noĭ nu trebue să țipăm: emancipare, emancipare, fără să știm ce cerem și pînă unde vom avea drept de-a cere. Suntem două forțe; să ne unim prietenește, cercetînd cu atenție tot ce trebue de făcut, pentru ca răul să se micșoreze, asigurînd urmașilor noștri maĭ multă liniște, înțelegere și respect.

— Ce te-a făcut pe d-ta, femee bogată, care nu aĭ grijĭ, nicĭ copiĭ, și ducĭ o viață de femee se-rioasă, independentă, să gîndeștĭ la marea pro-blemă socială: regularea drepturilor și îndatoriri-lor dintre cele două sexe?

— Domnul Gavrilescu, îĭ zice Corina, de sigur nu știe că, înainte de-a fi femeea bogată de azĭ, am fost fată săracă, silită de mama să ĭaŭ un băr-bat, care ’șĭ plătĭa cu banĭ mulțĭ luxul de-a avea o femee frumoasă, care știuse să rămînă cinstită. Acel bărbat era inteligent, avea cultură întinsă, dar îĭ lipsea sufletul și nu a putut să'l alipească pe-al meŭ. Văzîdu-mă inteligentă, s’a îndeletnicit mult cu creerul meŭ, îmbogățindu’l cu cunoștințĭ deosebite și întinse. Am ascultat setoasă învăță-turile luĭ, inteligențele noastre s’aŭ priceput, dar sufletul meŭ s’a depărtat de el. Totușĭ, n'am ĭu-bit pe nimenĭ, ci am rămas cinstită, cugetînd că numaĭ așa îĭ răsplătesc luxul în care mă ținea, știința ce’mĭ pusese în cap și averea ce’mĭ lăsase după moarte.

Murind el, m’am simțit streină și tristă: era un tată pe care’l perdusem, și nu'mĭ rămânea alt drag de cît știința și arta. Propria’mĭ căsnicie m’a făcut să judec că este ceva falș în organi-sația noastră socială. Am observat cu răbdare și atenție tot în jurul meŭ, ascultînd plîngerile unora și bucuriile altora.

Am priceput că: «Dragostea pentru bărbat cu interesul de-a o țintui, ocupă cel maĭ mare loc în viața uneĭ femeĭ; că aproape tot restul de da-toriĭ și interese rămîne în umbră»; și zi cu zi am priceput maĭ bine că femeea e «robită de însăși concepția ce are de viață», că această concepție aduce o parte egală de răŭ femeeĭ ca și bărba-tului, deci, că întreaga noastră organisație socială trebue schimbată. In fie-care zi mă gîndesc la tot ce s’ar putea face, de unde s’ar putea începe, care’s factoriĭ de carĭ mă pot servi pentru a aduce acel Bine, care azĭ e singura țintă a viețeĭ mele, lipsită de copil, lipsită de iubire.

— Vrea să zică, doamnă Corino, ștergĭ vorba «iubire» din dicționarul nostru, aceasta fiind-că nu aĭ întîlnit încă pe acel care să'l iubeștĭ, făcîndu-te a’țĭ schimba ideile. Dar dacă mîne-poimîne, veĭ întîlni un «El», care cu o privire îțĭ va schimba întreaga d-tale fire, cu cortegiul acesta de ideĭ, atuncĭ planurile și judecățile d-tale le depuĭ pri-nos pe altarul iubireĭ!?

— Din contra, cred că voiŭ face o parte dreaptă iubireĭ și ideilor de care’țĭ rîzĭ ca de-o slăbiciune azî. Nicĭ-odată nu voiŭ părăsi hotărîrea de-a lupta pentru o nouă concepție de viață, concepție stoarsă științeĭ fisiologice, saŭ maĭ bine zis natureĭ, care ne-a creat așa deosebiți, fără gîndul că un sex e inferior celuilalt, nicĭ că unul trebue să fie robit de celalt. Arma cea puternică a bărbaților în dis-cuția cu femeea, e ironia dedusă din credința în superioritatea lor; cum decĭ ironia aceasta di-sprețuitoare e inerentă sexului d-voastră, îțĭ ert domnule Gavrilescu, vorbele spuse. Vom urma altă-dată această întrevorbire.

Acum ar trebui să plecăm la Căciulata, omni-busele aŭ trecut de mult.

— Dar, zice Ilenuța Ștefănescu, hotărîrea de a cina mîne dimineață la fîntîna din munte, colo la Cîrlige, cum rămîne ?

— Rămîne ’n picioare, ziseră cu toțiĭ.

— Maĭ ales că Danielescu, eternul apărător al sexuluĭ slab, a poruncit carele și dejunul.

— Iar Gavrilescu, cel maĭ aprig luptător contra emancipăreĭ, a poruncit muzica și șampania.

— Bravo ! Bravo! trăiască apărătoriĭ și protiv-niciĭ sexului slab, zic femeile.

— Corino, tu viĭ cu noĭ mîne dimineață?

— Nu, Anito, voiŭ face împreună cu «Terre Neuve» al meŭ preumblarea hotărîtă. Voesc să vĕd senzațiile și ideile ce ’mĭ va stîni în minte singurătatea pe vîrful munteluĭ în fața răsărituluĭ de soare. Tot extravagantă, cum mă numițĭ, orĭ setoasă și curioasă de a trăi și simți totul, cău-tînd a stoarce viețeĭ frumosul și necunoscutul! Pe mine mă vețĭ găsi la 12, odihnindu-mă la salcia din vale, unde ancorează plutașiĭ. Mi se umple sufletul de bucurie cînd mă gîndesc la senzațiile ce mă vor cutreera mîne. E un ce noŭ, care mă ispitește cum nu vă pot spune!

— Doamnă, de ce nu voeștĭ să te întovărășesc și eŭ ? Vom fi doi; plăcerea va crește avînd cuĭ o împărtăși.

— Te înșelĭ, domnule Gavrilescu, ar fi destul să știŭ un bărbat lîngă mine, pentru ca plăcerea să scadă. Așĭ vedea un dușman înaintea mea și m’așĭ gîndi cum să’l înving!

II

E dimineață; o dimineață de-un alb fără stră-lucire.

Corina ese din otel, cu cînele eĭ, trece prin aleea plopĭ, și ’ncet-încet, sue aceĭașĭ cărare pe după pavilionul de lîngă soarele electric.

Imbrăcată în costum de escursionistă, verde în-chis, cu o pălăriuță de «feutre» la fel, bățul de sigu-ranță în mînă, sprintenă, ea sue coama munților.

In depărtărĭ... tot pare un fum alb, pe-alocurea pătat cu plumburiŭ. Cu cît Corina sue maĭ mult coama munților, cu atît îĭ pare că merge printr’o lume de basme, albă, ușoară, diafană, că trece prin norĭ. Inainte, în urma eĭ, tot e alb și se daŭ într’o parte noriĭ, pentru a o lăsa să treacă pe Ea, «Zina cu părul de aur»; apoĭ perdeaua albă, dar opacă, se ’nchide de-o nevăzută mînă. Fantasticĭ, albĭ, ușorĭ, aceștĭ aburĭ se ’nalță în sus, tot maĭ sus, în coloane din ce în ce maĭ subțirĭ — ca niște su-flete nevinovate, ce’n cîrdurĭ plutesc cătră cer.

Crestele devin din ce în ce maĭ limpezĭ. Spre răsărit cerul se rumenește... roșu, purpuriŭ, cu să-gețĭ fulgerătoare, înainte mergătoare, grăind... ca din adîncimĭ globul de viață, trufaș se’nalță tot maĭ roșu... tot maĭ sus... Foc pe undele ca de oțel ale Oltuluĭ, foc pe perdeaua grea a munților, foc pe întregul orizont! Tot e roșu, tot e rose, tot e lu-mină, viață!

Perdelele de aburĭ s’aŭ dat într’o parte și, îmbră-cate în plumburiŭ-albastru, crestele munților pri-vesc uimite și ’ntinerite, la împăratul viețeĭ și al reînviereĭ.

Văile s’aŭ limpezit, luminîndu-se din ce în ce maĭ tare. Sbîmîiturĭ, ciripiturĭ, țîrîiturĭ, un foșnet neîntrerupt, un murmur nedeslușit, ca o umilă ru-găciune, ca un nepotolit dor de viață, se 'nalță de jos, din văgăunĭ, din iarbă, din ape, spre strălu-citorul soare, spre cerul devenit de un albastru întineritor.................

Corineĭ îĭ pare că acum, d’inaintea ochilor eĭ, haosul s’a limpezit, că lumile s’aŭ născut, că din văzduhul acela alb toate aŭ răsărit ca printr’o vrajă. Toate aŭ așteptat-o, pentru a’șĭ umplea ochiĭ de lumina orbitoare a renaștereĭ, sufletul de-o nelă-murită duioșie, care’ĭ pleacă genunchii, îĭ împreună mîinile, iar ochiĭ se înalță uimițĭ spre puterea ne-deslușită, stăpînitoare a atîtor frumusețĭ și luminĭ, spre puterea ce domnește acolo, în înălțimile al-bastre !

Cugetarea Corineĭ, deslipindu-se de legăturile pămînteștĭ, pare a urmări întunericul și haosul lu-milor cosmice: alergarea nebună a materieĭ prin văzduhul nelămurit, apropierea... înlănțuirea... îm-preunarea. Deslușirea din ce în ce maĭ lămurită a fie-căreĭ puterĭ, a fie-căreĭ viețĭ, truda protoplasmeĭ cu diferitele transformărĭ, pînă la cea maĭ deplină formă, «omul», acest rege al universuluĭ, a căruĭ minte ageră desleagă neînțelesul viețeĭ, lămurește și clasează totul, luptîndu-se piept la piept cu acel care l-a creat; îl învinge prin pricepere, robindu-și’l de multe orĭ...

Trufașă de atîta putere, Corina se ridică din ge-nunchi, încetează de a fi umilită, «Ea», a căreĭ minte urmează toate stările perindate de omenire, de la priceperea prin observațiĭ a legilor fixe — «Rita» care conduce universul întreg, «Aditi» nein-finitul —, pînă la cele d’intăĭ țipete repetate mereŭ, apoĭ conștiința aceleiașĭ acțiunĭ, cunoașterea vorbeĭ care o țintuește.

Incet-încet, din trebuințele zilnice, dorința de maĭ bine, nevoia variațieĭ, nașterea aceleĭ lumĭ de artă și frumos. Din spiritul de observație și cel al lămurireĭ necunoscutului, lumea științeĭ, poporul acesta de savanțĭ, tîlcuitorĭ a atîtor necunoscute ce ’ndumnezeiam în neștiința noastră.

«Tu, om, rege al universuluĭ, aĭ drept să ridici cu mîndrie capul în sus. Acolo în înălțimĭ, dom-neștĭ prin pricepere; aicĭ, jos, prin putere și șiretenie ! »

Ca o adeverire a acesteĭ gîndirĭ, un șuer as-cuțit străbate creerul munților, turburîndu-le li-niștea, ucizîndu-le mîndria... Un balaur negru aleargă pe marginea Oltuluĭ... acum... acum, apele Oltuluiĭ să’l înghită, dar... trece șuerînd nebun, se ’ncolăcește printre munțĭ, apare, dis-pare .., apare, dis-pare într’o gură adîncă, neagră, înfiorătoare! Te umpli de groază, sîngele încetează de-a maĭ bate ... atîtea viețĭ aŭ dispărut!... Uite’l, apare din noŭ!

Vezĭ tu, munte trufaș?... Vezĭ cum geniul omu-luĭ țĭ-a sfredelit măruntaele și ce-a lăsat din tine? Un trup înalt, înalt dar scorburos. Acel tunel a făcut drum omuluĭ prin inima ta, dînd iscusiteĭ luĭ simțirĭ groaza și fiorul morțeĭ, cu încântarea lumineĭ, viețeĭ.

Sărind din stîncă ’n stîncă, Corina calcă cînd pe un covor verde, moale, cînd pe pietre goale, unde picĭorul lunecă. Se uĭtă jos. O gură enormă, gata să o înghită, gata să amorțească pe vecie trufașa minte ce nu gîndește că cu toată adînca pricepere, cu toate minunatele concepțiunĭ, e ni-mic în fața «natureĭ», acest nimic mare și neîm-blînzit. Cum ar lupta inteligența eĭ cu acea rup-tură de stîncă ce șade colo sus? Cum ar lupta dacă s'ar prăvăli din înălțimĭ, sfărîmîndu’ĭ creerul ce o secundă s'a crezut stăpîn a toate.

Sărmană minte omenească! eștĭ mare în mi-cimea ta, și cu cît te trudeștĭ maĭ mult... ca atît vezĭ cît de mică eștĭ, cît de puțin știĭ! . . .

In această deplină activitate intelectuală, Co-rina se simte fericită, liniștită. Ea a luat parte — cu universul întreg — la înviere, la renaștere. Cu ochiĭ plinĭ de mîndrie, de extaz, privește din înăl-țimi... negrăitele frumusețĭ, uitînd de toate ni-micurile viețeĭ, de toate înjositoarele patimĭ, ce, colo jos — în furnicarul omenireĭ — mînă pe se-men contra semenuluĭ, pentru o fărâmătură de pîne, pentru o iluzie de fericire!

Ființa Corineĭ s’a eterizat deslegîndu-se de sbu-cĭumul patimilor, fără umbră de dorință, fără umbră de iubire, ființa eĭ s’a «desrobit», trăind din viața și frumosul a tot ce’ĭ înconjurător!! Dar soarele se îndreaptă spre prînzul cel mare. Corina se scoboară pe partea cealaltă a munteluĭ, pe povîrnișa goală, învrîstată de galben-roșiatec, ce-nușiŭ, plumburiŭ; icĭ, colo cîte-o închircitură de copac, cîte-o formă fantastică, ca un castel medieval. Sărind ca o căprioară, se vede venind frumoasa, mlădioasa Corină. Părul eĭ ca încropit de soare s’a desprins și’ĭ cade ’n valuri pe spete, învestmîntînd-o în aur. Pălăriuța mică, verde, face umbră fețeĭ, redînd-o maĭ albă și maĭ fragedă. Pare «zîna munților», vre-o driadă, ce fuge după o căprioară, orĭ coboară spre fîntînă să’șĭ răco-rească sufletul cu apa strînsă în micuțele’ĭ mînĭ făcute căuș. Corina șĭ-a amintit de făgăduiala dată prietenelor eĭ, de-a fi la amiazĭ lângă salcia de la Cîrlige; de-aceea, cată să coboare de pe munțĭ.

Pe șoseaua de la poalele munteluĭ, gînditor și obosit, vine un tînăr, înalt, cu mișcărĭ alintate ’n toată ființa luĭ, trăsăturĭ delicate, cu chipul luminat ca de-un vis frumos, cînd copilăroșiĭ ochĭ negri, muiațĭ în extaz, se măresc sub farmecul unuĭ zîmbet de-o uimitoare nevinovăție. Vine încet-încet de departe, de la obîrșia Oltuluĭ, vine tot pe malul luĭ, întrebînd argintiile valurĭ ale «Aluteĭ» de patimile strămoșilor «Vulturĭ», căcĭ din vulturi credeaŭ că se trag străbuniĭ Dacĭ — cu ochĭ ca de cicoare, cu trupul înalt, semeț. Grăește valurilor, ce ’n mișcărĭ line, cadențate, orĭ în rostogolirĭ furioase, îĭ spun bucuriile, vi-sele ... înfrîngerile strămoșeștĭ.

Acel glas al Aluteĭ voește a’l sintetiza în fraze armonioase, melodiĭ țintuitoare de suflet. De aceia, vine pe jos atîta loc, oprindu-se din sat în sat, să vadă, să audă, să știe, să priceapă tot. Un vuet l-a trezit din visare. Cînd întoarce capul, vede minunata viziune, răsărindu'ĭ scăldată ’n lu-mina aurie a ceruluĭ... a păruluĭ; — crede că visează, dar... viziunea a trecut, ca o undă luminoasă — pe dinaintea ochilor, căcĭ merge să se tolănească lîngă salcia plîngătoare din vale.

Corina nu l-a văzut, n’a bănuit că’ĭ cine-va acolo. Verziĭ eĭ ochi sunt plinĭ numaĭ de strălucirea munților, de minunatele imaginĭ ce are ’n creer.

Sorin s’ar apropia . . . nepăsarea eĭ însă l-a rănit adînc. Iĭ pare că de mult cunoaște pe-această femee, că ... de vecĭ o are ’n suflet ... că a cunoscut-o cu veacurĭ în urmă, într'o viață pe care acum o retrăește din noŭ. Se luptă’n el voința de-a se duce lîngă ea, cu voința de-a ’șĭ urma drumul . . . Acest războiŭ sufletesc îl țintue pe loc.

Vuet mare, chiote, ceală, hăisa, scîrțîiturĭ de roate, vorbe ce se aud pe jumătate. Uĭmit, Sorin privește înaintea luĭ! Treĭ care, trase de cîte patru boĭ albĭ, împodobite cu brad, poposesc. Inăuntru lăvițĭ așternute cu lăvicere. Bărbațĭ și femeĭ se co-boară din ele. Femeile aleargă spre Corina, tolă-nindu-se pe iarbă lîngă ea.

Toate văd pe Sorin și ’l cred vre-o cunoștință a Corineĭ, de care ea nu le-a vorbit.

Gavrilescu și Danielescu îl recunosc.

— Ce maĭ facĭ, Sorine? După treĭ anĭ trebuia ca tocmaĭ în inima munților să te ’ntîlnesc? De unde viĭ? Eștĭ așa adîncit în gîndurĭ!

— Viŭ pe jos tocmaî de la pasul Ghimeșuluĭ; am cătat în undele Aluteĭ — martora atîtor pa-timĭ și înfrîngerĭ — glasul ce-așĭ putea sintetiza în fraza muzicală. M’am oglindit în ochiĭ frumoa-selor Transilvănence, am ascultat poveștile bătrî-nilor, m’am pătruns de nepotolitul lor dor de-a revedea vechia Dacie a legionarilor romanĭ, am simțit îndrăzneala și mîndria cugetăreĭ lor.

Cînd îĭ vedeam așa semețĭ, avînd în privirea ce te ardea, imaginea bunurilor de carĭ vorbeaŭ, în suflet curajul și credința, carĭ înving orĭ-ce piedicĭ, mi s’a închegat înaintea ochilor mințeĭ a-devăratul tip strămoșesc.

Cu cît mergeam înainte pe țărmurile Oltuluĭ, cu cît ascultam glasul argintiilor unde, cu atît opera mea se cristaliza și lămurea.

Am voit să urmez calea înainte spre Călimă-neștĭ, dar ... o viziune de aur și lumină mĭ-a trecut pe dinainte! E femee orĭ vre-o halucinație a creeruluĭ meŭ ? Așĭ voĭ să’mĭ urmez drumul . . .

Corina se ridicase de la loc și împreună cu prie-tinele eĭ veniaŭ spre Sorin. Corina mergea liniș-tită, surîzîndă, atingînd abia pămîntul, ca și cum «nu știŭ ce ar duce-o spre nu știu unde».

Sorin, cu fața luminată de dor, o privește, o simte și hotărîrea luĭ de-a ’șĭ urma drumul s’a topit... un fum.

Ea îl privește, el o privește ... aŭ voit poate să nu se cunoască,... și totușĭ... !

— Eĭ! buniĭ meĭ prietenĭ, vă aduc de pe munte o lume întreagă de ideĭ și simțirĭ!

Privițĭ în ochi! și vețĭ vedea neîntrecut de frumoase tablourĭ, cu gloria lor de raze luminoase, cu nepotolitul lor dor de renaștere și tinerețe.

Acum mi’ĭ foame. Aĭdem, la lucru, să întindem masă mare ? Cine-a adus lăutariĭ ? De sigur în-verșunatul nostru protivnic. Ce zicĭ, domnule Ga-vrilescu ?

Pe iarba verde scoarțele se ’ntind. Masa albă armonisează de minune cu verdele înconjurător. Care de care aduce cîte ceva din car; în fine, masa s’a înjghebat. Iată’ĭ unițĭ la ospățul priete-nieĭ și cutreerațĭ poate de aceleașĭ simțirĭ în fața neîntrecutelor frumusețĭ!! Paharele ciocnesc, se închină! Nimenĭ n’a spus Corineĭ cine e acel străin, nimenĭ nu i la recomandat.

Corina se așezase răzimată de salcie avînd în față Oltul și munțiĭ, acoperițĭ în partea ceea de-o bogată verdeață. Perdută între sdrențurile verzĭ ale unor copacĭ chircițĭ, se vedea o căsuță albă, li-minoasă de curățenie.

De-odată ochiĭ luĭ Sorin se ’ntîlnesc cu aĭ Corineĭ; privirile lor se adîncesc o clipă, apoĭ Sorin se re-pede la unul din lăutari, îĭ ia vioara din mînă. Corina a urmărit toate mișcările luĭ, fără ca cre-erul eĭ să poată gîndi nimic, ca țintuită de-o im-presie prea puternică ce n’o putea lămurĭ.

Tăcere. . . tăcere. . . toate aŭ amuțit. Privirile tuturor s’aŭ întors spre Sorin. El, cu fața scăldată în vis, cu copilăroșiĭ ochĭ arzînd de patimă și do-rurĭ, întors spre Corina. . . cîntă! Oltul șĭ-a oprit rostogolirea undelor, păsările nu maĭ ciripesc.. .munțiĭ. . . uimițĭ, ascultă. . . un cîntec blînd, du-ios, copilăresc, o rugăciune. . . un extaz! Apoĭ. . . ca un foc ce arde din ce în ce maĭ puternic, sfă-rîmă tot. . . iar roagă. . . iar plînge, în urmă tonul sfîrșește brusc, ca ucis de-o nevăzută mînă.....

Sorin a dat vioara înapoĭ și privește, cu ochĭ ce ard, femeea aceea, «visiune de aur», pe care simte că o iubește, pe care ar voi să n’o maĭ vadă și de la care totușĭ nu’șĭ poate lua ochiĭ! .. . Undele Aluteĭ, carĭ amuțiseră, încep a ropoti din ce în ce maĭ tare. Glasul lor se 'nalță — poves-titor de patimĭ neînfrînte, — ce de secolĭ pe ma-lurile lor viață ș’aŭ aprins, răspunzînd în dueto clocotitor, glasuluĭ blînd ce ’n note armonioase tînăra iubire întregeĭ naturĭ a povestit.

Se rostogolesc undele Aluteĭ tot la vale, tot la vale, spunînd munților, arborilor, pietrelor, plute-lor ce lunecă pe-argintul apelor: iubirea, pătimașa iubire ce colo, sub salcia din vale de la Cîrlige, s’a aprins în sufletul luĭ Sorin pentru Corina, «Zina cu părul de aur».

L-a priceput ea oare ? Sufletul eĭ, robit pînă acuma numaĭ de frumos și de știință, priceput-a, simțit-a oare acea iubire, plăzmuitoare de atîtea dureri și frumuseți? . . . Orĭ sufletul tot gol, tot sterp a rămas ?

Cine știe ! cine știe! . . .

Corina întinde mîna spre Sorin și’ĭ zice :

— Numaĭ un om poate cînta așa, numaĭ un om poate răscoli pînă ’n adîncimĭ sufletele omeneștĭ, e Sorin. . . Nu’ĭ fi d-ta acela? și m-a fost dat oare ca cu sufletul și ochiĭ plinĭ de gloria viețeĭ, na-tureĭ, să te întâlnesc în cale, și simțirea să’mĭ alu-nece în lumea sunetelor, a armonieĭ, pricepînd că acolo e complecta uitare de tine și tot?! De’ĭ fi acela, îțĭ întind mîna, mulțumindu’țĭ și spunînd: nicĭ-odată nu voiŭ uita că muzica d-tale mĭ-a arătat că ’n mine e o a doua ființă tăinuită, o ființă în care cîntă simțirĭ, melodiĭ, pe carĭ. . . le credeam neexistente!

— Iar eu, zice Gavrilescu, îțĭ voiŭ spune, So-rine, că doamna e Corina Cernescu! O cunoștĭ de sigur și e de ajuns acest nume ca să’țĭ lămurească în fața cuĭ eștĭ.

— Doamnă, zice Sorin, te-am luat drept Zîna munților, drept o visĭune de lumină și ’n adevăr eștĭ «Zîna simțireĭ și a ideeĭ», zîna un-delor argintiĭ ale Aluteĭ, zîna viitoareĭ mele opere.

Ca ’n vis ascultă Corina aceste vorbe, ca ’n vis privește acel chip de copil, iar prin vinele eĭ curge, ca o căldură binefăcătoare, lumina acelor ochĭ carĭ o roagă, carĭ o îndumnezeesc. . .

Ar da viața el întregă, toată inteligența, toată comoara eĭ de ideĭ și simțirĭ, ca să aibă dreptul de a asculta și sprijini vecĭnic pe acel copil, «Rege al armonieĭ». Vecĭnic să’l audă și vecĭnic ochiĭ luĭ, cu desmerdătoarea lor privire, din dragul de ea lumina să’șĭ aprindă.

Natura ’ntreagă pare că ’n haină maĭ străluci-toare s’a învesmîntat, iar sufletul Corineĭ simte o bucurie, un extaz, ce. . . . nicĭ-odată n’a simțit!

Toțĭ se uĭtă la Corina și toțĭ văd în ea o altă femee de cît acea văzută pînă acuma.

— O idee: fiind-că cu toțiĭ suntem cutreerațĭ de simțirĭ așa exaltate, aidem să petrecem la Cozia, cetatea luĭ Mircea. Din foișorul de din dos Sorin va privi cum de atîtea sute de anĭ undele Oltu-luĭ îșĭ sfarîmă năstrapiĭ de apă de zidurile mo-nastireĭ. Cine știe, de nu’ĭ va părea că aude gla-sul plin de sbucium al neînvinsuluĭ Voevod în noaptea cînd, prin suterană, a scăpat din mîna Turcilor. Iar mîne ’n zorĭ vom pleca spre Călimă-neștĭ, oprindu-ne întîĭ la Căciulata.

— Ce bună idee are bărbatul meŭ, zice Irena Popescu; voiŭ vedea cu prilejul acesta și oamenĭ în lanțurĭ.

— Am devenit cu toțiĭ vînătorĭ de impresiĭ rarĭ. Nicĭ eŭ nu am văzut încă tîlharĭ!

Credeți-mă, sunt curioasă să știŭ ce simțirĭ și ideĭ va stîni în mine vederea tâlharilor! Aĭdem decĭ la Cozia. Eŭ însă merg pe jos; cine vrea, să mă întovărășească. Imĭ pare că potopul acesta de ideĭ și simțirĭ ceĭ în mine, mă va îneca !

Toțĭ fiind de părerea luĭ Popescu, se hotărăsc ca, după ce se vor maĭ odihni, să plece spre Cozia.

Toțĭ aŭ plecat în car afară de Corina, Sorin și Gavrilescu, carĭ aŭ rămas să meargă pe jos. Merg tăcînd; une-orĭ suind, alte orĭ coborînd, alte orĭ îngrozindu-se de uriașa înălțime a munților, de for-mele fantastice ale vîrfurilor. Pe alocurea pare că sălbăticia munților se îmblînzește; sunt acoperițĭ de un covor de verdeață sclipitor, de copacĭ drepţĭ, verzĭ.

Sorin merge ’n urma Corineĭ. Ea ’l simte lîngă ea, simte pri-virea luĭ învăluind-o ’n întregime, pricepe că fie-care gest, cea maĭ neînsemnată vibra-țiune din ființa eĭ, trăește ’n sufletul luĭ . . . Un fluid impalpabil învăluind-o, îĭ preface firea, dîn-du’ĭ alte ideĭ, alte simțirĭ.

Merge, merge înainte; ar merge pînă la capătul pămîntuluĭ, fără să priceapă care-ĭ puterea ce o mînă așa fără răgaz ... și . . . în cotro ! . . .

Cîte-odată oboseala o face de lunecă. Sorin a și preîntîmpinat putința de a cădea, sprijinind-o, și îndată ce Corina e ’n siguranță, retrăgînd cu sfială brațul, ca cum această ființă ar fi o zeitate, ce nu trebue pîngărită cu atingerĭ de mînĭ.

Ea ’ĭ fericită, pe deplin fericită, sub puternica impresie a uneĭ ființĭ alăturĭ de ea, care o spijină îndumnezeind-o ... se simte înălțată, întărită . . .

Iată’ĭ ajunșĭ!

Ceĭlalțĭ din care ajunsese și așteptaŭ preum-blîndu-se pe lîngă monastire, nevoind să intre în acest locaș, îndoit de sfînt pentru orĭ-ce inimă ro- mînească, fără Corina, acea care cu inteligența și puterea eĭ de a simțĭ, le înfățișa tot ce vedea sub o haină așa fermecătoare și sugestivă, că pe vecĭ le rămînea săpat în creer.

Cînd se deschide portița, și unul cîte unul intră în curtea unde staŭ închișiĭ, pare că’ĭ furnică din cap pînă ’n tălpĭ, amestec de groază și milă.

In semicerc, tărăbĭ întinse, sub umbrare de pînză. Pe tărăbĭ diferite lucrurĭ săpate ’n piatră, cioplite ’n lemn. Oameniĭ carĭ vînd, îmbrăcațĭ în haĭnă albă de aba, cu părul tuns, fără mustățĭ. Pe unele fețe scofîlcite, cu fruntea îngustă, făl-cile puternice, ochĭ fulgerătorĭ de ură saŭ stinșĭ de cea maĭ complectă idioție. De n’ar fi lanțurile ce le zurue la picioare, ce-aĭ putea crede ? Că te-aĭ întors cu secolĭ în urmă, la tipurile primitive și sălbatice.

Toțĭ te poftesc să cumperĭ, toțĭ te roagă să le daĭ banĭ, uitîndu-se cu groază și ură la păzitorul ce ’n urmă scrie de la cine aĭ cumpărat și cîțĭ banĭ aĭ de dat. Corina umblă de la tîlhar la tîlhar; unul îĭ spune că maĭ are cîte-va lunĭ de arest, și cînd s’a reîntoarce acasă, pe băiatul luĭ îl va re-cruta ; altul povestește că ’ĭ nevinovat, nu a putut dovedĭ cum alțĭ doĭ făcuse omorul, și ’n lipsă de dovadă l-aŭ închis. Altul, un tip de înger, singurul tip în care vezi lumina inteligențeĭ, cu niște ochĭ marĭ, albaștrĭ, încărcațĭ de lacrimĭ, povestește că nu are nicĭ douăzecĭ și doĭ de anĭ. Plecat din țară streină, s’a întîlnit în drum cu alțĭ treĭ călă-torĭ, dintre care doĭ țiganĭ; aceștĭ doĭ aŭ ucis pe cel de-al treilea, l-aŭ prădat de banĭ și aŭ fugit. El a rămas lîngă ucis crezînd că nu’ĭ mort; toc-maĭ atuncĭ a trecut jandarmul, luîndu’l.

Sunt patru anĭ de-atuncĭ!

Ce n’ar da Corina să ’l scape ! Plînge împreună cu el de nedreptatea soarteĭ. Răsvrătirea îĭ cu-prinde sufletul, ar da foc acesteĭ lumĭ, cătînd să creeze una din senin, unde să nu fie loc pentru ură, pentru crimă, pentru nedreptate! In fața a-tîtor suferințĭ, atîtor viețĭ perdute pe vecie, o lume întreagă de gîndirĭ și simțirĭ a cuprins sufletul Corineĭ, înfrățind-o cu întreaga omenire pătimașe, uitînd pe Sorin și toată starea eĭ sufletească de cîteva minute maĭ înainte.

Nu trece mult și tîlhariĭ îșĭ strîng tărăbile.

E ora meseĭ și a retragereĭ în chiliĭ.

Iată’ĭ în rînd, doĭ cîte doĭ, soldațĭ la dreapta și stînga, cu puștile întinse! Zurue lanțurile, zuruit înfiorător, și turma de inconștiențĭ intră prin chiliĭ, uitînd că n’aŭ libertate, cinste, liniște, Toțĭ staŭ uitîndu-se sguduițĭ de-adînca impresie ce ’țĭ face tîlharul-prins, acest om care nu maĭ are nimic din om de cît corpul și înfățișarea exterioară.

Cu capetele plecate intră apoĭ cu toțiĭ în bise-rica luĭ Mircea.

In semi-obscurul bisericeĭ abia se desinează conturul a unuĭ ce afumat; pe-alocurea niște pete galbene, roșiĭ, albastre ... le pricepĭ că ar fi for-mele sfinților, carĭ te privesc cu niște sfredeliturĭ în loc de ochĭ, alocarea chiar în loc de gură saŭ nas.

De te-apropiĭ maĭ bine, deprizîndu-te a vedea în întuneric, rămîĭ înmărmurit de măestria cu care e lucrată catapiteasma, horbotă de marmoră, testimoniŭ de artă, neclintit de-atîtea sute de anĭ, luptînd pare-că cu sălbăticia barbarilor, carĭ s’aŭ sfiit să sfarme această minune a mințeĭ și mîneĭ omeneștĭ.

Scaune de piatră lustruită așteaptă credincioșiĭ la umilință, la rugăciune:

Plecați-vă genunchiĭ, plecați-vă fruntea, sărutațĭ, stropind cu lacrimĭ, mormîntul celuĭ ce a fost străjerul neînvins al dragosteĭ de neam, mor-mîntul celuia ce n’a avut de cît o lege, de cît un drag pe lume: «Neamul și libertatea neamuluĭ peste care domnea». Plecațĭ genunchiĭ înaintea rămășițelor mareluĭ Mircea, învingătorul luĭ Baia-zid-Fulgerul! Clocotească ’n sîngele nostru strămo-șasca dragoste de neam, strămoșasca mîndrie, singurele paveze ce ne-aŭ scăpat atuncĭ cînd puhoiŭ-puhoiŭ, curgeaŭ barbariĭ de la răsărit, de la apus, de la miază-zi, de la miază-noapte. Invățațĭ de la sfintele umbre strămoșeștĭ cum se iubește țara și neamul, cum se varsă sîngele pentru cureaua de pămînt strămoșesc, pentru limba și datinele eĭ!

Alăturĭ de acest mormînt, e al Tudoreĭ, mama luĭ Mihaiŭ-Viteazul, al Floricăĭ și al luĭ Nicolae-Vodă.

Sufletul ți se umple de jale și maĭ mare, de dispreț pentru cel care mișelește a ucis pe cîm-pia Turdeĭ pe viteazul ce îndeplinise visul din sufletul fie-căruĭ bun romîn: «unirea Romînilor sub un singur Voevod».

Măreața, îndrăzneață figură a luĭ Mircea și Mi-haĭ se lămurește pe părețiĭ afumațĭ aĭ bisericeĭ. Aŭ dispărut chipurile ciocîrtite ale sfinților. Intr’o ceață cenușie-alburie, limpezindu-se din ce în ce maĭ tare, se văd ceĭ doĭ domnĭ, gemenĭ în credințe. Mircea și Mihaĭ îșĭ daŭ mîna. Indrăzneață lor privire ne arată larg . . . drumul glorieĭ. Aniĭ dispar . . iluzia e așa puternică, în cît vezĭ Voe-voziĭ mișcîndu-se. Ochiĭ li se luminează, buzele se mișcă, vorbesc! «Lupta nu ne-a fost zadar-nică . . . visul nostru nu a fost numaĭ vis. E rea-litate ! Romînia noastră, romîniĭ noștrĭ, dușĭ de un Rege-Erou, aŭ cîștigat la Plevna independența, — arătînd turcilor . . . lumeĭ întregĭ, că ’n fie-care romîn e «un puiu de leŭ»; Romînia noastră e din ce în ce maĭ frumoasă, maĭ îmbelșugată, lu-minată, cinstită! Oasele noastre pot odihni li-niștite».

Umbrele se depărtează, glasurile nu se maĭ aud, tăcere. Răgușitul glas al unuĭ călugăr — fan-tomă îmbrăcată ’n haine negre — spune cum de lîngă strana din stînga altaruluĭ se deschide o hrubă ’n jos, care merge pe sub albia Oltuluĭ răspunzînd pe celalt mal.

Prin hruba aceasta a scăpat Mircea într’o dimi-neață, cînd năvăliseră Turciĭ, spărgînd zidurile monastireĭ și dîndu’ĭ foc.

A fugit bietul Domn și colo, pe-o stîncă, spun oameniĭ, a mîncat, — stîncă care poartă și azĭ nu-mele de stînca luĭ Mircea; pe dedesubtul eĭ curg vultorile Oltuluĭ, iar pe lîngă ea, în dreapta, trece șuerînd «balaurul cel negru cu ochĭ de foc». Cu sufletele pline de jale, dar întărite de amintirile strămoșeștilor vitejĭ, de mîndria că ’n sîngele lor curge sînge de Romîn, sîngele «străjeruluĭ crești-nătățeĭ», es toțĭ și toate din biserică, îndreptîn-du-se spre locuința starețuluĭ.

— Ce spuĭ, Sorine? Nu’ĭ așa că sufletul stră-moșilor tăĭ se limpezește din ce în ce maĭ bine, pricepînd maĭ adînc pe ceĭ ce voeștĭ a’ĭ învecĭnici în muzică ?

— Da, d-le Gavrilescu; mă simt cutremurat de amintirĭ sfinte și de sentimentul uneĭ religiĭ nouă — religia dragosteĭ și mîndrieĭ de neam.

In depărtărĭ înstrăinate, unde de atîta timp stăm, concepțiunea mea era ca ’n brumă; dar acum lim-pezmdu-se din ce în ce maĭ tare, pare că aud melodiile, văd chipurile, simt gesturile. In capul meŭ sunt numaĭ fraze armonice. Cînd vorbea așa, cupul luĭ Sorin se luminase, iar copiliiroșiĭ ochĭ străluceaŭ genial, urmărind în depărtărĭ nu știŭ ce uriașe plăsmuirĭ. . . zîmbindu-le ’n neștire. Corina îl privea cu o sfîntă admirație, simțindu’șĭ sufletul plin de dragoste pentru geniul acestuĭ om și de dorința de a se jertfĭ pentru el, pentru ca faima geniuluĭ luĭ, trecînd hotarele lumilor, să ’mbrace în strălucită hlamidă mîndra eĭ țară. Ea simțea că geniul luĭ Sorin e flacăra care va încinge inteligența și simțirea eĭ, storcîndu’ĭ ideĭ, concepțiunĭ neasemănate. Uitase ’n acea minută tîlhariĭ, amintirile strămoșeștĭ, și ’n suflet îĭ cîntaŭ melodiile smulse de Sorin vioareĭ, colo la salcia de la Cîrlige, în fața Oltuluĭ ce amuțise și a Soareluĭ ce'șĭ ploua colbul de pietre prețioase.

— Părinte, te-am rugat să porunceștĭ a așeza masa în foișorul de dindos, ca să auzim cum a-pele Oltuluĭ furioase bat în zid. Avem între noĭ un muzicant mare al țăreĭ, de care ’ĭ fi auzit și sfinția ta, d. Sorin. . . și o scriitoare, d-na Corina Cernescu. Dînșiĭ îțĭ vor fi recunoscătorĭ că cu bu-nătatea sfințieĭ tale vor avea o așa minunată pri-veliște.

— Anito, zice Corina, dacă tu nu poțĭ scrie, aĭ însă un adevărat cult pentru frumos, cu toate nu-anțele unuĭ suflet delicat și adînc vibrător. Pe lîngă aceasta îmĭ pricepĭ sufletul în cele maĭ micĭ îndoiturĭ, căutînd cu o rară măestrie să’mĭ pre-întîmpinĭ dorințele.

Se așezară pe prispa de piatră din foișor, cu fața spre Olt, cuprinșĭ toțĭ de un sentiment de ne-existență materială în fața minunatuluĭ tabloŭ.

Umbre negre lunecă de icĭ colo. Ca prin mi-nune, s’a întins masa, starețul o binecuvîntează; pe ea se află și cîteva garăfioare de Drăgășanĭ-untdelemniŭ. Un păhăruț, două, din cel «untde-lemniŭ» a deslegat și limba starețuluĭ, care începe a spune de vechiĭ boerĭ, de dărnicia și credința lor. Maĭ cîte o snoavă, dă! ca bătrîniĭ! Din vorbă ’n vorbă Danielescu începe să ’ntrebe de tîlharĭ, de viața, de evadările și crimele lor.

— Nenorocițĭ oamenĭ, zice Gavrilescu, făcuțĭ să inspire groază. Cînd te gîndeștĭ bine, nu poțĭ zice de cît că sunt niște «anomaliĭ», adică ființe în carĭ pornirile primitive de sălbăticie și crimă, cine știe prin ce nenorocită împrejurare s’aŭ înăscut, lămurindu-se din zĭ în zĭ maĭ tare, pînă cînd o împrejurare de nimic i-a făcut criminalĭ. Noĭ oa-meniĭ, maĭ inconștiențĭ și maĭ barbarĭ, ĭ-am jude-cat și condamnat, asvîrlindu’ĭ în temnițe mucede, cu lanțurĭ la mîinĭ și picioare, ucizîndu-le cu vo-ință și conștiință cea din urma zare de drag pen-tru semeniĭ lor, cea din urmă putință de a eși din întunericul concepțiilor criminale, la lumina uneĭ viețĭ liniștite și cinstite!!

— Ce vreĭ să le facem ? Să'ĭ lăsăm liberĭ, să nu'ĭ judecăm, pentru ca viața și avutul nostru să ne vecĭnic în mînile lor?

— Eĭ las, d-le Gheorghiu! după ce te-aĭ cu-noaște că eștĭ membru al Inalteĭ Curțĭ de Apel, cu adaos de președinte al Curțeĭ cu jurațĭ unde aĭ a face de multe orĭ cu niște naivĭ de jurațĭ, carĭ nu știu nicĭ asculta, nicĭ judeca, zicînd da orĭ nu, după cum zicĭ d-ta orĭ procurorul. Ți s’a părut că d-nul Gavrilescu te atacă în demnitatea d-tale de magistrat integru, etc. Să judecăm: are orĭ nu dreptate d-nu Gavrilescu?

Eștĭ orĭ nu de părerea școaleîĭ criminologice că criminalul e un bolnav, că tipul luĭ se cunoaște după anumite trăsăturĭ ale fețeĭ, după cum poate și genialul e un bolnav?

— De sigur, admit această părere, dar unde vreĭ să ajungĭ cu aceasta?

— Aibĭ răbdare ! zicĭ că femeile nu aŭ răbdare și tact, din fericire găsim și printre bărbațĭ ti-purĭ de acestea. Decĭ, nene Gheorghiu, umple’țĭ gura cu «untdelemniŭ» și’l înghite încet-încet că de! știĭ! cînd încep eŭ a vorbi, cu greŭ tac. Cri-minalul fiind un bolnav, are drept să fie îngrijit și lecuit cel puțit atît cît se lecuesc ceilalțĭ bolnavĭ. Dacă înainte ca un om predestinat crimeĭ prin în-sășĭ conformația organismuluĭ, nu se poate oprĭ, abate din drum și aduce la dreapta judecată; dacă nu’ĭ poțĭ abate activitatea din drumul crimeĭ spre cel al faptelor bune și frumoase, sunt de părere ca cel puțin după ce’ĭ adus la închisoare, închi-sorile să fie cu totul alt-ceva.

Așĭ voi niște cetățĭ-orașe, înconjurate de zidurĭ uriașe și de toate măsurile contra evadăreĭ; niște adevărate orașe, unde să nu lipsească criminalilor nicĭ bisericĭ, nicĭ școlĭ, așa ca fie-care sa poată învăța ori-ce știință, meserie, artă, muzică, dans, teatru, etc. Să se dea o mare extindere credințeĭ și religieĭ, să asculte și să facă muzică cît de multă, să nu le lipsească nimic din ce le-ar putea fi tre-buincios, căutînd a li se dezvolta prin sugestiune conștiința bineluĭ și frumosului.

Inconjurațĭ de bine și frumos, — fără acele lan-țurĭ și închisorĭ carĭ le ’ntreține necontenit aprinsă amintirea crimelor, o nenorocită atmosferă care favorizează la mulțĭ din eĭ concepțiunea de crime nouă — ar uĭta poate cu timpul. Activitatea lor îndreptîndu-se în altă parte, ar deveni o a doua natură; maĭ tîrziŭ, s’ar însura cu femeĭ criminale, saŭ cu alte femeĭ. Generația lor fiind sub prive-ghere, cu o altă direcție și cu alte modele d’inain-tea ochilor, nu vor avea putința de a fi criminalĭ și cu timpul vom crea o generație de oamenĭ mo-ralmente sănătoșĭ.

Pe lingă aceasta nu uĭta că mulțĭ din eĭ sunt criminalĭ din întîmplare orĭ condamnațĭ pe nedrepț; cît timp îĭ puĭ pe toțĭ la un loc, nu facĭ de cît să’ĭ îmbolnăvești maĭ răŭ, să’ĭ faci maĭ criminalĭ de cît sunt.

Ţinîndu'ĭ în acele cetățĭ, organizindu-le familia, cred că realizezĭ următoarele două bunurĭ:

1) mintal societatea de niște bolnavĭ, carĭ venițĭ acasă după aniĭ de închisoare (nu toțĭ sunt pe viață), îmbolnăvesc prin exemplu pe ceĭlalțĭ; — orĭ eĭ, carĭ n’aŭ fost îndrumați pe altă cale maĭ bună, se apucă de crime nouă; ca atare, daŭ societățeĭ alte victime, iar eĭ mor în temnițĭ.

2) desvolțĭ sentimentul moral, conștiința bineluĭ simțul cinsteĭ și al frumosuluĭ, în niște oamenĭ pe carĭ poate numaĭ boala și de multe orĭ chiar nu-maĭ mediul ĭ-a nenorocit. De ce să gîndim ca «egoiștiĭ» numaĭ la binele și siguranța noastră ?

Nu se poate întîmpla oare ca omul cel maĭ cri-minal, pus în împrejurărĭ favorabile, să se îndrepte devenind un altul maĭ bun ?

Nu am face maĭ mare bine societățeĭ căutînd a înmulți numărul celor bunĭ orĭ apțĭ de a deveni bunĭ de cît căutînd a înrăi maĭ tare — cu sistemul nostru de închisorĭ — pe ceĭ pe carĭ nenorocirea ĭ-a făcut răĭ?

— Vorba d-tale, doamnă, îĭ spune Sorin, e o adevărată vrajă. Cînd cine-va te ascultă, e robit de convingerea și sugestiunea ce se resfiră din ideile d-tale, rămîne pe deplin încredințat de ade-vărul spuselor, umplîndu’șĭ sufletul de largul sen-timent de umanitate ce palpită în fraza d-tale.

... Și robit era bietul Sorin de inteligența, sim-țirea și energia ce vibra așa puternic în această femee; o iubea, plin îĭ era sufletul de chipul, de gestul, de vorba eĭ..............

Oltul, martorul dragosteĭ ce se ’ncinsese pe ma-lurile luĭ, îșĭ lovea vultorile furioase de pĭedica din drumul luĭ — acel zid ce avea semeția să lupte de cincĭ sute de anĭ cu puterea undelor luĭ — iar maĭ departe curgea în vîjăete potolite... în șopote blînde.

Un imn de dragoste către iubita luĭ «Luna», ce ’nvăpăîată ’n argintiŭ îșĭ trimite razele să se ră-corească în undele’ĭ ca de oțel.

In depărtărĭ, cît cu ochiĭ poțĭ prinde..., tot e alb ... argint... oțel... nesfîrșit nepătruns.

Sguduițĭ de-atîtea și așa variate impresiĭ, prie-teniĭ și prietenele se duc la culcare, urîndu’șĭ noapte bună.

III

Era dimineață; toțĭ se adunase în foișorul din fața Oltuluĭ; singură Corina lipsea. Obosiala lungeĭ preumblărĭ de pe munțĭ o doborîse.

Iat’o! Sorin se repede să’ĭ dea un scaun. Gestul luĭ, dîndui-l e grăitor a uneĭ închinărĭ timide. Ișĭ închipue că Corina e o ființă neaevea ; nicĭ privire, gest, vorbă, cea maĭ mică atingere, nimic nu’ĭ destul de vrednic a se aduce ca prinos uneĭ așa comorĭ de simțirĭ și inteligență.

Corina a privit pe Sorin și acel gest de mută îndumnezeire, acea privire încărcată de o iubire așa sfioasă și copilărească, o mișcă într’un chip neobicinuit, o înalță în propriiĭ eĭ ochĭ; varsă ’n suflet o bucurie ce pare că n’a simțit nicĭ-odată, bicĭuindu’ĭ inteligența, făcînd-o maĭ rodnică în dra-goste și frumos. Se aduc cafelele, le beaŭ cu toțiĭ. Luîndu'șĭ apoĭ ziua bună de la stareț, se ’ndru-mează spre Călimăneștĭ.

— Mergețĭ pe jos ? întreabă Sorin.

— Da! noĭ bărbațiĭ, zice Gavrilescu.

— Și noĭ, și noĭ, zic doamnele într’un glas.

Iată-ĭ la drum, încet-încet, doar nu sunt așa de-parte Căiimăneștiĭ, - o asvîrlitură de băț! Toțĭ sunt muțĭ înaintea mărețeĭ priveliștĭ, - copleși-toare ’n variație - ce dă natura cuĭ știe s’o pri-ceapă, să priceapă adînca legătură dintre om și întregul univers.

— Imĭ place foarte mult, zice Corina, să mă văd așa mică făptură în fața acestuĭ colos numit «natură». Pare că simt o îndoită mîndrie: aceea a inteligențeĭ care pricepe tot. .. are și îndrăsneala, simte chiar nevoia, de a lupta și ’nfrînge natura.

Vorbind așa, ea merge legănîndu-se ca la auzul uneĭ muzicĭ tainice, cu sufletul și ochiĭ plinĭ de minunățiile ce o înconjoară. O gînganie, un zbîr-nîit, o picătură de rouă, o pietricică ce de ros-togolește, tot îĭ pare glas al eterneĭ legĭ cîrmui-toare a tot, a uniculuĭ scop: «Viața, nepotolitul instinct de a viețuĭ». Corina trăește, trăește îndoit, viețuindu’șĭ propria’ĭ viață, și prin pricepere, aceea a totuluĭ înconjurător. Ce traiŭ rodnic în bucuriĭ intelectuale, alese ... cum să poată, ea, pricepe pe ceĭ ce pun în iubire tot farmecul și înțelesul viețeĭ! Corina îșĭ închipue că de-ar iubi vre-odată, ar fi numaĭ atuncĭ cînd ar întîlni o inteligență ge-nială, care ar robi inteligența eĭ, — atuncĭ chiar nu ar putea-o iubi de cît ca pe tot frumosul din natură, din artă, din știință, fără nicĭ o deosebire alta. Nu pricepe iubirĭ de-acele carĭ nu se învîr-tesc de cît în jurul unuĭ punct! Sufletul eĭ e des-robit de pătimașele slăbiciunĭ. Corina vede des-robirea femeeĭ întemeiată pe principiul: Femeia să nu fie robită numaĭ de dragostea pentru bărbat, să nu pue astă dragoste ca bază a întregeĭ eĭ ac-tivitățĭ, cĭ să facă o parte largă interesuluĭ pentru viața întreagă, cu toate manifestațiile eĭ uimitoare în bogăție și ciudățenie.

— Am ajuns la Căciulata; scoborîm la isvor, domnule Sorin? îĭ zise Anita.

— Mergem doamnă; sunt curios chiar, știind că isvorul de la Căciulara e unicul în toată Eu-ropa. Imĭ pare răŭ numaĭ că noĭ Romîniĭ suntem așa nepăsătorĭ pentru bogățiile din carĭ streiniĭ, de le-ar avea, ar stoarce banĭ.

— Drept e, Sorine ! Romînul te uĭmește cu nepăsarea luĭ, cu lipsa’ĭ de simț practic în a se îm-bogăți. Așteptăm să ne vie tot de la întîmplare. Ne lipsește răbdarea de-a aștepta și lucra pentru beneficiĭ îndepărtate. Ce întinsă tovărășie de ca-pitalurĭ ar face străiniĭ! Fie-care, cu puțina avere ce are, ar veni să cumpere acțiunĭ, lucrînd la o sistematică speculare a stațiilor noastre balneare, mulțumindu-se cu un cîștig cît de mic la început, — cu nădejdea de maĭ mult, maĭ tîrziŭ.

Ei, Gavrilescule ! maĭ ușor veĭ hotărî pe romîn să vîndă asociațiilor străine dreptul de specular e a bogățiilor țăreĭ luĭ de cît să’l facĭ a se încre-dința că pentru renumele comercial al întregeĭ na-ţiunĭ interesul indivizilor în parte, pentru p“p«rea și îmbogățirea țăreĭ e maĭ bine ca toțĭ caputaliştiĭ marĭ şi micĭ să'şĭ unească forţele inte-lectaule și materiale, lucrînd ca în străinătate. Co-piem de la străinĭ aceea ce’ĭ răŭ orĭ nepotrivit nouă şi nu ce ne-ar fi de folos materialmente și moralmente! Eŭ cred că chiar țăranul ar trebui să fie interesat în aceste marĭ afacerĭ, doar sa infiltra în el, pe lingă inteligența de agricultor, și acea de negustor; alt-fel, acum cînd agricultura nu maĭ e așa rodnică, vom ajunge perduțĭ eco-nomicește.

— Dacă ați fi umblat ca mine prin atîtea țărĭ străine, atîtea stațiĭ balneare și climaterice, v’ațĭ minuna de spiritul străinuluĭ de a face banĭ din toate. Infățișează totul într’un chip așa plăcut că nu’țĭ pare răŭ de banul dat. Văzîndu-l, deosebirea între Romîn și străin e maĭ lămurită. Ce’i drept, Romînul e înzestrat cu strălucite calitățĭ intelec-tuale și morale, păcat numaĭ că’ĭ lipsește răbdarea și simțul practic; alt-fel, cred că ar deveni o nație unică, de mare viitor. Destul e să se hotărască, și ’n cîtva timp progresul pe cale economică va uimi lumea!

— Eștĭ foarte optimist în prevederĭ! îĭ zice Co-rina. Te învinovățesc de aceasta, totușĭ . . . sunt și eŭ încredințată că îndată ce Romînul se va hotărî a duce o viață maĭ chibzuită, va ști să mî-nuiască banul, va căpăta îndrăzneala și răbdarea pe care-o cer marile întreprinderĭ.... suntem pe deplin însănătoșițĭ economicește.

— Adică, zice Daniilescu, de ce nu le-ar veni și Romînilor ideea acelor marĭ tovărășiĭ pentru orĭ-ce industrie, comerț, orĭ exploatărĭ ?

— Eĭ, nu că nu le vine ideea, dar nu aŭ răb-darea de-a o duce la bun sfîrșit. . . Tot vorbind așa, iată’ĭ ajunșĭ la Călimăneștĭ.

După amiază, Sorin șĭ-a luat rămas-bun de la eĭ, plecînd înainte. Corineĭ ĭ-a făgăduit că o va cerceta la Iașĭ în toamnă, după ce se va întoarce de la diferite localitățĭ ce maĭ eraŭ de văzut în țară. Corina a simțit par'că inima ușor strînsă cînd Sorin, luîndu’șĭ rămas bun, o privi cu ochiĭ încărcațĭ de jale . . .

IV

Trecuse două săptămînĭ de la plecarea luĭ So-rin ; Corina Cernescu, cu prieteniĭ și prietenele eĭ, aŭ hotărît să plece peste două zile din Căli-măneștĭ.

Inainte de a pleca, voesc să se maĭ preumble odată prin Ostrov .. .

Afară e noapte bine .. . cerul e de-un albastru întunecat. . . icĭ, colo, nourașĭ albĭ lunecă ’n neș-tire; luna îșĭ preumblă vecĭnica’ĭ durere cu o jale îndoită. Copaciĭ par umbre enorme, ca înmărmu-rite. In fund de tot se zărește înălbind bisericuța din Ostrov. La tot ce’ĭ înconjurător, lampioa-nele electrice împrumută o strălucire tristă, ca o ultimă gîndire a unuĭ creer ce luptă cu nebunia !

Triștĭ, nedespărțițiĭ prietinĭ și prietene, merg pe aleea dreaptă ce duce spre bisericuță. Scîrțîitul nisipului, foșnetul frunzelor, îndepărtatul sbîrnîit al lumeĭ din otel, vîjîitul Oltuluĭ. . . tot, le pare atîtea glasurĭ ce’ĭ chĭamă să nu plece.

Odată ajunșĭ la bisericuță, o privesc cu jale, apoi muțĭ, sc întorc pe acela? drum, pe podul ce duce de la otel în Ostrov. In timp ce ceĭlalțĭ se îndepărtează, Corina Cernescu și cu Anita Longhinescu rămîn pe pod. Sub picioarele lor, Oltul îșĭ curge argintiile'ĭ unde, glăsuitoare și ele acuma ... de nu știŭ ce tăinuită durere. Cîte-odată undele pare că întilnesc o piedică în dru-mul lor; pare că sar întoarce, orĭ s’ar țintui la mijloc de drum. Dar . . . undă după undă vine și le mînă maĭ departe . . . maĭ departe, și curg și se rostogolesc mereŭ, ziua și noaptea, fără răgaz.

— Ca și valurile apeĭ, undele viețeĭ ĭaŭ tot în drumul lor: tot focul, toată jalea, toate iluziile . . . și le duc departe, departe, prefăcîndu-le în luminĭ orĭ umbre.

Ale tale aŭ fost ? . . . cine maĭ știe, tu astăzĭ eștĭ o alta, nu te maĭ cunoștĭ!!

Mi se strînge inima, mi se umple firea de adîncă mîhnire, cînd gîndesc că mîine vom pleca din aceste locurĭ, că o parte din viața mea e pe vecĭ despărțită de mine. Nu am să maĭ retrăesc comoara de simțirĭ și ideĭ de colo, de pe munțĭ, în dimineața ospățuluĭ lîngă salcia de la fîntînă.

Inconștientul din mine care-a tresărit cu atîta putere sub vraja muziceĭ luĭ Sorin, viața aceea de o intensitate ce aproape mă înmărmurise, mă ete-rizase, nu am s’o maĭ pot retrăĭ, orĭ-ce aș face orĭ cît m’aș sbuciuma! Tot e perdut, perdut . . ’ o secundă nu seamănă alteia, o bucurie cu alta, o durere cu alta... Suntem vecĭnic alțiĭ, alte lumĭ, aspitațiĭ...alte durerĭ!...

Ceva a murit în noĭ, pentru ca în acelașĭ timp ceva să se nască'n noĭ.

Suntem o întîmplare în natură, bucuriile şi durerile noastre sunt întîmplări în viața noastră psihică

Incoştientul și conștientul sunt în continuŭ sbu-cium și toată liniștea, toată neprefacerea noastră e numaĭ aparentă, căcĭ vecĭnic suntem alțiĭ, chiar înfățișarea exterioară se schimbă, purtînd pecetea lumeĭ lăuntrice.

Cum să nu fim triștĭ, cînd pricepem bine această nestabilitate, cînd pricepem prin judecată că ce a murit din noi, e mort pentru vecie.

«Tot alte unde ’ĭ sună aceluĭașĭ pîrîŭ».

Ar trebuĭ să nu’țĭ maĭ pară răŭ de această schimbare, cînd pricepĭ bine că ’n fie-care moarte e o viață nouă — și totușĭ. . . totușĭ plîngĭ!

— Sunt tristă în astă seară, Anito, par’că nu maĭ sunt eŭ cea nepăsătoare din trecut.

— Așa eștĭ, Corino, de două săptămînĭ de cînd a plecat Sorin. Toată gîndirea ta e învăluită în bură de jale. Indrăzneala cugetăreĭ pare că s’a maĭ îmblînzit, nu vezĭ numaĭ instincte, știință și curiozitate ’n viață; ființa ta e sguduită de-o simțire pe care n’o pricepĭ încă. De multe orĭ aĭ ră-tăcit prin aceleașĭ locurĭ pe unde aĭ fost cu Sorin. Chipul tăŭ nu maĭ are seninătatea timpurilor tre-cute. . . , liniștea ta e rezultatul uneĭ trude. . . , rîsul tău e resultatul uneĭ voințĭ ce caută a ascunde ceva. Unde’ĭ privirea ascuțită, dar vioae? Tot în tine, de la cel maĭ mic gest, pînă la cea maĭ neînsemnată vorbă, tot grăește a suferință.

— Iubeștĭ, Corino ! tu care aĭ zis că pentru fe-mee dezrobirea e’n micșorarea dragosteĭ către băr-bat, tu care cauțĭ a îndruma femeile pe această cale, iată-te robită de iubire. Am priceput-o și o pricepem toțĭ, dar ne e sfîntă durerea ta și nu am voit să o pîngărim cu glume nesocotite. Tot ce vine de la tine, durere saŭ bucurie — e îmbrăcat în altă haină — și ne cutremură ființa, deschizînd lumĭ nouă gîndireĭ și simțireĭ noastre!

— Ca să’țĭ spun. Anito, că iubesc, nu așĭ putea; nu știŭ ce va să zică a iubi, nu am iubit nicĭ-o-dată. . . nicĭ -odată nu am putut zice: pe acesta'l iubesc, aceasta e iubirea! Am iubit tot ce-a fost idee, tot ce-a fost frumusețe, tot ce-a fost rar, neașteptat. Am fost setoasă și curioasă de a trăi toate viețile, toate durerile, toate bucuriile, și tot s’a prefăcut în idee în creerul meu. Cu cît știam, doream să știŭ maĭ mult. Mulțumită nu am fost de cît atuncĭ cînd inteligența mea s’a ciocnit cu a altuia, de cît atuncĭ cînd frumosul m’a sguduit umplîndu'mĭ sufletul de o bucurie și un drag așa de mare, că numaĭ era loc pentru nimic alta ’n viaţî.Dacă am dorit să fiŭ frumoasă, a fost pen-tru a'mĭ mulțumi simțirea estetică.

Dacă am căutat frumosul în casa mea, e pen-tru a'mĭ mulțumi ochiĭ, carĭ nu pot suferi nepo-trivitul, nearmoniosul în tot ce mă înconjoară, că-tînd ca fie-care lucru din jurul meŭ să mi tre-zească o bucurie, o plăcere, o idee! . . .

Ființa mea a căutat să se simtă n armonie cu tot ce-o înconjoară. . . din această armonie a to-tuluĭ înconjurător aŭ isvorît adînca liniște și cele maĭ delicate bucurii. Bărbatul m’a făcut curioasă numaĭ ca sex deosebit, căruia'ĭ datoresc semenele mele multe durerĭ, multe deziluziĭ, multe rușinĭ... .; nicĭ un bărbat n'a trezit în mine alte simțirĭ.

Zicĭ că iubesc pe Sorin, zici că am rătăcit prin locurile pe unde am fost cu el.. . pentru a'mĭ trăi jalea și dorul. . .

Ființa care a tresărit în mine sub impresia mu-ziceĭ luĭ Sorin, viața de o extraordinară intensi-tate trăită atuncĭ, tipul unic, cu expresia de copil, ce am văzut în Sorin, privirea curată, cu o în-dumnezeire în tot gestul luĭ, cînd mă privea saŭ îmĭ vorbea, ideile întipărite de o nepomenită frumusețe cu urme adîncĭ de bucurie ce a lăsat în creerul meu.. , mă fac să rătăcesc pe munte, peste tot locul unde am fost cu el. Așĭ voi să mă cu-tremur din nou de senzațiile trecute, neasemănate în frumusețe, curățenie, intensitate, cu tot ce-am simțit, ce-am trăit pînă acum.

Voesc să încheg din senzațiile trecutuluĭ bucuriĭ prezente; aceasta o fac cu judecată. . . îmĭ daŭ seama. . . analizez totul; și dacă sunt tristă, e pen-tru că nu pot face viața așa cum o vreau, nu pot trăi simțirile pe carĭ le vreau, sunt tristă pentru această lipsă, această pitică inteligențe și voință ! Dacă’n limbajul nostru orĭ în inconștientul fireĭ mele aceasta se numește «Iubire», la mine însă se numește dor de viața, unică ’n frumusețe, pe care am trăit-o și aşĭ voĭ s’o maĭ trăesc din noŭ. Nu de ființa luĭ Sorin mi’ĭ dor, ci de lumea de senzațiĭ și ideĭ ce ființa luĭ trezește’n mine.

Nicĭ-odată această stare sufletească, de care tu te temĭ, nu va ucide principiile mele de desrobire.

Voiŭ lucra pînă la ultima secundă a viețeĭ pen-tru triumful acesteĭ ideĭ, și cînd caut a o vedea îndeplinită în alte femeĭ, cum crezĭ că nu o voiŭ realiza cu mine întîĭ?

Viața intelectuală, dragul pentru idee, e ceva inerent fireĭ mele și nu cred că vre-odată acest drag va fi învins de neașteptatul de la lumea ex-terioară, numească-se acel neașteptat chiar «Iubire».

N’aibĭ frică, Anito, chiar durerile cele maĭ marĭ în mine s’aŭ prefăcut în idee și acțiune; crezĭ că ar putea fi alt-fel cu iubirea? De voĭ ajunge să sufăr această supremă nebunie, și această stare sufletească se va preface în mine, devenind crea-toare de concepțiĭ de viață nouă, curioasă!!

— Decĭ, aștepțĭ venirea luĭ Sorin la Iașĭ fără frică și grije ?

— Desigur. De ce m’așĭ putea teme, cînd sunt stăpînă pe mine, cînd mă pricep și analizez așa bine?!...

Să lăsăm Oltul să'șĭ curgă argintiile’ĭ unde şi viața tulburele’ĭ valurĭ, căutînd a ajunge pe prie-teniĭ noștriĭ carĭ sunt așa de departe. Vor fi poate pe terață.

V

In orașul Iașĭ, cum te ducĭ la Copoŭ, îndată după rondul al doilea, pe mîna stângă, se vede o vilă, sfÎrșită sus cu o turelă înconjurată de un bal-con de fer. Din acel balcon vederea se întinde departe spre Ciric, Repedea și Galata.

intreg iașul apare, panoramă, scăldată în lumina albă ce’ĭ împrumută depărtarea și un soare de în-ceput de toamnă. La rîndul întăĭ al aceleĭ vile numită «Iluzia», găseștĭ toate minunățiile unuĭ lux ales dar simplu. Marmore, picturĭ, plante și stofe delicate se unesc intr’o armonie unică.

Sunt două zile de cînd Corina Cernescu s’a re-întors la vilă. Cu sufletul plin de nu știŭ ce sim-țire sfîntă, delicată, regăsește lucrurile ce o în-conjoară, carĭ toate poartă pecetea inteligențeĭ și a delicatuluĭ eĭ gust! Toate o chĭamă să’ĭ amin-tească o bucurie orĭ o durere; toate o momesc, țintuind-o ore’ntregĭ în dreptul uneĭ statuĭ a căreĭ expresie o perduse din vedere, a uneĭ plante, a uneĭ stofe, a căreĭ armonie ’n culorĭ, uĭmitor, o ademenește.

Le-a revăzut pe toate și acuma sue încet - cuprinsă de nu știŭ ce grijă și frică - sue scara de marmoră ce duce la antretul «logia», de la catul de sus al vileĭ, lucrat în colonade șt parchetat cu mozaic. La dreapta și stînga, d'intre palmierĭ, sta-tuele Minerveĭ și Dianeĭ îșĭ arată strălucnda lor albeaţă.

Cînd Corina deschide ușa de la bibliotecă, tem-plul gîndireĭ și simțireĭ, nu știŭ ce tristețe, ames-tecată cu palidă bucurie, îĭ tremură ’n toată ființa.

In suflet îĭ cîntă armonia unuĭ «Ce» abia năs-cînd, armonia fulgerătoare a ideeĭ de: Va veni el... Fiorĭ îĭ cutreeră ființa, fioriĭ unuĭ ce nelămurit, de care’țĭ e frică și de care totușĭ nu vreĭ să te de-părtezĭ....

Incet... încet, pășește peste «moqueta» rose, icĭ colo pătată de blănĭ de urs. Din foșnetul mătăseĭ, din sgomotul cadențat al pasuluĭ, din bătăile sîn-geluĭ în vine, se înalță un glas deosebit.

Nu maĭ e glasul vremilor trecute, glasul linișteĭ, domnia ideeĭ, desprinderea de lumea exterioară pentru o lume interioară de gîndirĭ și artă... un glas străin s’a furișat, melodiĭ nedeslușite se’nalță din suflet, zicîndu’ĭ: Eștĭ o alta!!... Și atuncĭ ca'n frigurĭ o prinde dorul de a schimba tot decorul acesteĭ odăĭ. Ea'ĭ o alta, tot din jurul eĭ trebue să poarte ’ntipărirea acesteĭ — alte Corine.

Cu chipul luĭ Sorin în minte, ea schimbă tot în casă. Iĭ vorbește ’n adîncu’ĭ, judecă impresia ce’ĭ va face cutare pictură, cutare statue; acele stofe liliacee ’n umbră și’n cadru de plante, acel Ingres cenușiŭ, ce pare și maĭ trist pe tonul rose al pă-reților, acele statuĭ așa de albe în noriĭ ceia de-un albastru așa delicat.

Aurul păreților din seră, sgomotul asvîrlitorilor de apă, glasul păsărilor... toate ’ĭ par alcătuite pentru a țintui pe vecĭ pe Sorin, a’ĭ lăsa neștearsă ’n suflet amintirea uneĭ femeĭ, artistă pînă ’n cele maĭ micĭ amănunțimĭ ale viețeĭ.

Știe bine Corina că cea maĭ desăvîrșită frumu-sețe nu va țintui maĭ îndelungat pe un bărbat de cît o inteligență aleasă, rafinată, vecĭnic o alta, o simțire vibrîndă, care crează din aceeașĭ femee cu alte lucirĭ ’n ochĭ. cu alte luminĭ în față, cu alte vibrațiunĭ în voce.

Fiind vecĭnic o alta, în bărbat se întreține aprins dorul de luptă, pentru a o robi, a o în-lănțui. E o iluzie, care totușĭ îĭ varsă foc în vine ! Cu aceste îndeletnicirĭ viața Corineĭ curge — zi pe zi urmează, frunzele se roșesc de’mpătimire și flutură ’n vînt, căzînd pe pămîntul trist și rece !

Razele soareluĭ, din ce în ce maĭ oblice, cad blînde și triste ca o ultimă învăpăere a unuĭ su-flet ce moare . . .

VI

La vila «Iluzieĭ», nu departe ’n parc, se află o grămadă de pietre marĭ, formind creste unele maĭ în afară, altele maĭ înăuntru și dînd iluzia uneĭ stînci. Timpul a ruginit-o și înălbăstrit-o . . . for-mînd un delicat contrast cu verdele catifelat al mușchiuluĭ ce-o acopere.

In vîrful acesteĭ stîncĭ stă Corina în picioare și se uĭtă în zarea depărtată, ca cum din umbre și luminĭ ar trebui. . . «Sburător să’ĭ răsară» . .

Ca două rîurĭ de aur, cozile ’ĭ atîrnă pe spate și mijlocu'ĭ subțire se ’ndoae în legănarea vîn-tuluĭ.

Cerul e de un albastru ca muĭat în aur și pul-bere de aur se mișcă ’n zărĭ. Copaciĭ triștĭ îșĭ pleacă crengile cafeniĭ ... icĭ colo maĭ atîrnă o frunză înroșită. Jos, cît cu ochiĭ poțĭ prinde, o armonie de roș, ruginiŭ, galben aprins, verde înegrit.

Ploae cad frunzele c’un freamăt trist, îndure-rat;... un ultim spasm al vieţeĭ pare a le maĭ ridica de jos în sus . . . sus . . . flutură ’n vînt și cad departe, departe de trunchiul care le-a ză-mislit și crescut.

Ce blînd șoptesc frunzele cînd se înalță, ce sec cînd se sfarmă de pămîntul văduv de cîntărĭ și frumusețĭ. La picĭoarele Corineĭ, pe părul, pe haina eĭ, frunzele ruginite șĭ-aŭ găsit sălaș po-vestindu’ĭ sbuciumul viețeĭ, rodireĭ, morțeĭ. Ea privește înainte, fară să vadă panorama ce se desfășoară ochilor. Dar . . . s’a mișcat ceva maĭ tare ... o armonie maĭ puternică se 'nalță de jos spre dînsa . . . îĭ umple sufletul de tresărirĭ! Incet... încet, ca ’n vis, mișcînd ruginitele frunze, se zărește venind cu mișcărĭ alintate . . . înalt, mlădios . . . Sorin cu plete negre, Sorin de la «salcia din vale de pe malul Oltuluĭ». Frunzele se 'nalță, cad înaintea, în jurul luĭ, și el lunecă prin lumea roșie a frunzelor ce se dă într’o parte, îĭ face loc! Vine privind drept înainte spre «Zîna cu părul de aur», ce ca ’nmărmurită ’n lumină privește ... și ochiĭ se măresc în orbite .. . sîn-gele se oprește ’n vine, bucuriĭ îĭ năvălesc la inimă, pe buze, în față . . . zîmbește ’n neștire. El s’a apropiat de stîncă, o soarbe cu privirea, înrumenit de prea mare bucurie, fără vre-o vorbă, fără vre-un gest. Ca o mută rugăcĭune se 'nalță de jos spre ea, ca o muzică ce’ĭ adoarme toate durerile, toate deziluziile:

— Nu te mișca! «Zino cu părul de aur», staĭ în bătaia soareluĭ, ființă neaevea ce parĭ zămis-lită din cerul aurit, ca potdoaba 'ţĭ de frunze în-roşite comoara de luminĭ din ochiĭ grăitorĭ a unuĭ «nu ştiŭ ce» nețărmurit de ideal! Eștĭ în-truparea vre-unuĭ creer artist? Mi'ĭ datt să te văd, să te-ascult orĭ orbit de atîta lumină să nchid ochiĭ, ducînd în lumea de ’ntuneric a orbuluĭ, sarea de lumină a clipeĭ în care le-am zărit? Sco-borĭ încet... încet... așa ca ’n neștire . . des-prinde-te ușor.

... Iat’o jos, mînile li s’aŭ prins, se privesc, tac. .. ce ș’ar maĭ putea spune, cînd cu ochiĭ atîtea’șĭ glăsuesc?!

Incet merg spre fundul parculuĭ. Ea vrea să’ĭ arate tot întinsul de sub stăpînirea eĭ.

Cînd piciorul îĭ lunecă pe frunze, El, sfios o prinde de mijloc, apoĭ o lasă să treacă înainte . . . cărarea’ĭ prea îngustă.

Tac și’n creerul lor se perindă imaginele sen-zațiilor trăite — pe malul Oltuluĭ la salcia ple-toasă — în ziua întâĭ cînd s’aŭ văzut. Sorin simte că iubește pe Corina, că e prima luĭ iubire . . . pricepe c’a fost așteptat, că și ea s’a gîndit la el... totușĭ, nu poate să’ĭ spună vorbe de dra-goste . . . temîndu-se să nu facă muzica de gîn-dirĭ, de avîntărĭ, farmecul iubireĭ nemărturisite, ce comoară’șĭ face dintr’un gest, dintr’o privire, din tăcere. Tăcuțĭ, se așează apoĭ pe-o bancă... C'un gest mut, ea'ĭ arată depărtările înălbinde. strălucirea turnurilor și acoperămintelor, panorama Iașilor înfrumusețată prin depărtare.

El privește înainte. . . zîmbește, tace. . . și din cînd în cînd pune mîna pe umărul eĭ, ca pentru a se asigura că’n adevăr Ea'ĭ lîngă dînsul, că nu’ĭ o închipuire ce’șĭ va lua sborul!

Cerul nu maĭ e aurit, roșața purpurie de pe zăriĭ a dispărut de mult; în zăbranice albe se’nve-lește tot.

Luceafărul scîntee pe cer, un fior de frig le cu-treeră ființa. . .

VII

— Aĭ schimbat aproape toată rînduiala odăilor, văd mamore și gobelinurĭ ce nu aveaĭ.

Vila ta pare’n adevăr vila «Iluzieĭ», căcĭ îțĭ lasă întipărirea a atîtor viețĭ ce s’aŭ sbuciumat creînd.

Așa glăsuește Anita Popescu, Corineĭ, frumoa-seĭ Corine, ce pare din alte lumĭ cu mersul eĭ curgător, răsărită’n rochia’ĭ de «mousselină» al-bastră, cu gîtul și umeriĭ goĭ. Drept podoabă, are’n păr un strugure de smaragd pe frunze de bri-liante.

— Imĭ aștept prieteniĭ și am cătat să daŭ la tot ce mă’nconjoară înfățișarea sărbătoareĭ din suflet. Dațĭ fie-care brațul doamneĭ ce dorițĭ de vecină la masă și urmați-mă în sera alăturată sufragerieĭ.

— Părețiĭ sunt de aur aicea ? Plantele acestea tropicale, palmieriĭ aceștia ce aŭ la picĭoarele lor băncuțe de verdeață, daŭ iluzia uneĭ oaze. Dar aruncătoarele de apă curgîndu’șĭ năstrapiĭ argintiĭ și păsările ciripindu’șĭ dorul libertățeĭ, spun că te înșelĭ, că te afli în vila Iluzieĭ, vila Zineĭ cu pă-rul de aur, care te vrăjește cu gîndirea, cu vorba, cu arta. . .

— Eĭ, domnule Gavrilescu, eșĭ din rolul d-tale cînd îmĭ facĭ așa complimente ! Dar Sorin ? Mă iartă, domnul meŭ — eștĭ așa copil că fără voĭa mea îțĭ zic pe nume — nu spune nimic?

— Eŭ, eŭ. . . îmĭ pare că sunt într’o lume de basme. Vorbind, așĭ rupe farmecul ce cu așa vrajă se desprinde din tot ce te înconjoară, doamnă, Imĭ umplu sufletul de muzica ce ’ĭ în timbrul vo-ceĭ d-voastră.

Vorbind așa, de odată canaturile uneĭ ușĭ ce nu se văzuse se despart, și o orbitoare lumină se revarsă ’n seră.

— Poftițĭ la masă, zic de-odată doĭ feciorĭ în strălucitoare costume naționale, sclipitoare în ar-gintul fluturilor.

— Ne uimeștĭ, domnă, zice Popescu.

In adevăr, sufrageria era de o uimitoare bogăție și raritate de podoabă. Părețiĭ, de culoare ar-gintie, cu tavanul lucrat în frunze de vie în «baso-reliefurĭ» ; din loc în loc, pe părețĭ, medalioane ro-tunde, adevărate fresce, înfățișînd fructele, păsă-rile și vînaturile cele maĭ rarĭ. Draperiĭ de bo-rangic roșu-vesuviŭ, cu dungĭ și ciucurĭ de argint. Pe părețĭ, de-a curmezișul, naframe bătute ’n fir și fluturĭ; printre ele farfuriĭ de faianță horbotată, cănițĭ în forme fantastice, medalioane mari, «ca-mee», înfățișînd scene mitologice. Bufetele nu sunt de cît simple rafturĭ de stejar sculptat, cu oglinzĭ la mijloc, pline de argintăria, proţelanurile, faĭanţele cele maĭ rari, ca combinaţiĭ de culorĭ, ca delicateță de forme.

Pe masa albă toată ’nhorbotată, drept mijloc de masă, orhidee marĭ roșiĭ și un bogat vas de ar-gint. Fie-care oaspe are dinaintea luĭ un «porte-menu» în formă de strugure.

In ungherele odăeĭ și la mijlocul tavanuluĭ snopĭ de lumină electrică în formă de spice de grîŭ. In două părțĭ, sub snopiĭ de lumină, statuele Pro-serpineĭ și Cerescĭ în mărime naturală.

Toțĭ și toate se simt bine în această atmosferă de rafinat simț estetic. Bucuria sclipește ’n ochiĭ tuturor, spiritele se ciocnesc cu vioicĭune. Cum să nu se cĭocnească, cînd ochiĭ sunt desmĭerdațĭ de frumusețea podoabelor, gustul de delicateță al mîncărilor ?

— Infățișarea acesteĭ case zugrăvește pe deplin sufletul și gîndirea d-v. doamnă. In alegerea pic-turilor, a statuelor, a combinațieĭ de culorĭ, se vede cel maĭ desăvîrșit simț de artist creator, vorbin-du-ne în acelașĭ timp de-o puternică inteligență, ce percepe, concepe totul și nu se simte bine de cît în atmosfera arteĭ. Puterea creatoare bărbătească e alăturĭ de delicateța și puternica vibrațiune a sufletuluĭ femeesc. Intrupezĭ femeea ideală!

— E drept, Danielescule. D-na urmărește un tip ideal de femee, cu o măsură exactă, cu un echilibru unic, sintetizînd cu judecată și voință cea maĭ desăvirșită concepție a ființeĭ femeeștĭ, des-toinică a muncĭ și pricepe cu o inteligență bărbătească în cîmpul arid al ideeĭ și de-a simți cu nuanțele celuĭ maĭ delicat suflet femeesc. E un curios amestec de puternică inteligență, acțiune și vi-brindă patimă, de și totdeauna ascunde această parte a ființeĭ sale, îmbrăcînd-o în liniște și ne-păsare.

— Adevăr e că mă simt destoĭnică de munca cea maĭ grea, de îndrăzneala cea maĭ mare în cîmpul acțiuneĭ... și’n acelașĭ timp vibrez pătimaș înaintea frumosuluĭ, durerosuluĭ, a întregeĭ viețĭ. Totușĭ, mă simt stăpînă pe mine, putînd a’mĭ po-toli toate pornirile ce-așĭ crede nesocotite!

— Dar dacă, îĭ zice Irena Gheorghiu, aĭ iubi vre-odată, putea-veĭ fi stăpînă pe ființa ta, așa ca să aĭ tot acelașĭ interes pentru viața din jurul tăŭ ? Orĭ te veĭ perde ’n iubire, uitînd de lumea întreagă și ne trăind de cît din și prin ființa ce al iubi ?

La aceste vorbe Sorin se trezește din visarea ce’l coprinsese, amuțindu’ĭ glasul. Invălue pe Co-rina într’o privire sfioasă, dar puternică, ce-o cu-tremură toată, năvălindu’ĭ nu știŭ ce bucurie în inimă. E curios bĭetul Sorin să știe cum iubește și cum l-ar iubi Corina, dacă ’n adevăr ar ajunge această negrăită, dar întrezărită fericire.

— Nu știŭ, zise Corina, dacă am iubit vre-odată, dar sunt sigură că viața mea aşĭ despărți-o în două părțĭ drepte : o parte ar fi a acțiuneĭ și ideeĭ, a doua a omuluĭ ce aşĭ iubi. Gata însă de a’mĭ preface, prin voință, iubirea în durere și frumos atuncĭ cînd fericirea omuluĭ iubit saŭ triumful ideeĭ, ar cere această jertfă. Numaĭ cu această adîcă stăpînire de pătimașa’mĭ fire, pot să mă îndruinez «Spre Desrobire», adică desrobirea de vechia con-cepție a viețeĭ ce avea femeea, «sclava nepotoliteĭ dragoste»!

— Prietinĭ! umplețĭ paharele, să curgă, să spu-mege șampania! Să bem cu toțiĭ pentru femeea viitorulĭi, femeea sprijin și mîngîere, femeea tova-rășe dreaptă, care va rămîne tot femee, alăturînd toate puterile'ĭ la cele înăscute în firea războinică și activă a bărbatuluĭ!...

Cupele se ciocnesc cu veselie, iar Corina se uĭtă curios la Gavrilescu, ne maĭ recunoscîndu’l.

— Aveaĭ alte părerĭ, domnule Gavrilescu, îĭ zice Anita, care pricepuse gîndul Corineĭ. Ce împrejurărĭ te-aŭ schimbat așa?...

— Tipul adevărat de femee ce e d-na Corina și ideile cu carĭ m’a sugestionat.

— Inchin, zice Corina, pentru criticul și prie-tinul Gavrilescu, dorind ca el să sugestioneze la rîndu’ĭ pe alțiĭ, un număr cît maĭ mare de bărbațĭ și femeĭ. Acum vă poftesc să ne sculăm de la masă; și vibrînzĭ, cu sufletul deschis la simțirĭ și ideĭ nouă, să ne ducem sus în Bibliotecă, unde Sorin a făgăduit să ne vrăjească cu melodiĭ smulse geniuluĭ și vioareĭ luĭ.

O scară de marmoră, sfîrșindu-se sus cu două cariatide, duce în antretul «logia», lucrat în co-lonade și parchetat cu mozaic. La dreapta și la stînga, între palmierĭ, statuele Dianeĭ și Minerveĭ.

Sala de lucru, de o extraordinară mărime, cu tavanul lucrat în «baso-reliefurĭ». Peretele din fața ușeĭ e tot numaĭ o bibliotecă de stejar avînd drept la mijloc portretul luĭ Eminescu la vîrsta de nouăsprezece anĭ.

In mijloc, un scriitor mare de stejar, cu o galerie joasă ’n semicerc, plină cu ceĭ maĭ favo-rițĭ autorĭ. Ungherele de la stînga și dreapta odăeĭ pline cu Delacroix, Boticelli, Fragonard și cu «canapele-vorbitoare» de mochetă rose; jilțurĭ și pufurĭ micĭ la fel staŭ înșirate în jurul a două lampadere de onix cu «abat-jour-pagode» rose. Aproape de ușă, într’o parte, un scaun lung de mătase rose, pictată cu motive Boucher, sus la căpătîiŭ un semicerc de palmierĭ și muse. De partea cealaltă un piano, și ’n perete, portretul Co-rineĭ în mărime naturală. La ușĭ și ferestre, draperiĭ cu tapiserie Boucher, — o adevărată comoară. Acest al doilea rînd al vileĭ e format nu-maĭ din bibliotecă și antret, înconjurat de un bal-con lat. Grupe de ficușĭ și bananierĭ îțĭ propun umbra și farmecul lor. Toţĭ admiră sala de lu-cru a Corineĭ, găsind-o în deplină armonie cu fiinţa eĭ.

Lunecînd - ca o crăiasă din poveștĭ - pe co-vorul rose, Corina arată tot luĭ Sorin, care-o ur-mează, sorbind-o cu ochiĭ, țintuindu'șĭ în creer haina, gestul, chipul eĭ. De-ar închide ochiĭ, ar ve-dea-o d'inaintea luĭ cu acea expresie de liniște pe față, dar cu ochiĭ arzînd de nețărmurita bucurie a prezențeĭ luĭ — bucurie de care nu’șĭ dă seama, atît de adîncă e ’n inconștientul eĭ. In timp cît ceĭlalțĭ se uitaŭ la colecția de tablourĭ micĭ de pe masă, înlățișînd întreaga artă italiană și franceză, Corina trece cu Sorin în balcon, oprindu-se în ușă.

O lună plină, strălucitoare și limpede, ca un mare diamant, arginta un cer de-un albastru așa intens că’țĭ părea și maĭ sus, și maĭ depărtat.

Nicĭ un nouraș, nicĭ o încrețitură cît de mică. Liniște și vrajă se scoboară din întreaga fire. Im-pînzite ’n ceață, se văd depărtările Iașuluĭ. Parcul ce ’nconjoară vila îșĭ desemnează ’n umbră fantas-ticele forme cu vîrfurĭ argintate.

Corina privește ’n depărtărĭ, cu sufletul plin de armonia și liniștea ce-o împresoară, de copilăreasca bucurie a revedereĭ luĭ Sorin. De-odată se uĭtă la el ca^pentru a se asigura că’ĭ lîngă dînsa, ca pentru a'ĭ citi în ochĭ ce simte, ce gîndește.

Ochiĭ luĭ, fioroșĭ de negri în întunericul nopțeĭ, o ard și o cutremură cu privirea, și se simte ca robită de o putere nouă, ce nu pricepe, ce nu poate tălmăci.

Intră amîndoĭ în odae.

— Aĭ făgăduit, Sorine, să ne cînțĭ din vioară; sufletele sunt pline de vrăjita frumuseță a nopțeĭ. Această cameră, luminată ’n «rose-minor», unde toate lucrurile împrumută alte forme, alte aparențe, e o ispită maĭ mult.

Toțĭ s’aŭ așezat pe scaune. Corina șade pe un jilț. Perdută ’n semi-obscurul acesta rose, urmă-rește fie-care gest al luĭ Sorin și tot ce’ĭ vine de la el se preface ’n armoniĭ pentru suflet, în ideĭ pentru creer. In acest templu al arteĭ, într’un colț, în umbră aproape, se vede chipul de «copil ge-nial», cu bucle lungĭ, negre, ce’ĭ cad pînă pe umerĭ. Fața, maĭ palidă ca de obiceĭŭ, cu luminĭ și um-bre ce i se joacă pe frunte; ca ’n vis ĭa arcușul cu ochiĭ aproape închișĭ, urmărind nu știŭ ce vis interior.

. . . Plînge vioara o invocație blîndă, duĭoasă, dureroasă, cu sunete ce se înalță din ce în ce maĭ limpezĭ . . . maĭ clocotitoare pînă a se sfîrși brusc ca un suflet ce șĭ-a spus toată patima, toată durerea ... și moare ușurat !

Inmărmurită, Corina stă șl ascultă . . . inteli-gența o părăsește, perde noțiunea a tot ce e în-conjurător ... nu vede de cît un chip palid, trist, în lumină rose.

Ființa eĭ se eterizează, moleculă cu moleculă se desprinde . . . fiorĭ o cutreeră ... i se ’ndoae ge-nunchiĭ.. devine din ce în ce maĭ ușoară, maĭ vaporoasă... cu sufletul plin de armoniĭ ce’ĭ omoară orĭ-ce putere a judecățeĭ. . . ce’ĭ țintue. ochiĭ cu o neînvinsă putere pe chipul luĭ Sorin.. Il simte, îl vede, îl pricepe ... ar voi să moară, — să moară acum cînd simte cu o extraordinară in-tensitate, acum cînd iubește pe Sorin, acest «Rege al armonieĭ», țintuitor de suflete, distrugător de inteligențĭ și voințĭ.

Inmărmurită stă Corina; nu știe dacă Sorin maĭ cîntă orĭ nu, nu știe de e singură orĭ nu în această odae. Inchide ochiĭ și’ĭ pare că ’n formă de aburĭ materia din ființa eĭ se înalță, se eteri-zează ... Ascultînd duĭoasele melodiĭ, îĭ pare că. nimic din ea nu maĭ există ... că plutește în o lume albă și luminoasă, unde nu se aud de cît cîntărĭ... unde tot are chipul luĭ Sorin, blînd,. trist, transfigurat. In tăcerea religioasă ce o păs-trează toțĭ aceștĭ vînătorĭ a celeĭ maĭ alese și. exaltate simțirĭ artistice, o idee ca un fulger săgeată gîndirea Corineĭ: «Să mor cu o simțire așa intensă, care prin puterea eĭ a amorțit toate voințele, toate dorurile . .. toate îndrăgostirele de artă, și omenire ... să mor fără jale, fără, conștiuiță, ascultînd așa armoniĭ! . . .»

In casă lumina rose dă lucrurilor și ființelor o înfățișare de vis, de rugăciune . . . de invocare în vre-un templu.

Afară dorm toate în liniște, scăldate ’n lumină de diamant, albă, limpede. . . .

VIII

Doĭ armăsarĭ negrI bat necontenit pămintul și tremură’n nerăbdarea de-a măsura depărtărĭ. Mîn-drele și delicatele forme ale Corineĭ sunt ca turnate ’n amazoana’ĭ neagră. O. pălărie la fel face maĭ orbitor aurul păruluĭ.

— Pe cal, Sorine, și iute la drum! așa grăește Corina luĭ Sorin ce sta pe scara de sus a terațeĭ, umplîndu’șĭ ochiĭ de’ntipărirea acesteĭ femei, ce ’ntrupează tipul frumusețeĭ perfecte în cele maĭ micĭ mișcărĭ ca și în cea maĭ deplină liniște.

De cînd Sorin e găzduit la vila eĭ, Corina a cătat a'ĭ felurĭ fie-care oră și aceasta cu o deo-sebită artă. In fie-care fel de petrecere ea era o alta: alte privirĭ, alte mișcărĭ, luminĭ în față, vibrațiunĭ în voce. Așa de multiplă, variată, așa evocatoare a uneĭ vi-ețĭ nouă, ideale!

Sărmanul Sorin! El care iubește pentru întâia: oară... nu știe încă pe care din toate melodiile năvălite’n suflet să aleagă. Alăturĭ de Corina aleargă în goană nebună, spintecînd albul-nălbăs-trit al acesteĭ diminețĭ de toamnă.

— Ce minunațĭ sunt copaciĭ ceĭa așa roșiĭ în gazul cela alb, tăindu-se pe albastrul ca de peruzea topită a ceruluĭ! Auzĭ cum se'nalță glasurĭ din frunzele veștede? Așĭ merge tot maĭ departe, maĭ departe . . . pare-că nu știa în ce depărtărĭ aşĭ găsi fericirea . . . Acum îmĭ pare că mă lupt, mă lupt pentru un ce întrezărit, că voiŭ învinge !

Nu’ĭ nebunie să lupțĭ pentr’un vis îndepărtat, cînd viața îțĭ dă ispita atîtor apropiate bucuriĭ? Și care’ĭ scopul lupteĭ? De ce să lupțĭ? Nu’ĭ maĭ bine viața liniștită, cu mulțumirĭ materiale drept ideal ?! Acestea le vezĭ, le pipăĭ, de ce zadarnica sbucĭumare pentr’o idee, pentr’o simțire?

Acum cînd gonesc pe «Derby», spintecînd aerul, ușor legănată de galopul luĭ, curios . . , îmĭ pare ci Eŭ sunt stăpîna acestor lumĭ... cu o mînă sfărîm totul, pentru a plăzmui cu cealaltă o lume nouă! Himeră ce mĭ-o dă biciuirea sîngeluĭ de aerul diminețeĭ! Himeră ce’mĭ dă minunăția aceasta de tablourĭ, așa delicat și curios culorate.

— Da, par’că mergem prin o lume de basme, ale căreĭ porțĭ le deschizĭ d-ta, Zina cu părul de aur». Imĭ place să mi te’nchipuesc îndeplinind riturĭ sfinte — în templu de marmoră albă, orĭ încununată și’mbrăcată cu frunze roșiĭ — îndum-nezeită de-un popor plăzmuit de creerul d-tale» unde eŭ aşĭ fi cel maĭ supus și fericit sclav!

— Zicĭ fericit. Dar întrebatu-te-aĭ, Sorine, cine’ĭ fericit în această lume în care banul e «cuvîntul de ordine», aprinzător de urĭ, ucigător de virtuțĭ, drămuitor de iubirĭ, în care amiciția e raportul dintre rangul ce ocupĭ și folosul ce se poate trage din rangul tău, în care iubirea e sinteza dorințeĭ ?... Loc pentru cel tare, cu puterea banuluĭ orĭ a și-re tenieĭ! Loc pentru cel ce fură, ce minte, ce u-răște! Dar pentru un nebun plăzmuitor de lumĭ nouă, unde’ĭ loc?

Să se ’nchidă ’n lumea făurită de creerul luĭ, să se nalțe prin bunătate și milă de-asupra tuturor acestor egoiștĭ, carĭ se sbuciumă pentru puțin aur... aur care topește’n strălucirea luĭ toate mi-cimile, toate goliciunile sufletuluĭ și mințeĭ! Nu vezĭ cum aŭ ajuns de egoiștĭ oameniĭ, cum nu'ĭ mal leagă de cît vițiile și depravăriile? Familia, societatea, națiunea, totul dispare într’un zbucium continuŭ pentru ban și rangurĭ! Prin ce mijloc a ajuns?... Ce'ĭ pasă și cuĭ îĭ pasă! Gînditu-te-aĭ vre-odată ce ne-ar putea unĭ, ce ne-ar putea sgu-duĭ în comun?

— Nu știŭ de m’am gîndit ! Eŭ trăesc în lumea mea de armoniĭ. Iubesc glasul apelor, murmurul frunzelor, vîjiitul vîntuluĭ. Tot ce aud de departe orĭ de aproape, tot ce văd, ce simțesc, se preface n sunete, chiar și tablourile cu minunăția colo-rituluĭ. Sunt numaĭ armoniĭ în creer, melodiĭ cînd bhnde, cînd furtunoase, carĭ se nalță de la întregul pămînt spre mine o sumă de vibrațiunĭ care la un loc daŭ o notă fundamentală de bucuriĭ durerĭ, lupte, curaj, extaz. In minutul acesta chiar, ființa mea e ca înălțată spre lumĭ eterice de me-lodiĭ așa blînde... maĭ blînde ca un încercat de ciripire. Din timp în timp urmează un extaz mut... ochiĭ sunt orbițĭ de-o lumină lăuntrică, ce pare a porni tot de la lumea de sunete !

Numaĭ d-ta, care ’mbrățișezĭ omenirea întreagă în sufletul și scrisele d-tale, care aĭ o așa intuiție de viață și’n al căruĭ creer toate senzațiile se prefac în ideĭ, în frumos, în simpatiĭ așa umanitare, d-ta arată-ne drumul, deschide-ne porțile gîndireĭ! Ce putere de evocațiune aĭ! Aseară, la masă, cînd vorbeaĭ de noua femee a viitoruluĭ, sugestiunea era așa puternică, în cît cu toțĭ o vedeam mișcîndu-se dinaintea noastră. De cînd sunt oaspele d-tale, îmĭ pare că lunec printr’o lume din poveștĭ, în creer sunt atîtea întipărirĭ, atîtea muzicĭ, că nu știu pe care s’o ascult.

— Sorine, am ajuns destul de departe, vreĭ să poposim caiĭ? «Groomul» îĭ va păzi și noĭ vom sta colo . . . sub copacul înroșit! Ițĭ voiŭ spune nebunul ideal, din care aşĭ vrea să ’ncheg reali-tate saŭ cel puțin să arunc sămînța în ogorul omenire! . . . Cine știe, timpul o va face să rodească! Uniĭ mă vor imita contrazicîndu-mă, alțiĭ copiin-du-mă; ideea mea totuşĭ va da de lucru creerilor și ’ncet-încet, pe nesimțite, va prinde rădăcinĭ.

— Da, «Zino», bucuros mă voiŭ așeza lîngă d-ta sub copacul acela . . . ploua-va peste noĭ frunzele ’nroșite de ’mpătimire. Muzica cădereĭ lor va a-dormi toate durerile, toate realitățile, toate amin-tirele. Dueto va face cu muzica noastră interioară . .. voiŭ respira lîngă d-ta, te voiŭ ascultat de și’ĭ tăcea . . .

Se așează sub copacul înroșit. Sfioșĭ, cu lu-minĭ-arzătoare ’n ochĭ, se uĭtă unul la altul . . , se miră de atîta curată bucurie, le e frică de așa neasemănată fericire.

— Tacĭ, nu vorbi, Zino, îțĭ veĭ spune concep-țiile acasă, las’ să te văd așa sub ploaĭa aceasta de roșu, în dimineața aceasta de-o așa tristă și or-bitoare frumusețe.

Și aŭ tăcut..., și lung s'aŭ privit.

IX

— Ceva din Grieg, Sorine ! Nu aĭ idee cum îmĭ place această muzică! Imĭ face adevărata impresie a viețeĭ — amestec de luptă, de liniște, de extaz — și note indiferente puse acolo, așa ca pentru le-gătură.

— Maĭ bine să cîntăm amîndoĭ la patru mânĭ ceva din Peer-Gynt; de atîta timp mĭ-aĭ făgăduit să cîntăm! Așa bine traducĭ în vorbe toate nuanțele muzicale! Bănuesc..., trebue să fiĭ și o bună, interpretă.

— Așĭ fi voit maĭ bine să ascult... azĭ pare-că gîndurile și simțirile mi se prefac în sunete... to-tușĭ... de și e mare îndrăzneala să cînțĭ cu «Re-gele armonieĭ», dar fiind-că o doreștĭ, sunt gata...

Tinerĭ, frumoșĭ... ea blondă și el brun, făcuțĭ pentru a se pricepe, artiștĭ pînă’n cele maĭ micĭ vibrațiunĭ ale ființeĭ lor... de ce viața îĭ ține de-părtațĭ ?!

Capriciurĭ ale viețeĭ, cine știe ce'ĭ așteaptă ? Cum curge melodia !... un acelașĭ gînd pare a fi inter-pretul. Se oglindește toată simțirea norvegiană, imaginĭ îțĭ trec pe dinainte, vezi fiordurile, ghețariĭ, cu minunăția și delicateța culorilor. Cine ar zice că Corina nu'ĭ muzicantă? Acum aŭ isprăvit și uimițĭ se uĭtă unul la altul.

— E o muzică furtunoasă, amețitoare!

— De aceea îmĭ place, răspunde Corina.

— Minunat interpretezĭ! se vede cît simțĭ și pri-cepĭ. De multe orĭ îmĭ voiŭ face luxul de-a te as-culta tălmăcind pe diferiți maeștri, cu deosebire aşĭ vrea să te ascult interpretînd vre-un Preludiu de Bach.

Pe cînd vorbeaŭ așa, nu’șĭ dedeaŭ seama că alăturĭ, în «logia», cercul obicĭnuit de prietinĭ și prietine îĭ ascultase cîntînd... de odată intrară cu toțiĭ:

— Venim de la întrunire. De ce n'aĭ fost și tu? Tocmaĭ de la întrunirea femeilor să lipseștĭ? Ce, nu eştĭ pentru emancipare?

— Știĭ ce a cerut femeile ? Dreptul de a purta aceĭașĭ îmbrăcăminte ca și bărbațiĭ. Ba, maĭ nostim, una s'a ridicat spunînd că e o insultă pentru in-teligența lor ca noĭ, bărbațiĭ, să le salutăm întâĭ, zicînd că prin aceasta noĭ dovedim că nu sunt egale ’n deșteptăcĭune cu noĭ.

— Lasă, lasă, criticule, că aĭ o limbă de tae ’n carne vie. N'a maĭ zis așa, doar nu pentru acea-sta s’aŭ întrunit și nu-ĭ aceasta o dovadă de e-mancipare.

— Ascultă, Zino, îĭ zise Popescu, îmĭ venea să intru în rolul meŭ de magistrat, să fac ordine; toate vorbeaŭ, nu știaĭ ce'ĭ acolo, maĭ răŭ ca o-poziția la Cameră. Păcat că nu aĭ fost și d-ta, voiam să văd de te ascultă, cum și ideile d-tale. Știm noĭ ceva, dar puțin de tot. Acum chestia aceasta fiind de actualitate, aĭ putea să ne introduci în misterele idealuluĭ d-tale.

— Cu drag, buniĭ meĭ prietenĭ, de și n’am isprăvit toate cercetările; dar vă voĭ arăta părerile mele relative la felul cum pricep și pe ce în-temeez eŭ desrobirea femeeĭ. Inainte însă de a începe să vă spun, vă voiŭ oferi un păhăruț de vutcă de mandarine și «des éclairs au café», pregătite de mine. Ce zicețĭ, primițĭ?

— Cum nu ! dar nu’mĭ închipuĭam că eştĭ și gospodină, Zino... te credeam numaĭ o artistă care trăește din idee și frumos, nevoind să se coboare pe pămînt.

— Iar începe «criticul» a'mĭ găsi calitățĭ, după ce la început îmĭ descoperea numaĭ lipsurĭ. Cri-ticule, gospodăria e o parte a economieĭ, econo-mia e inerentă chiar organismuluĭ femeeĭ, menit a strînge forțe pentru asigurarea specieĭ. Dar să lăsăm acestea de-oparte și să răspund Aniteĭ, care m’a întrebat de sunt pentru emancipare. Ce înțelegețĭ voĭ prin Emancipare ?

Femeile să aibă aceleașĭ drepturĭ ca bărbațiĭ și, pentru a nu se deosebi prin nimic, să poarte chiar aceĭașĭ îmbrăcăminte.

— Bravo, atuncĭ aceasta ’ĭ emanciparea femeeĭ, femeea să devină un al doilea bărbat — cu timpul va căpăta aceĭașĭ înfățișare. Pentru ca asemăna-rea să fie cît maĭ complectă, vă înșelați voĭ singure, căutînd a purta pecetea exterioară, fiind-că simțirile și ideile cu toată truda, credeți-mă, nu le vețĭ căpăta de cît pentru a vă zbuciuma din noŭ, căutînd să fițiĭ ĭar ca în trecut.

— Văd că îțĭ bațĭ joc de noĭ.

— De loc, dar trebue să știțĭ ce cerețĭ, carĭ sunt argumentele voastre științifice, pe ce sunt întemeĭate...

— Nu vezĭ tu în Franța, Anglia, Suedia, A-merica. . . de ce noĭ, Romîncele, să fim în urmă?

— Lăsațĭ moda, cel puțin în o chestie așa în-semnată, care cuprinde într'însa toată fericirea și perfecționarea ființeĭ noastre, tot viitorul economic, artistic, științific al raseĭ noastre. Eŭ nu vă voiŭ spune că femeile streinătățeĭ aŭ făcut bine saŭ răŭ. Ar trebui să fim în zilnică ciocnire de ideĭ cu ele, pentru a putea judeca cu propriĭ meĭ ochĭ, greșalele și foloasele. Ceea ce ne vine prin ziare saŭ cărțĭ e o parte din adevăr, dese orĭ și acela tăinuit.

De ce noĭ, Romîncele, să nu căutăm a ne feri greșalele făcute de ele, ne cerînd de cît aceea ce ar fi pruncĭos fericireĭ noaste?

Marele filosof german Kant a susținut că scopul pentru care e făcut omul, e însușĭ omul.

Omul fiind sie-însușĭ scop și fine, trebue să îndeplinească toate funcțiile necesare vețuireĭ luĭ — procrearea și perfecționarea procreăreĭ — este una și cea maĭ însemnată din manifestările viețeĭ. Pentru viața individuluĭ e necesară viața indivizilor, decĭ unirea în societate mică la în-ceput.

Organismul femeeĭ e menit înmulțireĭ și pur-tăreĭ specieĭ, decĭ ea e depozitara puterilor ne-cesare desvoltăreĭ specieĭ. Această fiziologică pre-dispoziție de a strînge, de a aduna, se învede-rează în toate mișcările eĭ, de pildă, o încruci-șare a brațelor și strîngerea la pĭept. Ea e care poartă în sînu-ĭ copilul, ea e care’ĭ adună zilnic capital de forțe nouă, dînd sub formă de energiĭ active numaĭ partea necesară propășireĭ specieĭ.

Acest rol de a naște este superior tuturor ce-lorlalte..... dar nu se sfîrșește, după cum credem, odată cu nașterea, ci merge crescînd în însem-nătate, pînă cînd ajunge a da societățeĭ un in-divid folositor luĭ și semenilor luĭ.

Această îndatorire începe din momentul pro-creăreĭ, fiind netăgăduită influența tuturor acțiu-nilor și stărilor noastre sufleteștĭ asupra copiluluĭ încă înainte de naștere. După mine, toate ramu-rile de activitate femeească trebue să fie în raport direct cu menirea de a naște.

Prin urmare, femeea va trebui să ocupe acele slujbe, carĭ nu vor fi în paguba menireĭ eĭ și să caute a desvolta și cultiva în ea toate calitățile, energiile — calitățĭ și energiĭ ce vor trece sub formă de tezaur ereditar specieĭ. Pentru conștiin-cioasa îndeplinire a roluluĭ de mamă, femeea este datoare a fi perfect sănătoasă, fizic și psihic, să aibă o cultură variată, întinsă, adîncă, deose-bită însă de cultura ce se dă bărbatuluĭ. Bărbatul și femeea fiind două puterĭ deosebite, tre-bue să se complecteze, nu să se egaleze, căcĭ numaĭ așa vor dar ceva perfect.

De aicĭ decurge deplina deosebire între educația și instrucția femeeĭ și cea a bărbatuluĭ.

Repet, această deosebire nu trebue făcută pen-tru că femeea nu ar avea inteligența necesară, de-a pricepe orĭ-ce, că nu ar putea munci orĭ-cît, dar pentru ca astă deosebire e necesară vieţeĭ și progresuluĭ specieĭ. Mi se va zice poate: azĭ femeea nu e mamă ? Da! e mamă numaĭ cu vorba, "superficial", fără a'șĭ putea îndepleni pînă la sfîr-șit, cu conștiință și judecată, rolul de mamă și educatoare.

Femeea de azĭ — înainte de orĭ-ce — e femeea care iubește; toate calitățile și acțiunile eĭ decurg din acest rol.

Această iubire e însușĭ robia eĭ, devenind de o intesitate așa de mare, că o orbește, și restul vieţeĭ e lipsit de culoare și interes. Desro-bită va fi femeea cînd înainte de orĭ-ce îșĭ va iubi copiiĭ, cînd va deveni activă, nedînd iubireĭ de cît însemnătatea datorită unuĭ act al viețeĭ, ră-mînîndu’ĭ timp și drag pentru rest: știință, bine, frumos. Vedețĭ dar, eŭ nu cer o egalisare a drep-turilor: sunt drepturĭ, de pildă cele politice, carĭ nu servesc la nimic femeeĭ, găsesc zadarnică și copilărească sbuciumarea pentru drepturĭ politice și civile, găsesc caraghioasă tendința de a purta aceĭașĭ haină ca și bărbatul, cum și sporturile a-cestea "à outrance".

Drepturile ce cer eŭ pentru femee pornesc din însășĭ nevoile menireĭ eĭ și le voiŭ limpezi cînd voiŭ intra pe cîmpul lupteĭ. Inainte de orĭ-ce caut eŭ singură a mă desrobi de pornirile moștenite, a mă înfrîna, a cristaliza în mine tipul femeeĭ ce visez.

— După cît pricep, Corină, îĭ zise Anita, tu ne lașĭ aprope tot în această stare, sub tutela bărbatuluĭ, căcĭ odată măritate, devenim minore. Bărbatul ia venitul banilor; fără consimțimîntul și împuternicirea luĭ n 'are valoare nicĭ un act al nostru. Femeile carĭ muncesc pentru leafă e ză-darnic, căcĭ daŭ bărbatuluĭ prețul munceĭ lor.

— Dar de ce nu spui cazul cînd nu aduc nimic în casă și totuşĭ bărbatul cheltuește cu întreținerea lor?

Ce v’am spus eŭ e o mică schițare, am voit să arăt menirea femeeĭ; trebue zile întregĭ de vorbă doar să poțĭ isprăvi înșirarea tuturor drep-turilor și îndatoririlor ce sunt imperativ cerute de această menire. Femeea ce văd eŭ — desrobită de greșita concepție a viețeĭ, va merge dreaptă și sigură pe drumul viețeĭ, fiind maĭ liberă de cît Doctoreasa, Avocata, Primăreasa, pe care o ve-dețĭ voĭ, cu toate drepturile eĭ civile și politice!

— Eĭ, doamnă Corină, ca să schimbĭ femeea din felul eĭ de-a fi, s’o facĭ a se depărta de toate ruginitele prejudițiĭ, trebue multă răbdare și, maĭ mult de cît orĭ-ce, îndrăzneală!

— Aĭ dreptate, Daniilescule. Nicĭ femeile, nicĭ bărbațiĭ nu sunt azĭ pătrunșĭ de faptul că eĭ tre-bue să lucreze pentru specie.

— Aceasta ar închega un ideal în viață, ideal ce cred că ar da ca rezultat maĭ multă siguranță și maĭ multă liniște viețeĭ. Noĭ, bărbațiĭ, ne tru-dim din nevoia de a face ceva, de a străluci. Fe-meea se trudește pentru a plăcea, a fi iubită; chiar lupta economică la dînsa e pornită din iubire, știind bine că și această parte e o forță în dragoste.

— Suntețĭ încredințate, zice Corina prietinelor eĭ, de adevărul spuselor mele?

— Pretinzĭ și tu prea mult, ca de odată să fim încredințate că aĭ dreptate! Destul e că tu ne daĭ prilejul de a gîndi alt-fel, căcĭ atuncĭ vom în-cepe a ne judeca și judeca alt-fel. Ideile ce tu în treacăt aĭ asvîrlit în spiritul nostru, pe nesim-țite vor prinde rădăcinĭ; convingerea pornită prin imitație rezonabilă, va da încet mult maĭ mare folos de cît dacă ar fi fost grăbită și curat imi-tație-modă.

— Bravo! s’ar zice că de pe acum începĭ a crede ! E un început bun, poate va fi și rodnic.

— Zic: îmĭ place cînd văd pe Sorin eșind din cercul muziceĭ pentru a se adăpa la alte isvoare.

— Sunt nevoit, doamnă, a eși din acest cerc, pentru a te putea pricepe.

X

— Ce minunățiĭ în odaia aceasta! De ce nu mĭ-aĭ arătat-o pînă acum, Sorine ? îĭ zice Gavri-lescu.

— Aici e templul gîndireĭ, simțireĭ mele ; rar intră prieteniĭ . ..

In adevăr, camera aceasta, toată ’n albastru și alb, e unică în felul eĭ. Din tavan pornesc dra-periĭ marĭ de Damasc albastru, căzînd la uși și ferestre, bogate faldurĭ prinse în brățare de ar-gint. Din loc în loc oglinzĭ de Veneția cu email albastru. Divane micĭ, formate din suprapunerĭ de catifea și mătase albastră cu ciucurĭ de argint; o sumă de perine zugrăvite, mese micĭ de lemn de trandafir, cu desemne mitologice pe ele, scaune de matase albastră zugrăvită, paravane cu florĭ de lotus, covor de Persia albastru. La mijloc și în două colțurĭ, plante exotice. Intr’un ungher, un piano deschis, în celalt un portret de femee — mărime naturală — în prinsoare de-argint, zîmbește în aurul păruluĭ, mîndră de frumusețea netălmă-ciților ochĭ verzĭ! . . Jos la picĭoarele eĭ, pe un «tripied», un vas de argint în care ard vecĭnic miresme. La dreapta vioara luĭ Sorin, la stînga arcușul. Nicĭ-un tabloŭ altul nu înveselește părețiĭ acesteĭ odăĭ-templu, unde tot e alb și albastru, afară de «lampaderele» rose.

In dreptul unuĭ pat, pe-o masă de fildeș, note, o călimară de argint şi un buchet de florĭ naturale, carĭ alcătuesc vorba «Corina».

— Eĭ, Sorine, Sorine, acesta e templul iubireĭ...

Copile, îțĭ istoveștĭ puterea să’ĭ prinzĭ umbra în sbor ! Nu vezĭ cît de depărtată e această femee de pămînt. Poartă numaĭ haină reală, restul e idee în ea. Și zîmbetul pare a'ĭ fi din alte lumĭ! Ce-o leagă de pămînt? Nimic! Uită-te bine, pare a’șĭ lua sborul! Toțĭ am iubit-o, avut-am nopțĭ de nesomn, minute de ură și blestem . . . dar zadarnic. Copilă îțĭ trece pe lîngă tine, fără să se uite, fără să'țĭ potolească jarul ce sufletul ți’l arde . ..

Se ’ntoarce, palida-față de copil, mistică în slăbiciunea eĭ, și în para ochilor negri ce ard de un nepotolit foc; se întoarce cu fața spre portre-tul femeeĭ cu ochĭ verzĭ și o chemare, ca o in-vocare, răsună în tăcerea odăeĭ:

«Pe razele din soare. . . ia’țĭ drumul înspre mine... din eterul albastru fă'țĭ haină... încet... încet te-apropie și șuvițe de aur în jur de gît înoadă ’mĭ ... și ochiĭ mi’ĭ orbește cu a gureĭ sărutărĭ.. . apoĭ sboară cu mine spre lumile ’nstelate, din dragoste ’nchegate .. .

Ascultă . . . ascultă glasul ce nopțĭ întregĭ te chĭamă, și brațe ’n vecĭ ’ntinde . . . doar mijloc să’țĭ cuprindă!. . . Luminează'mĭ calea cea ne a-gră și pustie! De tine . . . mă arde dorul... fiorĭ cutreeră ființa ... mă istovesc. . . par’că m'aĭ arde'n pară ... oh ! vino . . . vino . . . încet să te apropiĭ... și nu’țĭ maĭ lua sborul ... Orĭ frică'țĭ e de mine să nu te prihănesc?! Eștĭ sfîntă ca și în templu» . . .

Așa se roagă Sorin înaintea portretuluĭ Corineĭ,. a Corineĭ ce vede’n orĭ-ce face, în orĭ-ce zice.

Plînge Gavrilescu într’un colț.. . toată sufe-rința ce l-a ars, ce l-a făcut să urască pe Corina cu atîta patimă într’un timp, îĭ răsare acum în minte . . . milă 'ĭ e de Sorin . . , plînge, căcĭ îșĭ vede durerea în dorul acestuĭ copil.

— De ce te sbucĭumĭ așa, Sorine ? Ce, tu n'aĭ ĭubit încă? Femeĭ ca Ea nu aĭ văzut ? Alt dor nu te-a maĭ ars?

— Tot ce-am văzut, a fost o umbră, aŭ trecut pe lingă mine, fără ca sufletu'mĭ să le cheme Indrăgit am fost de artă și vioară ... dar de cînd am văzut pe Corina, îmbrăcată ’n aurul păru-lui, lîngă salcia de la Cîrlige, nu o maĭ pot uita!

Ași vrea să mă desmerde . . . bucura ochilor eĭ, din dragul de mine să s’aprindă. De cîte orĭ cat să’ĭ spun că o ĭubesc... un nu știŭ ce îmĭ îngheață vorba ’n gură . . . nu’ndrăznesc, mi'ĭ frică; îmĭ pare așa curată, așa de neaevea!

Acasă mă ’ntorc maĭ trist, curios . . . totușĭ, îmĭ pare bine că nu am supărat-o. Nopți întregĭ mă închid în această odae, cu aceste luminĭ rose, îl cînt, dar în zadar.

— Totușĭ, vă văd alăturĭ în orĭ-ce adunare; de multe orĭ mĭ s’a părut că ea te privește c'un drag deosebit, că fața i se luminează cînd tu răsaĭ în ușă. Zi, Sorine, nu cum-va Corina te iubește și tu nu vreĭ să spuĭ?

— De m’ar ĭubi, nu aşĭ chema-o’n zadar, de m'ar iubi, nu aşĭ aștepta-o fără să pot face ni-mic. De m’ar ĭubi, ’mĭ-așĭ asculta sufletul cîn-tînd . . . ființa vibrînd ... aşĭ reînvia sub desmer-darea privirilor eĭ . . . s’ar închega în fraze muzicale gîndirĭ ce ar uĭmi-o. Dar, așa nu pot nimic face, puterea de creațiune se stinge. . . cîntece nu maĭ aud ... tot e jale.. . tot e negru, pustiŭ.

Ce'ĭ drept, de lunĭ întregĭ de cînd se cunoscuse, se vedeaŭ la vilă, la teatru, fără ca Sorin să îndrăznească a spune Corineĭ de patima ce’l ardea. Toțĭ vorbeaŭ de aceasta, toțĭ credeaŭ maĭ mult de cît era; căcĭ așa e gura lumeĭ, nepotolită și inconștientă de răul ce face.

In acest timp Corina simțea numaĭ ca o exal-tare în puterea de-a lucra; creerul era limpede și vederile înainte maĭ largĭ, maĭ ascuțite. De multe orĭ, așa blînde armoniĭ îĭ cînta ’n suflet, și aceasta maĭ totdeauna înainte de-a veni Sorin, saŭ în timpul cînd era la vilă. Vecĭnic Ea’l încuraja să lucreze, îĭ analiza compozițiile trecute, ca și cum ar fi fost muzicantă . . . Corineĭ îl părea că pentru dînsa e o datorie a încuraja pe Sorin, a’l face să lucreze . . . aceasta ca o răsplată pentru senzațiile ce’ĭ dăduse muzica luĭ. Dar de ce era tristă cînd pleca Sorin?

Simțea aceasta, și totuşĭ nu voĭa să judece, nu pricepea că trebue să fie o stare neobicînuită.

XI

Tot ce are Iașul maĭ ales, și-a dat întîlnire la balul-concert ce Sorin, «Regele armonieĭ», dă pentru a cînta simfonia luĭ. «Visul». Un capriciŭ de artist l-a făcut să roage ca toate damele să fie costumate mitologic. Acest bal este pentru sfîr-șitul carnavaluluĭ și promite a fi ceva cu totul deosebit.

In șir sunt treĭ saloane, de un "eclectism" de decor unic. Alăturĭ chiar de "templul gîndireĭ" este cel maĭ mare dintre saloane, unde rosul mo-bilelor și a gerbelor de lumină electrică, armoni-zează de minune cu verdele plantelor exotice și albul argintiŭ al oglinzilor ce pleacă din tavan pînă’n podea. Tablourĭ și gobelinurĭ alese, în acest salon, păstrat pentru marile concerte și balurĭ.

Cu cît neastîmpăr așteaptă Sorin pe Corina !

De ce întîrzie oare? Iat’o! Ochiĭ sunt uĭmițĭ. E ea orĭ vre-o închipuire? Ce ușor lunecă și cum se desprind luminĭ de pe ea... luminĭ albe, ca ghĭața’n nopțile cu lună. Rochia'ĭ, făcută dintr’o rețea de mărgele albe strălucinde pe un fund de țesătură de-argint, are din loc în loc asvîrlit frunze de diamant. Pe părul strîns grecește, aceleașĭ frunze de diamant, pe frunte o semilună. Cînd se mișcă, raze de lumină rece se desprind de pe ea. Ne-tălmăcițiĭ ochĭ par a urmări prin lumile de basme nu știŭ ce vedeniĭ. I se rumenește chipul ca floarea de măr, cînd Sorin îĭ vine întru întîmpinare c’un buchet de orhidee albe. C’un genunchĭŭ la pă-mînt i le îmbie și cu ochi ca’n friguri privind’o, îĭ soarbe întreaga ființă. Nimeni nu maĭ lipsește. Cît mîngîe ochiul acesteĭ femeĭ frumoase, adunate pentru a asculta zbuciumul unuĭ suflet... ars de-a dragosteĭ văpae!

Porțile «templuluĭ gîndireĭ» s’aŭ deschis. O lu-mină, slabă ca a uneĭ candele, abĭa te lasă să ghiceștĭ conturul uneĭ umbre ce se mișcă de icĭ-colo în odaĭa-templu. In prinsorile ușeĭ, Sorin se arată, cu vioara și arcușul în mînă. Bogate plete negre ’ĭ cad pe umeri, fața e ca ceara. Luĭ îĭ pare că azĭ pentru prima oară a văzut pe Corina... că pentru prima dată’ĭ cîntă poemul sufletuluĭ. . . Va-lurĭ . .. valurĭ blînde... vine armonia ca o magie ce-a amuțit toate gîndurile și conștiințile. Note joase, triste... și’ncet-încet maĭ puternice, ve-sele ... sguduitoare. Visul întrupat în umbră și tăcere îmbracă haina lumineĭ, a bucurieĭ. Sorin, cel uitat cu gîndurile la început, pare un altul.

Ușile «templuluĭ gîndireĭ» s’aŭ închis.

Corina se simte’n prada unuĭ sentiment curios pare că’șĭ aude sbucĭumul gîndireĭ, pare că’n va-luri furioase s’ar sui ceva spre inimă. . . gîndul par’că’șĭ pierde limpedele șiruri.

S’a retras pe nesimțite în sera de alăturĭ, așe-zîndu-se pe un scaun de «bambou» sub umbra unuĭ portocal înflorit; de-odată gîndurile’ĭ tac și-nu aude de cît regulata cădere a năstrapilor de apă în svîrlitorĭ de marmoră.

Sorin a urmărit-o cu ochiĭ; — văzînd-o că dis-pare în seră, o pricepe chinuită de gîndurĭ și tresare de bucurie. Copilul sfios pare-a căpăta curaj acum, cînd se bănuește ĭubit. Oaspețiĭ, uniĭ danțează, alțiĭ tăinuesc la bufet; nimenĭ nu’ĭ poate vedea unde dispare, nicĭ pricepe unde se duce.

Intră’n «odaĭa templu» unde'ĭ portretul Corineĭ, aprinde «lampaderele» rose, deschide ușa care dă în seră.

Tiptil. .. tiptil se apropie de Corina; ca un copil o prinde de mînă. Ea îl urmează fără împotrivire ; tăcînd, intră în templu. O duce în dreptul el, unde’n vas de argint ard vecinie miresme amețitoare. Cu mîna'ĭ arată portretul, se uĭtă la Corina adevărată... la cea pictată ... aceĭașĭ ochĭ ne-vinovațĭ, aceĭașĭ ochi netălmăcițĭ.

Corina rotește privirea ’n jur, se vede multi-plicată în oglinzile venețiene. . . pricepe că Ea’i aceĭa la picĭoarele căreia — ca înaintea uneĭ di-vinitățĭ — ard miresme ’mbătătoare . . . pricepe că’ĭ iubită, că’ĭ întîiul vis al luĭ Sorin! Iĭ privește lacom chipul, ca pentru a’l țintui pe vecĭ în creer... se lămurește tumultul gîndireĭ. . . pri-cepe muzicele ce'ĭ cîntaŭ așa blind în suflet, cînd vedea orĭ aștepta pe Sorin. . .

Se pricepe pe Ea, și totuşĭ îĭ e frică să creadă!

Iubirea? Ea să iubească, ea care fuge de iu-bire, spunînd că îubirea'ĭ sclavia femeeĭ ?... nu, nu se poate! Dar fiorĭ o cutremură... un nu știŭ ce îĭ aprinde bujorĭ în față. ..

Toată hotărîrea luĭ Sorin de-a'ĭ spune ĭubirea, pîere înaintea muteĭ, netălmăciteĭ stărĭ... pleacă, lăsînd-o singură ’n odaĭa-templu, unde tot îĭ spune că el o iubește

Se așează ’n neștire pe divan.

Din salonul unde se danțează, vin valurĭ de armoniĭ vesele. Nu le maĭ pricepe glasul, căcĭ basme'ĭ trec prin cap, basmele vecĭniceĭ îndră-gostirĭ.

XII

Iarna și-a strîns haina'ĭ de ninsorĭ. Intreaga fire e schimbată, aburĭ calzĭ se 'nalță de jos în spre cer; cîmpia începe a’șĭ rîde fața'ĭ verde, smălțată icĭ-colo de alb, galben, roșu... Toate par maĭ vesele. Corina, cu amiciĭ și amicele găzduite ’n vila eĭ, plecară pe jos înspre Șorogarĭ, ca să admire frumusețile natureĭ, să observe viața și activitatea țărancelor.

— Nu găsițĭ, zice Corina, că'ĭ bine să sfătueștĭ din cînd în cînd cu țăranul, vorbindu'ĭ limba, pri-vindu'ĭ viața, ascultîndu’ĭ dorurile și neajunsurile? Numaĭ așa începi a te apropia de el, a’l pricepe, și a’țĭ întipări că viața fericită cere puterea de-a te mulțumi cu maĭ puțin, alcătuind din nimicurĭ bucuriĭ carĭ te’ntineresc.

— Te mulțumeștĭ, îĭ zice Daniilescu, cu viața țăranceĭ? Aĭ da îndoiala și melancolia iscusiteĭ d-tale priceperĭ pe inconștienta eĭ veselie? Crezĭ că ea știe a’șĭ îngriji și înfrumuseța viața? A păs-trat din moșĭ-strămoșĭ cîteva obiceiurĭ; acelea'ĭ formează toată zestrea intelectuală, zestre ce va trece maĭ mult saă maĭ puțin știrbită generațieĭ eĭ. Cîteva buchĭ învățate ’n școală le-a uĭtat de mult, dacă nu cum-va le uĭtase chiar din școală. Ereditatea psihologică ce transmite copiilor eĭ e simplă de tot și cum vreaĭ să fĭe alt-fel cînd ea nu pricepe binele și frumosul din jurul eĭ, cînd ea nu înțelege frumusețile natureĭ; cum să poată dar a’șĭ face viața rodnică în bucuriĭ materiale și morale?

— Și, zice Anita Longhinescu, ce minunat in-strument de cultură, de civilizație, e femeea; ce mult s'ar schimba viața țăranuluĭ nostru, dacă ță-ranceĭ ar căuta să'ĭ sădească din școală alte principiĭ, alte aspirațiĭ, alte obiceĭurĭ!

Femeile de la țară nu maĭ știŭ azĭ a țese pînza, a cunoaște buruenele ce le pot servĭ de leac la diferite boale, orĭ pregăti untul, brînza, smîntîna, îngriji bucățica de grădină, crește păsările ce aŭ. Totul e lăsat la voĭa întîmplăreĭ, munca ce fac de multe orĭ e grea — și acela de frica bătăilor; banul, mult-puțin ce a cîștigat, trece la cîrciuma jupînuluĭ Șulim orĭ losub; copil, de'ĭ aŭ, sunt re-zultatul uneĭ bestialitățĭ depravate și de cele maĭ multe orĭ o nepoftită belea.

— Poftim! ĭa te uĭtă, zice Corina, la femeea ceĭa, cum fuge cu o găină și cîte-va ouă ’n poală! Cine ghicește unde le duce?

Bravo! nu am avut mult de așțeptat, uĭte-o, a intrat în circiumă. Maĭ sunt cîțĭva paşĭ, aĭdem ĭute să vedem ce va face.

Zis și făcut. Prietiniĭ s'aŭ și apropiat șipîndesc pe o ferestrue ca să vadă c'ĭ înăuntru.

Nenorocita! a dat ouăle, și găina afurisituluĭ de jidan, care ĭ-a umplut un păhăruț cu un rachiŭ roșior și dulce.

— Ține, lele Marghĭoală, de mult n’aĭ maĭ venit pe la mine! Femeĭa mea te ĭubește mult, dorea să te vadă... Sură... Sură, vin ĭute de cinstește cu lelea Marghĭoala... Sura a venit; dintr’o aruncă-tură de ochiŭ a văzut ce se petrece și se bucură.

— Cu bine, jupîneasă Sură, jupîne Șloim!.. Noroc!

Mă bucur că vi era dor de mine... știŭ eŭ cine mă ĭubește. E, că bun e și dulcișor!

— Șloĭm! maĭ toarnă un păhăruț!

Apoĭ cînd femeea e numaĭ bună de tîrg, începe a neguța găina și ouăle. Ba că ouăle’s cam vechĭ, ba găina bătrînă; le cumpără pe vre-o treĭzecĭ, patruzecĭ de banĭ.

Lelea Marghĭoala e voĭoasă. Jupîneasa Sura și jupînul Șloim aŭ cinstit-o cu rachiŭ dulcișor, do-vadă c’o ĭubesc... maĭ mult încă, i-aŭ dat ș’atâția banĭ... Acasă sunt numaĭ vre-o cincĭ copiĭ, o mamă bătrînă; și bărbatul în ĭrană a luat plata pentru lucru la moșia boeruluĭ.

Dar. . , rachiul lucrează ’n cap... și nenorocita femee nu vede sărăcia care-o are, nicĭ cea care-o așteaptă. Un codru de mămăligă și două-treĭ cepe... e destulă mîncare!

Prieteniĭ, îngrozițĭ, se trag de la fereastră; li se strînge inima. Venise să’șĭ răcorească sufletul în simplicitatea viețeĭ de la țară ... și cînd colo, ce-aŭ văzut? Pleacă maĭ la vale spre poarta sa-tuluĭ, acolo sunt vre-o doĭ nucĭ și cu lăițĭ sub eĭ.

— Vedețĭ de unde trebue să începem a lucra ?

Stratul ce trebuia să fie tînăr și bun, e putred, otrăvit. Aci e majoritatea care trebue înălțată spre viață și reînviere ! Voĭ, femeĭ care facețĭ parte din societatea de «Desrobire», de aicĭ începețĭ a lucra. Odată ce țăranca va fi îndrumată spre viața ac-tivă, spre simțul rușineĭ și al cinsteĭ, spre păstrarea religieĭ și a datinelor strămoșeștĭ, aeeastă clasă — care trebue să fie sprijinul și rezerva de unde să se recruteze noĭ puterĭ pentru țară — se va ’n-drepta pe nesimțite.

Această îndreptare va readuce vigoarea și fru-musețea tipuluĭ romînesc, mîndria și credința, carĭ aŭ fost scutul țăreî în grele împrejurărĭ. Nu maĭ cerețĭ drepturi civile, egalitate ’n funcții, etc. Chiar dacă aceasta ar fi menirea femeeĭ, nu’ĭ pregătit nicĭ fizicul, nicĭ psihicul; nu creați antinomiĭ, nu începeți de la coadă. Maĭ întîĭ pustiițĭ țara de leneșe, de vițioase, de nedestoinice. Mergețĭ treptat, de la femeea țărancă, îndrumați-o spre fericire și 'ncet-încet ridicați-vă le femeile din clasa de sus. Invățați-le să’șĭ îndeplinească datoriile ce aŭ, înainte de-a le crea noĭ îndatorirĭ. Inainte de a fi avocate și doctorese, ministrese și deputate . . . lăsațĭ vi-zitele și intrigile, cărțile și cochetăria, minciuna și spoiala, căutațĭ a vă îndruma și îndruma țăranca spre bine. Să eșim și să o scoatem din starea de depravare morală, de ruină fizico-psiho-logică și economică. Atuncĭ vom face pentru țara și nația noastră un maĭ mare bine, cu resfrîngerĭ maĭ adîncĭ în viitor de cît dacă am ocupa acele slujbe cu titlurĭ pompoase, carĭ de multe orĭ ascund sub strălucirea numeluĭ micimea și imorali-tatea cea maĭ mare. Slujbele acestea ne vor preface cu totul caracterul și cu timpul, pricepînd intuitiv tot răul nesocotitelor noastre cererĭ, vom căuta să ne întoarcem la starea actuală, prefă-cînd-o în ideal!

— Ce am putea face, zice Gavrilescu, așa ca țăranca să nu maĭ fie în starea actuală? Aĭ voĭ s’o egalezi în cultură cu femeea din clasa maĭ de sus ? Crezĭ în perfecta egalizare a tuturor păturilor sociale, crezĭ într’un viitor cînd toțĭ vom fi de-opotrivă din punctul de vedere economic și in-telectual?

— Cîtușĭ de puțin! Nu cred în perfecta egali-zare economică și intelectuală. Cînd fie-care suntem înzestrațĭ cu diferite puterĭ intelectuale, orĭ cît de egal împrăștiate vor fi cunoștințele, unul deștept va prinde și reține maĭ mult, iar altul maĭ puțin deștept, contrar. Capitalele intelectuale vor fi deodată deosebite.

Cînd e vorba de capitalul economic, și acela atîrnă de aplecarea spre strîngere și cheltuială a unuĭa și altuĭa, aplecare ce poate da un plus saŭ un minus, care la rîndul luĭ va crește.

Afară de aceasta, o așa stare socială nu ar pre-supune evoluția la baza eĭ, lucru cu totul protivnic tuturor principiilor științifice de desvoltare și progres.

Așĭ vrea însă ca fie-care să fie mîndru de starea luĭ socială, să lupte pentru a ajunge maĭ sus. Această luptă nu va putea-o duce de cît atuncĭ cînd va pricepe și îndeplinĭ perfect îndatoririle stă-reĭ sociale în care se află. Oameniĭ trebue să se pătrundă că toate meseriile, industriile, cunoștințele, slujbele, de la cea maĭ de jos pînă la cea maĭ de sus, toate felurile de activitățĭ sunt nerviĭ și factorĭ aĭ viețeĭ.

Viața fiind causa și scopul final, nu avem de ce crede o stare saŭ o activitate inferioară orĭ supe-rioară celeĭ-l'alte cînd toate pornesc de la acelașĭ principiŭ și converg spre acelaș scop. Trebue să ne pătrundem odată de identitatea vieţeĭ sub toate aspectele eĭ, trebue să ne pătrundem de legătura cea mare care stă între activitatea uneĭ furnicĭ și cea a creatoruluĭ, a savantuluĭ celuĭ maĭ genial. Și unul și altul lucrează pentru a viețui, și cînd zic a viețui, nu’ĭ în înțelesul îngust al cuvîntuluĭ, hrană, somn, petrecere, — ci’n înțelesul larg al mișcăreĭ continue, al evoluțieĭ neîntrerupte. Așa fiind, trebue ca școalele cu programele lor să ajungă real acest scop; cum era vorba de femee, va trebui ca toată educația și instrucția ce se dă azĭ în școalele noastre să fie schimbată și potrivită menireĭ ce avem în societate. Această schimbare nu poate fi adusă la îndeplinire de cît de femeĭ, carĭ singure pot judeca maĭ bine ceea ce'ĭ trebuincios mareĭ îndatorirĭ de «zămislire și desă-vîrșire a specieĭ» A noastră e această datorie și orĭ-ce am face, menirea'ĭ în organismul nostru, nu o putem schimba!

— Cel întîĭ pas de făcut, e de-a lucra contra vițiilor ce ne-aŭ copleșit sexul. Numaĭ așa îl vom întări și pregăti pentru a’șĭ putea îndeplini cu drag și pricepere îndatoririle menireĭ luĭ.

— De atîta timp mă gîndesc de unde s'ar putea începe, așa ca totul să meargă ’n ordine naturală, ca nu scăpînd de un rău, să dăm în altul și maĭ mare. Indreptînd activitatea femeeĭ pe drumul menireĭ, sporindu'ĭ cîmpul activitățeĭ, cred că va ajunge «spre desrobire», adevărata desrobire, aceea a greșiteĭ concepțiĭ de viață.

E o idee ce mă urmărește și chinuește de mult, un ideal căruĭa am hărăzit toate puterile inteli-gențeĭ, tot interesul și dragul de viață.....

Să ne întoarcem acasă, prietinĭ; venisem să ne întărim și reînoim sufletul în atmosfera viețeĭ simple și neînrăutățite a țăranuluĭ.

Puținul ce am văzut, adăogat la multul ce bă-nuim și deducem, ne-a întristat !

Acasă Sorin va face muzică... saŭ vom citi ceva, orĭ Daniilescu, pictorul, ne va explica relativitatea culorilor, deosebirea uneĭ școale de alta... Inăl-țîndu-ne în lumea curată a ideeĭ, ne vom curăți sufletul de relele în tipărirĭ.

XIII

La vila «Iluzieĭ», cuĭbul de gîndire al Corineĭ, un parc îmbătrînit de vremurĭ întinde pînza co-pacilor încărunțițĭ de ’ndrăgostire. Cît cu ochiĭ poți prinde, e domnia albuluĭ. Cel mal minunat lucru însă, e aleea de merĭ ce pleacă din fața teraseĭ pînă 'n fundul grădineĭ la eleșteu, sfîrșin-du-se acolo c'un îmbătrînit măr ce’șĭ întinde brațe înălbite. Sub el este o bancă. La ’ntreaga vilă ferestrele sunt în lăturĭ, soarele reînviereĭ umple casa de lumină și haz. Toțĭ oaspețiĭ Corineĭ aŭ plecat de cîteva zile, nerămînînd de cît Sorin, care sus în bibliotecă spune pianuluĭ toată pa-tima’ĭ pentru Corina.

— Sorine, Sorine, strigă Corina de jos de pe terasă, mergĭ în grădină?

Sorin n’o aude și ea pleacă singură cu manus-crisele ’n bloc căcĭ făgăduise să’ĭ citească din ro-manul ce scriea. Merge spre banca ’ndrăgită, sub mărul înflorit. Pe cărarea moale, verde ca sma-ragdul, pasul Corineĭ lunecă ușor, mișcîndu-se ca o undă de lumină în lumea aceea de alb. Alb la dreapta, alb la stînga, printre sdrențurile albe ale merilor, crîmpee de cer albastru se oglindesc în transparența petalelor rumeniĭ. Rochia rose a Co-rineĭ pare-o șuviță de lumină, înfoindu-se în adierea vîntuluĭ. Merge, merge înainte!

Din cînd în cînd, purtate de vînt, petale albe, înaripate și strălucinde de ultima secundă de’n-drăgostire, cad peste ea, voind să o momească, să o îmbete de mirosul lor, de albeața lor ru-menie, delicată. Merge Corina ca printr’o lume de ninsorĭ, cu sufletul ușor, tînără, dezrobită de patimĭ și suferințĭ. Ar vrea să fie sora acesteĭ lumĭ de florĭ, să albă puterea viețeĭ, fără acea a gîndireĭ, a neîntrerupteĭ analize . . . s'ar fi dus pînă la capătul pămîntuluĭ, fericită, înaripată cum era! Iat’o ajunsă sub bătrînul măr! Se așează pe bancă și privește înainte’ĭ lumea aceasta alb-ru-menie. Petale flutură ’n aer, se desmiardăde aurul păruluĭ și'ĭ cad pe față, în poală, pe umerĭ..

De la întregul cuprins — îĭ vin ispite de viață, dor de împătimire. Miresmele acestea de florĭ de măr... ce senzațiĭ curioase ’ĭ toarnă ’n vine!

Pare-că tot îĭ spune:

«Privește, ne-am îmbrăcat în haine luminoase! Tremurînde de nerăbdare, ne așteptăm mirele.... e ziua reînviereĭ pentru o viață de cîntece și des-merdărĭ... N'auzĭ tu cum blînd cîntă zefirul... și petalele sfioase cum sărutare ’șĭ daŭ?

Eștĭ tînără, frumoasă.,, aurul din păru’țĭ de la soare ’l aĭ ? Unde ’ĭ sburătorul ca mijloc să ’țĭ îndoae și ființa să ’țĭ soarbă în sărutărĭ de foc?

Tresarĭ, cutremurată, de-a dragosteĭ văpae, în-tinzĭ brațe spre dînsul... în mreje dor să ’țĭ cadă!... Il auzi cum vine... de și poate ’ĭ departe... și ochiul joacă ’n lacrimĭ... dornic de-o sărutare !»

Așa ’ĭ spuneaŭ ĭarba verde, florile de măr, gîn-daciĭ ce mișunaŭ, păsările ce’șĭ ciripeaŭ iubirea, crîmpeele de cer albastru. De la ’ntreg pămîntul porneaŭ glasurĭ tainice, îndemnătoare de iubire. Sufletul eĭ tresărea ca de-un extaz... nu'ĭ părea cu putință ca ea să iubească... Și pe cine ar fi putut iubi ea ?

Sorin... Sorin, regele-armonieĭ, numaĭ înaintea luĭ s’a cutremurat... numaĭ chipul luĭ vede răsă-rindu’ĭ înainte de atîta timp... și de cîte-orĭ îl aude glasul, îl vede gestul! Șade Corina cu mînile pe genunchĭ, a uitat de toate creațiile eĭ, ascultă în-demnurile ce'ĭ vin de la natura ’ntreagă, pricepe: Iubirea e farmecul viețeĭ.

O senzație nouă ce o umple de nedumerire și extaz. Viața se desfășoară sub altă ’nfățișare ochilor eĭ. Atîtea primăverĭ și verĭ aŭ trecut... de ce atuncĭ nu ’ĭ vorbeaŭ cu acelașĭ înțeles ? Cum era sufletul eĭ atuncĭ ! Cine, ce l-a schimbat acuma? El... așteptatul, ce ’ĭ răsare înainte, lunecînd prin-tre lumea de petale ce calea’ĭ ațin. Așa copil... cu ochiĭ luĭ de pară... ce pare că o ard, o țin-tuesc de și’s așa departe! Abia la mijlocul aleeĭ e Sorin, și ea pare-că 'l simte, tremură de ne-răbdare, se uĭtă cu ochiĭ mărițĭ de patimă, și totuşĭ tace, căcĭ îl e frică să nu amuțească muzica dragosteĭ nemărturisite. Ce copil pare cînd zîm-betul bucurieĭ îl flutură pe față! Frumoșiĭ, sfioșiĭ ochĭ, ce sigur aŭ știut s’o robească ! Și... nu’ĭ pare răŭ !

— Plecașĭ, Zino, fără să mă chemĭ! Aĭ auzit cum cîntam? Te-am așteptat atîta timp; văzînd că nu viĭ, m’am scoborît, am căutat prin odăĭ și apoĭ îndrumatu-m'am spre mărul cărunțit. Ce frumoasă eştĭ sub ploaia de petale! Nu’ĭ fi sora florilor, nu aĭ furat aurul din soare, spre a mi-te ’ncununa?... Așa zicînd, ia un pumn de petale și ’ĭ svîrli ’n față, apoĭ rîse nebunatic, bucuros c’a speriat-o. Ea se scutură zîmbind.

— Șezĭ colea lîngă mine să'țĭ citesc.

Se așează unul lîngă altul. Corina începe-a citi. Glasul eĭ cu totul schimbat, vibrează de'mpăti-mire, cu nu știu ce blînde modulărĭ carĭ zgudue pînă’n adînc. Plerduțĭ în lumea aceasta albă, mo-leșițĭ de miresmele florilor de măr ce’l împresoară, iubirea ce de-atîta timp le răscolește ’n suflet, îĭ cutremură. Bietul Sorin a purtat cu el prin balurĭ, concerte, vizite, iubirea, nețărmurita iubire pentru Corina. N'a îndrăznit să ĭ-o spue, dar azĭ, cînd tot glăsuește a iubire... vamal putea oare tăcea?

Corina citește... citește înainte... el nu’ĭ înțelege vorbele, ale căror modulărĭ îl zgudue. Nu, nu maĭ poate... se apropie maĭ tare de ea, îĭ lunecă o mînă pe după talie... e’n genunchĭ... ĭ-a ’nlănțuit tot mijlocul. Se așează cu capul pe genunchiĭ eĭ, lacom o privește... a uitat tot ce vrea să’ĭ spue... Nu de atîtea orĭ ĭ-a spus cu gîndul că e ’ntîĭa și singura’ĭ iubire? Ridică capul, o privește țintă cu ochi ce ard... ea, mută, cu privirea muiată ’n lacimĭ de fericire, îĭ spune al sufletuluĭ zbucĭum. Se ațintesc din ce în ce maĭ tare... inconștient se apropie... Ea ’ĭ înoadă mînele în jur de gît... și cu buzele îșĭ sorb viața, glăsuind al viețeĭ în-țeles...

Mărul îșĭ scutură petalele ’ncărunțite peste ca-pul celor doĭ îndrăgostițĭ, ce la poalele luĭ aŭ pe-cetluit c’o sărutare... a viețeĭ deslegare; petalele albe-rumeniĭ i-aŭ acoperit, ascunzîndu’ĭ de lumea întreagă. Păsărĭ, iarbă, zefirul, eleșteul, în cor cîntă a dragosteĭ învingere.

Timizĭ, Corina și Sorin se uĭtă unul la altul, le pare c'a fost vis, nu Eĭ s’aŭ sărutat.

XIV

Trecuse timp de la acea sărutare. Iubirea Co-rneĭ creștea zĭ cu zĭ. In exterior nimic schimbat, doar numaĭ ochiĭ, ca urmărind un vis interior de-o negrăită frumusețe. Din cînd în cînd un zîmbet îl flutură, luminîndu’ĭ fața de bucurie. Se simte iubită; tot în purtarea luĭ Sorin, de la cel maĭ mic gest pînă la cea maĭ însemnată vorbă, tot îĭ spune că'ĭ îndumnezeită.

De ce nu l-a întîlnit de mult în cale, din mi-nutul cînd a început a pricepe ce 'ĭ viața?

De ce a întîlnit pe-acel om, mortul eĭ bărbat, care-a luat-o ca pe-o pradă, plătindu-ĭ cu averea întreagă, dăruită prin testament, faptul că s’a ho-tărît să'ĭ fie nevastă?

Mama eĭ a silit-o să’l ia; eĭ, frică+ĭ era de dîn-sul; nu știu ce, tainic, o depărta, nu știu ce adîncă. intuiție îĭ spunea că ea nu'ĭ pentru el de cît un animal frumos, stîrnitor de pofte ce isvorăsc ne-potolite, arzătoare. S’a dat bărbatuluĭ, căcĭ legea, o îndatora, era obiectul luĭ. Sufletul eĭ însă s’a depărtat cu groază, nu s’a cutremurat de iubire. Tot timpul cît a trăit Cernescu, Corina ĭ-a fost credincioasă, credință păstrată și atîția anĭ după, moarte.

Sufletul și inteligența s'aŭ contopit în dragostea, pentru frumos, pentru artă. A cercetat și priceput tot ce o înconjura, jertfind științeĭ și arteĭ toate minutele viețeĭ. Iubit-a ea pe cine-va? Nu, nimenĭ nu a cutremurat-o cu privirea saŭ cu vorba, nimenĭ nu a urmărit-o ceasurĭ și zile întregĭ cu amintirea ființeĭ luĭ, nimenĭ n’a născut în ea dorul de a’ĭ avea lîngă dînsa, de-a se perde în ființa luĭ. A trecut în viață, sguduită numaĭ de emoțiile arteĭ, a științeĭ, de dragul pentru ceĭ carĭ sufăr, ce’s chinuițĭ...

S’a crezut o intelectuală cu sufletul sterp... și acum... acum o arde acea sărutare... prevestitoare de nu știŭ ce lumĭ taĭnice, de bucuriĭ!

De cîte orĭ, de la acea zi, cînd îmbrățișarea luĭ Sorin a deschis lumĭ nouă gîndireĭ eĭ, se cutre-mură de amintirĭ și visează visurĭ nebune! «E tîrziŭ». Dorm toţĭ oaspețiĭ el din vilă... e'tîrziu de-tot... pe fereastra deschisă, vin în dormitor, miresme amețitoare de florĭ de salcîm. Cu părul pe spate, în haină de mătase albastră, Corina se preumblă în lungul și latul odăeĭ, unde tot e albastru, unde se vede în întregime în oglinzile ce redaŭ sculpturala'ĭ frumusețe, făcînd-o de multe orĭ să se ’nfioare ea de frumusețea eĭ.

Sorin a fost și maĭ plin de dragul de ea în astă-seară. Simțea pare-că impalpabile scînteĭ de iubire arzînd-o, pare-că ochiĭ luĭ o sorbiaŭ, se simția atrasă spre el, tremurînd de bucurie, de extaz. Preumblîndu-se în lungul și latul odăeĭ, Co-rina gîndește... vorbește’n neștire... fiind sigură că toţĭ dorm, că nimenĭ nu o aude... căcĭ e tîrziŭ, tîrziŭ de tot.

«Sorin... Sorin nu e aicĭ... eŭ totuşĭ îl văd, îl simt...

«Privirea luĭ străbate prin toate fibrele ființeĭ mele... dorințĭ și ferbințelĭ îmĭ curg în vine.

«Mă arde privirea lui, mă topesc ca și cum o «nevăzută mînă m’ar ținea’n pară.

«Mă cutremur, zguduită de-o putere necunoscută.

«Ochiĭ se ’ntunecă în orbite. Ințelesul și che-«mările lucrurilor conjurătoare nu le maĭ pricep.

«Vino... vino, dorul te chĭamă, zadarnic e in-«teligența, zadarnic e voința... nepotolitul dor să’l «sting eŭ nu maĭ pot... A luĭ... numaĭ a lui! Pe «cine am de păstrat? Părerĭ, credințĭ falșe? Nu «trebue oare omul să meargă unul spre altul, nu «suntem făcuțĭ spre a ne contopĭ ? Și cine 'mĭ -«ține seamă de nebunele jertfe ale cărneĭ? Ideile, «principiile mele de «desrobire» nu vor triumfa ele și fără această copilărească jertfă?

«Nu voiŭ ajunge oare acolo unde vreaŭ, fără «să sufăr? Nicĭ o bucurie în viața mea! . . în «urmă e. întuneric . . . nicĭ clipa ’n care ființa «ta se stinge’n sărutări ce ard . . . orĭ zoriĭ dimi-«nețeĭ cînd floarea îmbobocită petale înrumenite «le dă spre desmerdare la al Soareluĭ aur ! .. ni-«mica . . . doar robia la oarba hotărîre a nemi-«loaseĭ soarte . . . Inainte . . . Inainte ... cît min-«tea mea cuprinde .. . nesiguranța și vecĭnica în-««doĭală de orĭ și ce credință! . .»

«Tacĭ, carne păcătoasă! Cînd mintea mea se «'nalță spre ale cugetăreĭ nețărmurite întinsurĭ, «cînd porțile gîndireĭ larg canaturile'șĭ deschide «dînd fireĭ rafinate mîndria, bucuria adîncilor perceperi.. . ce cat oare’n lumea dorințelor nebune.. «ce azi te ard. .. mîne le stingĭ... apoi s’aprind «din noŭ! Aicĭ aripile’mĭ voiŭ pierde. Acolo . . . «a mințeĭ ascuțire . . . drum larg îșĭ va croi.. .

«Taci, carne păcătoasă! și. . . strîngeți-vă do-«rurĭ! Corina pe un drum are a merge; pe dru-«mul larg al jertfeĭ pentru o idee sfîntă. Inainte «dar . . . înainte . . . Corina nu s’a pierde pentr’o «iubire, care azĭ arde, mîne ’ĭ stinsă! . .»

Mută rămîne în mijlocul odăeĭ; pare că vede-triumful ideilor eĭ, zîmbește femeeĭ viitoruluĭ, ce-nu’șĭ va închina viața numaĭ iubireî !. .

Din prinsorile ușeĭ, Sorin pășește încet. .. is-pitele ce'ĭ vin de la această femee sunt așa de puternice, că ĭ-a omorît tot respectul. Uĭtă că’ĭ în dormitor, uĭtă sfiala trecută. Cu brațele întinse înaintează spre ea. E tînăr . . . întăĭa oară iu-bește ... și de-atîta timp îl arde iubirea. . .

— Nu puteam dormi. Am eșit să mă pierd în parc ... am stat pe banca unde ne-am sărutat. Te-am invocat acolo sub măr! Te-am așteptat să te desprinzĭ din cercul de stele, să te ’ntrupezĭ din seninul nopțeĭ și ca atuncĭ pe piept să'mĭ cazĭ. Dar .. . n'aĭ venit... și nimic nu’mĭ spunea că tu mă chemĭ în tăcerea nopțeĭ.

Mă ’ntorceam spre vilă pe-aceĭașĭ cărare pe unde de-atîtea orĭ ne-am preumblat . . . cînd ză-resc o lumină ... Mă apropiĭ. . . fereastra de la odaĭa ta e deschisă. . . Aud un glas, e glasul tăŭ, mă chemĭ. N'am maĭ auzit alt! Am venit. Iartă că îndrăzniĭ să pășesc pragul templuluĭ ce adă-postește negrăita’țĭ frumusețe. Te iubesc, Corino. Sufletul meŭ, curat de orĭ-ce altă întipărire, e al tău. Te port în ființa mea de-atîta timp , . . te văd în orĭ-ce fac, în orĭ-ce gîndesc. Mă cutremur de te-apropiĭ. . . Mĭ-e frică să te ating ... și jale ’mĭ-e cînd îţĭ eĭ zborul spre lumile gîndireĭ, cînd te văd străină de iubirea mea, uĭtînd par’că sărutarea de sub măr, uĭtînd tot, uĭtînd de mine. Fiĭ tovarășa vieţeĭ mele, fiĭ luminătoarea creațiilor mele ! .. vino, mînă ’n mînă să intrăm în templul dragosteĭ.

Sunt lumĭ nouă pe carĭ le presimt, a căror fru-musețĭ întrezărite mă ispitesc. «Lasă’țĭ lumea ta de gîndurĭ și te dă cu totul mie !». . . vecĭnic te voiŭ îndumnezei, vecĭnic lumina vieţeĭ mele din dragul de tine s’a aprinde! Vino, Zină, vino ! . .

Frumos și blînd o roagă ochiĭ de pară ... și brațele ce s’aŭ încleștat în jur de mijloc îĭ cutre-mură ființa cu căldura lor, deschizîndu'ĭ largĭ por-țile iubireĭ, a Iubireĭ ce n’a putut pricepe în brațele bărbatului eĭ.

Nu! nicĭ o părticică din firea eĭ nu s’a cutre-murat de atingerea luĭ, nimic n’a zguduit-o din ce'ĭ venea de la el. Frumosul vis de dragoste de ce așa tîrziŭ s’a arătat în cale și de ce-a luat chipul luĭ Sorin, al luĭ Sorin așa copil ?

E tărziŭ. . ,E tîrziŭ . . . oglinda din față îĭ gră-ește de vrăjita’ĭ frumuseță . .. dar ochiĭ spre el îșĭ pleacă ... îl vede la genunchiĭ eĭ . . . așa copil.. . ce folos !

E prea tîrziŭ . . .

Ișĭ adună toate puterile gîndireĭ. . . toate pu-terile voințeĭ ... și sub luciul iubireĭ, pare că tot viitorul se arată limpede înainte . . . toate neîn-lăturatele geloziĭ și bănuelĭ, toate îndoelile, ce priceperea a tot ĭ-a pus în fire. Cînd tot se schimbă, cînd variația e legea progresuluĭ, această iubire vecĭnică ce'ĭ făgăduește Sorin, va putea oare rămîne neclintită? Să se mărite cu el, e prea tînăr, curînd aspirațiile sufletuluĭ luĭ vor fi altele ! Să se dea?

De ce să’șĭ pîngărească sfîntă iubire cu amin-tirĭ pătimașe, de ce să roșească față de Sorin, cînd se va însura cu alta ? De ce să'ĭ otrăvească viața cu amintirea uneĭ dragoste pătimașe și pă-cătoase, care l-ar urmări chiar în brațele fecioareĭ ce-ar alege de tovarășă ? E tîrziŭ, tîrziŭ. . . toamna s’apropie ... s’apropie toamna viețeĭ!

— Ridică-te, Sorine ! închide fereastra, nimenĭ nu trebue să știe că tu aĭ fost în odaĭa mea. Gurĭ rele nu vor crede în curățenia iubireĭ noas-tre, toate femeile rele se vor ridica contra mea, hulindu-mă, și nu vreaŭ să'mĭ plec fruntea la ele ! Nu te duce însă, nu'țĭ întrista sufletul; fiind-că aĭ venit. . . e maĭ bine să vorbim, lămurind tot între noĭ.

Te iubesc, Sorine, cum n'am iubit pe lume; eștĭ primul om căruia 'ĭ spun aceasta. De cînd te-am văzut, sunt ca reînviată, în toată ființa mea este o armonie cum nicĭ-odată n'a fost. Tot ce'mĭ vine de la tine, se preface’n lumĭ de bucurie, de extaz, ce mă fac de multe orĭ să uĭt de tot ce mă ‘nconjoară. Dar eştĭ tînăr . . . eştĭ copil . . . deosebirea între noĭ e mare. Cum voiŭ putea maĭ tîrziŭ umple sufletul tăŭ așa ca nicĭ-odată gîndul de la mine să nu se abată spre o alta? Mă voiŭ îndoi, căcĭ port îndoiala în organismul meŭ și te voiŭ bănui, căcĭ bărbatul meŭ prin purtarea luĭ ciudată a ’ntipărit bănuiala ’n mine.

Mă voiŭ chinui de toate chinurile femeeĭ ce tremură pentru iubirea care-o fură timpul, pen-tru dragostea în care îșĭ pusese întreaga'ĭ viață. . . și toate ispitele viețeĭ o abat din drum!

Viața mea și a ta va fi o alternanță de încre-derĭ și bănuelĭ... Cu cît m’așĭ stăpîni maĭ mult ca să nu ți le arăt, cu atît te voiŭ chinui îndoit cu tristețĭ carĭ, suindu-se la creer din întreaga fire, nu le voiŭ putea stăpîni. Viața ta, ce-așĭ voi s’o țes numaĭ din luminĭ, mă tem să n’o um-bresc !

Și ce să'ţĭ daŭ eŭ ție, copil curat, neștiutor de destrăbălările viețeĭ, neatins de micimele eĭ, cu sufletul plin de încredere și ideal, ție, care nu știĭ a minți și a te ’ndoi ? Ce să’țĭ daŭ ? Un corp pe care l-a pîngărit cu dorințĭ animale un bărbat pe care nu l-am iubit, care nu m'a iubit ! Un suflet care se ’ndoește de-tot, analizează tot. . un suflet care a simțit ură, groază, desgust pentru cel care o umilea cu dorințele și luxul în care o închidea. Un suflet care pînă la tine a urît tot ce era bărbat, care a avut minute de ură pentru toţĭ feri-cițiĭ ce'ĭ întîlnea ’n cale. Un creer care vede ’n tot minciună și iluziĭ, care se ’ndoește de tot, un creer în care argumentele pro și contra se ciocnesc furtunos, și care e așa multiplu?

Nu, copile .. . iubirea mea ar otrăvi-o îndoĭala și analiza. Nu sunt fecĭoara ce ar purta ’n ființa eĭ numaĭ întipărirea ta! Iubirea mea te-ar sui pe culmea iluzieĭ . . . pentru a te afunda apoĭ prin îndoĭală în prăpastia descurajăreĭ ! Experiența și durerile ce ’mprej urările soarteĭ mi le-aŭ hărăzit, mĭ-or servi ca cel puțin să abat nenorocul deziluzieĭ din calea ta. Trebue să fiĭ fericit! Cu iubirea mea curată te voiŭ duce pe acest drum. De nu . .. te voiŭ prăvăli, afundîndu-mă! Am eŭ curaj pentru tine, căcĭ e tîrziŭ . . . e prea tîrziŭ...

Părul de aur acum, povara vĭețeĭ curînd îl va arginti. Frumusețea de care poate sunt mîndră azĭ, curînd va fi: «a fost Corina frumoasă» pe cînd tu de-acum înainte mergi spre strălucire!...

E prea tîrziŭ . .. e prea tîrziŭ!

XV

Ori de cîte orĭ Corina îşĭ amintește de-acea noapte cînd destinul eĭ s’a hotărît... îĭ pare că visează, în pare că într'însa pe nesimțite s’a întrupat femeea ce 'ĭ închiagă creerul, femeea viitoruluĭ. Iubirea ’ĭ pentru Sorin crește zi pe zi, devine o putere ce’ĭ urmărește în toate luptele cu viața, luptele glorieĭ muzicale. Fără să priceapă, ea ’ĭ înfiltră vederile eĭ în ale arteĭ... și de cîte orĭ staŭ amîndoĭ în bilioteca Corineĭ!

Ea scrie ... el compune, întărindu-se șî îndo-indu’șĭ puterile de creare prin această împreună colaborare în ale arteĭ. De cîte orĭ muzica luĭ Sorin cutremurînd pe Corina, l-a inspirat anume bucată literară.. . vice-versa, vre-un capitol citit de Corina, l-a tradus în sunete Sorin. Acelașĭ cărțĭ citite împreună. .. aceleașĭ vederĭ și aspirațiĭ... aceleașĭ senzațiĭ artistice, deschid așa largĭ orizonte simțireĭ și gîndireĭ ... că uĭtă de legăturile ma-terieĭ ... de patimașa lor sărutare.

In această iubire nu's geloziĭ, nicĭ bănuelĭ. E scut care ferește pe Sorin de toate otrăvile dragosteĭ depravate, întărindu’ĭ și mărindu’ĭ geniul. Chiar minutele de ’mpătimire pentru Corina, — cînd poate ar sfărma totul, pentru a ajunge pînă la ea — le potolește amintirea ființeĭ supranaturale ce-a fost Corina în seara cînd de bunăvoe, cu adînca’ĭ judecată s’a depărtat de dragostea lu-mească.

Nu, nu va maĭ îndrăzni nicĭ-odată să'ĭ siluească voința. E sfîntă Corina... și din ce în ce Sorin o îndumnezeește maĭ mult, căutînd a se ’nălța pe el tot maĭ sus, tot maĭ sus........

Intr’una din zile, Anita, Longhinescu venind pe la Corina, curioasă, dorind să știe ceva de dra-gostea dintre eĭ, o întrebă.

— Ițĭ aducĭ aminte, Anita, cînd țĭ-am spus eŭ că iubirea la mine va fi creatoare de noĭ con-cepțiĭ de viață? Da, iubesc pe Sorin, ne iubim, maĭ puțin acele legăturĭ carĭ îţĭ iaŭ toată liber-tatea cugetăreĭ, a impresiilor, a acțiuneĭ, aducînd gelozia, îndoĭala și de multe orĭ ura, ca refren al celeĭ maĭ clocotitoare iubirĭ.

Nu crede că e doctrina renunțăreĭ, care-o găsesc utopie! Nu, draga mea.., dar am judecat bine că deosebirea de vîrstă dintre mine și Sorin e mare. Am judecat că nu voiŭ putea stăvili prin contrabalanțare impresiile numeroase ce-un artist primește de la lumea exterioară, din pricina timpuluĭ, care pune pecetea trecereĭ luĭ peste toate minunile frumusețeĭ. Orĭ-cît de variate sunt sen-zațiile primite de la lumea gîndireĭ, bărbatul e adînc zguduit și de-acele venite de la lumea plastică.

Cele d’intîĭ senzațiĭ ce femeea trimite bărbatuluĭ sunt isvorîte de la frumusețe. Cele d’intîĭ senzațiĭ pe care femeea le primește de la bărbat, sunt pornite de la lumea intelectuală și aceasta, chiar pentru femeile mărginite. Cu cît zilele trec, cu atît mă apropiĭ de bătrînețe. Am suferit odată mult... am făcut o sforțare supraomenească . . . dar acea sforțare m’a înălțat înainte mea și a luĭ. Mĭ-am păstrat libertatea inteligențeĭ, comoara mea de ideĭ și simțirĭ, putința de-a lucra cu fapta și vorba la „desrobirea femeeĭ“. De-acum înainte, viața mea e despărțită în două părțĭ drepte: una științeĭ, omenireĭ, acțiuneĭ; a doua idealeĭ și curateĭ mele dragoste, făcînd din această iubire o putere, în loc să fie disrugătoare a puterilor mele.

— După cum spuĭ tu, Corino, însemnează că noĭ nu trebue să iubim, căcĭ iubire ne amorțește toate celelalte puterĭ și interese. Nu ne facĭ oare discipolele luĭ Tolstoi și Ibsen?

— Cum să vă fac discipolele lor, cînd eŭ sin-gură nu sunt ! Trăiască dragostea! dar nu între Sorin și mine... înțegĭ ce vreaŭ să spun? Da, draga mea, de luam pe Sorin, trebuia să tremur și să plîng pentru’o sbîrcitură cît de mică saŭ pentr’un fir de păr alb, orĭ pentru’o privire de ad-mirație a luĭ Sorin către o alta, orĭ pentru’o întârziere. Să’l fac să clădească minciună peste minciună, și eŭ îndoĭală ... și la urmă ce-ar fi fost ?

Cine știe de nu se ivea dorul de-a sfărma o legătură... ce la început ne părea un paradis; de fericire. Nu crede că nu mă doare de multe-orĭ această jertfă voită ! Am nopțĭ de zbucium... dar mă gîndesc bine, îmĭ trec toate pe d’inainte-șĭ văd că așa trebuia să fie. Trec durerile ca și-bucuriile, mă gîndesc ... va trece și asta !

— Dar, vezĭ în fie-care zi pe Sorin, lucrezĭ cu el, suntețĭ aproape nedespărțițĭ; cum se face că îţĭ poțĭ stăpînĭ părerile de rău și pornirile de-dragoste ?

— Sorin a ajuns ceva inerent fireĭ mele, îmĭ place să’l amestec în toate acțiunile viețeĭ, e un isvor de continuă inspirație. Nu cred că m'așĭ lipsi de presența luĭ, dar iubirea noastra va ră-mîne ideală şi platonică!

In salonul unde Anita și Corina vorbeaŭ, de-odată intră Denuța Ștefănescu cu bărbatul eĭ, Ga-vrilescu, Daniilescu și Sorin.

— Ascultă, Zină, zice Gavrilescu, ne-am hătărît să te luăm cu asalt . . stăĭ, nu pregăti vre-o răutate !

Nu te lăsăm să te ducĭ in altă parte la băĭ, de cît. . . ghicĭ? . . . unde mergem cu toțiĭ. , . la Mehadia. Ce zicĭ?

— Sănătoasă ’s tun, decĭ unde merg prieteniĭ, merg și eu, cu o condiție: nu maĭ mă ispitește viața de otel, m’am desgustat. Să luăm o vilă maĭ mare pentru toţĭ șĭ facem bucătăria în casă.

Așa suntem liberĭ de-a petrece cum voim și de-a nu maĭ fi în etichetă la masă. Eŭ ĭaŭ ser-vitoriĭ ce sunt deja deprinșĭ cu obiceiurile noastre ale tuturora.

...Știĭ ce, Gavrilescu ? Maĭ bine te du cu Sorin și Daniilescu, alegețĭ o vilă și dațĭ arvuna.

— Eĭ, bravo, zic toţĭ într’un glas, va reîncepe frumoasa viață ce-am dus aicĭ la vilă.

— Cum ne întinerise tinerețea natureĭ, zice Daniilescu !

La această vorbă Sorin și Corina se cutremură privindu-se instinctiv.., l-aŭ cuprins amintirile... nimenĭ, afară de Anita, nu le-a priceput fugitiva, dar zguduitoarea emoție !

— Hotărît, plecăm mîne să închiriem o vilă. Acum să propun o cavalcadă la deal. . . pe urmă vă invit eŭ la masă la Zina, ba maĭ mult, mă duc să spun bucătaruluĭ ce lucrurĭ bune să ne facă. Daĭ voe, Zină ? zice Gavrilescu.

— Du-te, du-te, numaĭ că de nu ne-a plăcea la toţĭ masa, să vezĭ ce pațĭ.

XVI

Afară era cald și Corina plecase singură pe «Drumu leneșilor»; voia să se ducă să citească ’n pădure. Privind în jurul, se miră cînd zărește răsturnată pe-o bancă pe frumoasa Perdita Chiri-țescu, singură, copleșită de gîndurĭ, avînd pe chip întipărirea tristețeĭ. O cunoscuse întîmplător, fiind mama Auroreĭ, fetița pe care Corina o ĭubea ca și cum ar fi fost a eĭ. De nenumărate orĭ Perdita cătase prilej de-a vorbi cu Corina, o ur-mărea chĭar cu stăruință.

La început Corina a bănuit că Perdita îşĭ pu-sese ochiĭ pe Sorin. Lumea spunea că cel carĭ cădeaŭ subjugațĭ farmeculuĭ acesteĭ femeĭ, îşĭ per-deaŭ cinste, nume, geniu, avere. Zadarnic îĭ fusese frică Corineĭ, căcĭ Sorin — ferindu-se instinctiv de depravare — nu se depărta de ea. O intuiție vagă spunea Corineĭ, că această femee va juca saŭ a jucat un rol tainic în viața eĭ.

De și'ĭ era frică de ea, totuşĭ căta să lămurească necunoscutul ce-o urmărea. Impinsă de acest sen-timent, uĭtă că a venit să citească ’n liniște.... Merge de se așează pe bancă lîngă Perdita. In frumoasa'ĭ rochie de dantelă de Bruxelles, pusă pe mătasă portocalie, cu o pălărie mare căptușită cu portocaliu, talia 'ĭ mijlocie răsărea din albul aurit cu o vraje de voluptate rară.

De la picĭorul mic cambrat, pînă la ovalul grec de-un brun mat, aproape aurit, luminat de ochĭ negri, catifelațĭ și aprinșĭ, fruntea joasă împodo-bită de-un păr negru-albăstriŭ, tot era de-o fru-museță desăvîrșită, ce țintuia ochiĭ, ce aprindea ispitele.

Cuprinsă de emoțiĭ estetice înaintea minunateĭ întrupărĭ plastice, Corina nu'şĭ putea lua ochiĭ de la ea. Apropiindu-se maĭ bine, văzŭ șiruind lacrimĭ pe frumoșiĭ obrajĭ. Cu instinctiva’ĭ bunătate, fără să judece deosebirea dintre ea și această renumită femee ușoară, bănuind-o chinuită de durere, îĭ zise :

— De ce plîngi, doamnă ? Chipul acesta așa frumos, nu’ĭ pentru lacrimiĭ. Ce durere te roade? Potolește-o ! Ce duioasă, ce alinătoare de chinurĭ e vocea Corineĭ, cum sgudue îndrumînd spre încredere !

— Vorbele d-tale pătrund adînc în suflet. Nu’țĭ e rușine a sta de vorbă cu femeea perdută care nu are nicĭ un scrupul. Bănuĭ o durere ’n ea și sufletul cel mare se pleacă spre rana deschisă s’o lecuiască. Pentru prima dată de zece anĭ aud un glas așa blînd, întrebîndu-mă ce am... și sufletul care ascunde de-atîta timp, tăinuind sub masca depravăreĭ, a mincîuneĭ, a obrăznicieĭ, o durere... sufletul acela nu va maĭ simți azĭ, va spune tot! Ițĭ va fi scîrbă de mine... dar mă voiŭ ușura, nu voiŭ maĭ suferi atît. Insă, nu pot să'țĭ povestesc aicea în pădure, e trist și rușinos ce veĭ auzi.. Vila mea e 'n apropiere. Voeștĭ să facĭ binele, să ușurezi o conștiință?... Vino atuncĭ, te rog, la mine... Un ce inconștient mînă pe Corina să asculte durerea acesteĭ femeĭ. Cine știe, poate o va mîntuĭ, poate o va smulge rușine!... dîndu’ĭ sfat și prilej de-a se îndruma pe-o altă cale.

In curtea vileĭ, fetița tristă se joacă singură cu. cercul. Cînd vede pe Corina, sare să'ĭ spună bună-ziua, cuprinzînd-o de gît.

Corina privind-o și sărutînd-o, nu știŭ ce asemănare vede’n ea, se cutremură o secundă. Aurora aleargă apoĭ și la Perdita s’o sărute.

— Fugĭ de-aicĭ! mă plictiseștĭ, nu te pot suferi!

Pune fetița ochiĭ în jos și pleacă lăcrămînd.

— Ascultă, Auroro! orĭ-ce domn ar veni, tu să spuĭ că nu s acasă, să nu lașĭ pe nimeni să intre.

— Tot așa cum spun cînd eştĭ cu nenea Mi-tică, orĭ?...

— Tacĭ ! tacĭ odată !

Corina rămîne ca trăsnită, dar a făgăduit Per-diteĭ s’o asculte.

— Iată-ne ajunse, doamnă, scoate’țĭ pălăria. Povestea vieţeĭ mele e lungă, trebue să al răbdare.

Cu un’sprezece anĭ în urmă, în apropiere de orașul B... în Moldova, trăia la o moșie ’ntinsă un tată cu copila luĭ, unica copilă cel rămăsese după moartea nevesteĭ, pe care o îndumnezeise, fiind cea maĭ cinstită, frumoasă și înțeleaptă fe-mee. Acea copilă eram eŭ; numele meŭ nu acesta ce'l port acum... Fiind al uneĭ vechĭ și nobile familiĭ, nu’l port, nu am drept să’l port. Sărmanul meŭ tată a stat cu mine ’n streinătate pînă ce ’mĭ-am isprăvit studiile. De doi ani ne întorsesem în țară; tata, privindu-mă, îşĭ uĭtă des-nădejdea.

De cîte orĭ, cu capul așezat pe genunchiĭ luĭ mă desmerda jucîndu-se’n părul meŭ, și spunîn-du'mĭ cît va fi de fericit, cînd mă va vedea-măritată lîngă el, la moșie saŭ în streinătate, unde voiŭ voi eu, numaĭ să fiŭ fericită, fericită. Eŭ e-ram stăpîna, eŭ conduceam totul. Tata, îmbătrînit de la moartea mamei, îmĭ făcea toate voile, adu-cîndu’mĭ daruri prințiare, ascultîndu'mĭ toate capriciile, fiind aproape sclavul meŭ. Luam din bibliotecă orĭ-ce cărțĭ pofteam, obicinuit alegeam numaĭ romane. După citirea fie-căruĭ roman, îmĭ închipuiam că eŭ sunt eroina, nevăzînd totul de-cît prin prizma iubireĭ.

Așteptam și eŭ pe un «El», care să’mĭ farmece ființa, și robit de dragostea luĭ, să țesem împre-ună rostul viețeĭ. De cîte orĭ în nopțile frumoase, cînd stăm cu tata în parc... privirile’mĭ eraŭ per-dute’n zare, așteptînd din umbre și luminĭ frumosul prinț al dragosteĭ chipul să’șĭ răsară. Eram de optsprezece anĭ atuncĭ; era’n luna Maiŭ, ziua se îngîna cu noaptea, tot aerul era întămîiat de salcîmĭ și trandafirĭ. Nu știu ce pace, ce dor, ce frumusețĭ se despindeaŭ din întreaga natură... fiorĭ de nerăbdare mă cuprinsese, așteptam de atîta timp pe «prințul dragosteĭ», sufletu'mĭ era -doritor de-un nu știu ce netălmăcit!

Cît mă iubea sărmanul tata! De ce'mĭ era totuşĭ sufletul gol ? Cum gîndeam privind în deșert, de odată frunzele se mișcă... se aude mergînd și înainte'mĭ răsare un chip mîndru, cum nu maĭ văzusem. Tresar cutremurată, și plină de-o copilărească bucurie îmĭ zic: «El e, așteptatul a venit, viața luĭ de-a mea s’o lege». Se recomandă Cons-tantin Cernescu, fiul luĭ Iordache Cernescu, care avea moșiile.... de lîngă Iașĭ.

Corina tresare la acest nume, pare că ceva ĭ-a întristat sufletul, luminîndu’ĭ necunoscutul ce in-conștientă alerga să deslege; totuşĭ nu spune nimic Perditeĭ, care cu ochiĭ perduțĭ... urmărea reala în-trupare a povesteĭ ce se numea viața eĭ... Tăcuse cîte-va minute și acuma urma:

— Tata se sculă iute, spunîndu’ĭ: «Tatăl d-tale a fost colegul meŭ de clasă la Berlin. Eram bunĭ, nedespărțițĭ prietenĭ; vremea însă depărtîndu-ne, scrisorile s’aŭ rărit și sunt treĭzecĭ de anĭ de cînd nu maĭ știu nimic de el. A murit bietul iordache orĭ maĭ trăește? Se însurase. Eŭ tîrziŭ după el, m’am însurat.

— Tocmaĭ eŭ sunt unicul luĭ fiŭ... doream să’mĭ îmbogățesc hergelia, și cum mĭ s’a spus că la d-ta se găsesc «pur-sang-Orloff» am venit să cumpăr, neștiind că aĭ fost prieten cu tatăl meŭ, fericit însă........Zicînd așa'șĭ ridică ochiĭ spre mine; ochiĭ luĭ albaștri, cînd mă adînciră, îmĭ părură cerul, comoara viețeĭ, a lumineĭ.

In loc să șează o zi.. șezu o lună, duoă, trei. Tata începŭ să’l iubească ca pe copilul luĭ. Eŭ îl iubeam nebună, cu toată puterea și curățenia primeĭ iubirĭ, ne știind ce mă așteaptă, neștiind primejdiile prin carĭ treceam și carĭ eraŭ să’mĭ înfiereze întreaga viață.

Era frumos... frumos... avea ceva din farmecul, șarpeluĭ. Cînd mă ațintea cu ochiĭ luĭ albaștrĭ-um-brițĭ, toată voința, tot gîndul... tot amorțea’n mine. Il priveam în extaz, mă îmbătăm de chipul, de ființa luĭ întreagă... ultătoare de tot . . . neș-tiutoare de nimic. Cînd îmĭ zicea pe nume, vocea luĭ mă cutremura așa adînc... toată ființa mea se topea de dragoste. Indată ce tata se culca și el îmĭ șoptea să vin în grădină... nu aveam curajul să zic nu. Sărutările, desmĭerdările luĭ, eraŭ universul meŭ și mințeam pe bĭetul tata, căcĭ așa mă învăța el. Cine știe de nu m’ar fi dus și la crimă, de-ar fi voit!

Intr’o seară, cînd ne-am despărțit în parc, maĭ bețĭ de dragoste ca orĭ-cînd, s’a furișat în odaia mea, ascunzîndu-se să nu’l văd... și m’a cuprins în brațe, și m’a dogorit în sărutărĭ... spunîndu-mĭ că fericirea e’n iubire, că femeea care iubește’n adevăr, se’ncrede bărbatuluĭ iubit, n’are de ce se teme de el... trebue să fie a luĭ. Și m’a luat ca pe un copil, fără împotrivire... fericită poate de fericirea luĭ.

Tata nu știa nimic... Noĭ în fie-care seară ne întîlneam în fecĭorelnicul meŭ dormitor. Așa aŭ urmat două lunĭ. Cine era maĭ fericită ca mine ? Viața avea înțeles... iubiam, eram iubită, și’n cu-rînd, după cum spunea el, aveam să ne căsăto-rim. Nu se putea despărțĭ de mine ca să plece, să îndrumeze tot la moșiĭ, și apoĭ să vie a mă cere ’n căsătorie. De aceea, îmĭ zicea să nu spun nimic tateĭ, ca să'ĭ fac neașteptată bucurie!

Era ultima seară de ’ntîlnire... A doua zi tre-buia să plece. Atuncĭ într’un avînt de nebună și nepriceputa fericire... îĭ spun că port în mine ro-dul dragosteĭ... Cum i se încreți fruntea... și cum mă săgetă privirea'ĭ ca de oțel! M’aŭ cuprins răcelĭ în tot corpul și toată bucuria mĭ-a dispărut!

M a strîns apoĭ în brațe... m’a cutremurat din noŭ cu desmierdările... dar un ce mă urmărea stnngmdu-mĭ sufletul... Totușĭ, pare că nu pe el îmĭ era cĭudă, ci... pe rodul ce se întrupase fără voia luĭ.

A doua zi plecă. Despărțirea noastră fu tristă. Eŭ vedeam tot negru în jurul meŭ.. și plîngeam desnădăjduită, afundîndu'mĭ capul în pernă, muș-cînd-o ca să nu'mĭ audă nimeni țipetele desnă-dejdeĭ. Mă asigură că’mĭ va scrie, că va veni și că’mĭ va da adresa în cea d’intăĭ scrisoare.

Eŭ nu mă gîndeam la alta de cît că pleacă. De și credeam vorbelor luĭ, îmĭ părea însă că nu am să’l maĭ văd. Sărmanul tata... atuncĭ a priceput că iubeam pe Cernescu; totușĭ, nu mĭ-a spus nimic, aștepta se vede să’ĭ spun eu.

Lună după lună a urmat, ochiĭ mĭ se bolteaŭ de rușinĭ și suferințĭ... și trupul de rod, care creștea fără voia mea. Tata nu îndrăznea să mă întrebe, cum eŭ nu îndrăsneam să’i spun. Scrisorĭ de la Cernescu nu veneaŭ, nu știam unde să’ĭ scriŭ, ci numaĭ că e la Iașĭ. Plăteam scump iubirea mea și totuşĭ încă’l iubeam, închipuindu-mĭ de multe orĭ că poate murise, orĭ cine știe ce i se întîm-plase.

In fine, într’o zi ne maĭ putînd ascunde tateĭ starea mea..- îĭ spun totul. Tata mă ascultă, nu spune nimic, nu mă blestemă, ci numaĭ șirag-șirag îĭ cad lacrimele pe obrajiĭ uscațĭ, pe barba albă... Aștept o vorbă de la el, nimic; pun mîna pe mîna luĭ, o simt rece, privirea înmărmurită; mă speriŭ... chem!

Vine doctorul... Tata murise de anevrism.

Eŭ, eŭ îl omorîsem...

Am rămas singură, singură, fără nicĭ o rudă, fără nimenĭ alt de cît niște slugĭ credincĭoase, maĭ cu seamă bătrîna care-mĭ fusese doică.

N’a trecut mult și am născut. Indată ce mă în-sănătoșaĭŭ după naștere, am plecat la Iașĭ să caut pe Cernescu, sigură că i s'a întîmplat ceva.

Da, da, îmĭ aduc bine aminte cîtă ură, cîtă ru-șine, cît dor de răzbunare mi s'a aprins în suflet, cînd uniĭ și alțiĭ mĭ-aŭ spus că Cernescu e însurat și încă de cîțî-va anĭ, cu cea maĭ frumoasă femee din Iașĭ.

M’am întors acasă cu o ură de sălbatic în su-flet. Intr’o zi, cînd eram singură cu Aurora, am căutat s’o strîng de gît, să’năduș în mînĭ fructul și stigmatul rușineĭ și ușurințeĭ mele... căcĭ sea-mănă cu el pic cu pic.

La țipetele feteĭ a sărit bătrîna mea doică, care n’a văzut nimic, dar care de sigur a priceput ura de fiară sălbatică ce aveam contra nenorociteĭ Aurore.

Văzînd că nu pot s’o omor, am lăsat-o singură, la țară și am plecat în streinătate.

Mi-am schimbat numele, am dus un lux nebun, am cătat să'mĭ măresc frumusețea și farmecele... Am avut lorzĭ și prințĭ, copiĭ și oamenĭ bătrînĭ; la toţĭ m’am dat fără scrupule, fără rușine, dar fără iubire...

Treceam de la unul la altul, jucîndu-mă să aprind poftele... să fac pe neînvinsa... orĭ decla-rindu-ĭ iubire... călcînd cu o siguranță rară puterea poftelor aprinse, și apoĭ de-odată isbucneam în rîs sălbatic... îl priveam ironic... și eșeam din odae, lăsîndu’l ca trăsnit... pentru a mă pregăti de luptă cu un altul care trebuia să vie. Orĭ mă dădeam cu o putere de patimă prefăcută, de care singură mă miram, care’ĭ urmărea zile și nopțĭ întregĭ, mînîndu'ĭ din nou spre mine, nu pentru că mă iubeaŭ; ci pentru că devenisem maestră în arta de-a le aprinde poftele și mă doreaŭ, gata a'șĭ jertfĭ nume, cinste, familie, doar s’ar maĭ a-propia de mine.

Calculam însă că iubirea lor, acum după ce o gustase, va trăi atît cît mă voiŭ refuza... Pe urmă îmĭ vor scăpa din mînĭ... și eŭ nu voĭam de cît să'ĭ văd înfierațĭ, nenorocițĭ, înoroîațĭ ca și mine. In eĭ mă răzbunam pe el!

In șampanie, luminĭ orbitoare, cîntece ușoare și nopțĭ de femee perdută, cătam să ’nec amintirea că ucisesem pe tata, amintirea încercăreĭ de prun-cucidă, amintirea că din cauza luĭ nu maĭ aveam dreptul a întemeĭa o familie, a 'mĭ purta adevăratul nume, a fi cinstită. De nimic nu'mĭ era dor ca de cinste și de tata...

Nopțĭ întregĭ, după ce eșĭam din cele maĭ sgo-motoase plăcerĭ, cînd ceĭ maĭ aleșĭ oamenĭ îmĭ dăduse inima lor, plîngeam nebună în tăcerea nopțeĭ, neputînd amuți dorul de răzbunare, ura ce'mĭ clocotea în vine, uscîndu'mĭ de multe orĭ lacrimele. După cît-va timp, auzind că a murit Cernescu, m’am întors în țară, maĭ desnădăjduită și maĭ depravată ca orĭ-cînd.

Pe Aurora o uram maĭ mult ca orĭ-cine, din cauza nenorociteĭ asemănărĭ cu tatăl eĭ. Nu m’am îngrijit de loc de ea, o predestinam depravăreĭ cu o bucurie rară. Pare-că mă răzbunam îndoit pe Cernescu, nenorocind copilul ce'ĭ semăna. Am sărăcit pe ceĭ maĭ bogațĭ, nu pentru a 'mĭ face lux mie, aveam scîrbă de banul luat de la eĭ, nu l-așĭ fi întrebuințat pentru mine, dar îl împărțeam pe la săracĭ; am nenorocit pe ceĭ maĭ inteligențĭ, uniĭ s'aŭ împușcat, alțiĭ s’aŭ idioțit !

Singura ființă de care m’am alipit, de care așĭ fi voit să fiŭ ĭubită, de cînd a murit tata, aĭ fost d-ta, doamnă, de și aĭ tot familia de Cernescu. Mĭ-aĭ părut așa nobilă, așa bună... toţĭ vorbesc de renumele d-tale literar și de mila cu care’țĭ plecĭ urechia la durerile tuturora. Cînd te-am văzut, mĭ-am uitat remușcările și așĭ fi voit să fiŭ cinstită, pentru a avea dreptul la prietenia d-tale.

— De ce, cînd aĭ auzit că Cernescu e’nsurat, nu aĭ cătat să te apropiĭ de el, să te facĭ iubită? Poate te lua! Nu aĭ fi îngrămădit atîtea urĭ și atîtea necinstĭ pe sufletul d-tale. Fetița era o le-gătură puternică, aĭ fi ajuns fericită. Nu adunaĭ atîtea blesteme și atîtea remușcărĭ.

— Știindu'l însurat, calculam iubirea ce nevasta luĭ trebuia să simțească pentru el, după iubirea ce, de multe orĭ, în mijlocul depravăreĭ și a ureĭ celeĭ maĭ grozave, mă cutremura încă pentru el. Mĭ se spunea că nevasta luĭ e de-o orbitoare frumusețe, că o luase fată săracă; decĭ, trebuia s'o iubească, și de s'ar fi întors spre mine, vecĭnic l-așĭ fi bănuit. Zadarnic era, simțeam bine, fericită nu maĭ puteam fi. Am ales cu voe liberă din calcul de răzbunare, drumul depravăreĭ... Și acum, acum mi'ĭ sîngele otrăvit. Nu maĭ pot iubi pe nimenĭ, urăsc tot ce e bărbat și pe toţĭ ceĭ fericițĭ, dar maĭ mult ca orĭ-ce pe Aurora.

Nu am de cît un dor, s’o văd depravată ca și mine. Seamănă cu el: să fie nenorocită, ca să mor răzbunată. Azĭ sunt nouă anĭ de cînd a murit tata!

Ți-e silă de mine, doamnă! dar nu știĭ ce va să zică a fi disprețuită de singurul om ce-aĭ iubit.

Mĭ-a pîngărit visul și dorul de fecĭoară,., și azĭ, azĭ urăsc cu aceĭașĭ patimă cu care am iubit atuncĭ... După ce isprăvi de vorbit, îşĭ turnă un pahar de șampanie... întinse și Corineĭ, dar aceasta refuză.

— In șampanie înec rușinea și remușcările!

Corina nu se maĭ gîndea să scape pe Perdita, îĭ era milă... dar simțea că numaĭ timpul ar pu-tea-o abate din drumul depravăreĭ. Avea voința necinsteĭ prea înrădăcinată. Corina dorea însă să scape pe Aurora, fata bărbatuluĭ eĭ, fata căreĭa, se cuvenea de drept averea ce moștenea ea acum. Totușĭ, nu spuse Perditeĭ că ea e femeea luĭ Cer-nescu, căta numaĭ să profite de acest minut de remușcare pentru a'ĭ smulge pe Aurora, cea pre-destinată necinsteĭ.

— Perdita, aĭ zis că de zece anĭ numaĭ de mine aĭ dorit să fiĭ iubită, numaĭ către mine ți-aĭ ușu-rat sufletul... dacă voeștĭ să aĭ prietenia mea.... ascultă! Dă'mĭ pe Aurora, o înfiez, ea îmĭ va da iluzia uneĭ familiĭ, îmĭ va umple golul caseĭ. Imĭ veĭ face un mare bine... dîndu'mĭ iluzia că sunt mamă!... Spune, Perdita, voeștĭ?

— Dar răzbunarea mea, dar dreptul de-a mă duce la mormîntul luĭ Cemescu să'ĭ spun că mĭ-am ajuns scopul, nenorocind pe fata ce'ĭ seamănă ? Nu, nu pot!... Se ’ntoarse într’o parte, zguduin-du-i-se corpul de sughițurile plînsuluĭ.

Așĭ fi putut fi mamă și femee fericită! Ce mĭ-a lipsit mie ? Am crezut aevea iubirea din romane, am crezut în vorbele unuĭ bărbat, care m’a luat, ca pe-o pradă, mĭ-am închis toată simțirea și in-teligența în cercul iubireĭ și azĭ, azĭ ce am? Ru-șinea, rușinea!

...Ia'ţĭ pe Aurora... cel puțin tu să mă iubeștĭ, cel puțin mila ta să mă mîngîe... Dar nu te de-părta apoĭ de mine. Răspunde, cînd îţĭ voiŭ scrie scrisorile tale vor fi unica'mĭ mîngîere. De Aurora însă să nu'mĭ pomeneștĭ nicĭ -odată... să creadă și ea că am murit. Nu va plînge; de sigur mă urăște, căcĭ e fata luĭ.

Mîne plec din Mehadia, mă duc maĭ departe, maĭ departe... doar voiŭ putea uĭta! Unde staĭ, la villa Goth ? Voiŭ veni mine înainte de a pleca, pentru a'ţĭ aduce pe Aurora.

— Te aștept și ’țĭ doresc liniște, uĭtare.

Incet-încet Corina merge spre villa Goth, unde prieteniĭ o așteaptă, curioșĭ, de sigur, că ea a lip-sit de la frumoasa cofetărie de pe malul Cerneĭ, maĭ ales că făgăduise să se întoarcă pînă la cincĭ ore. A trebuit ca după atîțĭa anĭ — și tocmaĭ la Mehadia, unde venise cu atîta bucurie — să afle enigma și necinstea din viața bărbatuluĭ eĭ. A trebuit ca singură să caute a veni înaintea Per-diteĭ... Viața îĭ maĭ smulgea încă o iluzie!

XVI

La întrebările prietenilor eĭ că de ce-a luat să crească pe copila Perditeĭ Chirițescu, Corina răs-pundea că ĭ-a fost milă de copilă, de starea ’n care era lăsată și nădăjduește că va face din ea o femee model, care'şĭ va înțelege menirea. Cu prilejul acesta îndeplinește o faptă bună, iar casa îĭ va părea maĭ puțin goală. Aurora Chirițescu devenise decĭ Aurora Cernescu. Corineĭ îĭ zicea mamă.

Nu a voit s’o dea la școală. Trebuĭa o necon-tenită supraveghere, pentru ca din copila aceasta, cu exemple și moștenirĭ așa rele, să poată face ceva bun.

Vecĭnic te loveaĭ de-un obiceĭu urît, de îndă-rătnicie, de răutate. Cel întîĭ lucru ce Corina a cătat să’ĭ insufle, a fost dragostea pentru ea, cu credința că «mama Corina» nu are să'ĭ ĭerte în-dărătniciile, nicĭ răutățile. Incet, pe nesimțite, ĭ-a dat prilejul de-a judeca singură că cutare lucru nu e bine să’l facă, căutînd să se stăpînească.

Cu cîtă bucurie și adevărată dragoste o privea cînd, într’un avînt de adevărată sinceritate copi-lărească, venea să'ĭ spue că uîte! a voit să facă cutare lucru, dar știind că e rău, că «mama Co-rina» are să se supere, nu l-a făcut. Fericirea eĭ cea maĭ mare era cînd «mama Corina» o lăuda îmbrățișînd-o.

...După câțĭ-va anĭ, Aurora nu maĭ era cea din trecut, judeca cu o inteligență extraordinară, stă-pînindu-se prin judecată de orĭ-ce pornire rea. Corina și cu cîțĭva profesorĭ îĭ îmbogățeaŭ spiritul cu diferite cunoștințĭ, formîndu'ĭ un capital pe care ea să'l mănuîască maĭ tîrziŭ ca femee și mamă. Așa că Aurora avea acum cunoștințĭ largĭ din toate științele, pricepînd legătura care există între toate foloasele pe carĭ le poțĭ trage din ele, putînd să urmărească progresul omenireĭ și per-fecția la care se poate ajunge.

In fie-care zi, după ce Aurora, împreună cu Corina, îşĭ făceaŭ baĭa și exercițiile gimnastice, discutaŭ, citeaŭ, orĭ Aurora povestea ce-a înțeles din ce citise saŭ i se povestise. Nu'ĭ era învoit să memoriseze bucherește, îndopîndu-șĭ spiritul cu atîtea lucrurĭ nefolositoare, pe carĭ trebue să le’nvețe în școală, fiind-că sunt în program, și de!... trebue să trecĭ examenele. Viața eĭ era foarte activă și foarta variată.

Știință, artă, menaj, lucru, preumblare, nimic nu'ĭ lipsea; toate însă echilibrate așa de bine că nu simțea oboseală și înfățișate așa, că toate ’l excitaŭ curiozitatea, atrăgînd-o.

Exemplele bune, maniera frumoasă și faptele bune ce-o silea Corina să facă indirect, fără ca Aurora să priceapă că e voința Corineĭ la mijloc — îĭ schimbase cu totul pornirile rele și răutăcioase. Chipul, care avea toate trăsurile tatăluĭ, cu părul negru al mameĭ, o brună cu ochĭ albaștrĭ și tenul delicat de blondă, devenea din ce în ce maĭ frumos; iar corpul, mulțumită gimnasticeĭ și băilor, păstra cele maĭ minunate proporțiĭ. Menită să aibă o avere frumoasă, i se cultivase totuşĭ dragul pentru simplicitate, neavînd nicĭ unul din acele fumurĭ și capriciĭ de fată bogată, care dis-prețuește pe cele maĭ sărace, crezînd că banul îĭ învoește toate lipsurile inteligențeĭ, cultureĭ și maniereĭ.

Simplă, modestă, făcînd bucătărie tot cu acelașĭ drag cu care picta saŭ discuta știință, vorbind tot așa de delicat cu slugile ca și cu boeriĭ, respectînd pe toată lumea fără deosebire de clase, făcea bucuria Corineĭ și a tuturor carĭ o cunoșteaŭ. Corina o ferise de toate contactele rele, de întrevorbirĭ cu înțelesurĭ nesocotite și de-orĭ ce roman.

Romanele i le păstrase pentru maĭ tîrziŭ, și atuncĭ trebuĭa să le judece cu Corina, pentru a nu și face cine știe ce ideal de iubire. Trebuĭa să judece viața așa cum era, păstrîndu'şĭ totuşĭ acea nevinovăție pe care n'o perzĭ cînd vezi viața prin adevărata eĭ prizmă.

Indatoririle de femee, viața socială și viața sen-timentală, formaŭ un curs aparte, care avea să’l facă cu Corina după ĭeșirea el în lume ca domnișoară.

Aurora nu mergea la vizite, nicĭ la baluri, nicĭ la petrecerĭ: balurile și vizitele ar fi abătut-o din drumul seriositățeĭ, dîndu’ĭ ideĭ ce era prea tînără ca să le poată analiza.

Bĭata Corină îşĭ înădușise’n suflet toată ura contra luĭ Cernescu. Cu cît judeca maĭ bine că interesul ce dăduse întregeĭ viețĭ o scăpase de ruina morală, ținînd-o dreaptă pe drumul cinsteĭ, cu atît căuta să desvolte și maĭ mult în Aurora dragul pentru știință, tot frumosul și binele din univers, știind că numaĭ așa va cumpăni pornirea către iubire și nădăjduind echilibrul viețeĭ numaĭ de la această contrabalanțare.

Iubea pe Aurora ca și cum ar fi fost copila eĭ proprie. In adevăr era opera inteligențeĭ eĭ, această fată, minune de modestie, știință și activitate, cu acel «piment» al naivitățeĭ care te făcea de multe orĭ să uițĭ că puteaĭ discuta to-tul cu ea.

Dragostea Corineĭ pentru Sorin crecuse și ea, trecînd în inconștientul eĭ, devenind aproape or-ganică. Nu putea trăi fără Sorin, cum el nu putea trăi fără ea, formînd toţĭ treĭ o curioasă familie, care impunea unora respect și altora le ațîta pofta de critică. Faima numelui luĭ Sorin trecuse frontierele. Geniul luĭ se desvolta armonios și sigur, sprijinit de iubirea ce el avea pentru Corina, iubire care’l abătuse din drumul depravăreĭ, fă-cîndu’l să nu semene cu tineriĭ storși de tinerețe credință și cinste.

Toată viața luĭ era concentrată în artă și ’n ideala'ĭ dragoste pentru Corina. De și era muzi-cant, totuşĭ discuta orĭ-ce știință, orĭ-ce artă, cu o rară pricepere, știind legătura, ritmul-unitar ce există la baza tuturor artelor și cunoștințelor.

Frumusețea Corineĭ, cu toate valurile prin carĭ trecuse, îșĭ păstra farmecul tinerețeĭ, numaĭ că se întipărise de maĭ multă tristețe și bunătate. Mer-gea spre desrobire, desrobirea de greșita concepție a viețeĭ, realizînd aproape inconștient tipul femeeĭ desrobite.

XVIII

— Cum trec aniĭ, Anită! nu’ĭ așa că cu anevoe îţĭ poți închipui că aŭ trecut unsprezece anĭ de cînd am cunoscut pe Sorin și că sunt zece ani, de cînd am înfiiat pe Aurora? Mîne-poĭmîne trebue s’o scot în lume, trebue ca de azĭ înainte s’o pun în cĭocnire cu lumea și viața, pregătind-o îndatoririlor de femee și mamă. Are de luptat cu viața și trebue să'ĭ daŭ armele necesare, pentru a învinge și a se învinge.

— Mă uĭt la tine, Corină, și nu'mĭ vine a crede că eştĭ maĭ bătrînă cu unsprezece anĭ. Cînd mă gîndesc că nu aĭ voit să te mărițî cu Sorin și că aĭ luptat din răsputerĭ pentru a rămînea «iubita luĭ ideală», și maĭ mult încă: aĭ luat să creștĭ pe Aurora — fata luĭ Cernescu — mă minunez, mă umplu de admirație pentru tine.

Spune drept, Corină, aĭ suferit mult? S’aŭ n'aĭ iubit pe Sorin, așa că jertfă n’a existat?

Se duce Corina la oglindă, îşĭ desface părul ce'ĭ cade ’n valurĭ, desface o șuviță, o arată Aniteĭ, pe cînd lacrimĭ marĭ i se rostogolesc pe față.

— In prima zi cînd am dat peste această șu-viță albă, am judecat și măsurat maĭ bine hotă-rîrea ce luasem de a nu fi femeea luĭ Sorin, femeea unul om cu cinsprezece anĭ maĭ tînăr ca mine. Ar fi fost să fiu vecĭnic întovărășită de rijă și umilire. Ne-am ĭubit, ne-am priceput adînc, am fost tovarășĭ neclintițĭ în calea arteĭ și a științeĭ; sprijinindu-ne unul pe altul cu o siguranță care nu știu de-ar fi existat, de eram femeea orĭ iubita... luĭ.

Senzațiile, venite de la lumea acesteĭ iubirĭ ideale, aŭ fost maĭ puternice, cred, de cît dacă adăogam și senzațiile organice. Poate că a fost greŭ la început, acum însă atmosfera în care mă mișc îmĭ pare așa de naturală, că nu aşĭ putea concepe o alta.

Orĭ de cîte orĭ am simțit că iubirea are să mă ndoae sub puterea eĭ, că are să'mĭ slăbească orțele de luptă, am schimbat felul activitățeĭ. Am început: fie să mă împătimesc îndoit pentru in-teligența Auroreĭ, fie să mă ocup de soarta ță-rancelor de pe moșiile mele, fie să citesc și să scriŭ îndoit, și maĭ mult de cît orĭ-ce, să'mĭ ana-lizez orĭ-ce gest, orĭ-ce gîndire, orĭ-ce dorință! Am combătut cu o putere de judecată și voință de care mă speriŭ azĭ — toate pornirile de dragoste; am contrabalanțat dragostea pentru Sorin cu dra-gostea pentru toată viața și omenirea din jurul meu. Activitatea neîntreruptă ce-am desfășurat, voința și adînca pricepere a fireĭ mele, m’aŭ mîn-tuit de-o durere maĭ mult și... de-o rușine! Ti-pul ce-am realizat azi e unic poate, e tipul visat. De azĭ înainte nu maĭ am de ce mă teme, iubi-rea luĭ Sorin pentru mine rămînînd curată, va fi neclintită.

Din parte'mĭ cred că mîne chiar, de s’ar în-sura, îl voiŭ iubi în femeea și copiiĭ luĭ. Dar toate aceste trude, aceste uriașe lupte cu tine însățĭ lasă urme adîncĭ... urma este această șuviță de păr alb, care are și alte surorĭ... Iar răsplata.., este mîndria ce am de a mă fi învins prin inteligență și voință. M’am ridicat de-asupra păcatelor viețeĭ, dovedindu-mĭ mie însumĭ că femeea poate să nu fie sclava dragosteĭ, putînd să echilibreze această rutinată tendință cu toate ispitele ce’ĭ vin de la întreaga viață. Am realizat un tip, tip ce voesc a face și pe Aurora să’l realizeze, tip ce prin povețe și prin exemple nădăjduiesc că va fi adus la îndeplinire de toate femeile.

— Ințeleg că situația dintre tine și Sorin nu putea fi rezolvată alt-fel de inteligența și indepen-dența ta. Dar, crede-mă, eŭ n'așĭ fi luat să cresc pe fata bărbatuluĭ meŭ, aşĭ fi urît-o și cine știe dacă nu căutam să-ĭ fac rău. Purtarea ta îmĭ pare nenaturală!

— De ce, Anită? Oare Aurora’ĭ răspunzătoare de fapta urîta a tatălui eĭ? Cu voința eĭ m’a înșelat bărbatul meŭ ? De-ar fi fost voința eĭ, cine știe de nu mă alegea pe mine de mamă și nu pe Perdita, care-a cătat s’o omoare ? Averea ce am azĭ, i se cuvine de drept. Oare nu am făcut eŭ un act de dreptate înfiind-o și îndepărtînd prin îngrijirea mea tot răul făcut de tatăl eĭ ? Nu era păcat ca această fată, cu așa minunate calitățĭ fizice și intelectuale, să devie o pradă în mîna societățeĭ și maĭ ales a bărbaților, carĭ ar fi profitat de frumusețea eĭ, hulind-o apoĭ? Ce era de vină această copilă, dacă devenea o depravată, cînd nimenĭ nu i-ar fi cultivat sufletul și inteligența, ca să aibă cu ce lupta?

Dacă lupta e grea pentru ceĭ ce pricep viața, dar încă pentru ceĭ carĭ, orbĭ, se avîntă ’n ea ! Oare nu m’ar fi mustrat vecĭnic conștiința cînd așĭ fi auzit că Aurora e rea, că mĭ-a stat prin putință s’o fac bună, dar din pizmă și ură contra tatăluĭ eĭ nu am făcut-o? Cu sufletul ce mĭ’l pricep, îțĭ spun, Anită, că așĭ fi suferit îndoit. Azĭ sunt fericită, am bucuria de-a'mĭ fi învins ura și de a fi făcut din Aurora o fată bună, activă, înțeleaptă și modestă, care acum e mîna mea dreaptă.

— Dar Perdita îțĭ maĭ scrie ? E tot în Italia ?

— Sunt treĭ zile de cînd am primit o scrisoare de la Perdita. A părăsit Italia și calea destrăbă-lăreĭ. Imĭ spune că scrisorile mele și viața ce duc eŭ, aŭ hotărît-o să aibă groază de ea și să schimbe viața ce ducea pînă acum. Tot răul ce-a făcut, ar voi să’l copleșească cu bine. După sfatul și în-drumările mele, a început sa citească mult, nu însă romane, ci cărți de știință și filozofie. Așĭ putea spune că mă pot fălĭ de ușurința cu care pricepe tot. S’a întors în țară, e la moșiile eĭ. Bă-trînul îngrijitor al avereĭ a murit, așa că toată conducerea afacerilor materiale e pe seama eĭ. Mĭ-a cerut povețe, întrebîndu-mă ce ar putea face cu țăraniĭ și maĭ ales cu țărancele de pe moșiĭ, carĭ maĭ toțĭ sunt bețivi, iar biețiĭ copiĭ, lipsițĭ de vlagă, lihnițĭ de foame, goĭ, prăpădițĭ.

Necontenit le dă parale, dar e zadarnic!

La lucrul pămîntuluĭ nu vor să vie, vecĭnic trebue să’ĭ scoată cu vătăjelul și cu primarul, nicĭ chiar pentru eĭ nu vor să lucreze. Perdita ar voi ca să’ĭ vadă pe toţĭ cuprinșĭ, să aibă fie-care un codru de mămăligă, o fiertură bună în oală, o ve-lință de’nvelit. Nu știe însă ce să facă. I-am făgăduit că mă voiŭ gîndĭ, îl voiŭ scrie, și poate chiar voiŭ pleca să staŭ la ea cît-va timp, să văd ce e de făcut.

— Cum, tu, modelul femeilor cinstite, te veĭ duce la această femee perdută? Dar lumea ce va zice, cînd va afla ? Te va huli. Nu’ĭ destul că ĭ-aĭ luat fata, acum te ducĭ să învețĭ pe o rafinată a destrăbălăreĭ! Ești copilă, Corina!

— De ce nu zici barem că sunt nebună, fiind-că așa aĭ gîndit! Lumea? Lumea deschide ochiĭ marĭ, pentru a vedea greșalele altora, și'ĭ închide la ale eĭ propriĭ. Lumea nu are dreptul a judeca cu asprime faptele acesteĭ femeĭ, nu are dreptula a o încărca de ură și hulă, ci acela de a'ĭ întinde mîna, a o sfătui și ajuta să iasă din mocirla în care a afundat-o nenorocita-ĭ iubire pentru un bărbat. Eŭ nu mă gîndesc la prejudițiile sociale, carĭ poartă pecetea model, ca și pălăriile și rochiile cu carĭ ne îmbrăcăm. Eŭ mă gîndesc că lipsa de educație și greșita concepție de viață aŭ nenorocit pe Perdita, aruncînd-o în brațele unul netrebnic, care șĭ-a bătut joc de neștiința și fecĭoria eĭ. Eŭ mă gîndesc că pot scăpa pe Perdita, că pot să'ĭ asigur cîțî-va anĭ de liniște cu sfaturile și ajutorul meŭ moral; și, crede-mă, nu voiŭ sta la socoteală, alegînd între rutinatele prejudițiĭ sociale și binele ce sunt încredințată că va face prezența mea acolo.

— Cum? dar tu eștĭ o individualitate a parte, trăeștĭ singură în Univers, nu aĭ nicĭ o obligație către societate și obiceiurile eĭ, fie ele modă orĭ rutinare ?...

— Am obligația de-a iubi întreaga omenire, de-a face binele fără calcul de răsplată, de-a nu ofensa bunele moravurĭ prin purtarea și judecă-țile mele, de-a respecta legile, de-a contribui prin forțele mele morale și materiale la progresul so-cietățeĭ. Dar nu am obligația de-a respecta pre-judițiile ce-o parte din societate a dat în comerț pentru a’șĭ ascunde egoismul, gelozia, răutatea, goliciunea mințeĭ și a sufletuluĭ.

Aŭ pus «eticheta» prejudițiilor peste toate a-ceste lipsurĭ, pentru a'șĭ face viața comodă, și eŭ să mă plec lor, nefăcînd binele atuncĭ cînd am prilejul ?

Această fernee și orĭ-care alta—cît de perdută— cînd mă va chema s’o sprijin, voiŭ fi lîngă dînsa, orĭ-cît de mult aşĭ lovi în prejudițiile sociale.

Concepția mea de viață îşĭ face loc în ciuda și paguba prejudițiilor sociale, iar eŭ voiŭ muri liniștită că am făcut binele și am dat arme de luptă sărmanelor femeĭ.

Greșitele părerĭ ce avețĭ de viață, de datoriile și menirea noastră, vă orbesc, împedicîndu-vă a da o educație fetelor voastre. Faceți din ele niște pedante saŭ niște păpușĭ, carĭ se nenoro-cesc, nenorocindu-șĭ bărbațiĭ și copiĭ; pe urmă tot voĭ le criticațĭ. E timp ca să ne trezim, dra-gele mele; mergem din rău în maĭ rău. Individul și societatea se îmbolnăvesc din ce în ce maĭ tare; e timp ca să judecăm, devenind conștiente de ceea ce facem și trebue să facem.

— Mamă, zise de-odată Aurora, vino să vezĭ țărancele noastre, sunt toate’n sală. Una din ele explică corpul omului și celelalte să vezĭ cum ascultă și înseamnă. Am făgăduit să le povestesc despre mama luĭ Ștefan cel Mare.

— Ce maĭ e și asta, zice Anita ?... Facĭ minunĭ, Corină, de cînd am plecat în străinătate!

— Haide maĭ bine să vezĭ opera mea și a A-uroreĭ. Mama și fata se ĭaŭ de talie și așa îmbrățișate, pleacă spre marea sală care era în curte...

Maĭ bine de-o sută de țărăncuțe, de la doĭspre-zece anĭ în sus, toate ’mbrăcate în cămășĭ naționale, cu zăvelcĭ pe dinainte, eraŭ așezate’n băncĭ.

La tablă era un tabloŭ mare, «corpul omuluĭ»; una explica și celelalte ascultaŭ, însemnînd pe plăcile lor. Din cînd în cînd li se făceaŭ întrebărĭ. După ce se isprăvi această lecție, alta începŭ să vorbească de îngrijirile ce trebue date unuĭ copil mic și cum se poate cunoaște cînd e bolnav.

După asta, Aurora le povesti viața luĭ Ștefan cel Mare... cum l-a îndemnat ea pe fecĭoru-său să moară pentru țară. Ce frumos răspundeaŭ ță-rancele și cum judecaŭ că aceasta! datoria și fericirea femeeĭ: «A face din copiiĭ eĭ oamenĭ bunĭ, cinstițĭ, vitejĭ». Strînseră apoĭ cărțile și plăcile, trecînd în a doua sală, ca să lucreze.

Lucrurile naționale eraŭ în toată floarea. Una țesea la războiŭ, alta înflorea din urzitură, alta cosea pe fir, alta făcea ajururĭ (șabace). Lucrațŭ și cîntaŭ. Corina și Aurora mergeaŭ de la una la alta, arătîndu-le cum să lucreze. Printre ele eraŭ și multe femeĭ.

— La ce folos toate astea, zise Anita?

— Numaĭ așa le deprind să fie active și să se desguste de beție și depravărĭ. Am pus și premiĭ pentru femeea cea maĭ curată și maĭ har-nică. Acum să mergĭ prin casele lor. Nicĭ nu le maĭ cunoștĭ. Nu'ĭ rachiŭ în sat, nicĭ vin. Dumi-nica oameniĭ se adună la sfat și la horă, nu la băutură. Să vezĭ ce copiĭ frumoșĭ sunt acuma, de'ţĭ e drag de eĭ!

De odată intră feriorul cu o telegramă în mînă. Corina o ia. Era de la Perdita, care o ruga să vie numaĭ de cît la țară.

— Aurora, du-te de telegrafiază Perditeĭ că’n patru zile sunt la ea la țară.

— Și te ducĭ? zise Anita.

— De sigur, eŭ trăesc azĭ pentru binele ce fac și pentru triumful ideeĭ mele.

XIX

— De și la teatru se urmează cu o activitate rară repetițiile pentru drama muzicală a luĭ So-rin, «Strămoșiĭ», de și aşĭ fi voit să fiŭ acolo ca să'l încurajez și să observ toate greșalele, totuşĭ fiind-că telegrama și scrisoarea ta eraŭ așa de desnădăjduite, mi-a fost grijă și iată-mă. Locuința ta, Perdită, e un adevărat palat, aĭ toate bucu-riile materiale, trebue cu voință să’țĭ cîștigĭ pe cele morale, doar veĭ face echilibru.

— Am avut dreptate, Corină, să te iubesc din prima zi cînd te-am văzut și să doresc prietenia ta maĭ mult ca orĭ-ce pe lume. In aceștĭ zece anĭ de cînd nu ne-am maĭ văzut, scrisorile tale m’aŭ întărit, deschizînd orizonturĭ nouă gîndireĭ mele. Pe nesimțite, cu o rară măestrie, m'aĭ fă-cut să’mĭ respic gîndul, simțirea și apoĭ urîcioa-sele fapte. Incet-încet m'aĭ făcut să văd că aşĭ putea deveni cinstită și liniștită. Dacă în adevăr voiŭ deveni o alta, numaĭ ție o doresc. Ce face Aurora? Cîte odată mi-e dor s’o văd, dar tot mi-e frică de mine. Dar Sorin, copilul-minune, ce-am văzut cu tine la Mehadia? Sunt cîteva lunĭ de cînd am citit în ziare nebunul-triumf ce-a avut drama luĭ la Paris. Coloane întregĭ, în cele maĭ însemnate ziare, eraŭ pline de laudă. Pe urmă am citit anunțat că se va juca la Iașĭ și Bucureștĭ. Așĭ voĭ și eŭ să aud această dramă, dar mi-e frică de o călătorie la Iașĭ, mi-e frică ca amintirile să nu aducă din nou ura ’n suflet. Pe lîngă aceasta, nu vreaŭ să părăsesc pe copiiĭ meĭ, «țăraniĭ și țărancele», aşĭ vrea să’ĭ fac fericiți, scă-pîndu’ĭ de depravare. Ițĭ voĭ asculta sfaturile, fă-cînd școlĭ după cum mi-aĭ scris.

— Perdita, dacă am venit la chemarea ta, e că am priceput din scrisorĭ că te mișcĭ, că lucrezĭ, că trăeștĭ fără vre-un țel în viață, făcînd cînd una când alta, pentru a te înșela tu pe tine, dîndu’țĭ aparența ființeĭ active. In viața ce veĭ duce de acum înainte, nu căuta sbuciumul amețitor al anilor trecuțĭ, trebue ca ura și trecutul tău să moară împreună, trebue să încetezĭ de a fi în ură, chiar sclava iubireĭ tale pentru acel Cernescu.

Trebue, ca să te dcsrobeștĭ de această neno-rocită iubire, să pricepĭ tot frumosul din jurul tăŭ, să pricepĭ toată frumusețea și fericirea carĭ se tăinuesc în binele făcut, în durerea ce-aĭ ușurat. Trebue ca viața ta să albă un scop, spre îndeplinirea căruia să lucrezi neîncetat. In această neîntreruptă activitate îţĭ veĭ găsi liniștea și cine știe de nu veĭ ajunge să priveștĭ cu ochĭ străinĭ la propria’țĭ durere, mirîndu-te singură că aĭ pu-tut fi o alta.

Mĭ-aĭ spus că țărancele sunt destrăbălate, plîn-gîndu-te în acelaș timp că sunt roabele bărba-tuluĭ, care le bate, le chinue și de multe orĭ ele muncesc la cîmp, pe cind eĭ dorm, bețĭ. Trebue scăpate aceste nenorocite, mîntuirea lor să fie țelul vieţeĭ tale. Nu te descuraja însă din pricina tuturor greutăților ce veĭ întimpina, și nu uĭta că în viață nu poțĭ numaĭ învinge, ci eştĭ și învinsă. Cînd veĭ ajunge a face din aceste țărance femeĭ active, carĭ să știe că’n lucru și’n dragostea pentru copiĭ e toată scăparea lor, cînd le veĭ deprinde cum să’șĭ crească copiiĭ,— ca să ajuagă sprijinul și fala țăreĭ — atuncĭ veĭ face pentru sexul nostru maĭ mult de cît dacă i-aĭ deschide largĭ porțile tuturor dregătoriilor și onorurilor. Tu, fiind vecĭnic preocupată de acest ideal, veĭ uĭta durerĭ și ură, renăscînd pentru o viață nouă. Știĭ tu ce ne ne-norocește pe noĭ? știĭ tu ce ne face roabele băr-batuluĭ materialicește și moralicește, chiar atuncĭ cînd nu suntem măritate?

— Nu ți-așĭ putea răspunde, căcĭ nu m’am de-prins a judeca de cît prin prizma ureĭ mele, de cît la izbinda răzbunăreĭ mele, cum din ființa mea nu am văzut de cît blestemata’mĭ frumusețe căcĭ ea îmĭ servea de armă în lupta ce duceam : luptă de ură contra întreguluĭ sex bărbătesc.

Ca tînără fată, nu m’am gîndit de cît la iubire.

Dacă ar fi fost cine să'mĭ deschidă porțile gîn-direĭ, dacă tata, în loc să'mĭ intre în voe, m’ar fi deprins a judeca viața, dacă mi-ar fi arătat tot noroiul ce se ascunde sub strălucitele aparențe, cine știe de azĭ nu trăia și el, și eŭ eram fericită!

— Lasă’n umbră trecutul, căcĭ nu'ţĭ folosesc la nimic zadarnicele părerĭ de răŭ! Ascultă! Femeea nu e roaba bărbatuluĭ, cĭ a credințeĭ, a principiuluĭ de viață, crescut și înăscut într'însa, că nu are de cît o menire pe lume, aceia de-a iubĭ și că toată viața, toată inteligența trebue să o cheltuească în plăcerea bărbatuluĭ, orĭ în a croĭ fel de fel de concepțiĭ de dragoste nesfîrșită.

In afară de iubire, viața are prea puțin farmec și interes pentru ea, copiiĭ sunt un accident de multe orĭ supărător, nu un scop unic și cel maĭ înălțător. Activitatea pe tărîmul arteĭ, științeĭ, bineluĭ, lipsește aproape, și cînd e, e pe-al doilea plan. Femeea jertfind tot iubireĭ, nu judecă de cît prin prizma eĭ. Ca dovadă că noĭ femeile nu lucrăm de cît pentru a place bărbatuluĭ, este că moda a luat o întindere prea mare și sumele de banĭ absorbite de ea sunt fabuloase.

Unul din punctele însemnate ce căutăm a aduce la îndeplinire în lupta noastră pentru «desrobire» este schimbarea portuluĭ și asemănarea cu portul bărbătesc. Să nu fie oare acesata o intuiție și o dovadă că cunoaștem principala cauză a robieĭ noastre ?

De ce nu căutăm maĭ întîĭ să fim desrobite prin obținerea dreptuluĭ de-a fi stăpîne pe avutul nostru, nu minore, chiar de am avea și patruzecĭ de anĭ ? Cînd femeea va pricepe menirea eĭ și felul de activitate ce e în raport cu această menire, atuncĭ pe nesimțite se va considera ea pe dînsa o forță care va impune respectul și iubirea băr-batuluĭ, ajungînd o necesitate în economia viețeĭ, nu un lux și o jucărie.

Conștiința că eştĭ o putere necesară, te face să fiĭ mîndră, impunînd respect în jurul tăŭ. Dacă tu care nefiind măritată, nu eştĭ sclavă economicește, voeștĭ să fiĭ desrobită, uĭtă de iubirea pentru Cer-nescu. Ingroapă’ĭ amintirea și lasă să se ridice luminos pe mormîntul luĭ, idealul activitățeĭ și al dragosteĭ pentru semenele tale. Viața nu'ĭ făcută, numaĭ din iubire. Eștĭ bogată, nu aĭ nevoe a munci pentru hrana de toate zilele, muncește însă, căcĭ fără muncă nu’ĭ fericire. Activitatea dă alt preț și alt înțeles viețeĭ. Nu crede că numaĭ tu aĭ fost nenorocită, și nu’ĭ o nenorocire că nu te-a iubit. Incepe a lucra și crede-mă, veĭ uĭta.

— Spune'mĭ, ce trebue să fac? După cum mi-aĭ scris, am adunat războae, cărțĭ, tablourĭ, etc. dar nu știŭ a învăța pe țărance, sunt stîngace, va trebuĭ să facĭ tu cîteva lecțiĭ, carĭ să 'mĭ fie de model.

— Eŭ îţĭ voiŭ face lecțiĭ, însă nu pot sta mult timp cu tine. Aurora a rămas singură cu școala şi toate îndeletnicirile caseĭ Sorin are nevoe de sprijinul meŭ moral, așa că mĭ-ar fi peste putință să prelungesc șederea. Dacă vreĭ tu însă, voiŭ scrie d-șoarelor Predici, carĭ sunt orfane și sărace, le voiŭ oferi din parte’țĭ leafa ce veĭ crede și locuință. Sunt sigură că vor fi bucuroase să’șĭ cîștige viața în mod cinstit.

In primul loc, cată a deprinde țăranca să fie harnică și curată, a'ĭ întrebuința timpul, doar va înceta a fi vicioasă, spre a avea putința să des-vețe și pe bărbat. Pe moșiile tale să nu fie nici-o cîrciumă; îţĭ veĭ zice că e un venit mare, pe care’l perzĭ. Jertfește’l pentru un ideal, de și îndepărtat dar așa de frumos. Fă recompensă bănească pentru cea maĭ curată, harnică și cinstită țărancă. Pune-le cîteva ore pe zĭ, maĭ ales iarna, să lucreze diferite lucrurĭ naționale. La baniĭ prinși de pe vînzarea lor maĭ adaogă și tu... apoĭ odată pe an, cu mare pompă, la care să adunĭ tot satul, după o leturghie la biserică și o cuvîntare ținută de preot, tu răsplătește pe fie-care după munca ce-a pus în timpul anuluĭ. Nu trebue învățătură multă, nu'ĭ interesul ca țăranca să devie cucoană, ci să rămîe la cîmpul eĭ, să’l iubească și îngrijească. Trebue să știe însă tot ce’ĭ de absolută trebuință, căcĭ multe rele decurg din neștiință. De pildă, puțină anatomie, istorie națională, îngrijirile ce se daŭ unuĭ copil și cele maĭ ușoare boale cum să le cunoască, cum și folosul medical al plantelor de cîmp. Religie, precepte morale, gră-dinărie sistematică, igienă, îndatoririle lor de mamă și femee, lucru manual cît maĭ mult, apoĭ muzică, care să servească drept trecere de timp, maĭ cu seamă corurĭ, căcĭ le va întrunĭ în zilele de sărbătoare.

Să’șĭ ĭubească portul și obiceiurile strămoșeștĭ, asta ține trează conștiința de neam. Să fie curate și active, asta le va îndepărta de boale și viciĭ. Adă-le pe toate să lucreze un ceas orĭ două în comun.

— Să adun țărancele maĭ bătrîne orĭ tineretul întîĭ?

— Tu începe cu fetele, carĭ aŭ isprăvit școala obligatorie de stat, să prindă drag pentru ce le vețĭ învăța, pe urmă să vezĭ cum vin și femeile celelalte și cu cîtă bucurie vor toate să învețe.

Să vezĭ pe Aurora cum le face clasă și cum se amestecă printre ele, pare că'ĭ soră cu dînsele; toate o iubesc și ascultă. La început întîmpinĭ greutățĭ pînă s’a deprinde Romînul cu altă viață și’ĭ veĭ scoate din nepăsarea luĭ. Cum a da că'ĭ maĭ bine, să vezĭ, nu maĭ scapĭ de el! Tu sin-gură aĭ să prinzĭ drag de țărance Lucrînd de di-mineață pînă seara; avînd dorința fericireĭ și pro-gresuluĭ lor drept ideal, te veĭ simțĭ fericită. La cît-va timp, după ce am făcut școlĭ pe moșiile mele, văzînd casele curate, cuprinse, copiiĭ de'țĭ era drag de eĭ, am început să întreb pe țărance : cum maĭ trăesc cu bărbațiĭ lor și dacă le maĭ bat.

Să fi văzut cum singure recunoscuse că acum trăesc maĭ bine, că bărbațiĭ lor sunt maĭ omenoșĭ cu ele. Mĭ s'a întîmplat chiar să glumesc, întrebînd pe cîțîva țăranĭ de ce nu’șĭ maĭ bat nevestele?

«Eĭ, cum s’o bațĭ, cînd mi'ĭ ca furnica de dimi-neață pînă’n seară, cînd toate înfloresc și strălu-cesc în urma eĭ și cînd știe să coasă, și să vor-bească așa mîndru... te blastămă Dumnezeŭ de'ĭ bate-o !»

Poțĭ singură pricepe bucuria ce-am avut la auzul acestor vorbe și cu cît drag am lucrat înainte.

— Cum te-am ascultat atîta timp, te voiŭ as-culta și de acum, Corină; dar te rog scrie d-șoa-relor Predici, să spue ele singure condițiile, numaĭ să vie...

După cît-va timp Perdita lucra cu mult drag la școalele țărăneștĭ, carĭ se populaŭ din ce în ce maĭ mult, prevestind că rezultatele proorocite de Corina se vor îndeplini.

Corina se’ntoarse’n Iașĭ la vila eĭ. Reprezentarea pĭeseĭ luĭ Sorin se apropia... sporeaŭ toate frigu-rile nerăbdăreĭ.

XX

A sosit și ziua primeĭ reprezentărĭ a drameĭ «Strămoșii». Profesorul de muzică al luĭ Sorin, M. celebrul compozitor din Franța, împreună cu cîțĭ-va Parizianĭ, prietinĭ de aĭ luĭ Sorin, sunt venițĭ de o săptămînă în Iașĭ. Cu acest prilej văd și Romî-nia, ţara de care li s'aŭ spus atîtea minuni și atî-tea sălbătăciĭ. Corina, zguduită de emoțiĭ, așteaptă reușita pieseĭ, și’n acelaș timp retrăește împreună cu Aurora emoțiile primeĭ eșirĭ în lume... de mult... de mult cînd și ea era domnișoară.

De cînd s’a întors de la Perdita, Corina s’a în-deletnicit făcînd lecțiĭ Auroreĭ de primire și pre-zentare în lume, lecțiĭ de dans și lungĭ discuțiĭ în carĭ i-a spus ce datoriĭ are de ’mplinit de-acum înainte, cum trebue să se poarte ’n lume și în special cu bărbațiĭ. I-a arătat viața așa cum e, si-gură fiind că cu judecata, dragul de bine și simțul rușineĭ ce desvoltase cu atîta stăruință în Aurora, va fi ferită de păsurĭ greșite.

In această ultimă zi Corina admiră, cu o tăi-nuită bucurie, cum Aurora se tot învîrtește pe lîngă frumoasa rochie de musselină albastră ca cerul și maĭ ales cum se minunează că’ĭ decoltată. Cu toată știința și cunoștințele de viață ce pu-sese’n crerul Auroreĭ, în sufletul eĭ rămăsese nea-tinsă fecioria primelor impresiĭ de domnișoară. Cîtă bucurie sfiicioasă și neastîmpăr de a se îm-brăca cu acea minunată rochie, ce nu semăna cu nicĭ-una din cele purtate pînă acum!!

De cîte orĭ în timpul zileĭ a zis Corineĭ: Mamă, cînd ne înbrăcăm? Să nu întîrziem!

— Tu aĭ uitat azĭ de țărăncuțele tale; nu aĭ fost la școală.

— Nu, mamă, dar... și cu ochiĭ eĭ marĭ, albaștri, încărcațĭ de un ce necunoscut... o privește, mirată că Corina îĭ maĭ spune de școală, cînd frumoasa rochie albastră o așteaptă colo...

Sorin a venit în timpul zileĭ să vadă pe Corina. Nervos, cu ochiĭ în lacrimĭ, a privit-o lung, ca și cum acesteĭ privirĭ storcea el puterea și geniul luĭ. Privind-o, a retrăit cu unsprezece anĭ în urmă, cînd în casă la el a cîntat pentru Corina simfonia luĭ Visul, simfonie în care îĭ spunea toată patima ce’ĭ clocotea în suflet... apoi aceĭ unsprezece anĭ de iubire ideală și neîntreruptă activitate.

Ar voi ca piesa luĭ să albă un succes nebun; aceasta ca un omagiŭ Corineĭ, care l-a îndrumat-spre glorie. Inainte de a pleca, după ce Corina 'a întărit cu o privire, Aurora vine iute, îl prinde de mînă, ducîndu'l doar să’ĭ vadă rochĭa. Sorin cînd o vede sărind de bucurie, o sărută ca de obiceĭŭ, căcĭ se juca cu ea ca un copil.

Ce ideal de frumusețe nevinovată e Aurora în rochia ce o învălue ca un crîmpeĭŭ de cer albastru ! Drept singură podoabă la pĭept și’n mîn-dru’i păr negru, un buchet de florĭ de cireș !

Mlădioasă și frumoasă, se vede’n oglindă... și nu'ĭ vine a crede că ea’ĭ acea cu brațele goale așa frumos modelate. Iĭ e rușine și instinctiv în-crucișează mînele, strîngîndu-le la pĭept și aco-perind cu podul mîneĭ goalele brațe. Corina o vede și’ĭ zîmbește. Ea se uĭtă lung la Corina și lasă brațele’n jos.

— Ce frumoasă ești, mamă! Și’n adevăr, Co-rina era minunat de frumoasă în rochĭa'ĭ de gaz-gris, stropită cu cilicurĭ și pusă pe un trandafiriŭ foarte aprins. La gît și la cap purta rubine de un roș însîngerat. Cine ar fi zis că a iubit și sufe-rit atîta !

Nu se vede șuvița de-argint din păr, chipul poartă pecetea cinsteĭ care învinsese... doar ochiĭ... o întreagă poemă de lupte și durerĭ.

Uimită, Aurora privește’n sala teatruluĭ. Nicĭ odată nu a maĭ văzut atîta strălucire, atîta fru-musețe, atîta lumină. Dar... luminele dispar, cor-tina se ridică. In fund pe scenă munțiĭ îșĭ arată vîrfurĭ chele orĭ încoronate de brazĭ, pe cînd la poale, Oltul șerpuește ca un argint în bătaia luneĭ.

O muzică blîndă: glas de ape, țipăt de animale ce se maĭ chiamă odată înainte de-a ațipi, foș-net de brad... apoĭ din depărtărĭ un glas cîntă’n bemol... un solo trist la început... apoi cu îndrăz-neală și hotărîre.

Ana, primadona și eroina acesteĭ opere-drame, se arată sus pe un vîrf de munte. Așteaptă pe făgăduitul eĭ, de care trebue să se despartă, căcĭ a doua zi dimineața pleacă la războiŭ. In timp ce el vine și’n dueto de patimă clocotitoare îșl fă-găduesc vecĭnicie’n iubire, ea, îndrăzneață și mîn-dră de-a fi iubită de-un viteaz... îl îndeamnă să meargă la războĭŭ, să scape țara, cu munțiĭ în care s’aŭ aciuat, de barbarĭ... Ea îl va aștepta și de va trebui, va tăia brazĭ, va prăvăli pĭetre peste dușmaniĭ ce-ar îndrăzni că sue coama munteluĭ. Cu o tehnică nepomenită în muzica romînească, orhestra dă acele cîntece de războĭŭ, acel vuĭet asurzitor și variat al lupteĭ, maĭ cu seamă a uneĭ lupte’n munțĭ. Rămîĭ uĭmit înaintea uneĭ așa puterĭ de concepție, înaintea uneĭ așa unitățĭ a armonieĭ cu toată variația!! Ca un leit-motif ră-sună’n depărtărĭ cîntece ostășeștĭ și imnurĭ de ru-găciune spre cel puternic. Se simte tot sufletul Romînuluĭ — îndrăzneț și iubitor de bucățica de pămînt unde-a vĕzut lumina zileĭ, palpitînd în fie-care sunet.

Nicĭ o suflare nu e'n teatru, firul gîndireĭ e’n-trerupt... Toțĭ și toate trăesc cu aniĭ înapoĭ, cînd cu sînge s’a pecetluit conștiința de nație romînă, independența unul popor îndrăzneț șt ager. Toată simțirea romînească e redată în această, muzică, care ne arată bogăția de melodiĭ romî-neștĭ, bogăție în care nu credeam.

La fie-care cădere a cortineĭ aplauzele sunt tu-nete. Fîlfîe’n teatru buchetele asvîrlite din lojĭ... și cad la picĭoarele luĭ Sorin, făcîndu’ĭ pĭedestal.

Copilul "rege al armonieĭ", cu bogate plete negre carĭ îl încunună geniala frunte, mulțumește, ĭar ochiĭ luĭ se’ntorc încărcați de ’ndumnezeire spre loja unde’ĭ Corina. Aplauzele tac, pentru a izbucni din noŭ, cînd mulțimea pricepe că marea literată a fost însuflarea și îndrumătoarea aceluĭ geniŭ. Cad buchetele și'n loja Corineĭ.

Aurora privește cu ochiĭ mărițĭ de extaz pe acel Sorin cu care se juca și care acum îĭ pare Dumnezeŭ, un Dumnezeŭ căruia sar închina. Inima i se sbate cu putere, cînd Sorin vine’n lojă; ti-midă îl privește... mută, uitînd că Sorin, acest de acum, e tot acel pe care l-a luat de mînă cu cîteva ore maĭ înainte să'ĭ arate rochia’ĭ albastră.

In actul de la urmă, cînd lupta s’a isprăvit, și Ana, desnădăjduită, văzînd că iubitul nu'ĭ vine, pleacă singură să’l cate printre mormanele de le-șurĭ ostășeștĭ, — solo ce cîntă e de-o putere de iubire sălbatică, dar curată, e de-o frumusețe unică. Te prind fiorĭ, simțĭ înghețul desnădejdeĭ alături cu Ana, îţĭ bate inima, curg lacrimĭ ce nu poțĭ opri.

Il găsește... e leșinat, îl readuce la viață!

Triumfătoare și ’mputemicită de bucurie că e viŭ... îl ĭa în spate și sue, cîntînd, coama mun-teluĭ; îl duce la părințĭ... sus.

Nu, nu poțĭ pricepe cum un creer a putut sin-tetiza în sunete acel complex al sufletuluĭ ome-nesc ! Renumele luĭ Sorin e legat cu vecĭnicia. Un triumf, cum nu țin oameniĭ minte să fi fost, ĭ-a asigurat această glorie.

La Corina e mare primire, cu bal și supeŭ, pen-tru a sărbătorĭ pe Sorin după eșirea de la teatru. Șĭ-a dat întîlnire tot ce are Iașul și Bucureștiul maĭ deosebit ca artă, ca știință, înpreună și cu Parizianiĭ, carĭ vor pleca în țara lor cu credința că'n muzica romînească se găsesc melodiĭ, armo-niĭ, de-o negrăită frumusețe, și’ntre artiștĭ, geniĭ carĭ pot rivaliza cu străinătatea.

— Mamă, glăsuește Aurora Corineĭ în cupeŭ, la întoarcerea spre casă, Sorin nu’ĭ tot acela cu care rîdeam și mă jucam ? N'aĭ văzut, pare că era Dumnezeŭ? Uite, îl văd dinaintea ochilor acoperit de florĭ. Aĭ văzut, mamă, cum iubea Ana pe ale-sul eĭ? Cum l-a cătat să vadă unde e? Involuntar Aurora fredonează ultimul solo ce’l cînta Ana... și'n mintea'ĭ aîurită se vede pe ea căutînd pe Sorin... se gîndește vecĭnic la el... Se lipește de ungherul cupeuluĭ... tace, simte, aude.

In gîndul Corineĭ se războesc amintirile acestor unsprezece anĭ de dragoste cu mîndria ultimuluĭ triumf... cu gîndul care se furișează fără să știe cum, că Aurora iubește orĭ va iubi pe Sorin. Ca o undă luminoasă trece'n creerul eĭ dorința de-a'ĭ uni, pentru a’șĭ aduce la îndeplinire concepția'ĭ de viață, în aceste două ființĭ ce sunt creațile eĭ.

Și nu'ĭ pare rău. Cînd a văzut că Sorin nu'ĭ potrivit în vîrstă cu ea, prin judecată s’a zdrobit, de iubirea greșită. Acum ideala’ĭ iubire se va îndoi, văzîndu‘l fericit, întemeetor al uneĭ familiĭ, așa cum ar fi voit s’o întemeeze ea.

— Auroră, tu să știĭ că veĭ primi pe Sorin cu un buchet de florĭ, și nu uĭta în același timp cum te-am învățat să te porțĭ cu lumea. Acum eștĭ domnișoară și trebue să mă ajuțĭ la primirea oaspeților..............

De ce-a tresărit și pălit Aurora, cînd Sorin, la primirea buchetuluĭ, o sărută ca de obiceiŭ ? De ce se uĭta la el și uimită îşĭ pleacă ochiĭ ’n jos?!

Corina observă mișcarea din sufletul Auroreĭ și zîmbește de bucurie că cu toate destrăbălările ce ca copilă a văzut în casa Perditeĭ, totuşĭ ea șĭ-a păstrat neatinsă toată tresărirea nevinovățieĭ . .

— Ție, Corină, îţĭ datoresc tot acest triumf.

Tu, cu o privire, cu o încurajare, cu un sfat, m'aĭ dus pe drumul glorieĭ, apărîndu-mă prin iu-bire de toate relele și destrăbălările. Gîndind la tine, la comorile sufletuluĭ și mințeĭ tale, am creat pe această Ană îndrăzneață, pătimașă, dar curată; am dat arteĭ melodiile cu carĭ mĭ-aĭ umplut sufle-tul... și acum, acum vin la picĭoarele tale, să mă ’nchin ție, ființă supranaturală.

Așa vorbește Sorin Corineĭ, îngenuncheat înain-tea eĭ, și umbriți de-un palmier, în sera ce duce’n sala de mîncare.

Pe cînd din sufletul Corineĭ se’nalță armoniĭ blînde, mîngîetoare... apa îşĭ cade năstrapiĭ stră-lucitorĭ în basene marĭ de marmoră... iar păsările în cuști îşĭ ciripesc uĭmirea.

XXI

— Corino, da ce are Aurora? E supărată pe mine? Sunt cîte-va lunĭ de cînd observ că nu maĭ pot vorbi cu ea ca înainte, nicĭ la pian nu vrea să cînte. Cu cîtă bucurie vă ascultam cînd cîntațî, tu la pian și ea din gură, operele mele orĭ altele streine! Fuge de mine. De mă duc la școală, să văd și eŭ cum merg țărancele, simt că'ĭ e ciudă, nu vrea să maĭ explice înainte, nicĭ să’mĭ spue ce-a făcut.

Intr'o zi, nu știŭ după ce petrecere, la care văzusem pe Daniilescu tot lîngă dînsa în timpul dan-țuluĭ, a doua zi nu am avut ce face și am cam necăjit’o puțin. Incepu a plînge’n gura mare și fugi din odae. Azĭ tot așa. Ce să fac ? ! Nu am să’ĭ maĭ vorbesc de loc, daca'ĭ așa tonoasă.

— Eĭ, Sorine, Sorine, adică tu nu pricepĭ că de la prima reprezentație a opereĭ tale, de cînd te-a văzut așa îndumnezeit Aurora te iubește și-nu se gîndește de cît la tine? Dar e un copil naiv, nu are capul plin de «atitudinele» din romane și nu știe să'țĭ atragă atenția, spunîndu’țĭ în aluziĭ și privirĭ că te iubește. Iĭ e frică de ce simte, și cu taĭnica intuiție ce are fie-care ființă care iubește, pricepe că tu nu o iubeștĭ. Are douăzecĭ de anĭ, e timpul să iubească pe cineva, și pe cine voiaĭ tu să iubească de cît pe tine ? Din seara întăĭ, după teatru, am priceput ce se pe-trece’n sufletul eĭ. După cît-va timp am fost si-gură, totuşĭ nu l-am spus nimic.

Intr’o zi am găsit-o stînd în odae, tristă, fără să facă nimic. Cînd m’a văzut, a tresărit. M’am dus încet lîngă ea, am început s’o desmerd, în-trebînd-o: ce are de’ĭ supărată ? De-odată m’a cu-prins de gît începînd să plîngă’n hohot.

Pricepuĭ, că după ce se va liniști, îmĭ va spune tot. Ce’ĭ dreptul, maĭ apoĭ îmĭ zise: «Mamă, de ce nu mă iubește Sorin? și eŭ aș fi ca Ana, l-așĭ iubi tot așa de mult. De atuncĭ seara eŭ nu mă gîndesc de cît la el, orĭ-ce fac, el e dinaintea mea, și mă sfiesc cînd îl văd că vine, mi'ĭ frică să nu priceapă că'mĭ e drag. De aceea fug de el. și, nu vreaŭ să știe că’l iubesc, cînd el nu mă iubește. îmĭ pare rău, mamă, că te supăr... ce să fac? aș vrea să nu'l maĭ văd. Nu se poate să’ĭ spuĭ să nu maĭ vie?“.

Cu aceste cuvinte îşĭ slîrși mărturisirea copila naivă, căreĭa nu’ĭ vorbisem de iubire, căreĭa nu'i dădusem să citească nicĭ un roman, pe care o feream de orĭ-ce contact.

Iubirea era ’n firea eĭ, un instinct care trebuia, să se trezească odată, învățînd-o lucrurĭ pe carĭ nu a îndrăznit să i le spue. Am început și eŭ a plînge, am desmerdat-o și mĭ-am reamintit toată viața Perditeĭ. Mama și tatăl eĭ îĭ pusese’n vine acea iubire pătimașă, care avea însă de luptat cu o adevărată nevinovăție, mîndrie și cu neîntre-rupta activitate cu care o deprinsesem. Această, activitate o făcea să uite de iubire, dar în mo-mentele de libertate, cînd se trezea cu chipul tăŭ înainte'ĭ, fata se speria.

In sufletul eĭ, fără s’o judece, fata s’a luptat, contra acesteĭ iubirĭ, și nu a perdut curajul de cît numaĭ atuncĭ cînd a bănuit că tu nu o iubeștĭ. La timp însă, am știut să'ĭ grăbesc mărturisirea, spunîndu’ĭ că, dacă nu va maĭ fugi de tine și va fi ca în trecut, atuncĭ tu o veĭ iubi. Are să fie și ea e ca Ana, ba încă maĭ fericită, căcĭ tu nu te veĭ duce în războiŭ.

Biata copilă s’a uitat nedumerită la mine, ca și cum nu ar fi crezut ce'ĭ spun; pe urmă de odată, a început a zîmbi. Ce frumoșĭ îĭ eraŭ ochiĭ cînd zîmbeaŭ printre lacrimĭ! Ce bucurie am avut văzînd pacea coborîndu-se în sufletul eĭ! Dar bucuria nu a ținut mult și aceasta din pricină că tu aĭ prins a te sfădi cu ea. S’o fi văzut cum pălea cînd te vedea venind, și nicĭ spunînduĭ bună ziua.

— Apoĭ de, de ce m’a plictisit cu atîtea toane! Eŭ m'am deprins să văd în ea o copilă, nu o domnișoară. Nu o pot iubi și nicĭ mă gîndesc să shimb viața ce duc de maĭ bine de doĭsprezece anĭ. De atîta timp eŭ n’am văzut pe altă femee de cît pe tine, Corino. N’am iubit pe alta și nu am înțeles viața de cît plină de ideala iubire pentru «Zîna cu părul de aur.»

Tu mî-aĭ inspirat cele maĭ frumoase paginĭ de muzică, tu, prin iubirea ta m'aĭ ferit de toate destrăbălările tinerețeĭ. Cînd băețiĭ 'mă luaŭ să petrec cu el, fugeam, gîndindu-mă că veĭ auzĭ. Ideia că nu mă veĭ maĭ iubi, mă umplea de grijă. Imĭ era rușine de tine, chiar cînd întîmpinam vre-o greutate compunînd. Viața ta se desfășura toată la lumina zileĭ, iubirea ce'mĭ arătaĭ față de toţĭ mă înălța. In tăcuta’țĭ mărturisire de dragoste era atîta lealitate, așa puternic se simțea că conștiința nu are ce ascunde, că toţĭ vorbeaŭ de tine cu un respect, care mă umplea de ceva sfînt. De multe orĭ m’așĭ fi pus în genunchi înainte’țĭ, aşĭ fi sărutat poala rochieĭ, — căcĭ mă simțeam plin de ființa ta, și totușĭ, știaĭ să mă țiĭ în mar-ginile celeĭ maĭ ideale iubirĭ.

De la acea noapte, cînd mĭ-aĭ spus: «E prea tîrziŭ», orĭ de cîte orĭ aşĭ fi voit să fiu alt-fel... nu puteam, îmĭ era frică că nu veĭ maĭ voĭ nicĭ să mă maĭ primești în casă. Mă gîndeam că cu o îndrăzneală cît de mică, ruinam eŭ singur fe-ricirea vieţeĭ mele, căcĭ nu pricepeam să trăesc fără a te vedea, a te simți, a te auzi. Gîndindu-mă la tine, avîndu-te vecinie dinaintea ochilor, au-zindu’țĭ și cunoscîndu’țĭ toate vibrațiile voceĭ, am creat pe acea Ană din «Străbuniĭ».

Cînd tu eştĭ sprijinul și inspirația mea, cum voeștĭ ca azi să mă uit la alta, să’ĭ admir calitățile, să’ĭ îndrug complimente și vorbe de dragoste? Nu, Corino, eştĭ singura femee care'mĭ daĭ seza-țiile cele maĭ complecte, cele maĭ variate, cele maĭ intense. Tot ce'mĭ vine de la tine se preface’n frumos. Eștĭ ideala tovarășe a mințeĭ și sufletului meŭ, nu maĭ mă pot uita la alta cu ochiĭ cu carĭ m’am uitat la tine.

— Trebue să te gîndeștĭ, Sorine, că pe lîngă îndatorirea ce aĭ față de geniul tăŭ de a’l cultiva, de a creea, maĭ aĭ pe acea pusă’n organismul tăŭ: îndatorirea de-a întemeĭa o familie, dînd societățeĭ și specieĭ progeniturĭ, carĭ să’țĭ semene, saŭ chiar maĭ perfecte ca tine.

Așa cum te cunosc și pricep de doĭsprezece anĭ, sunt sigură că nimenĭ nu'ţĭ va fi tovarășă maĭ inteligentă, devotată și leală, ca Aurora. Ea îţĭ pri-cepe geniul, te admiră și’ĭ crescută de mine așa ca să devie o dreaptă tovarășă bărbatuluĭ, un razim și o inspirație. La început am crescut-o, fiind-că'mĭ era milă și grijă de soarta ce-o aștepta. Dar din minutul cînd am văzut că ea va întrupa în ființa eĭ femeea ce-am visat,— am predestinat-o ție, îndoind atenția și sîrguința, ca s’o fac cît maĭ perfectă. Acum sunt sigură că voĭ amîndoĭ veți realiza principiile mele de viață și veți fi fericițĭ.

E timp, Sorine, ca iubirea dintre noĭ să îmbrace o formă cu totul ideală, să se purifice din ce în ce maĭ tare. Eŭ voiŭ deveni pentru tine o adevărată «mamă», iubindu-te îndoit în femeea și copiiĭ tăĭ. Nu vezĭ, cum mi-a înălbit părul? E timp să renunț la iubire. Gîndind bine: oare nu te voiŭ iubi înainte și tu nu mă veĭ iubi? O altă haină, fondul iubireĭ va fi tot acela. Greutatea a fost la început, cînd ispitele viețeĭ eraŭ numeroase, acum ne-am deprins cu această atmosferă de iubire ideală. Vă voiŭ îndruma și iubi pe amîndoĭ ca și în trecut. Ce veselă va fi casa, cînd chiote și rîsete de copiĭ o vor umplea de lumină și haz!

Geniul tăŭ nu voeștĭ a’l transmite, procreînd?

Te veĭ simți întinerit în acest fel de creațiune. De și azĭ nu te gîndeștĭ la Aurora, căcĭ nu aĭ voit să'ĭ admiri frumusețile, mînĭ poĭ-mînî, te veĭ uita cu ochi atențĭ, veĭ deveni maĭ puțin nepăsător. Cine știe de n’o veĭ iubi, căcĭ are toate calitățile țintuitoare de dragoste. Cearcă, copilul meŭ, nu te maĭ purta așa cu ea, ascultă-mă și de astă-dată. Veĭ vedea cum veĭ fi de fericit! Eŭ curînd va trebui să plec. Conferințele ce trebue să țin și înființarea de școlĭ țărăneștĭ mă chiamă ’n toată țara. Cuĭ să vă las, pe tine și Aurora? Știind că vă sprijinițĭ unul pe altul, și amîndoî pe dragostea

XXII

Aurora înflorește din zi în zi maĭ tare. Iubirea luĭ Sorin o preface și o perfecționează, sporindu'ĭ activitatea, frumusețea, inteligența... Cine ar fi auzit întrevorbirea dintre Sorin și Corina, cu atîtea lunĭ în urmă, hotărîrea cu care spusese Sorin că: «Nu iubesc pe Aurora de cît ca pe un copil și nu voiŭ lua-o de soție», n’ar crede propriilor luĭ urechi și ochilor, cînd ĭ-ar vedea acum, cuprinșĭ de ’nvăpăiare unul pentru altul, facînd proecte de viitor, orĭ prinșĭ de mînă, fugind prin grădină, do-ritorĭ de a fi singuri.... privindu-se ’n ochi pînă a se perde unul în ființa celuĭlalt.

Din ziua cînd Sorin a spus că nu va lua de soție pe Aurora, Corina nu ĭ-a maĭ pomenit nimic, dar cu o chibzuială și cu o siguranță de maestru în a pricepe sufletul omenesc, a lucrat așa ca să pue ’n vază frumusețea și inteligența Auroreĭ.

A sugerat feteĭ propriele’ĭ vederĭ și cugetărĭ asupra arteĭ luĭ Sorin, carĭ, adăogate la farmecul tinerețeĭ și al necunoscutuluĭ, aŭ atras pe nesimțite ochiĭ, mintea, sufletul mareluĭ artist. Senzațiile ce’ĭ veneaŭ de la Aurora, eraŭ așa variate, așa. intense, cu o notă de asemănare cu cele venite de la Corina, în cît de multe orĭ credea, sărma-nul, că iubește pe Corina,... o Corină la douăzecĭ de anĭ. Iar cînd senzațiile se limpezeaŭ — venind la pragul conștiințeĭ — cînd pricepea bine că iubea pe Aurora, că o dorea de nevastă... se mustra că trăda iubirea Corineĭ, nepricepînd că ea îl adusese aicĭ cu o siguranță în judecată, de care s’ar fi minunat, de o știa. Judecase bine Corina. că ea era trecutul.. fără nicĭ o speranță de procreare, ea era iubirea singură, pe care se spri-jinise, se înălțase geninl luĭ Sorin, cucerind gloria lumilor.

Aurora era însă farmecul tinerețeĭ și al necunoscutului, iubirea ce se ’ntrupează, instinctul de viață a specieĭ îmbrăcat în haina patimeĭ... viitorul luminos sintetizat în copiiĭ ce vor eterniza puterea și geniul luĭ. Judecase bine Corina că, o-dată ce Sorin va fi țintuit de comorile frumusețeĭ și inteligențeĭ Auroreĭ, iubirea luĭ va crește, nă-scînd dorul de-a se căsătorĭ cu ea. Așa se întîm-plase. Deci, încă odată, adînca'ĭ judecată, adînca 'ĭ intuiție de viață, adînca’ĭ inteligență o mintuise de umilință, de zadarnicile părerĭ de răŭ!!...

Cînd din balconul de sus al vileĭ, așezată sub umbră de palmierĭ, Corina privea jos in parc Sorin și Aurora, perduțĭ în închegărĭ de visurĭ, se minuna ea de dînsa, de stăpînirea ce luase ideea asupra întregeĭ eĭ firĭ. Cu scalpelul judecățeĭ sco-bora pînă ’n adîncul eĭ, îşĭ retrăĭa comoara de iubire-feciorelnică pentru Sorin... Sorin, prima tre-sărire a sufletuluĭ eĭ. Retrăĭa toate senzațiile ace-steĭ iubirĭ, toate fazele prin carĭ trecuse, de la cea maĭ pătimașă — ucisă ’n fașă — pînă la cea maĭ ideală și maĭ rodnică în ideĭ și frumusețĭ. Pricepea bine că acum nu maĭ putea iubi pe So-rin de cît ca pe un copil al eĭ, că nu putea fi de cît fericită de apropiata luĭ căsătorie cu Aurora... și că aceasta era ultima haĭnă sub care se înfățișa iubirea'ĭ pentru Sorin: iubirea de mamă, în care'ĭ cuprindea pe amîndoĭ.

Pe cînd eĭ vor realiza concepția de familie, ea realiza tipul femeeĭ «desrobite» de păcatul nepo-toliteĭ iubirĭ. Privirea eĭ se ridica apoĭ spre îm-pînzirea albastră, orĭ se țintuea spre orașul ce, nvălit în bură de aur, îşĭ arăta frumusețile mă-rite prin depărtare.... orĭ mergea maĭ departe, spre orașele unde discipolele gîndireĭ eĭ lucraŭ la «desrobirea femeeĭ».

Vedea cu ochiĭ mințeĭ pe Perdita.... acea re-renumită femee-perdută, renăscută prin muncă, prin idealul ce urmărea; Da, orĭ de cîte orĭ pri-mea vre-o scrisoare de la Perdita, scrisoare în-tipărită de energie și drag de viață.., i se umplea sufletul de bucurie. Renașterea Perditeĭ era o-pera eĭ, din dalta inteligențeĭ eșise acea minune de femee.

Cînd cu mintea coprindea atît bine ce făcuse, atît bine ce va face, cînd cu mintea cuprindea tot înțelesul viețeĭ, cînd știința, frumosul, binele, eraŭ ceĭ maĭ puternicĭ magnețĭ... cum și-ar fi închis simțirea și inteligența numaĭ în cuprinsul iubireĭ, în legătura patimeĭ ? Era prea mic «ținu-tul iubireĭ» pentru puterea inteligențeĭ eĭ, pentru nepotolita’ĭ nevoe de activitate. Iĭ trebuia liber-tatea, vibrația variată și nu ar fi putut găsi acea-sta în iubirea luĭ Sorin, căcĭ ar fi tremurat vecĭnic pentru deosebirea de vîrstă între ea și el. Viața îĭ era așa de plină acum, că n’ar fi dat o oră din această viață pe anĭ întregĭ numaĭ de iubire. Nu credea ’n iubirea vecĭnică, cînd nu’ĭ alternată cu interesul pentru tot ce te’nconjoară.

De aceea, privea liniștită la ceĭ doĭ îndrăgos-tiți din parc, gîndind numaĭ dacă’n adevăr pre-gătise destul pe Aurora pentru viitoarele'ĭ înda-torirĭ de mamă și femee, dacă îĭ arătase viața sub toate înfățișerile, dacă o deprinsese a judeca și alege binele de rău cu destulă siguranță.

Se gîndea că, îndată după nunta Auroreĭ, ea va pleca la Perdita, la țară, pentru cît-va timp, și apoĭ amîndouă vor colinda orașele, deșteptînd în femeĭ energia și dragul de muncă, conștiința că sunt și trebue să devie o putere liberă, mo-ralizatoare, întăritoare.

Ișĭ uitaseră unele femeĭ adevărata lor menire de mame și tovarășe, perzîndu-șĭ timpul în iubiriĭ nesocotite, ușoare, variate, sinonime cu destră-bălarea și decăderea cea maĭ cumplită... Era un răsboiŭ înverșunat și nerușinat pentru înlănțuirea, bărbatuluĭ, nu ca tovarăș al uneĭ dragoste cinstite și tainice, ci tovarăș al depravăreĭ celeĭ maĭ rafi-nate. Femeea nu maĭ căuta iubirea, ci senzația... și ca atare variația. Femeea nu maĭ căuta iubirea, ci titlul și averea, carĭ ĭ-ar fi deschis maĭ larg cîmpul cuceririlor ușoare.

La toate gîndea Corina în această după amiază, din luna luĭ Maiŭ, cînd tot cuprinsul era întămîĭat de teĭ și salcîmĭ, de trandafirĭ și iasomie.

Fără să spue nimic Auroreĭ și luĭ Sorin, pre-gătise inelele de logodnă, poftind în seara ceea la masă pe adevărațiĭ eĭ prietinĭ. Nicĭ chiar Anita, cea maĭ bună prietină a eĭ, nu știa că Sorin se va căsătorĭ cu Aurora, de și toțĭ observase cum de cîteva lunĭ Sorin era nedespărțit de Aurora.. Cuĭ ĭ-ar fi trecut însă prin minte că însăși Corina plănuise, aducînd la îndeplinire, acest act?

Maĭ mult încă, Perdita era în Iașĭ, era așteptată, la vilă. Perdita știa de logodna fiiceĭ, și ea, care o urîse cu așa pornire într’un timp, îĭ adusese-acum drept dar, toate vechile și minuat de fru-moasele scule ale familieĭ.

...Iată'ĭ pe toţĭ strînșĭ sus, în biblioteca Corineĭ; nu lipsește nicĭ Perdita, care acum nu se maĭ nu-mește Chirițescu. Nimic din atitudinea Perditeĭ nu maĭ reamintește pe femeea trecutuluĭ; toată purtarea eĭ e întipărită de nobleță și seriozitate.

Sorin și Aurora sunt tot în parc, uitătorĭ de lumea ’ntreagă.

Pe biroul Colineĭ e un porcelan de Saxa, plin cu florĭ. Inainte ca Sorin și Aurora să vie în bi-bliotecă, Corina scoate frumoasele verigĭ bătute’n safire și le pune între florĭ. Toțĭ prietiniĭ văd și pricep. Cu atîta sfințenie a pus Corina acele verigĭ! Acel gest de renunțare, cu acea ideală expresie'n chip, a amuțit întrebările...

— Auroro, și tu, Sorine, cătațĭ printre florĭ, vedeți ce'ĭ acolo pentru voĭ?

Aurora nu a văzut pe Perdita cînd a intrat în bibliotecă, căcĭ Corina de la ușă ĭ-a și trimis la vasul cu florĭ.

...Găsesc verigele. Muțĭ de bucurie, se privesc uimițĭ, le schimbă între eĭ, apoĭ ochiĭ luĭ Sorin, încărcațĭ de lacrimĭ și’ndumnezeire, se’ntorc spre Corina, spre Corina, căreia el nu îndrăznise să’ĭ spue că iubește și vrea să se unească cu Aurora, care totuşĭ ĭ-a preîntîmpinat dorul...

Sfîntă’ĭ pare această femee ! In minutul acesta nu știe pe cine iubește maĭ mult: pe Corina, îna-intea căreia îşĭ pleacă fruntea și genunchiĭ, orĭ pe Aurora, care’ĭ desmerdarea primăvereĭ. In acest timp Perdita, cu adevărată dragoste de mamă, strînge pe Aurora în brațele eĭ, acoperind de să-rutărĭ frumosul chip al feteĭ, în care nu maĭ vede cu ură tipul luĭ Cernescu.

— Ție, Corino, îțĭ datoresc această curată și neasemănată bucurie de mamă; da, după două-zecĭ de anĭ, abia azĭ am simțit bucuria de a fi mamă. Tu, cu sfaturile și idealul ce aĭ pus în viața mea, m'aĭ deslegat de patima ureĭ și a răz-bunăreĭ, tu m'aĭ făcut mamă...

Și curge șampania, și se ciocnesc voios paha-rele... căcĭ simțirea domolită de judecată s’a înăl-țat de-asupra păcatelor viețeĭ. Corina privește mîndră înainte; cugetarea eĭ pare a’șĭ fi sporit puterea și îndrăzneala!

XXIII

Ca un vis aŭ trecut cele cîteva săptămînĭ după logodnă! Corina nu se gîndește că căsătoria luĭ Sorin cu Aurora pare tuturor celor carĭ aŭ priceput iubirea’ĭ pentru Sorin o jertfă peste puterile omeneștĭ, și că această jertfă a făcut din ea o apostolă a slăbituluĭ eĭ sex. Corineĭ, care a trăit și iubit cu atîta putere de analiză și stăpînire, a-ceastă căsătorie îĭ pare ca ceva natural, care o umple de bucurie, fără umbră de părere de rău. Era o datorie pentru ea de a face fericit pe acest Sorin, prima și ultimaĭ dragoste, pe această Auroră, fata bărbatuluĭ eĭ, menită rușineĭ și nenorocireĭ. Corina învinsese toate neînlăturatele slăbiciunĭ ale simțireĭ omeneștĭ, le învinsese prin judecată și bunătate.

Cu încredere privea acum înaintea eĭ, și de se ’ntorcea cu gîndul înapoĭ, la aniĭ carĭ trecuse... sporea încrederea în ea, în viitoarea «desrobire» a femeeĭ. Da, dintr’un capăt la altul al țăreĭ în-floreaŭ școlĭ pentru creșterea țăranceĭ.

Nivelul moral și cel material al țăranuluĭ se ri-dicase într’un chip nepomenit. Nu’ţĭ venea să te ’ncrezĭ ochilor, cînd cu amintirĭ trecute colindaĭ satele, observînd țăraniĭ, țărancele, copiiĭ lor. Fru-musețea raseĭ, inteligența, bogăția, toate sporiseră. Conștient de menirea luĭ, țăranul avea azi un ideal — progresul copiilor, îmbunătățirea ogoruluĭ sau, propășirea țăreĭ. — Știa că e puterea care ali-mentează și susține desvoltarea scumpeĭ luĭ țărĭ, și lucra cu drag, pentru a ajunge aceea ce trebuia să fie.

Țăranceĭ: se datora toată această bogăție mo-rală și materială, eĭ i se datora acest ideal în viață; femeea harnică, vrednică, cinstită, conștientă de menirea eĭ... progresul venise de la sine. Au rîs ziarele de aceste școlĭ, aŭ rîs toţĭ ceĭ carĭ fac paradă de știință și inteligență, dar azi idealul, ce Corina urmărise cu atîta stăruință, era împlinit.. Școalele de carĭ se rîsese cu atîta poftă la înce-put, aduc maĭ mult bine de cît ea singură visase.

Maĭ are încă de lucrat, trebue ca toate femeile să'șĭ schimbe felul lor de a fi și judeca, trebue ca toate să aibă un alt ideal în viață, ideal spre care să’șĭ îndrumeze toată activitatea. Cînd Corina avea atîtea datoriĭ de îndeplinit... cînd așa larg cîmp era deschis activitățeĭ eĭ, cum putea să’ĭ pară rău că Sorin se cununa cu o alta, că pe-o alta va iubi de-acum ?

Nunta era peste cîte-va zile. Ultima datorie acum, era de-a vorbi cu Sorin, de-a’l sfătui cum trebue să se poarte cu Aurora, așa ca să rămînă vecĭnic unițĭ, fiindu'șĭ vecĭnic sprijin unul altuia. Sorin și Aurora fiind copiiĭ eĭ, toată judecata îĭ era țintuită de grija fericireĭ lor. Da, voia să'ĭ facă a pricepe bine viața, a ști că numaĭ din echilibrul tuturor puterilor ce formează acest tot, numit viaţă, rezultă fericirea, de aceea, aștepta pe Sorin în bi-bliotecă, ca să vorbească asupra noilor luĭ în-datorirĭ.

Așteptîndu’l, îĭ venea să rîdă de ironia soarteĭ care’ĭ hărăzise rînd pe rînd, rolul de iubită... de mamă... și totușĭ, era mîndră de dînsa că primise și analizase cu atîta pricepere aceste deosebite ro-lurĭ. Pe fruntea, dungită de gîndurĭ, străluceaŭ fru-moșiĭ ochi glăsuitorĭ a bucuriĭ înmormîntate, a bunătățiĭ nesecate. Un zîmbet trist îĭ flutura pe față, cînd Sorin, mișcat, timid, intră în bibliotecă.

Aurora și Perdita nu eraŭ acasă.

Sorin stă trist, pare-că, din adîncul luĭ; nu știŭ ce sfinte și curate amintirĭ s’ar înălța... pare-că în această minută ar trăi întreaga luĭ viață, din ceasul cînd a cunoscut pe Corina și pină azĭ, azĭ cînd e logodit cu alta, care mînĭ-poĭmînĭ va fi ne-vasta luĭ.

Iĭ e frică, ca nu cum-va, îndată ce va fi însurat, Corina să nu se depărteze cu totul de el. Iĭ e frică că nu va maĭ putea veni în această vilă, unde a iubit întîĭ, așa de mult, așa curat!

Năvălesc potop amintirile, se ’ntunecă ’n con-știința luĭ... se simte de-odată singur, fără nicĭ-un sprijin... De-odată îl prind grijile viitoruluĭ, păre-rile de răŭ pentru trecut.

E sigur că Corina se va depărta de el de-acum înainte, îĭ simte lipsa, se desnădăjduește... și pri-virea de copil — cu toţĭ aniĭ carĭ aiĭ trecut — se ’ntoarce încărcată de lacrimĭ, se ’ntoarce spre Co-rina. Ar voi să’ĭ citească gîndul, cu toată taĭna, actelor, taină pe care el n’a judecat-o de cînd era vrăjit de tinerețea și farmecele Auroreĭ. Corina i-a priceput zbuciumul sufletuluĭ, a priceput lupta cu toate desnădejdile... In privirea cu care Sorin a învăluit întreaga bibliotecă, ea citește durerea luĭ de-a se despărți de-această odae, care cuprinde un întreg trecut de activitate, de iubire ideală, de perfectă asemănare ’n ideĭ !

Sufere și ea de toate amintirele trecutuluĭ, dar «voința datorieĭ» se 'nalță de-asupra tuturor amin-tirilor. Doar în timbrul voceĭ tremurînde, joasă de tot, se pricep urmele părerilor de răŭ. Gîndirea e limpede, privirea dreaptă, evocatoare a unor lumĭ ce numaĭ cu gîndul le poțĭ închega.

— Nu fiĭ trist, Sorine, și nu crede că sunt jig-nită de iubirea ta către Aurora. Ea’ĭ desmerdarea primăvereĭ, făgăduiala viitoruluĭ. In curatu’ĭ suflet de fecioară, chipul tău e prima întipărire ; nu sunt durerĭ, nicĭ îndoelĭ. Increzătoare ’n iubirea ta, ea nu va analiza, nicĭ suferi, decĭ nu'ţĭ va umbri viața cu bănuelĭ. Trista experiență nu ĭ-a înecat în valurile eĭ putința de a fi fericită... veĭ fi fericit, co-pilul meŭ!

Inainte de a te sfătui să ieĭ pe Aurora, m'am gîndit bine la tot ce te-ar putea face fericit, și pînă v’am logodit, am cercetat în adîncul sufle-tului meŭ să văd de nu mar durea căsătoria ta cu alta. Iubirea mea pentru tine, copile, s'a pu-rificat, mărindu-se din ce în ce maĭ mult... Azĭ te iubesc ca o mamă și doresc să fiĭ fericit.

In Aurora veĭ găsi o adevărată tovarășă pentru tine; ea'ĭ dreaptă, cinstită, leală, îşĭ cunoaște în-datoririle eĭ de femee și viitoare mamă. Nu o de-părta de tine, las’o să'ţĭ priceapă viața ta inte-lectuală, fiĭ bun și blind cu dînsa, nu'țĭ lua autoritatea de bărbat, nu o rănĭ cu bănuelĭ saŭ maniere bruștĭ, nu o lăsa în părăsire, căcĭ apoĭ cu greu se va umplea golul ce'l va fi săpat purtarea ta. iubește-o totdeauna, căcĭ ar suferi de părăsirea ta. Indrumeaz-o, cînd veĭ vedea că șovăește. Idealul vostru să fie copiiĭ ce vețĭ avea și gloria numeluĭ tăŭ de artist. Facețĭ echilibru în viață, primițĭ du-rerile ca și bucuriile, variați-vă voĭ singurĭ viața, pentru ca să vă fie vecĭnic dragă. Și maĭ mult de cît orĭ-ce, căutațĭ a vă pricepe pînă în cele maĭ micĭ îndoituri ale mințeĭ și simțireĭ voastre; nimic ascuns, nicĭ-o minciuniĭ în viața voastră.. numaĭ așa vă vețĭ respecta; respectul e temelia pe care se ridică singură și trainică dragostea. Eŭ daŭ ca zestre Auroreĭ două din moșiile mele, Perdita asemenea. Aurora va fi stăpîna veniturilor zes-trĭ; totușĭ, va fi îndatorată prin contractul ce vețĭ iscălĭ mîne să nu înstrăineze nicĭ o parte, cît de mică, din venituri fără învoirea ta. Amîndoĭ vețĭ fi obligațĭ a pune avutul în comun, pentru interesele voastre și ale moștenitorilor voștrĭ.

Cu prilejul acesta stabilesc între voĭ o adevărată tovărășie morală și materială. Aurora, care de maĭ bine de doĭ anĭ de zile are veniturile caseĭ mele, e deprinsă să facă bugetul, așa ca totdeauna să aibă excedent. O admiram chiar cu cît echilibru combina toate cheltuelile. Afară de aceasta, voĭ nu avețĭ nevoe să cumpărațĭ nimic în casă vila mea v’o las de locuit. V’am așezat dormitorul și cu alte două odăi alăturĭ. Nu avețĭ să schimbațĭ nimic în odăi, maĭ cu seamă în bibliotecă. Dormitorul meŭ va fi închis, iar întreaga casă doresc să'şĭ păstreze înainte înfățișarea de pînă acuma. A doua zi de nuntă, eŭ cu Perdita plecăm la ea, și de acolo amîndouă prin țară.

Avem de înființat azilurĭ pentru femeile lipsite de sprijin moral și material, de ținut conferințe pentru îndrumarea activitățeĭ și idealuluĭ femeesc. Destulă muncă și răspundere.

De departe ca și de aproape voiŭ veghia asu-pra voastră, îndrumîndu-vă cu sfatul, cînd vă vețĭ simți slabĭ. Cînd voiŭ vedea că totul merge pe calea întrezărită de gîndul meŭ, mă voiŭ întoarce să staŭ cu voĭ... să'mĭ joc ultimul rol acela de «bunică». Ce zicĭ, Sorine? Nu e aceasta adevă-ratul șl unicul sfîrșit al iubireĭ noastre?

Era prea tîrziŭ să fiu femeea ta... iubindu-ne curat, am îndepărtat toate urile și rușinele și voiŭ fi fericită de fericirea ta.

Sorin se uĭtă la Corina și nu'ĭ vine a crede că această femee, care'ĭ vorbește cu atîta seninătate de îndatoririle ce’l așteaptă, e tot acea «Zînă cu părul de aur», care atît l-a iubit. Iĭ vine a crede că aceasta e ultima sforțare a voințeĭ eĭ și că pe urmă se va depărta, ne maĭ voind nicĭ să'l vadă. Să fie cu putință că o femee, care l-a iubit atîta, să renunțe cu atîta ușurință la el, dîndu'l de bărbat alteia? Nu, nu’ĭ vine a crede, îĭ e frică că nu o va maĭ vedea. Cînd gîndește la tot ce-a fost Corina pentru dînsul, la toate curatele și totușĭ intensele bucuriĭ ce-aŭ gustat împreună... e gata să renunțe la Aurora, pentru a nu se despărți de Corina.

— Corino! a mă îndoi, după atîția anĭ, de iubirea ta, este peste putință; iubirea aceasta mĭ-a dat cele maĭ luminoase inspirațiĭ, iubirea aceasta mĭ-a creat gloria, m'a păzit de toate destrăbălările tinerețeĭ... ea face parte din organismul meŭ... e puterea mea. Iubind pe Aurora, mi s’a părut că te iubesc pe tine: aceleașĭ vorbe, acelașĭ chip de a judeca, aproape acelașĭ fel de-a simți... doar trăsăturile fețeĭ eraŭ altele, pînă și mersul și modulările voceĭ eraŭ la fel !...

Azĭ îmĭ daŭ seamă că tu suferĭ și a trebuit să suferĭ îngrozitor din minutul cînd m’aĭ văzut că o iubesc; azĭ sunt sigur că îţĭ întrecĭ puterile, cînd îmĭ vorbeștĭ cu așa liniște; sunt sigur că după, nuntă tu veĭ părăsi această casă pentru a nu te maĭ întoarce. Atmosfera de dragoste și putere în care m’aĭ învăluit de anĭ întregĭ, e singura priin-cioasă mie. De cînd văd că se apropie căsătoria mea, măsor ce perde sufletul meu perzîndu-te. Ideea că nu am să te văd, mă umple de groază și desnădejde. Nu, nu voiŭ putea suferĭ despărțirea de tine, renunțarea la curata noastră iubire ! Nu voess să maĭ iaŭ pe Aurora, nu voesc să mă despart de tine... Nu, nu, Corino, vom suferi prea mult!

— Sorine, copilul meŭ... iubirea mea pentru tine fiind curată de orĭ-ce pătimașă amintire — neavînd drept pecete de cît sărutarea de sub mărul înflorit — rămîne-va în vecĭ de vecĭ. Nu, nu sunt geloasă că tu veĭ iubi, veĭ săruta, veĭ fi băr-batul alteia! Trăesc în ideea ta, port în mine în-tipărirea geniuluĭ tăŭ, amintirea comuniuneĭ de ideĭ și a inspirațiilor ce muzica și felul tău de-a fi aŭ pus în creerul meu.

Te-am iubit, cum iubesc arta... mĭ-aĭ hrănit pu-terea creatoare. Emoțiile cele maĭ puternice ce-am simțit lîngă tine, n’aŭ fost întipărite de dorință aŭ fost ondulațiĭ sonore, carĭ mĭ-aŭ zguduit su-fletul pînă’n adîncimĭ, smulgînd mințeĭ cele maĭ frumoase însuflărĭ. Această iubire o pot avea și de acum înainte, e comoara mea, în stăpînirea mea !

Nu am de ce roși, cum nu am pentru ce minți... și e natural să văd că tu trebue să te’nsorĭ, pentru a crea familia, ultima ta datorie ; e natural să văd cu bucurie căsătoria ta. Dacă plec pentru cît-va timp, nu e din pricina gelozieĭ... ci fiind-că am de îndeplinit o datorie sfîntă... tot așa de sfîntă ca și iubirea’mĭ pentru tine!

Mă voiŭ întoarce atuncĭ cînd voiŭ vedea totul îndrumat spre țelul visat, mă voiŭ întoarce pentru a nu mă maĭ despărțĭ de voĭ. Nu’țĭ chinui sufletul cu zadarnice zbucĭume, e nu puteam fi pentru tine de cît tovarășa ideală.

....Mergĭ cu bucurie spre cea cu care veĭ înte-meĭa familia... ascultă-mă, copile, cum m’aĭ ascultat pîn’acuma....

XXIV

Doĭ anĭ aŭ trecut de cînd Sorin s’a cununat cu Aurora.

Eĭ locuesc la «Villa Iluzieĭ», cuibul de gîndire al Corineĭ.

Un copil frumos umple villa de lumină și haz, pe cînd în depărtărĭ, Corina — în neîntreruptă ac-tivitate — uĭtă că și ea a iubit odată, că Sorin ar fi acel pe care l-a iubit.

La cîte-va zile după nuntă, Corina a plecat din Iașĭ împreună cu Perdita, care a devenit ucenica și tovarășa nedespărțită a Corineĭ în opera eĭ de întărire și desrobire. Aŭ mers din oraș în oraș, cercetînd cu de-amănuntul starea femeeĭ. Maĭ toate eraŭ nenorocite. Unele din pricina comer-țuluĭ ce făceaŭ cu dragostea, altele, din pricină că bărbatul nu le-a realizat amorul înfocat de prin romane... și sunt în vecĭnică căutare a celuĭ ce le-ar întrupa visul. Aceste femeĭ ajunsese niște adevărate păpușĭ, carĭ nu cugetă de cît la găteală. Inconștiente de ce fac, trec din greșală în greșală, nu aŭ nicĭ un interes și drag pentru nimic din ce le înconjură, se critică, se urăsc, se spionează una pe alta din cauza acesteĭ înverșunate vină-torĭ a bărbatuluĭ.

Altele eraŭ nenorocite din pricina prea marilor greutățĭ ale familieĭ, lăsate toate in răspunderea lor de bărbațĭ vicioșĭ, carĭ îşĭ petreceaŭ viața în orgiĭ, cafenele orĭ amorurĭ cu alte femeĭ.

Invățatele fiiind desgustate de tot ce vedeaŭ în jurul lor, fugeaŭ de iubire... Dar nicĭ acele nu eraŭ fericite, lipsea echilibrul puterilor din orga-nism ; unele puterĭ fiind prea active, altele cu calcul înăbușite. Acele femeĭ formaŭ armata in-telectualelor, desgustate de viață înainte de-a fi trăit.

In general, viața femeilor era tristă orĭ grea; copiiĭ lăsațĭ pe mîna guvernantelor; barometrul economic și cel moral scăzut de tot.

Bărbațiĭ, judecînd că numaĭ femeea e pricinui-toarea atîtor rele din jurul lor, rămîneaŭ neînsu-rațĭ, orĭ se însuraŭ în vederea protecțieĭ și zestreĭ ce i-ar fi împins înainte. In timpul acesta, din toate unghiurile țăreĭ se cereaŭ drepturĭ, drepturĭ pentru femeĭ, uniĭ proclamînd egalitatea femeeĭ, alțiĭ, ceĭ maĭ mulțĭ, înferioritatea eĭ fiziologică, intelectuală, morală.

Pe cînd la țară forțele morale și materiale spo-rise, țăranca devenind sprijinul și sufletul familieĭ, femeile din clasele celelalte alergaŭ după un ideal în viață... ideal ce nu puteaŭ ajunge.

Cel întîĭ lucru ce-a cătat Corina să facă, a fost de-a scăpa din ghiarele prostituțieĭ marea armată de nenorocite... Fete cu cîteva clase primare, se dedeaŭ la practicele cele mal rușinoase pentru a’șî cîștiga hrana de toate zilele, orĭ pentru a purta frumoasele haine ce atît le ispiteau. Luxul dusese la depravare chiar fete din familiile maĭ ridicate.

Prin subscripție, Corina ajunsese a clădi cîteva azile, pentru acele femeĭ perdute. In acele sălașe găseaŭ iluzia familieĭ și strictul necesar pentru viața de toate zilele. La venirea în azil li se ținea conferințĭ despre nobila menire a femeeĭ și înda-toririle eĭ, căutînd prin acest mijloc să le ridice nivelul moral. Invățaŭ tot felul de meseriĭ, ca să’șĭ poată cîștiga viața în mod cinstit, cum și Igienă, Medicină practică, Pedagogie, Morală, prac-tică Religioasă, Economie-casnică, Muzică, Desemn și cursurĭ speciale de îndatoririle femeeĭ față de bărbatul cu care trebuia să formeze o familie, față de copil și societatea întreagă. Pe lîngă aceste îndeletnicirĭ, ele singure duceaŭ cu rîndul toată gospodăria aziluluĭ, în plus îngrijaŭ de copiiĭ orfanĭ, cum și de ceĭ bolnavĭ, cărora li se dăduse sălaș în acest azil. Multe din aceste femeĭ se măritaŭ, orĭ eraŭ luate ca îngrijitoare prin familiile bogate.

Azilurile se populaŭ zi cu zi maĭ mult, și li se sporea numărul.

De cît-va timp, Corina cu Perdita și alte adepte ale principiilor eĭ, începuse să ție conferințe de la un capăt la altul al țăreĭ. Corina vroia să dovedească ca pricina atîtor rele morale și materiale este faptul că femeea nu’șĭ pricepe rolul eĭ în societate, căutînd a cere drepturi carĭ nu sunt în conformitate cu menirea organismuluĭ eĭ. Pentru aceasta, trebue să arate că menirea bărbatuluĭ și îĭ femeeĭ nu'ĭ de a trăĭ pentru el în parte, ci pentru familie și societate.

Organismele lor sunt însă cu totul diterite. In organismul femeeĭ, predomină forțele de reintegrare saŭ anabolice, din cauză că în interiorul eĭ se face depozitul puterilor necesare alimentăreĭ și desvoltăreĭ embrionuluĭ procreăreĭ. Conformația corpului eĭ cu predominarea liniilor ovale, e dovada acesteĭ menirĭ. Femeea lucrează «in con-creto» pentru umanitate, nutrind-o cu tot ce are maĭ bun în corpul și spiritul său, decĭ e conservatoarea și depozitara forțelor ce trebue să alimenteze specia.

Femeea are ’n ea depozitul tuturor virtuților morale carĭ servesc de temelie familieĭ și socie-tățeĭ. Integrarea și concentarea e caracteristica sexuluĭ femeesc, intimitatea, unirea, distinge pe mamă, făcînd din ea creatura căminuluĭ.

Funcțiile care aŭ de obiect propagarea și nu-trirea specieĭ sunt în antagonism cu puternicele cheltuelĭ intelectuale, din pricină că s'ar cheltui prea mult forțele organice necesare procreăreĭ.

Un determinism intern producînd deosebirea dintre sexe, fatal trebue să urmeze diviziunea îndatoririlor și a lucruluĭ pentru perpetuarea viețeĭ. Dacă asociațiunea și cooperarea trebue să triumfe în societate, cu atît maĭ mult trebue să triumfe în raporturile dintre femee și bărbat. Femeea trebue să aibă toate calitățile fizice și phisice necesare mameĭ ; iar slujbele și drepturile ce le va cere, trebue să fie în raport nu dăunătoare a-cesteĭ menirĭ. Dacă am cere drepturĭ și îndatorirĭ egale, nu am face de cît să căutăm a unifica specia.

Indatoririle femeeĭ fiind egale cu ale bărbatuluĭ, calitățile morale și intelectuale ar ajunge cu timpul egale, lucru ce ar fi dăunător specieĭ, căreĭa ar lipsi acea varietate de calitățĭ morale, intelectuale, fiziologice, carĭ formează o unitate în procreare. Sunt slujbe pe carĭ o femee nu le poate avea, nefiind conforme cerințelor specieĭ, căcĭ cer o prea mare cheltuială de forțe intelectuale, decĭ, predominarea opereĭ de dezintegrare.

Femeea poate aduce marĭ foloase ca educătoare, ca doctoreasă, ca avocată, în administrația co-munală — unde ar fi un element de ordine, moralitate și progrese practice — dar ce'ĭ trebue femeeĭ luptele și violentele politiceĭ ? Cum să-împace femeea îndatoririle și drepturile de cetă-țeancă cu cele de mamă? Politicianiĭ sunt deja o plagă a societățeĭ, trebue să facem cunoștință și cu politicianele! Civilizația nu consistă în a distruge natura și confunda funcțiile normale ale sexelor!

Dar, fiind-că femeea este menită a avea pe lîngă rolul de păstrătoare a specieĭ și pe acel al cultural morale a societăților și rafinarea lor, fiind-că femeea este geniul moral al societăților, e necesar ca purtarea bărbatuluĭ către femee să poarte pecetea dreptățeĭ, nu cea a robieĭ, făcînd echilibru între drepturile și datoriile femeeĭ.

Inainte de orĭ-ce, femeea măritată nu trebue să maĭ fie considerată ca incapabilă, ca minoră, ci să fie stăpînă pe averea și actele eĭ, cum e, de pildă, în statele de Est ale Uniuneĭ-Americane, în Anglia, Canada, Coloniile Engleze, Italia, Portugalia, Rusia, unde femeea nu'ĭ considerată ca incapabilă a’șĭ stăpîni averea, nicĭ conduce afacerile materiale. Economiștiĭ aŭ constatat că spiritul de ordine, de economie, de armonie, face pe femee minunat de aptă pentru întreținerea proprietățeĭ.

Femeea trebue să aibă o cultură întinsă, va-riată și în raport direct cu menirea eĭ de mamă. Cultura întinsă îl va servi pentru a face și urmări educația copiilor, pentru a urmări propășirea so-cietăților, a lua parte activă chiar atuncĭ cînd i-ar lipsi rolul de mamă, saŭ cînd ar avea rarĭ dispo-zițiĭ intelectuale carĭ nu trebuesc înăbușite, ci din contra, aduse în folosul întregeĭ specii. Prin a-ceasta femeea ar deveni o dublă putere înăuntru și’n afară de familie.

Dar pentru a ajunge la acest ideal, trebue ca programele de educație și instrucție să fie schimbate; să dispară toate prejudiciile de educație și instrucție; bărbațĭ și femeĭ să'șĭ dea mîna, pentru a schimba din temelie organizația noastră socială și educativă. Nu putem face un pas înainte cît timp nu vom fi serios pregătiți pentru aceasta, și nu vom avea o temelie sigură pe care să se ridice pretențiile și îndatoririle noastre. Programele de studiŭ ce sunt azi în vigoare pentru fete, sunt cu totul asemănătoare cu cele ale băeților. Nimenĭ nu se gîndește că femeea trebue să devie mamă, și că are în viață de îndeplinit o mulțime de funcțiĭ și rolurĭ de care nu are nicĭ cea maĭ mică idee; că nu i se cultivă sufletul pentru îndeplinirea aceleĭ menirĭ.

In alte conferințĭ, Corina și Perdita spulberaŭ vechile ideĭ că femeea e inferioară bărbatuluĭ. Rînd pe rînd luaŭ puterile fiziologice, intelectuale și psihologice, arătaŭ sbuciumul zadarnic al sa-vanților, uniĭ pentru a arăta inferioritatea, alțiĭ superioritatea, cum și pe ceĭ maĭ cuminți, dar în număr maĭ mic, carĭ arătaŭ științificește, nu para-doxal, marea deosebire dintre organismul femeeĭ și al bărbatuluĭ, cu puterile fiziologice, psihologice și intelectuale direct deduse din diferitele menirĭ; puterĭ care se complectează în interesul specieĭ, în lupta viețeĭ.

In ultimele conferințĭ se ocupaŭ de programe, începînd cu clasele primare, unde fetele nu învață nimic din ceea ce le-ar servi maĭ tîrziŭ. Corina propunea ca după isprăvirea celor patru clase primare, toate fetele sărace, carĭ nu pot urma școa-lele secundare maĭ înainte, să învețe încă doĭ anĭ în școlĭ deosebite: Igienă, Pedagogie, Morală, Religie, Economia-casnică, Desemn, Muzică cum și cursurĭ speciale de sfaturĭ relative la îndatoririle de mamă și femee.

La programele școalelor secundare, cereaŭ ca Pedagogia, Igiena, Economia casnică, Filozofia cu toate ramurele eĭ, să fie puse din cl. I-iŭ chiar, apoi să se maĭ adaoge chestiile de drept-uzual, marile rezultate ale științeĭ, maĭ ales cu aplicațiunĭ practice cum și noțiunĭ de Economia-politică, dreptul-civil, etc. Gimnastică să se facă numaĭ aceea pe care doctoriĭ o vor găsi nedăunătoare organismuluĭ femeesc, menit naștereĭ.

Să nu se facă din creerul femeeĭ o mașină care să înregistreze ca un papagal doar va putea trece examenele, ci să facă din creerul eĭ o mașină în stare de-a urmări singură mersul științeĭ și a’șĭ forma un capital intelectual necesar și specieĭ.

Cînd femeea va avea o cultură serioasă, nu pos-păială, înțelegîndu’șĭ rolul de mamă și educătoare a omenireĭ, va înceta de a fi o păpușă saŭ o des-gustată. Nu va fi o prelungire saŭ o redublare celuĭlalt sex, ci un compliment, o individualitate a parte, care va forma împreună cu bărbatul o unitate și împreună cu copiiĭ, o unitate în tri-nitate.

Acestea eraŭ principiile susținute de Corina și adeptele eĭ.

Femeile se grupase din ce în ce maĭ mult în juraul Corineĭ. Văzînd că cererea de egalare a drepturilor era un răŭ pentru specie, căutaŭ să'şĭ ridice nivelul moral și intelectual, să se desro-bească de vechile și ruginitele concepțiĭ de viață, făcîndu-se respectate de bărbat, prin faptul că deveneaŭ adevărate tovarășe și sprijine în viață, a-postolele moralitățeĭ, preotesele frumosuluĭ.

De cînd Corina lipsea de la Iașĭ, Aurora și So-rin îĭ scriaŭ regulat, spunîndu’ĭ tot ce fac, ce gîn-desc. Din acele scrisorĭ ea le urmărea tot mersul viețeĭ, deducînd că creșterea dată Auroreĭ făcuse din ea o adevărată tovarășe pentru Sorin, iubită, respectată, o femmee fericită, că îşĭ înțelesese pe deplin rolul de mamă și femee.

Aceasta era o încurajare pentru Corina, încu-rajare în lupta ce ducea cu prejudițiile sociale așa de înrădăcinate, luptă ce de multe orĭ o des-curaja fără însă să o poată pe deplin abate... și mergea înainte încredințată că, dacă azi era în-vinsă, mîne va învinge ea.

XXV

Luptele Corineĭ pantru înființarea de școlĭ co-respunzătoare principiilor eĭ de educație, n’aŭ ră-mas fără răsunet. Bătrîna Principesă Ana... una din adeptele și admiratoarele Corineĭ, lăsase prin testament toată averea sa, pentru înființarea a două școlĭ de femeĭ la Bucureștĭ și Iașĭ, instituind de legatară pe Corina. In aceste școlĭ, fetele intraŭ îndată după isprăvirea claselor primare. Cele cu deosebite dispozițiĭ intelectuale urmaŭ maĭ departe, în universitățĭ pentru femeĭ. In acest chip, nu se perde nicĭ o capacitate, toate inteli-gențele servesc familia și maĭ departe specia.

Venise timpul ca Corina să arate că principiile eĭ de educație nu sunt numaĭ simple teoriĭ.

De doĭ anĭ funcționează școala de la Bucureștĭ, la început numaĭ aceasta, peutru ca Corina s’o poată îndruma. Sunt șase anĭ de cînd Corina a pă-răsit «Villa Iluzieĭ». Nu a voit de loc să maĭ vie pe acasă, judecînd că pentru a reînapoia luĭ So-rin liniștea și adevărata fericire, e necesar ca să stea de-oparte.

Firul amintirilor fiind rupt, iubirea luĭ Sorin pentru dînsa se va perde’n noaptea vremurilor, iar dragostea către Aurora se va înălța sigură de-asupra acestuĭ trecut, ne maĭ avînd de luptat cu nimica.

Intrebuințase Corina toate mijloacele, doar să nu cedeze, orĭ de cîte orĭ Sorin și Aurora îĭ scri-sese rugînd-o să se întoarcă înapoi. Iĭ era frică de un ce, pe care nu’l putea lămuri și amîna din zi în zi plecarea, nădăjduind că timpul, marele medic, va turna balsamul uităreĭ peste iubirea luĭ Sorin.

Ea era sigură de dînsa, căcĭ o adevărată dra-goste de mamă luase locul pătimașeĭ dar curateĭ iubirĭ.

In mijlocul atîtor lupte cu societatea și preju-dițiile eĭ, maĭ putea fi oare loc în sufletul Cori-neĭ pentru alt sentiment de cît ambiția reușiteĭ principiilor eĭ ? Nu, din cînd în cînd doar, vre-o duioasă privire înapoĭ!

Cu cîtă bucurie presurată de melancolie a re-intrat Corina în vila eĭ!

Totul era ca și cum ea ar fi fost acolo; se re-spectase întipărirea gîndireĭ și simțireĭ eĭ. Nimic schimbat... doar din cînd în cînd un chiot vesel se aude răsunînd în toată casa. Frumosul și deșteptul Mircea, cu ochiĭ verzĭ și plete blonde, se-mănînd Corineĭ, ca cum ar fi fost al eĭ, umple casa de haz și înțeles. Nu a trecut mult pînă să se împrietenească cu «Bunica», ultimul rol al Co-rineĭ... ba maĭ mult, nu iubește pe nimenĭ maĭ mult ca pe ea.

Sorin și Aurora aŭ primit-o ca pe o adevărată mamă; Sorin însă... cu o deosebită emoție. Nimic n’a mișcat pe Corina ca intrarea în bibliotecă. S’a închis singură în sălașul gîndireĭ, trăind cu o negrăită limpeziciune toate bucuriile și durerile de optsprezece anĭ încoace.

O chemaŭ cărțile, tablourile, pianul... scriitorul de stejar, unde plecată nopțĭ întregĭ... umpluse colĭ cu frumoase inspirațiĭ, cu luminoase principiĭ.

Principiile eĭ ajunsese realizate. Zi pe zi progresul era din ce în ce maĭ mare, ucenicele lă-sate’n urmă lucraŭ cu aceĭașĭ activitate. Da, le regăsise toate la locul lor, glasul lucrurilor înconjurătoare era tot acelașĭ... numaĭ oglinzile din dormitor nu'ĭ maĭ arătaŭ pe frumoasa Corină, «Zîna cu părul de aur», cum îl plăcuse luĭ Sorin s’o numească.

Fruntea albă și întinsă odată, gîndirea adînc o brăzdase, netălmăcițiĭ ochĭ verzĭ te tăiaă cu privirea lor răscolitoare de conștiințĭ.., din cînd în cînd lucirĭ duioase îĭ muiaŭ în lacrimĭ.., părul de aur odată... era de argint acuma. Pe întreaga față întipărirea unuĭ suflet ce simte și pricepe tot, în-tipărirea uneĭ bunătăți ce deschide toate inimile, ce țintue toate prieteniile. Nu, nu maĭ era ispi-titoarea frumusețe din vremile trecute, timpul îșĭ lăsase adîncĭ urme... în schimb însă, eraŭ neînvinsele și tainicele farmece ale inteligențeĭ și bunătățeĭ.

Corina caută a pătrunde cu scalpelul mințeĭ toată purtarea luĭ Sorin și Auroreĭ, să se asigure dacă ’n adevăr sunt unul pentru altul ceea ce visase cînd i-a unit. Se ferește de-a întreba pe vre-unul din eĭ dacă sunt fericițĭ, privește, ascultă și analizează. In adevăr, Aurora era așa sigură și hotărîtă în toată purtarea’ĭ față de bărbat și copil, cu așa chibzuială făcea și spunea tot, că nu’țĭ venea a crede că la vîrsta eĭ putea să fie model de mamă și femee.

Mircea era o prelungire a geniuluĭ luĭ Sorin. Iĭ plăcea să cînte la pian, și tată-său bucuros îĭ jertfea o oră de studiu pe zi, se simțea mîndru de acest copil, îndoită dovadă a putereĭ de creațiune.

Incetul cu încetul Corina, văzînd liniștea și armonia din juru'ĭ, se simțea maĭ sigură, părîndu’ĭ răŭ că stătuse atîta timp depărtată de cuibușorul eĭ. Se jertfise pentru fericirea Auroreĭ, și’n adevăr o găsise fericită.

Singura'ĭ părere de răŭ, este că nu putuse și ea să’ntemeeze familia. Cît n’ar fi ertat luĭ Cernescu de-ar fi făcut-o mamă! Dorul eĭ cel maĭ ferbinte era copilul, copilul era scopul și înțelesul viețev. Cîtă bucurie cînd îĭ vedeaĭ, pe toţĭ la un loc! Căpușorul acela de copil strălucind luminos între el, era prevestitorul reînviereĭ și învecinicireĭ puterilor, garanția și făgăduiala viitoruluĭ. Sănă-tatea Corineĭ, zdruncinată de atîtea lupte și jertfe, încet, încet îşĭ redobîndea echilibrul. Viața și lu-mea însă, îl pîndea în umbră, pizmuind fericirea lor.

La cît-va timp după întoarcerea eĭ la vilă, Co-rina observă o stare curioasă în Aurora. Se în-gălbinea cînd o vedea, se trudea ca să’ĭ vorbească orĭ să’ĭ zică mamă, fugea de dînsa.

Cînd se suiaŭ în bibliotecă, pentru ca Sorin să le cînte părți din noua luĭ operă, Aurora lua pe Mircea de mînă și, maĭ palidă ca de obiceiŭ, eșea din odae. Anevoe o puteaŭ aduce înapoĭ. Cu Sorin era nervoasă, acum îĭ arăta dispreț, ură, și apoĭ de odată atîta gingășie și duioșie copilărească! Alte-orĭ Corina întîlnea privirile Auroreĭ încărcate de atîta ură că se cutremura.

Cum, ea, care îşĭ înăbușise orĭ-ce simțimînt de ură, crescînd-o cu atîta drag și interes, de și o știa fata bărbatuluĭ el cu o alta, ea care șĭ-a dat toate silințele ca s’o facă iubită de Sorin, ea care’ĭ dăduse pe Sorin, avea drept răsplată a tuturor acestor jertfe supraomeneștĭ, ura și disprețul ?

De odată Aurora îşĭ schimbă purtarea cu Sorin, deveni blîndă... și începŭ a stărui de el să plece în călătoriĭ, pretextând că și ea ar voi să vadă alte țărĭ. Iar cînd Sorin îĭ răspundea că nu va putea face acest lucru, căcĭ Corina abia se întorsese să șadă cu eĭ, și pe lîngă aceasta trebuia să’șĭ ispră-vească noua operă ce compunea, atuncĭ era și maĭ răutăcioasă, stînd mută ceasurĭ întregĭ, orĭ arun-cîndu'ĭ vorbe ce tăiaŭ ! Corina nu știa ce să creadă pînă într’o zi, perzîndu’șĭ răbdarea, îĭ zice:

— Da ce aĭ, Auroră? Purtarea ta cu mine și Sorin e nesocotită și curioasă ? Crezĭ tu că un băr-bat ca al tău, care are atîta nevoe de liniște ca să poată crea nu se plictisește de atîtea supărăriĭ fără rost ? Da, draga mea, pentru ca să te facĭ din ce în ce maĭ iubită de el, pentru ca să fiĭ adevărată tovarășe, trebue să lașĭ supărările acestea, căcĭ slăbesc dragostea între voĭ, distruge respectul și încrederea ce Sorin pusese în tine.

Prin scrisorĭ îmĭ spuneațĭ că trăițî bine, pînă acum cît-va timp mă bucuram din inimă de înțe-legerea dintre voĭ, mustrîndu-mă că nu am venit maĭ de mult să stăm împreună.

De ce nu judecĭ ? ce-are să zică băețelul, cînd te vede pe tine într’una plînsă, cu toane, pe Sorin necăjit? Tu nu vezĭ cum se uita de lung la voĭ, cum tînjește și el sărăcuțul? Ce țĭ-am făcut eŭ ? Am venit aicĭ la vila mea, v’am lăsat să stațĭ’ în locul meŭ, fiind-că te-am crescut și te cred copila mea; Sorin era prea tînăr cînd l’am cunoscut, e și el copilul meŭ.

Intru ce te pot eŭ supăra ? De eștĭ supărată de ceva, de ce nu viĭ să'mĭ spuĭ ? Aĭ uitat cum făceaĭ cînd eraĭ mică ? Aĭ uitat cînd îmĭ spuneai: «Pe tine te iubesc, mamă Corină, nu pe mama Perdita, căcĭ ea nu mă iubește?» Inchipue’țĭ că eștĭ copila din trecut, Auroră, și vino in brațele mele, spune-mĭ ce aĭ, nu fă să sufere atiția oa-menĭ din pricina unor copilăriĭ.

Aurora începu să plîngă în hohot, se arvîrlĭ în brațele Corineĭ, spunîndu'ĭ printre lacriĭ:

— Mamă Corină, iartă-mă, dar mĭ-a spus d-na Predescu că de ce șed la un loc în vilă cu tine, care aĭ fost iubita luĭ Sorin și apoĭ ca să nu te despărțeștĭ de el, cînd aĭ îmbătrînit, l-aĭ însurat cu mine. Mĭ-a povestit cum tot timpul petre-ceațĭ în bibliotecă, cum erațĭ nedespărțițĭ. Vezĭ, de aceea nu maĭ putem sta la un loc, nicĭ în această vilă! Dacă Sorin vrea să meargă cu Mir-cea și cu mine, vom cumpăra în alt oraș o casă.

Cînd Corina aude aceste vorbe, nu'ĭ vine să creadă. Cum, curata eĭ iubire pîngărită de această d-nă Predescu, o femee ușoară, destrăbălată?

Cum, cinstea eĭ a fost zadarnică? Lumea nu poate pricepe iubirile curate, iubirile stăpînite de adînca judecată? La ce bun atuncĭ toate jertfele, bunătatea, cinstea eĭ, dacă e bănuită și înjosită la fel cu decăzutele? Răsplata e conștiința! Vorbe goale, care nu te mulțumesc și întăresc în timp de restriște ca aceștia !

— Te-am iubit, Auroră, ca pe copilul meŭ, m’am trudit din răsputerĭ ca să te învăț a judeca, ca să te învăț a fi fericită... și tu, drept răsplată a dragosteĭ mele, viĭ să mă urăștĭ șĭ să mă bă-nueștĭ așa mizerabilă, după spusele uneĭ destră-bălate. Nicĭ nu trebuia să asculțĭ, cînd aĭ auzit că începe a vorbi de mine. Eŭ mă voiŭ duce de la vilă, căcĭ nu vreaŭ ca Sorin să fie lipsit de vila unde a scris atîtea inspirațiĭ. Pe el îl voiŭ iubi înainte, căcĭ nicĭ-odată nu m’a înjosit așa. Te rog însă să'mĭ lașĭ cît-va timp de liniște, pînă mă voiŭ hotărî unde să mă mut, și apoĭ veĭ rămînea liniștită în această casă.

A doua zi a scris Perditeĭ, rugînd-o ca pînă în treĭ zile să vie numaĭ de cît la Iași. Luĭ Sorin nu i-a spus însă nimic.

XXVI

De cînd Aurora a povestit Corineĭ vorbele d-neĭ Predescu, cu toată stăpînirea ce are asupră'i, n’a avut curajul de a duce viața în comun cu Aurora, de a o vedea, de a'ĭ vorbi. Nu o urăște, dar o disprețuește că n’a putut să’șĭ înfrîne ura, nerănind pe aceea care’ĭ fusese maĭ mult mamă. Iĭ trebue liniște... trebue să se jertfească pentru Sorin, cea întîĭ și ultimă iubire, pentru Sorin, creatorul celor maĭ frumose inspirațiĭ ale eĭ... decĭ va părăsi această casă și’ĭ trebue liniște pentru a hotărî unde și cum se va stabili.

Se va înălța și de-supra acesteĭ dureri... avea dreptate să amîne din zi în zi întoarcerea eĭ la vilă, un instinct o depărta acum de această casă, cum un instinct o depărtase pe vremurĭ de Constantin Cernescu, fostul eĭ bărbat. Trebuia ca Aurora, copilul luĭ, să o chinuiască înainte... să 'ĭ pîn-gărească singura’ĭ și ultima’ĭ iubire?

Va începe a lucra din noŭ, neîntrerupt... și'n lucru va uita această ultimă rană. Ce o maĭ aș-tepta pe urmă? Pe urmă? Cine știe! Prin puterea gîndireĭ și a stăpînireĭ de sine va învinge totul, cu fruntea luminoasă va privi drept înainte. Da, da un suflet și o minte ca a el, care se desrobise de toate păcatele viețeĭ... trebuia să învingă... și poate, nu era departe învingerea.

Aceste gîndurĭ cutreeră de două zile mintea Corineĭ.

Luptă între părerea de rău de a se depărta de «Villa Iluzieĭ» și hotărîrea de a se depărta. Iubirea'ĭ pentru Sorin și voința de jertfă pentru liniștea Auroreĭ, triumfă. A treia zi, cînd vine. Perdita, o găsește adînc stăpînă, hotărîtă a pleca din această casă unde atît a iubit și suferit. Maĭ întîĭ însă va spune Perditeĭ și Auroreĭ toată taina vieţeĭ eĭ, pe care a ascuns-o pentru a nu le face rău.

— Ce este, Corină? Telegrama ta m'a speriat, am fost și maĭ speriată cînd Aurora și Sorin mi-aŭ povestit că nu te-aŭ văzut de treĭ zile, căcĭ tu i-aĭ oprit de a intra în dormitorul tăŭ, nicĭ pe Mircea nu l-aĭ primit.

Atît Sorin cît și Aurora sunt foarte abătuțĭ. In casa aceasta se petrece ceva straniŭ, pe care nu'l pot lămuri. Tu eştĭ încovoiată de o durere mare... nu eraĭ așa cînd amîndouă luptam pentru «Des-robire». Nu aĭ dreptul să fiĭ așa, cînd principiile tale zi pe zi triumfă, cînd școlile înființate de tine înfloresc.

— Drept e, Perdită, sufăr mult, nicĭ-odată nu am suferit atîta ca în aste treĭ zile ; azi însă sunt liniștită, hotărîrea mea e luată. Diseară după masă, colo sus în bibliotecă, vă voiŭ spune maĭ multe lucrurĭ ce nu știțĭ, cum și hotărîrea ce-am luat; pînă atuncĭ, am încă nevoe de a rămînea singură... da, îmĭ trebue liniște, nicĭ un gînd altul să nu vie a mă abate din drumul hotărîrilor mele. Nu’țĭ fie frică de mine... nu’ĭ nicĭ o durere așa de mare ca să mă smulgă din rădăcinĭ. Judecata din firea mea mă va îndrepta atuncĭ chiar cînd aşĭ fi maĭ încovoiată!

Toți treĭ sunt la masă. Corina care nu a voit să prînzească cu eĭ, sue încet-încet scara ce duce în antretul logia de lîngă bibliotecă. Statuele Mi-nerveĭ și Dianeĭ, îĭ zîmbesc nevinovate’n goliciunea lor albă, ea trece înainte, și cu mina tre-murîndă, deschide ușa de la bibliotecă. Aceleașĭ lampadere cu «abat-jour» rose umple casa de o duioasă lumină.

Dreaptă și albă stă în ușe. Cu o privire tristă... desnădăjduită, îmbrățișează această odae, martoră atîtor suferințĭ, a atîtor bucuriĭ, a atîtor jertfe. Acolo, pe acel scriitor a gîndit și scris atîta... pe acel scriitor a fost porcelanul de Saxa în care ascunsese verigele luĭ Sorin și Auroreĭ, cînd i-a logodit, cînd a crezut că prețul jertfeĭ pentru fericirea lor, răscumpără liniștea și adeverirea prin-cipiilor eĭ. Tot în această odae e prietinul ideeĭ și simțireĭ eĭ, tot îĭ poartă întipărirea. Nu, nu va avea curajul să se despartă de această odae!

Plece Sorin... plece Aurora... plece Mircea... dar ea 'nu va părăsi acest sălaș al simțireĭ și gîndireĭ.

Să nu’ĭ maĭ vadă... să nu’ĭ maĭ audă... și’șĭ va redobîndi liniștea.

«Nu, nu, înainte, trebue să fiu stăpînă pe judecata mea, trebue să nu urăsc, să nu fac răŭ, nimănui!»

Se lungește pe scaunul lung rose, cu motive-Boucher, și liniștită așteaptă venirea lor.

Intră, triștĭ, sguduițĭ de nu știu ce presentimente și tăcuți se așează pe cîte un scaun. Ce sfîntă tăcere! Ce dramă se petrece în gîndirea. acestor patru ființe, carĭ ar părea unite, liniștite orĭ-căruĭ străin? Ce dramă se petrece în acest, templu al arteĭ, luminat în rose-minor, unde um-bra se joacă ’n colțurĭ cu lumina!

Tăcere... tăcere... liniște... liniște!

O voce tristă, dar hotărîtă, glăsuește.

— După atîția ani de cînd mă cunoașteți, e timp ca azi să lămuresc viața mea, spunîndu-vă ce am fost, ca să aveți prilejul de a mă judeca, ce sunt.

Cu 30 de anĭ în urmă, Corina pe care o vedețĭ azĭ, era o fată tînără și, după spusele lumeĭ, frumoasă dintr’o familie nobilă, dar săracă, avînd abia necesarul pentru a face față viețeĭ. Această Corină a avut nenorocul de a întîlnĭ în cale’ĭ pe Constantin Cernescu, unicul fiu al boeruluĭ Iordache Cernescu. Era frumos, deștept, dar fără suflet, neavînd altă lege de cît îndeplinirea celor maĭ rafinate voluptățĭ, necunoscînd nicĭ o împotrivire din partea femeilor. Și am avut îndrăzneala să mă împotrivesc luĭ, eŭ, eŭ o fată săracă. Aceasta l-a hotărît să mă ceară de nevastă.

Mama, care se temea să nu moară lăsîndu-mă pradă ispitelor viețeĭ, m’a rugat mult și, din milă pentru ea, l-am luat. Vecĭnic însă mi-a fost frică de el, și nu l-am putut iubi, cu toată știința ce a pus în creerul 'meu, cu tot luxul Domnesc de care m’a înconjurat.

Nu l-am putut iubi, căcĭ simțeam bine că nu’s pentru el de cît un animal frumos, răscolitor de pofte, nu l-am putut iubi, căcĭ nu avea nicĭ una din delicatețele și duioșiile omuluĭ ce iubește. Era brusc, insultător, și mă umplea de frică de îndrăzneam să mă împotrivesc luĭ.

La cincĭ anĭ după căsătorie, a plecat la o moșie unde zicea că sunt caĭ de vînzare, doar să'şĭ com-plecteze herghelia. Multe luni nu am știut nimic de el. Intr’o bună zi s’a întors acasă. Nu i-am spus de ce a lipsit atîta fără să'mĭ scrie nimica, că nu aşĭ fi îndrăznit. Iĭ observam însă, și de multe orĭ purtarea luĭ era foarte ciudată, maĭ bruscă și mal umilitoare pentru mine ca în trecut. După cît-va timp muri, lăsîndu-mă moștenitoarea întregeĭ averi.

După moarte, ca și înainte, am rămas cinstită, vrednică de numele ce purtam.

Nu iubeam de cît știința și arta, bărbațiĭ nu'mĭ insuflaŭ de cît desgust, căcĭ vedeam în toţĭ tipul luĭ Cernescu. Intr’o dimineață — la Călimăneșt — scoborîndu-mă de pe munțĭ, întîlnesc la poalele lor pe Sorin. Acest Sorin, de care d-na Predescu a spus Auroreĭ că a fost amantul meu și că, vă-zîndu-mă bătrînă, l-am însurat cu Aurora, de frică să nu se depărteze de mine Aurora, temîn-du-se că întoarcerea mea la villă e pricinuită de această păcătoasă dragoste, ’mĭ-a spus acum treĭ zile că va trebui să părăsească vila, cumpărîndu’șĭ o casă în alt oraș. Eŭ i-am răspuns că Sorin și cu ea vor rămînea în această vilă, eŭ voiŭ părăsi casa, dar o rog să'mĭ dea treĭ zile răgaz de gîndire.

Nu neg, am iubit pe acest Sorin, primul om care a făcut să tresară sufletul meŭ, prima înti-părire a sufletuluĭ rămas curat în toată miserabila căsnicie. Privirea, gestul, muzica, sufletul luĭ tot s’a repercutat adînc în ființa mea, tot a fost creator de ideĭ, închegător de negrăite simțirĭ și frumusețĭ. Sunt optsprezece anĭ de cînd aicĭ, în a-ceastă odae învăpăiată tot de lumini rose, în fața portretuluĭ ce’l vedeți acolo, din vioara ce’ĭ aninată lîngă acest portret, Sorin, «copilul-geniŭ», mĭ-a spus ale sufletuluĭ dorurĭ, în melodiĭ ce aud și azĭ, ce’n veci voiŭ auzi.

Atuncĭ am priceput cît îl iubeam! De atuncĭ el a fost lumina care a dat înțeles viețeĭ. Geniul, chipul luĭ cu nevinovata’ĭ întipărire de copil, aŭ fost isvoarele carĭ aŭ adăpat vecĭnic puterea mea intelectuală, aŭ fost cheagul tuturor inspirațiilor mele.

Iubindu’l însă, mĭ-am păstrat libertatea cuge-tăreĭ, mĭ-am întărit cugetarea în această iubire. De atuncĭ am fost nedespărțițĭ. Aicĭ, în această odae, am lucrat împreună. Unul scria vorbe, altul note; muzica luĭ inspira scrisele mele. Vibram cum nu maĭ vibrasem, eram fericită și iubeam cum numaĭ în poveștĭ se aude.

Aicĭ, în această odae, m’am gîndit să’l fac fericit și m’am gîndit numaĭ la fericirea luĭ, chiar cu jertfa întregeî mele vieți!...........

Pe chipul întipărit de suferințĭ, din ochiĭ luminătorĭ aĭ unuĭ suflet adînc rănit — dar gata de noĭ jertfe pentru fericirea altora — cad picurĭ, picurĭ lacrimĭ amare, lacrimele uneĭ femeĭ ce cu treĭzecĭ de anĭ de necontenită jertfă și gîndire, nu poate să’șĭ răscumpere cîțîva anĭ de liniște și uitare.

Se scoală Corina de la locul eĭ și se apropie de Aurora, ce'nmărmurită stă în bătaia lumineĭ lampaderuluĭ, și'ĭ spune:

— Această frunte, care nu are de ce se pleca și roșĭ, aĭ venit s’o dungeștĭ cu îngrozitoare bă-nuelĭ !

Această femee, care șĭ-a înăbușit aspirațiile și moștenitele porniri de iubire pentru a se ridica prin cugetare, bunătate și voință de-asupra sexuluĭ eĭ, răscumpărînd dreptul de a fi apostola femeilor, de-a le îndruma spre desrobire și fericire... Tu, în care am pus atîtea puteri — pentru a lupta cu viața și ispitele eĭ — tu, un copil, aĭ venit să o umileștĭ cu înjositoare bănueliĭ, N'aĭ simțit rușine? Nu te-a mustrat conștiința ? Oare zadarnic am luptat ca să ’țĭ daŭ arma judecățeĭ, doar îțĭ veĭ putea înfrînge înăscutele porniri rele? Tu, cu înjositoa-rea-țĭ bănuială, viĭ să aduci neîncrederea în principiile mele, în puterea cugetăreĭ mele ? Tu, pe care te-am adăpat cu iubirĭ și jertfe, viĭ azĭ să mă bănuĭ ca pe orĭ-ce femee de rînd? Acest Sorin — singura'mĭ comoară de iubire — ți l-am dat fără părere de răŭ, cînd am văzut că’l iubeștĭ și n’am voit să fie durere și prihănire în sufletu-țĭ de fecioară! Acest Sorin ți-l daŭ și azĭ, cu toată această casă — sălașul gîndireĭ simțireĭ mele. Nu a fost amantul cărneĭ mele, ci amantul creeruluĭ meu, nu am de ce mă pleca, nu am de ce roși, nu am de ce fi geloasă!... decĭ, voiŭ părăsi mîne această casă, pentru ca tu să poțĭ fi fericită.

In minutele acestea Sorin îşĭ retrăește toată iubirea'ĭ pentru Corina. Desnădejdea că Ea va părăsi această casă, dă voceĭ luĭ note adîncĭ ce te cutremură, un glas ce pare din alte lumĭ!

— Te văd și azi, Corina, cum eraĭ acum opt-spezece anĭ, cînd scoboraĭ de pe munte, învălită toată’n aurul păruluĭ. Te văd și azĭ, cum eraĭ în seara cînd ți-am cîntat simfonia «Visul», închi-nată ție, apoi te-am dus în odaia albastră, «templul iubireĭ mele», ca să vezĭ cum la picĭoarele portretuluĭ tăŭ ardeaŭ miresme. Te văd și azi «minune de frumoasă», cum eraĭ în noaptea cînd te-am rugat să'mĭ fiĭ tovarășe și mi-aĭ răspuns: «E prea tîrziu, copile, să fiu femeea ta, — sunt prea bătrînă — te voiŭ chinuĭ cu bănuelĭ și geloziĭ. Nu pot fi nicĭ a ta, căcĭ îţĭ voiŭ otrăvĭ vecĭnic viața cu amintirea uneĭ iubiri pătimașe, care te va urmări chiar în brațele fecioareĭ ce vel a-lege de nevastă. Nu voiŭ să roșesc înaintea fe-meeĭ tale. Numaĭ iubirea mea curată te poate face fericit».

Iubind-o curat, mĭ-am păstrat curățenia sufletuluĭ, ferindu-mă de destrăbălările viețeĭ, și muncind necontenit ca să întrec chiar, geniul ce ea vedea în mine. Din modulațiile voceĭ eĭ am creat armoniĭ. Sufletul și inteligența eĭ aŭ fost creatoriĭ aceleĭ Ane din «Strămoșiĭ». N'am maĭ îndrăznit însă să mă apropiu de ea. C’un gest, cu o privire, a adus curățenia în pornirile mele, și am tăcut, căcĭ totdeauna mi-a fost grijă să nu se depărteze de mine.

Da, Auroră! Corina a fost și fi-va vecĭnic în-drumătoarea mea spre bine și frumos. Corina mĭ-a deschis ochiĭ să văd frumusețea și inteligența ta, ea ne-a pus vecĭnic față'n față, ca să ne pătrundem. Ea mĭ-a spus că tu mă iubeștĭ, povățuin-du-mă să te ĭaŭ; iar cînd m’am temut c’o fac să sufere din pricina acesteĭ căsătoriĭ, ea mĭ-a zis: «Aurora’i primăvara viețeĭ... ea’i fericirea... fiți fericițĭ, eŭ vă voiŭ apăra; nu, nu sufăr de această căsătorie, căcĭ te iubesc cum am iubit arta, cum iubesc principiile mele de desrobire».

Deci, Corină, tu care aĭ făcut atîta pentru mine și Aurora, nu veĭ părăsi nicĭ -odată această casă, ci vecĭnic rămîne-veĭ, lumina cugetareĭ mele, lumină de care nu mă pot lipsi, nu voesc a mă lipsi, pentru a mulțumi pe ceĭ carĭ, micĭ de suflet și cuget, nu știŭ a se înălța de-asupra păcatelor vieţeĭ și nu pot judeca de cît prin prizina pornirilor. Nu, femee sfîntă și curată, numaĭ în gîn-direa și simțirea ta am găsit lumina și puterea creațiunilor mele, curățenia actelor mele!

Cutremurată de amintiri... Perdita tace. S’ar fi închinat înanintea acesteĭ Corine, așa de neno-rocită și totuşĭ așa bună și curată !!

Cum de nu o urîse Corina, cînd știa că fusese amanta luĭ Constantin Cernescu, bărbatul ei, și că Aurora era progenitura păcătosuluĭ lor amor ?

— Pleacă’țĭ genunchiĭ, Auroră, pleacă’țĭ fruntea înaintea acesteĭ femeĭ; Constantin Cernescu, bărbatul eĭ, e tatăl tău, zice Perdita.

El, fiind însurat cu Corina, a venit la țară la noĭ și m'a luat ca pe-o pradă... lăsîndu-mă cînd a știut de rodul ce se’ntrupase fără voia mea. Tata a murit de rușinea mea, ĭar eŭ am voit să te ucid, ca să scap de înfierarea ușurințeĭ mele. Te-am urît, și’n destrăbălările cele maĭ îngrozitoare am voit să’nec ura contra ta și a tatăluĭ tău.

In timpul acestor destrăbălărĭ, am întîlnit la Me-hadia pe Corina, singura ființă care mi-a îmblînzit inima, singura ființă pe care am iubit-o de cînd murise tata, și singura căreia am destăinuit păcatele mele. De atuncĭ, a știut că tu eştĭ fata fostuluĭ eĭ bărbat, și nu te-a urît, nu s’a răzbunat, te-a crescut, iubindu-te, jertfmdu-țĭ pentru fericirea ta pe omul ce iubea.

Pe cînd eŭ uram tot din cauza unuĭ bărbat, ajungînd cea maĭ renumită femee perdută, ea, de și nenorocită de același bărbat, îşĭ înălță sufletul, uitînd în activitate lipsa iubireĭ... Ea căută să mă desrobească de ncnorocita'mĭ dragoste, de rugini-tele'mĭ prejudițiĭ, să'mĭ arate tot frumosul din viață, să facă din activitate un ideal în viața mea, să mă ’ndrumeze, pe nesimțite, spre cinste și liniște.

Eștĭ sfîntă, femee, prin puterea'țĭ de iubire și jertfă, prin curățenia întregeĭ tale viețĭ; tu mi-aĭ desrobit sufletul de greșita concepție a viețeĭ. Tu te-aĭ ridicat de-asupra tuturor relelor și păcatelor îndrumîndu'mĭ pe Aurora spre fericire, țĭ-aĭ îmbrăcat sufletul în bunătate și jertfiĭ, tu... sfînta apostolă a sexuluĭ nostru. Mergi mîndră în haina cinsteĭ și inteligenței, mergi luminoasă, desrobită, și raze de lumină resfringe ’n jurul tăŭ... Te-am urmat, eŭ, perduta... te vor urma toate, cînd te vor pricepe.................

Aurora a plecat iute din odae.

Sorin se uĭtă la Corina și’ĭ pare rău de căsă-toria cu Aurora... căcĭ simte bine că nicĭ-odată Aurora nu va putea fi ce-a fost Corina pentru el. Goliciunea simțireĭ din sufletul luĭ Cernescu e și’n sufletul feteĭ...; de n’ar fi fost crescută de Corina, cine știe ce era. Prin creștere Corina i-a dat: voința, judecata, simțul datorieĭ, drept pavază contra relelor pornirĭ.

Fără de voe, Sorin se apropie de scaunul-lung unde ședea Corina, se pune’n genunchĭ, o privește cum nicĭ -odată n’a maĭ privit-o, o simte adine întipărită în simțirea și cugetul luĭ. Perdita se apropie și ea de partea cealaltă, și îngenunchind, îĭ zice:

— Cum de nu m'aĭ urît, cum de mi-aĭ maĭ întins mînă de scăpare? Din ce materie eştĭ plăsmuită, de poți — jertfindu-te atît— să faci numaĭ bine, numaĭ bine?

— Mamă Corină, iartă-mă, zice Aurora, venind cu Mircca în brațe și îngenunchind lîngă Sorin, acum măsor cu ce jertfe aĭ plătit fericirea ce mi-aĭ dat. Acest copil cerșească citarea pentru mine! !

Pentru dragostea luĭ nu te depărta de noĭ, el să fie lumina care să aurească viața ta și a mameĭ Perdita, viața mea și a luĭ Sorin.

Pentru el ertați-mă, tu și Sorin, că v'am rănit cu bănuelĭ murdare, și tu, mamă Perdita, pe care atît te uram într’o vreme!

Intimplările vieţeĭ ne-aŭ legat prin durere, durerea să răscumpere toate relele porniri, îndru-mîndu-ne spre liniște și uitare!

Copilul, neștiutor și somnoros, s’a prins cu mî-nile de gîtul bunicăĭ; capul acela blond lipit de obrazul eĭ, îĭ descrețește fruntea, înseninîndu'ĭ privirea.

— Dacă la întoarcerea mea la vilă mi-a părut de ceva răŭ, e că nu am avut copiĭ, că nu am putut întemeia și eŭ o familie. Azi vă am pe voĭ treĭ, am ideile și concepțiile mele, drept copiiĭ meĭ; azi Co-rina, desrobită de păcătoasele și pătimașele iubiri, vă împreună pe Mircea, Aurora, Sorin și Perdita în aceeași sfîntă dragoste. Te ert, Aurora, căcĭ asta’ĭ datoria mea!

Prin judecată m’am ridicat de-asupra păcatelor viețeĭ, prin judecată m’am desrobit.

Am asvîrlit sămînța desrobireĭ în ogorul sexuluĭ meŭ..., înflorește și în curînd va da rod. Da, de la un capăt la altul al țăreĭ femeile, ajutate de principiile și sfaturile mele, merg... Spre Desrobire... Spre Desrobire.

SFÎRŞIT