făceau datoria, ci din faptul că nu se găseau poterași și conducători destoinici, fiind că toți câți se găsise în țară mai buni, mai viteji și mai harnici fusese strânși de Ruși din întreaga țară, încorporați între pandurii voluntari și trimiși peste Olt la Calafat ca să se bată cu Turcii. Văzându-se la ananghie, Divanul a dat publicităței un pitac prin care promitea ertarea și scăparea de ori ce pedeapsă a ori-cărui făcător de rele, care se va lega prin jurământ că se va lăsa pentru tot-d-a-una de fapte rele și se va face om cum se cade și cetățean folositor obștei.

Ajungând în capitala Principalului, Caraman în loc să se ducă la spătărie spre a da mai întâi ochi cu mărirele de acolo, care să-i dechiză u-șile vice-președintelui Divanului, găsi că era mai de preferat să seducă drept la palatul ocupat de generalul rus, și, ce făcu, ce drese, că reuși să fie pe dată introdus înnăuntru. După ceintrâ în palat, polcovnicul aflâ, de la însuși ajutorul generalului Stetter, că spătăria, priimind repetate reclamațiuni din partea ispravnicului de Ilfov, cum că pădurea Vlăsiei era în mare primejdie, cu toate că în tot d-auna Marele Spătar luase.măsuri deosebite pentru acea pădure spre a păzi Monăstirea Căldăru-șani, ce se găsea în mijlocul unei aripi din ea. Animat fiind de acea dorință, el dătuse acea aripă sub paza unei potere deosebită, ea fusese pusă sub o supraveghere specială din partea spătăriei. Acea poteră era întocmită încă din timpul domniei lui Constantin Moruzi (1793—1798), după cererea părinților Căldărușeneni, și era compusă din 40 de panduri, puși sub comanda unui polcovnic; acei poterași stau în mod permanent în curtea exterioară a monastirei și-și petreceau timpul cutre-erând mereu, în crucișiu și în curmezișiu, acea vastă pădure, vestită ca adăpost preferat al celor mai numeroșihaiduci. Sarcina lor era în mod special să apere monastirea de ori-ce atac din partea hoților, ce se pripășise de pretutindeni și se încuibase în pădure, din care nimeni nu-i mai putea scoate. Acea sarcină era grea, foarte grea, pentru că pădurea era peste măsură de mare; ea se întindea de la Roșiorii de Vede și până a-proape de Râmnicul Sărat, și de la Giurgiu până dincolo de Ploești și Ruzău, în cât nimeni nu putea să-i scoată din ea când apucau de se încuibau într-ânsa. Divanul prin pitacul de la 6 Iunie 1811 'se plângea marelui spătar, că mai nainte polcovnicia de la Găldărușani era scutită de bir, de orice fel de dare și chiar de ploconul spătăriei și al isprăvniciei, și că nu numai căpitanul, dar și ca-tanele sale, erau scutiți, atât de podvezile și de angaralele țărei, cât și de alte dări ce se mai dau pe ici pe colea; cu toate acestea, de și erau atât de ocrotiți, poterașii nu ’și făceau datoria, cu toate că acea datorie a lor era numai d-a vedea de pază și de strejuirea acelei păduri.

Până în anul 1810 slujise ca polcovnic al a-cestei poteri un anume Stoian, care se arătase vrednic de slujba sa; dar acesta s-a retras din slujbă de aproape un an, ne mai putând sluji de bătrânețe și slăbiciune. In timpul lui, căci a slujit neîntrerupt de când s-a înființat acea polcovnicie, au lipsit făcătorii de rele dintr-acel loc, unde mai nainte pătimeau trecătorii și locuitorii, dar după r.tragerea sa, hoții și hoțiele s-au înmulțit, de și spătăria trimisese în locu-i alt polcovnic. Față cu primejdia în care se găsea monastirea, starețul Căldărușanilor, împreună cu Stoian fostul polcovnic, au recomandat ei Divanului ca polcovnic pe un altul anume Dumitrache, care a fost ales de Stoian ca om destoinic, și au cerut Divanului întărirea lui. Divanul prin pitacul mai sus citat a încuvințat acea numire și a făcut cunoscut marelui spătar, cum că a orânduit pe Vătaful Dumitrache ca polcovnic al Vlasiei, ca să fie a pururea și nestrămutat într-această slujbă, spre a se purta cu orânduială bună în strejuireâ făcătorilor de rele, ca din pricina lor să nu pătimească nici trecătorii, nici locuitorii și nici călugări din Căldărușani.

Marele Spătar a adus la îndeplinire ordinul priimit de la Divan, dar nu întreg, ci numai pe jumătate; el a destituit pe polcovnicul dovedit ca nedestoinic, însă în locul polcovnicului Dumitrache trimise ca să ’l suplinească pe Polcovnicul Dinu Caraman, acela care în decurs de un an făcuse minuni de vitejie în Oltenia, nimicise nenumăratele cete de haiduci și tâlhari, și pe lângă acestea mai purta cu sine-și o recomandație care făcea cât un ordin, adică o scrisoare din partea generalului Stetter, care înlocuise de curând, ca Vicepreședinte al Divanului, pe generalul Enghelhadt. Divanul aflând că vice-președintele său a trimis pe noul polcovnic, n-a zis nimic, ci s-a mărginit a trimite pe Pdcovnicul Dumitrâche în Oltenia ca să înlocuiască pe Caraman. Ce nu putea să facă Iancu Jianu prin proiectorul său Vornicul Dumi-trache Bibescu și prin generalul Zass, care avusese prilejul să aprecieze însușirile ostășești ale Polcovnicului Caraman? Resultatul acestei înlocuiri fu stârpirea tuturor hoților din județul, Ilfov, în decurs de câte-va săptămâni, spre cea mai mare bucurie a marelui Spătar.

VII
POLCOVNICIA VLASIEI.

Polcovnicul Caraman, sosind: în București și puindu-se în fruntea poterașilor săij reuși ca în scurt timp să facă în pădurea Vlasiei ce cutrierâ de mai multe ori în crucișiu și curmezișiu, aceia ce făcuse din pădurile din județele de peste Olt, adică un loc de preumblare ferit de ori-ce primejdie. Plăsmuitul Montenegrean reuși în scurt timp să spargă cuiburile vechilor cete, compuse mai mult din hoți de cât din haiduci, ce de mai multă vreme se încuibase prin ele, să prinză și să dea pe manele marelui armașiu pe mulți dintre aceia ce prinsese prin păduri, luptându-se cu catanele sale de potoraș cu arma în mână, și să curețe întreaga pădure de toți făcătorii de rele. Acest resultat neașteptat, într-un spațiu de timp relativ foarte scurt, minună pe cei mari și îndemnă pe marele Spătar ca să-iadreseze mulțumiri în public; dar Caraman nu ’și perdu cumpătul, nici nu ’și eși din fire când se văzu ridicat în slavă printr-atâtea laude măgulitoare. Fumul tămâerelor nu-i ameți capul, în cât să fie părăsit de cumpănire și dreaptă judecată, ci merse înainte cu îndeplinirea sarcinei sale, și începu a urmări și afară din circonferința pădurei-Vlasiei pe hoții ce părăsise acea pădure ca să se ascundă printr-alte părți, ferite de urmărirea' sa cea cumplită și de goana cea fără de iertare a polcovnicului Caraman.

Aceste succese îmbucurară pe Români și făcură pe marii dregători ai acestei țări ca iar să ridice în sus fruntea cu oare-care mândrie, căci păn-atunci comandanții oștilor rusești, văzând neputința Românilor d-a stârpi pe hoți prin ca-tanele pământene sau slujitorii de care dispunea, luau în batjocură administrația Principatului, și spuneau fără de sfială că Românii nu erau buni de militari, că n-aveau calități războinice, că nu. putea să se găsească printre Români conducători înzestrați cu priceperea d-ași duce cetele ce co-mandau la o biruință ori-cât de neînsemnată, și că ei nu erau în stare să se apere singuri, ne având pricepere nici îndestulă, bărbăție, ci ar face ce-va numai ca cete de catane ordinare, sub conducerea unor comandanți ruși, care la nevoe să le mâne de la spate prin lovituri de gârbace. Rușii mersese mai departe; spuseseră toți luptătorii care le dătuse mare ajutor, chiar în decursul a-, celui resboi, ar fî fost atât, de fricoși încât ade-. sea ei erau capabili.să dosească în momentul îii care se vedeau în fața primejiei.

Ast-fel batjocoreau Rușii pe Români între anul 1809 și 1812, de și pandurii Români, sub comanda unor căpitani români ca polcovnicii Ma-chedon și Prodan, și sub conducerea lui Bimba-șea Sava, care ’și făcuse cariera militară m Țara Românească, repurtase mai mute victori» dicisive în fața Calafatului, și scăpase pe Ruși de adevărate dezastre; ast-fel i-au calomniat ei și în 1828 și 1829, când polcovnicul loan So-lomon, un fiu al Olteniei, împreună cu pandurii și voluntarii săi, au smuls din manile Turcilor în favoarea Rușilor, numai prin bravura lor multe victorii; astfel îf nedreptățiră și în 1853 și 1854; când oștenii Românii, concentrați în Oltenia a-lături de Ruși, opriră pe Turci d-a înăinta de la Calafat spre interiorul țărei. Văzându-i că Turcii năvăleau spre sat, după ce au alungat pe Ruși, comandantul suprem al Rușilor a strigat Românilor fugind: Nazat, adică înnapoi, iar ei, neprice-pând cuvântul muscălesc, au alergat într-o goană spre sat, s-au isbit cu Turcii, i-au atacat fără de veste, i-au înfrânt, i-au pus pe goană și au dobândit numai ei o victorie nesperată de Ruși. Tot astfel i-au crezut că ar fi și în 1877, dar atunci vru D-zeu ca armata Română la Plevna, Rachova și 'Smârdan să spele rușinea atâtor defăimări, prin bravura ce au desfășiurat, și să scape marea armie rusească de un adevărat dezastru. Nici odată nu părăsește D-zeu pe Români.

Firește, succesele neașteptate dobândite de Polcovnicul Caraman, în fruntea unei cete de poterași Români, aprinse focul geloziei și al invidiei în inimele mai multor comandanți superiori Rușii chiar în sufletul generalului Steter, vice-președin-tele Divanului Valahiei, de și el era om drept și leal, și-i hotărî să micșoreze efectele contrarie in-tențiunilor Rușilor, ce ar fi produs niște asemenea succese repurtate numai de Români și ad.es repetate, luând dispozițiunea d-a împestrița pe po-tefașii Români cu cazaci Ruși. Ca să aducă ta îndeplinire această hotărîre a sa, vice-președin-tele porunci întâiului Divan și Comitet, și acela, nefiind în stare să i se împotrivească, a dat la 28 Iunie anul 1811, pitacul prin care făcea cunoscut obștei, că, priimind de la spătărie știrea că s-ar fi ivit oare-care făcători de rele pe drumul ce merge de la București spre Câmpina, care era un drum mare și umblător, pe care călătoreau ziua și noaptea, atât negustori cu marfă, cât și alți trecători cu povară, și că acei făcători de rele făceau mult rău liberei circulațiuni, Divanul, neputând prin slujitorii de care dispunea să asigure libera circulațiune pe acel drum, a cerut de la Vice-Președintele Divanului ajutorul armiei Rusești.

Pentru ca acei călători să nu mai fie bântuiți de asemenea tâlhari, generalul Vice-Președinte a orânduit câte doi-spre-zece cazaci paznici la cinci locuri, unde sunt pădurile mai mari și mai dese, în care ar putea să se ascundă tâlhari și, fără frică să calce în drum pe călătqri. Stațiunile acestea fură: la Orac, la Butiman lângă podul din mijlocul pădurei, la podul de la Periș, la Ciocănari și la podul Vălenilor. Cazacii de la a-ceastă din urmă stație aveau să păzească toată linia de la acel pod până la apă Cricovului, pe Unde se afla deșișiu de crîng, iar de la acea a-pă și până aproape de Cămpina, fiind loc deschis, paza acestei porțiuni a fost lăsată în seama vătafului de plaiu din județul Prahova, care împreună cu plăeșii sei așezați din distanță în distanță să asigure libera circulațiune. De la a-pa Cricovului spre București până la rîul lalomi-ței, tot D-sa va rîndui câte un număr de poterași pe la cele cinci stații date în paza Cazacilor, ca unii ce știau seama locurilor și potecele pădu-relor, ca să serve cazacelor drept povăță- Pentru acest scop acel vătaf va orăndui câte patru poterași la Ciocănari și Periș, care să fie ziua și noaptea nelipsiți cu Cazacii, umblând din stație până la stație. De la lunca Cricovului încoa însuși căpitanul de la Podul Vălenilor va strejui localitatea cu catanele lui și de la. apa lalomiței spre București, iar mai ales la cele două din urmă stații, adică la Orac și la Buihnan la pod, polcovnicul pădurei Vlășiei, care avea ladispoziție patru-zeci de poterași, va orăndui la fie-care stație căte patru catane, oameni vrednici, cu cai și arme curate, care catane să stea ne lipsiți lângă cazaci, dându-le ascultare cum și povață, la aceasta treabă, fără de împotrivire și păzind ziua și noapte din stație până în stație, fără a lipsi vre-unul dintr-înși, Pentru a asigura paza acestor îndatoriri, D-sa va inspecta căt se va putea mai des spațiul dintre București și riul Ialomița căt cade înj udețul Ilfov și sub juridicțiunea sa; toate aceste măsuri să se ia căt mai grabnic pentru că cazacii deja au plecat ca să-și ocupe locurile.

Caraman a adus imediat ordinul în executa pe cât îl privea, dar pentru ca paza sa să fie efectivă, firește a fost silit să cam neglijeje paza pădurei Vlășiei, ast-fel din cauza acestei negligențe, tâlharii iar au eșit la iveală în partea locului iar sau înmulțit hoții pe drumul Giurgiului ba chiar au îndrăsnit să calce ziua în nămiezea mare, pe drumul cel mare dintre Calugăreni și Giurgiu căruța de olac, a poștei, și au jefuit pe mai mulți drumeți. Această călcare a supărat foarte mult pe vice președintele Stetter, nu atât pentru că hoții au călcat pe drumeți, adică pe Români, ci pentru că au atacat căruțele de olae, și au în-drăsnit să bată și să jefuiască pe cei ce se a-t ilase în ele, care de ordinar erau curieri sau oficeri ruși, singurele ființe cărora era pe atunci îngăduit să călătorească cu căruțe și cu cai de poște.

Aflând că s-a-comis o faptă atât de îndrăsnea-ță, general Stetter a dat ordin Divanului ca să desfmțeze pe dată polcovnicia de Vlașca și să a ducă pe polcovnic înnaintea Divanului, ca de față cu cei jefuiți, să se desvinovățească, de va putea, devină ce i se aducea și de cauza care l-a împiedecat d-a menține paza ca mai nainte. Caraman s-a înfă-țisat și s-a justificat foarte cu înlesnire de vina ce i s-a adus; el a pus pe masa divanului ordis nul care a priimit d-a se transporta cu cea mai mare parte din oamenii săi pe drumul Câmpinei și d-a lăsa în pădurea Vlasiei care tăia d-a curmezișul trei județe, numai a treia parte din potei rași; tot de o dată dovedi prin martori vrednici de credință, că a fost următor ordinului priimit și s”a ocupat cu supravegherea executării acelui ordin d-a lungul drumului între Ploești și Câmpina; După aceia el a demisionat din funcția sa. Toate acestea s-au petrecut în ziua de 7 Martie 1812.

Pe timpul în care se operau aceste mutări, strămutări, desființări, înființări și iar desființări, spre-cea mai mare bucurie a hoților și tâlharilor, pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat, Rușii și-au strâns catrafusele și au trecut peste Prut; și Țara Românească a scăpat de invazie. Au plecat Rușii din țară și s-a suit pe tron Vodă loan G. Caragea, dar hoții și hoția nu s-au stârpit. Cu câ-te-va luni mai nainte d-a părăsi Principatele, generalul Stetter dătuse ordin ca, în termen de zece-zile, să se lărgească drumurile de prin păduri și să se tae crângurile și hățișurile de pe marginea drumului, spre a sparge cuiburile hoților, dar de atunci au trecut, nu zece zile, ci zece luni, și drumurile tot nu s-au lărgit, tufișurile tot nu s-au tăiat și cuiburile hoților tot nu s-au stârpit, căci hățișurile făceau parte din moșii boerești și mo-nastirești, și proprietarilor lor nu le venea la so-căteală să-și vadă știrbite proprietățile, chiar pentru realizarea unui bine obștesc. Acești buni patrioți de îndată ce aflară că secura le amenință pădurile,-nu s-au gândit pentru care scop le amenința, ci au alergat cu mic cu mare cu jelbi în proțap, și au protestat în mod energic, și au împiedecat prin influența lor pe ispravnici d-a-și face-datoria. Ca consecință imediată a anulărei ordir nului dat în privința desființării hățișiurilor, fu lăsarea hoților să trăiască și să opereze în pace? prin crângurile lor.

VIII
CĂRC SERDARUL STOICA PARVANOGLU.

După ce plecase polcovnicul Costea Caraman -din Oltenia spre București, marele Spătar trimisese în locui-i ca comandant al tuturor poterași-lor din Valachia mică, pe cum știm, pe polcovnicul Dumitrache, vătaful poterei din pădurea Vlă-șiei, dar acel polcovnic nu stătu multă vreme a-colo, căci fu săpat și doborît de mulți dușmani localnici care ii doreau postul. In Oltenia era pe atuncea tare și mare Bimbașa Sava, care într-a- cel timp servea în armata rusească, în calitate de Comandant General al Pandurilor voluntari, recrutați în întreaga Țară Românească, ca să se lupte cu Turcii la Calafat; acest mare dregător găsi cu cale să prigonească pe bietul Polcovnic Dumitrache, și să ceară cu stăruință Caimaca-mului Olteniei ca să numească în locu-i pe un gojgogea bimbașe de panduri, pe un protegiat favorit al său, pe un bulgăroiudin Tărnova, de unde «era și el, care însă se lăuda a fi palicar grec, pentru că știa să vorbească grecește, pe o urîciune repulsivă, la chip și la fire, în; sfârșit pe vestitul Cârc S-erdar Stoica Parvanoglu, om cu reputația făcută ca ființă cea mai crudă, cea mai sucită, cea mai sanchie, cea mai nemiloasă și cea mai spurcată în sânge. Această ființă cu chip de om, dar cu inima de fiara, era creatura cea mai urâtă, cea mai slută, cea mai scârboasă și cea mai respingătoare. Se vede că natura când Fa creat s-a silit să se întreacă pe sine însăși și să facă din el tipul cel mai reușit al urîciunei și al schilo-deniei omenești.

Inchipuiți-vă la un corp omenesc un cap lun-gueț ca o pepenoaică, un creștet țuguiat, o țeastă: rasă peste tot afară de creștet, în vârful căruia lăsase ne ras o spegmă de păr cărunt împletit în patru, după obiceiul bulgăresc,închipuiți-vă o frunte-mică brăzdată cu nenumărate încrețituri, niște sprâncene roșcate și mai mult de jumătate căzute, ochiul cel drept scurs și pe jumătate deschis casă se vadă în interiorul său sec o roșeață umedă și respingătoare, iar ochiul stâng mic, aproape rotund, cu albeața roșie aproape ca sângele, cu retina verzue spălăcită, însă culuminișiul său-rotund, viu și pătrunzător, cu pleopele roșii umflate, urduroase și refecate, înconjurate de o coroană de gene rari și roșii ca sângele; închipuiți-vă un-nas cârn, roșiu și acoperit cu umflături ca niște ciuperci mici aproape vinete, cu nările largi pline de păr roșiu și de tabac. Pe lângă toate aceste grațiosități închipuiți-vă o figură fălcoasă, lătărea-ță, oacheșă roșcată, ciupită de vărsat, umflată ca chipul unui hidropicos și pestrițată cu pete mari roșii, care dau de față pe bețiv, toate acestea împodobite cu niște mustăți roșii și sbărlite dar peste măsură de lungi, răsucite după urechi arnăuțește, însă foarte rari, mai ales cea din dreapta; mai închipuiți-vă o bărbie rasă și rotundă îngropată într-o gușe nu atâta de mare și de grasă, ci lăbărțată ca a omului, ce fusese o dată gras dar slăbise, din care cauză avea un aspect neplăcut și respingător; închipuiți-vă încă o statură de piftie, ce-va mai naltă ca un cot, o spinare adusă cam în formă de cocoașe, o talie groasă și burtoasă, umărul drept mai nalt ca cel stâng, niște brațe scurte și butucoase, care cu greu se putea împreuna la spate, niște degete asemeni scurte și cărnoase, din care două de la mâna dreaptă lipseau, fiind tăiate cu sabia, negreșit în focul Vre-unei lupte; închipuiți-vă niște brațe scurte, groase și nervoase, pe pielea căruia erau întipărite felurite litere bizare și neînțelese și figuri de dihănii pocite, făcute prin înțepături de ace, frecate după însângerare cu iarbă de pușcă după moda barbară practicată în orient; închipuiți-vă în fine niște picioare scurte, groase, lăboase și lipsite de ori-ce proporție, pe lângă acestea toate piciorul drept mai scurt de cât cel stâng și in-flecsibil la genuchi; îndiipuiți-vă toate aceste a-mănunte plăcute, adunate într-o singura ființă, și, după ce veți avea înainte minței toate aceste închipuiri, abia vă puteți face o slabă idee despre aspectul acestui om, pe care natura pâr-că l-a făcut într-adins ca să inspire repulsiune, frică și gro,ază!

Pe lîngă aceste frumuseți se mai adaogau și altele tot atăt de reușite ca să facă din Cârc Ser-dar Stoica monstru cel mai înspăimântător. Mai adaogați dar la acest portret o voce stridentă, falșă și ascuțită, eșită mai mult din stomac de cât din găt, întocmai ca a omului ce țipă într-un butoiu desfundat; pe lângă acestea un port ex-travagant de bizar, mai mult de carnaval de cat de purtat în societate. Totdeauna el purta pe cap un turban mare peste măsură, făcut mai tot d-a-una dintr-un taclit vărgat cu chenare, ce purta în zile de lucrătoare, iar în zilele de sărbătoare altul mai luxos, înflorat cu felurite fețe arătoase ce i înfagiura capul de mai multe ori, în niște încolacituri meșteșiugite. Pe trup în zi lucrătoare era învelit cu un conteș de buhur verde brodat pe la margini cu piele de pisica neagră, ce acoperea un antiriu de citărie vișinie închisă, strâns la mijloc cu un brîu roșiu, de care atărna un seleaf de filigran de argint încărcat cu o mulțime de hangere, pistole și cuțite; antiriul ce purta în zilele de lucru era scurt până la genuchi și cădeau peste niște șalvari de citarie persicii sau portocalii după împrejurări; în zilele de sărbătoare eră învesmântat în haine scumpe de mătase și catifele și o fermenea sau giubea de postav bun îmblănită cu samur. In sfârșit el purta în picioare de ordinar pantofi ele saftian negru asențiți și întorși la vârf, încălțați peste meși de mesină galbenă. In timp de paradă această caricatură de om își împodobea făptura sa cea caraghioasă cu un costum complect de arnăut de culoare roșie ori albastru, sau verde după împrejurări brodat cu o mare încărcătură de flori cusute cu fir de aur și argint. Când se îmbrăca cu acel costum brâul său era de șial de mare preț, seleaful de argint masiv și armele încrustate cu bogate flori de argint.

Acest om atât de slut de dizgrațios și de re-plusiv veni să înlocuiască pe Polcovnicul Dumitra-che, care era o grădină de om, și ca fizic și ca caracter. Logofătul Manoiache Lahovări care ținea locul de Caimacam al Craiovei, fiind un om isteț și de gust, de îndată ce îl văzu, cu toate că fusese recomandat cu multă căldură de Bimbașa Sava, nu-i fu pe plac, dar nu putu să-i respingă, căci Bimbașa Sava nu putea să fie refuzat, ci se hotărî să se scape de el cu un cusur subțire cât va putea mai curând. Norocul îi servi de minune. Curând după plecarea lui Dumitrache spre București, se iviră din nou hoți prin județul Romanați, mai ales prin apropiere de satul Islaz de pe marginea Dunărei. De îndată ce află această știre, Caimacamul trimise pe Cârc-Serdarul Stoica la Caracal,în fruntea unei mari cete de poterași, și cu chipul acesta se scăpâ de ploconul ce-i trimesese Bimbașa Sava.

Parvanoglu sosi în Caracal cu repurtația unui oștean desăvârșit, a unui strategist consumat și a unui om înzestrat cu mullă bravură și cu o netemere de moarte împinsă până la imprudență; cu toate acestea, cu totul contrariu de ce se întâmplase cu Caraman după venirea sa acolo, hoții în loc d-a dispărea sau cel puțin d-a se mai rări, din potrivă se înmulțeau pe fie ce zi ce trecea și se făceau din ce în ce mai cutezători. Cârc-serdarul ce e dreptul organizase mai multe ex-pedițiuni împotriva lor, isbise fără veste mai multe păduri, și condusese în persoană mai mu-te bătălii în toată forma, crâncene și sângeroase, dar cu totul din potrivă ce se întâmplase cu Caraman, în loc d-a culege fructele vre-unei victorii și de a se întoarce triumfător, aducând în Caracăl hoți prinși, din potrivă el și ai lui mâncau bătae și se reîntorceau mai mult fugind, lăsând în mâinele hoților prizonieri, pe care aceia tot-d-auna îi spânzurau, iar el cu ai lui tot d-auna intrau în oraș goniți de aproape de hoții biruitori.

Gurele rele, mai cu seamă mulți dintre pote-rașii care luase parte la toate expedițiunile care fusese încoronate cu cel mai deplin nesucces, spuneau în gura mare și fără de sfiială ori cui vrea să-i auză, cum că Cârc-serdarul nu intra nici o dată în vre o pădure înconjurată, în care se încingea vre-o bătae în regulă, nici nu se amesteca în focul luptei, ca să încurageze prin prezența sa pe luptători, ci în tot-d-auna sta departe de încăe-rare, la o respectabilă distanță de bătaia puscei, și de acolo dă ordine luptătorilsr de urmare, prin locotenentul și confidentul său Ciauș Duță, Târ-novean ca și el. Ce-va mai mult, ori de câte ori auzea vre-o bubuitură, el tresărea, își făcea cruce, striga carnacsi și se ascundea după te miră ce adăpost; iar când ai săi o rupeau la fugă biruiți, el fugea în fruntea lor, negreșit sub imboldul ma-rei vitejii ce era în firea sa, de care se dusese pomina din Focșani pânâ în Cerneți.

Hoții nu putură să fie stârpiți în județul Romanați prin prezența unui asemenea mare viteaz; din potrivă numărul lor se înmulțiră și se apro-piară de Caracăl, spre cea maimare îngrijurare a locuitorilor acelui oraș, dar în schimb putură să se mândrească cu faptul măgulitor pentru ei, că se bucurau de prezența în orașul lor a unui goș-gogea Cârc-serdar, care egala la grad cu un co-lonel din vremea de azi, iar nu a ținui biet polcovnic, care pe atunci echivala cu un căpitan de companie. Nu e vorbă, cel mic repurta victorii, pe când cel mare mânca bătăi; dar ce are aface? vanitatea omenească a Caracalenilor era foarte măgulită.

Cu toată presența sa în capitala Romanaților, se ivi chiar jn mijlocul orașului un alt soiu de hoție: furtul' de fete frumoase, din care multe dispăreau ca să nu se mai întoarcă și altele se în-turnau după mai multe luni de absență, într-un hal fără hal și în neputință de a da oare-care detalii lămuritoare în privința furări lor, care se săvârșea înconjurată de un mister romantic și fantastic din partea hrăpitorului lor, pe care nu-i vedeau nici o dată, căci venea la ele numai noaptea și pe întunerec. Cu tot acest mister însă, prin explicatele confuze ce putuse să dea fetele câte se reînturnase, lumea intrase la bănuială că hrăpito-rul de fete, că satirul nesățios, că mizerabilul ne -omenos ar li fost chiar marele ipochimen, apărătorul celor slabi, scutul stăpânirei, sabia legei, însuși Cârc-Serdar Stoica.

Mulți din părinți celor ce suferise asemenea hră-piri, din numărul cărora erau și boeri fruntași, se duseră să se plângă Ispravnicilor, și să ceară trimiterea lui înnapoi de unde a venit, căci venirea sa n-a fost de nici o pricopseală pentru județ, ci s-a semnalat numai prin acele hrăpiri de fete, care au început să se întâmple numai de când a venit el în Caracal, dar toate fură fără de folos. Ispravnicii le spuse verde că, de și recunoaște temeinicia reclamațiunei lor, nu puteau însă să le facă nimic: nici ei, nici Caimacamii «din Craiova nu putea să se atingă de cel învinovățit, căci Stoica era protejatul lui Bimbașea Sava și acela era omul de încredere al generalului Zass, comandantul oștilor rusești din Oltenia. Povățuiră numai pe părinți ca să-și păzească fetele mai bine și să le mărite mai de tinere, căci hră-pitorul nu fura femei măritate, ori-cât de frumoase ar fi fost.

Părinții dătură ascultare ispravnicilor, își păziră fetele ca ochii lor din cap, dar hrăpirele nu încetară și nici nu se împuținară, căci hrăpitorii erau d-o îndrăsneală surprinzătoare, furau fetele cele mai bine păzite, chiar din case cu porți și uși zăvorite. Una dintr-aceste fete furate, cu toată paza cu care o înconjurase mumă-sa, fu și Ilin-ca Golfineanca, care nu voise să se mărite, de și mumă-sa îi găsise bărbat, căci încă ascepta re-înturnarea lui Iancu și încă spera să-l iă pe el de bărbat. Biata fată începuse să iubească cu toată seriositatea și din toată inima pe fantasticul tânăr, și să-i caute în toate părțile, mai ales de când dispăruse, și să se expue la felurite primejdii, călătorind adesea singură de la Craiova la Drăgășani și de la Drăgășani la Caracal și iar la Craiova, fără să reușească a-i da de urmă, căci nimeni nu știa nici chiar muma și frații lui unde s-a dus. Ihtr-una din aceste călătorii singuratice, biata fată a fost hrăpită, nu se știe de cine, și dusă nu se știe unde, ast-fel că nu s-a mai putut găsi, cu toate desperatele căutări ale mumei sale, care aproape înnebuni de durere, că numai pe ea o avea.

IX
O FIINȚĂ INVIOLABILĂ.

Hrăpirea Golfinencii făcu mare zgomot, nu numai în Craiova, dar chiar în Oltenia întreagă și revoltă pe toată lumea de la mare până la mic. Opinunea publică nn stătu nici măcar un minut în cumpănă, ci acusâ ca autor a acestei scârboase nelegiuiri pe Cârc-serdarul Stoica, căci numai el putea să fie atât de neomenos în cât să lipsească pe o biată văduvă de singurul copil ce avea, și să-și pue mintea cu o copilă atât de fragedă, atât de nevinovată și atât de puțin cunoscătoare în ale vicleșugurilor omenești. Numele său era pe toate buzele, dar nimeni nu îndrăs-ni să adreseze vre-o recîamațiune unde se cuvine.

Intr-acea vreme, de o dată și fără veste locuitorii Craiovei se pomeniră că eși ca din pământ și se ivi iarăși pe stradele Craiovei Polcovnicul Caraman, cu figura sa marțială brăsdată. cu crestături de sabie, cu mustățile lui lungi până după urechi și cu părul cărunt, dar în haine de târgoveț iar nu de slujitor; el se reîntorsese din București, după ce se retrăsese din slujba spătăriei în urma desfimțărei polcovniciei Vlasiei. De îndată ce dătu ochii cu câți-va din vechile sale cunoștințe, prima informație ce i se dătu fu aceia a hrăpirei Ilenuței Golfineanca și a bănuelei generale că hrăpitorul ar fi fost satirul nesățios, monstru repulsiv, hiara cu chip de om ce purta numele de Cârc Serdarul Stoica. Această știre produse asupra polcovnicului o foarte mare impresie și o revoltă cu anevoe de descris, de și, după spusa sa, nu cunoștea nici pe Golfinence și nici pe Părvanoglu.

— Ce s-a făcut fata? întrebă el într-un târziu pe un fost camarad ce-i comunicase vestea.

— Nimenea nu știe, respunse fostul său locotenent.

— Și nimeni nu și-a dat osteneala s-o afle?

— Nu, căci fata n-are frați, ci numai o mumă nemângâiată, care nu e în stare să facă ce-va ca s-o scape, atât de amărâtă și de nemângâiată e sărmana.

— Și în întreaga Craiovă, în întreaga Oltenie, nu s-a găsit un singur om care să se intereseze de soarta ei, și să se dea de puțină osteneală pentru a cerceta, a afla și apoi a se duce să ceară socoteală hrăpitorulu?

— Dar cine crezi că poate să aibă curaj d-a intra în cârcotă cu un om atât de puternic, cu Cârc-serdarul, care e mâna dreaptă a lui Bim-bașa Sava, adevăratul stăpân al Olteniei?

— Daca până acum nu s-a găsit un singur Oltean cu inima de bărbat, mă voi găsi eu, care nu cunosc pe nimeni, nici pe Golfineanca și nici pe Cârc-serdar Stoica. Chiar acum mă duc să-i cer, cum știu eu să- cer, să. dea drumul fetei, căr de unde nu, eu am curajul de a mă măsura cu eL

— Să dea Dumnezeu să isbutești, dar nu crez..

— O să vezi; unde locuește el?

— La conacul Ispravnicatului.

Peste câte-va minute el era la conac și față; în față cu Cârc-serdarul, care se întâmplase să fie în cancelaria sa. După ce intrâ în cămara care servea de cancelarie Cârc-serdarului și dătu ochi cu marele ipochimen, el își spuse numele și își declina titlurile în limba greacă.

— A! tu ești vestitul polcovnic Caraman, despre care vorbește toată lumea că ai fi având un? leac cu care stârpești pe hoți? Negreșit că ai venit ca să-mi ceri slujbă? bine ai făcut că ai dat pe la mine, că am trebuință de oameni ca; tine; îți dau sub stăpânire una din cetele mele șp îți dau leafă bună și tain gras.

— Iți mulțumesc, dar n-am venit ca să-ți ceri slujbă, răspunse Caraman cu cuvinte rari și res-picate, ci pentru alt-ce-va; nu mi-a plăcut nici? o dată și nici nu îmi va plăcea ’vre-o dată să slujesc sub altul, ci de capul meu.

— Daca e așa pentru ce alt-ce-va ai venit?

— Pentru ca să-ți cer frumos și rugându-te-să-dai drumul Elencuței Golfineancâ.

— Golfineanca?! exclamă Stoica prefă când-de minune surpriza.

— la nu te mai preface Cârc-serdare, că eu nu sunt cppil de eri de alaltă-eri, și cu toate că. nu ne-am văzut până acum, eu te cunosc de mult, poate mai mult do cât ai vrea să te cunosc, mai cu seamă de când eram amândoi clefți în munții Rodopului.

— Eu cleft?! de unde și până unde astă minciună? eu nu te cunosc, nute-am văzut până acum și nici nu știu unde sunt munții Rodopului.

— Se prea poate; pe semne ai aducere aminte scurtă; slăbiciune omenească ca toate slăbiciu-nele; dar să nu ne uităm vorba, așa te rog; dă drumul bietei Ilencuței, fie-ți milă de mumă-sa care moare și înviază de trei ori pe zi; ‘fie-ți milă și de tinerețele ei. Ce s-a întâmplat s-a în-tâmplat, partea ta; ți-ai făcut gustul, nimeni nu mai are să-ți ceară socoteala; fă bine de scapă încai pe mumă-sa.

— Știi că ești mucalit D-ta?! dar ce eu sunt păzitor de fete sau eunuc de saraiu de îmi ceri așa ce-va?

— Eunuc nu ești, dar hrăpitor de fete ești; toată lumea o știe, toată lumea o spune; te rog dar nu te mai preface, dă drumul bietei fete, și fă măcar o dată în viața ta o facere de bine.

— Polcovnice, știi că ai început-să mă scoți din pepeni afară prin purtarea ta, strigă Stoica puind mâna pe mânerul iataganului ce purta sub coapse.

— Cârc-serdare, bagă sabia în teacă, că cine scoale sabia și nu știe ce să facă cu ea de sabie moare; crezi că mă pricepi, respunse Caraman cu un ton liniștit rezemându-și dreapta de seleaful plin cu pistoale.

— Afară obraznicule, strigă Cârc-serdarul sp u mând de mânie.

— Cărc-serdare nu face gură, răspunse ce-va mai cu tărie Caraman punând mâna dreaptă pe mânerele celor două pistoale, ce erau înfipte în brâul său, astâmpără-te și bagă de seamă că ai început să me scoți din lire prin tagăda ta!

— O să mă silești să te dau afară cu pandurii mei.

— Nu e nevoe; dacă nu ești om de înțeles, mă duc singur, dar nu acasă la mine, ci d-a dreptul la general Zass.

— Du-te și la dracul.

— O să vezi tu pe dracul; te ei tu rău cu mine, dar de mine nu scapi cu una cu două.

De la Isprăvnicat unde locuia Stoica, Caraman trecu la Căimăcam foarte aprins de nereu-șința demersului său și, fiind priimit de Vistierul Costache Varlaam, urmașiul Vornicului Dumitrache Racoviță, care fusese urmașul grafului C. Dudescu și al Logofătului Manolache Lahovari, care ocupa la București postul de Logofăt al Ob-stirilor, i se plânse cu multă apriedere de prii-mirea cea rea ce-i făcuse Stoica și de purtarea sa față de Ilinca Golfîncanca, și-l rugâ fierbinte să silească pe Cârc-serdar să dea drumul fetei.

— A făcut foarte rău Cârc-serdarul că a hrăpit o fată nevârstnică, daca în adevăr a făcut a-cest fapt, respunse locțiitorul de Caimacam, dar ca să-i silesc a da drumul fetei ’mi este peste putință, că nu am nici o putere asupra-i. Ași vrea să te slujesc, că mult îți datorează Oltenia, după cum mi s-a spus, dar ca să merg cu îndrăznea-a până a mă lua la harță cu Parvanoglu, omul lui Bimbașea, nu-mi stă prin putință. El atârnă d-a dreptul de Muscali; de la ei priimește porunci, pe ei îi ascultă, în ochii lor cată; du-te la generalul Zass care te cunoaște și spune-i lui toată șiritenia.

— Așea voi face, răspunse Caraman eșind din Căimăcămie.

De acolo se duse numai de cât la cuartierul generalului Zass, care-l priimi cu bună voință, și mai nainte d-a afla pricina care l-a adus la el, îi promise tot sprijinul dorit.

— Iată pricina care m-a adus înăintea Măriei tale, răspunse Caraman, și-i spuse din fir până în ață tot ce avea da spus.

— Polcovnice, îi zise generalul puindu-i ambele mâini pe umeri în mod familiar și prietenos, armia împărătească se simte datoare ca, pentru slujbele ce-i ai adus, scăpând Oltenia de hoți, să îți dea o dreaptă și vrednică îndestulare, dar alta de cât aceia ce îmi ceri, că ea e mai sus de puterile mele; nu îmi cere să intru în cârcotă cu Bimbașea Sava și cu pandurii săi că îmi este peste putință. Daca ași îndrăzni să mă amestec în treburile lui și să-i cer pedepsirea unuia din-tr-ai săi, Bulgarul sălbatic ar fi în stare să treacă to partea Turcilor împreună cu toți cetașii săi și să întoarcă armele împotriva noastră. Abia îi ținem prin tainuri grase și bani mulți alături de noi pentru ca să-i înduplecăm să se bată împreună cu oștenii noștri împotriva Turcilor, și tot ce face cu inima îndoită și hainlâc face; în fie ce zi ne caută pricină de ceartă, gândeștete singur, judecă și recunoaște că cererea de a pedepsi pe acela ce e mâna iui cea dreaptă, prietenul lui cel mal bun, tratele lui de cruce ar fi pricina ce el caută cu lumânarea. Vezi bine că, de și îți dau deplină dreptate, nu pot să-ți fac nimic, prietene; daca vrei, să capeți îndestularea ce cauți, du- te la Calafat, dă ochi cu Bimbașea Sava, că el e mai marele Cârc-Ser-darului, cere-i lui dreptate, și poate că de la el și prin el poți să dobândești, daca nu tocmai pedepsirea făptuitorului, cel puțin scăparea fetei.

Caraman, de și tu nemulțumit de acest răspuns, totuși, neputând obține altă satisfacțiune, fu nevoit să priimească ca bun acel sfat și să se hotărască să plece spre Calafat, mai ales că avea mare dorință și chiar nevoe d-a se întâlni cu Tudor spre a se consfătui cu el în privința celor ce avea de făcut în viitor.

Ajungând la Calafat, mai nainte d-a da ochii cu Sava, Caraman se duse la Cuartierul unde era găzduit parucicul din Vladimirești și, dând ochii cu el, după ce se gratulară și se îmbrățișară, Tudor îi zise:

— A venit iubite frate vremea ca polcovnicul Caraman, să reintre în sânul pământului de-unde a eșit, și să iasă iarăși la iveală Iancu Jianu cel ce nimeni nu știe ce s-a făcut, că s-a apropiat vremea ca acel Iancu să înceapă să facă aceia ce s-a făgăduit prin strajnic jurământ. Răsboiul e p-’aproape de sfârșit, Turcii sunt aproape sleiți, pacea peste cinci luni cel mult va fi un fapt îndeplinit, Rușii vor pleca ca să nu mai vie, cel puțin multă vreme și, după cum îmi bate mie o-chiul și am aflat de la cei ce știu multe, tot Grecii vor lua în stăpânire domnia Principatelor, căci au știut să intre și pe sub pielea Rușilor cum au intrat pe sub a Turcilor.

— Ce-mi spui tu Tudore e lucru de spaimă? va să zică suferințele ce am îndurat și jertfele ce am făcut nu ne-au fost de nici un folos? va să zică încă nu scăpăm de venetici, și haiducia va trebui să reînvieze și să înflorească mai amarnic ca în trecut?

— Din nenorocire da, frate, Românii sunt ursiți sa mai bea din paharul amărăciunei; dar pentru ce-mi faci această întrebare? ce ai început să te codești, să te sperii de primejdiele ce vei înfrunta, să-ți fie frică?

— Mie frică?! o! nu frate, nu mă cunoști îndestul; din potrivă ard de nerăbdarea d-a începe lupta cea mare, lupta cea hotărâtoare, lupta de desrobire a neamului românesc, care să-l scape de lanțurile cu care l-a înfășurat buruiana veneticilor, și aștept să sosească ceasul mult dorit d-a începe lupta. Spune-mi când să fiu gata, și eu încep chiar de mâne ca să-mi adun voinicii.

— Nu de acum; încă n-a sosit vremea; lasă să se închee pacea, să plece Muscalii, să vedem ce se va face după aceia și, pe urmă, după ce vom vedea că s-au pus la loc toate ticăloșiele de mai nainte, atunci să începem lupta cea hotărâtoare, tu în codru și eu alt-unde-va.

— După încheerea păcii tu ce te vei face?

— Mă voiu duce cu Muscalii în Rusia și voiu sta acolo încă câți-va ani ca să învăț bine știința răsboiului. N-ai face rău ca și tu într-aceas-tă diastimă de vreme să mai înveți ce-va mai nainte d-a începe răsboiul.

— Și anume ce?

— Ai învățat toate tainele poterilor și ale câr-muitorilor lor, dar n-ai învățat și tirtipurile slujbașilor care pun în mișcare pe poterași. Eu în locu-ți, prin regelele ce nu lipsesc lui Iancu Jianu, m-ași face zapciu, ași deveni mâna dreaptă a lui Dumitrașcu Bibescu, care e adevăratul cârmuitor al Olteniei, de șiji-are nici o slujbă, și m-ași desăvârși în cunoașterea oamenilor și a lucrurilor, până ce va sosi vremea cea priincioasă pentru începerea luptei.

— Să știi că am să te ascult întru toate. A- cum, după ce ne-am înțeles, te rog deschide-mi drumul să pătrund până la Bimbașea Sava.

La el este lesne de pătruns, căci, urmând obiceiul turcesc moștenit din frageda sa tinerețe, de pe când slujea la Turci, priimește cu cea mai mare înlesnire pe ori-cine vine la el, îi ascultă cererea cu bună voință, dar nu-i face nimic de cât în schimb de bani sunători.

— O să încerc și, daca o fi nevoe, îi voi da chiar și bani.

— Incearcă.

Caraman s-a dus cu acest nume la Bimbașea Sava, a răsbit fără nici o piedecă până la el, a fost priimit cu multă bună voință, dar când a aflat pricina care l-a adus pe Polcovnic la Calafat și cererea ce-ia făcut, a strigat cu impetuositate, is-bind cu pumnul masa ee avea înainte-i:

— Nici un fir de păr nu se va. atinge din capul fratelui meu Cârc-serdar Stoica Pârvanoglu; oici o bănuială nu va mânji numele prietenului meu iubit, nici o minciună mișelească nu va a-vea trecere față de mine care să-i atingă pe eL Tot ce-mi spui polcovnice sunt niște scornituri ticăloase, pornite din ură și răutate, pentru ca să terfelească neprihănitul nume al acestui slujbaș; vrednic de toată lauda, căruia Oltenia îi datorește-scăparea sa de cetele de hoți.

— Credeam că acela ce a stârpit cetele de hoți din Oltenia se numea Polcovnicul Caraman, iar nu Cârc Serdar Stoica, și că mântuitorul Olteniei, era prea plecata slugă a D-tale, iar nu acela ce nici n-a îndrăsnit pân-acum să intre în vre-o pădure.

— Ori cum și ori cine o fi mântuitorul, Pâr-vanoglu, la vârsta lui îndestul de înnaintată, are-alt-ce-va mai bun de făcut de cât să fure fete-din casele părintești.

— A făcut-o bimbașe, a făcut-o; toată lumea îl învinovățește.

— Toată lumea?! ce-mi spui mie de toată lumea? par-că nu știu eu-cine e toată lamea? sunt măre la mijloc numai ponosuri dușmănești.

— Nu e nici un ponos, ci curatul adevăr; de-aceia te rog fierbinte să-i poruncești să dea drumul fetei și să se astâmpere în viitor, iar pentru pedeapsă, va găsi-o de fa D-zeu.

— Nu poruncesc nimic, că nu e cu nimic vinovat.

— Rău și fără cale faci ceia ce faci, căci Stoica nu e curat precum crezi.

— Il iau pe sufletul meu

— Dacă aceasta ți este cea din urmă vorbă, să știi bimbașe, că boerii Olteni își vor întrar-ma slugele și scutetnicii, spre a apăra casele în -care sunt fete mari de. hrăpitori, ori-care ar fi.

— Voia la ei ca la banul Ghica.

— Slugă.

— Călătorie sprâncenată.

Peste câte-va săptămâni dfipă ce a avut loc această convorbire, s-a lățit în întreaga Oltenie știrea că Cârc Șerdarul Stoica Pârvanoglu, în urma poruncei ce a priimit de la București, căuta prin toate părțile Olteniei pe un oare-care Mano-îache Caraman, de fel de pe la Marea albă a Arhipelagului, de origină Grec, cam în vârstă de 45 ani, necăsătorit, care prea bine putea să fie însuși Polcovnicul Dincă Caraman, care a slujit câtă-va vreme în Oltenia ca polcovnic de poterași. A-cel Manolache Caraman era urmărit de oamenii stăpânirei, fiind acuzat de tâlhărie și omucidere. Acest Caraman, în unire cu un cârciumar anume Stoian.Curtu în vârstă de 40 ani, căsătorit, originar din Ialomița și stabilit de o jumătate de an în satul Pietroiul jud. Brăilei; cu Dobre Holteiul Croitorul sin Stan Pârcălabul, în vârstă de 26 ani, cu Petre Surdu sin Dima de 40 ani și căsătorit, locuitor într-același sat, cu Arhip Cojocarii de 28 ani căsătorit, cu Nicolae Gaură de 35 ani tot căsătorit, cu Constantin Holteiu și Ni-cola de 22 ani flăcăi, cu Mihalache sin Radu de 30 ani căsătorit și cu Vasilache Coru sin Scoarță de 20 ani necăsătorit, toți birnici și locuitori în satul Petroiu, ar fi ucis trei pahonți ruși: adică pe Vasile,pe Costeașipe Călin popă lipovenesc în ziua de 17 Februarie anul 1812, într-un bordeiu de lângă podul de peste Șiret aproape de Vădeni, pentru ca să le fure două fedeleșe pline cu vin, niște arme precum și un cal. Dintr-aceștia, toți țăranii au fost prinși de cazacii trimiși în urmărirea lor!? cârciuma din marginea satului Petroiu, și au fost dați pe mâna comandantului rus din cetatea Brăilei spre a fi judecați militărește, ca unii ce au comis crima în raionul unui teritoriu cucerit și ocupat militărește de către Ruși, iar cel-l-alt scăpând era urmărit și căutat în toată Țara Românească și în Moldova.

Cârc Serdar Stoica care aflase de la Bimbașa Sava despre intervenirea polcovnicului Caraman, pentru a cere pedepsirea lui pentru hrăpirea Gâr-fiștencei, a crezut de cuviință să-și răsbune contra îndrăsnețului apărător de fete, să facă o con-fuziune voită de nume, să profite de asemănarea poreclei ucigașiului Manolache Caraman din Brăila cu a polcovnicului Caraman din Craiova, să aresteze pe acest din urmă în locul celui d-ân-tâiu și, până ce se va dovedi și prinde adevăratul ucigașiu, să aibă în manele sale la umbră, pe polcovnic și, măcar în câte-va zile cât îl va avea, să-și răsbune asupra-i cum știa el să-și răsbune, adică supuindu-l la cele mai groaznice torturi.

Animat de dorința atât de puțin creștinească, Parvanoglu a pus în mișcare toate cetele sale de poterași din întreaga Oltenie ca să urmărească pe Polcovnic, și acei slujitori au răscolit toate orașele și satele din cele cinci județe din Vala-chia mică, ca să prindă pe Polcovnic, care era cunoscut de toată lumea, și care până eri alaltă-eri se plimba prin stradele Craiovei, dar toate alergăturile, toate căutările și toațe scotociturilo au rămas fără de folos, căci peste Caraman nu a putut nimeni să dea, par-că îl înghițise pământul! Aceste urmăriri durară mai bine de o lună, până lă mijlocul lunei lui Aprilie.. Ele încetară când a-devăratul Caraman fu prins tot în județul Brăila, și apoi dat pe mâna autorităților Rusești și la 12 Mai 1812 osândit împreună cu tovarășii săi, ca un ucigași ce era, ca să fie împușcat.

X
IANCU JIANU ŞI CÂRC SERDAR STOICA

Imediat după misterioasa d sparițiune a Polcovnicului Caraman, eși din nou la iveală tânărul fecior de boer, Iancu Jianu, care sosi dintr-o lungă călătorie ce durase mai bine de un an, în care timp colindase întreaga Valachie, Moldova, Ardealul, Țara Ungurească și Țara Nemțească până la Beciu. De îndată ce a sosit, a luat din din nou în posesiune via și foișiotul său-de lângă Drăgășani și după ce stătu în vie vr-o trei zile și avu lungi consfătuiri cu Alexe, care rămăsese la vie, Iancu se duse la Drăgășani la mama sa, și prima ființă ce întâmpină acolo în calea sa, fu soru-sa Ancuța, care cum îl văzu se agăță de gâtul fratelui său, și plângând cu hohote îi zise:

— Nene dragă, au hrăpit oamenii lui Cârc-Serdar Stoica pe prietina mea Ilencuța, sărmana fată nu se știe ce s-a făcut; mumă-sa plânge ziua și noaptea, și noi n-am știut unde ești ca să-ți scrim să vii.

— Și eu ce era să-i fac? replică Iancu sărutând pe Anicuța pe frunte și degajânduse binișor de îmbrățișările ei.

— Tu ai fi mântuit-o și ai fi isbândit-o j numai tu ai fi fost și ești în stare s-o scapi.

— De unde știi că sunt?

— Știu că tu ai inimă, ai bărbăție, ești îndrăzneț și, de și te arăți a fi urător de oameni, ești milos și bun; n-ai fi putut îngădui ca o fată nevinovată să îndure chinurile cele mai cumplite.

— De unde știi că n-am încercat și că... n-am isbutit?

— Tu?! când? nu se poate; daca ai fi încercat ai fi isbutit și dapa vei încerca de sigur să vei isbuti; inima mi-o spune.

— Unde e mama? întrebă Iancu ca să schimbă vorba.

— In casă, răspunse soru-sa.

— Vreau să-i vorbesc între patru ochi.

— Daca e așea du-te tu singur; eu rămân să ’mi ud florile din curte.

— Du-te dar nu te depărta prea mult spre fundul grădinei.

— Dar pentru ce?

Pentru ce, peniru ne ce atâta-ți spui și e destul; tu ești fată cuminte și de înțeles, fii ascul-tăoare.

— Voi fi neicuțule, că te iubesc mai mult ca pe toți frați.

Iancu intrâ în iatacul mamei sale, și după ce termină cu lacrimile și îmbrățișerile, el zise mamei sale.

— Mamă să aibi ochii mai ațintiți ca până acum spre Anicuța, că s-a făcut mare, frumoasă de pică și vremurile sunt grele. Până să isbutesc eu să adun o ceată de slujitori credincioși, cari să vă păzească casa de făcători de rele și de hrăpi-tori, păzeste-o tu mamă ca ochii din cap, ca să n-o fure și pe ea Cârc Serdar Stoica și să plângem și noi cum plânge biata Golfineanca.

— Vai de mine Iancule! tu mă sperii; exclamă bătrâna tremurând.

— Nu trebue să te sperii, ci să fii cu ochii neadormiți, precum voi fi și cu.

— N-ar fi mai bine s-o mărităm, că spurcatul lasă pe muerile tinere în pace.

— S-o mărităm dar cu cine? ai pus D-ta ochii pe cine-va?

— Da fătul mami, Slugerul Tudor din Vladi-mirești, care a venit de câte-va ori în casa noastră ca să vorbească cu tine, mi s-a părut a fi un tânăr prea cum se cade și prea potrivit cu soru-ta.

— Nu știu dacă o vrea el ca să se însoare!

— Și pentru ce să nu vrea? ce soru-ta e vre-o ciumă, vre-a calică fără stare și de un neam «nai jos ca ai lui?

— Ba nu; din potrivă ar fi foarte potriviți întru toate, dar el nu vrea să se îosoare cu nimeni, întocmai ca și mine.

— Și pentru ce să nu se însoare?

— Pentru că are alte gânduri; viața sa este ursită pentru alte scopuri nepotrivite cu însurătoarea.

— Boerul Vasile Moangă mi-a vorbit alt-fel; mi-a spus că chipul Ancuțe i-a pricinuit în inima tânărului o întipărire vie, că a încălzit inima lui de ghiață și că i-a zis într-o zi: Tată Moangă dacă in-ași însura vre-o dată numai pe Ancuța Jianca ași lua-o de soție.

— Ancuța știe ce-va?

— Nu știe, dar mi se pate că bănuește și chiar îl iubește pe sub ascuns; de aceia și Moangă s-a legat că va veni peste scurtă vreme cu el ca să ne-a ceară de soție pentru Tudor.

— Dacă ășea stau lucrurile, foarte bine, n-am nimic de zis, și mie ’mi place Tudor; dar frații mei știu ce-va?

— Nu; nu le-am vorbit nimic păn-acum; daca vrei și crezi de cuviință, du-le tu la Caracal, că eu preget și ei pe la mine nu vin, du-te așa te rog, și vorbește-le, că acum nu mai ești copil.

— Mă duc, dar teamă mi-e c-o să calc cu stângul și iar o să mă cert cu frați mei.

— Și de ce să te cerți?

— C-o să le cer și zestrea Ancuței precum și partea mea, că acuma sunt vârstnic, și ei n-o să vrea șă mi-o dea.

— Nu se poate.

— O să vezi; prea sunt închinați banilor frații mei.

Mai nainte d-a se duce să dea ochi cu frații săi, Iancu, își aduse aminte de făgăduiala dată surorei sale, adică d-a încerca să scape pe Ileana din prinsoarea în care se găsea și d-a o reda mumei sale. Animat fiind de această dorință, el se prepară ca a doua zi să plece spre Craiova, pe care n-o mai vizitase de când a dispărut misteriosul Caraman. In noaptea ce-l despărțea de ziua plecârei, nu putu să-și dea seama din ce cauză, simția o nerăbdare și un neastâmpăr ne înțeles, o dorință ne învinsă d-a vedea ziua ivin-du-se din nou, mai de vreme, ca să poată pleca cu un minutai curând și o nerăbdare d-a vedea cu un minut mai în grabă resultatul acelei inter-veniri.

El nu iubise nici de loc pe Ilinca și nici nu se întipărise în mintea lui, o clipă măcar, chipul acestei fete, și cu toate acestea într-acea noapte trăsurele feței sale fură mereu înnaintea ochilor săi închiși, surâsul drăguț al rumenelor ei buze fu mereu întipărit în închipuirea lui și-i încălzea inima într-un mod neînțeles. Sunetul cel argintiu al vocei sale, care forma o muzică plăcută pentru urechile lui, par-că răsuna într-una în urechile sale și, pe lângă surâs și chip vesel, par-că întrezărea o închipuire tristă și plângătoare, torturată de dureri cumplite, par-că vedea lacrămi curgând șiroaie din niște ochi frumoși și auzea plânsuri întretăiate de suspinuri sfâșietoare. Toate aceste vedenii durară mult timp, chiar după ce adormi d-a binele, și nu încetară de cât când se luminâ de ziuă și sări din pat spre a se îmbrăca și porni spre Craiova. De sigur nu iubirea, o iubire prea târzie și împiedecată de niște obstacole peste putință de învins, ci mila, compălimirea și arzătoarea dorință ce avea d-a scăpa pe biata fată de chinurile ce o turmentau, l-a făcut să fie muncit o noapte întreagă de atâtea vedenii.

Ajungând la Craiova frământat d-aceleași gânduri, d-aceleași chinuri și d-aceiași nerăbdare, Iancu nu mai crezu de cuviință să mai bată ia ușile la care bătuse mai nainte Polcovnicul Cara-man, ca să ceară aceiași dreptate ce nu i se făcu, ci se duse d-a dreptul la Vornicul Dumitrache Bibescu protectorul familiei sale, care pân-atunci nu-i refuzase nici o dată în toate cererile câte îi făcuse și, ajungând la el, și fiind priimit cu grăbire în iatacul său, îi expuse în detaliu cauza care-li adusese la dânsul și-l rugâ ferbinte ca să intervie el personal pe lângă Cârc-serdar și să-i constrângă ca să dea drumul fetei cocoanei Mariuța Golfi-neanca.

— Eu nu mă pot duce la el, că nu mă lasă ipolipsul, respunse Bibescu; nu se poate ca să mă potrivesc eu, măre vornic, cu un cârc-serdar; dar du-te D-ta la dânsul, arată-i acest inel al meu, pe care-l cunoaște foarte bine, spune-i că eu te-am trimis, vorbește-i în-iiumele meu, roagă-l frumos din parte-mi ca să dea drumul fetei, pe care de sigur va scoatc-o din pământ din iarbă verde, dacă în adevăr el a furat-o, vorbește-i și mai poruncitor, dacă vei vedea că se codește, și dacă nu va vrea să se supue, vino de-mi spune, ca să știu ce să fac, că numai eu am ac de cojocul lui.

Jianu dătu ascultare protectorului lui, se duse la Cârc-serdar, al cărui conac îl știa fostul Polcovnic Caraman, se înfățișă înnaintea lui, îi arăta inelul Bibescului și-i repetă vorbele ce ’i ordonase vornicul să-i adreseze din parte-i.

— Va să zică D-ta tinere te-ai dus la marele vornic Bibescu ca să mă pârăști mai nainte d-a da ochii cu mine, și te plângi împotriva mea, fără să știi daca e adevărată sau nu învinuirea ce-mi faci? Să știi că m-ai călcat pe bătătură ce mă doare și te-ai atins de rana ce-mi sângeră, strigă Stoica rânjind ca o fiară; bagă de seamă băete, că cine îndrăsnește să se pue în calea mea ca să H se lupte cu mine, eu îl sfărâm fără nici o îndurare.

Fie voiu îndrăsni să mă lupt și eu cu o H fiară puternică și rea, dacă nu voi avea încotro K să apuc; trebue să scap pe Ilinca cu ori-ce preț.

— Și ce-ți pasă ție de Ilinca? ce are lumea cu Ilinca? și pentru ce aleargă toată lumea ca să scape pe Ilinca din o închisoare ce-i place, în care stă de bună voe și din care nu fuge, de și e e slobodă să facă tot ce vrea, căci îi e dragă acea închisoare?

— Ii e dragă ei? și ai îndrăsneală s-o spui? esclamâ Iancu abia stăpânindu-se.

— Da, am, pentru că fata mă iubește; pot să mă laud că e nebună după mine.

— O spui asta fără de nici o sfială că se va găsi cine-va care să-ți spue că minți?

— Da o spui, că nu minț ci grăesc adevărul.

— Nu te-ai uitat nici o dată în vre-o oglindă?

— Ba m-am uitat, dar, se vede că nu știi ce spune povestea: nu e frumos cel ce e frumos,! ci cel ce îmi place mie. s

— Va să zică mărturisești că Ilinca e la tine, Cârc serdare?

— Da, și de ce să nu mărturisesc, daca o dată ne iubim unul pe altul?

— Altă dată Uăgăduiai cu strajnice jurăminte

— De unde știi?

— De unde știu, de unde nu știu treaba mea.

— Fie; ce-mi pasă? pe atunci tăgăduiam, că încă nu era ibomnica mea, dar acum când îmi

JUPANEASA MARIUȚA GOLFINEANCA

ILINCUŢA FATA GOFINCEI

este drăguță, când sunt sigur că ină iubește și când sunt aproape sa mă cunun cu ea, nu mai am cuvânt d-a mă mai ascunde.

— Toate astea după părerea mea sunt numai niște scornituri spuse ca să nu te supui mareliui Vornic, adică să dai drumul fetei. Dacă grăești a-devărul dă-i drumul ca să vie nesupărată la csa părintească, și după aceia, daca ai de gând să te cununi cu e-a, și dânsa nu se va împotrivi, du-te de o cere de la mumă-sa și ia-o cu cinste-și după lege de la părinți ca s-o duci la biserică, și apoi, după cununie s-o duci acasă la tine.

— Mă mir de tine băete și mă întreb cu ce drept îmi vorbești tu de această fată, cu care-nu te rudești nici la al șaptelea neam? mă mir iarăși de ce îmi ceri mie aceia ce are drept să-mi ceară numai un tată sau un frate?

— N-are nici tată nici frate; afară de acestea această fată avea să fie peste scurtă vreme-logodnica și apoi soția mea.

— Ce spui? n-am știut, că daca a-și fi știut o lăsam în pace; mie nu-mi pleac să sparg case; dacă vrei s-o ei și după cele ce i s-a întâmplat fără vina mea, îți făgăduesc pe cinstea mea de-fpst palicari, că-t dau drumul și nici nu mai mă gândesc s-o iau de nevastă.

— Dă-i, și pe urmă ia singură va hotărî pe care din doi va alege.

— Ba nu, așa nu voi că poate să mă înșeli, jură-teși tu pe ce ai mai scump că vei lua-® de-nevastă pe ibovnica Cârc-serdarului Stoica și pe-urmă dăruită să-ți fie.

— Ei! văz bine că nu ne putem înțelege cu binele, că umbli cu șioalda și că mă silești ca să mai dau încă o dată ochii cu Bibescu, spre a-i spune că nu vrei să înțelegi cu binele, ca pe urmă să înceapă el cu anasîna cum știe el; că singur mi-a spus că el are ac de cojocul D-tale.

— Așea ți-a vorbit marele Vornic? bine, fie; de nevoe face omul ce nu poate să facă de voe; dau drumul Golfinencei și nici nu mă mai în-cerc ca s-o cer de nevastă; dar vai de tine ti-nere, că ți-ai făcut din mine un dușman de moarte.. De azi încolo te povățuesc să te păzești de mine, că te voi urmări pe toate căile. Știu apucăturile tale, îți cunosc firea; din toate voiu face arme ca să te zdrobesc, și voiu- făuri fel de fel de săgeții cu cari să te străpung. Chiar din minciună voiu face paloșiu cu care să-ți răpuiu zilele.

— Fă ce știi, Cârc-Serdare, că eu n-am teamă p îmi place și mi-e drag să mă războesc cu oameni puternici ca D-ta.

— Nădăjduești că ’ți va fi de vre un ajutor protecția Bibescului? voiu ști eu cum s-o ocolesc-si s-o fac nefolositoare.

— Fă tot ce știi, ce poți și te vei pricepe.

— Nu te voiu lăsa până ce np.țe voiu vedea cu ștreangul de gât, și daca se va întâmpla ca să intri vre-o dată în ghiarele mele o să fie vai de tine.

— Vai fie, daca așa va vrea Dumnezeu.

După ce rosti aceste cuvinte, Iancu eși din ia-tacul Cârc-serdarului, se duse la Bibescu de-i înâpoe inelul și-i raportă numai că Stoica s-a făgăduit să dea drumul Golfinencei, și după aceia plecă din Craiovă și de acolo se duse drept la Drăgășani pentru a comunica surorei sale că s-a închinat cu slujba ce i-a dat.

Peste trei zile după aceia Ilinca fu scoasă din închisoarea în care se afla, de către doi oameni mascați care-i legară ochii, îi legară mâinele la rspate, o urcară într-o trăsură închisă ce fu imediat pusă în mișcare, o purtării prin mai multe strade ce nu putea să vadă, precum și pe drumuri de țară, și după două-ore de umblet, ea fu dată jos din trăsura care plecâ pe dată și fu lăsată singură în mijlocul unei strade. Când se simți singură, ea se sforța ca să ’și deslege mâi-mele, și, după ce reuși cu multă greutate, își smuci legătura de la ochii, se uită în juru-i sperioasă și văzu că era noaptea târziu și întuneric beznă. Cu toate acestea tot recunoscu că era la poarta casei părintești.

Văzându-se acolo, ea bătu la poarta care era închisă, cu o cărămidă ce găsi în drum, și ridică toată casa în picioare prin zgomotul ce produse. Trec peste emoționantele scene ce produse a-«ceastă neașteptată revenire, și mă mărginesc a spune că aceia ce s-a înturnat nu mai era frumoasa, rumena, frageda și vesela fată de altă- dată, ci umbra ei, o umbră palidă, slabă, plânsă, nrâțită, care spuse plângând maicei sale c-a fost batjocorită, necinstită, pângărită și maltratată în mod odios de o ființă omenească brutală, al cărui chip n-a putut să-i vadă nici o dată, căci în «cămara în care ea a stat închisă mai multe luni, în tot d-auna domnea o lumină îndoioasă ce ’i prăpădea ochii, și hrăpitorulei venea numai noaptea când domnea în casă întnneric beznă.

Ea n-a putut să spue mamei sale nici locuit în care a stat închisă atâta timp, căci perdelele-din cămara sa au stat mereu lăsate între două rânduri de geamuri cari nu s-au deschis nici o-dată, astfel că n-a putut să vadă cele din îm-prejurimele camerei sale, iar femeia care ’i a-ducea de mâncare, îl aprindea lumânarea și o servea, era mută și surdă din naștere, ast-fel că n-a putut să-i dea nici o informație. Asemeni șn la liberarea sa n-a putut să culeagă nici o informație lămuritoare, am spus pentru ce.

Ca să spele rușinea produsă în familie din cauza acestei răpiri, și ca să ridice moralul abătut al tinerei fete ce suferea, jupâneasa Mariuca se grăbi a căuta și a gași un boerănașiu din județul Gorjiu, care consimți, în schimbul marei zestre ce priimi, ca să spele rușinea llinchi luând-o de soție, și s-o ducă ca să locuiască împreună, cu el la moșia sa.

XI
CEARTA DINTRE FRAȚI.

După ce raportă surorei sale ceia ce a făcut pentru Ilinca, și dobândi de la ea promisiunea că nu va vorbi despre aceasta amicei sale, Iancu plecă spre Caracal cu inima îndoioasă, și ajungând acolo trase, nu la unul din frații săi, ci la unchiul său Grigorie; de la el se duse la fratele său Amza, unde întâmpină o priimire mai mult dușmănoasă de cât frățească.

— Ce te-ai făcut de atâta restimp de vreme de când nu te-ai văzut prin lume? întrebă Amza însoțind vorba cu un surâs sardonic.

— M-am plimbat prin cea lume mare și largă, răspunse Iancu cu un ton glumeț și cu totul degajat.

— Plimbare pe vreme de războiu?! când toată lumea stă pe lângă casă ca să-și păzească avutul!.

— Păzește casa acel ce are ce păzi, pe când -eu abia am eșit din nevârstnicie.

— Să hoinărești prin lume mai bine de un.an fără să scrii la nimeni ca să știm dacă ești ’viu sau mort.

— N-am putut să scriu, că pe unde umblam eu nu prea era înlesnire de scris, dar cei ce m-au iubit și au vrut să aibă știri desprn mine, le-au avut la vreme; celor-l-alți le-am făcut un bine, le-am dat prilejul să se bucure că poate am murit.

— Ce le pasă acelor ce crezi D-ta că te dușmănesc dacă trăești sau ai murit? viu sau mort lor le e tot una.

— Nu tocmai, căci pe lângă dragostea frățească, ce nu toată lumea simte, mai sunt și socoteli de dat ce tot epitropul trebue să dea când epitropisitul a ajuns în ilichie de a le cere.

— Ce noimă are aceste cuvinte? întrebă Amza făcându-se roșiu de mânie.

— Acea noimă ce trebue să aibă niște cuvinte limpezi și lămurite? ele au noima că am ajuns în vârsta de a eși de sub epitropie, și am venit să-ți cer, neică, socoteala de chipul cum ai epitropisit averea părintească.

— N-am nici o socoteală să-ți dau ție că epitropul tău e unchiul Stănuță Jianu, care nu e mort.

— Intr-adevăr nu e mort, dar, îndemnat fiind de D-ta, el s-a lipsit de epitropie și a lăsat-o în seama D-tale.

— Și chiar așa d-ar fi ce-ți pasă D-tale de epitropie; taica când a murit mi-a lăsat cu limbă de moarte porunca ca să nu-ți dau nimic pe mână, nici măcar o lăscae, ca să nu te mai a-puci de nebuniele care l-au băgat în mormânt, ci să te țiu de scurt de bani.

— Ce spui? așa a zis tata? eu nu crez.

— Crezi, nu crezi, puțin îmi pasă; eu nu dau nimb.

— Prea bine; despre asta judecata va hotărî în curând; vreau să știu ce ai făcut cu venitul părți surorei mele.

— Ei? și ce vrei să afli?

— Vreau să văz socotelele, ca să văz ce ai făcut cu acel-venit, că mama și Ancuța se plâng câ n-au de nici unele.

— Despre socoteli bucuros sunt gata să ți le-dau chiar acum. Poftim.

Pronunțând aceste cuvinte, Amza se sculâ după sofaua pe care stătuse până atunci grecește, se-apropie de un dulap mare de brad vopsit, scoase din el un catastif cât toate zilelede mare, și din catastif o listă d-o poștă de lungă, și o dătu în mâinele lui Iancu. El își aruncă pe ea o privire curioasă și cercetătoare și văzu pe dânsa înșirate cheltueli peste cheltueli, plăți de datorii peste plăți de datorii, achitări de taxe și de satarale pentru susținerea a felurite procese, perderi peste perderi, și pagube pentru felurite globiri, cari toate fură acoperite prin vinderi de moșii, de vii de case, de vite, de țigani, de mărfuri și de bucate; toate aceste socoteli erau alcătuite cu meșteșug pentru a-i dovedi negru pe alb că averea Jienilor s-â topit, s-a evaporat și n-a rămas din ea alt-ce-va de cât casele boerești din Caracal, pe cari le-a oprit Amza pe seama sa, o sfoară de moșie din județul Romanați, pe care a optit-o ca parte fratele său Mihalache, o curea de livezi cu obrațe din județul Gorjiu pe care a rezervat-o pentru Du-mitrache ca s-o cultive când va veni de la Viena k. unde învață carte, via de lângă Drăgășani, pe E care singur el Iancu a ales-o ca parte a sa penii tru dânsul, și casele din Drăgășani cu locul și, grădina lor ca zestre pentru Ancuța.

— Dar bine, cea-l-altă avere părintească? moșii, vii, munți, moară, hanuri, robi, hambare mari pline cu bucate și prăvăliele ce gemeau de măr-furi, toate câte au rămas de la tata ce s-au făcut? exclamă Iancu după ce citi întreaga listă ce i se înfățișiase.

— Intreabă pe datornicii ce a lăsat tata iar nu pe mine, care am rescumpărat întreaga avere ț părintească cu jertfe mari și ani de muncă și-a goniseală.

— Mic eram când a murit tata, dar tot îmi; aduc aminte că adesea zicea: «Acuma pot să mor liniștit că m-am scăpat de toate datoriile și I sataralele rămase de la tata, și am adunat îndes- tulă avere ca copii mei să-mi poarte numele cu cinste».

— Eu nu știu ce a spus tata, știu ce spun catastișele; ele spun lămurit că tot ce a rămas de la părinți a fost întrebuințat pentru plata datoriilor, pentru despăgubirea verilor noștri, cari au adus felurite hotărîri la îndeplinire, și pentru cheltueli de judecată. Dacă nu le crezi aide să ne judecăm.

— Ne vom judeca, n-avea grije, daca va tre-bui, dar nu pentru mine, că mie nu-mi trebue avere, ci pentru ca să dau o zestre cum se cade surorei mele, ca să nu ne îmbătrânească la ușe.

— Vrei s-o măriți poate după unul ca al de Tudor din Vladimirești?

— Poate,’și de ce nu? ce cusur are Tudor?

— Nici unul, ce e dreptul; nebun tu, nebun el; patriot tu, patriot el; dușman al Grecilor tu, dușman al Grecilor el; amândoi gata să puneți țara la cale, să prefaceți domniea de cum a fost de când se ține minte, să dați pământ țăranilor și nas mojicilor; v-ați potrivit de minune, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină, tocmai buni ca șă fiți cumnați și frați adevărați.

— Și ce? D-tale nu-ți place ca Românii să se scape de venetici și să fie sfăpâni în țara lor?

— Firește că nu; am trâit cu Grecii atâta vreme bine și nesupărați de nimeni, de ce să nu trăim și d-aci încolo? Nu-mi plac schimbările, și mai cu seamă obrăznicirea țopârlanilor; de a-ceia nu vreau să am cumnat pe un al de Tudor; nu-i dau pe soru-mea de nevastă și nici zestrea ce a-și da-o altuia.

— Dar daca va vrea ea să-i ia?

— Treaba ei, mărită-se cu ce are.

— Cu ce are și chiar cu ceia ce-i dau eu nu se poate mărita potrivit ipolipsului nostru.

— Se poate; ce-o vrea Dumnezeu cu dânsa; daca vrea să ia de bărbat pe Tudor, eu mă spăl pe mâini ca Pilat.

— O să-ți dai seama înaintea judecăței.

— Fie, n-am grije, sunt hârșit acum cu judecățile, am vechil cu luna, și pe lângă toate acestea, am bani mulți și îndestul6 regele printre Greci.

— Să aibi parte de dânșii, că eu de azi încolo mă despart de voi, nu mai vreau-să știu că mă chiamă Jianu și mă fac haiduc.

— Haiduc tu?! strigă Amza cu o voce detu-nătoare și cu o emoțiune vădită; apoi adaose mai liniștit.

— Fie; ce-mi pasă? fă-te chiar drac, fă-te și haiduc, daca vrei să mori în vârful spânzurătorei, sau în fundul ocnei părăsite.

— Ce o vrea Dumnezeu cu mine; numai să nu-ți pară rău.

— N-avea nici o grije.

Iancu de la Amza se duse drept la Ispravnicat, dătu ochi cu Medelnicerul C. Brezoian unul din ispravnicii județului Romanați, îi spuse că, pentru a apăra de făcători de rele casa părintească din Drăgășani precum și via sa din apropiere, avea nevoe de vre-o doi-spre-zece slujitori într-armați, și ceru voe ca, în conformitate cu noile porunci date de curând de Căimăcămie, să poarte arme -el și un-spre-zece oameni d-ai săi. Brezoianu, fiind înrudit cu Jienii, îi dătu pe dată voia cerută și ’i încredințâ pitacul de autorizare.

XII
JOCUL D-A HAIDUCII!

Iancu de când încetase d-a mai se numi Căpitan Caraman și redevenise Jianu, își lăsase o bărbuță mică, de și pe vremea sa nu era îngăduit boerllor tineri să poarte barbă, ci numai celor trecuți de 50 de ani și, chiar atunci după ce dobândise un rang de boerie de la Paharnic în sus; dar fiind-că el de ordinar trăia la țară, în crama viei sale cu foișorul și foarte arare-ori se ducea la un orășel de provincie, la Drăgășani, ca să-și vază muma și sora, scăpase ne-băgat în seamă de slujbașii stăpânirei, mai ales că chiar avea un pretext. gata că să poarte barbă: în cătunul de lângă via sa nu era nici un bărbier, el nu știa să se rază, și îndeletnicirea sa de vânător pasionat nu-i da răgaz să se ducă prea a-desea prin oraș ca să se rază. Așea era vremea pe atunci; nu era îngăduit omului să se poarte cum vrea, ci cum i se peruncea; nu putea să poarte pe cap ce vrea, ci numai ceea ce i se cuvenea, potrivit cu importanța familiei din care se trăgea; chiar coloarea antiriului, fermenelei, scurteicei și giubelei îi era de mai nainte fixată, și alta nu putea să poarte.

Hainele ce alesese el să poarte după încetarea d-a mai fi polcovnic, fu aceia de țăran chiabur, pe care o purta cu drag; și în loc d-a mai purta părul tuns, cum îl purtase cât fusese slujbaș, adoptase din nou vechia chică românească lungă și onduloasă, pe care o purtase în ani cei fragezi ai vieței sale. Cu acest chip și acest port, trâind la țară, el își împărțea timpul fîe-cărei zile între vânătoare, învățarea d-a trage bine la țintă și instruirea d-a se servi bine de tot felul de arme, sub povața credinciosului său Alexe, care era un adevărat maestru. In orele ce-i rămânea libere, pe sub seară, eșea afară în privdor se așeza grecește în mijlocul patului ce se afla în fundul acelui privdor și, fumând, admira cu ne-sațiu frumoasa priveliște a onduloaselor dealuri de vie ce-l înconjurau din toate părțile, precum și neimitabilele culori ale orizontului, în care domina verdele în toate nuanțele lui, împurpurat de auriul roșiatec al razelor piezișe ale soarelui a-puind.

Intr-una dintr-asemenea seri de vară, privirea sa ce se plimba a lene de colo până colo, se fixâ din întâmplare spre micul cătun aflat într-o vâlcea, nu departe de crama viei, și mai cu seamă asupra unui grup de oameni, care se agita, se frământa și mereu creștea. Această agitare ațîțâ curiositatea sa și ’l făcu să se uite spre partea locului cu mai multă atențiune. Atunci văzu că agitația să transformase în învălmășeală și în cele din urmă într-o adevărată bătae, în care niște slujbași armați până în dinți, băteau de zvântau pământul pe niște bieți țărani. Văzând unele ca acestea, Iancu care iubea pe țărani ca pe niște frați, și-i apăra cum putea mai bine, se grăbi a trimite pe Alexe la fața locului ca să afle ce era. Alexe plecă în fugă și se întoarse pe dată, spre a-i spune că au venit în sat zabieții stăpânirei ca să strângă un sfert nou cerut de Muscalr, pe d-asupra pentru susținerea oștilor Rusești, întocmai cum făcuse Turci îh trecut ori de câte ori se găseau în război cu ci-ne-va, și fiind-că țăranii n-aveau de unde să dea, zabieții îi luase la bătae și-i târnuiau în mijlocul drumului, ca să-i facă să scoață de unde aveau de unde n-aveâu.

Jianu auzind toate acestea, îndemnat fiind de mila ce-i inspira suferința țăranilor ce erau mal-tratați cu cea mai crudă asprime, trimise tot pe Alexe ca să poftească să vie la el vătaful zabie-ților ca să se înțeleagă cu dânsul, și într-același timp să înceteze d-a mai bate pe țărani. Peste câte-va minute ordinul său fu executat pe dată, bătaia încetâ și vătaful zabieților fu în privdorul boerilui căci, la dreptul vorbind, pe vremea fana-rioților boerul era boer, vorba sa era luată în băgare de seamă.

— Logofete, zise Iancu după ce văzu înnain-tea sa pe vătaful de zabieți, care era un grecotei îmbrăcat turcește întocmai ca un deliu; dacă vrei să-mi faci hatârul, te rog fă bunătate de lasă în pace pe țărani și nu-i mai bate.

— Bucuros cocoane; eu le dau pace, pe dată dacă îmi plătesc sfertul cerut și încetează d-a se mai face ai dracului.

— Ți-au plătit vre-unui din ei?

— Unii da, dar alți nu, vreau să mă sâcâiască; d-aia și eu îi dau nițel cățeaua ca să se învețe minte și să scoață chiar din piatră seacă banii ce ține ascunsi, că trebue să plătească dajdia.

— N-au săracii, crede-mă, n-au; aminteri n-ar răbda ei bătaia.

— Lasă-mă cocoane, nu-i cunoști ca mine.

— Cum să nu-i cunosc, daca o dată stau la o palmă de loc de ei?

— Nu știi cât sunt de prefăcuți!

— La ce sumă să ridică datoria neplătită?

— La o sută de zloți.

— Numai la atâta?! numai pentru atâta sumă de nimic bați de cotonogești pe beții Români nevoiași?

— Ce să le fac, dacă nu vor să plătească?

— Lasă-i în pace, că plătesc eu în locul lor.

— Bucuros, plătește.

— Nu am acum asupră-mi bani de ajuns, dar peste o săptămână, după ce m-oi întoarce din Drăgășani, o să am; treci p-aici, așea te rog, peste o săptămână și-ți voiu plăti până la o para, și pe d-asupra chiar o filotimie pentru osteneală.

— Fără bani nu mă mișc din sat, că așea am poruncă de la Sameș, răspunse dârz zabietul.

— Măi creștine, pe barba mea de boer mă jur, replică Jianu puind mâna dreaptă pe bărbuța sa, cu solemnitatea uzitată de boerii dintr-a-cea vreme, în asemenea momente, ori de câte ori depunea un jurământ care să impue încredere, mă jur că peste o săptămână vei fi plătit în întregime.

— Vezi că, sameșiul județului mi-a poruncit să nu mă întorc fără de banii toți până la o para.

— Ascultă ciocoiule fă ce-ți zic și lipsește din naintea mea, că de-unde nu îți vărs creeri cu acest pistol, strigă Jianu cu o voce îngrozitoare și atât de puternică în cât începu să zornăe geamurile ferestrelor casei.

Zicând aceste cuvinte, Iancu scoase de la brâu un pistol cu mânerul de sidef încrustat în argint și-i îndreptă gura spre zabiet, care-i întoarse spatele pe dată și începu să scoboare scara câte două trepte o dată. In aprinderea furiei ce-l coprinsese, Iancu nu-l lăsâ să fugă ne urmărit, ci sări după divan, se repezi' spre scară, descărcâ spre fugar umplutura a două pistoale cu câte două focuri, și nu se astâmpără până ce nu văzu pe grec doborît la pământ. Nu stătu victima acolo multă vreme, căci oamenii săi se repeziră spre el, îl ridicară în sus, îl luară în brațe și fugiră cu el spre poartă. Peste cinci minute nu se mai văzu picior de zabiet prin sat. Acest incident n-a avut urmări ci se făcu mușama, cu toate că vătaful care nu fusese rănit de moarte, și nici măcar primejdios, ci numai zdrelit ușurel în spate, de o ploae de alice cu care fusese pistoalele pline, după ce zăcu la pat vre-o câte-va zile, făcându-se bine, numai de cât raportă vistieriei că boerul l-a împușcat cu gândul ca să-i omoare, și numaf norocul l-a scăpat cu viață.

Această cocoloșite a lucrurilor se datoreaza faptului că peste o săptămână boerul a trimis la Caracal pe Alexe cu suta de zloți ce datorau țăranii de lângă via lui ca sfert extra-ordinar, și cu însărcinarea de a da vătafului altă sută de sloțidrept despăgubire pentru zilele ce a stat în casă și pentru suferințele ce a îndurat. Astă sumă o da în schimbul făgăduelei ce ar da ca va stărui să se facă lucrurile mușama, făgăduială ce văta-ful întări prin strajnic jurământ.

Mai nainte d-a ști ce rezultat ar fi avut fapta sa cea pripită, Iancu, care se aștepta să fie ur-mărit de poterași, se duse acolo unde era ceata sa, și adunând pe toți tovarăși săi în juru-i, le grăi în chipul următor:

— Mi se pare băeți că a sosit vremea ca să începem haiducia, împrejurările le-au grăbit; și, după ce le-a spus care împrejurări, adaose sunteți gata?

— Da suntem și priimim bucuros să începem haiducia, respunse toți camarazii săi în cor.

De atunci Iancu luâ hotărârea de a se face cu tot din-adinsul haiduc, spre a scăpa pe țărani, mai cu seamă de prigonirile zabieților.

Pentru a se face haiduc și mai cu seamă căpitan de haiduci, cum vrea el să fie, Jianului îi trebuia o ceată, și,nu o ceată compusă din ter-chea berchea, ci o ceată de elită, compusă din tineri tot unul și unul, aleși de el din tot ce era mai ales, mai brav și mai fruntașiu din tineretul Romanaților din toate clasele societății Românești. Pe când căta niște asemenea tineri de elită, Jianu avu prilejul să facă cunoștință cu un tânăr anume Scarlat Fărcășianul, fiu de boer ca și el, fanatic iubitor al țăranilor ca și el, urâtor de Greci și de zgomotul, lumei dominată de ei da și dânsul, și tot ca el un vânător pasionat. De îndată ce s-a împrimăvărat în anul 1812, ei au devenit nedespărțiți, asț-fel că ’și petreceau timpul împreună mai mult în via cu foișorul de cât în orașul Drăgășani sau Caracal.

După ce dobândi voia d-a purta arme, el, pe lângă Fărcășianu, mai strânse în juru-i încă zece preteni d-ai săi, și după aceia propuse lui Scar-lat ca să facă și el parte din ceata lor, ceată de apărători ai țăranilor persecutați. Scarlat priimi bucuros, mai cu seamă că dânsul deja făcea parte dintr-o altă asociație naționalistă, adică din tinerimea romanățeană, pe care hrăpirea de fete comisă de Stoica Parvanoglu o creease. Această societate, era compusă nnmai din frați de fete de boeri, pe care faptele Cârc-serdarului îi indignase până-într-atâta, în cât ar fi fost foarte bucuroși să ’și expue chiar viețile, ar fi fost gata în ori ce moment să facă ce-va, chiar o crimă, pentru a opri. pe prea puternicul și prea nesățiosul Cârc-serdar, d-a mai face noi victime. Acest Făr-cășeanu, viind la Jianu, mai aduse cu sine cinci tovarăși dintre amici săi. Iancu la rându-i, pe lângă cei zece amici, mai recruta țncă vre-o cinci tovarăși dintre cei mai viteji din foști săi poterași, câți socoti el că erau mai tineri și mai bravi din cei ce găsise disponibili, și cu chipul acesta își alcătui o ceată de două-zeci de inși. După ce strânse acea ceată, o ceată cum îi plăcu lui pe sprânceană, Iancu îi îmbrăca pe toți la fel, cu haine verzi ca frunza tufanului, găitănațe pe la cusături cu negru și croite ca vechile uniforme de verzi-șiori, scoasa din uz de aproape o sută de ani, de când se desființase armata țărei, și-i întrarmâ pe toți la fel cu arme ce cumpărase mai din vre-E rfie, din Craiova, Caracal și Râmnic. Această ceatăi K avea îndestul loc ca să se adăpostească în colt moditate prin numeroasele dependințe ale cramei sale care fusese transformate în camere de locuit. Alături de vie era o obrație, adică o dumbravă de tufani în destul de deasă și de măricică, care r aparținea tot viei sale și în care se găsea mult vâ-nat într-acea pădure își petreceau zilele de vară tinerii aventuroși, vânând epuri, vulpi, lupi și mistreți, din care se găseau în dumbravă în număr mare, și printr-o pădure vecină în care se găseau chiar lupi cu îndestulare. Stând în acele păduri mai în toate zilele, cât ținea vremea bună, tinerii aventuroși mâncau berbeci fripți ce cumpărau de la o stână vecină, adăpostiți sub umbra vre-unui copac stufos și dormeau pe iarbă verde în nopțile cele senine. Acolo mâncau băeți noștri la prânz și seara, tolăniți pe iârbă moale, berbeci fripți chiar de ei, pe jăratecul de foc aprins iarăși de ei și beau vin profir, scos din pimnița cramei și turnat în burdușele de piele, imitând întru toate traiul vechilor haiduci. Făcând toate câte făceau ei, a-fară de eșirea în drumul mare în calea călătorilor, ei semănau aidoma cu haiducii, dar nimeni b nu se legau de ei, că nu făceau la nimeni nici un rău, Ga unii ce se fereau d-a săvârși comiterea vre-unei fapte rele; stau însă dârji și gata de a. se apăra la ori ce atac din partea poterașilor, daca ar fi venit să-i întrebe de sănătate. Dintr-a-cești tineri, afară de Iancu și de Scarlat, câte doi inși făceau pe rând de streajă ziua și noaptea, în decurs de 24 ore, în jurul caselor bătrânei Jience din Drăgășani, și ocupau o odae de lângă poarta de intrare din-curtea acelei case. Astă cercare de joc d-a haiducii o făcu Iancu ca să se convingă care dintre cei chemați erau vrednici să fie aleși, care dintre cei două-zeci voinici aveau temperamentul, constituția și tăria d-a fi haiduci.și care nu. Această cercare dătu peste scurt timp rezultatul dorit; zece dintre ei, ne mai putând suferi traiul trudit ce petreceau sub cerul liber, plecară ca să nu mai revie.

Traiul bizar al tinerilor feciori de boeri și de țărani, câți mai rămăsese în codru, nu stătuse multă vreme nebăgat în seamă de către oamenii -stăpânirei din județul Romanați, în coprinsul căruia se afla via cu foișorul, precum și din județul Vâlcea în care era, cum e și azi, orașiul Drăgășani; el atrăsese atențiunea celor mari și chiar ajunsese până la urechile căminarului Dincă Socoteanu și ale lui Dumitrache Hrisoscoleu ispravnicii județului Vâlcea. De îndată ce aflară această bazaconie, aceștia puse la cale ca să dobândească informații sigure în privința purtărei acestor tineri, ca apoi, de va fi de trebuință, să ia măsuri energice pentru înfrânarea lor, în cazul în care faptele lor ar fi -fost abătute de la lege și primejdioase societăței. Pentru a fi bine și exact informați, de o cam dată ei însărcinară oameni experimentați, care să-i spioneze de aproape, să i urmărească pas cu pas, să le surprinză faptele și apoi să raporteze. Aceste iscoade se întâmplă să fie oameni cinstiți și conștiincioși, care raportară celor mari mumai aceia ce constatară, și care se mărginiră ca să spue numai adevărul și să descrie cum se petreceau lucrurile în realitate. Aceștia, în urma cer-cetărilor celor mai minuțioase, raportară cum că totul se reducea la un joc de copii, și conchis că purtarea tinerilor, de și curioasă, fantastică și Bdeșențată nu era însă nici de loc primejdioasă societății.

Aceștia spuse că tinerii ziua se ocupau cu vâ-nătoarea prin dumbravă, care era proprietatea lui Iancu Jianu și prin pădurea vecină ce apar-ținea mumei sale, iar seara se adunau într-un luminișiu din mijlocul livezii, aprindeau un foc mare, își găteau singuri de mâncare, la dogora la acelui, foc și, după ce mâncau și beau cu mă-sură, se puneau să cânte pe rând, numai cântece-voinicești și haiducești pline de avânt patriotic, dar fără ațâțare a celor mici și săraci contra. celor mari și bogați și fără aluziuni politice pro-vocătoare de ațâțări la rebeliuni. După aceia se culcau pe iarbă verde și sub umbră de copaci, ca să reînceapă a doua zi aceiași viață ce nu supăra pe nimeni. Unul dintr-aceste iscoade reuși chiar să scoată o copie după acele cântece, pe-care o aduse ispravnicilor scrise pe hârtie.

Iată o parte dintre acele cântece ce cântau a-cei tineri seara în codru mai ’nainte de a se cuca:

Sub poale de codru verde

Mititel focșor se vede,

Mititel și potolit

Și de voinici ocolit;

Stau la zarea focului:

Tot voinici d-ai Oltului.

In flinte lungi rezemați

Si de cai înconjurați.

Nu știu-s zece ori doi-spece

Că mi-ți frige d-un berbece:

Un berbece, berbecel,

Sugător dar măricel

Și grăscean ca un purcel,

Să te uiți cu drag la el.

Dar nu-i frige cum se frige,

Ci-l agață în cârlige

Și-l întoarce din belciuge

Ca să-i fie carnea dulce.

Nu e de loc jupuit,

Ci ’mpuns numai c-un cuțit,

Și-n pielea lui părpălit

Ca un purceluș pârlit.

Dau zor mereu de-l frigea

De-l frigea, de-l rumenea,

De-l rumenea, de-l cocea,

In grăsime îl prăjea

Ca să-i aibă la colnici,

De mâncare la voinici,

Merinde pentru haiduci

Firimituri pentru cuci.

Foae verde arțărel

Sub umbră de păducel

Voinicii mănâncă miel

Și beau vin din burdușel.

Dar pe când măre mânca

Mânca, bea se ospăta,

Căpitanu ce făcea?

Imprejur ochi-i rotea,

Mustața își răsucea

Și cântând ast-fel grăia:

— Frunzuliță foi de pește,

Când văd crângu că înfrirn-[zește,

Inima în mine crește,

Toată munca îmi sporește.

Aidi mai iute te grăbește,

Dă zor de te înverzește,

Căci acasă nu-mi priește,

Sănătatea îmi tânjește.

Când trăesc bade sub codru

Sunt voinic, roșu și modru,

Rumen întocmai ca măru

Și tare cum este fierul;

Iar de când stau pe la țară

Par-că sunt bulgăr de ceară,

Am să las satul să piară

Să mă duc în codru iară.

O să las satul la dracu,

Că-i mai bun codru, săracu.

Și orașiu la pustia,

Că-i mai bună haiducia.

Am să las lumea în foc,

Să merg în codru la loc:

In codru cel cu copaci

Și cu lunci pline de fragi,

In codruțu cu isvoare

Și cu mândre căprioare,

In codru cu veselie

Și cu mândra vitejie.

Codru până frunza ’și ține

Toți voinici trăesc bine;

Daca codru frunza ’și lasă

Voinicii se duc p-acasă:

Pune în cui bogăția

Și înjugă sărăcia.

Foae verde de susai,

Toată iarna așteptai

Să vie luna lui Mai

Să văd codru ca un rai;

Să mă plimb din plai în plai,

Tot prin herghelii de cai,

Să-mi aleg d-un călușel:

Rotat, vânăt, porumbel,

Voinic, biând și sprintenel,

Să mă plimb cu drag pe el:

Pe la munți și,pe la târg,

Unde fetele se strâng,

Pe la munți și mai așea

Să mă văd că sunt ce-va,

Și-apoi pe la mândra mea

Să-i dea neichi tot ce vrea.

Foae verde solz de pește,

Primăvara cănd sosește,

Când zăpada se topește,

Colțul ierbei se ivește,

Mugurelu îmbobocește,

Inima ’n voinic crește!

Scoal mamă de ma gătește

Și de cal îmi îngrijește.

Iar tu mândro nu ședea:

Ia foarfecă și trâmba

Și-mi croește malotea

Să semene cu frunza;

Și-mi fă haina trupului

De potriva codrului,

Și-mi croește fermenea

Ca frunza și ca iarba,

Și-mi croește nădrăgei

Tot ca frunza cea de tei,

Să intru în codru cu ei

Să pot să dorm pe ghizdei;

Mai croește mi căciuliță

Verde ca frunza de viță,

Să urc cu ia pe costiță

Și să dorm pe poeniță.

Croește-mi și un comănac

Cum mi-o fi mie pe plac,

Verde ca foaia de fag,

Ca să-l port măre cu drag;

Dar să nu-l croești înalt,

Să merg în codru plecat,

Ci să-l croești mărunțel

Să intru în codru cu el,

Să m-alătur cu tufanu

Și să seamăn cu lăstaru.

Foae verde de năut

De când mama m-a făcut

De scrisă am fost ursit

Să m-apuc de haiducit.

De când eram băiat mic

N-am gustat bine d-un pic;

Prin codru c-am rătăcit,

De tată am fost gonit

Și de rude oropsit;

De tot satul ocărât,

De toată lumea pârât

Și din lume isgonit:

Par-că ar fi fost un făcut

Să fug din ea cu urît.

Daca văzui și văzui

Că nu-i chip ca să rămâi,

Cum s-arată frunza întâi

Luai armele din cui,

Și ca să scap de belele

Mă gătii măre cu ele

Și la maica mă dusei

Și din gură îi zisei:

„Ia vezi mamă ’mi șade bine

La brâu cu pistoale pline

Cu iataganu într-o parte

Și cu durda după spate?

Mama astfel de mă vede,

La mine că se repede,

Mâinele că și le frânge

Și-apoi începe de plânge;

Pistoalele îmi smucește

Și din gură îmi grăește:

— Stâmpărăte fătul meu,

Că ce vrei să faci e rău,

Vrei să pleci de lângă mine?

Vrei-să fugi măre de bine?

Lasă pentru Dumnezeu,

Arma nu-i de nasul tău;

Ea-i de haiduc nărăvași,

Și tu ești un copilași.

„Pe maica nu ascultai

Pistoalele le luai,

Din casă că am plecat,

Drum spre codru am apucat

Prin codru c-am rătăcit

Cu codru că m-am hrănit,

Codrului că m-am jertfit

Și dușmani mi-am dobândit.

Dac-ar fi după dușmani

N-ași fi trăit nici trei ani,

Ci din anul cel dintâi

Vieți a-și fi pus căpătâi;

M-ași fi dus la măcelar

Să-mi pue carnea în cântar,

Pielea ar fi la tăbăcari,

Oasele la cirezari,

Și sângele la ovrei

Picătura nouă lei.

Foae verde matostat

In codru dac-am intrat,

Ce-am făcut ce n-am făcut,

Nimenea nu m-a știut:

Nici luna, nici soarele,

Nici privighetoarele;

Numai căprioarele

Mi-au zărit pistoalele,

Strălucind ca soarele

Când băteam potecele.

De când mereu haiducesc,

Poteca bătătoresc,

Hainele mi s-a ’nvechit

Mustața mi s-a ciungit,

Armele sau ruginit

Hangeru mi s-a tocît,

Multe ’n viață am pățit

Chiar păru mi-a cărunțit!

Dar de-ași trage câte-am tras,

Eu de codru nu mă las,

Că-i e viața cu haz

Și te desparți cu necaz.

De cât cu Olteni la coasă,

Mai bine ’n codru la masă;

De cât cu Olteni cu plugu.

Mai bine să-mi cânte cucu;

De cât în livezi la Deasa,

Mai bine la Aninoasa:

Să beau vin su bătăioasa,

Să mă ’ndrăgesccu frumoasa.

Să mă plimb prin iarbă verde

Pe poteci ce-n crâng se perde,

Și să dorm pemușchiu de fag

Că mult e moale și drag:

Ziua să joc mândrele

Noaptea să bat tufele

Și să globesc liftele

Să câștig paralele,

Să plătesc ocalele

Ce-am băut cu fetele.

Hei! hei! hei și iarăși hei!

Dulce e traiul sub tei,

Că mănânci carne de miei,

Și petreci măre cum vrei;

Să sugi miere dintr-un roi

Să bei rachiu din butoi,

Și vinul din burdușel,

Și să dormi sub păltinel.

Văzând că au a face cu niște porniri copilărești ale unor tineri descreerați dar nepericuloși, Ispravnicii din Vâlcea îi lăsară în pace ca să facă în voe pe haiducii nepericuloși și ’și văzură de alte treburi. Același lucru făcură și cei de Romanați în urma otnoșenii ce priimi de la confrați lor vecini.

De o dată cu ispravnicii județului Vâlcea auzi și Cârc-serdar Stoica Parvanoglu despre chipul cum își petrecea timpul Iancu Jianu și tovarășii săi și tresaltă de bucure, căci i se ivea cel mai ne-merit prilegiu d-a-și aduce amenințarea în îndeplinire și d-a-și răsbuna contra cutezătorului tânăr în modul cel mai cumplit. Pentru a ajunge însă la acest resultat, el combină un plan complect al celei mai complicate intrigi, în care să vâre pe Iancu fără cea mai mică vină din parte-i.

Cu toate silințele ce a depus d-a stârpi tâlhă-riele și hoțiele din Oltenia, el nu a putut reuși să se scape de hoți, de și polcovnicii și căpitanii săi erau mereu pe drumuri; din potrivă, pe lîe-ce zi ce trecea, făcătorii de rele se făceau din ce în ce mai numeroși și mai îndrăsneți, în cât ajunse cu cutezanța până a îndrăzni să calce și să ucigă pe un negustor din satul cel mai apropiat cu capitala județului Romanați, ziua nămiezea mare, o mână de tâlhari, numai patru la număr, și să-i jefuiască de tot ce găsiră în prăvălia și casa sa. Ast-fel călcară, uciseră și jefuiră pe un negustor din satul Scărișoara dintr-acel județ.

Cum află despre această tâlhărie, Cârc-serdarul nu ’și mai dătu osteneala d-ași pune potera în urmărirea hoților, ci se duse drept la ispravnicii din Romanați, și avu neomenia d-a.acuza în mod direct și fără nici un ocol pe îancu Jianu ca, autor moral, dacă nu și material, al acelei tâlhării. Ca să fie și mai sigur de reușită, el spuse că însuși Iancu Jianu cu mâna sa a împușcat pe un vătaf de zabieți, pentru a jefui banii birului, și că, daca zabietul a scăpat de moarte și haznaua împă-rătească de prădare, toate acestea s-au întâmplat numai mulțumită devotamentului subalternului lui, cari l-au scăpat, pe el și bănii lui, grăbindu-se să dea dosul. Mulțumită acestei minciuni amestecată cu o umbră de adevăr, Stoica reuși d-a face pe cei doi ispravnici să-l crează pe cuvânt, crezând că acele informațiuni erau resultatul cercetărilor sale, și-i înduplecă ca să raporteze la Spătărie într-acest sens. Clucerul Costache Haralamb și Nico-lae sin Medelnicerul Hiotu, ispravnicii Romanaților, avură tot dreptul ca să crează și să pue temei pe calomniele lui Părvanoglu, căci cu câte-va zile mai nainte, însuși Amza fratele lui Iancu denunțase pe fratele său că l-a amenințat să se facă haiduc, spre a-și răsbuna contra lui. Marele Spătar, fără a face cercetări mai amănunțite, adresă Divanului o anafora în sensul raportului priimit de la Ispravnici,în ziua de 6 Maiu 1812. Iată conținutul acestei anaforale.

«In județul Romanaților se afla un Iancu Jianul și un Scarlat Fărcășianul, asupra cărora este mare bănuială că metaherisesc fapta tâlhăriei, după urmările lor, având fiteși-care câte o ceată de oameni într-armați; precum și că la 19 Aprilie s-a călcat un negustorași de către tâlhari în satul Scărișoara dintr-acel județ, luându-l ziua din biserică, din care căznindu-l l-a și omorît; și polcovnicul, aflându-se în județul Oltului umblător cti zapciul și căpitanii acelui județ, pentru tâlharii ce s-au ivit acolo, au luat știre pentru călcarea acelui negustor și îndată, trecând în județul Romanaților, au cercetat de acea întâmplare, și arătându-i chiar fratele omorâtului, că tâlharii şi cei a au fost patru inși din oamenii numitului Jianu, s-au dus după dânșii și vrând să ’i ri-‘dice pe toți acei ce sunt dovediți într’-acest fel de urmări, ca să-i trimiță aici, s-a împotrivit zap- ciul plășii și n-a îngăduit a-i ridica; și fiind-că se trimit acum volnici Spătăriei de a se aduce tmai sus numiți cu oamenii lor aici, spre cercetare, nu lipsii a arăta slăvitului Divan, ca să nu se mai întâmple a se mai împotrivi cine-vași a-colo la ridicarea numiților.»

Ast-fel fără de cercetări, fără de constatări și fără de probe se ridicau oamenii nevinovați și se aruncau în pușcărie, sau dispăreau ca să nu mai revie, chiar pe la începutul anului 1812, pe eând Țara Românească era ocupată de armata Țarului Rusiei, care își trimesese oștile ca să ne cotropească țara, sub pretextul d-a scăpa pe bieți creștini de asuprire și de nedreptate.

XIII
RISIPIREA CALOMNIEI.

Anaforaoa marelui Spătar fu întărită de Divan și pusă în aplicare; volnici d-ai spătăriei fură trimiși la Caracal, de unde luară pe polcovnicu potera șilor din județul Romanați; de acolo trecură la Râmnicul Vâlcei ca de acolo să ia, nu numai pe polcovnic dar și poterași, cu ajutorul cărora să pue ordinul în aplicare, și împreună cu toți acești slujitori volnicii plecară spre Drăgășani și, ajungând acolo, înconjurară din toate părțile via. și dumbrava, iar volnicii împreună cu polcovnicii intrară în vie și se îndreptară spre crama ei.

Ajungând înnaintea ei, văzură o masă mare așternută pe iarbă verde și întinsă, sub umbra unui nuc enorm, care acoperea cu crăcile sale stufoase toată bătătura clin fața crămii; văzură masa înconjurată de zece voinici tineri, îmbră-cați în haine haiducești, care mâncau, beau și benchetuiau cu voe bună; văzură în fine crăcile copaciului încărcate cu felurite arme noi noulețe ce atârnau aninate de ramuri pe d-asupra capetelor mesenilor. Vederea slujbașilor stăpânirei nu prea înspăimântă, pe tineri, cum firește ar fi spăimântat pe niște adevărați haiduci, dar îi făcu să lase bucătura din gură și să se uite cu cu-riositate la noii veniți. Văzând că înnaintau spre dânșii niște oameni armați până în dinți și că se apropiiau de masa lor-cu atitudine amenințătoare, unul din tineri se scula în picioare și din locul unde sta le zise:

— Ce poftiți dv. și cu ce vă putem sluji?

Să nu te apropii de arme tâlharule, că te ucig pe loc, răspunse polcovnicul din Romanați, întinzând spre tânăr, care nu era alt-cine-va de cât însuși gazda casei, Iancu Jianu, o pereche de pistoale ce ținea în ambele mâini. Același lucru făcu în același timp și cei-l-alți slujbași ce intrase în vie, vr-o șease la număr, îndreptând cu toți, armele spre meseni.

— Tâlhar eu?! esclamâ tânărul cu indignație dar fără să se mișce din loc; se vede logofete că nu știi cu cine vorbești sau că vrei să glumești.

— Nu glumesc de loc și știu cu cine vorbesc, că te cunosc; ești Iancu, nepricopsitul frate al slugerului Amza Jianu, și am venit cu volnici d-ai spătăriei aici, ca să punem mâna pe tine și pe ai tăi şi să vă ducem legați cot la cot la Caracal.

Pe mine legat cot la cot nu mă vei duce; poate mort, dar viu ba, răspunse Iancu scutu-rându-și coama capului cu energie și sprijinin-du-și ambele mâni într-un chip amenințător pe seleaful de argint ce atârna de brâul său lipsit de arme, dar singur de bună voia mea și fără nici un păzitor merg ori și unde mi-oți zice; a-semeni și prietenii mei, dar până una alta ași vrea să știu pentru care vină, săvârșită de noi, ați vrea să ne duceți cu volnicii la Caracal?

— Pentru că s-a găsit nu știu cine să te învinovățească că ai fi ucis, în ziua de 19 Aprilie, în satul, Scărișoara pe un negustor dintr-acel sat, chiar în prăvălia lui, fiind însoțit de trei tovarăși ai tăi și că pe urmă ai fi jefuit tot ce ai fi găsit în prăvălie, răspunse pe un ton mai domol polcovnicul din Vâlcea.

— Eu tâlhar! eu ucigași?! știi că asta e mai bună ca toate? strigă Iancu cu ciudă; și pentru ce oare să ucig om? pentru ca să-i jefuesc, eu care am cu ce trăi?! dar v-ați trecut cu gluma polcovnicilor! esclâmâ tremurând de indignațiu-ne Jianu.

— Nu noi, ci cei de la spătărie care ne-a trimis, răspunse zapciul din plasa Oltului de» jos de care depindea Drăgășanii.

— Și în ce zi, măre, am săvârșit acea ucidere? tocmai în ziua de 19 Aprilie, când nici nu eram' aici, nici la Drăgășani, nici în județul Vâlcea și nici în județul Romanați, ci tocmai la Craiova; atunci când încă nu apucasem să ne adunăm, noi câți-va prieteni, spre a ne îndeletnici cu vâ nătoarea și cu paza părinților noștri de hrăpitorii de fete care prea bântue Oltenia. Cine mă poate opri d-a păzi casa în care locuește mama și so-ru-mea?

— Negreșit nimenea; dar ia spune-mi D-ta, poți să dovedești aceia ce spui? întrebă polcovnicul din Romanați.

— Cum de nu? cu cea mai mare înlesnire; am chiar martori, oameni de cea mai deplină încredere, care pot jura că în ziua de 19 Aprilie, da, mi-aduc aminte, peste două săptămâni după Paști și cu patru zile nainte de sf. George am fost la ei, am vorbit cu dânşii şi am petre-cut cu ei până noaptea târziu, marele Vornic Dumitrache Bibescu, la care am fost mai nainte de prânz; apoi unchiul meu Stă-nuță Jianu fiul răposatului postelnic, la care am prânzit, am dormit și am petrecut chiar şi ziua următoare, și în sfârșit Cârc-Serdar Stoica, la care am stat în ziua de 19 Aprilie de după prânz până la apusul soarelui și cu care chiar m-am sfădit puțin.

— Cum ai zis? ai fost în ziua de 19 Aprilie la Cârc-Serdar Stoica? exclamă polcovnicul din Romanați tresărind.

— Da; nu poate să tăgăduiască, că uite mi-a iscă it răvașiul dat de Ispravnicatul de Romanați, ca să am voe să port arme, eu și unu-spre-zece tovarăși ai mei, spre a-mi apăra casa de făcătorii de rele. Vedeți, citiți și leatul, e scris lămurit d-asupra iscăliturei D-sale ziua de Mercuri 19 Aprilie 1812.

— Așea e, răspunseră amândoi polcovnicii, după ce citiră răvașul.

— E în regulă și cu purtatul armelor, adaose cel din Vâlcea care de la început s-a arătat mai favorabil Jianului.

— Eu nu înțeleg nimic dintr-această drăcovenie! adaose cel de Romanați; el iscălește răvașiul în eare spune că arehon Iancu s-a găsit la Craiova în ziua de 19 Aprilie, și tot el raportează la Spătărie că tot arhon Iancu a ucis și jefuit într-aceiași zi pe negustorul de la Scărișoara 1 dracul să-i mai înțeleagă.

— A! de la Cârc-Serdarul vine învinovățirea împotriva mea? întreba Iancu..

— Da de la el, răspunse același polcovnic.

— Atunci înțeleg întreaga siritenie. Intr-acea zi i-am dus să mă plâng la marele Vornic Dumi-trache Bibescu împotriva lui Parvanoglu, și marele Vornic i-a dat strașnică poruncă ca să dea îndestulare cererei mele, și el a fost nevoit să dea drumul fetei jupânesei Mariuța Golfineanca ce ținea în prinsoare. Cu acest prilej ne-am gâlcevit puțin, și el a găsit eu cale să mă amenințe că-și va isbândi împotrivă-mi mai amarnic de cum crez. Iată isbândirea sa.

— Astfel trebue să stea lucrurile, murmură Zapciul.

— Bine, așa să fie; dar noi ce ne facem a-cum cu volnicii în spate.

— Iată ce să faceți; pui cai la caleașca mea; pui doi voinici în caleașca, unul lângă mine și altul în față; al treilea se urcă pe capră lângă vizitiul meu, mergem astfel la București, mă înfățișez la Spătărie și mă desvinovățesc tot cum m-am desvinovățit și înăinte D-voastră, și tevatura este descurcată.

— Dar tovarășii D-tale?

— Ii lăsați aci sub paza Polcovnicului de Vâlcea, a Zapciului și a poterașilor lor, care vor sta pe bere și pe mâncare aci în cramă până la întoarcerea mea, căci așea nădăjduesc, că nu voi întârzia prea mult.

— Dar eu ce mă fac într-astă curgere de vreme? întrebă polcovnicul de Romanați, care de când auzise ca Iancu se bucura de protecția marelui Vornic Dumitrache Bibescu, se făcuse blând ca mielul.

— D-ta, răspunse Iancu, te întorci la Caracal ca să liniștești pe Ispravnici și să iei măsuri spre a prinde pe adevărații ucigași.

— La toate te pricepi și tuturor boalelor le găsești leacul; par-că ai fi fost polcovnic de poterași, exclamă același polcovnic cu admirațiune.

— De unde știi că n-am fost vre-o-dată, răspunse Iancu rîzînd; apoi adaose: va să zică neam înțeles? eu dau poruncă robului meu Alexe ca să pue cai la călească și să se îmbrace în haine de vizitiu; până atuncea eu mă gătesc de drum și mă întorc pe dată, și într-această vreme voi, împreună cu prietenii mei, puteți și aveți toată voia să apucați cheful de la cap și să petreceri până la întoarcerea mea.

Ast-fel se petrecură lucrurile; Iancu se sui sus în foișor, unde era iatacul său și se îmbrăcă de drum; volnicii spătăriei se puse la masă și măn-cară în pripă, spre a fi gata de drum, și Alexe puse la călească patru cai în rând la oiște și a-poi se îmbrăcâ în haine de surugiu. Peste o oră Iancu și volnicii erau pe drum, în calea spre București, și cei rămași se puse la masă, că mulți din cei veniți erau pocâltiți.

Vestea învinovățirei de tâlhărie adusă contra lui Iancu Jianu, care venise chiar din București, se răspândi ca fulgerul, mai întâi în Caracăl și apoi In Drăgășani, astfel că, în scurt timp ea fu au-Ailă în interval de două trei zile și la Caracal, i la Drăgășani. Mulțumită fantasticilor apucături ale lui Iancu această învinovățire fu crezută de toată lumea, și reputația de haiduc, de tâlhar și de ucigași fu atribuită de opiriiunea publică Ca-racaleană fiului lui Radu Jianu, unul din fruntașii din trecut ai acelui oraș.

De îndată ce auzi această știre tristă și deso-norătoare pentru numele familiei lor, Amza și Mihalache, în loc d-a alerga ca niște frați buni sâ scape pe fratele lor de o acuzațiune așa de infamantă, se grăbiră d-a alerga la Craiova. și d-a cere Divanului de acolo punerea fratelui lor sub interdicțiune, servindu-se chiar de acea acu-zațiune, ceea ce dobândiră pe dată și cu ceia mai mare înlesnire.

Mama lui Iancu, ca mumă bună și cu dor, nu făcu ca ei, nu se gândi la propriele sale interese, ci numai de ale fiului său în primejdie, și, de îndată ce aflâ trista veste, numai de cât dătu ui-tărei slăbiciunile bătrânețelor, se sui în călească împreună cu fiica sa, se duse la Craiova, trase la vărul său Paharnicul Stănuță Jianu, fiul mai mic al Postelnicului Hagi Stan fratele socrului său, mase noaptea acolo, și a doua zi merse împreună cu el la marele Vornic Dumitrache Bibescu, îi căzu în genuche la picioare, și-l ruga fierbinte ca să-i fie milă de nenorocitul său copil, și-l implora să-i scape cum va ști de pocinogul în care a căzut. Bibescu care se înrudea cu Stănuță prin femeea acestuia, i-a priimit rugăciunea cu bunătate, sprijini pe bătrână ca să se ridice în sus și îi promise că chiar a doua zi va pleca în București, se va duce la generalul Stetter, care pe atunci era Vice-Presedintele Divanului, și va face tot ce va putea spre a cocoloși lucrurile, și va face cum e bine, căci nu trebue ca un boer să fie judecat sub învinuirea de hoț ca un om de rând. Așea erau vremurile și obiceiurile pe atunci..

Marele boer se ținu de cuvânt, pleca la București în aceiași zi, iar bătrâna Jianca pleca în-napoi la Drăgășani. Bibescu, după ce sosi în capitala Țârei, se duse drept la Spătărie și dădu ochii chiar cu marele Spătar, dar spre marea sa mirare, el, care venise să pledeze în favoarea unei ertări mărinimoase și a cocoloșirei unei mari greșeli, comisă de un tânăr fără minte, sub im-presiunea unei lipse de judecăți, aflâ chiar din. gura epistatului Spătăriei, că Iancu s-a justificat cu prisos înaintea Divanului Spătăresc și că s-a pus față în față cu fratele victimei, care nu Fa recunoscut între cei patru tâlhari, și apoi a dovedit prin acte, emanate chiar de la Evghenia sa și de la Cârc-Serdar Stoica, că era nevinovat și pîrît pe nedrept. Intr-adevăr în ziua de 19 A-prilie 1812 când s-a comis uciderea de la Scărișoara, el a fost la Craiova, dimineața, chiar în casa Evgheniei sale, Vornicul Dumitrache Bibescu, când i s-a încredințat inelul său cu pecete, și după prânz la Cârc-Serdarul, când a aplicat acea pe-cetie pe o hârtie privitoare la Ilencuța Golfineanca, prin care Cârc-Serdarul se obliga, sub întipărireai acelei pecetii, pe hârtie, că va da drumul acelei fete din prinsoarea în care se gasea.

Auzind toate aceste detalii, Bibescu le confirma prin cuvântul său autorizat și ceru liberarea tânărului acuzat pe nedrept. Marele Spătar i-a spus că deja i-a dat drumul, cu condiție să licen-;țieze tinerii ce strânsese împrejuru-j, să încredin- eze toate armele afară de armele lui și ale robului său, care erau de vânătoare, în mâinele volnicilor Spătăriei care ’l vor însoți la întoarcere ca și la ducere. După aceia avea să se lege înaintea ispravnicilor de Vâlcea că nu va mai face aceia ce a făcut. Cu aceste făgădueli a și plecat înapoi, însoțit de cei trei volnici. Marele Vornic se bucură aflând că protegiatul său n-a fost vinovat, și plecă înapoi spre Craiova, fără să ’i pară rău să și-a dat osteneala să vie până la București de surda. Așea erauboerii din vremea de demult, mari cu cei mici săritori cu cei în primejdie, generoși cu cei săraci și sprijinitori ai celor neputiocioși, căci pe atunci egoismul care azi e tare și mare și absolut stăpân peste omenire încă nu devenise atât de a-tot-putemic.

XIV
IANCU JIANU SUB INTERDICȚIE

După ce sosi la Drăgășani și-și îndeplini toate-obligațiunile luate în București față de Divanul-Spătăriei și-și licenție ceata, Iancu se duse la Caracal, de astă dată la fratele său Mihalache, care-deja se întorsese din Viena, și-i ceru să ’i dea partea lui de moștenire, căci era hotărît să plece-din țară și să se ducă în locuri depărtate, ca să scape de dușmanii care îl prigoneau cu urgie. Drept ori-ce răspuns Mihalache îi arătă anaforaua Divanului din Craiova, prin care-l punea sub interdicție și-i comunică că, pentru susținerea sa, i-a lăsat la dispoziție numai via cu foișorul ce-stăpânise pân-atunci. Cu toate acestea, spre a-l; îmbuna, acest frate al treilea, care nu-l ura câ cea doi mai mari, îi făgădui că va face tot ceva putea și va stărui de frații săi ca, cu timpul, să ceară anularea punerei sale sub interdicție.

Iancu, nu mai încape îndoială, nu rămase mulțumit cu acest răspuns, ci spuse fratelui său că va face contestație contra anaforalei pronunțate contra și în lipsa sa, și se ținu de cuvânt peste cât-va timp. După întâlnirea sa cu Mihalache eL trasa în judecată pe frații săi și ceru Divanului, nu numai anularea anaforalei prin cure-I punea sub inter dicțiune, dar chiar să oblige pe Amza săi’ dea socoteală despre întreaga administrare a părților cuvenite lui și surorei sale din averea părintească, de la retragerea din epitropie a lui Stănică Jianu și până într-acel minut.

Părțile adverse se înfățișară înaintea Divanului din Craiova, dar judecătorii, de și boeri pământeni, fiind rude și amici intimi ai fraților săi, și sub influența Fanarioților, care nu vedeau cu ochi Jjuni un tânăr cu un căracter atât de independent, și mai ales, fiind momiți de darurile ce le oferea Amzică și Dumitrache, care învățase prin-tr-o lungă experiență cum să se poarte cu oamenii dreptăței dintr-acele vremuri, după ce cercetară din scoarță până în scoarță, numai prin câ-te-va răsfoiri, marile catastișe ce le înfățișară. Am-zache și fratele său, găsiră că frații cei mari mai aveau să ia de la cei mici, de și nu le dă-tuse până atunci nimic, de cât numai pe hârtie, și hotîrâră ca Iancu, care n-avea dreptate nici pic, să continue d-a rămâne sub epitropie, ca u-mil ce prin purtarea sa desichilibrată nu dedea îndestulă chezășie că va păstra averea părintească.

Amărât d-o nedreptate atât de Strigătoare către cer, Iancu nu mai merse cu judecata mai departe, câci din pățanie știa el ce putea să-l aștepte chiar la Divanul Domnesc, căci și acolo pe atunci mita era pe față, chiar se striga la mezat venitul ei, ci își închise sineturile și catastișele î» fundul lăzei mamei sale, rupse cu desăvârșire ori-ce relațiune cu frații săi, chiar cu Mihalache care era mai omenos, și deveni îndoit mai misantrop.

In răstimpul acestui proces care dură mai multe luni, Tudor venise de mai multe ori pe la dânsul și-l vizitase în mai multe rânduri, chiar în via sa de la Fălcoiu, și-l întrebase câte o dată despre gândurile ce avea în privința planurilor sale patriotice, iar în câte-va rânduri îi făcu pomeneală și în privința înclinărei inimei sale față de soru-sa Ancuța. La toate aceste întrebări el îi răspunse să aibă puțină răbdare și să aștepte până ce va termina dârdora de judecată cu frații lui.

După ce află că 'în fine procesul s-a sfârșit și că Iancu a perdut, Tudor veni din nou din Vla-dimirești la via cu foișiorul, și de astă dată îi eeru în mod formal mâna surorei sale, pe-care o iubea cu pasiunea ce simte ori-ce om ce n-a iubit nici o dată.

Drept răspuns la această cerere, Iancu îi spuse nedreptatea ce i s-a făcut și termină zicându-i:

— Tudore știi bine că te iubesc ca pe un frate, și că m-ași simți omul cel mai fericit când m-ași face frate cu tine, și prin legături de rudenie iar nu numai prin inimă, dar din nenorocire pentru mine îți spui hotărît: asta nu se poate, Ancuța nu poate să fie soția ta, ea n-are nici o avere.

— Nu-mi trebue bani ei, ci dragostea ei, darurile ei, ființa ei, răspunse Tudor cu o nobilă mândrie amestecată cu fireasca sa bruscheță. Nici eu n-am bani, dar am voința și dorința d-a munci spre a o face fericită, și mi-e de ajuns. Nu cer starea ei, ci pe ea; dă-mi-o daca vrei.

— Gândește-te că daca vrei să faci ceia ce am pus noi la cale, îți trebuesc bani, bani mulți, căci fără bani nu se poate mișca nimic.

Am eu bani de unde să iau și să cheltuesc, când va veni ceasul așteptat; nu cu banii ne-; vestei mele voi pune la c ale împlinirea gânduri lor mele, ci cu alți bani scoși din alte pungi mai în măsură și mult mai îndatorate d-a face asemenea cheltueli.

— Căsătoria nu ți-ar fi oare o piedecă?

— Nu; din' potrivă; m-ași lupta cu mai multă bărbăție, căci ași avea ce să apăr și mi-ași jertfi cu bucurie viața, spre a scăpa de primejdie cea mai scumpă comoară a vieței mele.

— Daca e așa a ta să fie, ți-o dau din toată inima, că 'ești vrednic de ea, și să știi, ești foarte mult iubit de dânsa, răspunse Iancu foarte mișcat; apoi se arunca în brațele lui Tudor și, strângân-du-l la piept cu căldură, adaogă: Să știi numai că, în ziua în care vei crede că a sosit ceasul mântuitei, vei avea să prenumeri între luptătorii tăi încă un frate de arme, încă un soldat, încă un compărtași, adică pe mine, care mă dau ție cu trupul și sufletul, pentru a putea să stârpim, cu un ceas mai curând din țară, buruiana cea rea a Grecilor și a ciocoilor.

— Vei fi bine venit între noi; însă mai nainte d-a începe eu, vei începe tu spre a-mi găti calea și a-mi strânge soldați.

— Ba și bani ori-cât de mulți.

— Nu strică, căci vor fi de neapărată trebuința Chiar într-acea zi Iancu se duse la Drăgășani, vorbi mamei sale și Ancuței despre propunerea lui Tudor, pe care amândouă o priimiră cu bucurie, și dintr-acea zi junele Vladimirescu începu să intre în casa Jienilor de la Dragășani ca un logodnic. Intr-acel timp vremea trecea, pacea din București dintre Ruși și Turci se subscria, Rușii deșertau Principatele Române, guvernul provizoriu rusesc înceta d-a mai funcționa, și în locul său lua în mâini frânele guvernului Valahiei Căimă-cămia orânduită de Vodă loan George Caragea.

Lucrurile își urmau cursul lor firesc, ca la orice dîrdoră de căsătorie. Mai nainte de a se fixa ziua de logodnă, care pe atunci se săvârșea cu mai multă solemnitate ca azi, Tudor se duse la București ca să stropolească de nuntă și să facă câte-va târgueli pentru logodnă. Pe când era acolo și se găsea în curtea lui Constantin Sa-muscaș unul din protectorii săi, boerul îl chemâ sus pe furiș și îi spuse că, fiind la Divan, a aflat că a sosit din Constantinopole un Capigiu împărătesc, cu ordin din partea Sultanului adresat lui Vodă Caragea careT privea pe el. De și prin tractatul de pace încheiat într-acel an se acorda uitare tuturor raialelor cari luase parte la războiul contra Turcilor, Poarta trimisese un Capigiu cu poruncă să prinză pe Tudor Vladimirescu și să-l trimeată legat la Constantinopole, spre a fi dat morței, pentru că comisese multe cruzimi contra Turcilor în timpul războiului trecut.

După ce îi făcu cunoscut pericolul ce-l amenința, boerul îl piti chiar în iatacul său și îl po-vățui să se facă nevăzut.

Cum se înoptâ, Tudor plecâ din București călare prin poarta din dos, și pe când slujitorii Domnești îl căuta la hanul unde trăsese, el eși din București și se îndreptă în trap spre Târgu-Jiului, unde avea încă un amic și protector, pe Same-șiul Vasile Moangă, cu care se cunoștea de mult. De îndată ce trecu Oltul, el șe abătu din drumu-i, se duse la via cu foișorul, și dând ochii cu Iancu, îi spuse primejdia ce-i amenința, îl ruga să a-mâne logodna până ce va trece primejdia și se va împăca cu Turcii, și după aceia plecâ fără a mai da ochi cu Ancuța, și se indreptâ spre Târgul-Jiului, în care intrâ în puterea nopței și se duse la casa lui Moangă, pe care îl deșteptă din somn.

După ce dătu ochi cu acest amic bătrân cu inimă de tînăr și-i destăinui primejdia ce-i ame-nițita, acesta nu pregetă, se îmbrăcă, de și era noapte târziu, încălecâ pe un cal, dătu lui Tudor alt cal mai bun și mai odihnit ca cel cu care venise, și amândoi merse călare, în puterea nopței, până la metocul schitului Lainici, care era situat în marginea orașului, unde se întâmplase ca să fie tras starețul schitului, și unde a ajuns pe când starețul eșea din biserică de la slujba de noapte. De îndată ce dătu ochi cu egumenul, în baza amiciției strânse ce era între ei, Moangă îi spuse categoric ce pricină îl aducea la el, și-l rugă ferbinte ca să facă ori-ce va ști ca să treacă pe Tudor peste graniță, spre a-l scăpa de prigonirea Turcilor. Starețul, care era un naționalist înfocat și un dușman hotărît al Turcilor, îmbrăcă numai de cât pe Vladimirescu în haine de călugăr, plecâ împreună cu el, spre schit chiar în dimineața acelei zile, și, ajungând la Lainici, îl ținu ascuns în beciurile schitului mai multe zile și, când îi veni la îndămână, îi dădu nu pașport cu nume străin, pașportul unui frate care se pregătea să se ducă la Sibiu, îl dădu în paza unui călugăr străin, care era amic intim al vameșiu-lui din partea locului, și, cu ajutorul acestuia, îl trecu peste frontiera de la Păișiu la Petroșiani cu cea mai mare înlesnire.

A doua zi după plecarea și înturnarea lui Moangă, sosi la Târgu-Jiului trimisul Sultanului, însoțit de mai mulți arnăuți domnești, care din București luase urma lui Tudor. Moangă, fiind întrebat despre Tudor, spuse Capigiului că Vladimirescu s-a văzut prin orași, dar a plecat și că trebue să fie la proprietatea sa din Cerneți. Negăsindu-l acolo, Turcii dătură foc casei și viei lui Tudor din Cerneți; apoi, întâlnind un țăran, îi tăiară capul și-l duse la Pașa din Rusciuc, asigurându-l că acela era capul lui Tudor.

Mulțumită acestei minciuni turcești, Tudor, după ce a stat câte-va luni prin Sibiu și Brașiov a reușit să potrivească lucrurile ca să îmbuneze pe Caragea și să se reîntoarne în țară peste mai puțin de un an de absență, fără ca să mai fie supărat de Turci, care deja îl uitase.

I
DEMONUL ISPITEI

CASA JIENILOR DIN ORAȘUL DRAGĂȘANI

Când am terminat nuvela întitulată Iancu Jianu Polcovnicul de Poterași, am lăsat „Ţara Româneascăˮîntr-o stare deplorabilă, causată de un război care durase șease ani încheiați, și care sleise toate mijloacele de existență ale Principatului. In această stare de plâns se afla și Moldova sora sa, nu numai de sânge, dar și de zile bune și de zile amare. Rușii se retrăsese peste Prut, Basarabia fusese smulsă din brațele Moldovei și dată de Turcia fără nici un drept Rusiei, holdele Principatelor fusese lăsate de către oștile de ocupațiune necultivate, pentru că muncitorii fusese luați de beilic de către trupele în retragere,.spre a le transporta munițiile și bagajele; sărăcia și dezolațiunea era stăpână absolută peste Toate straturile societăței române; cu toate acestea, după ce trecu dincolo de noua graniță tdti-jnile oști moscovite, un Uf! de ușurare eși din pepturile tuturor celor ce au rămas dincoa. Bine c-am scăpat de ei! zise toți Românii în forul conștiinței lor cu o mulțumire vădită.

Toata lumea aștepta sosirea în țară și suirea pe tron a noilor Domnitori, dar Românii nu prea sperau cine știe ce mare lucru de la ei, căci a-tât loan George Caragea Domnul Valachiei, cât și Scarlat Calimachi Domnul Moldovei erau: unul Grec sadea, și cel-l-alt un Moldovean grecisat până în măduva oaselor, care chiar uitase de a vorbi limba strămoșilor săi. Numai curiozitatea, d-a vedea cum voi’ începe ei ca să administreze Principatele, după ce dezastrul și ruina trecuse peste ele, mai preocupa pe cei din vârfal piramidei românești.

Caragea veni în București și inundă dregato-riile cu un potop de pitace și proclamațiuni pline de mari făgâdueli, dar împreună cu venirea sa lucrurile nu se schimbară nici de loc, ci, după cum vom vedea mai la vale fâgăduelile pompoase rămase numai niște fâgădueli cari nu s-au împlinit nici o dată, iar hoții rămase tot hoți și oamenii cinstiți fură din nou prigoniți. Văzând că lucrurile continuau ca și până atunci, fie-care om își văzu în liniște de treburile lui, cel ce jefuise mai înainte contmuâ să jefuiască ca și în trecut, cel ce se obișnuise să bată, urmâ de a bate fără de milă și cel ce priimise până atunci lovituri, își ținea spinarea gata să priimească noi lovituri. Mai ales boerii, care prin naștere priimeau dreptul de a se bucura de toate privelegiile, dătură slavă lui Dumnezeu că s-a făcut pace și li s-a îngăduit să se bucure în liniște și fără zătihnire de acele privelegii.

Peste șeapte luni trecute de la suirea pe tron a lui Vodă Garagea, adică pe la finele lunei August anul 1813, într-o desfătătoare vâlcea din marginea orașului Drăgășani, se zărea printr-un stufiși de salcâmi și de tei, o casă mare boerească cum rar se mai vede în vremea de acum, albă ca un crin, înaltă și încăpătoare, în forma caselor boerești clădite pe la începutul secolului al XlX-Iea, avea o învelitoare înaltă și țuguiată, acoperită cu șindrilă de ștejar groasă și lată, prinsă între dânsele cu cue de lemn; strășinile sale erau late și căptușite cu scânduri tot de ștejar vopsite cafeniu; ferestrele casei erau la o înălțime de peste trei metri d-asupra pământului, și erau micuțe, numai cu câte șease ochiuri de giamuri înguste. In fața caselor aveau o scară lată cu vr-o cinci spre-zece trepte, așezate d-asupra gârliciului pim-niței de sub case, a cărei ușe mare, rotundă și zăbrelită cu drugi de lemn prinși unul de altul în pătrat, se afla în fața casei, sub un pălimar mare în formă de foișor, în care răspundea ca-. pul scărei. Sub fie-care fereastră din catul de sus, era aproape de pământ, câte o ferestrue de pim-niță, numai cu câte două ochiuri. Acest corp de clădire se afla în mijlocul unei curți mari și spațioase, sau mai drept vorbind între două grădini, una de flori și alta de pomi.

Această casă boererească era frumoasă și a-rătoasă, dar tot atât de frumoasă era și admirabila panoramă ce o înconjura și vesela verdeață ce-i tapeta împrejurimile. Când trecea pe lângă poarta ei care, în cursul zilei, era vara și iarna deschisă, spre a priimii mosafîri cu vechea ospitalitate românească, și numai noaptea se închidea de frica hoților, călătorul strein nu se putea opri d-a sta pe loc în mijlocul drumului, d-a se uita cu nesațiu spre acel cuib românesc, și d-a murmura privind-o cu nesațiu:

— Aci trebue să fie locuința unui boer român ferice de cei ce o stăpânesc și o locuesc.

Această casă boerească era locuința jupânesei Stanchi muma Jienilor; ea era foarte mică și modestă comparativ cu cea de la Caracal care-rămăsese în stăpânirea lui Amzică, dar era destul de încăpătoare pentru modestele trebuințe a le-bătrânei și a copiilor ei Iancu și Ancuța. Ea, în-tr-o parte era scăldată de un mic și limpede rîu-leț, care venea sgomotos din munții vecini și seducea să se verse în Olt trecând pe lângă oraș, iar într-âltă parte era umbrită de o vie ce se întindea până în marginea orașiului vecin, precum» ’și de o pădurice care se întindea aproape fără de întrerupere până în dealurile de sub poalele-Carpaților Vâlceni, a căror vedere împodobea partea despre miază noapte a priveliștei. La apus-se zărea perspectiva orășelului Drăgășani, și la răsărit malurile Oltului ce curgea la,o mică depărtare de drumul mare.

Știm că Iancu de obiceiu sta la via sa de lat Fălcoiu, dar de la reînturnarea sa din lunga călătorie ce făcuse, se stabilise în casa de lângăt Drăgășani și sta nelipsit acolo, căci mari evenimente ce fusese întrerupte de evenimentele des-crise mai sus, aveau să se petreacă în familia ce se adăpostea într-acea casă. El trebuia să stea lângă bătrâna sa mumă mai mult de cât pân-atunci, căci tatăl lui la moartea sa, de și el era numai un copil, i-a recomandat în mod special să iubească pe mama sa ca însuși pe sine, și s-o ție pe lângă el până ce va muri. Tot atunci îi recomandase cu aceiași stăruință să iubească și să susție pe soru-sa Ancuța până ce se va mărita. Cât fusese tânăr și sglobiu, el, precum știm, cam dătuse ui-tărei această recomandație părintească, și cam neglijase pe mumă-sa și pe soru-sa, pentru a săvârși niște nebunii copilărești, împreună cu niște tineri fără minte ca și el, la via cu foișorul, iar după aceia cutreirase Țara Românească în cruciși și în curmeziși, spre a se prepara pentru marea expedițiune ce era hotărît ca negreșit șă întreprindă, după ce va mărita pe soru-sa și va da mamei sale un protector în persoana cumnatului său.

După reînturnarea sa la Drăgășani, aflând de la mama sa că, în lipsa lui, Amzică și frații lui nu s-au îngrijit nici de loc de mama lor și n-au dat o singură dată pe la ea, nici măcar Mihalache care era mai bun ca toți, de și se înturnase de mai bine de un an din Viena, Iancu, ca fiu supus, se hotărî să execute ad-literam voințele tatălui său, și să respecte pe mama sa ca și pe sfânta icoană la care se închina, și să iubească pe sora sa mai mult ca pe sine; era dator să ’și îndeplinească mai bine această datorie fîiască, pentru câ mama sa de cât-va timp începuse să slăbească și să geamă mereu, plângându-se într-una că era torturată de niște dureri lăuntrice pătrunzătoare, lată pentru ce se hotărî el să stea la Drăgășani în casa-mamei sale, în mod statornic. Luase această hotărîre și pentru că a fost îndemnat de o altă necesitate; a vrut să șteargă cu totul chiar umbra grelei acuzațiuni ce i se a-dusece cu câți-va ani mai nainte, că ar fi fost căpitan de haiduci.

Intr-acea casă de lângă Drăgășiani, într-o seară de pe la finele lunei August din anul 1813, soarele, după ce a apus într-un nor de purpură, lăsase seninele pajiști ale cerului în grija lunei, ca ea să se resfețe în voe în noianul de azur ce el părăsea și să le înfășoare în dulcea ei lumina. Priimind această sarcină, discreta confidentă a misterelor, își dedea toate silințele că să nu rămâe de rușine. Intr-acel moment toată natura ce intrase într-o plăcută tăcere surîdea cu bucurie alburie-lor raze ale castei Diane și se resfăța cu mulțumire în indolentele brațe ce-i întindea lenevoasa zână a nopței. Omul, ca ori-ce altă ființă cu gusturi ce-va mai rafinate, părăsea locurile întunecoase ca să iasă afară, spre a absorbi aer curat și a admira splendida lumină ce împrăștia suava regină a nop-ței. In.această seară pe divanul ce era făcut d-asu-pra balconului caselor ce descriserăm, se vedea stând răsturnat și fumând dintr-un lung ciubuc un bărbat ca de 27 de ani. Talia sa măruntă dar proporțională, trăsurile sale regulate, mustața sa neagră și mătăsoasă, pelița sa cam arsă de soare, dar colorată cu nuanța vigoarei și a sănătăței, părul său ce cădea în bogate unde pe latul său spate, gura sa roză, în care se vedeau niște dinți de ivoriu, buzele sale late și cărnoase, ochi săi negri, care de multe ori, din dulci ca ai unei blânde copile, se făceau impunători și chiar inspiratori de groază, toate aceste însușiri adunate la un loc, dau figu-rei eroului nostru o înfățișeare frumoasă și tot de odată inspiratoare de teamă. Acest personagiu, care sorbea în liniște fum dintr-un ciubuc și. apoi îl făcea să iasă din gură și pe nas în nenumărate rotogoale, era însuși Iancu Jianu stăpânul casei.

Pe când tânărul fiu de boer se afla absorbit în contemplațiunea splendidei naturi, o jună copilă ca de vr-o 16 ani, frumoasă ca o zână din poveste, eși din casă și, călcând în vârful degetelor, se apropie de Iancu și se asezâ cu ușurința și grația unei pisici lângâ dânsul fără ca el să simtă, ce -va; această fată, în care se vedea tot ce con-stitue cea mai perfectă frumusețe, era Aneuța sora Jianului. Ea stătu mai multe minute lângă fratele său fără a se mișca și fără să i se audă dulcea respirațiune a guriței sale; văzând că Iancu nu eșea din muta sa absorbire, se apropie încetinel de fața lui, îi depuse pe obraz un dulce sărutat și apoi se ascunse după spatele lui rî-zând cu hohote.

— Tot nebunatică și neastâmpărată ești Ano! zise Iancu după ce tresări; îmi risipiși niște gânduri cu care voiam să mă desmerd încă câtă-va vreme, fiind că erau foarte frumoase; deștept visam că țara noastră scăpase de greci și de ciocoi! nerozia ta mă lipsi de asemenea dulci vedenii; pentru aceasta am să te pedepsesc foarte aspru.

— la poftim să te văd, lăudărosule.

— Poftim daca vrei să vezi.

Zicând aceste cuvinte, Iancu luâ frumosul cap al surorei sale în ambele sale palme, îl strânse la piept și-l acoperi cu nenumărate sărutări.

— Nu mă tem de pedeapsa ta, răspunse ea stergândp-se pe obraz, după ce a scăpat din mâi-nele fratelui său; ori cât de mult te-ai osteni purtându-te cu mine ast-fel, tot nu mă înfricoșezi; din potrivă îmi faci multă plăcere.,

— Copilă ce ești! tu crezi că sărutându-te cine-va te pedepsește?

— Negreșit; mama mi-a spus de mai multe ori, că, daca o buză de flăcău se lipește de obrazul unei fete mari, obrazul fetei se îngălbinește; un obraz galben este urît, și eu nenișorule nu vreau să fiu urîtă.

— Nu vei fi draga mea nici o dată urîtă, dacă numai buzele fratelui tău și ale aceluia ce va fi soțul tău se vor lipi de trandafiriul tău obrăjior. Sărutul fratelui și al soțului este ca adierea vântului care înveselește și înfrăgezează floarea pri-gorită de arșița soarelui, pe când sărutul străinului e ca vântul de miază-zi care bate la nă-miez și pălește ori ce floare. Dacă vrei să nu fii nici o dată urîtă, dragă surioară, ferește-te de sărutările streinului.

Auzind aceste cuvinte, Ancuța se roși, nu zise de’ o cam dătă nimic, și tocmai după ce lăsâ pe fratele său să depue pe fruntea sa încă o sărutare, se uitâ lung în ochi săi, și pe urmă zise asezânduse lângă dânsul:

— Din ce pricină n-o fi mai venit Tudor pe aicea de atâta mari de vreme?

— Tudor nu este în țară, umblă fugar prin Ardeal de frica Turcilor care vreau să-i omoare..

— Cum se poate? și tu nu mi-ai spus nici o dată că e în o primejdie atât de mare.

— El m-a rugat să nu-ți spuiu nimic, până ceva face ce s-o pricepe ca să se împace cu cei de la Stambul prin Vodă Caragea.

— Se vede că s-a împăcat că acum e în țară; am aflat prin Alexe că este chiar la Drăgășani.

— Cum se poate? și mie nu mi-a scriș nimic; daca e așa Tudor trebue să vie aci cât de-curând; mă prinz că chiar mâine va veni; dar ia ascultă-mă, așea te rog, puiculița neichi, pentru ce întrebi mătăluță așea de des de Tudor? ai? Ori mustața lui cea neagră ți-a căzut cu tronc.

— Ba.... nu, frate, răspunse copila plecând în jos obrajii săi roșii ca bujorul.

— Dar de ce, mă rog? întrebă Iancu bătând-o-ușurel peste aprinșii ei obraji și mângâindu-i cu palma perii capului său negri ca abanosul; ori poate că se uită posomărît la toată lumea și numai pe tine te privește cu drag și cu chip vesel?

— Ba nu nene, dar fiind-că... îmi vine să îiv treb, iac-așea; vorbește așea de frumos, adaogă ea încorajindu-se, despre Români și defaimă așea de aspru pe chochinți, în cât ți-e drag să-i asculți.

— la ascultă copila mea; spune-mi adevărul, mai ales mie care-ți țiu locul de tată; spune-mi oare numai pentru că Vladimirescu este bun român, numai pentru că hrănește în inima sa idei mari, idei frumoase, prin îndeplinirea cărora nenorocita noastră țară ar scăpa de lepra Grecilor jși a Turcilor s-ar face mare, puternică și frumoasă; numai pentru aceasta îți place ție Tudor?

— Negreșit frate, și pentru ce alt-ce-va?

— Nu mă îndoesc că în vinele tale curge sângele Jienilor, cari din veacuri uitate au avut drept sfântă datorie sarcina d-a apăra cu brațul lor puternic pe Români și țara lor de năvălirile streine; nu mă îndoesc nici de curățenia frumoaselor tale cugete; mă tem însă, copilă șireată ce ești, că pe lângă aceste adevăruri, ascunzi și o fărîmă de minciună.

— Frate....

— Aide, aide! am băgat eu de seamă cam de mult aceia ce zace în inima ta; îl iubești pentru că, nu numai când vorbește, dar mai de multe ori chiar când tace și când se gândește, îl sorbi cu căutătura ta plină de flăcări. II iubești fără să știi fata mea; nu este așea că am ghicit?

— Nu, frate, răspunse ea aruncându-se în bravele lui și Udându-i mâna cu o lacrimă ce se furișea din ochi săi; nu știu nimic din cele ca spui.

— Aide! nu mai minți, Ano, că astă lăcrămioară te-a dat de gol. Pentru ce să ascunzi un lucru atât de firesc, în care cinstea nu e de loc în primejdie? Te iubește și el, mi-a spus-o de mai multe ori, chiar mai ’nainte d-a pleca în pribegie; ba încă mi te-a cerut de soție. Ce zici, ai? să-i spui că nu vrei?

— O, frate nu!... ba, adică, adăogâfata con-fusă, spune-i aceia ce vrei mata.

— Bine, bine,- mâine când va veni, eu și mama vă vom logodi.

— Vrea și mama? nenicule dragă!

— Negreșit; crezi că aminteri ași fi vrut eu? Mama, draga noastră mamă, e și trebue să fie sprijinul și povățuitorul nostru; s-o iubești cum o iubesc și eu, și din voia ei să nu eși până cete vei mărita.

— Ți-o jur că voi iubi-o până la moarte.

— Aceasta e singura răsplătire ce așteaptă și ea de la noi, pentru toate jertfele câte a făcut pentru fii ei.

Ca să-și ascundă transportul de bucurie ce o domina, după ce auzise vorbele rostite de fratele-său, Ancuța începu să alerge prin sală jncând și cântând; apoi, văzând surâsul ironic al fratelui său, și ca să schimbe șirul convorbirei, se apropia iarăși de dânsul și-i zise:

— Ai auzit că la Râmnic a venit un căpitan; Domnesc însotit de o sumă nenumărată de panduri și de poterași, orânduiți ca să urmărească și să prindă ceata Mereanului, care se zice că bân-tue aceste locui i?

— Da, draga mea, am auzit că Grecii au trimis o ceată mare de venetici ca să gonească și sa stârpească din țara lor pe bieții haiduci Români, care se aciuesc prin desimea pădurilor vecine și despoae numai pe acei ce trec pe la dănși; dar pe hoții cei mai răi, pe cei mai nerușinați, mai nemilostivi și mai mulți, pe acei care au năpădit prin orașe din țări streine, pe acei ce sug sângele bietei țări, nimenea nu se,gândește ca să-i gonească! Se înțelege că n-are cine să-i dea afară: corb la corb nu-și scoate ochi, nici strein pe strein nu prigonește. Vodă e grec, Mitropolitul Nectarie iarăși grec, boerii asemenea greci; cum s-ar putea ca ei să se prigonească între dân-șii! Câți boeri Români ău mai rămas nu se știe pe unde s-au mai ascuns ca să scape de mulțimea angaralelor ce le aruncă pe cap neamul strein. Și cu toate acestea, adaogâ el cu amărăciune, Divanul Domnesc prenumără în sânul său pe cei mai de frunte boeri Români! Constantin Filipescu e mare Ban, Radu Golescu e mare Vornic al Țărei de sus; Grigorie Brâncoveanu e mare Vistier, Radu Slătineanu mare Vornic a Țărei de jos; Grigorie Ghica mare logofăt al Țârei de sus; Dumitrașcu Racoviță mare Vornic al treilea, Is-trate Crețulescu mare Vornic al patrulea, lordache Slătineanu mare Logofăt al Țărei de jos, și Nestor mare Clucer; pe când dintre Greci fac parte în Divan numai Constantin Șuțu ca mare Hatman, Mihail Mânu ca mare Vornic al Politiei, Mihai Șuțu ca mare Spătar, Constantin Vlahuți ca mare Postelnic, Atanasie Hristopolu ca mare Logofăt al streinilor pricini,Alexandru Mavrocordat ca mare Căminar și Dumitru Mânu ca mare Comis. Fără coadă de lemn toporul nu poate să tae pădurea!

— Am auzit că în fruntea acestor cete s-a trimis vestitul Cârc Serdar Stoica Parvanoglu, însemnat prin vitejia, viclenia și sluțenia lui.

— Da a trimis pe un venetic Bulgar, pe o lepădătură pe care nici Bulgarii nu-l recunosc ca al 1or, pe acela care a furat și necinstit pe biata Ilen-cuța Golfineanca! l-a trimis pe el, hoțul de fete, ca să stârpească pe acea mână de Români care au cutezat să aibă puțină inimă și să îndrăznească a face, din întunecimea codrului, război culeota streinilor ce copleșesc neamul românesc. Ferește-te, Ancuțo dragă, ca de foc de acești apărători ai stăpânirei grecești din țara Românească, căci ei sunt mai răi de cât toți tâlharii. Tu nu știi, fata mea ce e haiducul în Țara românească; el nu este aceia ce se numește tâlhar aiurea. Haiducia la noi este o luptă sfântă, cum era odată lupta Gibelinilor cu Guelfii în Italia și în zilele noastre Carbonarii din țările apusene. Ca și Italianul, Românul se bate, cum poate, cu streinul. Grozea, Miu, Mereanu și Gruia în Țara Românească, Horia și Cloșca care au perit zdrobiți de roată în țara Ardelenească, Vulcan, Bîcu și Bujor din Țara Moldovenească, n-aufost nici nu sunt tâlhari; ei nuo-morau și nici nu jefuiau pe Români, ci din potrivă, dacă dau peste vre-un Român, îl ospătau și-l îndreptau pe calea ce trebuia să apuce, iar pe săraci îi ajutau cu ce puteau. Așea fac și cei de azi: săracului îi dau boi și bani de cheltuială, pe bogat îl petrec până ce îl scot din locuri primejdioase, fără să le facă vre-un rău,iar pe co-chinți și pe ciocoi vai de mama lor! multe îi fac să pată săracii!

— Frate, frate, strigă Ancuța care se uita spre drum, pe când fratele său îi vorbea plin de en-tusiasm despre acești singulari apărători ai na-ționalităței române, frate, frate, ia te uită, ia te uită, ce mai călăreți trec pe drum! Ti!; dar ce frumos sunt îmbrăcați! ce turbane mândre port pe cap, ce haine scumpe de catifea cu fir au pe trup și ce arme frumoase au la brâu! dar caii lor?! Păcat numai de mândrețea hainelor aceluia ce călărește înaintea tuturor, că chipul lui e urât foc.

Pe când Ana vorbea unele ca acestea, streinii ce treceau pe drumul mare se oprise puțin în fața acelor case, și șeful lor se uitâ spre Ancuța cu o privire insolentă. Intr-acest timp Jianu își întoarse și el căutătura, și, văzând cum se uita dru-me-țul la sora' sa, zise cu grabă Ancuței: ‘

— Intră în casă, soro dragă, intră repede în cămara ta; că acești oameni trebue să fie ciocoi, căci prea au niște căutături obraznice, și ’mi-e teamă să nu ni se întâmple vre-o nenorocire de pe urma lor. După aceia adaose încetinel: Cârc Serdar Stoica în preajma casei mele? ce o fi căutând el? ce nelegiuire o mai fi plănuit împotriva mea?

Ancuța se supuse, dar întrâ în casă foarte târziu, căci demonul ispitei deja o coprinsese cu ochii săi nesățioși, și acela ce era șeful acelei cete de călăreți, zise unuia dintr-ai șai:

— Căpitane Duță!

— Poruncește stăpâne, răspunse acesta ple-cânduse până ce atinse cu fruntea șeaua calului.

— Ai văzut această porumbiță?

— Auzi vorbă; stăpâne! trebuia să fiu orb.

— Cum ți se pare?

— Ei, ei! răspunse acesta răsucindu-și mustața.

— Nu e așea că face?

— Mai e vorbă? tinerețea ce caută?....

— Dar nu vorbesc pentru tine, neghiobule.

— Nu? se vede că nu știi a cui e această casă și a cui soră e acea fată!...

— A cui o fi, ce-mi pasă? voiu să fie a mea.

— Bagă de seamă că e sora lui Iancu Jianu.

— A lui Iancu Jianu? exclamă Stoica tresărind; cu atât mai bine; de mult am eu o mică socoteală cu el; dintr-această pricină vreau ca soru-sa să fie a mea; m-ai înțeles tu? Câtă vreme îți trebue până să mi-o aduci în odaia mea?

— Eu stăpâne n-am curajul să răpesc pe a-ceastă fată; nu pot să intru în cârcotă cu Iancu Jianu; știi bine că el nu știe să glumească.

— Ei! și ce-mi pasă dacă-tu vrei sau nu să intri în cârcotă cu el? Nu știi că Jianu e pus la catastif?

— Ba știu, dar mai știu una și bună: S-ar seda tot județul împotriva noastră!

— la taci cu flecăriile și ascultă; vreau ca negreșit să-mi cază această fată în mână; dacă mâine seară nu-mi vei aduce-o vie, nevătămată, la locul știut, te dau pe mâna celui cu spențerul roșiu, pe credința mea de Cârc-Serdar.

— Mă voi sili, stăpâne, ca vă îndeplinesc porunca, dacă o dată e vorba să aleg între două rnorți; dar să știi că e prea greu, greu de tot.

— Greu, ușiure nu voiu să știu; eu n-am să mă lupt cu greutățile, ci tu; eu vreau fata și mai multe nu voi să auz.

Când termina această conversațiune așea de fatală familiei Jianului, ei se depărtase mult de casa lui Iancu și erau aproape de centrul Dră-gășanilor. Iancu rămase tot în balcon cât-va timp și apoi intrâ în casă trist și gânditor; iar ceva mai târziu porunci argaților să închidă ușile;i să încue porțile.

II
RĂPIREA

A doua zi, după scena ce descriserăm mai sus, curtea lui Jianu era plină de cai și trăsuri, și casele d-o mulțime de invitați de ambele sexe. Era acolo loniță Crcțescu, lordache Columbeanu. A-lecu Colibășeanu, Dumilrache Vărvoreanu, Băr-buceanu Știrbei, Constantin Brăiloiu, Nicolache Vi-ișoreanu, Dumitrache Greceanu, Costache Hara-lamb, loniță Brăiloiu, Iancu Vladoianu, Scarlat Fărcășianu, Ștefan Penescu, Alecu Bujoreanu, precum și Tudor Vladimirescu, care venise pentru prima oară în casa amicului său Iancu de la reînturnarea sa din Ardeal. Toți acești boeri și feciori de boeri venise din întreaga Oltenie împreună cu nevestele, mumele, fetele și surorile lor, într-o zi de Duminică, la chemarea lui Iancu Jianu, pentru a petrece, spuneau ei cui îi întreba, însă în realitate pentru a lua parte la o consfătuire politică, căci toți erau buni și înfocați patrioți. Pe când Ancuța se preumbla împreună cu amicele sale prin grădină, arătându-le florile ei și făcân-du-le buchete frumoase; pe când jupâneasa Slana muma sa adunase în jurul ei pe toate jupânesele și, luând la dulcețuri și bând la cafele, vorbeau des-pre aceea ce de când e lumea și pământul o bicinuesc femeile să vorbească între dans ele, a dică despre găteli și haine noi. Tot într-acel timp bărbații se retrăsese în camera lui Iancu și Răsturnați pe divanuri, începuse să vorbească cam în acest chip:

— Ați auzit frățioare, ce s-a întâmplat laPi-tești mai ala-l-tăeri? zise Crețescu unul din invitați.

— Nu, răspunse cei-alți.

— Pe când orașiul era plin de poterașii lui Cârc-Serdar Stoica, care a venit să stârpească ceata Mereanului și să curețe județul de jefuitori și omorâtori, s-a găsit ziua în nemieze mare un negustor român, poate ’l cunoașteți? jupan Radu cojocaru, mort în prăvălia lui și sugrumat, cu o curea.

— Auziți minune! strigară cu toții cei de față coprinși de spaimă.

— S-a trecut cu tâlharii ăștia! esclamâ Nico-îache Yiișoreanu; numai este de, glumit cu ei, trebuesc stârpiți, căci altminteri nii mai suntem siguri de zilele noastre nici măcar în iatacurile păzite de cete de arnăuți.

— Să omoare ei pe creștini, când orașiul era plin de aceia ce alergau după dânșii! replica Ștefan Penescu indignat, nici că s-a mai pomenit o așea de mare îndrăsneală.

- Dar bine stăpânirea ce face? cum meta-herizesc vremea? întreba Columbeanu.

— Cum? ce nu știi? tot ce a învățat de când am pomenit-o; cei mari furând fete, cum au fu-rat-o pe Ilinca Golfineanca, și cei mici furînd găini, rufe și chiar bani, răspunse Vlădoianu.

— Român a fost negustorul? întrebă Jianul.

— Român, răspunse Crețescu care povestise, cum s-a petrecut acest eveniment.

— I s-a furat ce-va?

— Da; toți bani câți avusese în cișmigeaua prăvăliei, câte-va misăzi de blană și câte-va scur-teici; ba încă i s-a desfundat și un butoiașiu cu vin ce avea într-un beciu.

— Și credeți că această ucidere mișelească este fapta lui Mereanu sau a ori-cărui alt haiduc român? întrebă Iancu aruncând asupra mosafi-rilor săi o privire ironică.

— Apoi a cui să fie dar? replicâ Colibășeanu.

— Haiducul ucide or-cum îi vine la îndemână, dar rid sugrumă cu cureaua; jefuește ori-câți bani găsește, ia scule de preț, dar blănuri, haine și altele de astea nu iau de cât borfașii de rând; iar cât pentru desfundarea butiei sau butoiului cu vin, asemenea stricăciuni se fac obicinuit de către catane ce sunt dați în cuartir. Mi se pare că apărătorii liniștei și ai siguripșirei obștești a răpus pe bietul jupân Radu.

— Se prea poate, Iancule, replicâ Tudor; tu ai dreptate; amăuții domnești trebue să fie ucigașii creștinului, pentru că mai înainte d-a intra oamenii stăpâmrei în Râmnic, nu s-a auzit.de cea mai mică întâmplare de hoție, tâlhărie sau omor, prin partea locului, de când s-a găsit ucis grecul însărcinat cu strângerea ludelor mincinoase. Ți-aduci aminte, cei cinci turci cari adunau fără știrea lui Dumnezeu zaherea după la bieții creștini și cei trei arnăuți cari venise cu poruncă să sugrume pe ispravnicul județului fără nici o vină.

Acum însă, de când au sosit apărătorii liniștei, liniștea s-a dus la pustia; trei arii pline cu bucate au ars al-altă-eri Vineri; cinci ciobani cari se întorceau din Ardeal cu turmele lor s-au aflat de-ună-zi morți aproape de Câineni, și un negustor din Râmnic s-a găsit mai acu o săptămână legat cobză în casa lui, cu gură umplută cu cârpe și cu ochii legați. Când îl întrebară cine ’l-a adus în așa stare, el a răspuns că poterașiul care i s-a dat în gazdă împreună cu niște tovarăși ai lui, pentru că nu le-a dat bani ca să cumpere vin. Mi se pare mie, fraților, că Grecii cari ne stăpânesc își rid de noi cum le place mai bine. După ce ne pune stăpâni toate lepădăturile Fanarului și după ce se poartă cu noi în chipul cel mai rușinos, apoi ne mai trimete și pe cei mai nele-giuiți, pe cei mai hoți, pe cei mai destrâmați din veneticii lor, cu nume ca să ne apere de acei câți-va Românași mai nerăbdători, mai inimoși și mai nechibzuiți, pot zice, cari, văzând atâtea nedreptăți din partea unora, atâta nepăsare din par tea altora și atâta răbdare din partea celor mai mulți, și-au făcut cruce în frunte, au luat flinta la umăr și s-au hotărit să facă vrăjmașilor țărei, din mijlocul codrilor, aceleași fără de legi ce ne fac nouă cochinții și ciocoii din mijlocul orașelor. A-cești Români cu inimă, dar fără de minte, au is-butit să bage oare-care groază în inima apăsătorilor, dar ’i a făcut să ție ochii deschiși și să ia măsuri de apărare în potriva unei sculări obștești. Streinii, ca să se apere de ei, au adunat în juru-le pe toți cei fără de lege, pe toți, clefții din Pind și pe toțr Cârjalii din Balcani și le-au dat nume și porturi românești, dar le-au păstrat turbanul și inima de păgân sălbatic. Cu acești ne-legiuiți au umplut ei orașele și județele, sub cuvânt d-a ne scăpa de hoți, dar de fapt ne-au dat pe mâna unor tâlhari și mai primejdioși, care, pe sub ascuns, au voe d-a ne jefui și ucide mai rău de cât cei mai îngrozitori tâlhari.

— Așa e murmurară acei ce-i ascultau.

— Așea pat toți aceia cari îngădue ca țara lor să poarte jugul strein, adaogă Tudor radios de elocință; am îngăduit până acum acest jug, dar ar fi o rușine să-l mai îngăduim. Până ce nu ne vom sili a dobândi o stăpânire a noastră românească, părintească și iubitoare de binele obștesc; până nu vom face ce-va ca să scăpăm de Fana-rioții cari, pe când cele-l-alte nații se ridic prin luminile cele noii ce răspândesc învățătura și știința, pe noi ne ține în întunerec, pân-atunci nu vom putea dobândi mântuire. Nu vedeți că acești venetici ne-a dus în stare mai rea de cât a vitelor, prin închiderea școalelor noastre? Trebue să ne sculăm cu mic cu mare, de la vlădică până la opincă, cât de curând, de la o margine a țârei până la cea altă; trebue să punem mâna pe ce vom găsi spre a năvăli spre ei strigând: destul F numai putem suferi; gloabele și nevoile ne-a povârnit spatele; plecați cu binele ori de unde nu, Dumnezeu să judece între noi și voi!... Dacă nu vom face așea, răul nu va fi vindecat.

— Ei! Tudore, Tudore, frumoase sunt gândurile tale, murmură Jianul suspinând, dar împli-nise-vor oare de vre-o dată dorințele tale? fi-vâ cu putință ca Românii să prinză cu toți inimă, să părăsească dobitoceasca frică ce ’i a coprins și să alerge sub steagul aceluia ce va striga: Români! ori să scăpăm de Greci, ori să mu-rim purtând steagul înainte!

— O să sosească și poate mai curând de cât crezi, fii sigur, răspunse Tudor cu un ton convins.

— Mi-este teamă că nu vom avea parte, dragul meu, să gustăm în curând, precum crezi tu o asemenea bucurie, răspunse Jianu cu îndoială. Fanariotul a smuls din pieptul bietului Român orice inimoșie și bărbăție, prin nedreptățile și do-sădirile ce ’l-a făcut să sufere; l-a adus în starea dobitoacelor nesimțitoare și ’mi este teamă că, atunci când un cap îndrâsneț va ridica acel mare glas, care să cheme pe toți ca să sdrobească lanțul cel rușinos, mî-e teamă, zic, că n-o să alerge în urma desrobitorilor, ci se vor grăbi mic cu mare să alerge la aceia ce i le-au făurit acele lanțuri și să îe zică: vedeți dacă lanțul este gros, căci unii vor să ni-l sfărâme.

— Jiene, strigă Vladimirescu aprins, ești nedrept față de ai tăi, și înjosești prea mult neamul tău. Ce fel crezi tu că Românul e mișel?

— Crez că mare parte din sângele său a putrezit, a amorțit, voi să zic, și nu se poate des-gheța de cât pregătindu-l încetul cu încetul.

— Uitat-ai tu faptele săvârșite de Polcovnicul Caraman împreună cu o mână de poterași, aleși de el dintre țăranii Români, cu care a stârpit din țară toate cetele de tâlhari venite de peste graniță: din Turchia, Sârbia, Țara ungurească și chiar Moldova, care, sub numele de haiduci Români, u-cideau și jefuiau pe Români?

— Ba n-am uitat, dar câți Polcovnici Cara-mani sunt? câți povățuitori de catane au încredere în destoinicia Românilor? și pe lângă a-ceasta câți Români cu minte, cu inimă și cu pricepere se înduplecă ca să jertfească bunătățile traiului bun și ale odihnei de a casă, pentru a se pune în fruntea norodului spre a-i duce la biruință, adică Ja recăpătarea dreptului ce are, dar mai întâiu la primejdii nenumărate și chiar la moarte? Oamenii cei curagioși și cu dragoste de neam, care au în cap și în inimă dorința d-a-și vedea neamul desrobit, trebue, sunt datori chiar, să dea o pildă îmbărbătătoare; trebue să-și năpustească rude și avere și să se ducă în munți; trebue să-și aleagă câți-va voinici neispitiți încă, nemolipsiți de boala temerii de moarte și ho-tărîți să îndure ori-ce s-ar întâmpla; trebue ca d-acolo, din codru ei să pornească răsboiul cel sfânt, un răsboiu crâncen împotriva a tot ce este străin și nedrept.

— Ce înțelegi tu prin războiul cel sfânt? întrebă Columbeanu uitându-se cam ciudat la Jianu.

— Ințeleg, răspunse Iancu cu înflăcărare, scularea celor apăsați împotriva apăsătorilor, ridicarea în gloate a tuturor Românilor ca să se războiască cu streini cotropitori; înțeleg că răsboiu sfânt e scularea Românilor împotriva Grecilor; înțeleg că, până ce va sosi ceasul deștep-tărei obștești, mai mulți tineri de inimă să facă bună-oare aceia ce face Mereanu.

— Cum am zice să se facă hoți? esclamâ Corniță Brăiloiu, măsurând pe Iancu de sus până jos cu oare-care nuanță de luare peste picior.

— Ba nu, ci haiduci, apărători ai săracului ta potriva bogatului, ai Românului în potriva străinului, a omului cinstit în potriva ciocoiului; răspunse Iancu cu o aprindere crescândă. O! dacă n-ași fi avut pe mama și pe sora mea, să știți că eu, fiul tui Radu Jianu, fecior de boer și frun-tașiu în județul meu, demult ași fi făcut-o și ași fi intrat în codru cu cea mai mare bucurie. O 1 o! d-acolo eu ași fi băgat așea de mare groază în inimele veneticilor, în cât ași fi silit pe Greci să tresară îngroziți, chiar în somn, când ar fi pomenit de numele Jianului.

— Și la o vreme, când ar fi pus mâna pe tine te-ai fi ales cu spânzurătoarea, replică Vârvo-reanu cu un ton batjocoritor,

— Sănătate! o dată moare omul; dar ce credeți D-voastră că mântuirea unui norod întreg vine așea plăcintă ca la pomană? vă înșelați, fără jertfe și jertfe mari nu se capătă nimic trainic. Ce credeți voi că eu nu-mi dau seamă de ceia ce ar îndura acela care s-ar încerca să a-dune la-o-laltă pe toți Românii? Cel ce intră în codru se logodește cu moartea.

— Să moară nu zic ba, replică Tudor, dar nu cu moartea de ocară ca a aceluia ce a fost prins și osândit că a jefuit și ucis pe un trecător nevinovat, cum moare un tâlhar, zi-i haiduc daca așa vrei să-l botezi D-ta, ci cu moartea viteazului ce ridică steag de răsvrătire împotriva a-supririlor și nedreptăței. Aceasta e toată deosebirea între mine și tine, frate Jiene.

— Știu; tu aștepți ca să se coacă poama până ce va cădea ea jos de la sine; eu sunt de părere s-o culeg chiar din pom. mai nainte d a se hotărî Românii ca- să se scoale ca un singur om spre a goni pe Greci din țară. Pân-atunci va trece prea multă apă pe gârlă, și eu sunt prea grăbit, nu pot să aștept atât de mult. Afară de aceasta eu vreau, și crez că trebue să-i pregătesc drumul spre a găsi calea bătătorită, precum și oșteni, cari la vremea de mult așteptată să alerge ca să se înșirue sub steagul său.

— Ia ascultă Jiene, să nu ne aprindem, că într-aseminea prilej avem mai multă nevoe de sânge rece de cât de înflăcărare replică, Vladi-mirescu pe un ton potolit. Știu bine că poate să fie nevoe și de haiduci pentru a înflăcăra sufletele celor amorțiți; știu iarăși că, pentru adu? cerea la îndeplinire a faptelor mari sunt foarte tuebuincioase jertfele cele mari; știu iarăși că cei ce s-ar pune în fruntea unor asemenea cete ar face o faptă vrednică de laudă, dacă ar fi făcută cu gânduri curate și cumpănire patriotică; dar unde să găsești niște asemenea oameni bine înzestrați cu niște simțiri puse sus, sus de tot? și apoi care le-ar fi soarta în cele din urmă? ei ar merge la o moarte sigură, moarte de ocară prin ștreang! și care le-ar fi răsplătirea? cel mult niște cântece duioase cântate de norod! Ei ar muri în furci, huiduiți de toată lumea, pe când omul meu, căpetenia răsvrătiților, căpetenia unor cete de patrioți, adunați la un loc numai pentru a isgoni pe venetici, oate ar muri și ei poate tot de aceiași moarte, dar ar muri plânși de toată lumea, întocmai ca niște mucenici, pentru că toată lumea ar ști că ei ar muri pentru o pricină sfântă.

— Fii sigur că nu ar fi mai puțin sfântă pricina ce a-și apăra eu, dacă a-și apara-o vre o-dată, în fruntea unei cete de haiduci. Eh! dacă ar fi cinci-zeci ca mine, care să se facă cinci-zeci de capi de voinici, cari să ție poteca la 50 de drumuri, să ucigă câte 50 de spurcați de apăsători, și apoi o dată să se unească la o laltă și să năvălească peste cotropitori, ce mai ceată s-jir face! și cât mai ar da de lucru ciocoilor acea ceată de apărători ai drepturilor Românilor, și cum armar alerga Românii din toate unghiurie sub steagul ei f.

— Tot vorba fratelui său Amza e sfântă! șiopfii Corniță Brăiloiu la urechea fratelui său Costache. Inimă de înger dar cap de drac, fire sucită, sânge-aprins, creeri smintiți, om cu apucături rele; iată cine e gazda casei. Un singur cap ca acesta e-de ajuns pentru o familie întreagă ca s-o dea de rușine și să aducă nenorocirea în întreaga casă.

— Il judeci prea aspru frate, răspunse Cos-tache; e numai un băiat prea răsfățat de tatăl’ său, D-zeu să-l odihnească.

— Numai cu fiarele din pădure se împacă șr se simte într-ale lui; cu oameni nu vrea să cunoască nici un frâu; crede că tot ce sboară se-mănâncă și cu gărgăuni se cârmuește o lume.

— Ei, frate, frate! ne trebue și asemenea oameni. Fără inimi alese, fără capete înflăcărate și fără ființe pline de însuflețire nu gonim noi nici o dată pe Greci din țară.

— Eu sunt de altă părere; crez că ne e mai» de folos un Vladimirescu de cât un Jianu.

— Și unul și cel-l-alt nu ne este de prisos;, dar ia taci ca să ascultăm ce mai zic ei.

— Eu nu crez, zise Tudor că mântuirea ne va veni vre-o-dată din codru și prin codru.

— Codru, răspunse Jianu cu apriedere, nu înșeală, nu minte, nu vinde; ci e tot d-a-una cre- dincios celui ce are încredere într-ânsul.

Tocmai când era să răspundă Tudor, mama iui Iancu, urmată de cele-’lalte jupânese, intrâ în casa bărbaților și se așezară pe divanuri.

— De ce vorbiți? zise una din ele, care nu era alta de cât Mariuța Golfineanca căreia îi venise inima la loc de când își măritase fata și o trimisese în Gorj la casa ei, mă prind că de fetițe cu păr de aur sau cu plete de abanos și cu -buze de bujor; nu este așea? Cotușele nu prea vor ce le place flăcăilor; îi silește să cam fluere ia lună pe sub streșinile caselor fără de nici o ispravă; așea e că sunt năsdrăvană?

— Apoi de! leicuță, răspunse alta care se numea Stăncuța Bengescu, să fim drepte; nu numai flăcăi vorbesc de fete. la trage D-ta cu urechea și pe la copilițe ca să asculți ceșioptesc între ele, și vei afla că nu le e vorba de cât de feți frumoși cu spata lată și cu coama resfirată, cu ochi de smeu și voinicie de paraleu.

— Dar aci nu sunt numai flăcăi, replică Ilinca Brăiloaica cea mai vestită ca cocoană geloasă; ce și bărbați noștri, și ei tot de fete or fi vorbind?

— Cui îi arde inima, Eleneuțo dragă, răspunse Corniță, să vorbească de fete? ne-am săturat destul de ele de când vă avem pe voi.

— Cum ziseși?

— Ia, am zis că nune mai trebue altele dacă p dată vă avem pe voi.

— Ia să lăsăm înșirte mărgărite, întrerupse Smărăndița, că a început să se însereze și o stântă zi de Duminică ca asta nu trebue perdută în vânt, Leică Stano zise apoi adresânduse către mama lui Iancu, noi am venit cu toate aci, cu bărbat, cu frați, cu prieteni, cu toții, ca să logodim copii. Ei, precum știi, se plac și sunt potriviți pentru ce să tot întârziați de surda?

Stana nu putu răspunde acestor zise așa țo-ropoc, de cât prin câte-va scuze de nepregătire însă cele-l-alte jupânese,ajutate fiind de bărbații lor, îi luară vorba din gură și începură să copleșească pe bătrâna Jianca cu fel de fel de rugăminți ca s-o înduplece să consimtă.

— Ce zici tu Iancule? întrebă bătrâna uitân-duse la fiul său.

— Aceia ce va zice Tudor; vrei tu ca cât se joate mai curând să devii fratele meu? adaogă fianu adresându-se către Vladimirescu.

— Da, chiar și azi, daca se poate, iubite frate, răspunse acesta îmbrățișându-l. Vreau ca însurat să mă duc în Rusia spre a-mi lua locul de parucic ce mi este păstrat, și să iau cu mine și pe sota mea.

— Daca e așea să trimetem după un preot și taraf de lăutari.

Intr-o oră preotul fu adus, asemeni și lăutarii.. Tincuța se logodi plină de bucurie cu acela pe are-l dorea din inima sa, și apoi se retrase împreună cu amicele sale, care începuse s-o supere, a altă cameră, ca să lase pe mai marii lor să aănînce, să bea și să joace în pace. Daeă cine-va -ar fi văzut cum beau și jucau după logodnă

Oltenii noștri, tineri și bătrâni, nu ar fi putut distinge în ei pe acei înfpcați patrioți plini de entu-siasm și elocuință, care vorbise cu atâta foc mai înainte de logodnă.

Pe când în casa Jianului se bea și se mânca, despre Râmnic veneau spre Drăgășani patru călăreți acoperiți cu ipingele negre și cu pălării marii în cap. Ei merse cât-va timp pe drumul paralel cu Oltul, apoi abătură din drumul mare, intrară în pădurea ce, creștea în partea orașiului și se întindea până în apropiere de ulucele casei Jianului, de care era despărțită numai printr-un miq ‘luminiș. Intrând în pădure, merse cât-va timp și apoi descălecară și legară cai de un stejar, la oare care depărtare de drum, atât ca să nu se spoată să se audă de la drum ninchiezăturile și iătăile lor din picioare; după aceia apucară calea pe jos spre casa lui Iancu ce era așezată la spatele orașiului și aproape de pădure, cotiră la stânga, merse cât-va timp pe lângă uluci, apoi rinul câte unul săriră dincolo în grădină, umblară cât-va timp printre arbori, și în cele din urmă se ascunse într-un mic stufiși. Când intrară ei, soarele apusese de mult și luna sta pitită după niște nori groși. Intunericul nopței era deplin.

— Ce trebue să facem acum? murmură unul din necunoscuți la urechile unuia ce părea șef al lor.

— Lasă-mă pe mine, răspunse acela; mă duc eu de fac ce fac d-o scot din casă, și pe urmă, cum veți vedea-o că vine spre noi, numai de -cât călușiul la gură și saitoc în pădure; d-acolo dracu va mai pune mâna pe noi.

După ce zise aceste cuvinte, acest din urmă merse târându-se până la poarta ce despărțea grădina de curte, o deschise încetinel, înainta până la ferestrele caselor și, după ce se uitâ pe la toate ferestrile, începu a miorlăi întocmai ca o pisică care cere a-i se deschide ușa, și apoi se depărtâ de fereastră și intrâ în grădină unde se ascunse.

Auzind acea miorlăitură ce se repetă de mai multe ori, Ancuța zise caraaradeler sale:

— Pisicuța mea a rămas afară! mă duc să-i deschid ușea.

Eșind în pridvor juna fidanțată începu să cheme pisica, dar în loc d-a veni ca altă;dată la chemarea stăpânei sale, dobitocul ei favorit scoase un alt miorlăit ce-va mai depărtat, mai răgușit și ca cum ar fi fost sugrumat de gât.

— Aoleo! Leu a scăpat din lanț! strigâ Ana spe-rioasă, și îndată se coborî în curte și se îndreptă bâjbâind spre grădină, Juându- se după miărlăitul pisicei care din ce în ce se depărta și se înăbușea.

Intr-acel timp cei alți trei necunoscuți eșiră din ascunzătoarea lor încetinel, și de îndată ce Ana intra în grădină, se năpustiră asupra-i și o astupară la gură. Nenorocita fată abia putu scoate un țipăt și căzu leșinată în brațele acestor sce-lerați care aproape o sugrumară. Atunci unul din ei o luâ în brațe și înăintâ spre uluci, unde prefăcuta pisică rezemase o scară ce găsise în grădină și sărise dincolo, iar unul din cei rămași ajutâ pe cel cu greutatea să se sue ca să treacă dincolo. Când erau în vârful ulucilor, ei auziră pași de om apropiindu-se și văzură pe cine-va: înăintând spre ei printre arbori; era Alexe, care, auzind țipătul ce scosese Ancuța, luase în mână o furcă și venea să vadă ce era.

Văzând el pe cei patru necunoscuți că duceau ce-va mare și. greu în brațe, fără să ghicească, încă ce crimă mare s-a săvârșit, se repezi iute spre scară, se sui după răpitori și, când reuși să se scoboare dincolo jos pe altă scară, care era rezemată de uluci în partea despre drumul mare, simți în partea stângă o durere vie și căzu scăldat în sângele său; cel de al patrulea criminal îi străpunsese pieptul cu o lovitură de cuțit, pe când cei alți fugeau în goana cailor.

Pe când cei-l-alți tugeau cu grăbire spre pădure, ucigașiul se plecâ spre victimă ca să vadă; dacă era mort. Intr-acel timp, luna eși dintr-un nor întunecos și lumină fața necunoscutului, astfel că țiganul, cu toată durerea ce-i pricinuia rana, o putu vedea îndestul de bine ca s-o recunoască ori când ar fi întălnit-o. După ce se asigură că lovitura a avut bun efect, ucigașiul plecâ și el ca să-și ajungă complicii care deja încălecase și luase în goana cailor drumul spre Olt.

Lipsa Ancuței mai întâi nu fu băgată în seamă, fiind-că camaradele ei, atrase fiind de cadențate-le sunete de dans, mersese să ia și ele parte la jocuri; însă peste o oră danțurile se terminară și invitații începură a se gândi la plecare. Tocmai după ce se îmbrăcară cu hainele de pe d-asupra și după ce își deșteptară vizitii cari dormise prin grajd și feciorii cari moțăiau prin săli, și, le ordonară: unora să pue, cai la trăsură, iar altora să

Cel d-al patrulea criminal îi străpunse pieptul cu o lovitură de cuțit, pe când cei-lalți fugeau în goana calului. [Pag. 32)

înșele armăsarii lor de' călărie, iar fetele voîră să-și ia adio ce la Ana, tocmai atuncea băgara de seamă că Ana nu eră nicăiri.

— Leneșa, zise mumă-se, se vede căaador-ș mit! și se duse s-o caute îri camera ei.

Văzând că nu era nici acolo, toate femeile încej pură s-o caute mai cu atenție, însă tot fu în zadâq Atunci fetele își aduseră aminte c-a văzut-o eșind afară ca să ’și caute pisica sa cea favorită,;șț alergară împreună cu gazdele casei și toți învitâți a s-o caute prin grădină; acolo însă, plini dtț groază, găsiră scara rezemată de uluci și dincolo de ele pe Alexe scăldat în sânge, văetându-se-și Cercând ca să se scoale. într-un minut tot fatalul âdevăr fu descoperit. „ \

— Fiica mea furată! exclamă mama ei leșinând.

— Ancuța perdulă! strigă Tudor lovindu-și fruntea cu durere.

— Sora mea răpită! țipâ Jianu cu o voce de-tunătoare; sora Jianului nu se perde așea de lesne! Aduceți-mi armele și calul, și veți vedea cum un frate, ca mine știe să pedepsească pe acel obraznic îndrăzneț.

Atât Iancu cât și Tudor, precum și toți cei-l-alți juni, se-aruncară pe căi și plecară fie-care pe unde le veniră, lăsând casa și pe ceil-l-alți învi-tați în cea mai mare neliniște. Tudor și alți patru apucară pe calea Râmnicului, Jianu și încă doi intrară în-orașiu pe calea- spre Caracal și în cinci minute scotociră întregul oraș, căutară pretutindeni, dar nu aflară nimic alt de cât știrea cum că cu o oră mai nainte o butcă cu opt cai, înconjurată de patru călăreți, a eșit dintr-ânsul și nimeni nu putu să spue pe ce cale o fi apucat.

Indată ce auzi acest cuvânt, fără a băga în seamă dacă era urmat sau nu de însoțitorii săi, Iancu dete pinteni calului și, ca un eșit diii minte, luă în fuga mare drumul ce văzu înainte, drumul Caracalului, alergă mai mult de patru ore fără a întâlni puiu de om în calea-i și merse mai multe ore în sir, fără a descoperi vr-o urmă. Ar fi alergat dânsul mai mult de cât atâta daca calul n-ar fi început să tremure sub el și apoi să cadă mort în mijlocul drumului. Nu este cu putință a -descrie disperarea ce coprinse pe nenorocitul frate, -când se văzu singur, în mijlocul unei câmpii, alături cu cadavrul calului său și în neputință de a mai alerga după urma răpitorului surorei sale, sau cel puțin a se întoarce acolo unde lăsase disperarea cea mai chinuitoare.

— Dumnezeule, tu nu ești drept! strigă el în spasmul durerei; după ce mă lovești atât de cumplit, apoi îmi iei și toate mijloacele de a mă putea isbândi!

Pronunțând aceste cuvinte apucă pe jos calea ce-i venea înainte, și, după ce mai merse cât-va tîmp, simți că aprinderea i s-a mai potolit, inima i s-a mai înduioșiat și că, încetul cu încetul, a în--ceput să simtă că descurajarea s-a făcut stăpână peste ființa sa. Atunci fără să vrea începu a plânge, el care nu văzuse cât a trăit lacrime lucind în genele sale.

— Iartă-mă, Dumnezeule, zise atunci Iancu aruncând ochii spre cer; sunt un nebun, însă;lă-mi mijloace de a-mi isbândi, descoperă-mi pe acela ce mi-a răpit surioara, și mă jur pe sufletul părintelui meu că aceia ce voiu face nu-ți va fi neplăcut. Daca vor fi spurcații de venetici aceia ce au răpit pe copila maicei mele, să n-am parte de lumina acestor ochi ce caută spre înălțimea cerurilor tale, dacă nu ’i voiu face să piară sbă-tânduse în cele mai cumplite chinuri, după acest pământ care pentru mine de azi încolo nu e alt de cât locașul nenorocirei; iar dacă se va întâmpla ca nimeni să nu mai mă lege de această lume mincinoasă, daca se va întâmpla ca mama mea, doborâtă de durere, să intre în mormânt, atunci codru va fi locuința mea și vai de dușmanul ce va cădea în ghiara mea!

Soarele deja răsărise și chiar apusese atunci când el, scurs fiind de oboseală și mort de foame, ajunse acasă unde găsi numai pe maica sa leșinată și pe Tudor stând la capul ei. O mișcare din partea junelui îl făcu să înțeleagă că una nu s-aputut găsiși cea-l-altă nu va mai trăi mult timp. In adevăr a doua zi de dimineață, Iancu Jianu nu mai avea nici soră nici mumă. Ea fu dusă la ultimul ei locașiu și îngropată la spatele altarului bisericei din Drăgășani cu hramul Sf. Ilie, biserică ce fusese clădită ’ de către tatăl ei, Slugerul Dumitriu Ciocan, conform cu dorința exprimată de ea' pe când trăia, d-a nu fi despărțită nici după.moarte de acele locuri ce iubise atâta de mult;

După ce se făcu înmormântarea, a treia zi după moarte, fără ca să fie față la îngroparea sa și cei-l-alți fii ai ei care locuiau la Caracal, la o depărtare de patru zile dus și întors, Tudor, după ce petrecu pe bătrâna la ultimul locaș, cu capul gol ca un adevărat fiu al ei și, după ce se reîntoarse a casă, zise lui Iancu:

— Nenorocirea ce s-a întâmplat crunt te-a is-bit pe tine, Iancule, ți-o mărturisesc, dar mai crunt și mai cumplit m-a isbit pe mine, căci mi-a zdrobit inima și a smul pentru tot d-auna dintrînsa ori-ce.simțire omenească. Viu am rămas, dar mort sunt între cei vii, căci nimic viu de cât mișcările n-a mai rămas în ființa mea. O singură ființă m-a făcut să simt că și eu sunt om; tainele dumnezeești mi-au răpit-o atunci când credeam că ea va fi a mea pentru a pururea și va însenina cerul vieței mele pân-acum înnorat și întunecat. Se vede că D-zeu nu vrea ca eu să fiu om ta toți oamenii, cu bucurii, cu griji și cu supărări omenești; se vede că el m-a ursit pentru alt-fel de viață, pentru alt-fel de griji, pentru alte trude și supărări; se vede că m-a ursit ca să fiu logodit cu moartea, să fiu unealta scrisei și mâna pedepsitoare ce e ursită să aducă la îndeplinire voinței lui. Se vede că nu trebuia ca acela ce are a fi Tudor Vladimirescu, un biciu Dumnezeesc pedepsitor al atâtor fără-de-legi și nimicitor al cotropitorilor streini, să fie om ca toți oamenii, adică om însurat, supus înrîuririlor streine, care să-l îndemne a fi milos-și îndurător. Așea a vrut Pronia; mă supui voinței sale. Te las frate Iancule, plec și mă duc să ’mi îndeplinesc un jurământ ce am făcut eri, zise în cele din urmă Tudor cu o voce întunecoasă.

— Să mergem atunci împreună.

— Nu, fiind-că, dacă scopul nostru este același, căile și cărările nu sunt aceleași. Perderea Ancuței pentru mine este o destăinuire Dumne-zeească. Eu am vrut să fiu un om de rând cum sunt toți 'oamenii cu inimă și cu dor; am vrut să seamăn cu ori-ce muritor, însă Dumnezeu m-a lipsit de scumpul meu odor, chiar în ajun de al dobândi pentru vecie, ca cum ’mi-ar fi zis: scrisa ta Tudore nu e ca a tuturor oamenilor; tu nu trebue să aibi soție și copii, tu nu trebue să aibi-pe nimeni drag în lumea asta, tu nu trebue să’ aibi legături cu omenirea, care să te împiedica de a-ți îndeplini scrisa; o singură drăguță ’ți este ursit să aibi tu: Țara ta; nu-mai pentru ea ești dator să-ți jertfești viața. Mă supun Proniei; de azi încolo nu mă mai însor de cât cu moartea sau cu mântuirea țărei de streini. Să ne vedem sănătoși.

După aceste cuvinte se despărțiră.

III
VICTIMA ȘI CĂLĂUL

Permiteți-mi, iubiți lectori, să lăsăm un moment pe Jianul și pe Tudor ca să ’și caute fie-care în modul său răsbunarea ce proectase, iar noi să ne luăm după urmele răpitorilor, spre a cunoaște soarta nefericitei Ancuța.

Sărmana copilă încă nu se deșteptase din leșin când sateliții lui Stoica, după ce o plimbase cât-va timp pe câmpiele din jurul orașului spre a-și perde urma, o dusese în Drăgâșani și intrase cu ea într-o căsuță în care o aștepta cu râvnă desfrânatul Cârc-Serdar. El, de îndată ce o văzu, sări într-un picior ca un satir, scoase un răget de bucurie, întocmai ca o fiară când pune ghiarele pe prada sa, întinse mânele ca s-o coprindă în brațe, o apucă de mijloc cu lăcomia unei fiare, o strânse cu convulsiune la sân, însă când impurele lui buze se lipi de virginala gură a tiinerei fecioare, de a-cea gură ce semăna întocmai cu b roșă smulsă de la vlăstarul ei, un fior ca cel ce produce atingerea pielei de ferul roșit trecu prin tot corpul An-cuței și o deșteptă pe dată.

Când deschise ochii, ea mai întâiu aruncă în juru-i o căutătură sperioasă și apoi strigă:

— Ce văz înaintea-mi? Marnă! neică! Unde sunt eu? Cum am venit nare aici? Unde este maica mea?

De scurtă durată fu nelămurirea ei, căci, de îndată ce văzu așea de aproape de ea și eu brațele încolăcite în jurul mijlocului ei, pe acea pocitanie de om, ghici tot adevărul și numai de cât sări drept în picioâre. se smuci repede din brațele desfrânatului bătrân și cu o voce puternică și imperioasă strigă:

— Cine ești tu? ce vrei? ce ai cu mine? fugi departe de mine. Dar bine, unde sunt și ce cat eu într-astă casă?

— Dragoste, dragă copiliță. dragoste la toartă; așa dar nu te speria, gingașă copilă, că ești în loc bun în care o să fie bine de tine, răspunse Cârc Serdarul voind s-o îmbrățișeze din nou.

— Piei dinaintea ochilor mei și nu te atinge de mine că țip de se ridică casa în picioare.

— Țipă, drăguță dacă ’ți face plăcere, țipa că mie tot una mi-e, n-are să le audă nimeni; am pus eu bine treburile la cale mai din vreme, căci toate sunteți ca una; începeți prin a țipa și pe urmă vă liniștiți și vă faceți blânde ca niște mielușele.

— Cine m-a adus pe mine aici?

— Ei! mă mai întrebi cine? dorul, draga mea, dorul care nu m-a răbdat ca să trec nepăsător pe lângă nurliele tale haruri; el, pârdalnicul, m-a îndemnat să te răpesc ca p-un giuvaer neprețuit și să te aduc aici ca să știi și tu ce e desmerdarea,.

— Eu nu te cunosc cine ești; fugi lasă-mă să ies daci, zise fata cu un ton energic, îndrep-tându-se spre ușe.

— Ho! ho! stai pe loc că nu merge așea, strigă Stoica puinduse în dreptul ușei; nu e cu lopata, dragă fată, ci e cu judecata; nu te-am furat eu din casa părintească de florile mărului.

— Dă-te la o parte și la ă-mă să ies ca să mă duc la maica mea care mă așteaptă; cine ți-a dat ție dreptul ca să mă iei d-a casă cu dea sila și să mă aduci aici în loc necunoscut?

— Nerecunoscătoare-o, răspunse desfrânatul monstru apropindu-se din nou de ea, nu înțelegi că puterea dragostei ce mi-a insuflat ochișorii matale, care mănâncă foc și pară, e atât de puternică în cât m a îndemnat să te fur; pentru ce dar mă mai întrebi cu ce drept te-am răpit'?

— D-zeul meu! Maică prea curată! strigă biata copilă căzând în genunche și împreunându-și mânele în extaz și cu ochii înecați în lacrime; ce nenorocire cumplită îmi pregătești? Ce ’ți-am greșit, Doamne, de m-ai pedepsit așea de rău?

— Aidi, aidi! chera-mu! zise seducătorul râzând; din ce în ce mai nostimă! Pre legea mea, copilă dragă, multe stări ai să mai toci tu cu haz-liele tale țachismete.

Și ca să se arate că era galant, satirul întinse laba sa de urs spre victima sa ca să o iea de mână, dar Ancuța l-a respins cu dispreț și, scu-lându-se de jos, se aruncă pe o laviță difttr-un colț de lângă ușe și începu să plângă cu foc

— Pentru ce atâta ură? adaose Stoica apro-piindu-se- din nou de fată; ce ți-am făcut și cu ce te-am supărat ‘?

— Mă mai întrebi? răspunse Ana înecându-se în suspine; poruncește să mă ducă îndărăt la. maica mea, daca vrei să te crez om bun și milos; du-mă de unde m ai luat, și te voi bine-cu-vânta în toată viața mea.

— Ei, ei! fetița mea. prea multe ’mi ceri! comori ca mătăluță nu se fură ca să se dea îndărăt așea de lesne: la voința d-tale însă stă. ca să te întorci cât se poate mai în grab la măicuța și la neică.

— Ah ’ dacă e vre-o jertfă de făcut spunerspune mai curând câți bani îmi ceri oa să-mi dar drumul, că neică îți va da; spune-mi mai iute ce trebue să fac ca să mă întorc mai curând acasă? esclamâ juna fată aruncând spre răpitorul său o căutătură radioasă de speranță. Aide, spune-o dată ce-mi ceri și ce vrei de la mine? vrei salba, mea cu galbeni mari, sau șirurile mele de mărgăritar, ori paftalele mele de filigram de aur cu pietre scumpe? uite, ți le dau bucuroasă pe toate; ori vrei să te rog ca pe D-zeu. să-ți cad în ge-huchi sau să-ți sărut manele spre a te îndupleca?

— Nu, nu vreau nici banii fratelui tău, nici sculele tale, ci numai nurii tăi; vreau mai întâi să dai pustiei sâlbăticimea ce-mi ai arătat până acum; apoi să stai colea lângă mine și să-mi săruți, nu mâinele, ci gura, ochii și apoi obrajii.

— Nerușinatule! întrerupse Ana smucindu-se din brațele ce se întinsese ca s-o coprinză; mai bine moartă!

— Stăpâne! caii și căruța sunt gata, zise intrând unul din cei patru sbiri.

— Carnacsi, luate-ar dracu, că m-ai speriat! strigă Stoica uitânduse sperios spre ceaușiul său, apoi adaose ce-va mai potolit: ce! măi Duță, așea de curând mă urnești pe drumuri?

— Ce să fac stăpâne daca trebue. Mi-efric că s-o fi simțit că căprioara lipsește și mi-e teamă: că or fi început hoții de păgubași să ia la goană pe vânători și.... paza bună trece primejdia rea.

— Dar copoi noștri de poterași ce lucru au?

— De! jupân Serdare, să dea colți poterașir noștri cu târgoveții care vor sări până la umilea să-ți răpească căprioara ce ai vânat, nu prea-e bine; ne-am scoate un nume rău care ar puțea intra și în urechile Domnești.

— Bine zici tu mă, să mergem dar; caii sunt' voinici?

— Ca niște smei.

— Atunci luați-mi odorul pe sus și cu binișiorulrcum știți voi ca să nu țipe, și pe urmă drumul spre Craiova.

— Aveți milă de mine, strigă nenorocita Au-cuța căzând din nou în genuchi și sărutând poala conteșiului lui Stoica; nu mă răpiți cu atâta neomenie. nu mă depărtați de maica și de fratele meu.

— Aide, aide cheramu, om vorbi pe drum; vezi acum, suflete, că ne grăbim.

In deșert biata fată imploră misericordia acestor inime de bronz, în deșert se smuci, își frânse-mâinele, își smulse frumosul său perișor și plânse-cu foc, căci nu fu chip să înduplice cerbicia a-celor fiare cu chip omenesc; fu dar luată în brațe-de cei patru răpitori cari îi înăbușiră strigătile-cu o batistă, apoi fu dusă pe sus, mai mult moartă de cât vie, scoasă afară din casă și în fine aruncată în fundul unei butci mari de voiagiu. După aceia eși și Stoica de se asezâ lângă dânsa și pe urmă butca porni urmată de cci patru sbiri călări care ttiergeau în trap.

Trăsura merse în goana cailor toată noaptea, astfel în țât în revărsatul zorilor erau la o poștă departe de Craiova. înainte de a se apropria de oraș, scelerății răpitori se opriră înaintea unui tordeiu ca să respire caii și să mănânce și ei ce-va. Acest bordeiu era în mijlocul unei păduri departe de ori-ce locuință omenească, la care nu sta nici un călător sau țăran mărginașul, fiind-că se dusese vorbă prin lume că pădurarul care ’l «ținea nu prea era gazdă sigură, ci da pe sub ascuns coate cu ai lui Mereanu. In realitate însă nu era aceia ce se auzea, ci ce-va mai rău; era unul din acele cuiburi de gazde de hoți de cai ce fusese răspândite de către unii slujbași ai administrației Fanariote peste toată suprafața țărei, «care aveau de scop d-a fura vitele locuitorilor megiași, chiar de către așea zișii poterași, și d-a 8e ascunde prin bungeturi, ca apoi să le găsească acolo slujitorii administrației și să le înapoeze păgubașilor, negreșit după o plată cii care se în-voia zapciul ori vătaful de plaiu cu ei.

Cum văzu pădurarul pe Căpitan Duță, îl cu-eioscu și îl priimi cu toate onorurile cuvenite unui șef, însă când văzu pe Cârc Serdar îl plictisi cu mărturîșiri de o lașe umilire demnă de Fanar. Ancuța mai mult leșinată rămase în trăsură, fără a ști unde era și ce tăcea. Intr-o oră mâncară caii, mâncară și oamenii aceia ce li se gătise; galantul Stoica nu nitâ nici pe Ana ci îi trimise o bucată de pastramă cât podul palmei de mare, cm codru întreg de mămăligă și o bărdacă plină cu vin; dar ea, de și în lipsa lui se desmeticise. nu vru să guste nimic din atâtea bunătăți, ci trimise răspuns ca mai bine ar vrea să moară.

Auzind acest răspuns, bulgarul ridica din u-meri, dar o lăsa în pace și începu a se pregăti’ de drum.

— Stăpâne! zise Duță când încălecâ pe cal, eu cred c-ar fi mai cuminte să nu mergem la Craiova, dacă n-ai și alte treburi.

— Ce treburi vrei să am acum măi Duță? strigă Stoica râzând, nu vezi tu mă, că caut un colțișor de raiu, ca să trăesc cu acest îngeraș?

— Daca e așea să mă asculți pe mine și să. nu mergem acolo.

— Dar unde mă?

— La Cerneți sau mai, bine la Caracal.

— Dar pentru ce măi Duță?

— Apoi, pentru că la Craiova ne vor căuta mai întâi acei ce ne urmăresc, și mi e frică să nu pue mâna pe noi, căci atunci colțul de raiu se schimbă știi în ce.

— Se face iadul dracului; bine zici tu mă. Să mergem la Caracal, că tocmai unde este cuibul Jienilor Iancu nu ne va căuta.

Când auzi Ancuța că merg la Caracăl, o rază de speranță luci în înima ei. Caracălul era locul nașterei și al copilăriei sale; acolo erau casele-lor în care ea s-a născut, acolo ședea fratele său Amza; acolo în fine aveau cunoștințele cele mai întinse și relațiunile cele mai strânse. Plecară dar cu mulțumirea ei spre Caracal, precedați de Duță, care dăduse goană calului ca să ajungă mai iute. Seara erau și instalați în o casă singuratică din» marginea orașului.

Nimic nu era mai întristător și mai dosnic de «cât casa în care fu închisă biata victimă. Ea era --situată în cea măi 'depărtată și mai noroioasă stradă din marginea orașiului; era împrejmuită cu niște ziduri de cetate, întărite cu niște porți mari, groase și căptușite cu piroane de fer; apoi -era înconjurată și cu o pădure întunecoasă de.stejari stufoși, prin, care nu putea pătrunde razele soarelui, nici măcar vara în miezul zilei, și -avea niște ferestre înguste și zăbrelite ca de a-devărată temniță. Această casă, construită fără nici un stil obicinuit în țară până atunci, se făcuse în timpul Domniei lui Nicolae Mavrogheni, pentru a ține închiși în ea pe aceia ce ar fi cutezat să murmure contra maniei ce avea acest Voivod năbădăios d-ași boeri animalele lui, mai ales cai, precum și pe toți Românii de rând aveau bani de dat și erau stăpâniți de pali r. deșertăciunei, sau pe cei cari ar fi mărturisit că că nu le plăcea să fie stăpâniți de Greci. De la detronarea acestui Principe această casă fusese mobilată de unul diri ispravnicii locali, care, după unii căuta acolo repausul, iar după alții o retragere misterioasă, însă după moartea acelui ispravnic, acea locuință rămăsese în stăpânirea do-menului public, adică a statului, spre a servi de conac funcționarilor inlluenți ce treceau prin acel oraș. Ea se compunea din patru camere, bucătărie și grajduri, care erau situate în depărtare de apartamentele principale. Ana fu așezată în una din cele două camere din fund, ce răspundea într-o grădiniță și care erau mai bine mobilate. Văzând această întunecoasă locuință, biata fată cunoscu cât de crud au fost dejucate speranțele șale și începu iar a plânge.

Nimic nu era mai întristător de cât vederea interiorului acestor camere! Cu toată scumpetea damascurilor de mătase ce acopereau divanurile și sofalele, și, cu toată frumusețea covoarelor ce erau așternute pe jos, această locuință semăna mai mult cu o închisoare de cât cu un cuib al plăcerei. Albețea zidurilor spoite cu var, ciubucele, florile și arabescurile de ghips ce ornau plafonul, ferestrele mici, zăbrelate și fără de perdele, prin care intra fără deniei o piedecă lumina de afară, întunericul trist ce producea stuflșul cră-ilor unor arbori seculari ce umbreau nemăsurata.rădină în care răspundeau acele ferestre, precum și oglinzile suspendate de perete între cele două ferestre, care semănau mai mult cu reflectul trișt al unui lac ascuns în profunditățile munților de cât cu podoaba unei case luxos mobilată, toate acestea adunate la un loc dedeau interiorului acestui locaș un aspect straniu, înfiorător și respingător. Nimic din ce se vedea în acea casă nu inspiră veselia, nimic nu face să dispară gândurile întristătoare! chiar o ființă mai nepă-sătoare de cât Ancuța nu s-ar fi gândit în această cameră la alt-ce-va de cât că se afla îutr-o temniță prevestitoare de crude nenorociri. Stoica, în grosolana sa ignoranță, nu înțelegea ce semnifică influența morală a bunului gust, nu știa el să a-leagă mijloacele, prin care o inimă femeiască se. captivă, se domolește și se îmbată fără de voe; el nu înțelegea câte inspirațiuni voluptoase poate procura o locuință spațioasă, luminoasă și veselă, încărcată cu felurite lucruri scumpe și nimicuri de bun gust. De unde să știe el, o brută grosolană crescută într-o bandă de tâlhari, care sunt gusturile și preferiețele unei femei din lumea mare și a unei fete crescută într-o lume aleasă? De unde să-știe el ce preocupă și captivă imaginea unei femei, sau impresiunea ce produce șederea într-un cuib bine aranjat, a unei jupânițe trăită în lux? De unde să afle el ce înrâurire poate să producă în sufletul unei asemenea femei, vederea unei cămări mobilată cu gust și luminată în timp de noapte numai de discreta licărire a unei lampe de alabastru, a acelei intime confidentă a tainicilor misteruri? De unde să știe el ce minuni poale să facă atâtea și atâtea lucruri de nimica, care fac ca imaginațiunea femeei să se înflăcăreze, să fie cuprinsă de o langoare voluptoasă și să poată aluneca, încetul cu încetul, spre prăpastia acoperită cu flori ce-i a preparat dibaciul seducător? De unde toate aceste rafinate cunoștințe a inimei femeeșli în mintea lui Cârc Serdar Stoica? Nu, el nu știa nimic din toate acestea; de aceia a preferat a-ceastă casă și, într-un minut de pornire dobifo-cească, s-a gândit numai cum s-o facă să fie mai în stare d-a inneca strigătele sau suspine e victimei sale.

Trei zile stătu Ana în această, locuință plângând neîncetat trista sa soartă. In deșert fură toate visitele lui Stoica, de surda toate lingușirile, toate mângâerile, toate rugăciunile, toate fâgă-duelile, ba chiar și toate amenințările lui, că de la ea nu putu dobândi nimic alt de cât lacrimi și blesteme. Ea nu priimea de la dânsul nici îndestulătoarele și alesele mâncări ce-i oferea, nici vinurile lui, nici feluritelele dulcețuri și zaharicale cu care o îmbia, ci se;mărginea ca să oprească numai puțină pâine și apă ca să nu moară de foame, fiind-că nenorocita copilă era prea slabă ca să aibă curagiu d-a se sinucide. In aceste trei zile neomenosul răpitor suferi cu destulă anevoință retușurile ce dobândea; în ziua a patra însă se hotărî a învinge prin silnicie această cerbicie supărătoare, și cu acest cuget intra la Ancnța care sta într-un colț adâncită într-o mută reverie. După ce stătu puțin în prag, bătrânul satir se apropia de dânsa, o apuca binișor de taliă și se plecă încetinel ca să o sărute, dar de îndată ce simți contactul huselor lui, biata copilă se ndicâ repede în sus specioasă și, văzându-se în puterea lui, se aruncă la genuche-i și începu să strige;

— Indurare, îndurare, fie-ți milă, nu-ți face păcat cu mine.

— Ei, ei surată! dacă mama ar ti fost îndărătnică ca mata, apoi tii sigură că supusul mă-tăluți n-ar fi văzut fața pământului; trebue să se sfârșească odată cu toate aceste comedii.

— Nu ai nimic viu în inimă care să fie mișcat de nenorocirea mea? strigă copila auzind această scârboasă insolență.

— Ce spui că n-am? mă vezi peste tot că sunt numai foc, și apoi mai zici că sunt nesimțitor! la lasă pustiei vorbele de clacă, leiculiță, și dă-te cu bună voe- dragostii ce-ți închin.

Zicând aste cuvinte întinse a doua oară brațele ca să coprindă talia Ancuți, dar sora Jianului mai iute de cât cugetarea, îi smulse de la brâu un cuțit ce avea în o teacă de argint, îl îmbrânci cu puterea ce desperarea procură celor mai slabe ființe, și-i zise cu o Voce puternică, ridicând cuțitul în sus:

— Nu te apropia ticăloșiile, că pe numele Sântei Fecioare te omor ca p-un nelegiuit.

— Aoleo, soro dragă, nu te apuca de comedii că nu-ți șeade bine, esclamâ Stoica tremurând și sculându-se repede în sus și ascunzându-se după o masă. Ce sunt glumele astea? nu e frumos să te joci cu cuțitul. Duță, Duță mă, ia vin încoa de îi smulge din mână custura, că se face pocinogul dracului.

— De va îndrăsni cine-va să se apropie de mine, striga juna fată îndreptând ascuțișul armei spre peptul său, să știți că mă omor.

— Auzi Duță, mâi Duță, auzi tu, repeți Stoica căpitanului ce intra, vrea să se omoare, după ce a vrut să mă înjunghie pe mine; aleargă de-i ia cuțitul din mână, ca să nu dăm de potcă.

Dă fată cuțitul, că n-are să ți se întâmple nimic, mă jur pe legea mea, zise ciaușul apro-piindu se binișor de Ancuța, șiluându-i din mână arma fără ca să întâmpine vre-o împotrivire. După aceia adaose către Stoica:

— Nu e vremea acum stăpâne d-a glumi cu copii; las-o în pace de astă dată dacă vrei să fie toate bune. După aceia îi șopti la urecha: fii cu răbdare că diseară ți-o dau pe mână blândă ca o melușea, supusă și ascultătoare; mă jur pe legea mea.

— Cum mă? esclamâ Serdaru radios.

— Asta e treaba mea; vin incoa după mine și las-o să se potolească; ai puțintică răbdare.

După aceste cuvinte eșiră amândoi din cameră vorbind între ei încet dar animat.

Ana a rămas până seara în camera sa, în care se închisese cu cheia; la prânz văzu că i se a-duce bucate, dar nici nu se gândi să se alingă de ele, cu toate că era lihnită de foame; dar, pe când se îngâna ziua cu noaptea, simți că setea ce o consuma o nevoia să iasă din rezervă; ea o sili să ia după masă un pahar cu apă și să moae ta el o bucată de pâne.

După aceia bău restul apel și apoi se culcă. €ând bău băga de seamă că apa avea un gust neobicinuit, însă nu pricepu ce putea să fie și se întinse în voe și fără teamă pe patul său. După ce stătu cât-va timp adâncită într-o reverie care ’i îngădui să viseze cu ochii deschiși, se pomeni de o dată și fără de veste că ochii i se împăieje-nează și se închid fără voia sa și că corpul îi cade într-o toropeală neobicinuită; atunci își aduse a-minte că auzise prin lume de existența unor băuturi amețitoare, care fac să amorțească toată e-nergia corporală și toate simțirile omenești. Această temere se înmulți cu cât simțea că puterile o părăseau; ea umplu de groază pe biata fată care se vedea slăbită din minut în minut. Fără a fi părăsită de facultățile intelectuale, ea văzu că un văl se punea dinăintea ochilor săi și că un fior rece umbla prin vinele sale scurse de putere; apoi prin văl văzu că peretele din fața ei se desfăcu și pe Stoica că intrâ în cămara sa cu o lumânare în mână și se apropia de dânsa. Intr-acest moment suprem, în care văzu tot pericolul ce o amenința, voi să întinză mâna ca să. ia cuțitul ce se găsea pe masa de alături spre a se sinucide, dar brațul nu i se supuse, rămase nemișcat. Intr-acel moment desperarea începu să-i agita pieptul în niște convulsiuni zguduitoare, însă nu avu putere să resiste nici îmbrățișărilor lui, njci sărutărilor sale! In fine numai simți nimic, cerul a avut milă de ea și a lipsit-o de cunoștință.

Când se deșteptă din acea letargie chinuitoare era ziuă; o rază se furișase printre arbori și pătrunsese până la patul ei. Acea lumină veselă o făcu să crează că tot ce văzuse și simțise a fost jucăria unui vis; dar vai! nu putu sta mult timp în această părere, fiind-că erau de față întristătoare probe, care s-o facă să înțeleagă că sărmana victimă nu era mai mult de cât o fată per-dută, o floare ofilită, o ființă ultragiată!

IV
CEI DOI FRAȚI

Să lăsăm în această posițiune demnă deplâns pe victima lui Cârc-Serdar Stoica pentru a ne întoarce privirea ca să vedem ce făceau căută-torii ei.

Iancu Jianu d-a doua zi după plecarea lui Tudor cunoscu tot golul ce se făcuse în casa sa. In zadar ochii săi rătăciți căutau să zărească pe vesela și inocenta sa surioară, care prin copilăreasca sa sburdălnicie înveselea casa; în deșert privirile sale cercau să vadă venerabila înfățișare a maicii sale, care prin iubirea ei de mumă duioasă, îl făcea să simță cât prețuește o mumă; în deșert fură toate căutăturile sale, că nimic nu mai văzu în jurul său fără numai niște camere mute ca tăcerea și un sclav aproape bătrân gemând pe patul durerii pe care îl aruncase devotamentul său. Acest abandon general, această tăcere mormântală, acest neant ce urma după niște evenimente atât de dureroase, unit și cu atâtea isbituri puternice, sdruncinâ într-un mod simțitor sănătatea de fer a lui Iancu și îl aruncă la pat, în prada unor friguri violente de cari fu torturat vr-o caute când vei fi bolnav și cine să te. privigheze când vei fi în primejdie?

— Dar bine, Alexe, fătul meu, tu nu vezi că ești aproape bătrân?

— Cum am zice de nici o treabă? hei! apoi de ce nu iai o piatră ca să strivești capul ălui care a făcut nebunia de a îmbătrâni? Stăpâne stăpâne nu știi ce. sunt în stare să facă brațele lui Alexe; de și sunt bătrân însă mă jur pe toți sfinții că fac cât patru.

— Bunul meu Alexe! tu nu vrei să- te desli-pești de mine, de și știi că merg la moarte sigură? acum pricep cât de mult mă iubești! dar ce faci? tu plângi?

— Dar cum vrei să nu plâng? dacă văz că mă gonești!

— Nu te gonesc, ci numai ași vrea să te scutesc d-o mulțime de primejdii ce voiu înfrunta eu în viața ce vreau să-mi croesc; dar dacă vrei să mă însoțești, fie, facăți-se voia ta; dat de o cam dată gătește-te c-o să mergem la Caracal. Vreau ca, mai nainte d-a lua cea mai din urmă hătîrâre, sâ dau ochi cu fratele meu Amza ca să-mi cumpere partea mea de moștenire, spre a nu încăpea averea Jienilor pe mâini străine. Vreau încă să-i las lui grija d-a mai căuta pe Ancuța.

A treia zi un june învelit într-o manta largă mergea cu un pas încetinel și tărăgănat, ca cum ar fi fost îngreuiat da lungi suferințe, pe una din stradele Caracalului, urmat de un țigan ca de vr-o 60 de ani îmbrăcat țărănește: era Jianu și Alexe. Ei tocmai intrau într-o curte mare, în fundul căreia se aflau așezate niște case mari boe-rești, înconjurate de altele mai mici destinate pentru argați și robi. In pălimarul acelor case se afla un bărbat de vr-o 50 de ani, care ’și cam aducea cu Iancu Jianu, dar purta barbă rotundă castanie căruntă, și care da cu o voce aspră niște ordine unui isprăvnicel.

Acel bărbat, văzând pe cei doi călători intrând în curtea sa, se uita lung la ei și apoi es-clamâ făcându-și cruce:

— Ei! Doamne Maică Precistă! darce-mi văzură ochii! să fie cu putință? fratele meu Iancu la mine? tu în casa mea! dar ce vânt te-a a-bătut încoa?

— Vânt rău, frate, răspunse Jianu descălicând și lăsând frânele calului său în mânele lui Alexe care asemenea descălicâ; vânt rău și dușman, care ne-a bătut și ne-a înghețat pe toți, adaose suind treptele scărei spre a ajunge acolo unde era Amza fratele său cel mai mare.

— Ce vânt rău e acela care să ne bată pe toți? ori tot dușman, tot încâlcit la inimă, tot fire sucită îmi ești? Ce tot nu ți-a mai trecut necazul? întrebă Amza uitându-sc lung la fratele său.

— Nu e vorba de necazul meu, răspunse Iancu intrând împreună cu Amza într-o cameră situată la dreapta lungului coridor ce despărțea casa în două, ci de nenorocirea ce ne-a isbit.

— Ce nenorocire? esclamâ Amza tresărind.

— Ce fericit ești tu, frate! tu petreci lângă nevestica ta și înconjurat de copilașii ce ’ți a dăruit D-zeu, bucurându-te de veselia lor, în brațele liniștei și a fericirei, pe când eu mă frig pe cărbuni!

— Dar bine ce ai pățit? iar ai făcut vr-o nebunie care te-a stricat din nou cu stăpânirea?

— Iți mai poftoresc încă o dată că nu e vorba numai de mine, ci de noi toți; ce fel inima ta nu-ți spune nimic? nu ți s-a făcut nici un semn prevestitor al unei mari nenorociri?

— Nu, nimic.

— Și mai crede-lumea în ființa glasului sângelui! Minciuni, palavre, basme.

— Dar bine tu mă faci să arz pe cărbuni, mistuit de focul nerăbdărei!

— Frate, iubite frate, strigă Iancu aruncându-se în brațele lui Amza; noi nu mai avem mamă, nu mai avem surioară.

— Ce spui tu? Ce glumești? exclamă Amza uitându-se sperios spre fratele său, crezând că poate șeguia ori că a înebunit.

— Oh! din nenorocire nu glumesc, ci grăesc adevărul.

— Mama noastră a murit! ai mâncat-o friptă t striga Amza aruncând o căutătură fulgerătoare asupra fratelui său.

— Ba nu eu frate, ci o nenorocire groaznică și neîndurată.

— Ce nenorocire? spune, vorbește, grăește, odată; spune-mi când a murit mama? Cânds-a întâmplat acea nenorocire?

— Acu două luni.

— Va să zică ai și îngropat-o?! și pe mine, Câine, nu m-ai vestit la vreme ca să-i sărut măcar mâna mai înainte d-a o băga în mormânt!

— Dar prin cine vreai să te vestesc? noi nt» avem nici robi nici argați în curte; suntem prea săraci ca să avem slugi cu simbrie, și robii ’i ați luat voi, frații cei mari, iar mie mi-ați lăsat numai pe bătrânul Alexe care nu mai poate așea de mult.

— In locu-ți în vremea boalei sale, mă repe-zeam singur, că nu e mii de poște.

— Maica mea, sărmana, n-a bolit ci a căzut de-o dată trăsnită de durerea ce ’i-a pricinuit per-derea surorei noastre.

— Dar bine, ai mâncat frjpt; șj pe Ancuța? ea ce a avut? ce s-a făcpt? spune-mi de ce moarte a murit, ea, care era așea de sănătoasă?

— Ea n-a murit, sau mai bine nu știu daca mai trăește sau a murit; răspunse Iancu cu o voce întunecoasă.

— Cum n-a murit? dar atunci ce s-a făcut?' ce i s-a întâmplat?

— O mare nenorocire; cea mai mare din toate; ți-am spus că vream s-o mărităm.

Da, după un țăran, adică după un boeră-nașiu cam țignit, anume Tudor din Vladimireșli.. O fi eșit cum bănuiam eu, un împușcă în lună care și-a rîs de fată.

— Nu, Amzo, fratele tău Iancu, de și mai mic ca voi, nu e până într-atâta de copil ca să ni știe să aleagă pentru sora sa un bărbat vrednic de ea.

— Dar atunci ce i s-a întâmplat?

— Iacă ce, frate; chiar în seara logodnei, după ce s-au schimbat inelele sora noastră a perji; niște făcători de rele au furat-o chiar din bătătura casei.

— Ce spui tu? strigă Amza cu o voce detu-nătoare, a furat pe Ancuța?

— Da, frate, răspunse Iancu cu un ton sfâșietor.

— Și nu i-ai dat încă de urmă?

— Nu frate.

— Poate că nici n-ai căutat-o

— Întreabă pe Alexe, întreabă întreg orașiul Drăgășani, întreabă pe toată lumea dacă ’mi-am făcut sau nu datoria, sau mai bine uită-te la față și mă întreabă de viață; am căutat-o în crucișiu și în curmezișiu, am răsbătut lumea și pământul, am umblat până m-am îmbolnăvit, până am căzut la pat de am zăcut șease săptămâni încheiate, dar de urma ei n-am putut să dau.

— N-ai pornit plângere către stăpânire?

— Mi e tare teamă că chiar oamenii stăpâ-nirei au făptuit nelegiuirea.

— Tot dușmănos și învinovățitor pe nedrept față de stăpânire!

— Pe nedrept?! tare mi-e frică, frate, că hu grăesc alt de cât sfântul adevăr, și că cei ce au hrăpit pe Golfineanca au hrăpit și pe Ancuța.

— Se prea poate! Negreșit, D-tale ți-a plăcut să te iei la harță cu Cârc-Serdarii și polcovnicii, să te joci d-a haiducul și să cazi sub urgia oamenilor stăpânirei. Mai știi minune, oi fi îndrăsnit chiar să te ciocmănești cu mana dreaptă a lui Bimbașa Sava, ena-mu che ena su, cârc ser-darul cu coconașiul, mărie cu mărie! și pe urmă, acei ce din păcate îți sunt rude de aproape, cei ce din nenorocire îți sunt părinți, frați și surori, să fie osândiți să-ți poarte ponosul și să sufere în locu-ți. După ce ai făcut ticoloșia mă mir ce te-a silit să mai dai pe la mine? de ce ai venit ca să-mi mai spui și să mă turburi?

— Am crezut că fac bine și că ai fi fost doritor să afli nenorocirea ce a isbit pe mama și pe sora ta, și poate să-mi dai vre-un ajutor ca să găsesc pe cea furată sau să-mi isbândesc.

— Ajutor eu? ție! nici prin gând să nu ’ți treacă așia ce-va.

— Și pentru ce nu? nu ți-e și ție soră cum mi-e și mie?

— Poate că nu-mi e nici mie, nici ție și la nici unul din feciorii tatei.

— Ce vorbe sunt astea ce grăești, frate Am-zică? întrebă Iancu uitânduse mirat și sperios-la fratele său.

— Adevărul.

— Ce fel de adevăr este acesta?

— Se vede că abia acum a venit vremea să-ți-descoper o mare taină ce mă gândeam să-ți ascund în toată viața mea; dar, dacă s-au întâmplat lucrurile ast-fel cum s-au întâmplat, iată că dau lucrurile pe față și îți împărtășesc acea taină.

— Taină?! zi mai bine că vrei să-ți rîzi de mine.

— Și pentru ce oare? pentru care scop? Află Iancule că surioara noastră a murit peste câteva zile de la nașterea ei de fălcariță, pe cănd mama era încă lăuză și greu bolnavă. Tata, de teamă ca nu perderea copilei să răpue pe mamă, a luat de suflet un copil mic de curând născut de la o mahalagioaică din Drăgășani, o fată, pe care a pus-o în leagănul surorei tale moartă. Iată cine a fost sora noastră Ancuța! Mă mir că tu nu știi, că erai destul de măricel și de drăcos când s-a făcut schimbarea.

— Eu nu știu nimic; tata nu mi-a vorbit nici o dată despre așea ce-va, și nici cei-l-alți frați ai mei, nici măcar Alexe.

— S-au făcut lucrurile cu siart și chibzuială.

— Eu cred că tot ce-mi spui e un basmu scornit de D-ta pentru ca să te lepezi de această soră isbită de nenorocire.

— Ce nenorocire? capul face, capul trage; sângele apa nu se face; pe cel născut în ticăloșie ața îl trage tot la ticăloșie. Ce naște din pisică șioareci mănâncă. Mă prind că ea singură a pus la cale fuga și a părăsit casa părintească spre a se înhăita cu cine știe ce drăngălău, și tu acum învinovățești pe bietul Stoica!

— Ai dreptate s-o judeci ast-fel, că n-ai tiăit cu ea o vreme atât de îndelungată ca mine, și n-ai avut prilejul de a cunoaște ce inimă de aur avea! Ea iubea pe Tudor la nebunie.

Prefăcături de cotușe șireată; dar în sfârșit ce-mi pasă? nu ’mi era soră și nici nu mă doare capul; să doarmă cum și-a așternut, că eu n-am poftă să mă fărîm cu firea pentru o streină. Dacă ai fi cu minte ai face și tu la fel, ai spune la toată lumea că cea fugită nu e sora noastră ci o fată luată de mama de suflet, care și-a făcut de cap luându-se după poveți rele.

— Asta nu o voi face nici o dată, striga Iancu cu energie.

— Nu vei face-o, treaba ta. Se cunoaște că ești dușman și pizmaș pe fericirea mea, și ai venit numai ca să mi-o amărăști, să mi-o nimicești și să te bucuri de nenorocirea noastră a tutursr, pe cari tu pismuești ca un spurcat ce ești.

— Pe viul Dumnezeu mă jur că am venit numai ca să ’ți fac cunoscut nenorocirea ce ne-a isbit, și pe urmă să te rog să cumperi tu, daca vrei, casa noastră din Drăgășani, ca să nu încapă pe mâinele altuia, căci eu îmi iau lumea în cap și mă duc în lume.

— Eu casa ta din Drăgășani n-o cumpăr, că e ursuză și pricinuitoare numai de pocinoage; du-te la fratele meu Mihalache, că el poate o fi mai darnic cu nevoiașii; dar pleacă o dată, piei-cară-te, mergi sănătos că de niei un bine nu ne, ai fost, adaose Amza cu aprindere.

— Iți mulțumesc frate, de graba cu care mă dai afară din casă-ți, răspunse cu un viers sfâșietor Iancu abia putându-și stăpâni lacrimile is vorîte de indignarea ce-i pricinuia asemenea purtare frățească; nu mă așteptam să fii atâta de câinos. Dacă e așea, fă măcar un singur bine pentru o creștină nevinovată, daca, nu vrei pentru o setfă nenorocită,căci ți-este soră, sunt sigur, de și tu tăgăduești. Tu ești bine cu oamenii stăpânirei, nu ca mine; te rog cercetează, cată, întreabă, și poate oi da de urmele nenorocitei noastre su-rimfre.

— Și pentru ce? Ce să mai fac cu dânsa? chiar daca mi-ar fi soră cum crezi tu? S-o aduc în casa mea întinată, necinstită, perdută?

— Ori-cum, este fiica maicii noastre, este sora ta.

— Nu voiu să știu; nu mai am soră. Eu am un nume nepătat; tot orașiul mă cunoaște ca pe omul cel mai cinstit și mai fără prihană; nu vreau ca acum, când merg spre bătrânețe, să-mi perd ipolipsul, și fiicele mele să vadă în mătușea lor o pildă rea.

— Dar bine e nevinovată săraca!

— Se prea poate dar-nu vreau să știu.

— Așea dar o părăsești ca p-o streină?

— Ce să-i fac daca o dată e streină?

— Nu, pe viul Dumnezeu crez și mărturisesc că nu e o străină, ci e sora noastră cea bună.

— Chiar așea d-ar fi, interesul nostru și mândria noastră cere ea să svonim că a fost o streină, ca nu rușinea ei să se răsfrângă și asupra noastră. Daca ai fi cu minte chiar tu ți-ai da silința ca să răspândești acest svon.

— O dată cu capul nu, de o mie de ori nu, nu pot să fac e-mi ceri, că inima mi-o spune că ea îmi este soră.

— Fă ce vrei.

— Ar trebui să faci și D-ta ca mine, frate Amzică. Cel puțin este o ființă omenească vrednică de compătimire; trebue să te gândești ce are să se facă dacă o părăsim.

— Nici gând n-am; ce o vrea D-zeu cu ea, sau mai bine ce ai vrut tu să faci din ea. căci dacă o păzeai tu nu da de nenorocire.

— Viu e D-zeu că eu am păzt-o ca ochii din cap.

— Se cunoaște; dacă o păzeai o aveai.

— Nu vorbi mare și lat Amzo, că ai fete și nu știi ce le păstrează scrisa; scuipă-ți în sân și fă bucătura mare și vorba mică, că ce ’ți e scris în sân ’ți este pus.

— N-am grije eu.

— Nu se știe. Și dacă e vorba să te temi de. întinarea ce ar pricinui ea în viilor numelui tău de om cinstit, teme-te că acel nume ar fi mai în primejdie dacă ai lăsa-o de capul ei să cadă din ce în ce mai jos în nămolul ticăloșiei. Ar fi mai cu minte să-i întinzi o mână de ajutor ca s-o scapi de peire și s-o readuci pe calea cea bună, căci ori-cum ar fi, lumea crede că e sora noastră, precum cred chiar eu.

— Lasă că am eu gură ca să spuiu la toată lumea că a fost numai o fată de suflet; și apoi, în cele din urmă îți spun verde și curat că: nu vreau să mă stric cu oamenii stăpânirei, căci am nevoe de ei; du-te la fratele meu Dumitrache; el poate o fi mai milos.

— Nu mai mă duc nicăiri, că și el îți seamănă; șliu din pățanie că voi pentru bani jertfiți soră și frate, și blestemele mamei care vă vede și vă aude. Ce să mai aștept de la voi, dacă o dată îi tăgăduiți chiar dreptul d-a fi sora voastră? Dacă așa ’ți-e vorba, frate Amzo, iată că îmi scutur chiar praful după tălpile imineilor mei și mă jur că, prin casele voastre nu voiu mai călca nici o dată, căci sunt niște locașuri blestemate.

Zicând aceste cuvinte Iancu eși din casă foarte amărît, și pleca, pe jos cum venise, urmat de credinciosul său Alexe, care ’l așteptase la scară, fără ca măcar să vază înaintea ochilor de turburat ce era.

Amza se ținu de cuvânt; spuse mai întâiu rudelor și apoi la toată lumea că Ancuța n-a fost soru-sa, ci o fată de suflet, luată de milă de mu-mu-sa, și de atunci s-a lățit intre Jieni credința că cei patru frați Jieni n-a avut nici o soră. Cu toate acestea tatăl scriitorului acestor rânduri, preotul Dumitru, fiul preotului Ioan de la Roaba județul Dolj, în copilăria sa, fiind băiat luat pe procopseală de Cluceru Niță Pieptenaru din Râmnicul Vâlcii, a avut prilejul să se joace adesea ca copii cu Ancuța sora lui Iancu Jianu, care era mai măricică ca el, când venea ea cu mumă-sa la Râmnic, sau când venea Pieptănaru cu ai săi la Drăgășani, căci bătrâna Jianca se cam rudea cu Pieptănăreasă.

V
PRIMUL ACT DE RĂSBUNARE

Iancu Jianu, după ce eși de la Amzache, a-mărît, cătrănit și foarte întărîtat, pe când mergea pe una din strade spre a se duce la gazdă ca să-și ia cai și apoi să plece spre Drăgășani, tocmai pe când trecea pe la poarta unei case mari, văzu că trecea prin acea stradă p-aproape de dânsul un alt tânăr acoperit peste tot cu o manta.

Stăpâne, stăpâne, strigă Alexe îndată ce văzu pe acel om: iată... unul, unul din răpitori... acel ce m-a lovit cu cuțitul.

Indată ce auzi aceste cuvinte, Jianu mai repede de cât pantera, se repezi asupra trecătorului, carp în adevăr era unul din cei patru sbiri ai lui Stoica, acela ce înjunghiase pe Alexe, și mai iute ca fulgerul îl răsturnă la pământ, îi puse un genuche pe piept și rădicând cuțitul ce avea la brâu d-asupra pieptului inamicului său strigai

— Spurcatule! spune, unde este sora mea?

Aceste cuvinte nu dobândiră nici un răspuns, fiind-că spaima încleștase fălcile victimei, și mâna cea puternică a lui Iancu ce se încleștase în jurul gâtlejului său aproape îl sugrumase.

— Nu vrei ă vorbești? mi? așteaptă dar vrednica ta răsplată, strigă fratele Aneuței, în a-prinderea întărîtărei ce-l stăpânea, și fără să se-gândească mă departe, fără să-și dea seama că, supuindu-se pomirei ce-l domina, se lipsea de-unicul martor ce putea să-i spue unde era so-ru-sa, împlântă cuțitul de mai multe ori în pieptul asasinului lUi Alexe. Așea mor aceia ce-mi fac rău, așea vor muri toți tovarășii tăi de nelegiuire, adaose răsbunătorul, răbufnindu-și victima departe de dânsul și lăsând-o să se tăvălească în sângele său și în agonia morței.

— Stăpâne ce ai făcut? păcatele mele, murmura Alexe frângându-și mâinele; ai făcut moarte de om nefolositoare, ucigând pe acelș. ce poate ne-ar fi spus unde au ascuns pe jupânița Ancuța.

— Că bine zici tu, dar acum e prea târziu; murmură Iancu cu părere de rău; nu văzuși că tăcea ca un mut? apoi adause apropiindu-se tot furios de victima sa:

— Mai taci încă acum când ai să dai seamă de ticăloșiele tale înaintea celui ce nu iartă pe cei împietriți? strigă Jianu întâmplând încă o dată cuțitul său fumegând în pieptul deja inundat de sânge al celui ce stetea în angonia morței; mai taci încă? demonul nu te îndeamnă să dai unui nenorocit “frate o soră pe care tu iai răpit-o?

— Oh! murmură în agonie murindul, Cârc... Serdar.... Stoica!.... e.... atâțfi putu vorbi cel is-bit și apoi expiră.

— Cârc Serdar Stoica!.... el? Va să zică am ghicit eu? el trebuia se fie, fiind-că nimeni altul nu putea fi atât de nelegiuit. Oh! unde o fi 'as-cuns? unde o fi încuiată surioara mea? trebue să-l găsesc chiar în fundul pământului ca să-l silesc să mi-o dea. Rău am făcut d-am ucis așea;de în grab pe acest nelegiuit!

— Stăpâne, stăpâne, strigă țiganul care venea din răspântie în fuga; să fugim până mai este vreme, căci o muere din această curte ne-a văzut, ne-a vândut și vine cu o leotă întreagă de slujitori ca să pună mâna pe noi.

— Nu-mi pasă de nimeni; vie.

— Să vie ca să te dea morței pentru că ai călcat în picioare o viperă nevrednică d-a trăi! rgândește-te câte mai ai de făcut.

— Ai dreptate, să fugim.

După aceste cuvinte amândoi o rupse d-a fuga d-a lungul stradei, dar la răspântia drumului se întâlniră pept în pept cu slujitorii stăpânirei care veneau ca frunza și ca iarba din toate părțile armați până în dinți.

— Să sărim acest gard și să dăm dosul prin grădină, că cunosc eu drumul, zise Alexe sărind peste un gard cu multă ușiurință, de și acel gard era îndestul de nălticel.

Alexe mai bine să le arătăm fața și pistoalele, răspunse Jianu urmându-l pe același drum.

— Lasă că e vreme și de răsboiu, răspunse țiganul fugind înnainte.

— Dați iute c-a fugit prin grădină ucigașii, în- cepu să strige femeia care chemase garda și se ținea după dânsa.

A tăia retragerea fugarilor era peste putință oamenilor stăpânirei, fiind-câ locul nu le permitea nefiind în apropiere de el o stradă laterală prin care să le iasă înainte; fură dar siliți poterașii să se muulțumească a pomi înainte, prin cotiturile orașului, pe câmpurile din prejur și să-i urmărească pe căi cotișe. Mai nainte de a porni, ciaușiul strejei striga oamenilor lui:

— Descărcați-vă armele în ei.

O salvă de puști acoperi pe fugari cu un fum. gros de silitră, dar nici un glonț nu-i atinse că ei se depărtase mult; acest sgomot împreună cu mirosul erbei, însufleți pe Iancu, dându-i puteri noi, și-l făcu să dobândească o forță de resisten-ță extra-ordinară precum și mai multă ardoare..

După această salvă inutilă slujitorii, în loc d-a sări și ei gardul, se apucară de ocoliră din două părți măidanul îngrădit în care sărise Iancu și Alexe, apucară: unii la dreapta și alții la stânga pe căi lăturalnice ca să le iasă înainte, și dătură bice cailor spre a merge mai iute, căci aveau să ocolească o mahala întreagă.

Fugarii, văzând că nimeni n-a îndrăznit ca să sară gardul spre a-i urmări, au ostiat fuga, căci chiar ostenise, s-au oprit după acoia pe loc, și, înțelegând că slujitorii au început să ocolească măidanul spre a le eși înainte, în loc, d-a fugi, înainte, se opriră pe loc, se întoarseră înapoi pe drumul pe unde venise, săriră iarăși gardul peste: care sărise cu câte-va minute mai nainte, și, găsind strada pustie, căci slujitorii zoreau să le iasă în cale, în partea opusă a locului îngrădit, se duse liniștiți și nesupărați de nimeni la gazda unde-și lăsase caii, încălecarâ pe ei și o porniră pe un drum opus cehii pe care alergau slujitorii, ca să iasă din oraș, și apoi să se îndrepteze spre Drăgășani. Intr-acest timp slujitorii, vâzându-și cai stătuți și pe cei urmăriți nicâiri, ajungând în partea opusă a locului îngrădit, începură să fluere a pagubă.

După ce eșiră din oraș, cu toate că nu se văzură urmăriți de nimeni, fugarii cam iuțiră pașii cailor, prin dese lovituri cu călcâele și-i puse în trap, ba chiar și în galop, pânâ ce nu mai văzură orașiul în urmă; dar după aceia mai potoliră alergatul și începură să meargă, în buestru unul după altul.

— Ei ce ne facem acum, unde mergem? zise Jianu întrerupând cel dintâi tăcerea.

— Să mergem mai întâi la Drăgășani ca să cumpărăm ce ne trebue, eă n-avem de nici unele, și apoi văzând și făcând.

Iancu dătu ascultare bătrînului Alexe și, ne mai având teamă că au să fie urmăriți de cine-va, se repausară puțin și iar se puseră pe drum până ce ajunseră la Drăgășani, unde cumpărară în pripă mai multe provizii de mâncare și umpluturi pentru arme, și după aceia plecară înainte.

— Bine ar fi, stăpâne, să mergem la via cu Foișioru, zise apoi Alexe, după ce se văzu afară din oraș fiind-că blestemății nu se vor mulțumi numai cu această goană, ci ne vor căuta și pe aci, și d-or pune mâna pe noi nu ne va cruța.

— Bine zici tu; așa să facem- răspunse stăpânul său, și așea făcură.

VI
VIA CU FOIŞORU

Via cu Foișoru era pe vârful unui deal între mai multe alte vii; ea era înconjurată de o pădurice de arbori roditori, între care era și un nuc gigantic, care, prin înălțimea sa extra-ordinară domina toate locurile din prejur. In stufoasele lui ramuri ingeniosul Alexe făcuse un fel de pod la cât un pat, pe care foile cele late ale copaciulu, îl ascundea atât de bine în cât chiar ziua ochiu cel mai ager nu far fi putut descoperi. Acest pod aerian, din care se vedeau toate împrejurimile, dar care nu se putea vedea de afară din vie, fusese numit de Alexe și stăpânul său: Foișorul.

Șeapte zile stătu Iancu suit în vârful acelui nuc și ascuns în foile lui, uitându-se pretutindeni să vadă dacă se zărea cine-va sau ce-va vrednic de în-grijurat; în aceste zile nu văzu de căt câte un om trecând furișiat prin apropierea acelei vii și dispărând îndată fără a sta prea mult în loc. A-lexe susținea că acei oameni, care lăsau drumul mare ca să treacă prin niște locuri neumblate, pe dinaintea porții viei, nu puteau să fie de cât niște spioni, dar Jianu nu-l credea.

Și, Fară să se gândească mai departe, împlăntâ cuțitul în pieptul asasinului lui Alexe.

— Tu mă plictisești cu nebuneștile tale bănueli. zise într-o zi Iancu, ne mai putând suferi acel traiu în vârful unui arbore; îți faci numai nălucă și, cu visurile tale, mă faci să stau aci ca vai de lume, par-că a-și fi o cioară în par, și perd o vreme prețioasă în care ași putea face ce-va mai bun. Cine știe ce creștini sunt ăia care trec pe aici, ca să-și caute vre-o vită rătăcită, și tu îi iei drept poterași! Dacă nu te ascultam pân-acum surioara mea era descoperită sau isbândită prin mult sânge necurat.

— Așteaptă și astă noapte, stăpâne, răspunse fidelul Alexe; ți-am spus că am văzut în Drăgă-șani multă poteră; n-a venit ea de florile mărului p-aici; un negustor vrednic de credință ’mi-â spus că ești căutat cu o mare stăruință, chiar de însuși Cârc Serdar Stoica. Mai așteaptă dar o noapte, că nu vin tătarii.

— Bine, îți fac și astăzi pe voe, dar mâne, m-auzi tu, mâine Micu să fie gata. Ce face el?

— Este în bordeiul ghețăriei, unde nici dracul nu-l poate găsi.

— Avem ce-va arme?

— Câte poftești; iată-le aci d-a upra capului d-tale încărcate gata.

— Dar focuri?

— Destule, mai ales zburători.

Pe când vorbiau ei d-al-de astea, se auzi în depărtare ninchezături de cai. Alexe cum le auzi se uitâ și văzu înainte-i un nor gros de praf, și printr-ânsul o ceată de vr-o opt poterași călări îndreptându-se spre vie.

— Vezi, stăpâne că ce-am spus eu n-au fosfc tasme? zise Alexe; uită-te, și vezi, și spune-mi:: visuri sunt astea?

— Armele sunt pline?

— Toate.

— Adu-le încoa.

Alexe se supuse; în acel timp călăreții se a-propiară de viă, se despărțiră unii de alții și intrară în livede prin opt părți diferite; după aceia ocoliră toată via, scotociră prin toate încăperile căsuței și a cramei, sondară pământul în mar multe locuri, doară să afle vr-o suterană ascunsă, și, ne descoperind nimic, se strânse cu toții sub nuc spre a ține sfat între ei.

— Ei bine, măi, zise unul care nu era altul' de cât ciaușiul Duță; ce ne hondrogia nebunul ăla de Stroe, că aci sunt omorâtorii bietului Mihale?

— Apoi de, știu și eu? răspunse unul din cei opt; zicea că a văzut pe bahnița de. țigan eșind din Drăgășani și viind spre partea aceasta, de-unde nu s-a mai întors.

— A avut orbul găinilor; cine știe pe unde-a apucat el; așa ne-a purtat eri cu vorba și procletul de Dobre de ne-a făcut să-i scotocim și’ să-i pârjolim toată odoroaga aia de casă de lângă Drăgășani, care ardea ca o clae de pae.

— Mi-a ars casa, singura avere ce-mi mai rămăsese, murmură Jianu la urechea lui Alexe strângând cu convulsiune mânerul cuțitului de la-brâu; iată ce noimă avea lumina de astă noapte. Blestemați semănători de nenorociri, mult sânge-trebue să aveți ca să plătiți toate nelegiuirile ce faceți!

— Mi se pare că d-acolo, replică un alt po-teraș, giolirăm mai de ună-zi pe frumușica aia, care acum stă în brațele Cârc-Serdarului.

— Da, d-acolo; însă Stoica s-a purtat foarte prost cu noi; nu ne-a răsplătit cu nimic, nu ne-a dat nici măcar un bacșiși pentru udatul gutelor, drept plată că-i am dat în labe o bucățică așea de aleasă. Dacă nu eram eu făcea zimbre el și acum, și dacă nu-l ajutam eu ca s-o îmblânzesc ca p-o mielușea, nici acum nu s-ar fi dedulcit de mân-drețele ei; ducea jindul încă multă vreme, dacă nu eram tot eu. A avut, părciu dracului, noroc cu mine că am făcut pe iada sălbatică oiță supusă, turnându-i în apă un prăfușor ce am avut de la un neamț, și am adormit-o, știi colea cum e bine; cu toate astea nici o răsplătire, nici ben-ghiu, nici lăscăioară!

— Mi se pare că bătrânul berbant s-a săturat de darurile frumușichi.

— Mi-a făgăduit-o mie, drept răsplată, când îi voi aduce capul afurisitului ei de frate.

— Dar bine, de unde vrei să-l ei măi Duță?

— Ei, ei! dracu nu face biserici; am de gând să-l pândesc și să mă țiu ca umbra după urmele lui, până ce voiu isbuti să pun ghiara pe «dânsul. Elbet! meșter e dracul.

— Dar dacă fata nu te-o vrea mă?

— Ce e? dar ai uitat praful știut? Nădăj- duesc că mâne, de și nu prea e în toate mințile ei, căci a înnebunit săraca de când boerul și-a râs de dânsa, cu ajutorul acelui praf o să-nai ajung la scopos.

— O să ajungi în peșterile iadului, strigă din» văsduh o voce teribilă, și numai de cât o detunătură de armă întrerupse această convorbire infamă, și' unul din cei opt poterași, acela ce vorbise cu ciaușiul, căzu mort la pământ.

— Ce noimă are această împușcătură? strigară poterașii înspăimântați.

— Iacă ce noimă, striga Jianul, pe care mânia, îl făcuse îngrozitor, și mai răsună în spațiu încă o detunătură care făcu o nouă victimă, apoi Iancu adaose: acel se s-a atins de sora lui Jianu nu moare pe căpătâiul său.

Zicând aste cuvinte descărca încă două pistoale ce ținea în ambele mâni și mai răsturnă la pământ încă doui poterași înainte d-a lua cei de jos armele ca să dea și ei. Când Jianu descărca pentru a patra oară o carabină ce-i pusese în mână Alexe, podinele foișorului se sbuciumară. de o sguduitură neașteptată, însă salva de focuri cu care răspunse inamicii nu lovi de cât lemnul de sub picioarele dușmanilor lor, sau foile-ce fluturau în juru-le, pe când Iancu da numai la țintă în came vie. Această luptă inegală la număr și posițiune durâ mai mult de o jumătate oră, până ce în fine posiția învinse numărul, căci nu rămase viu din poterași nici unul de cât numai ciaușiul și acesta rănit și slăbit de puteri. Vă-zându-se rănit și stropit de sângele său, Duță o luâ la fugă ca să se întoarne cu ajutoare proaspete. După ce-l văzu fugind, Alexe, care fără obosite nu încetase d-a umplea armele, zise:

— Ei acum, stăpâne, zic și eu s-o luăm iute la sănătoasa, căci alminteri nu este scăpare; po-terașii, rușinați de afrontul ce le-am făcut, se vor întoarce îndată în număr mare, și. atunci pace.

Jianul găsi că sclavul său avea dreptate și numai de cât se dătu jos din arbore, seoase pe Micu și pe tovarășul său din hrubă, și atât el cât și Alexe își umplură brânele cu pistoale și dăsagii din fața șelelor cu gloanțe și merinde, și plecară în goană cailor lor p-aci încolo, îndrep-'tându-se în sus spre munți în direcțiunea Govorei.

După ce merse mult și bine mai mult de două «ceasuri și se văzură intrați în stufișul pădurilor ce îmbrăca pe atunci muscelele situate în poalele munților, Iancu intrâ într-un bunginișiu și apoi se opri în loc și zise credinciosului său rob:

— Ei acum Alexe, iată-ne în pădure; ce ne facem noi? încotro gândești să apucăm ca să dăm de Mereanu și de ceata lui?

— Măria Ta, D-zeu te-a înzestrat cu înțelepciune și minte multă, răspunse țiganul, dar câte o dată e bine ca cei mari să asculte graiul celor mici, căci poate o brodi și ei vr-o prostie care să fie de vr-un folos.

— Eu tocmai d-aceia te-am întrebat ca să ’ți dai și tu părerea.

— De! răspunse Alexe scărpinându-se în cap, eu din prostia mea zic că, mai nainte d-a o lua rasna spre codru ca să te faci haiduc, d-ta goj-gogea boeru, bine ar fi ca mai întâiu să dăm o raită până la Târgu-Jiului, spre a da ochi cu alde sameșu Vasile Moangă, că bun om de sfat mai e creștinu ăla și mult te iubește.

— Gândești tu c-aș face bine? întrebă Iancu cam pe gânduri.

— Imi puiu capul pe tocător, și mă prind ea viața mea că el o să-ți dea un bun sfat

— Daca e așea fie, iată că te ascult; aide spre Târgu-Jiului, daca tu zici că așea trebue să fac.

După aceia apucară spre soare apune, pe sub poalele munților și peste muscele, pe drumul ce duce spre Bistrița, Horez și Polovraci.

Peste o oră de la plecarea lui Jianu sosi la via cu foișoru ciauși Duță urmat de o sută de poterași, dar nu găsi pe nimeni afară de cadavrele camarazilor lui.

VII
FĂ-TE ZAPCIU?

Drumul cel mare dintre Govora și Bistrița era drum mare dar rău, croit de care și căruțe peste dealuri și văi, fără nici o rectificare datorită manei omenești; el șerpuia printre muscele acoperite cu livezi de pruni și printre crânguri de mărăcini și copaci pitici. Umblarea pe acel drum nu prea era lesnicioasă, mai cu seamă pentru călătorii grăbiți ca Iancu și Alexe, pentru că pe la anul 1813 inginerii nu prea ’și băteau capul să facă planuri pe hârtie, apoi să niveleze drumurile și pe urmă să umple cu pământ părțile prea, joase, să sape ridicăturile prea pronunțate, și să facă suișurile și coborâșurile mai bune și mai fără de hopuri. Pe acele vremuri nu prea se îmbulzeau în Țara Rămânească puzderii de ingineri, care să pue pe ai lor să așterne d-asupra pământului nivelat și bătătorit un strat gros de pietrișiu, și după aceia să-l bată bine cu maiul pentru ca comunicația să fie lesnicioasă. Pe atunci grija edilităței publice era lăsată în seama lui Dumnezeu, care făcea căi excelente când vremea era bună și hopuri grele de trecut când vremea era rea.

In vremea în care Iancu și Alexe mergeau pe drumul dintre Govora și Bistrița, se întâmplase ca să fie în toiul verei, să domnească o vreme bună și drumul să fie uscat, bine bătătorit, dar plin de praf; de aceia le da mâna drumeților noștri ca să meargă ce-va mai repede de cum se mergea pe atunci în timp obișnuit, și s-o ție în-tr-una în trapul cel mic.

Pe când mergeau ei astfel, mai mult grăbiți de cât în isichie, Alexe își arunca din când în când pe la soroace, câte o privire îngrijurată, doar o vedea la spatele său, în zarea orizontului îndepărtat, vre-un nor de praf care să-i prevestească că erau urmăriți, și după o lungă privire își întorcea căutătura spre a privi drept înainte; pe când mergeau ast-fel, îată.că Iancu zise de o dată și fără de veste tovarășiului său de drum:

— Eu merg unde mi-ai zis tu să mă duc, dar inima par-că îmi spune să nu apuc acea cale chiar de acum, ci s-o amân pentru altă dată.

— Ți-ai cerut voe de la Cârc Serdarul Par-vanoglu ca s-o amâi? întrebă Alexe cu un ton ironic.

— Nu, dar tocmai din pricina lui și pentru a da ochi cu el la strimtul său, inima îmi spune să schimb drumul Târgu-Jiului și să apuc pe acel al Craiovei

— Și pentru care cuvânt, stăpâne

— Pentru cu nu mă lasă inima să plec fără a mai face încă o încercare pentru a afla și mântui pe soru-mea Ancuța. Sărmana fată! împins de rugămintea ei. m-am dus la Craiova, am rugat fierbinte pe coconul Dumitrache Bibescu, și prin el am isbutit să dau drumul din aceiași închisoare, Elencuței Golfinencei; de ce n-ași face și acum boerului aceiași rugăminte? Dumnezeu e bun și drept, boerul e milos și prea puternic; de ce să nu fac o încercare care nu mă costă nimic?

— Zici cu nu te costă stăpâne? din potrivă mie im se pare că poate să te coste prea mult; poate să te coste chiar punerea capului tău în primejdie, că acolo e cuibul cel mai puternic al dușmanului tău, răspunse Alexe.

— Fie; capul meu nu mă ține bani, de o dată ce l-am dat jertfă morței; cu primejduirea lui trebue, sunt dator să fac ori și ce cercare spre a-mi scăpa surioara. Pe urmă întâmplăse ori-ce va vrea scrisa mea.

— Daca așea vrei stăpâne, fie; dar să mergem înainte cel puțin până la Horez, ca să ne perdem urma cu desăvârșire, și pe urmă ne vom scoborî spre Craiova, daca vrei.

— Fie precum zici tu, și amândoi își continuată, drumul înainte tăcând și dând mereu căl-câe cailor. Astfel merse până ce ajunse la Horez. De îndată ce ajunse acolo, ei cotiră la stânga, începură să se scoboare în vale spre Dunăre, îndreptându-se spre satul Străchinești, ca de a-colo să meargă pe malul despre răsărit al Jiului, până ce va ajunge la. Craiova. Noaptea o petrecu într-o pădure de mai jos de Horez, în care nici nu intrară, și a doua noapte se văzură la bariera Craiovei, peste puțin timp după aprinsul lumânărilor. Intrând în oraș ei trase la un han puțin depărtat de bariera orașului, pe al cărui stăpân Iancu îl cunoștea și pe a cărui bună ere-dința și lealitate putea să pue sprijin. A doua zi Iancu se duse singur mai nainte de namiezi la Vornicul Dumitrache Bibescu. Boerul îl priimi pe dată, dar îl întâmpină din ușea iatacului său cu o privire cruntă și cu următoarele cuvinte, care numai bune-voitoare nu erau:

— Bravo aferim! frumoase vești mi se aduce după urma D-tale! pe bun cumaș am pus eu ochii ca să ajut și să procopsesc! esclamâ boerul de îndată ce zări pe Jianul. Auzi D-ta să se apuce de tâlhărie, ziua nămiezea mare, și să aibă cruzimea să uciga un biet negustorașiu Român și Oltean ca și el, numai pentru ca să-i fure câte-va sute de leițe, pe care apoi să le cheltuiască în zamparalâcuri cu alți cioflingari de seama lui! cu aceste cuvinte fu întâmpinat de către stăpânul casei, Iancu în minutul în care călcâ pragul boerului și intrâ în iatacul lui.

Auzindu-l Jianu rămase câte-va clipe pe loc înmărmurit și cam uluit, dar repede se desmetici și avu îndestul curagiu să răspunză marelui vornic.

— Iți faci păcat cu mine, cocoane Dumitrache, de ’mi arunci în obraz niște asemenea sudalme de care nu sunt' vinovat, și pe care, pe semne, mi le-au aruncat în spinare niște dușmani răuvoitori. Mă suduești, stăpâne, întemeiat pe zvonul unor pîri vechi, pe care de mult le am spulberat dovedihdu-le netemeinicia; a trecut vreme multă de când m-am spălat de toate aceste învinovățiri ce mi s-au făcut de un dușman al meu de moarte, și de când mi s-au aruncat în spinare și până acum, cu ajutorul lui D-zeu, am isbutit ca, prin dovezi ce nu s-au putut dărâma, să es curat ca argintul înaintea cinstitei spătării care prin anaforaua ce a dat mi-a cunoscut nevinovăția.

— Te-ai înfățișat înaintea spătăriei spre a te îndrepta de această învinovățire? întrebă Bibescu ce-va mai potolit.

Negreșit, și am dovedit cu prisos marelui spătar că eram nevinovat de această năpaste ce a aruncat pe capul meu Cârc Serdar Stoica Par-vanoglu. Am făcut ce-va mai mult; m-au pus față chiar cu fratele mortului, care a fost în cămara aceluia în minutul uciderei, și nu m-a cunoscut ca omorîtor al fratelui său, și le-am dovedit tuturor pîritorilor mei că în ziua și ceasul în care s-a săvârșit uciderea în satul Scărișoara din județul Romanați, eu s-a întâmplat să fiu aici în Craiova, și chiar în casa Măriei Tale, atunci când m-am plâns de purtarea acelui Cârc-Serdar Stoica și te-am rugat ferbinte să-i poruncești să dea drumul unei fete.

— Bine zici; ba chiar mi-aduc aminte că ți-am dat inelul spre aT arăta cârc-serdarului, și am însemnat ziua și ceasul dării inelului pe scoarța psaltirei, pe care însemnez tot de care vreau să-’mi aduc aminte mai târziu. Acea însemnare mi-a slujit bine atunci când am fost întrebat de Căi-măcămie în privința venirei tale la mine, dar n-am știut pentru ce m-au întrebat.

— Acea însemnare mi-a scăpat gâtul de ștreang.

— Dacă într-acea zi a avut loc uciderea, în adevăr tu ești nevinovat de acea învinuire; dar bine cine să fie nelegiuitul care să n-âibă mustrare de cuget d-a-și băga sufletul în foc și d-a te da pe mâna șâdei.

— Iți spusei stăpâne, cine e, dar eu, fără un ajutor puternic, nu pot să-i fac nimic; d-acete am venit la Maria Ta, ca să te rog șămă ajuți.

— Mai spune-mi odată: cine e acel ticălos?

— Insuși Cârc-Serdar Stoica.

— Ei! ași! nu te cred.

— Să mă crezi stăpâne, că nu spun minciuni.

— Și pentru ce atâta ură?

— Pentru că l-am pârît la Măria Ta că e hoț de fete și l-am silit să dea drumul Golfinencei.

— Știi tu că mie nu-mi vine să crez?

— Nu îndrăsnesc să spuiu minciuni, mai ales Măriei Tale.

— Să fie până într-atâta de mârșiav?!

— E Măria ta, că e om rău și câinos; pot să-ți dovedesc prin alt fapt și mai mârșiav săvârșit tot de el. Văzând că am scăpat de moarte, sau cel puțin de ocna părăsită, iar el a rămas cu rușinea în obraz, s-a hotărît să-și isbândeasca împotriva mea în chipul cel mai groaznic și mai dureros pentru mine.

— Ce ți-a mai făcut?

— Suntem patru frați și aveam numai o singură soră, pe care o iubeam ca lumina ochilor și o țineam în deaproape priveghere, în casa noastră- de lângă Drăgășani, sub îngrijirea mamei noastre. Mișelul ca să-și isdândească și să mă facă omul cel mai nenorocit, a piis la cale și a ișbutit să-mi fure pe biata mea soră chiar în ziua logodnei sale cu șlugerul Tudor Vladimirescu.

— Acela ce a slujit ca parucic sub Muscali?

— Tocmai el. Sunt patru luni de atunci! mama, aflând groasnica nenorocire ce a căzut peste noi, a căzut la pământ isbită de dambla și a murit;de atunci și pân-acum o caut într-una și nu pot s-o găsesc.

— De unde știi că Pârvanoglu este hrăpitorul?

— Mi-a spus-o unul din uneltele lui, care a luat parte la htăpire, chiar în minutul în care era aproape să-și dea sufletul, fiind isbit de mâna mea cu un cuțit ce-i am vîrît în piept, în aprinderea mâniei. Era, unul din cei patru hrăpitori ce a fost cunoscut de robul meu, singura ființă ce a fost față la acea nelegiuire.

— Va să zică singur mărturisești ca ai o-morât un om?

— Da stăpâne, mărturisesc că am ucis un om, dar nu că să-l jefuesc ci sa să-mi isbândesc și să pedepsesc o nelegiuire; într-adevăr am ucis un om, dar nu-mi pare rău că am făcut acea vărsare de sânge, măcar de ași fi osândit să plătesc fapta cu capul; am isbândit, precum am putut, moartea mamei și nenorocirea surorei mele.

— Bine ai făcut d-ai dat pe la mine și mi-ai spus ce ai făcut, ca să știu ce să fac spre a cocoloși lucrurile mai din vreme. Ce dracu? ucidere de om nu e puțin lucru.

— Eu n-am venit pentru asta; ce s-o alege de mine, s-o alege cum o vrea D-zeu; în mâna lui am, încredințat viața mea, care de acum în colo nu mai are altă ținta de cât căutarea, găsirea și isbândirea surorii mele Ancuța. Aceste trei dorinți ale mele m-a îndemnat să înfrunt toate primejdiele și să viu aici.

— Și ce ceri de la mine?

— Să dai poruncă lui Cârc-Serdar Stoica ca să dea drumul surorii mele, cum i-ai dat ca sâ dea drumul Golfinencei și să spui la o aspră pedeapsă pe nelegiuitul făptuitor.

— Să mai intru în cârcotă cu Bimbașa Sava şi să-mi capăt beleaoa intrând în gâlcevire cu el cum am intrat rândul trecut? că nu îţi foarte mulțumesc, lipsă d-asemenea pacoste supărătoare. M-am fript o dată, nu mai vreau şi a doua oară.

— Cocoane mă arunci în desnădejde printr-a-cest răspuns descurajator, strigă Iancu frângân-du-și manele cu desperare.

— Se poate fătul meu; dar gândește-te și tu că azi nu mai sunt Muscalii domni și stăpâni în țară, ca să găsești printre ghinărarii lor vre-un om de înțeles, ci iarăși ne-au năpădit Grecii cu leota lor de lichele Jicnite și asupritoare. La cine să te plângi și cine să te asculte? Caragea se uită între sprâncenele lui Bimbașea Sava și din vorba lui nu ese, iar pe Bimbașea Sava poți chiar să-l înjuri de mumă că face haz, iar.de iubitul lui Cârc-Serdar Stoica să nu te atingi că se face foc. Dac-ași îndrăsni să casc gura și să zic ce-va lui Vodă în paguba lui Pârvanoglu, mi-ași aprinde pae în cap ridicând împotriva-mi pe toți venetici cari țin unul la altul de nu te poți atinge de u-nul din ei. Grecul care ne cârmuește, sau s-ar supăra foc, sau ar lua-o în glumă, ar face gim-bușiuri, cum e el obicinuit să facă și m-ar lăsa cu buza umflată. Ce s-ar alege atunci cu ipo-lipsul meu de boer mare, eget beget, băștinașiu coada vacii? Așea e că n-ași mai avea obraz să casc gura, spre a cere de la Vodă alt-ce-va mai mare de cât aceasta, dar care n-ar atinge pe venetici, că iar le-a venit vremea, ardei-ar focul!

— Va să zică eu sunt perdut, perdut cu desăvârșire! murmură Iancu cu o voce tremurătoare și abia țiindu-se pe picioare, ca să nu cază, simțind că casa a început să se învârtească în juru-i.

— De ce să fii perdut? replică hoerul vrând să-i încurageze. Pentru care cuvânt îți perzi cu-ragiul? ce oare nu ești bărbat? ori te temi «te urmările înjunghierei acelui om?! Lasă nu purta grija, fii pe pace și dă-te numai afund, câte-va zile până ce dau ochi eu cu cei mari și fac lucrurile mușiama.

— Nu e vorba de mine, Măria ta, ci de soru-mea, de nenorocita Ancuța care e în ghiarele celei mai crunte nenorociri.

— Bine zici! așea e, ea trebue să fie scăpată; dreptatea și omenirea cere. Dar e întrebarea: cum so scăpăm? unde e ea ascunsă? în ce loc se găsește? trebue să afli.

— Cum să aflu, când n-am nici o putere.

— O să-ți dau eu puterea și putința d-a afla. De mai multe ori frații tăi Amza și Dumitrache, terecând pe la Craiova și dând pe la mine ca să mă vază, m-au rugat în nenumărate rânduri ca să-ți dau o slujbă cu care să te chivernișești și să intri și tu în rândul boerilor. Vărul tău Stănuță Jianu, care s-a rudit o dată cu mine prin fosta-lui nevastă, chiar alaltăeri m-a rugat să te chivernisesc cu o slujbuliță vrednică de tine şi i-am făgăduit: Dacă vrei să aibi dreptul d-a intra în ori-ce casă și d-a scotoci pretutindeni spre a afla pe soru-ta, fă-te zapciu.

— Eu zapciu?! esclamâ Iancu tresărind.

— Da, tu; și de ce nu? ce nu te simți destoinic ’?

— Nu zic asta; Evghenia ta știe îndestul de hine cu câtă destoinicie mi-am împlinit slujba de polcovnic de poterași dată de Măria ta; știe asemenea cu câtă credință și pricepere mi-am împlinit datoria sub chipul și numele polcovnicului Caraman?

— Da știu; d-aceia îți zic și eu: fă-te zapciu, ca cu vremea să te faci ispravnic, să capeți rang boeresc, și să fii și tu om în rândul oamenilor, potrivit numelui și familiei tale.

— Mă fac, Măria Ta, dar nu ca să rămâiu în vre-o slujbă a stăpânirei, ci până ce voi găsi pe sora mea; pe urmă văzând și făcând.

— Cum vei vrea. Va să zică ne-am înțeles? Priimești?

— Da, Măria Ta, priimesc.

— Dacă e așea du-te de te dă afund vro zece zile, departe de Craiova, până ce mă duc eu la București, pentru ca să fac cum e bine în privința omorului. Atunci dau ochii cu Vodă și îți capăt pitacul de zapciu.

— Până atunci mâ duc la Târgu-Jiului, la niște rude.

— Ori-unde, numai să nu. te prea arăți prin lume ca să dea cu ochii de tine polcovnicii de poterași și să te înhațe.

— In casa lui Vasile Moangă Sameșiul județului Gorj, nu mă va căuta nimeni; murmura Iancu în sine.

— Acum după ce ne-am înțeles, pleacă, dute, piei din Craiova, depărtează-te de aceste locuri cât vei putea mai mult și lasă-mă ca să lucrez îri tignă.

— Iți sărut mânele, Măria Ta.

— Umblă sănătos, și să te întorci cu bine cel mult peste două săptămâni, dar atunci negreșit.

— Nu voiu lipsi, răspunse Jianul eșind.

— Băiat de zahăr și plin de inimă și de simțiri înalte, dar cam țâcnit ca toți Filfisonii bonjuriști ce s-au pripășit de câtă-va vreme în țara noastră, mai ales de la răsvrătirea din Paris. Ar fi. și păcat să-i las de capul lui, murmură Bibescu uitându-se lung în urma lui, după ce eși' Jianul din iatacul său.

VIII
SFATUL CONSPIRATORILOR.

De la vornicul Dumitrache Bibescu Iancu Jianu eși cam pe la prânz, când începeau pe acele timpuri ca stradele să se mai desgloteze și oamenii să se ducă p-a casă ca să mănânce, ast-fel că el putu să se furișeze pe strade și să ajungă la gazdă fără să fie observat de cine-va. Ajungând acolo el, se închise împreună cu sluga sa într-o cămară dosnică ce-i dătuse hangiul, mâncarăîn-tr-însa și stătură în ea până ce se însera, când plătiră, plecară, eșiră din Craiova și apucară pe Jiu în sus, îndreptându-se spre Filiași, urmat de aproape de credinciosul său Alexe.

Intr-acest timp Căpitan Duță și poterasii săi întorceau toate cu josul în sus prin via Jianului, răscoleau pământul, desrădăcinau butașii de viță și săpau pretutindeni gropi adânci, doar va da de tainița Jianului, în care poate îl vor găsi ascuns, pe el și ceata lui, care tiebuia să fi fost numeroasă, judecând după victimele ce făcuse. Negăsind nimic, Duță se mulțumi a înmormânta în gropile făcute de oamenii săi corpurile nefe-riciților săi tovarăși ce căzuse în luptă, și dup aceia se grăbi a pleca împreună cu cetașii săi spre Caracal, ca să raporteze lui Cârc-Serdar Stoica. Aflând unele ca acestea Bulgarul îngălbeni, că era poltron, miserabilul, și murmură în sine

— Acest om o să-mi răpiie capul, dac-oi sta mai multă vreme p-aici; bine ar fi să spăl eu putina mai din vreme, și să cer strămutarea mea într-altă parte; paza bună trece primejdia rea.

Peste câte-va zile după aceia, acela pe care îl căuta Duță, adică îahcu Jianu, mergea spre miez de noapte, pe drumul cel mare, mai mult noaptea de cât ziua, urmat de credinciosul său rob, traversând câmpii și codri, suind dealuri și scobo-rând văi, nesocotind greutatea drumului, repeziciunea coastelor, adâncimea gârlelor sau furioasa iuțime a torentelor.

Pe când mergea ast-fel fără contenire și fără -să se gândească la trudirea trupului său, ori la -bătrânețea țiganului ce-l urma, sau la oboseala celor doi cai ce-i purtau, iată că, de o dată și fără.de veste, vremea se strica, tunetul începu să bubue, fulgerele începură să spintece aerul cu nenumărate săgeți electrice, cerul se întunecă, până ce se schimbă într-o adevărată mare de cerneală, pe care o mai lumina numai licăririle ful-gerilor și, pentru a face ca spectacolul să fie şi mai fipros, sosi și noaptea, o noapte neagră, turbure, mugitpare și cpbîtoare. Cu toate acestea călătorii noștri mergeau înnainte fără de contenire, nesocotind întunericul care din ce în ce se îndesea, singurătatea locurilor care se făcea și mai sinistră, drumul cel rău care la fie-ce pas era presărat cu obstacole și prăpăstii ucigătoare, Ei mer-seră ast-fel fără de contenire, înfruntând turbura-rea elementelor care din ce în ce se înfuriau mai mult, fără a se înspăimânta de bubuitul tunetelor-care dătunau pământul, de licărirea neîntreruptă a fulgerilor ce-i orbeau ochii, de vâjiitul vântului care-începuse să sufle cu atâta putere în cât, în cele-din urmă, paltinii începură să se îndoae, stejarii să trosnească și fagii să se rupă, producând un zgomot sinistru.

Pe când natura întreagă se răsboia cumplit cu toate elementele deslănțuite asupră-i și se luptau între ele cu o vrăjmășie cruntă, Iancu Jianu mergea într-una, mergea mereu, udat de ploae bătut de vânt, isbit de șivoaele de apă ce curgeau din cer, ca cum ar fi turnat cine-va cu găleata, și urmat într-una de fidelul său Alexe care gâfâiai de osteneală, dar nu se îndura să rămâe în urmă. Ei mergeau fără întrerupere, fără să caute vreun adăpost și fără să se gândească că, la fîe-ce-pas ce făceau, puteau să-și frângă gâtul dacă s-ar-fi împiedecat de vr-un obstacol ne văzut, și că la fie-ce pas erau în primejdie să cadă în vre-o prăpastie fără fund!

Caii lor erau plini de asudeală, ploia le udase veștmintele Ce purtau în cât răzbise până la piele, frigul le amorțise oasele, fulgerile le luase văzul, în cât numai puteau zări nimic, și cu toate acestea amândoi călătorii mergeau într-una, mergeau mereu, fără de contenire, fără răgaz, și lucru de mirare fără să simță oboseală și fără să pață ce-va! Abia a doua zi când se luminâ de ziuă și zări în depărtare purpuria auroră scăldându-se-în apele Gilortului, atunci Jianu se opri pe loc, intrâ înbungetul unei păduri seculare, își lăsă calul să pască iarba cea fragedă și el se rezemă cu spatele de tulpina unui copaciu și închise ochii ca să ațipesacă puțin, fără să-i pese de ploaia ce curgea peste el. Văzând că stăpânul său se o-prește și descăleca, Alexe făcu și el ca dânsul, își lăsâ calul să pască în voe, și se adăposti și el sub desul frunzișiu al unui copaciu, și închise și el ochii ca să ațipească, stând tot în picioare.

Peste o oră ploaia încetă, norii se risipiră, soarele reapăru vesel și călduț, din dosul unui muscel, și în mai puțin d-o oră razele lui svântară iarba și pământul și începu să usuce hainele celor doi calatori. Atunci, numai atunci, simți Iancu că-i trecea prin corp un fior de frig care-l zgudui puțin, dar Alexe nu simți nimic, căci el deja era învățat cu asemenea necazuri.

După ce se mai desmorți o leacă, Alexe scoase din dăsagele calului său câte-va merinde, le întinse pe iarbă verde, la rădăcina copaciului ce adăpostea pe stăpânul său, și văzând că Iancu a început să mănânce, îndrăzni să mănânce și el. Peste vr-o trei ore de odihnă, ambii călători trecură Gilortul prin vad ce-va mai în jos de satul cu același nume, și merse înainte, de astă dată mult mai domol, căci Iancu se simțea serios indispus și calul său întocmai ca el începuse sa tremure. Atunci simțiră că au răcit din cauza ploii.

Pe la nămiezi, când se afla în vârful unui muscel, zăriră în fundul unei vâlcele largi un rîu îndestul de mare, care, curgea necăjit și spumos printre două maluri foarte largi, și dincolo de rîu zăriră oglindindu-se-în apele sale un sat mare și cu case mândre; erau pe o coastă ce domina Jiul, pe care-l părăsise în seara trecută, și d-a-supra unui drum ce mergea drept spre nord. Din dealul pecare stau ei zăreau satul Pesceana.

— Măi Alexe, ce zici tu? să ne scoborîm în sat, ori s-o cotim p-alături? întrebă Jianu pe.credinciosul său.

— De! stăpâne, știu și eu? răspunse țiganul pe gânduri; satul e mare, hanul din marginea satului îl ține un cochinț care își dă coastele cu slujitorii grecilor, și serdar Stoica e prieten bun cu dânsul, dar te vaeți că nu prea te simți bine și calul îți cam tremură.

— Nu crez să fi aliat păn-acum Grecul ce-va, și slujitorilor nu le-o fi dat în gând ca să ne urmărească pe drumul Târgu-Jiului.

— Nici nu mai încape vorbă; dar dacă la întâmplare o fi apucat și pe acest drum vre-un slujitor și, negăsindu-ne, ne-o fi așteptând să ne primească cu cinste, sau dacă, din pricina cailor și a ploii o fi întârziat și s-o întâmpla să vie după noi? în asemenea împrejurare ce ne facem?

— Dăm pielea popii și n-asi vrea s-o dau așea de curând și așea de prostește. Paza bună păzește primejdia rea. Daca e așea ia aide să ne mai abatem o leacă la stânga.

— Cum crezi D-ta cocoane, răspunse țiganul, dar mi se pare că tot D-ta spuneai că procleții de cochinți au împănat preajma satului Vladirpir, care cade tocmai la stânga noastră, cu o leotă de lefegii cu nasuri de prepelicari.

— Atunci să mai suim puțin spre creeri munților, ocolind satul.

— Vezi așea ’i mai bine; dar mi-e frică să nu te bolnăvești cu tot dinadinsul.

— Ce-o vrea D-zeu cu mine; să trecem mai întâiu Jiul, numai dacă vom găsi un vad bun de trecut.

— N-avea grije, că cunosc eu bine locurile; pe acolo mă duceam eu cu răposatul coconul tatăl D-tale, D-zeu să-l odihnească, mai nainte d-a vinde munții din Gorj.

— la ascultă măi Alexe, vezi tu un om sco-borîndu-se pe‘ cea 1-altă coastă și mergând drept spre vad ca să vie încoa.

— Da cocoane, răspunse Alexe,. pumd o mănă în dreptul ochilor; da zăresc o mogâldeață care mi se pare că vine încoa.

— Nu cunoști cine e acea mogăldeață?

— Ei, păcatele mele! dar de unde să o cunosc? mai am eu ochii de șoim d-acu trei-zeci de ani?

— la te uită bine, bine de tot.

— la stai că parcă mi se limpezește văzul. A! a! acu s-a mai apropiat; da mi s-a luminat căț se poate de bine ochii: știi stăpâne că par-că-l cunosc cine e?

— Ei? ce zici tu? cine e?

— Ai ași prinde că este alde boeru Tudor Vla-dimirescu.

— Și mie lot așa mi se pare.

— El este; acum nu mai încape nici o îndoială.

— Ciudată treabă! îl credeam dus spre țara Muscălească.

— S-o fi întors?

— Nu se poate; răspunse Iancu pe gânduri: trebue să fie alt-ce-va la mijloc. Mie ’mi vine să-i strig ca să nu intre în sat.

— Nu-l striga că uitel trece pe lângă han fără să se oprească și vine întins spre noi.

Daca e așea să-i așteptăm; poate ne-o fi zărit și ne-o îl cunoscut.

— la intră D-ta colea în dumbravă, ca să nu te vadă pustiul de hangiu carele uite, a eșit în’ prag; ascunde-te, așea te rog, că-i țiu eu calea.

— Bine; numai să nu-l perzi din vedere.

— N-avea grije.

Peste un cuart de oră Tudor Vladimirescu, (nu gresise țiganul), se afla în vârful dealului de din-coa, în apropiere de Alexe, care cum îl văzu, în loc să alerge întru întâmpinarea lui, căci fostul logodnic al nenorocitei Ancuțe cunoștea destul de bihe pe robul Jianului, dădu busna în pădure ca să vestească pe stăpânul, său care se trântise la pământ doborit de friguri, și care începuse a tremura ca varga și, în pradă chinurilor produse de boală, zăcea la pământ, adâncit în negre gânduri. Când sosi lângă dânsul, Alexe îl găsi întins pe iarbă cu fața în sus, la rădăcina unui copac stufos. De îndată ce allâ că Tudor era numai la o palmă de Joc de el, Iancu se zgudui puternic, se ridică repede de la pământ, își aduna puterile și merse aproape cu pas sigur după robul său. Când văzu pe plănuitul său cumna.t că ese diti pădure aproape față în față cu dânsul, Tudor rămase în loc uimit și scoase o exclamație de mare surprinză.

— Ah! ce norocită întâmplare! striga Vladi-mirescu voios, după ce se desmetici puțin; se vede că D-zeu vrea să isbutim, dacă o dată ne înlesnește îndeplinirea a tot ce vrem și ne scoate în cale tot ce dorim. Veneam să te caut frate; fie numele Domnului bine cuvântat că mi te-a scos în cale.

— Tudore, strigă Iancu cu o intonare foarte ciudată și cu o întărîtare mărită-de friguri care-i da o înfățișare fioroasa; tu când ne-am despărțit mi-ai spus că te duci unde-va, și mi-ai făcut niște strajnice jurăminte.

— N-am uitat-tot ce ți-am spus și nuvoiu uita nici o dată aceia-ce am jurat; dar până una alta aide cu mine.

— Unde? întreba Iancu din ce în ce mai posomorit.

— Acolo unpe ne așteaptă, unde vream să te duc după ce te-oi găsi.

— Nu merg nicăiri, nicăeri cu tine, daca o dată nu te-ai ținut de câvânt.

— Mă voi ține mai bine de cât te aștepți tu, dacă mă vei asculta.

— Nu știu, nu cred; te las sănătos. »’

— Dar bine ce e asta? vrei să pleci?

— Da.

— Dar pentru ce?

— Pentru, că vreau să ajung unde am plecat.

— Și... unde ai plecat.? e o taină?

— Ba nu; eu nu mă feresc de nimeni și de nimic, mă duc la Târgul-Jiului, la Vasile Moangă.

— Adevăr grăești?

— Nu știu ce e minciuna.

— Daca e așea, aide cu mine, căci și Vasile e acolo unde merg eu, face parte din numărul celor care ne așteaptă.

— Nu minți?

— Ca și tine zic și eu: nu știu ce e minciuna.

— Daca e așea aide’..

Zicând aceste cuvinte,Tudor întoarse spatele păr-ței spre care mersese pân-aici, se întoarse înapoi peunde venise, suind însă coasta în sus, lăsa satul Prese eana la stânga și sui muscelul din față, pe o- potecuță croită pe coastă, ce-va mai’ în deal de drumul mare, urmat de Iancu și de robul său. După ce se văzură sus în vârful dealului, lăsară la dreapta satele Petrești și Cărbunești, apucară pe drumulețul ce șerpuia prin pădurea ce acoperea culmea dealului vecin, îndreptându-se spre miază noapte, scoborîră muscelul Gilortului aproape de satul Dragodin, și merse ast-Tel ca la un preț de vre-o două ore, suind într-una și mergând mereu spre nord. In dreptul satului Voilești ei se scoborîră într-o vale adâncă și strimtă, trecură o apșoară numită Sâmbotin, ce isvorăște din muntele Zănoaga și se varsă în Jiu, merse cât-va timp pe marginea ei; apoi mai suiră și scoborîră încă vr-o două muscele și, când se scoborîră a treia oară, se găsiră în valea Jiului, la depărtare de o oră mai sus de Târgu-Jiului, și intrară în sătul Sâmbotin, sat care azi face parte din comuna Cartu, situat pe malul drept al Jiului, la o mică depărtare de trecătoarea Vulcanul.

Ajungând într-acel sat, cei trei trase la moș popa, care se rudea cu Tudor, descălicară ca să-și o-dihnească caii și să mai îmbuce și ei ce-va și, după masă, Iancu care nu mâncase nimic, se culca, în prada unor friguri puternici și zăcu dus până ce înnoptâ bine. Pân-ătunci Tudor îl lăsâ să zacă în pace, și se trânti și el pe un pat ca să se odihnească puțin; dar de îndată ce înserâ, veni să-și deștepte prietenul și-l puse pe picioare cu zorul. Jianu abia putu să încalece, dar după ce se văzu pe cal, se simți înviorat ca cum ar fi simțit o co-moțiune electrică și, după ce porni, par-că se simți aproape sănătos. Sub influența acestei comoțiuni ce l reînsufleți, Jianu urmă de aproape pe tovarășii săi de drum, și merse fără de șovăire, căci și calul său se înviorase și se îndreptase prin o mâncare îndestulătoare, și merse întins spre poteca Vulcanului. Ce-va mai la vale de trecătoarea care azi se numește Buliga se află schitul Lainici, dincoa de schit, se afla așea zisul sat Păișiu, unde era cum e și azi un biurou vamal, care era tot cum e și azi, compus din câte-va căsuțe împrăștiate pe ici pe colea și cocoțate pe vârfurile și coastele drealurilor, precum și câte-va colibe alături de câte un herăstrău, înfundate în câte un sghiab de rîuleț. O căsuță mai ponosită ca toate era așezată la o mică depărtare de un fierăstrău, în fundătura mătcei unei apșoare. Acolo se opriră călătorii noștri și, după ce descălicară și-și lăsară caii în seama lui Alexe, intrară în tindă și de acolo în singura cămăruță, fără să-și anunțe sosirea prin vre-un semn. Zece inși se aflau într-acea cameră, stând pe niște lăviți de scânduri albe ce erau înșirate pe lângă pereți; dintr-acești zece doi erați bătrâni, cinci în puterea vârstei, iar trei niște bă-ețandri; ei vorbeau între ei cu o aȘea mare animație, în cât numai scârțâitul ușei îi făcu să bage de seamă că a intrat cine-va înăuntru.

Auzind acest sgomot se vede neapteptat, câte.zece tresăriră ca cum s-ar fi temut de vre-o primejdie, dar, după ce văzură chipurile celor care intrase, fețile li se luminară de o bucurie nespusă și începură să scoată din pepturi exclamații vesele și sgomotoase.

— Bine ați venit sănătoși, strigară toți din toate părțile, strângând cu bucurie mânele celor ce sosise.

— Bine v-am găsit sănătoși, răspunse Jianu, strâgând la rândul său cu afecțiune mânele ce i s-au întins, căci, lucru de mirare, toți îl cunoșteau și îi erau cunoscuți.

— Dar iute ați mai venit vericule? esclamâ unul din cei mai învârstiți, un voinic anume Ion Talaman, moșnean venit tocmai din satul Cloșani, care era amic bun cu Tudor.

— Iute, răspunse Tudor, căci întâmplarea rți-a ajutat să fac drumul mai puțin de jumătate.

— Noi vă așteptam pe mâne seară, zise un -altul a nume Ion losan, tot din satul Cloșani.

— A vrut D-zeu să întâlnesc pe fratele Iancu în drumul mare, mai să intre în salul Pesceana spre a se duce la Târgu-Jiului.

— Te vestise cine-va fiiule? întreba al doilea bătrân care era însuși Vasile Moangă.

— Veneam la D-ta boerule, răspunse scurt Iancu Jianu..

— La mine? va să zică știai? poate că ai a-flat de la cine-va că s-a apropiat ciasul cel mare.

— Ba n-am știut nimic ci numai întâmplarea m-a adus pân-aci; credeam că s-au amânat lucrurile până la venirea fratelui Tudor de unde credeam că a pornit, și mă duceam la Târgu-Jiului pentru alt-ce-va.

— Tudor nu s-a dus până acum unde știi, că a avut el cuvintele lui, răspunse Moangă; dar n-avea grije, are să se ducă negreșit, și peste scurtă vreme, unde a făgăduit. Dacă ar fi fost numai după cum ar fi vrut ei, era chiar plecat; însă mai nainte de pornire, noi ăștia bătrânii, am dat cu socoteala că ar fi mai bine ca, mai nainte d-a pomi, să ne sfătuim cu toții de față cu el, și să ne înțelegem asupra a tot ce va face el acolo și noi aici în lipsa sa.

— Daca e vorba de sfat și de înțelegere, răspunse Iancu, eu nu mă împotrivesc nici nu mă dau în lături; să ne sfătuim, adăogă Jianu așe-zându-se pe o laviță lângă un tânăr anume Radu Miu tot amic d-ai lui Tudor; dar să sfârșim o dată cu sfaturile și să începem cât de curând d-a ne pune la muncă.

— Ei! fraților, zise cel d-al treilea bătrân, care se numea loniță Crețescu: a venit vremea să ne, deschidem inimile și să ne dăm gândurile pe față; aide să spunem fie-care gândurile noastre, scoposurile noastre, taina inimelor noastre; a venit vremea să ne dăm la iveală mijloacele prin care să isbutim a goni pe străin din țară, căci veneticii s-au făcut nesuferiți. Sunt trei păreri care se bat în capete: una a tânărului Tudor Vladimirescu, alta a vărului Vasile Moangă și, după cum mi s-a în credințat, mai ar avea și fratele Iancu Jianu o a treia părere. Șă începem cu șiart ca tot cu șiart să eșim la bun sfârșit. începi mai întâi D-ta, fiule Tudore, ca cel mai tânăr; apoi spue ce are pe inimă fratele Iancu și în sfârșit să glăsuiască cel mai bătrân și mai ispitit, adică vărul Vasile Moangă. Sunteți bucuroși?

— Bucuroși, răspunse cei trei numiți de bătrânul Crețescu.

— Incepeți dar; mai întâiu d-ta Tudore.

Tudor Vladimirescu se scula în picioare cu o mișcare lină și așezată și, cu o voce mai întâiu domoală și apoi din ce în ce mai tare și mai a-nimală, vorbi în chipul următor:

VII
FĂ-TE CU DRACUL FRATE.

— Fraților zise Tudor cu o voce lină dar răsu-i năloare; domnia Grecilor a ajuns să fie nesuferită de toată suflarea Românească, căci asupririle și apăsările lor au trecut peste ori-ce hotar. Cuțitul a ajuns la os și răbdarea la margine; nu mai e de suferit. Un țipăt de dejnădejde sfâșie văzduhul de la Cerneți până la odăile Rrăi-lei, precum și de la capul lui Craiu până la cetatea Turnului. Ca buni Români și adevărați patrioți, suntem datori, trebue să auzim aceste țipete, căci sun ale părinților și fraților noștri. Nu mai e dreptate, nu mai e lege, nu mai e ocrotire, căci pe toate ni le-au hrăpit ciocoii, adică Grecii și slugile lor. Să ne deschidem urechile ca să auzim plângerile sărmanilor prigoniți de lăcomia ciocoilor, cari i-au isgonit din cuprinsul avutului lor. Trebue să ținem seamă de rugăciunile văduvelor asuprite prin strâmbătatea ciocoilor, ale copiilor sărmani despuiați de averea părintescă și ale bă-rânilor gârboviți sub apăsătoarele sarcine ce le-lu aruncat ciocoii pe grumaji. Moșiele moșnenilor;’au smuls din mânele proprietarilor lor ca să lă-ească moșiele ciocoilor; sudoarea plugarilor s-a vărsat ca să îngroașe punga' ciocoilor; avutul târgoveților și al boerilor se scurge numai casă îmbogățească pe ciocoi. Aduceți-vă aminte de vorba ce a zis boerul Sâmboteanu lui Vodă Caragea, când se plângea de marele încălcări de hotare făcute de ruda sa. Vornicul Plaino, adus de dânsul din Țari-grad: «Pune frâu măria ta lăcomiei lui Plaino d-ași întinde hotarele moșiei sale în paguba vecinilor, că mi-e frică să nu încalce și hotarele mele.—Ei ași! cum să fie prin putință? Moșia lui e în Slam-Râmnic și a evghenii tale tocmai în Mehedinți! —Cum a început-o el, mi-e teamă că în curând își va întinde hotarul moșiei Sale, din Slam-Râm-nic până la Mehedinți aproape de moșia mea. și ne va trece pe toți cu mâinele goale în țara nemțească sau în cea turcească, fără să scoață din pungă o iăscae frântă.» Această znoavă e plină de mult adevăr și trebue să ne intre adânc în cap, căci zugrăvește ast-fel cum e lăcomia Grecilor în paguba Românilor. Dar să nu credeți că numai averile noastre sunt în primejdie; o! nu. Nici viața noastră și a celor iubiți de noi numai e cruțată! Mamele ne sunt ne-cinstite, surorile hrăpite, fiicele nenorocite, numai și numai de Greci, și de uneltele lor. Părinții ne sunt luați la podvezi, frații la beilic, copii la cine știe ce angării unele mai nedrepte ca altele. Strâmbăta-tea ne prigonește cu amărnicie, jaful și hoția, pe față și în numele legei, ne copleșește pepturile, și când numai poți, când îndrăsnești să te plângi de ciocoi, atunci, în loc de dreptate capeți bătae, schingiuire și chiar moarte. 0 asemenea stare de lucruri numai poate să dăiniască. Nu.

— Nu, strigară toți asistenții în cor.

— Nu este ființă de Român care să nu sufere câte ce-va; nu e locuitor băștinașiu care să nu fie asuprit în drepturile sale, adaose Tudor din ce în ce mai animat. Nici chiar boerii pământeni; ce zic eu, nici chiar sântele locașiuri nu mai sunt cruțate.

— Așea e strigară iarăși într-o voce cei de față.

— O singură mântuire a rămas pentru bietul Român, adică: să moară ca să scape! Dar Românul nu vrea să moară, nu vrea ca numele său să piară din cartea neamurilor, nu vrea să facă pe voia Cochinților care doresc și se muncesc să schimbe patria Românilor în patrida grecească, căci Românul se simte îndestul de verde și de vânjos, și.... Românul nu piere.

— Așea e.

— El vrea să trăiască, să șe întemeieze ca mai nainte,' să sboare în nemărginirea veacurilor, falnic ca șoimul în nemărginirea văsduhului, înfruntând ori-ce primejdie și ori-ce dușman.

— Așea e.

— Ca să scape însă trebue să ’și scoată manele din sân, să se pue pe muncă, să se așeze Român lângă Român, cot lângă cot, frate lângă frate, câ să fie mulți ca nisipul mării, spre a putea să sufle numai o singură dată dar vârtos. Atunci, fiți siguri, că de bună seamă străinii, dușmanii și asupritorii săi, vor sbura în văzduh și se vor risipi ca și pleva înaintea suflării vântului.

— Așea e.

— Așea e, dar ca Să fie așea trebue șa ne-hotărîm a ne scoate manele din sân. și a cuteza; trebue să lăsăm teama la o parte, să eșim cu bărbăție și cu fruntea în sus în fața sântului soare; să ne punem unul lângă altul, cum zisei cot lângă cot, fără frică de dușmani, și să ne hotărîm o dată a sufla cu putere ca să sboare pleava cochinților.

— Să eșim, strigă iarași mulțimea din ce în ce mai electrisată de entusiasmul produs de cuvintele lui Tudor. -

— Românul nu e codaciu, urmâ Tudor din ce în ce mai înflăcărat de propriele sale cuvinte; nici un codaciu să nu se găsească în rândurile-Românilor.

— Nu se vor găsi, strigară sărind în picioare toți cei de față.

— De îndată ce va suna buciumul de chemare și va bate ceasul isbâdirei, atunci toți cu toții trebue să sară în picioare și să alerge semeți și ho-tărîți acolo unde îi va chema datoria.

— Vor alerga, strigară zece voci d-o dată,

— la îngăduiți puțin, interveni Iancu cu o voce lină, dar cu o față înflăcărată de frigurile ce începuse să-l zgudue din nou; ia mai îngăduiți o-leacă, adaose el, sculându-se încetmel în sus, și uitându-se lin, dar cu ochii scânteetori drept îi chipurile celor de față; ia s-o luâm mai domol, căci este de trebuință să ne lămurim puțin. Să gonim pe greci și pe ciocoi, nimic mai bine și mai drept, căci au ajuns o năpaste peste poate de suferit, nu mai încape vorbă, nici îndoială la mijloc; dar trebue să ne înțelegem mai întâi cum să-i 'onim cu folos, cunădejdedeisbândă și fără teamă:ă se vor întoarce; aci stă toată greutatea. Ași vrea să știu, frate Tudore, cu cine și cu ce vrei lă gonești o gloată de peste 10.000 de cochinți, are au în mână puterea, visteria țărei și pe toți Jujitorii și oamenii armați, câți bruma au mai ămas într-această țară? Cine gândiți că poate să lovedească, cu mânele goale, niște oamenii atât le mulți, de puternici și de bine într-armați, care e ajută unii pe alții ca toți făcătorii de rele?

— Noi toți Românii, cari nu suntem nici ze-imi și nici sute de mii, ci mai bine de un milion.

— Cu ce? aveți bani? aveți arme?

— Ba nu, dar avem brațe, brațe multe și voi-ice, striga Tudor cu necaz.

— Brațe nefolositoare și de nici o treabă, în lânele cărora Grecii nu ne-au lăsat nici măcar âte o custură, răspunse Jianu cu amărăciune.

— Ne-au lăsat coasele și crăcile copacilor din odru, care la vreme de primejdie pot să se chimbe în arme foarte primejdioase, replică Vla-imirescu cu supărare

— inaintea pușcilor (tunurilor) și flintelor (pașilor) arnăuților domnești, coasa și ciomagul nu mt bune de nimic; dar chiar d-ar fi bune, de tide bani? Omul e om, care cere demâncare ca ri ce dobitoc; el atunci, când își va lăsa casa și avasta ca să-și ia ochi de fiară, spre a merge largul lumii ca să scape țara de Greci, va cere nnâncare de la pdvățuitorii săi. De unde bani i care să cumperi merinde, iarbă și gloanțe?

— Voiu găsi eu.

— Să ne închipuim că găsești; atunci trebue o căpetenie iscusită și ispitită în ale răsboiului; de unde să scoatem acea căpetenie?

— Ţi-o găsesc eu și p-acea căpetenie, răspunse Tudor din ce în ce mai întărâtat de vorbele Jianului, care din nenorocire nu prea îngăduiau replică.

— De unde? întrebă iarăși Iancu și tot cu acel ton lin și neturburat; dintre Români?

— Dintre Români, dintre cine o fi, ce-ți pasă?

— Îmi pasă prea mult, căci, daca ar fi căpetenia ce nădăjduești să ne aduci, dintre străini, lipsă de iscusința lui; iar daca și banii în carete bizuești, tu vor fi tot streini, atunci e altă căciulă, se schimbă lucrurile.

— Adevărat, așea e; lipsă de ajutor strein, murmurară între ei asistenții.

— Ca să scăpăm de streini prin streini e tot una cu a eși de la un stăpân ca să te bagi la altul; străinul e tot străin \ fără dor și milă. N-am prigonit și ucis eu pe oamenii trimiși aci de Bujor, ca să facă haiducie pe socoteala sa, de cât numai ca să împiedic chiar pe Moldoveni, pe niște frați de același neam și lege, dar sub altă stăpânire, de a se amesteca în treburile noastre.

— Muscalul e d-o lege cu noi, murmura unul dintre cei mai tineri din asistenți.

— Și Grecul e tot d-o lege cu noi, și vezi ce ne face, replica alt tânăr.

— El e bogat, și are împărăție puternică.

— Cel ce e prea mare și prea puternic e cel mai lacom, răspunse Iancu înflăcărindu-se din ce în ce mai mult. Bagă de seamă frate Tudore să nu pățim cabroasca din poveste, care schimbă pescarul (o pasăre) cu cocostârcul, care e îndoit mai lacom și mai hrâpitor. Muscalul, e bogat și puternic, dar cu toate acestea, această bogăție nu J-a împiedecat d-a înghiți țara Tătărască, o parte din țara Leșească și chiar Basarabia Moldovenilor. Bagă de seamă: Țara Românească, de și dosădită și amărîtă, totuși este bogată și vrednică de râvnit. Ea e calea spre Țarigrad, și Ța-Tigradul de mult este orașul cel prea dorit de Țari. Mai bagă de seamă încă la ce-va. De multă vreme Țara Grecească e în fierbere, și Grecii cei bogați furnică pe toată fața pământului casă ri-ridice lumea împotriva Turcilor. Rusia, și mai -ales Basarabia, care fu răsnită de sora noastră Moldova’ mai deună-zi, este cuibul tuturor uneltirilor răsvrătitorilor Greci, care se adună, se chib-zuesc și se înarmează sub ochii și cu ajutorul Muscalilor. Dacă Țara Grecească b dobândi scăparea și neatîrnarea, și dacă Grecii d-aici ar rămâne până atunci mari și tari la noi, aici rămân și nu-i mai scoatem cât aminul, căci se vor încumeți să facă și din țara noastră o altă țară Grecească; iar daca Muscalii se vor îndupleca să ne dea mână de ajutor în potriva Grecilor, să știi că aveni să fim și mai amarnic păcăliți, căci ei cu Grecii sunt înțeleși pe sub mână, și vor face tot ce le va sta prin putință ca Grecii să înăinteze și să se întărească la noi, în loc să se dea în-napoi, căci Muscalii vor nimicirea Turcilor prin Greci, iar nu a Grecilor prin Români.

— Dacă e așea, care sunt gândurile tale și pentru ce mătrimeteai cu atâta stăruință în țara Muscăiească? întrebă Tudor cu nacaz, dar ce-va mai domolit ca mai nainte, cum e ori-ce om când vede că credințele sale sunt zdruncinate.

— Eu te-am îndemnat să te duci la Muscali ca să înveți a te răsboi, și pe urmă să te întorci între noi peste cinci șease ani, înzestrat cu cunoștințele trebuincioase, căci eu cred că Românii nu se pot mântui de cât numai prin Români. Prin noi înșine, frate Tudore, prin noi înșine este mântuirea noastră.

— Frumoasă dorință, frumoasă și vrednică de un Român, dar cum? în ce chip să o pui în lucrare? murmură Vladimirescu.

— Vrei să știi cum? de aci încolo trebue să-mi spun și eu părerile mele; faceți dar bine și stați pe loc și să mă ascultați cu răbdare și în-găduială.

Toți cei de față se așezară pe lăvițițeîe lor și Iancu Jianu începu să vorbească în chipul următor:

— Frații mei, tot ce a zis Tudor despre Greci sunt adevărate; cuțitul a ajuns la os și răbdarea peste poate. Grecul e osândit; trebue să piară, să se ducă de unde a venit și să ne lase în pace, ca să ne vedem de ale noastre cum om ști și cum ne-om pricepe. Insă cum? aci e toată greutatea. Grecul e mare, puternic, bogat și ajutat de ciocoi, adică de coada de secure, de boerii noștri cari au uitat până și limba părintească. Ei sunt tari, pe când noi suntem mici, slabi și săraci; a ne lupta cu ei cum se găsește și cum ne găsim noi azi, și a trage nădejdie de isbândă, e peste poate. Trebue să ne micșiorăm dușmanul și să mărim p-aî nostru; să-i sărăcim pe el și să ne îmbogățim noi.

— Dar bine cum? exclamă Tudor cu ironie.

— Urmând calea bătătorită, de strămoșii noștri, care din codru ajunsese să facă a se cutremura chiar Vodă în palatul său.

— Prin haiducie? exclamă Miclescu care era de față..

— Da prin haiducie, căci pentru cel apăsat și nedreptățit toate armele sunt bune și folositoare. S-a slujit marele Matei Basarab de Grozea, un haiduc, spre a se sui pe tron și a goni pe Greci din țară. Pentru ce să fim tocmai noi, niște ființe dosâdite, mai fuduli de căt marele voevod? de ce nu ne-am sluji și noi de un alt haiduc, tot pentru a goni pe Greci din țară? Numai prin haiducie poți îmbărbăta sufletele amorțite, poți deștepta pe cei adormiți, poți slăbi pe. împilători. Goana din codru, goana de moarte împotriva spurcatelor lipitori străine, care ne-au supt, nu numai sângele, ci chiar și măduva din oase, goana fără preget și fără ertare, goană de acele care să înțepe fără de întrerupere pe vrăjmași din toate părțile, să-i sângere mereu și să-i pricinuiască durerile cele mai mari; această goană ne trebue nouă în starea în care ne găsim. Asemenea goană va pricinui dușmanilor noștri durerile cele mai nesuferite și le va a-țîța necazul cel mai turbat, fără ca măcar vă aibă putere d-ași isbândi, d-a se lovi piept în piept cu vrăjmașiul necunoscut; aceasta e singura noastră scândură de scăpare. Cine n-ar vrea lupta cea mare? Românul e făcut să se bată în câmpie deschisă, dar daca nu se poate, daca nu suntem încă pregătiți, daca mai trebue un răgaz de câțiva ni, ce vreți ca într-astă vreme să stăm cu mâinele în sân ca dușmanul să se întărească din ce în ce mai mult și să ne îngenuche și mai rău I Nu fraților, am face o mare greșeală. Este o nenorocire că mulțimea Românilor e amorțită până înțr-atâta în cât nu mai poate să se des-morțească ca să vadă ce grozăvii se petrece împrejurul lor; e o nenorocire pentru neamul nostru că norodul nostru a ajuns în atâta stare de amorțire, în cât mai că nu mai simte durerea rănilor cepe fie ce zi îi pricinuesc asupritorii săi; însă nu e un cuvânt că, dacă cei mai mulți din Români, nu mai pot să se ridice ca să sfărâme:apul șearpelui ce le suge sângele; cei puțini, cari iu voință și putere de a-i face cel mai mare rău mtincios, să-i lase în pace fără măcar a-i supăra, dacă eu am voința și putința d-a sdrobi acel searpe înveninat, pentru care cuvânt să stau pe oc și să nu i-l sdrcbesc de acuma? pentru ce;ă mai aștept o deșteptare obșteescă, care poate i-are să sosească nici o dată? Mai bine mă unesc cu câți-va oameni de inimă, ca să mu stau eu nanele în sân, pentru ca să mă încerc să bag nimoșiea din mine și în alții, pentru ca să pot ă storc măcar câte-va picături din sângele fiarei elei spurcate, și pentru ca, în ceasul Când va sosi dănțuitorul, să găsească și fiara slăbită și oșteni spitiți într-ale luptei.

— Bravo, strigară cei mai tineri dintre asistenți.

— Nu ași dori țârei mele mântuirea prin haî-uci, răspunse Tudor cu un ton supărat, n-ași reaâ s dobândesc scăparea de tâlhari prin fapte tâlhărești. Asemenea mijloace necinstește o nație întreagă și pata ce face.nu se șterge nici-o-dată.

— Dacă e așa, să știi că nu dorești s-o vezi mântuită.

— Nu sunt evreu ca șă-mi isbândesc prin: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

— Cată să fii, dacă vrei cu tot dinadinsul sâ scapi de cotropitori.

— Cinstea numelui de Român nu îndură una ca aceasta.

— De! ce să-i faci dacă nu sunt toți Românii oameni mari ca tine! Dacă n-am fi avut asemenea fumuri poate că Grecii nici nu s-ar fi putut încuiba la noi. Dacă o dată s-au încuibat trebue ă facem tot ce ne poate sta prin putință ca să căpăm de ei, slujindu-ne tot de armele lor, căci aminteri nu facem nimic. Tudore eu nu puiu un singur minut la îndoială iubirea ta de țară și dorul d-a-i face tot binele cel putincios, prin mijloacele cele mai nobile și mai frumoase; eu însă, dare nu am gâpduri înalte ca tine, nu nădăjduesc să mă fac mântuitorul țărei mele și mesia pe care să mă slăvească toți urmașii ca pe un biruitor al biruitorilor, sunt hotărit să aleg mijloacele cele mai practice. Nu mă gândesc la alt de cât la mijlocul prin care să vărs sânge strein cât se poate de. mult, ca să se împuțineze cât se poate mai mult numărul jefuitorilor și hrăpitorilor drepturilor românești. Năvălitorii au băgat în inimele Românilor atâta de mare groază în cât frica le-a în-ghețat tot sângele; trebue, sunt dator să risipesc această înspăimântară. Nici boer, nici târgoveț, nici moșnean, nici mazil și nici țăran prost, nimeni nu mai îndrăsnește să se uite drept în ochii tiranilor venetici; numai haiducii au avut curagiul, nu numai d-a se uita în ochii lor, ci și chiar d-a se lupta cu dânși și d-a.le ține pept bărbătesc; la -ei dar alerg ca, cu ajutorul lor, să-mi ajung la țintă. Numai între haiduci se mui găsesc inimi bărbate cari să nu aibă teamă de Greci; numai -haiducii au arme și știe să se slujească cu dibăcie de ele; numai prin haiducie nădăjduesc să găsesc mijlocul cel mai nimerit d-a dovedi pe co--chinți; la haiducie dar alerg și eu, ca să isbutesc a dovedi pe hrăpițorii surioarei mele, pe ucigașii mamei mele și pe necinstitorii neamului meu. Eu nu sunt îndestul de isteț și de iscusit ca să croesc în mintea mea un plan mare de răsboi, cu care poate sa ajung la nemurire, și iarăși poate să nu fiu în stare să fac ce-va cu dânsul daca l-ași a-vea, câci n-ași putea să-i aduc la îndeplinire; eu nu sunt croit să fiu căpitan ci numai soldat; dar un soldat hotărît d-a isbândi închipui cel mai amarnic pe toate fiicele de români hrăpite, necinstite, nimicnicite și nenorocite de venetici. Atîta știu, atîta pot, atîta fac.

— Atîta nu e destul, replică Tudor; patima nu trebue nici o dată să ne povățuiască pașii, ci numai iubirea de țară și binele obștesc.

— Eu nu împiedic pe altul mai destoinic și mai iscusit că mine să facă mai mult. Lifta străină e prea numeroasă ca s-o poată dovedi un singur om întovărășit de câți-va prieteni credincioși. E câmp destul de larg pentru mulți ca rtiine.și mai vrednici ca mine. Vie mesia, vie mântuitorul, vino tu Tudore, înzestrat cu cunoștințe și puteri îndestulătoare ca să-ți aduci la îndeplinire marele tale gânduri, și eu nu te opresc; ba din potrivă mă înscriu cu bucurie., eu și oamenii mei, în rândurile celor mai din urmă din soldații tăi, și mă voiu grăbi a pune la mijloc tot ce voiu agonisi, și a mă supune orbește la toate po-ruucele tale, fie ori-cât de strajnice.

— Eu cu haiducii nu voiu da nici odată mâna, răspunse Țudor cu asprime.

— Rău vei face, căci aminteri nu ’ți vei vedea nici o dată visul împlinit; dacă alungi pe haiduci, n-o să aibi soldați destoinici cu care să ții piepț dușmanului și să dobândești biruință.

— Chiar d-ar fi una ca aceasta, mă voiu sili să fac soldați chiar din pietre, iar din haiduci nu.

— Ai face o faptă rea, o faptă nevrednică de un Român, că ai înlătura niște luptători viteji.

— Ho! stați, potoliți-vă și încetați cu sfada, copii mei, strigă Vasile Moangă intervenind între cei doi disputători care se aprinsese rău de tot; nu știți voi povestea vorbii ce zice? ea spune-că sîadă multă, vreme perdută, și că, când doi prieteni se sfădește dușmanii se folosesc. Încetați dar cu gâlceava, căci ea nu place nici oamenilor nici lui Dumnezeu. Ce vreți voi? Ce doriți voi? vreți alt-ce-va de cât mântuirea sfintei voastre moșii? nu; doriți alt-ce-va de cât să vă scă-pați sărmana voastră țărișoară de grozăviile lacomilor venetici? nu; doriți alt-ce-va de cât ca, în locul strâmbătăței, jafului, prigonirei și a rușinoaselor fapte, să domnească sfânta dreptate și cinstea neamului românesc?. iarăși nu. Atunci pentru ce atâta ceartă? ce aveți de împărțit între voi? pentru ce nu vă înțelegeți cu bine asupra mijloacelor de care trebue să vă slujiți? la gâlceava de geaba. Ascultați mai bine, copii mei sfatul bătrânului, și conteniți cearta, căci vorba dulce mult aduce. Purtarea Grecilor a ajuns așea de asupritoare și de înjoșitoare pentru neamul românesc, în cât ori-ce mijloc am întrebuința că să-i punem stavilă, dacă nu chiar să o stârpim, n-ar ti nici de loc necinstitor. Numai îngăduirea lor mai multă vreme ar fi fapta cea mai rușinoasă și mai înjoșitoare pentru neamul nostru întreg, căci lumea ne-ar crede că suntem niște nemernici. Luați pildă de la faptele lui Codreanu în județul Buzău, carea băgat groaza morței în veneticii din partea locului. Și Jianu în capul unei cete de viteji, aleși de el, povățuiți de el și înstrunați de el, în mijlocul codrilor, ar putea să fie folositor țârei sale tot cum ar fi și Tudor în capul unei mișcări obștești, dacă și unuia și altuia le-ar po-vățui pași numai sfânta iubire de țară. Vei fi tot atât de bun patriot, tu Jiene, dacă vei isbutisă faci, dintr-o ceată de hoțomani, o ceată de viteji supuși poruncei tale, care să fie împiedecați de tine d-a ucide și jefui pe frații tăi de același sânge, fie ori-cât de bogați. Haiduci ori răshoinici veți fi tot niște buni apărători ai țârei noastre dacă armele voastre le ați întrebuința numai ca să pedepsiți nelegiuirea, să îndreptați nedreptatea, să înfrânați hrăpirea și să împiedecați lepra veneticilor din Fanar d-a se întinde ca pecinginea pe pământul strămoșesc. Iancule, daca din o ceată de tâlhari vei face niște luptători, cari să curețe sămânța răului din țară și să înfrâneze lăcomia celor nărăviți la fapte stricăcioase; dacă tu cu ai tăi vei isbuti săi smerești țânțoșia veneticilor și să îmbărbătezi ini-mele Românilor; dacă pe Greci îi vei înfricoșa și pe Români îi vei îmbărbăta până a îndrăzni să-și apere drepturile; dacă ai redeștepta în inimele fraților tăi inimoșia strămoșească și i-ai aduce în stare d-a dori și lucra ca ast-fel străinul cotropitor să piară; dacă ai isbuti să arunci în ogorul moșiei tale o sămânță care la patru cinci ani să. dea niște roade de care să se spăimânte lumea întreagă, atunci ai face țărei tale un bine tot așa de mare ca cel ce dorește Tudor să facă, căci tu ai pregăti ostășimea și căpeteniile, în capul» cărora să se pue Tudor, spre a sbura la p biruință sigură.

— Jur pe numele sfântului Dumnezeu că a-ceasta este singura mea dorință, strigă Iancu în-tinzând mâna spre semn de jurământ.

— Și eu mă jur, strigă Tudor, că daca ai face-una ca aceasta şi în chipul cum a grăit tata Moangă, eu nu a-și avea alt ce zice de cât: vino-, în brațele mele frate Iancule, și Dumnezeu să te ajute să isbutești.

— Aminteri nici nu m-ași fi gândit d-a mei face haiduc, răspunse Jianu, după ce îmbrățișâ. pe Tudor. Nu jaful, nu hoția, nu lăcomia de bani mă va trimite spre codru; numai amîntr-astă lume-nimic ce să iubesc ca să mai doresc bogății. Un. singur gând, o singură dorință mă îndeamnă ca să fac acest pas: să isbândesc moartea mamei și peireâ surioarei mele, și tot de o-dată, săîmpîe-dec pentru viitorime pe desfrânații venetici d-a, mai nenoroci pe alte ființe nevinovate. Voiu să» fiu o căpetenie de isbânditori, iar nu de ucigași; de îndreptători, iar nu de stricători; de înfrână-tori, iar nu de îndemnători la rele.

— Dea Domnul ca tu să fii renăscătorul vitejiei între Români, striga Tudor eu același foc dea Dumnezeu să devii căpetenia unor luptători, care ziua și noaptea să se răsboiască cu streini spre a apăra neperitoarele drepturi ale Românilor; dea Dumneze să redeștepți în niște inimi a-morțite vitejia strămoșească. Haiducii de până acum n-au fost niște oameni iubitori de binele obștesc și niște luptători pentru biruința color buni împotriva celor răi, ci de multe ori au fost numai niște jefuitori de jefuitori; de aceia grija ta ca mai mare, frate Iancule, are să fie ca oamenii tăi să se ferească d-a fi niște jefuitori, ci să rămâe numai niște războinici. Ași dori ca codrii și colnicele, munții și muscelele, dealurile și vâlcelele să se umple numai de voinici cu chica lungă, care să lupte pentru Români și să îndemneze pe Români a prinde din nou dragoste de luptă. Până atunci eu mă duc acolo unde voi ați găsit de cuviință să mă duc. Un cap de răscoală bun, mi-a zis al doilea al meu părinte, bătrânul Glogoveanu, trebue să Ee un bun militar și un harnic căpitan, iar părintele Uarion episcopul Argeșului, dascălul, povățuitorul și luminătorul minței mele, mi-a spus că numai în Rusia pot să învăț a fi un bun povățuitor ostășesc. Mă duc acolo ca să mă fac și una și alta. In Rusia, după cum am auzit, se învață bine știința ostășească; mă duc sâ o învăț cu din-a-dinsul; mă duc ca' să stau acolo până o sosi vremea cea mult dorită. Până atunci, tată Moangă, pe când fratele Jianu va ațâța scânteia bărbăției Românești în straturile de jos ale neamului, D-ta silește-te să desmorțești înghețatele inimi ale. straturilor de sus, adică ale boe-rilor pământeni, pe care viclenia cațaohească le-a înțelenit. Fă-i, prin cuvinte și pilde, să înțeleagă că le șeade rușine, d-a se mai tăvăli la picioarele acelora ce nu sunt vrednici d-a fi nici măcar slugi la slugi de Români; spune-le că se apropie ceasul când Românul va părăsi lungul somn în care se află adâncit, și îndeamnă-i să ridice frunțile din țărînă, spre a și le îndrepta spre sfântul soare al mântuirei și dreptății.

— Iți făgăduesc, fiule, că voiu cerca, de și n-am nădejde d-a mai reînsufleți aceste inimi de mult putrezite prin uneltirile străinilor; însă nu acolo, nu spre boerii babalîci cată să fie ațintite gândurile tale, căci nădejdea este slabă, mortul nu se mai întoarce de la groapă. Să aibi puțină nădejde chiar în tineretul boeresc, căci ei prea sunt stăpâniți de patima trufiei și a desfrânării; ei cred că mojicii au chip și făptură de oameni, dar mi sunt oameni, ci aproape niște vite de jug, ursite numai ca să muncească din greu și să rabde toate asupririle. Pe opincă și iminei, pe țărani și-pe târgoveți să-ți fie întemeiată credința ta, căci numai țăranii și.târgoveții; numai aceia pe, care boerii îi numesc prostime, sunt puterea cea sănătoasă a țărei.

— Așa voiu face, răspunse Tudor cu ton ho-tărît, căci ast-fel crez și eu; apoi adaose: te las sănătos, tată Vasile, vă las sănătoși fraților, și făcu un pas spre ușe.

— Stai că viu și eu. zise Iancu.

— Ingăduiți, că pân-acum eu nu mi-am spus încă tot gândul, striga Moangă, făcându-le semn să stea pe loc.

— Dar bine până acuma ce ai grăit? întreba Tudor și Iancu de o dată.

— Până acum v-am apărat numai părerele voastre. îngăduiți numai o leacă ca să spun și p-a mea, că n-am să vă spun pe de rost biblia întreagă.

Tudor și Iancu se reașezară pe lavițe la locul lor ca să asculte, că miere eșea din gura bătrânului, și Moangă începu să grăiacsă în chipul următor:

— Feții mei, numai plănuirile bine alcătuite și bine chibzuite isbutesc; de aceia suntem datori ca, mai nainte d-a înjgheba ce-va, să ne gândim la tot ce trebue să ne vie într-ajutor de pe de lături, ca cercarea noastra să isbutească fără de sminteală. Iancule, ca să isbutești tu, ca să-ți a-duni o ceată care să se poarte cum vrei tu și cum cere Tudor, îți trebue bani, și cam mulți, și tu n-ai, căci frățiorii tăi au găsit de cuviință să oprească pentru ei tot și ție să nu-ți dea nimic; ba încă au fost îndestul de buni ca să te pue și la epi-tropie ca p-un nevârstnic.

— Așa e, răspunse Iancu cu descuragiare.

— Ție Tudore, ca să ridici o nație întreagă, care să-și năpustească tot avutul și să alerge voioși după tine, îți trebue și ție bani, și încă mulți, precum ți-a mai zis Iancu.

Așa e, murmură și Tudor lăsând și el la rândul său capul în jos cu același gest de om descuragiat.

— Nouă asemenea ne trebue, ca să dobândim în partea noastră pe boeri, bani mulți, mulți de tot, și nu avem, urmă Vasile, căci Grecii s-au îngrijit mai de vreme ca să ne sărăcească, spre a nu îndrăsni să ne zurbăluim împotrivă-le, și fără bani nu se alcătuește nimic.

— Așa e, suspinară toți asistenții de o dată.

— Ce e dar de făcut? adaose Moangă; cei ce au nu ne dă, că tocmai ei sunt dușmanii noștri, boerii pământeni asemenea n-o să vrea să ne dea, căci numai le e învățată mâna pe date, mai ales pentru scoposuri naționale. Trebue să găsim un mijloc d-a deschide pungele celor ce au, fără a învrăjmăși pe Iancu cu Tudor, adică fără a alerga la lesniciosul mijloc al Păunașilor din codru. Prin ce chip? mă veți întreba; iată părerea mea. A venit vremea ca să nu mai fugim de atingerea cu Grecii, a venit vremea ca să nu mai fugim de ei ca de niște ciumați, a venit vremea să ne apropiem de ei spre a-i cunoaște mai bine și spre a putea să-i isbim mai cu folos în ceasul cel mult dorit. Ei trăesc între noi și noi nu le cunoaștem slăbiciunile, nici mijloacele, nici armele, nici tertipurile cu care isbutesc a ne ține îngenuehiați cu capetele sub jug. Cum s ’i isbim unde-i doare când noi nu știm unde-i doare? cum să le zădărnicim uneltirele când noi nu cunoaștem acele uneltiri? Cum vreți să ’i lovim, cum vreți să-i păgubim? cum vreți să ’i nimicim, când nu le știm slăbiciunile? Să așteptăm numai să vie ei la noi ca să cadă în cursele noastre și să între mură în gură în mânele noastre, sau Să dea ochi cu noi numai pe unde putem răsbi noi?

Grecii cei fruntași și cei mai primejdioși nu o-bicinuesc să călătorească prin codru, ci stau îm București la adăpostul înaltelor ziduri ale caselor lor, înconjurați de o sumedenie de arnăuți; pas de-i scoate, din cuiburile lor cum suntem noi a-cum cu mâinile goale! Dacă însă ne apropiem de-ei, dacă ne facem, pentru un cârd de vreme, tot o apă cu ei, ca să intrăm în mijlocul lor, să a-flam tainele lor, să cunoaștem firea lor și să putem a-i bate la vreme cu armele lor, atunci e alt-ceva, atunci puteți să aveți nădejde că dorința noastră se va îndeplini; atunci puteți găsi banii» trebuincjoși ori cât de mulți spre a pregăti răs-boiul cel sfânt. Ei s-au îmbogățit prin rușfeturile ce trag din slujbe; Să ne facem și noi slujbași ca ei, ca să ne îmbogățim și noi; ei s-au făcut stăpâni pe orașe și pe puterea ce dă slujbele stă-pânirei, pentru că noi fugim de slujbe și ne place a sta pe la moșiele noastre printre țărani și vitele-noastre, mereu cu mânele pe coamele plugului, lăsându-i pe ei să ne stăpânească în voe și toi. noi ne plângem că ei întrebuințează rău puterea ce le-am lăsat-o în mâni; aceasta să nu mai fie. De mult doresc dânșii ca să se împace cu noi ăștia mijlocașii, negreșit ca să ne îngenuche și pe-noi; să ne prefacem că și noi vrem pace. Ei se tem de noi, căci știu că putem să le fim foarte primejdioși; cunosc mai bine ca noi puterea noastră și vreau pace cu noi mai eu asupra de cât ne gândim. Dacă am pleca numai urechile la îmbierile lor, să fim încredințați că ne ar da tot ce am vrea: bani, scule bogate, scutelnici și alte havaeturi. Pentru ce să nu le dăm ascultare pentru o vreme mărginită? pentru ce să nu ne dăm puțină osteneală ca să le aflăm tainele și să știm a ne feri mai cu folos de dânșii? Povestea zice: fă-te cu dracul frate până treci puntea. Pentru ce n-am asculta aceia ce zice povestea? vă îndoiți de voi înși-vă, sau vă temeți unii de alții? Atunci nu mai începeți nimic că nu veți ajunge la căpătui dorit. Iată mă dau pildă pe mine; eu, precum știți, am fost con-dicar la sămeșia dintr-acest județ; acum slavă Domnului sunt sameșiu și mâine, daca voi vrea pociu să mă fac chiar ispravnic; am încetat prin-tr-această faptă d-a-mi iubi țara mea cu aceiași căldură ca și voi?

— Nu.

— Atunci de ce vă temeți? Chiar tu Iancule, mai nainte d-a te hotărî să mergi în codru ca Să te apuci de haiducie, ar trebui să mergi în rirașiu ca să intri în boerie. N-ai fost Polcovnic de poterași sub' chipul polcovnicului Caraman?

— Ba am fost, răspunse Jianu uitându-se la Moangă cu oare care nedumerire provocată de noima acestei destăinuiri.

— Dacă ai fost, cum se face că nu te ai făcut Grec, tu care ăi lucrat sub Greci?

— Pentru că n-am vrut.

— Cum? ce fel? strigă bătrânul loniță Cre-țescu foarte surprins; tu Jiene ai fost acel vestit Polcovnic de poterași, care ai băgat groază morței în haiduci și ți-ai făcut un nume neperilor ca cel mai viteaz dintre viteji.

— Da, eu am fost, trebue să mărturisesc, dacă astfel a vrut tata Moangă ca să mă dea de gol, răspunse Iancu cu dare-care.stânjenire.

— Și acum vrei să te faci haiduc, tu nimicitorul lor.

— Aceia pe care i-am stârpit eu nu erau haiduci ci tâlhari de rând, care trebuia să fie stârpiți, că făceau haiducia de râs, și sub numele de haiduci săvârșeau fapte tâlhărești.,

— Daca tu Iancule te-ai făcut polcovnic de-poterași și te-ai apropiat de Greci, care sub Muscali pe acea vreme, ca și acum sub Caragea, erau tot mari și tari, urma Moangă, și ai făcut slujbă sub venetici, spune-mi ai perdut Ce-va din însușirile tale de bun Român și ai încetat de a-ți iubi neamul stând câtă-va vreme printre ei?

— Nu, răspunse Iancu cu un ton energic.

— Dacă e așea, și așea este, pentru ce n-ai desăvârși aceia, ce ai început? pnntru ce nu te-ai face și zapciu de plasă?

— Eu zapciu!? exclamă Jianu uimit.

— Da, tocmai tu Cine e ciuca haiducului? » zapciul, căpitanul de plai, și Cârc Serdarul; dacă ai trăi cât-va cu ei, ena mu che ena su, dacă ai fi câtâ;va vreme chiar unul din ei, spre pildă zapciu, cu ce ușiurință și destoinicie te-ai apăra împotriva lor când ai fi căpetenie de haiduci!

— Așea e, murmurară toți asistenții.

— Dacă e așea de ce stați la îndoială? pentru ce stați pe la moșii și nu intrați în slujba, stăpânirei? pentru ce tu, Iancule, n-ai priimi ca, mai înainte d-a fi haiduc, să fii zapciu?

— la nu mai șegui moș Vasile, murmură Iancu cam confus.

— Eu taică nu șeguesc de loc, ti vorbesc ritos și cu șîart.

— Așea e! eu îi torn și el se rade; povestea vorbei, replica Jianu; eu vreau să mă duc în codru ca să mă rășboesc cu zapcii și Cârc Serdarii, și poftim, d-lui ar vrea să mă facă zapciu.

— Cine e cu minte urlă ca-lupii până îi vine bine ca să le dea cu muchea în cap; eu nu zic să te cununi cu zapcierlâcul, nici să fii cât a-minul zapciu, ci săi faci slujbă de zăpciu numai atâta vreme cât să înveți prin ce mijloace se îm-bogățesc ei, ca să-i împiedeci, când oi fi în codru, d-a se mai îmbogăți vre-unui din spinarea țăranului; trebue să afli cum asupresc ei pe bietul norod, ca pe urmă să știi cum să-i oprești d-a mai asupri; caută să te deprinzi cu chipul lor d-a se răsboi, cu șiretlâcul curselor lor, cu vitejia sau nemernicia slujitorilor lor, ca la vreme priincioasă.pe toate să le nimicnicești.

— Părerea nu e rea, zise în fine Tudor, după ce stătu mai mult timp pe gânduri.

— Nici eu nu zic că e rea, răspunse Iancu prefăcănduse că ar fi contrariat; dar în ceia oe mă privește pe mine, vă spun că mi-e cu neputință s-o aduc la îndeplinire; ei umblă d-an câtelea să mă prindă și să mă omoare pentru c-am pedepsit cum i se cădea pe unul din prădători; cum vrei dar să mă duc la ei casă mă dau singur în măinele lor?,

— D-aia să nu porți D-ta grije, că o iau eu a-supră-mi sarcina d-a face lucrurile cum e bine fără nici o primejdie. Haide, vino cu mine la Ispravnicul nostru, și te încredințez că, peste trei sau patru zile îți pică pitacul de zapciu în ori ce plasă sau județ oi vrea.

— Hai-da-de! exclamară toți din casă cu neîncredere.

— Credeți tot ce vă zice Vasile Moanga, zise unchiașul cu convingere; Banul Dumitrache Bi-bescu se uită numai în ochii mei și face ce-i zic eu, să pe sub ascuns e unul din ai noștri; auzi-tu-m-ați? Aideți, intrați toți în pâine ca să strângeți bani pentru ziua cea mare strângeți comori, câștigați mult și cheltuiți puțin, ca avuția să crească, căci fără de bani ori-ce cercare e de prisos. Mai întâi de toți intră tu Iancule, dacă vrei să ajungi fără de sminteală la țintă.

— Ce zici tu Tudore? întrebă Iancu pe fostul său cumnat.

— Priimește răspunse Tudor cu încredințare.

— Aide, fie; faceți-mă și zapciu, răspunse Iancu râzând; apoi adaose: Să nu-ți fie cu supărare tată Vasile dacă ’ți-oi spune că ceia ce mi-ai zis tu astăzi, aci în creerii Carpaților, mi-a zis și marele Vornic Dumitrache Bibescu în Cra-iova alaltă-eri, și că eu am priimit mai mult ca să nu ’i stric hatârul, de cât încredințat că fac bine, cum m-ai încredințat tu și m-ai hotărît ca să te ascult. El m-a îndemnat sa mă fac zapciu numai ca să isbândesc pe sora mea, cădi nu știa și nici nu-i am spus că vreau să mă fac haiduc; tu m-ai încredințat cum că ași fi și mai bun haiduc daca ași trece prin zapcierie, pentru ca să știu cum să mă feresc de zapcii. Priimesc ca bun sfatul tău cum am priimit ca bun și p-al boerului, însă nu merg cu tine la Târgul-Jiului ca să mă înfățișez Ispravnicului tău cu nu mai e nevoe. Nu voiupriimi cu nici, un chip slujbă aici în Gorj pe unde nu calcă prietenul meu Parvanoglu, ci voiu priimi să fiu numit zapciu în Romanați, pe unde se învârtește el mai în toate zilele. Afară de a-ceasta marele Vornic s-a însărcinat el însuși ca să-mi dobândească slujba de zapciu, și chiar mi-a poruncit să mă duc la Craiova peste zece zile ca să-mi primesc pitacul. Până atunci eu am nevoe de oare-care odihnă, chiar să zac, că nu mă simt bine, mă prinde frigurile: aci îngheț aci arz ca focul; dacă ași găsi o casă prin apropiere ca să fiu mai la adăpost n-ar fi rău.

— Iți găsesc eu o casă p-aci prin apropiere, pe un vârf de deal; fii dar pe pace și n-avea.grije de asta, că iau sarcina pe seama mea, replică Moangă. P-aci toată lumea mă cunoaște și e în stare să-și jertfească viața pentru mine; o să te duc la casa lui moș Neguț, și acolo vei fi ca a ca.să la tine. Aide cu mine, căci, după ce ne-am înțeles, nu mai avem ce face aici.

— Aidem, numai să nu mă părăsească puterile răspunse Jianu.

Peste un sfert de oră Iancu se afla în casa lui Moș Neguț, culcat pe un pat moale și bine învelit, și, de îndată ce a ajuns, iarăși a fost cuprins de tremurătură. Zăcu el acolo o săptămână, închiată, și cât zăcu fu căutat de aproape de A-lexe și de baba lui moș Neguț. Boli el cât boli, dar în cele din urmă tinerețea triumfă, boala fii învinsă și peste zece zile Iancu se sculâ voinic și sănătos, mulțumi unchiașului și plecâ spre Târgul-Jiului ca sădea încă o dată ochii cu Moangă, ca de acolo să meargă la Craiova.

IX
IANCU JIANU ZAPCIU

Vasile Moangă, ajungând la Târgul Jiului, a scris din parte-i Bibescului ca să stăruiască pe lângă Vodă Caragea ca Jianu să fie numit zapciu; tot de o dată îl rugâ ca, din cauza boalei lui Iancu, să ’i trimeată lui pitacul de numire. Ca consecință a acestei rugăciuni, peste cinci-spre-zece zile de la întrunirea ce avu loc în vecinătatea schitului Lainici, Iancu priimi prin curier trimis într-adins la locuința lui Vasile Moangă, pohtire din partea Postelnicului Nicola Scanavi, noul Caimacam al Craiovei, d-a se înfățișa la reședința Bănească, ca să-și priimească pitâcul de numire ca zapciu al plășii Bălții de jos din județul Ro-manați, și peste alte opt zile fu instalat în exer-cițițiul funcțiunei sale, și heretisit după cuviință de însuși ispravnicul, care trimesese potera să-i facă goană pentru că ucisese un arnăut.

Protectorul său și al familiei sale s-a ținut cu prisos de cuvânt; Postelnicul Scanavi s-a purtat cu dânsul cu o amabilitate particulară; el împinse amabilitatea până a nu sa da nici măcar în pomeneală de istoria cu arnăutul, ci-i vorbi numai de părinții și de. frații lui, care se bucurau în județ de o reputație excelentă, și despre speranțele ce punea Domnia în zelul, curagiul și însușirile sale de dibaciu vânător, pentru â stârpi cetele de hoți ce infectau mai toate pădurile, mai cu seamă cele de peste Olt. Iancu, după sfatul lui Moangă, urlâ cu lupii mai amarnic de cât dânșii și promise marelui Căimăcam câte în lună și în soare. Tot ast-fel de bine îl priimi și Clucerul Haralambie, unul din Ispravnicii Romanaților, care-l instalâ în noua funcțiune ce i se încredințase.

Frații săi Amza și Dumitrache precum și Miha-lache, care venise de curîhd din Viena și se apucase de agricultură, aflând de înalta și neașteptata distincțiune ce a dobândit fratele lor mai mic, se grăbiră d-a pune la o parte tot necazul și supărarea ce aveau pe fratele lor, uitară toate certele și ciorovăelile și se grăbiră d-a veni să se împace cu el, de și erau frați mai mari, apoi să-l felicite de postul ce a dobândit și pe urmă să-i pue la disposiție, cu o neașteptată galamtomie, ori-câți bani i-a trebuit pentru a se instala. Tot de o dată Mihalache, care, de la reînturnarea sa din Viena, îi arătase mai multă atențiune că cei-lalți frați ai săi, stărui pe lângă frate-său Amzache de-i ridică țnterdicțiunea pusă pe averea sa și veni singur de ’i dădu la mână anaforaua Divanului Craiovei, prin cara-i reda în posesiune părțile ce ’i se cuvenea din moșiele părintești: Fălcoiul, Zvorșca și Leul, precum și via de la Fălcoiu, în mărime de patru răzoare, precum și opt suflete de țigani cu copii lor, ca să le stăpânească pe toate în cea mai deplină libertate.

Iancu priimi toate aceste acte de dreaptă restituire și toate liberalitățile fraților săi fără să facă multe nazuri, precum și amiciția ce-i oferia ei, mai cu seamă p-a. lui Mihalache care era numai cu doi ani mai mare ca el; apoi, aflând că unchiul său, Medelniceru Grigorie Jianu, fratele tatălui său, se afla în mare strâmtoare, îl împrumută cu 900 taleri și priimi de la el ca amanet două suflete de țigani robi. După aceia, cel mai bun lucru ce i se păru lui că trebue să facă, fu acela de a se instala ca un zapciu de rangul și dpolipsul său, umplându-și grajdul cu o mulțime de cai de trăsură și de călărie, din cer mai buni și cu trăsuri de tot soiul și din cele mai elegante. Tot de o dată își mobilă odăile tactului cu tot luxul obicinuit pe atunci, care, precum se știe, nu prea era atât de strălucitor ca cel de acum, și pe urmă își deschise ospitaliera sa casă, tuturor boerilor și oamenilor fruntași din județ, în cât în casa, sa, mesele se întindeau și se destindeau fără contenire, și bancheturile se țineau lanț.

Să nu credeți însă că petrecerile l-a făcut șă-și uite dătoriele sale de zapciu și de patriot; ba din contră le-a îndeplinit astfel de bine în cât a prii-mit călduroase felicitări și dintr-o parte și dintr-alta. De îndată ce se instalâ abia dădu numai o raită prin plasă, însoțit de o escortă de poterași și arnăuți, abia spuse câte-va vorbe bine simțite aleșilor satelor prin care trecu, abia se resti la unul și la altul: aspru, scurt și apăsat, și, ca prin minune, haiducii dispărură de prin codrii și dru-murile mari, și-și luară.cu toți ochi de fiară, în cât călătorii putură să meargă în crucișiul și cur-mezișiul plășii fără cea mai mică grije. Ca pe vremea lui Țepeș sau a Polcovnicului Caraman, puteai să arunci punga în drum, plină dolofană-cu galbeni, și s-o găsești a doua zi nemișcată din loc și neatinsă. Boeni patrioți însă care, precum se știe, protegeau pe haiduci, nu se supărară de loc; ba din contră, după ce se întâlniră cu căpeteniile lor în casa Prejbeanului, și aflară parte din planurile lui Iancu, se grăbiră ca să-l aprobe și să declare în unanimitate că el lucra ca cel mai bun patriot Român.

Petrecu el bine și frumos primele luni ale zap-cierlacului său și își îndeplini el datoriile de zapciu cu credință și distincțiune, dar nu durâ mult timp acea petrecere cu bani streini, precum și cu venitul sforilor lui de moșii, care pe atunci era prea mic. In zadar așteptă el să-i vie, plăcinta gata pe saltea, bogatele rușfeturi zapcierești, despre care i se povestise minuni de bogăție, căci nu-i picâ nimic, nici lăscae măcar sau un biet puiu golașiu, astfel că cu veniturile sale, chiar mai mari dacă ar fi fost, împreună cu suma ce-i pusese la dispoziție frații săi Amzache, Dumitrache și Mihalache, nu putea să acopere nebuneștele cheltueli ce el făcea, astfel că peste cât-va timp tuială. Văzîndu-se la ananghie, Iancu veni la Ca-racăl și se duse la unul din Ispravnicii județului Romanați, la Slugerul Hiotu, care era însărcinat cu cele privitoare la afacerile bănești ale județu-lui, și care, lucru de mirare din partea unui Grec, din primele zile ale intrărei, sale în funcțiune, i-a arătat e afecțiune deosebită și o dragoste de părinte, cu toate că Iancu era cunoscut ca urîtor de Greci. După ce schimbară împreună câte-va cuvinte banale, și după ce făcu câte-va ocoluri, noul zapciu îi expuse critica situațiune în care se găsea și îl rugă să-i plătească leafa pe lunile ce a slujit fără casă primească un ban.

— Ce leafă? întreba Slugerul oare-cum mirat, uitându-se lung la Jianu.

— Leafa mea de zapciu la plasa Bălții dintr’ acest județ, răspunse Iancu cu oare-care ciudă.

— Ei! bată-te să te bată că mucalit mai ești! esclamâ Grecul pufnind de rîs; auzi D-ta ce cerere nostimă îmi face?! par-că nu știe el că de la sfârșitul războiului încoace casa răsurilor, din care să plătea lefurile slujbașilor, a mofluzit, și că totceiace bruma se mai adună întrînsa din zeciueli, havaeturi și rușfeturi, abia ajunge pentru îndestularea Curții Domnești și ale boerilor Divanlîi. Noi, băete slujim pe de geaba, mulțumindu-ne numai cu ceia ce pică din ale slujbei; ba încă mai dăm și rușfeturi grase la marii Divanlîi ca să ne ție în slujbe și să ne îngădue să. ciupim pe ici și pe colo, din ce bruma pică din plocoanele și havae-turile ce aduce slujba. Fă și tu ca noi, și tot ca noi îmbogățește-te muncind pe de geaba.

— Nu înțeleg; murmură Iancu jucând minunat de bine rolul de mare prostănac.

— Cum se poate? Dacă e așea trebue să-ți vorbesc mai lămurit și mâi fără de ocoluri, căci simt pentru tine o dragoste și un interes deosebit. Trecem, prietine, prin niște vremuri grele, grele-de tot; Vodă devine din zi în zi mai lacom șj boerii cei mari se întrec care inai de care să-i semene. Toți sunt o apă; Grecii se întrec cu pământenii, oare de care să fie mai nesățioși și mai hrăpăreți. Ce e dreptul, când s-a suit pe tron, Vodă Caragea a obștit în întreaga țară o carte domnească, prin care poruncea tuturor Slujbașilor ca să precurme ori ce năpăstuire și nedreptate, căci pe vremea Domniei sale, așea spunea el, cele poruncite erau lucruri înființate, iar nu numai cuvântate, căci paza dreptăței era ținta noii Domniei, iar nu supărarea ori vătămarea sau zmă-cinarea raialelor. Să fie tuturor știut, spune M. Sa în pitacul Domnesc ce a împărtășit mulțimei prin crainici pe la răspântii, că abaterea de la o asemenea poruncă nu va fi tre cută cu vederea, pentru că este în de obște știut, cât de lesne a-lunecă acel ce se abate din calea cuviinței, și cât de mult se înșeală acei ce sunt porniți spre ertarea greșealelor. In alte privințe noua Domnie va fi și ea ertătoare, pe cât se va putea, dar în privința învinovățirei de hrăpire și de nedreptate, ea fi neîndurătoare, căci chiar numai numirea lor, iar nu numai fapta într-atâta ne sălbătăceșțe, în cât milostivirea trebue să o socotim drept greșeală-, de și noua domnie are râvnă să fie blândă și milostivă. Așea e că frumos a grăit Vodă?

— Intr-adevăr, răspunse Iancu; mă miră numai rostul cuvintelor ce ziseși mai adineauri.

— Hei! ai D-ta puțintică răbdare și o să vezi câtă deosebire este între vorbă și faptă. De în-dată ce a intrat în țară și a luat frânele puterei în mână, Caragea Vodă, de şi a numit în Divanul Domnesc mai numai boeri pământeni, peste scurtă vreme s-a încredințat că nu era iubit de boeri și că aceia umblau pe căi strâmbe cu gând să-i răstoarne; trebuia ca să facă ce-va, nu ca să pedepsească pe cine va, că nu îndrăznea de frica arzurilor la împărăție, ci ca să se împace cu dânșii. Ca să-i îmbuneze, pe lângă divaniți, el chemâ la sfatul Domnesc, ca să ia parte la judecarea pricinelor, și pe foștii divanlîi, care nu mai erau în slujbă. Acestor boeri, ne având iraturi, căci ele se dau boerilof Divaniți halea, adică în slujbă, Vodă le-a dat lefuri din casa răsurilor, și a poruncit Nazirului Casei lefilor să le răspundă câte o sumă grăscioară pe fie-care lună. ț1). Pas să ne mai rămâe și nouă!

— Mă mir cum trăesc atâția slujbași, oameni cu familii grele, și cum duc un trai îndestulat și chiar bogat, dacă nn priimesc nici o leafă.

— Să-ți spui eu cum, dar vezi să rămâe vorba între noi. Văzând că Nazirul lefurilor de Ja casa răsurilor nu le mai dă nici o simbrie și că boe-rii care ’i au pus în slujbe le cereau rușfeturi pentru slujba ce aveau, potrivit cu vechile obiceiuri ale țărei; văzînd asemeni că boerii cei mari au silit pe Vodă să le dea un hrisov, prin care se măreau veniturile havaeturilor ce fie-care prii-mea, potrivit cu slujba cu care era miluit, și că Vodă cam jnchidea ochii ca să nu vadă ciupiturile ce marii Divaniii practicau pe ici pe colea, împinși fiind și de nevoe, slujbașii au fost siliți să pue și ei în practică oare-care ciupituri și să calce în picioare, la început cu sfială, și mai târziu fățișiu și chiar îndrăzneț, strajnica poruncă domnească, căci aminteri erau în primejdie de moarte.. Spune-mi a cui a fost vina?

— Negreșit a lui Vodă.

— Da, a lui Vodă a fost, căci și el, și baize-delele lui, au început să dea pilde rele trăgând dreptatea de urechii Atâta au așteptat boerii cei mari, atâta au așteptat cei mijlocii, atâta au așteptat și cei mici precum și toți slujbașii! Să te ții d-aci încolo la șiruri nesfârșite de jafuri și de asuprire, să te ții la buluc de daruri de scutelnici peste scutelnici pe la boerii cei mai colțați, să te ții cum mai curgeau facerile de postelnicei, logofeți, slujbași de divan, vornicei, mazili, ruptași companiști și poslujnici, care nu plăteau birul vistenei, ci cutăruia boer; să te ții în sfârșit chiar și la facerea de sudiți străini, care a ajuns a fi un isvor de îmbogățire pentru cei mari și puternici. Văzând asemenea pilde, boerii de clasul al doilea și al treilea, precum și slujbașii de toate treptele, se hotărîră să-și facă și ci rost și să se în frupteze din bunurile lumei. în paguba săracilor și a nevoiașilor cari aveau trebuință de sprijinul lor. Jaf pretutindeni, jaf cu nemiluita, jaf de des-puere, iată pentru ce norodul mucalit, cum e el din fire, a scornit stihurile:

Goleșcu golește.

Belu belește.

Manu jefuește.

Iancu Jianu Zapciu de Plasă

— Cocoane, câte îmi spui D-ta mă înspăimântă, căci boeri ce i-ai numit sunt cei mai de seamă și mai de treabă din boerimea noastră.

— Așea e, nu zic ha; oameni de treabă sunt, oameni cinstiți sunt, oemeni nehrăpitori sunt a-cești boeri, și cu toate acestea norodul le-a scornit stihurile ce-ți spuseiu. Nu fură ei, ce e dreptul, dar lasă pe mai mici lor să fure în numele lor, să svânte pământul sub umbrirea lor, și ei să pue bi chiseaua lor zeciuiala rușfetului legiuit, ce fiecare slujbașiu pus sub poruncile lui, este dator să-i plătească îu fie-care?an în două câștiuri. De unde să scoată acel slujbașu atâta sumedenie de bani? Negreșit din hoție.

— Va să zică hoția e singurul mijloc de hrană pentru bietul slujbașiu al stăpânirei?

— Cam așea fătul meu.

— Daca e așea, n-ar fi mai bine ca, în loc de a fi slujbașiu, omul cu minte să se facă haiduc?

— Nu, pentru că hoțul de codru e în primejdie să bănănăiască în căpătâiul, unui ștreang sau să putrezească în fundul unei ocne părăsite, pe când-cel în slujbă trăește liniștit, se îngrașe mâncând în tignă roadele hoției și se îmbogățește dormind pe saltea moale.

— De! nu știu ce să zic; după cum mă tae capul 6u ered c-ar fi mai bine ca hoții să fie toți o apă, adică la pușcărie, iar oamenii, cinstiți toți cu toții să fie puși la treabă, și plătiți deviste-rie, iar cine vrea să fie haiduc, să stea în codru și șă ducă amarul vieței de codru.

— Așea ar fi daca stăpânirea ar avea bani, și așea ar trebui să fie daca Turcii nu i-ar sili să cheltuiască banii slujbașilor în plocoane și bac-șișiuri. Neavând de unde să priimească leafă, bietul slujbașiu, fiind silit de nevoia d-a se hrăni și de lăcomia d-a se îmbogăți cât mai curînd, e silit să ciupească, să asuprească, să globească, în sfârșit să fure. Ispravnicii, sameșii, zapcii, vătafii de plaiu, cârc-serdarii, polcovnicii și toți slujbașii mai mărunței fac eatahrisuri (abuzuri) peste eatahrisuri, astfel că sperie lumea prin jafurile șfe strâmbătățile lor, și cei din București tac, că le este gura umplută cu aur, și se fac că nu vădi și nu aud, că tot cu aur sunt legați la ochi și la urechi. Cei din Oltenia sunt cei mai nesățioși.. Eu și tovarășul meu, având oare-care stare părintească, am fost feriți de ispita d-a săvârși niște asemenea fapte vrednice de osândă, dar și noi am fost siliți să închidem ochii și să lăsăm pe mai micii noștri să facă tot ce fac cei-l-alți, căci așea avem poruncă de sus fiind-că. făcând alt-fel, ne primejduim viața. Vodă de ochii lumei trimite porunci peste porunci pe la Ispravnici-ca să îndatoreze pe zapcii și pe vătafii de plaiuri să fie oameni cum ce cade, căci aminteri va trimite gâzi» ca să-i spânzure fără nici o judecată, dar porunca este vîrîtă de cei ce o priimesc sub saltea. Im deșert trimite M. Sa de la București boeri de încredere cs să facă cercetări peste cercetări, spre a află adevărul și a stârpi răul, căci răul nu se-poate stârpi; ba foarte adesea cercetările făcute-de niște boeri care săvârșesc aceleași fapte, scoate-basmale curate pe pîrîți și osândesc ca pe niște-defăimători de jeluitori.

— Va să zică acum ca şi altă dată, hoții în slujbă și nevinovății în pușcărie!

— Nici nu mai încape îndoială. Unii din Ispravnici, ca să facă legiuit catacrisisul, s-au gândit să-i dea o numire deosebită, să-l formăluiască astfel ca să semene cu un fel de bir legiuit, și să-l schimbe într-unfel de dare, care se ia de la împricinați în folosul slujbașilor. Acestui bir ei îi dătură numirea de grosărit.

— Grosărit?! ce mâncare să fie aceasta?

— Iată ce; până mai de-ună-zi fîe-care om care intră în cârcotă de judecată sau de ori-ce dara-veră cu cine-va, fie ca pârît, fie ca pârîtor, trebuia să plătească o dare de 4 sau 5 taleri de fie-care om, care se găsea în prigonire de ori-ce fel de pricină, chiar de simplă datorie, pentru ca, ta schimbul acestei dări, cel ca avea la mână fițuica de plată, să fie cruțat de gros, adică de închisoare, și negreșit să fie dat pe chezășie, atunci când s-ar găsi vinovat, sau când pâra s-ar dovedi a fi neîntemeiată. Cine nu plătea era aruncat la gros, chiar dacă ar fi pârîșiu, iar pârîtul care nu se supunea la dare, nu era dat pe chezășie, măcar de ar fi avut cel mai bun chezaș. Firește a-cest bir a făcut o vâlvă mare și a silit pe cei jumuliți să meargă cu jalbă chiar la Vodă, dar Mă-ria Sa, care a fost înfruptat mai din vreme din rodurile acestei dări nelegiuite, n-a desfîințat-o ci, a micșorat-o la un taler de om, și a hotărît ca nu toată lumea, ci numai cei învinovățiți pentru fapte rele și de datorii, aceia care n-aveu cheza-șiu destoinic, numai aceia să plătească acest bir.

Cu vremea această dare a devenit legiuită, de și e nedreaptă.

— Va să zică acum zapcii și vătafii pot arunca? la gros și ține în închisoare cât vor vrea, pe ori ce suflare omenească, care nu ar vrea sau nu ar putea să-i plătească talerul, fie vinovat, fie curat? ca argintul?.

— Din norocire nu tocmai, dar p-aci p-aproape. Omul necercetat și nejudecat nu se pune la gros, dar ce nu poate să facă un slujbașiu când vrea să se facă al dracului? el plăsmuește o cercetare și o judecată de ochii lumei, între patru, ochi, și nenorocitul căzut în urgia sa, putrezește în închisoare, nejudecat cum se cade, de diva-nurile legiuite sau de ispravnici, uitat de oameni și de Dumnezeu, până când moare sau se face vre-o cercetare obștească prin grosuri.

— Nu voi face nici o dată o faptă atât de grozavă, mai groaznică de cât cele mai crunte fapte tâlhărești, măcar d-ași muri de foame, strigă Jianu cutremurându-se.

— Nu vei face, te cred, că ești om de inimă și de viță bună, dar nici stare nu vei face, căci numai prin fapte vrednice' de osândă se strâng: banii cei mulți, se fac averile cele mari și se îmbogățesc oamenii,răspunse Hiotu clătinând din.cap.

— Departe de mine averea câștigată cu asemenea mijloace!

— Ce vrei? oamenii trebue să trăiască; nu e vina lor daca sunt siliți să săvârșească asemenea nelegiuiri,ci a celor ce-i numesc în slujbă și nu. le dă leafă pentru slujbele ce îndeplinesc. Dintr’ aceastăpricină, slujbașii se fac îndrăzneți, țanțoși, mesupuși și obraznici față deboerii cei mari, cari ii pun în pâine, dar priimesc rușfeturi grase de la ei. Adesea se fac obraznici chiar față de domnie. Pecetluirile și poruncile domnești azi un se mai țin în seamă de ispravnici, când acele pecetluiri și porunci nu le vin la socoteală. Mai de--ună-zi, serdarul Iancu Cocorăscp, ispravnic la Buzău, a rupt de față eu jeluitorii porunca domnească pusă pe jalba unor moșneni dintr’ acel județ, prin care îi poruncea să le facă dreptate. Ce e dreptul, în urma porunceilui Vodă de la 10 Mai 1813, el a fost ridicat de la conacul său cu mumbașir trimis de la București, pus în fiare și trimis în surghinie lă Mănăstirea Mărgineni; dar răul nu s-a stârpit printr-această pildă aspră, căci după osândă vine mai în tot-d-auna ertarea domnească, cumpărată cu mulți bani, căci Vodă are mare nevoe de parale cu care să-și acopere multele greutăți și risipe, iar feciorii lui au nevoe și mai mare de galbeni mulți, din care pricină ta-tahrisusul rămâne catahrisis.

— Dintr-această pricină pe semne s-au înmulțit cetele de haiduci și de hoți de rind.

— Negreșit; pestele de la cap.se împute; de aceia de surda și fără urmare fură toate niza-murile date de Vodă Caragea pentru stârpirea hoților, căci aceștia, oameni cuminte și cu judecată, fac cum e bine, își dau coatele cu edilii spătăriei și cu Satârgi Bașa al Cămărășiei, împart câștigul cu ei, precum și cu zapcii, polcovnicii și cu vătafii din județe, iar Vodă rămâne cu porunca și tâlharii stau nesupărați în codru. Știi d-ta cum se strâng birurile de la locuitori?' iată ce grozăvenii mi-a povestit însuși marele Vornic al Țărei de sus Radu Golescu, că se petrec cu acel prilej. De multe ori nu se găsește în bordeiul unui țăran, nici măcar un ciaun pentru făcut mămăligă. Sunt prin unele locuri câte cinci șease tovarăși pe unul. De unde vrei să scoată zabieții domnești dajdia, dacă ei n-au nimic. Cu toate acestea, fiind că zabieții și zlotașii îi bate de-i svântă, ei, de îndată ce prind de veste că pornește spre satul lor zapciu, ori polcovnicul, sau căpitanul, ori vre-un membașir ispravnicesc sau membașir domnesc, își iau nevestele și copii, își năpustesc sărăcia, pustiesc satele și fug prin păduri sau prin munți, ca să trăiască ca fiarele sălbatice, când le gonesc vânătorii cu câinii, și stau acolo pănă ce trece furtuna. Știu ei, din pățaniile de mai nainte, că cei ce veneau n-a-veau în gură alte vorbe de căt cerere de bani, și, neavând bani, dobândeau gârbace pe spinare, ca cum n-ar fi fost și ei făpturi dumnezeești de o potrivă cu noi și cu ori-ce om. Din cei fugiți aproape întregul tineret nu se mai întoarce, rămâne în codru și mai toți se fac haiduci. Zapcii au aflat și au văzut unele ca acestea, și mulți din ei, cei mai iscusiți,.hicru de necrezut, s-au făcut tovarăși cu hoții, mai ales cu cei de căi, ba unii din ei sunt chiar căpitani de haiduci.

— Cum asta? exclamâ Iancu foarte surprins.

— Iată cum să-ți povestesc.

X
ZAPCII ORI HAIDUCI?

«Fie-care zapciu, vătaf sau polcovnic de pote-iași, urmă a grăi Hiotu, e chivemișit cu slujba ce-i este încredințată de către unul din boerii cei mari, nu pentru că este vrednic de ea ăaucăs-a deosebit printr-o faptă de oarecare însemnătate, ci pentru că e omul acelui boer mare, omul de casă al vre-unui divanlîu sau rudă de divanliu, și ciracul vre-unei regele puternice, care Ta luat sub înalta sa protecție. Aminteri n-ar maifî mai ajuns unde a fost cocoțat, căci calemgii harnici, logofeții vrednici de înaintare și diacii cei buni de slujbă rămân până lâ bătrânețe în întunecime și în slujbele cele mici ce tot mila vre-unui boer ia încredințat, așteptând cu gurele cascate prilejul d-a găsi lin loc de șlujbașiu mai mare fără de stăpân. Spre pildă D-ta n-ai fi dobândit slujba de zapeiu, ce ți s-a dat, ori-cât ai fi fost de vrednic de ea, cum ai dovedit-că ești după ce ai fost numit, dacă n-ar fi pus o vorbă bună în pofida D-tale la Vodă, Marele Vornic Duinitrăche Bibescu, și n-ar fi stăruit dînsul să fii numit; ci în locu-ți s-ar fi numit un diac ce așteaptă cine știe de când prilejul d-a. fi înaintat.

— Așea e, răspunse Iancu.

— Slujba ce ai dobândit e bună, bună de tot-.

— Ce drac de bună, dacă nu aduce nici chioară para?

— Aduce ea mult și bine, dacă vei ști cum să scoți apă din piatră seacă; e un meșteșiug și la muls vaca; de aceia ea e dorită de mulți, chiar prea de mulți, care ți-o râvnește și vrea să ți-o șteargă din mână. Ca să stai în ea cât se va putea mai multă vreme, și ca să nu stai pe loc, ci să înaintezi, potrivit cu numele ce porți, trebue să te ții de obiceiul țărei, adică să ungi osia ca să nu scârțâe, și să trimiți din când în când plocoane pe la boerul ce te-a numit, că de! ochii ce nu se văd se uită și carul ne uns scârțâe,

— Așea e, dar ca să dau eu, un pârlit de boerănaș sărac, lui gojgogea marele Vomie Du-mitrache Bibescu? trebue să am mult, mult de tot și eu eu n-am nici o leafă!

— Ori-ce, un lucru cât de mic, un plăconașiu de nimica, numai dar să fie, căci calul de dar nu se caută după dinți. Fiind-că fu vorba de cal, să știi că marele Vornic iubește caii de se înnebunește după ei; are o adevărată herghelie, și cu toate acestea tot ar vrea să mai aibă; la călească el înhamă în tot d-auna patru cai înaintași, unul mai frumos ca altul. Daca ’i ai trimite, măcar la Paști ori la Sf. Dumitru, câte un cal frumos, un telegar sau un armăsar de călărie, l-ai îndatora foarte mult.

— Dar de unde să-l iau?

— De unde de ne-unde treaba D-tale.

— Treaba mea! hîrp, treaba mea o fi; dar daca nu știu să mulg vaca, singur mi-ai spus că nu curge lapte.

— O să înveți și acest meșteșiug, n-avea grijă, că nu ești om prost. Ascultă numai și să ’ți intre vorbele mele în cap, căci ai să afli de unde poți să faci rost de țai cei mai frumoși.

După ce tuși de două trei ori, Hiotu continuă a grăi în modul următor:

— De la Domnie vin la Isprăvnicie porunci unele mai strajnice ca altele, pentru a stârpi ho-țiele și a prigoni pe hoți fără de îndurare, iar, din partea Marelui Spătar Nicolae Șuțu, care are sarcina să judece și să pedepsească pe hoți, ne vin, prin șioptite din gură în gură, porunci ca să închidem ochii față cu faptele unora din voinicii din drumul mare, care se bucură de schepsțsul evgheniei sale. Vodă dă porunci strajnice ispravnicilor, polcovnicilor, vătafilor de plai, căpitanilor, zapciilor și tuturor slujbașilor, ca să fim cu cea mai mare privighere, mai mare ca până acum; ne mai poruncește să ne fie milă de nenorociți locuitori care umblă pe drumuri în călătorii și pătimesc supărări și vătămări din partea făcătorilor de rele ce le es în cale: și îi jefuesc, și îi chinuesc după ce le cad în mână; el ne poruncește asemenea ca să lăsăm lenea la o parte, să dăm îndatoririlor noastre îngrijirea ce li se cuvine, și ori unde se vor ivi asemenea făcători de rele, numai de cât să pornim potere îndestule după dânșii, ca vii sau morți să nu scape; într-aceiași vreme Spătarul ne poruncește ca să ne vedem de altă treabă. Vodă ne îndeamnă ca, atunci când vor veni făcătorii de rele în preajma unui sat, să ne îngrijim de mai nainte ca locuitorii împreună cu poterile să-i urmărească, să nu-i lase să scape, și ori-ce se va găși asupra hoților, să lăsăm să fie luate de prinzătorii lor, afară de cele ce se vor dovedi că sunt ale păgubașilor, iar la București să fie trimiși numai hoții singuri, legați în lanțuri, sau capetele lor puse în spirt.

— Tocmai cum am urmat eu, ceia ce a pricinuit stârpirea hoților.

— Zi mai bine trecerea lor prin alte județe, căci nu va peri hoția în Țara Românească cât va domni hăis și cea în poruncile celor de sus. Cum vrei să se îndrepteze lucrurile, când Vodă ne dă poruncă într-un fel și Marele Spătar într’-alt fel? Ce e dreptul, Vodă ne scrie ca să îndatorăm pe focuitorii din fie-care sat ca să fie cu de aproape priveghere asupra celor dintr-un sat cu ei, Care ar fi. într-un chip de oare-care bănu-cală, să-i dea pe chezășie sigură, să nu ’i lase slobozi, să-i dea în priimirea zapciilor și a căpitanilor ce vor fi mai apropiați de sat, ca să ’i aibă sub cea mai de aproape priveghere, și să-i cerceteze cât se va putea mai des, iar când vor veni făcătorii de rele în preajma satului, toți locuitorii-să sară împreună cu poterașii ca să prindă pe hoți, iar cei bănuiți să fie puși în fruntea lor, sub de aproapea priveghere a căpitanilor, ca să nu aibă vre-un prilej ași da mâna cu hoții. Când vre-unul din locuitorii se va dovedi sau prinde în faptă de hoție sau de gazdă de hoții, locuitorii să-i dea pe mâna stăpânire! fără de zăbavă, căci numai prin stârpirea din țară a locuitorilor hoți sau a gazdelor de hoți se va stârpi tâlhăria, neavând tâlharii prin cine să-și agonisească cele trebuincioase. Când vre-un locuitor sa va dovedi a fi hoț, sau gazdă de hoți, el va plăti cu averea lui, cu casa lui și cu vitele lui, paguba celui jefuit; averea sa se va pecetlui și vinde la mezat, el va fi trimis la pușcărie și nevasta sa și copii lui vor fi lăsați pe drumuri muritori de foame fără nici o milă. Pentru a împiedeca tâlhăria și într’ alt chip, ni s-a dat poruncă strajnică ca, ori-unde vom găsi iarbă de pușcă și gloanțe de vânzare, chiar la negustorii ce au voe să vândă asemenea lucru, să le facem contrabandă, să le pece-tluim, să le ducem cu noi la conac și să îngrijim ca să se sloboadă din ele căte puțin la cei ce au răvașe de voe d-a purta arme vânătorești, prin bună chezășie și cu știrea noastră. Chiar la cei ce au răvașe, dacă vom găsi iarbă și gloanțe de prisos, le vom pecetlui și ridica, pentru ca cu asemenea mijloace să se zătihneească înmulțirea făcătorilor de rele. Așea poruncește Vodă, dar marele Spătar, care ne trimite asemenea porunci spre a le aduce la îndeplinire, ne trimite vorbă prin graiu, printr-un slujbașiu d-al lui ca să ne vedem de treabă, să fim oameni cu minte, să nu ne potrivim cu mintea celor de la calemul domnesc, să nu ne luăm rău cu toată lumea, ci să facem cum e bine, că nu e lucru cu minte ca să urmăm toate ale doctorului și toate ale popei.

— Va să zică eu prin purtarea mea am mulțumit pe Vodă și am nemulțumit pe marele Spătar? exclamă Jianu îngrijurat.

— Ba nu, n-ai mulțumit și nici n-ai nemulțumit până acum pe nimeni, ci din potrivă ai mulțumit pe toți, că așea trebuia să faci la început când ai intrat în treabă, căci erai pus la încercare și era nevoe să dovedești tuturor. că ești harnic d-a îndeplini sarcina ce ți s-a încredințat. De acum încolo, după ce te-ai arătat ce poți, er-tat ’ți este §’o mai slăbești, și ești dator, daca vrei să ’ți meargă bine, să asculți și de aceia ce ’ți șoptește marele Spătar și să îngrijești și de chiverniseala ta, mai cu seamă că ’mi spui că n-ai stare. Slujba e tarapanaua slujbașiului; din ea trebue să-ți faci tarapana (fabrică de monede) care să te hrănească, căci ea dă bune parale dacă știi cum s-o urnești. Codru e cea mai lăptoasă dintre vacile de muls, de către mai marii plășilor, căci haiducii plătesc bine pe cei ce știu cum să împace capra și varza. Să-ți faci datoria, nu zic ba, dar cu chibzuință, cu șocoteală și cu bună cumpăneală; să te păzești numai ca de foc d-a împinge lucrurile prea departe, căci nu știi ce aduce ziua de mâine. Adu-ți aminte ce ți-am spus mai adineauri că ertarea domnească e încă o vacă care dă mult și bun lapte de muls; să nu uiți nici o dată că Vodă e foarte ertător’ mai ales când priimește un plocon bogat, cu care se astupă golurile ce fac în hasnaua.sa nebuniile fiilor săi, pe care poporul îi numește cu multă dreptate bai-zedele bezumnii, adică fără de minte, precum și fiica sa Domnița Ralu care ’i întrece.

— Cum se poate? Vodă se înjosește ca să ia mită, exclamă Iancu surprins.

— Ba bine că nu! judecă singur daca e fapt adevărat sau mincinos aceia ce-ți spuiu? La 10 Ianuarie Caimăcamul Craiovei, Banul Gheorghe Arghiropulos a priimit o poruncă Domnească în care, între altele, îi zicea: «A venit la domnia mea înștiințare pentru două cete de hoți tâlhari ce s-au aflat într-acele cinci județe, însă o ceată a lui Păun hoțul, de opt inși și alta a lui loniță Hoarcă de zece inși, ce s-au predat?, aceștia fiind trimiși aici de stăpânirea de mai nainte, acum au venit înapoi pe la casele lor, dar se sfîesc a umbla pe față, temându-se a nu mai pătimi ce-va, și cere de la Domnia Mea ca sâ le trimetem hărăzire de ertăciune, ca să se apuce fîeși-care cu silință de muncă, făgăduindu-se că nu se vor mai abate la nișcai-va fapte necuviincioase. Iată că, printr-ace astă domnească Cartea noastră, le trimetem hărăzirea ertăciunei, cu această hotărîre însă, că de nu se vor părăsi de fapte hoțești și tâlhărești, sau de cele mai mici urmări necuviincioase, și în urmă se vor prinde de Domnia mea, atunci să știe că fără nici o altă milostivire, pedeapsa lor va fi cu răpunerea vieței lor.

— S-au ținut de cuvânt?

— Ei! da; dar după ce s-au îmbogățit din jafuri și au avut cu ce trăi la bătrânețe. Văzând, pilda lor, văzând că după o mulțime de omoruri, schingiuiri și tâlhării făcute de ei, au scăpat atât de ușor și au fost ertați ca să-și petreacă rămășița vieței mâncând banii ce au agonisit prin fur-tișaguri, copii lor, rudele lor, megiașii lor și tinerii dintr-același sat cu ei, și-au părăsit casele și au apucat calea codrului ca să se pricopsească și ei prin jafuri. Ce urmare crezi că a avut a-ceastă ertare? Mai toate satele din județul nostru s-au golit de tineri, care toți în gloată s-au dus cu grămada ca să înmulțească cetele de haiduci din codru, astfel că, daca nu veneai tu să stârpești haiducia cu desăvârșire din județul nos-. tru, daca nu te apucai să gonești pe hoțomani din codru, astăzi satele ar fi fost cu totul pustiite și tot tineretul mutat în pădure. Pentru că ai săvârșit această minune, eu, care nici nu te cunoșteam mai nainte d-a te face zapciu, am început să te iubesc ca pe copilul meu.

— Iți mulțumesc cu căldură, Vel Stolnice, de dragostea părintească ce simți pentru mine, și fii încredințat că și eu te iubesc la fel, dar ași vrea să știu daca marele - Spătar simte pentru mine măcar o mulțumire bine-voitoare?

— Nu știu ce o fi ascunzând în sufletul său, dar ca răspuns la scrisoarea ce-i am trimes, prin care îi vesteam că ai stârpit toți hoții din județ, mi-a răspuns lăudându-ți lapta, și m-a însărcinat să-ți împărtășesc din parte-i mulțumirile sale. Cu toate' acestea, când e vorba de marele Spătar Costache Șuțu, care a trecut de la Hătmănie la Spătărie numai ca să împace capra și varza, a-dică să scoață bani pentru Domnie și pentru chiseaua lui, din spinarea locuitorilor, nu știu ce să cred. Adesea o laudă eșită din gura lui, e o defăimare și chiar o osândă. Una și bună știu de la el; de când s-a făcut mare Spătar mulțiboeri au fost prinși cu catahrisuri și chiar hoții, din care mai toate mărturisite de cei vinovați, și cu toate acestea Divanul Spătăresc, Divanul Agiei și chiar Divanul criminal, care, fac numai ceia ce vrea el, nici o dată, de la venirea lui Caragea pe tron, pân-acumn-a osândit pe vre-unboer, ci numai pe mojicii cei din prostime. înaltele Ipochimene au aruncat în groapa ocnei pentru toată viața pe un biet țăran, pentru că a îndrăznit să se jeluiască că a fost bătut și schingiuit de uri zapciu, și n-a putut dovedi pâra sa, căci, trebue să judeci, că nu e nici un mojic atât de îndrăzneț ca să dea mărturie împotriva unui zapciu. Intr-această vreme unui nenorocit negustor anume Hristea din București, i s-a tăiat amândouă mâinele în fața temniței de la Curtea Veche, pentru că s-a găsit la el o rubia falșe, pe când boerului i se trece cu vederea nelegiuiri cutremurătoare!.

— Și acestea toate sunt Insuflate de marele Spătar Nicolache Șuțu?

— Da, de el, Iancule dragă, Grec sînt și eu, tatăl meu a venit din ostrovul Chio îmbrăcat în haine de marinar, fără să știe nici o vorbă românească, dar a iubit pe Români și ne a învățat și pe noi fii săi ca să-i iubim; lucru rar pe vremea sa, fiind-că a venit într-această țară între ghio-langii lui Nicolae Vodă Mavrogheni, care asemenea a iubit pe Români și a avut încredere în ei. Grecul de la năvălirea Turcilor în Europa, după ce a rămas fără de patrie nu se mai gândește să și-o recapete, că n-o poate dobândi de cât numai prin răscoale și mari vărsări de sânge; daca o dată a venit, s-a sălășluit’ aci, și-a găsit bine capului și și-a agonisit oare-care avere, rămâne locului și nu se mai gândește la vechea sa pa-tridă. Asemenea Greci ar trebui să se lipească cu dragoste de această țară și s-o iubească ca pe adevărata sa patrie; cu toate acestea, ei nu se poartă cu ea cum s-ar cuveni, ci cu totul alt-fel. Boerul Grec, care e mai sprijinit de Vodă de cât cel pământean, a devenit o lipitoare care suge până la cea din urmă picătură sângele din vinele bietului norod, prin fel de tel de dări nelegiuite -ca filotimomul (bacșișul), havaetul, mita și felurite jafuri, cu care încarcă pe omul sărac, prin puterea slujbei ce ’ie încredințată. Ori-ce ajutor ce priimești de la un slujbaș, măcar că e dator că ți-l dea pe de geaba, nu-l capeți mai nainte d-a răspunde un filotimom, mare sau mic, după mărimea slujbei ce ’ți face, iar daca nu vrei sau nu poți. să il dai, rămâi cu dreptatea în sân dar fără de îndestulare. Boerii pământeni, în cel mai mare număr al lor, din nenorocire, nu se prea deosi-besc într-astă privință de Greci, căci s-au molipsit de la ei. Iată cu ce se țin slujbașii stăpânirei și cu ce se chivernisesc, de și n-au lefuri. Filoti-momul săracul, sau mai bine zis turcescul bac-sișiu, îi hrănește, îi învrednicește să-și arate filotimia față de mai marii lor și chiar îi îmbogățește.

— Amară pâine, uricioacă hrană, tristă îmbogățire!

— Ce să-i faci? așea e lumea noastră, astfel ne sînt obiceiurile; nu stă în puterea noastră să le îndreptăm, căci s-ar sfărâma, isbit de piedici mari, îndrâsnețul care ar cuteza să se împotrivească șivoiului potopului. Boerii jefuesc cât pot fiind în slujbă până ce se îmbogățesc, iar după aceia își dau paratisis (dimisia) ca să mănânce în tihnă aceia ce au strâns. Daca nu pot sau n-au prilejul să adune o stare îndestulătoare, ori nu găsesc o slujbă grasă și bănoasă, nici dând fllotimom la boerii cei mari, atunci se fac haiduci, căpetenii de bande, de hoți și, în fruntea lor, ies în drumul mare, pradă și jefuește pe ori-cine întâlnesc în cale, fie venetic fie român, ori bogat sau sărac, și, după ce fac averea dorită, se închină la Domnie, însoțind cererea lor de er.tare cu un peșcheș gras, cu încredințare că va dobândi-o, și ertarea vine de la sine fără multă bătae de cap. Pe urmă, după ce dobândește iertarea, care tot d-auna se capătă, în urma rugăciunei vre-unei regele puternice, care asemeni își priimește filodo-rima din averea agonisită prin haiducie, hoțul schimbat în om cinstit, se retrage la vre-o moșie cumpărată tot cu acei bani de haram, sau în vre-un oraș, chiar în Craiova și București, și trăesc rămășița vieței în liniște și isichie, mân-cându-și averea în tignă, cinstit de toată lumea și chiar miluit de Vodă cu vre-o boerie. Unii din ei, pentru a împăca oare-care mustrare de cuget, fac în marginea drumurilor mari câte un puț cu cumpănă alături de câte o cruce de lemn sau de piatră, sau câte o fântână alături de o troiță împodobită cu icoane frumos zugrăvite, său de mai multe cruci de lemn mai mari și mai mici, asemeni mândru zugrăvite, și se cred împăcați și cu Dumnezeu. Dacă au strâns o avere mai mare, fac câte o biserică sau mănăstire, în care să se facă rugăciuni ziua și noaptea pentru ertarea păcatelor lor. Astfel a fost Grigore Mănoiu, mazil din satul Rașova județul Gorj; Haita Căpă-țânâ, Păun Bușa, Matei și Toba, toți boeri și boerănași de pe la noi, din Oltenia, care au hai-ducit cât au vrut și care după ce s-au îmbogățit, au căpătat cu bani ertarea lui Vodă, în urma stăruitoarei cereri a Caimacamului nostru, și pe d-asupra au fost cinstiți cu ranguri de boerie, cu cinuri de încredere în slujbă stăpânirei și cu fel de fel de cinstiri însuflătoare de râvnă. Intr-a-ceiași vreme, cei ce i-au înduplecat să se închine au fost căftăniți și ridicați la ranguri boerești mai înalte; spre pildă Polcovnicul Constantin Crăini-ceanu, Polcovnicul Noțu, Comisul Nicolae Baboi și Căpitan Anghel s-au bucurat de asemenea cinstiri.

— Te pomenești că mâine poimiâne Vodă o să căftănească și pe Cârc-Serdar Stoica!?

— Mai știi minune? cu toate că până acum n-a fost în stare să prindă nici măcar un ciuruc al haiducilor. înțeleg să ’l pui să prindă fete ca să le necinstească; aceasta știe, poate, e în stare și se pricepe, dar haiduci, aducu-mi aminte!

— Mișelul! și cu toate că e atât de ticălos, stăpânirea îl ține în pâine, într-o slujbă atât de mare!

— Nu-l ține stăpânirea ci Bimbașa Sava compatriotul lui. Nu știi fătul meu ce spune povestea vorbei: cum e Turcul și pistolul.

— Acel om are să moară de mâinele mele! j — Și pentru ce? ce ți-a făcut?

— Ce nu știi, arhon Ispravnice?

— A! ba da, mi-aduc aminte, ți-a furat o soră mai mică; ce n-ai mai găsit-o?

— Cum s-o găsesc dacă stăpânirea, isprăvni-cia și căimăcămia nu mi-a dat mână de ajutor?

— Dar pentru ce ești zapciu? Tu ai în mână pâinea și cuțitul, potera și toți slujitorii și deplina putere d-a cerceta și scotoci pretutindeni. Noi suntem cu mâinile legate din pricina bimbașii, care ține la el ca la cine știe ce pramatie, pe când tu, fratele ei, cu puterea ce ai poți să faci ori-ce vrei.

— D-aceia am și priimit ca să mă fac zapciu; mi-e teamă numai ca cei mari să nu-mi pue bețe în roate.

— Despre mine fii pe pace, n-are să te doară nici capul, n-aude n-a vede; numai să fii deștept ți să faci lucrurile cu șchipsis și fără multă tevatură.

— Despre toate acestea să n-ai nici D-ta nici o grije; sa-mi lași numai răgaz și îngăduială ca să fac ce mă pricep.,

— Voia de la mine o ai ca de la banul Ghica; se cere numai să ai bani și cam mulți, căci numai cu ei afli totul și desehizi toate lacătele; bani, iată adevărata iarbă a fiarelor.

— Știu, și încă de multă vreme, și eu n-am; uădăjduesc însă să am, cu toate că dm lunga convorbire ce am avut cu evghenia ta, multe lucruri bune şi vrednice de știut am aflat, dar încă n-am aflat mijlocul cel mai bun prin care un zap--ciu poate face avere multă și repede.

— De! băete, eu ți-am pus în vedere multe mijloace de îmbogățire, din câte se obicinuesc în. lumea noastră, dar a cui e vina daca nici unul nu ți-a intrat în cap și daca nici unul nu se lipește de tine?

— Mi-a intrat în cap numai unul din toate mijloacele câte mi-ai înșirat, acela d-a mă face haiduc.

— Ce spui? Cu toate acestea pe acesta te po-vățuesc ca prieten și al tău de bine voitor, ca să nu-l urmezi nici o dată, ci din potrivă să te ferești de el, că e plin de mari primejdii și chiar cu răpunere de cap. Nu-ți vorbesc de traiul cel chinuit din codru, sub bolta cerului, pe ploae ca și pe arșiță, care nu se potrivește nici de loc cu obiceiurile unui boer; nu-ți vorbesc nici de hrana cea proastă ce mănâncă haidulul sub umbra copacilor, nici de viața cu frica în sân ce duce eli ziua și noaptea; îți aduc aminte numai că potera îl urmărește fără de răgaz, și că el trebue, e silit să se lupte cu ea în ori ce ceas sau loc, și daca nu isbutește să biruiască e aruncat în ocna părășită ca să’ și sfârșească acolo niște zile a-mărîte.

— Toate aceste trude și primejdii ar fi niște flori la ureche, pe lângă marile foloase ce trage-un haiduc din viața sa slobodă și fără de stăpân..

— A! mi-aduc aminte că odată ai fost și.D-ta prenumerat printre haiduci, de și nu erai. Poate că firea ți-e croită ca să te înclini spre o viață a-tât de svânturată; în ori-ce împrejurare însă a-ceastă îndeletnicire să o întrebuințezi numai în urma tuturor încercărilor ce vei face pe altă cale..

Atunci când nu vei putea să isbutești slujindu-te «de cele-l-alte mijloace de îmbogățire, mai ales de zapcierlâc, care e și lesnicios și bănos, și nu vei isbuti, numai atunci apucă-te și de haiducie.

— Nu știu cum e bănos zapcierlâcul, că de trei luni sunt zapciu, și până acum nu mi-a intrat în mână nici măcar o lăscae din zapcierlîc.

— Cum se poate? n-a venit nimeni ca să-ți ceară vre-un ajutor?

— Ba au venit și prea mulți, și le-am dat a-jutorul cerut cu multă tragere de inimă și cu mare folos pentru ei,- dar cu mâinele goale au venit cu mâinele goale au plecat, iar mie nu ’mi au dat nimic!

— Te-au văzut tânăr ageamiu și făr’ de pra-ixis la iuschiuzărlîcuri, și te au tras pe sfoară; dar tu nu ți-ai adus aminte că sunt zeciueli legiuite; de ce nu ți-ai cerut dreptul tău?

— Nu, l-am cerutcă mi-a fost rușine.

— Vezi că rușinea nu dă omului să mănince dar daca ție ți-a fost rușine, pentru ce hute-ai îngrijit ca să ai pe altul, om credincios al tău, care să ceară în locu-ți? ori n-ai pe nimeni?

— Ba am, un țigan rob, moștenit de la tata.

— Țiganii sunt meșteri în cerșit și chiar în ciordit;, lor nu le e rușine să ceară chiar ce nuzse cuvine, nu numai ce se cuvine.

— Vezi la asta nu m-am gândit.

— Slujește-te de el cu pricepere și chibzuință, și o să vezi cum vor curge plocoanele, rușfetu-rile și havaeturile cu buluc. Să te păzești numai să nu fii prea lacom și să treci peste măsură; fe-rește-te ca de foc d-a schimba tactul zapciului în codru haiducesc, căci atunci se încurcă treburile, încapi în ghiarele oamenilor Spătăriei, dai de dracul, și ar fi mare păcat să cadă prada pierzărei un voinic falnic ca tine.

— O să urmez punct cu punct înțelepțeștele și părinteștele sfaturi ce-mi dai, arhon Stolnice, răspunse Iancu ridicându-se în sus gata să plece.

— Iancule zise Hiotu ridicându-se și el în sus după sofaua pe care stătuse până atunci, apro-piindu-se de zapciu și. puindu-și mâinele pe u-merii lui; multe ți-am spus, împins de imboldul de a-ți vrea binele; vezi.de te folosește de ele cu rost și pricepere; ia pildă de la mai marii și mai micii tăi, de la boerii din câte trele trepte și fii cu minte, înțelesu-m-ai? fii cu minte și cu cumpăneală. Eu ți-am spus lucrurile pe șleau și fără de ocoluri; vezi felesește-te de tot ce ți-am spus și silește-te să-ți faci un rost de chiverniseală din nenumăratele mijloace ce ți-am pus în vedere.

— Cum am zice, replică Iancu surâzând în mod cam ironic, să mă apuc de jaf, hoție și tâlhărie, însă nu și de haiducie?

— Numeștele cum vrei, dar folosește-te de ele cum oi ști mai bine și mai cu pricepere, ca să nu bată la ochi și să nu treacă prea mult peste streaja legilor canonisite și a dărilor îngăduite.

— Dar daca împricinatul se face că nu pricepe și ia pe n-am în brațe, atunci când omul meu i-ar cere aceia ce îngădue legile canonisite, atuncea ce trebue să fac?

— Mă mai întrebi? fă-te greu, ia și tu în brațe pe: nu știu n-am văzut; nu pot n-am ce-ți face, și o să vezi cum nevoia va deschide pungile celor mai ciufuți largi de tot.

— Cum văd eu cucoane, în treburile iraturilor (funcțiilor) se petrec lucrurile întocmai ca și în ale haiducilor; daca stau lucrurile ast-fel și e vorba de hoție, n-ar fi mai bine să las zapcier-lîcul la pustia și să mă fac haiduc?

— Nu, fătul meu; zapciul face ce face cu ajutorul Polcovnicului de poterași și jefuește ziua nă-miezea mare, fiind însoțit de toți idiclii spătărești care împarte prada cu el; pe când haiducul face tot ceia ce face și zapciul, dar mereu urmărit de Gârc Serdarii (căpetenii peste 40 de neferi), Polcovnicii de poterași, Satârgii de idiclii,căpitani de plaiu și chiar de zapcii, spre a fi băgați în fiare și trimiși la spânzurătoare sau la ocna părăsită.. Mai puțin primejdioasă e slujba de zaciu.

— Bine, daca e așea, zapciu voi rămânea, răspunse Iancu Jianu luându-și rămas hun de la ispravnicul Hiotu, care ’l petrecu până la ușe..

XI
ZAPCII DIN VREMEA LUI VODĂ CARAGEA

Iancu se duse la tactul său pe gânduri și, a-jungând acolo, se încuia în iatacul său și în singurătate plănui o linie de conduită ce avea să urmeze în tot timpul în care avea să fie zapciu. Care era planul său? era simplu şi tot de odată foarte ingenios. Camarazii săi, după cum deja se încredințase prin oare-care cercetări munițioase dar discrete ce făcuse, furau de zvântau pământul, și aruncau ponosul faptelor lor pe spinarea hoților care adesea nu erau vinovați; se hotărî dar să fure și el, însă nu ca dânșii, nu ca cei-l-alți zapcii în tactul zapcieriei, nu în sanctuarul legeiîn care judeca pe hoți, și nu de pe fotoliul său de magistrat, căci pe atunci zapcii instruiau hoțiele și tâlhăriele cele mari și judecau și pedepseau po-tlogăriele cele mici, ci departe de ele, pe alt tărâm și afară de calitatea sa oficială. Puse el la cale d-a transforma în realitate povețile ce-i dăduse Hiotu, în ceia ce privea perceperea taxelor legale, cam de voe. cam cu sila și pe la soroace, chiar cu anasîna, prin intervenirea discretă, nu a lui Alexe, care nu era bun de așa ce-va, ci prin a unui Ciaușiu de slujitori, pe care ’l crezu tocmai bun d-așea ce-va, dar, ne găsind acele venituri îndestul de producătoare de foloase mari, mai plănui punerea în aplicare și a altor întocmiri a-ducătoare de venituri grase, acestea cu concursul lui Alexe, care era mai priceput în asemenea făptuiri. Cu toate acestea el se hotărî ca să se ferească d-a jefui și asupri pe cei mici, pe cei săraci, pe cei nevoiași, pe cei isbiți de nenorociri și în genere pe toți bieți Români care făceau parte din prostime. Din potrivă, de la primul pas ce vru să facă, el se hotărî să devie apărătorul cel mai zelos al săracilor și mai ales al țărănimei, care de la venirea Fanarioților încoa fusese fără de întrerupere nedreptățită de toți venetici câți se aciuise în Țara Românească, și tot ea era silită să plătească fel de fel de gloabe și de zeciueli spre a urni forța publică ca să-i vie. într-ajutor. El organiză lucrurile într-alt chip, poate mai în mare ca cei-l-alți, dar de bună seamă în mod mai isteț, și luâ toate dispozițiunile ca să fure numai de la cei bogați, și mai cu seamă de la cei străini.

A jefui pe streini prin ajutorul calităței sale de zapciu era greu, daca nu chiar peste poate, căci îi trebuia complicitatea Polcovnicului de poterași, care era Grec, cu care nu se cunoștea și în care nu avea încredere; îi era greu fiind-că Grecii din centru îngăduiau cinovnicilor de același neam cu ei să jefuiască ori cât le plăcea, mai ales pe prostime, dar adesea se arătau foarte severi când se atingeau de venetici. Grecii cei mari erau foarte-severi cu cinovnicii pământeni, când erau prinși făptuind oarecare catahrisuri,și nu închideau ochii de cât asupra faptelor rele săvârșite de cei ce aveau dibăcia să ungă osia bine și des, plătind zeciueli sărate. Când era însă vorba ca cineva să se atingă de averea vre-unui boer, care făcea parte din ori-ce treaptă din arhodologhie, și mai cu seamă a unui Grec, atunci se schimbau lucrurile; polcovnicul se transforma într-alt om, atingerea de tot ce aparținea persoanelor simandicoase era aspru pedepsită fiind cu totul interzisă. In asemenea caz marii dregători Fanarioți erau fără de milă și pedepseau pe făptuitori cu asprime; asemeni de aspru pedepsiți erau și acei ce se atingeau de vreu-un Grec, chiar daca ar fi fost un simplu bragagiu, rahagiu sau brutar.

Față de o împrejurare ca aceasta, știți ce făcu Iancu Jianu ca că ocolească pe cei săraci, să cruțe pe Români și să buzunărească pe străini? dădu o raită pe la moșiele fraților săi, pe la care se aciuiau mai multe sălașe de țigani, hoțomani vestiți și borfași iscusiți, care furau oule de sub cloșcă fără ca ea să cârâe, și cai din grajdiuri încuiate fără să spargă lacătele; alese dintre ei vr-o cinci-spre-zece găligani zdraveni și deștepți. cărora nu le era frică nici de oameni, nici de Dumnezeu, și care erau renumiți ca cei mai îndemânateci hoți de cai, forma din ei o ceată de hoți hotărîți la toate, le pregăti gazdă bună și sigură într-o pădure aflată între trei plăși din capătul plășei sale, și ’i încuiba acolo, ast-fel că tabăra nu prea era departe de tactul său. In capul acestei cete puse ca căpitan pe credinciosul său Alexe. care priimi toarte bucuros să fie aceia ce mult dorea, adică haiduc, și numai de cât puse planul proectăt în lucrare.

Acea ceată intră numai de cât în funcțiune, începând mai întâi cu jefuirea arendașilor și hangiilor Greci, câți se găsiră prin plășile vecine plă-șei Bălții de jos, dar la oare care depărtare de ea ca să nu atragă vre-o bănuială; iar câte-o-dată se deghiza chiar el, Jianu, în haine de haiduc, împrumutând chipul unui adevărat bulibașea ară' miu, și conducea în persoană vre-o călcare mai importantă. In toate aceste călcări se ferea ca de foc să facă uz de violențe și să se serve de siluiri, ci impunea frică celor căzuți în ghiarele sale numai prin atitudinea sa cea amenințătoare; a-ceiași purtare recomandă și lui Alexe și hoțomanilor lui, și avu mulțumirea d-a se vedea ascultat.

Dacă văzu și văzu că treburile mergeau strună, că autoritățile nu se prea mișcau, căjelbile celor jefuiți rămâneau fără rezultat, iar băeții săi erau aproape nesupărați, zapciul haiduc prinse curaj, se încredința că spusele lui Hiotu erau adevărate, și avu curagiul să ridice ochii mai sus, și să-și îndrepteze privirele spre casele boerești, păzite de numeroase cete de arnăuți, și mai cu seamă spre grajdiurile evgheniștilor celor mari, de și erau tari și bine încuiate, și cuteză să înceapă pe un picior întins hoția de cai de rasă, de buestrași, de telegari de soiu și de armăsari de rasă, de care pân-atunci haiducii de mai nainte nu cutezase să se atingă.

Mare spaimă produse în județ aparițiunea acestei cete de hoți de cai, care erau pe atâta de îndrăzneți pe cât erau de isteți, și mare zăpăceală produse acești hoți în personalul isprăvniciei, spătăriei, polcovniciei, zapciilor de plăși și vătășiei-lor, căci o ceată de hoți de cai atât de cura-gioasă, de iscusită de îndrezneață, de prevăzătoare și de iute la picior, n-a mai fost prin județul Romanați, nici nu s-a mai văzut pe vre-unde-va. Mai că n-a mai rămas cal de oare-care valoare prin grajdiul vre-unui boer sau arendașiu din județ care să nu fie furat. Rămăsese numai Caracalul ’ncă ne bântuit. In deșert desfășură Ispravnicul administrativ toată energia sa, în deșert își strânse Polcovnicul județului toți poterașii lui, în deșert vătaful laturei Dunărei își adună pe toți poteca-șii, în deșert forța publică a întregului județ puse în mișcare pe toți idiclii de care dispunea, și chiar Cârc Serdar Stoica se deranjase ca să vie din Craiova, în fruntea celor 40 de Delii ai lui, căci ceata lui Alexe, ca cum ar fi avut pe spiridușiu, nu putea să dea ochii nici de loc cu potera; ea era la dreapta, pe când potera era la stânga; ea jefuia în preajma Oltului, pe când potera o căuta pe marginea Dunărei; ea se ascundea în stuful bălților, pe când potera bătea pădurile din jurul Drăgăranilor. In Sfârșit par-că ar fi fost cine-va din haiduci vîrît între sfetnicii Ispravnicului, căci ceata cunoștea mai dinainte toate planurile stăpânire! și evita cu dibăcie toate cursele cele mai iscusite ce i se întindea. Firește Iancu Jianu, ca zapciu de plasă ce era, lua parte activă la toate ex-pedițiunile oamenilor stăpânirei împotriva hoților, și se distingea ca cel mai energic prigonitor al lor.

Lucru de mirare, toate.plășile județului erau infectate de acea ceată cutezătoare; chiar și plă-șile județelor Olt, Vâlcea și Dolj vecine cu Ră-manații erau cinstite cu vizitele acestor îndrăzneți hoțomani; numai plasa Rălței de jos, plasa în care era zapciu Iancu Jianu era cruțată și respectată de către acești teribili haiduci. Avea și de ce să fie, căci nici că se putea să existe zapciu mai sprinten, mai neadormit și mai sever ca dânsul. El nu trecea cu vederea nimic, nu pregeta pentru nimic și nu erta nimic; era mereu călare și mereu pe drumuri. Cine cădea în mâna sa. iute era judecat, iute era condamnat și iute era executat. potrivit vinei și căderei sale. El nu știa ce e amânarea sau îngăduiala.

Pentru a-și împlini bine această datorie, își dătu toate silințele ca să-și facă prieteni în toate treptele de Români și străini; dar tot de o-dată s-a lăsat de petreceri și ziafeturi. a închis casa sa tuturor veselelor desmierdări, și s-a pus pe muncă, adică pe alergări de colo până colo, ziua și noaptea, dintr-un capăt al plășii la altul, ca să în-grijeasce de buna stare și de siguranța tutulor administraților săi. Făcu ce-va și mai mult: începu să se amestece și în afacerile colegilor săi din plășile vecine, și să găsească, dacă nu pe hoți, cel puțin lucrurile furate, și să le dea înapoi proprietarilor și arendașilor din plășile vecine, după ce, firește, își priimea zeciuiala canonisită.

Văzând unele ca acestea, păgubașii începură să nu se mai adreseze la zapcii din plășile lor. ca să pue mâna pe hoți sau pe lucrurile furate, ci se grăbiră a veni drept la Iancu spre a-i pro-pune o zeciuială oare-care din banii sau sculele furate, și a se tocmi cu el ca un negustor cinstit. De îndată ce se ajungeau la tocmeală, Iancu pleca spre teatru unde s-a petrecut furtișiagul, căta în dreapta, căta în stânga, bătătorea drumurile o zi întreagă cam în dorul lelei, mirosind ca copoiul urma vânatului, și ce făcea ce dregea el știa, căci seara sau a doua zi găsea lucrurile ascunse ori îngropate, aici sau dincolo, ori în pădurea aceasta, sau în crângu ăl-l-alt, une-ori chiar în mijlocul drumului cutare, ori în malul apei cutare; nici o-dată într-același loc; dar în fine tot d-a-una găsea ce căta, dacă nu tot, cel puțin o mare parte. Mai cu seamă pentru păgubașii de cai sau vite, Iancu era o adevărată providență; în tot d-auna el, ca cum ar fi dat cu bobii, se lua după urma dobitoacelor dosite și le găsea, d-ar fi fost ori-cât de sălbatic și nebătătorit bungetul în care vitele erau ascunse, și le înapoia proprietarilor de la care priimea havaetul tocmit.

Aflând de atâtea isprăvi raportate de către ispravnicul de la Romanați, marele Ban Dumitrașcu Bibescu protectorul său, se bucura foarte mult aflând c-a eșit așea de iscusit protegiatul lui și al lui Vasile Moangă, și se grăbi d-a-i răsplăti credința, stăruind de Caimacamul Craiovei Scanavi ca să-l numească polcovnic general peste toti polcovnicii și vătașii poterilor din Romanați și plă-șile învecinate din cele-l-alte județe.

Iubiții cititori cari vor să afle ce s-a mai făcut d-aci încolo, să bine voiască a citi nuvela: Scăparea lui Iancu Jianu din Ocna părăsită.